TRATATUL DE ALIANŢĂ ÎNTRE PUTERILE CENTRALE ŞI ROMÂNIA DIN 1883

Pentru a-şi asigura frontiera sudică, Austro-Ungaria în lupta sa cu Imperiul Rus, este nevoită să aspire la încheierea unui tratat cu România.Înăinte de a încheia tratatul cu România din 1883 aceasta obţinuse două mari succese în ceeea ce priveşte asigurarea graniţilor, şi anume, în 1881încheie o alianţă austro-sârbă, şi în 1882 creează împreună cu Italia Tripla Alianţă, şi singurul semn de întrebare în acel moment rămânea România. Din moment ce, după 1881, atitudinea României interesa cu atât mai mult cu cât era plasată între cele două semnatare ale tratatului din acel an, Austro-Ungaria şi Serbia, pe de o parte, şi Imperiul ţarist şi Bulgaria aflată sub influenţa rusă, pe de altă parte. În consecinţă, la 19 august 1883, Bismarck a pus destul de direct chestiunae unei apropieri a României faţă de Tripla Alianţă. Întrucât se anunţase pentru vară o vizită a lui Carol I la Curţile austriacă şi germană, cancelarul şi-a pus problema dacă ea nu ar constitui un bun prilej în acest sens. Adresându-se prinţului von Reuss, ambasadorul german la Viena, el considera necesar să pună „chiar de pe acum” întrebarea confidenţială privind posibilitatea şi utilitatea atragerii estului Europei spre Tripla Alianţă. Pe primul plan era pusă o apropiere a României, cea a Serbiei( aliată totuşi cu Austro-Ungaria) şi Turciei fiind plasată pe planul al doilea. Documentul arată limpede că iniţiativa unei apropieri a României de Tripla Alianţa aparţine cancelarului german. Ea a găsit un ecou favorabil la diplomaţia austro-ungară, care urma, de altfel, să fie principala beneficiară a unei asemenea apropieri. În discuţia pe care a avut-o cu prinţul von Reuss, ministrul de externe austro-maghiar, contele Kalonky, a arătat că, de comun acord cu suveranul său, el „a avut de mult în vedere o apropiere a României a cărei intrare în „Liga păcii” ar umple o fisură foarte importantă” şi ar consolida esenţial această alianţă. Apropierea nu a fost însă posibilă, datorită nu numai atitudinii României în problema Dunării, ci şi a faptului că guvernul roman nu a făcut nici un pas care să arate dorinţa de a o realize. Aprecierea ultimă este revelatoare în legatură cu iniţiativa alianţei României cu Puterile Centrale. O lumină şi mail impede o aruncă aici nota marginală a lui Bismarck în legătură cu aprecierea lui Kalnoky: „Aceasta nu are importanţă, problema este dacă avem sau nu nevoie de ei, cu sau fără un asemenea pas”. De altfel, şi ministrul austro-ungar se arăta preocupat, în discuţia amintită, de găsirea posibilităţilor concrete ale unei apropieri. După părerea sa, deşi îi sunt favorabili, regale este prea slab, iar Dimitrie Sturza, ministrul de atunci al Afacerilor Externe, nu are influenţă. Prin urmare, el considera că apropierea va fi realizată, dacă va fi câştigat pentru această cauză Ion C. Brătianu, considerat singurul capabil să dea o garanţie pentru consolidarea unei asemenea apropieri. Iniţiativa unei apropieri a României de Puterile Centrale a pornit deci de la Berlin, ea găsind un ecou favorabil la Viena înainte de a-l avea la Bucureşti. Ce-i

drept, atitudinea lui Kalnoky pare surprinzătoare dacă avem în vedere încordarea ce survenise în raporturile româno-austro-ungare în vara anului 1883. Într-un cunoscut şi mult comentat discurs ţinut la un mare banchet dat cu ocazia dezvelirii statuii lui Ştefan cel Mare la Iaşi, senatorul Petre Grădişteanu şi-a exprimat speranţa că regale „va recuceri acele pietre preţioase care lipsesc încă coroanei” domnitorului moldovean. Afirmaţii de acest gen erau curente într-o perioadă în care apelul la argumentul istoric constituia o obişnuinţă. Dar cuvântarea lui Grădişteanu , rostită şi în cadrul unei manifestări oficiale, a stârnit o vie reacţie, mai întâi a presei, apoi a diplomaţiei din monarhia dualistă. Un cunoscut ziar din Pesta a considerat, fără o prea bună familiaritate cu istoria veacului al XV-lea, că Grădişteanu a făcut referire la teritoriile româneşti aflate sub stăpânirea Ungariei. Presa din Viena a dezvoltat ideea ostilităţii românilor faţă de monarhia dualistă . Ca urmare a presiunii diplomatice, guvernul român a fost nevoit să se desolidarizeze de Grădişteanu printr-o declaraţie oficială, dar disputa a mai continuat un timp. Vara anului 1883 reprezentase astfel, unul din cele mai încordate momente din istoria relaţiilor româno-austro-ungare. Între aprecierile lui Kalnoky din discuţia amintită cu von Reuss şi atitudinea oficialităţii austro-ungare apare astfel o neconcordanţă. Ea este însă numai aparentă, diplomaţia vieneză folosind „ incidentul Grădişteanu” şi pentru a demonstra la Bucureşti pericolul unei atitudini ostile faţă de monarhia dualistă. Impunerea unui ton agresiv în presa austriacă tocmai de către Kalnoky, vizitarea la începutul lunii august de către generalul Beck, şeful statului major, a fortificaţiilor din Transilvania şi a trecătorilor Carpaţilor sunt argumente convingătoare în acest sens. Presiunile diplomaţie vieneze puteau, fireşte, să ducă şi la accentuarea îndepărtării României; este probabil că intervenţia amintită a lui Bismarck a fost detrminată şi de necesitatea înlăturării unui asemenea pericol. În acelaşi timp însă, ele trebuiau să demonstreze guvernului român riscurile unei îndepărtări de Austro-Ungaria, într-un moment în care existau motive de îngrijorare datorită evoluţiei raporturilor dintre Sofia şi Petersburg; tocmai în această perioadă între principele Bulgariei Alexandru de Battenberg şi generalii ruşi intervenise o ruptură, ceea ce a făcut să domnească temerea unei intervenţii ruse la sud de Dunăre şi a implicaţiilor pe care ea putea să le aibă asupra României. În aceste condiţii, Ion C. Brătianu a acceptat invitaţia de a se întâlni cu Bismarck. Discuţiile dintre cei doi oameni de stat s-au desfăşurat la Gastein, la 7 septembrie 1883. În cursul a două întrevederi s-au discutat bazele alianţei dintre România şi Puterile Centrale. Esenţa lor este cunoscută aproape exclusiv din relatările lui Bismarck. Aceasta a insistat asupra afirmaţiilor lui Brătianu, dar şi intenţiile sale sunt expuse destul de limpede. Asigurându-l pe Bismarck în privinţa atitudinii faţă de Germania, prim-ministrul român a insistat asupra dificultăţilor pe care România le întâmpină în relaţiile cu cele două mari state vecine. El a dat însă asigurări că atâta vreme cât Germania va fi aliată cu Austro-Ungaria va merge şi cu monarhia dualistă, dar a insistat asupra tonului dur întrebuinţat de guvernul de la Viena, pe care l-a criticat şi Bismarck.

La rândul său , cancelarul a încercat să exploateze acordul lui Brătianu în vederea unei apropieri cu Germania pentru a-I tempera iritarea produsă de diplomaţia austro-ungară, după cum intervenise, în acelaşi scop, şi la Viena. Pentru Bismarck era limpede că alăturarea României de Puterile Centrale putea fi durabilă în măsura în care vor fi attenuate fricţiunile ei cu Austro-Ungaria, care puteau deveni foarte periculoase pentru aliata Germaniei pe fondul problemei naţionale. Prin urmare, el a militat nu pentru o alianţă bilaterală româno-germană sau pentru o aderare oficială a României la Tripla Alianţă- soluţii dorite de diplomaţia română, -ci pentru un tratat prealabil între Bucureşti şi Viena. Prin aceasta se urmărea un dublu câştig: pe de o parte, păstrarea unei anumite posibilităţi de manevră în relaţiile cu Rusia, cu care Germania semnase tratatul de „reasigurare” din 1881, pe de altă parte, imprimarea unui character mai concret apropierii României de Puterile Centrale printr-un tratat încheiat tocmai cu statul cu care avea cele mai importante neînţelegeri. Într-o scrisoare către von Reuss, Bismarck relua aprecierea lui I.C. Brăteanu dupe alianţa cu România ar fi fost mai eficace chiar decât alianţa cu Italia. Cum Austro-Ungaria era direct interesată într-o alianţă cu România, idea unui tratat între cele două ţări a fost imediat îmbrăţişată de Kalnoky. El a ajuns repede la o înţelegere cu I.C. Brăteanu în timpul viziei pe care acesta a făcut-o la Viena, la întoarcerea sa în ţară. Kalnoky a încercat chiar să obţină avantaje mai mari pentru Austro-Ungaria, dar a fost nevoit până la urmă să accepte punctual de vedere al primului ministru român. Acesta a cerut lui Kalnoky să alcătuiască proiectul tratatului, probabil pentru a-l redacta în termini asematori actelor din 1879 şi 1882. Proiectul includea un articol în conformitate cu care guvernul roman se angaja să nu tolereze pe teritoriul său acţiuni sau de alt gen care ar fi îndreptate contra monarhiei dualiste; pentru a se crea impresia unei egalităţi, guvernul austro-ungar îşi lua aceleaşi obligaţii faţă de România. Cauza ar fi constituit o premisă pntru imixiunea într-o chestiune vitală, aceea a românilor transilvăneni, şi ea a fost respinsă de Brăteanu, fiind înlocuită cu un articol privind condiţiile în care cele două puteri îşi promit ajutor reciproc, în cazul unei agresiuni. De asemenea, Brătianu a respins şi prevederea conform căreia un tratat militar urma să stabilească, printre altele, problema comandamentului superior în caz de război, motivând că ea ar putea să-l irite pe Carol I , de fapt eliminând posibilitatea unei subordonări a armatei române. În schimb, el a cerut ca în tratat să fie inclusă prevederea că tratatul defensiv austro-român este în conformitate cu scopul urmărit prin alianţa dintre Austro-Ungaria şi Germania, pentru a sublinia de la început că el este valabil doar cat timp durează aceasta. Proiectul a fost acceptat şi de Bsmark; acesta a făcut o singură rezervă, în legătură cu menţinarea expresă a unui atac din partea Rusiei.Rezerva venea în contradicţie cu prevederea similară din tratatul austro-german din 1879; probabil, cancelarul se gândea la o opoziţie a lui Wilheim I , ca şi la posibilitatea divulgării termenilor acordului. Cu aceste modificări, tratatul de aliantă dintre România şi Austro-Ungaria a fost semnat la 30 octombrie 1883, în aceeaşi zi având loc şi aderarea Germaniei. El cuprindea un preambul şi şapte articole. După ce specificau caracterul esenţialmente defensiv al alianţei, cele două părţi contractante îşi promiteau

pace şi prietenie şi că se vor abţine de la încheierea unor alianţe sau angajamente îndreptate împotriva uneia din ele, de asemenea, că îşi vor acorda un sprijin reciproc în limita intereselor lor. Articolul 2 stipula obligaţia pentru Austro-Ungaria de a acorda ajutor României în cazul în care aceasta ar fi atacată; monarhia dualistă obţinea şi ea sprijin în cazul în care ar fi fost atacată în unul din statele limitrofe României. În condiţiile pericolului unei agresiuni, cele două părţi urmau să se pună de accord asupra măsurilor ce urmau a fi luate, problemele militare urmând să fie reglementate de o convenţie specială. În caz de război, părţile contractante se angajau să nu negocieze şi să nu încheie pace separată. Durata tratatului era stabilită la cinci ani, începând din momentul ratificării; dacă nu era denunţat sau una din părţi nu cerea revizuirea sa cu un an înainte, se prelungea automat cu încrei ani. Părţile îşi promiteau secretul asupra tratatului. Încheierea acordului din 1883 constituia un nou şi important pas în stabilirea configuraţie diplomatice a perioadei care a precedat primul război mondial. Rezultat al intereselor din acel moment al puterilor semnatare, el aduce anumite avantaje pentru fiecare din ele. Pentru Austro-Ungaria, el constituia definitivarea sistemului de alianţe care punea la adăpost frontiera sa sudică. Aceasta era mai mult decât un success strategic; Italia, Serbia şi România constituiau centru de gravitate pentru o bună parte a populaţiei din multinaţionalul imperiu dualist. Prin încheierea acordului din 1883, chiar dacă o prevedere expresă în acest sens a fost respinsă de I.C. Brătianu, Austro-Ungaria putea să spere că dacă guvernul român nu va lua atitudine directă împotriva manifestărilor naţionale vizând reunirea cu românii de peste munţi, el nu le va sprijini şi nu se va lăsa antrenat de ele într-o acţiune deschisă. Faptul prezenta importanţă şi pentru Germania; în eventualitatea unui conflict, Austro-Ungaria, având aasigurată frontiera sudică, îşi putea concentra forţele în Răsărit, unde ar fi beneficiat şi de ajutorul armatei române. Prin urmare, Germania îşi putea îndrepta atenţia în Vest. Pe de altă parte, fapt deosebit de important pentru dezvoltarea ei în etapa imediat următoare, România, beneficiind de alianţa a două mari puteri, putea face faţă mai uşor unor presiuni externe, accentual putând cădea asupra operei interne. Verificarea eficacităţii tratatului din 1883 în condiţii de război nu s-a putut face, datorită îndepărtării şi apoi desprinderii României de Puterile Centrale. Timp de aproape trei decenii, el a stat însă la baza raporturilor cu ele, asigurându-le o anumită stabilitate. Eficacitatea acordului din 1883 era diminuată însă de caracterul său secret, pentru care Bismarck a insistat pentru a evita anumite reacţii ale Rusiei, iar diplomaţii români trebuiau să fie de acord cu el, datorită atitudinii pe care opinia publică o avea faţă de Austro-Ungaria.