[Ulli p к о P m4 B T A RI

SOC. AN „UNIVERSUL" BUCURBŞTI, BREZOIANU «5-»j DIRBCTOft SI AD-TOR DELEGAT, STELIAN POPBSCU Izucrba tub Ne. 163 Trib. Ilfov

A B O N A M E N T Bi autorităţi fi instituţii 1000 fa) particular* 12 luni 300 „

6 luai 400 „ 3 luni 210 „

REDACŢIA «1 ADMINISTRAŢIA

BUCUREŞTI 1 Str. Вгесоіалп 23—SS

T E L E F O N 3.30ЛО

Afmè de i ori pe luni

PREŢ UL 20 LEI

A N U L LIII Nr, 12 Duminică 30 Aprilie 1944

B«daetor responsabil: TRAIAN CHELARIU

ION MINÜLESCU P 1 E R O B A R G E L L 1 N 1 SI SPIRITUL UMANIST AL FLORENŢEI

Pentru i n i m i l e n o a s t r e copies .te sub vitregia aces ­tor vremuri, pierde­rea lui Ion Minules-cu a venit ca o nouă încercare; a lovit în afecţiunea prieteni­lor ca un dangăt de clopot neaşteptat al cărui ecou străbate prin vacarmul ex­ploziilor, înzăbre-nind şi mai mult a-ceastă primăvară tristă.

A murit poetul ce ne-a desfătat tine­reţea cu viziunea largă a unei lumi

de vis şi calde plăsmuiri. Doliul aparţine deopotrivă literelor romane ca şi întregului neam, pentruca Ion Minulescu a fost dintre puţinii scriitori cari nu s'au complăcut în poza unei atitudini solemne şi sforăitoa­re, ci s'a coborît în mijlocul mulţimii, şi-a însuşit bucu­riile şi slăbiciunile ei, purtând cu simplitate magia cu­vântului într'aripat, în căsuţele umile, ca şi în palate. In câte prilejuri muritorii comuni nu s'au adresat iubi­telor cu indulgenta expresie a poetului, ajunsă lozincă: „Eu ştiu c 'ai să m ă 'nşeli chiar mâine. . ."

Epicurian convins, desfăşurând o vitalitate puţin o - ' " bişnuită, a frământat sub toate aspectele aluatul eter­nelor pasiuni omeneşti cu Menţiunea de a aduce în mizera existenţă cotidiană un picur de amăgire prin harul talentului adevărat.

Nu-i locul aici să amintim lungul pomelnic al opere­lor lui Ion Minulescu, fructul unei activităţi statornice şi l ecunde . S'a manifestat în toate genurile literare şi orice pagină, fie de versuri, fie de proză, poarta ace ­eaşi pecetie a personalităţii sale , aceeaş i râvnă după frumos. Iată numai câteva titluri caracteristice: „Stro­he pentru toa tă lumea" , „Manechinul sentimental", „Allegro m a non troppo", „Koşu, g a l b e n şi a lbas t ru" , „Cititi-le n o a p t e a " . „Măşti d e bronz şi l ampioane d e porţelon" etc.

Creator al simbolismului integral In poezia româ­nească, talentul lui domină cu exuberanţă mişcarea literară a ultimelor trei decenii.

Explorator neastâmpărat, mereu în goană după noui orizonturi, cu toate aversiunile întâlnite în ca le ş i -a urmat cu perseverenţă idealul său estetic, conside­rând poezia unica preocupare a vieţii. .De a c e e a a is-butit să devie Ion Minulescu poetul ce-1 cunoaştem.

Poate delà Eminescu şi până astăzi nici o şcoală li­terară n'a fost mai contagioasă ca simbolismul minu-lescian. Venită la succesiune grea după genialul îna­intaş, într'o epocă rigida care mai de grabă accepta semănătorismul decât opera lui Macedonski, poezia lui Ion Minulescu fu la început ostracizată, fiind soco­tită de-a-dreptul revoluţionară şi primind aspră con­damnare după pravilele tradiţionaliste.

Dar spiritul de frondă, importat din Parisul uceniciei sale, convenea minunat structurii lui Ion Minulescu. I n a l } â n d steagul simbolismului pe tărâmul delà gurile Dunării el porni lupta încrezător în steaua victoriei. In jurul lui s'au strâns tinerii confraţi, dornici de noui for­mule şi, fenomen rar în literatura noastră, s'a alăturat şi un public entusiast, care, ignorând subtilităţile de expresie, ş i-a regăsit în coniesiunile melodice pro­priile lui frământări.

poezia lui Ion Minulescu respingea meditaţiile ma­ladive, ajunse la modă, râsturnănd regulile clasice a le formei şi p leda pentru libertatea absolută a inspira­ţiei, dpveaind că faptul divers, întâmplările mărunte ale vieţii, înfăţişate cu sinceritate, sunt demne de poezie la fel ca şi problemele de înaltă cugetare.

Criticii, scandalizaţi de apariţia noului eretic, au ana­temizat pe tânărul grandilocvent, care înarmat cu lava­liera pariziană bătea insolent la poarta Parnasului bu-cureştean.

„Eu vin din lumea c rea tă dincolo de zare... „Din lumea celor pa t ru vânturi „Şi pa t ru puncte cardinale . . ."

Divorţul cu trecutul era evident. Versurile sale libe­re, cu rezonanţe bizare, respectau totuşi legile armo­niei interioare, grija pentru vocabularul colorat. Prin-tr'o lanternă magică autorul proecta imagini din ţări necunoscute, peisagii exotice, simboluri din lumea ireală a viselor. Cuvintele cântate răspândeau un par­fum ciudat. Cetitorii îmbarcaţi în ychturi erau furaţi spre porturi exotice, vedeau ţărmuri şi porturi noui, trăiau viziuni ne mai întâlnite, evadând din realitatea ime­diată.

După publicarea „Romanţelor pentru mai târziu". Ion Minulescu deveni poetul favorit al mulţimii, mai repede decât proorocise. Cu fiecare nou volum autorul urca treptele celebrităţii, impunându-se în cele din urmă şi criticei oficiale prin acordarea marelui premiu naţio­nal de poezie. Chipul lui fu popularizat în ziare şi re­viste; nelipsita havană, ochelarii, fularul tricolor luară proporţii de simbol. La „Terasă", la cafeneaua „Cap­sa", Ion Minulescu însufleţea masa confraţilor prin verva lui nesecată , prin dragostea nemăsurată ce o a v e a pentru toţi. Astfel deveni copilul răsfăţat ál tutu­ror acelor cari în proza cotidiană mai păstrau un dram de romantism.

Poetul a răsplătit simpatia cititorilor, colindând neo­bosit ţara până în ultimele zile, declamându-şi versul c a nimeni altul în aplauzele publicului recunoscător.

Ne obişnuisem să-1 credem pe Ion Minulescu pornit sâ înfrângă măcinarea vârstei. Destinul, care a adus de curând urgia asupra frumoasei noastre Capitale i-a încercat crunt inima. Ne mai putând suporta oro­rile recente, ne-a părăsit în plină putere de crea­ţie, consternat de tragicul faliment al civilizaţiei mo­derne. Sufletul lui bun s'a îmbarcai în yahtul plin de neguri, trecând în celălalt ţărm.

Moartea lui îndoliază profund poezia românească şi mai a les în mijlocul scriitorilor tineri, pentru cari „ne­nea Minu" a fost în totdeauna ca un adevărat părinte, lasă un mare gol ce nu v a putea fi umplut niciodată.

I. VALEBIAN

Florenţa e cetatea Renaşterii şi lea­gănul Umanismului. In „piazza deiia Signoria", în firidele cu statui ce împo dobesc zidurile bisericii Orsanmichele, în paiaţe şi galerii unice pe iiune, pre­tutindeni întâlnim Renaşterea. O aflăm întipărită şi în zarea împăcată a ora­şului, domol Wiui , pe m ă g u l i , cu dea» luri, în spiritul, aristocratic al Florenti­nilor, cu vorbirea a tâ t de melodioasă. Pe străzile înguste, mărginite de vechi case impunătoare, par a se profila şi acum umbra lui Dante în căutarea unei luminoase Beatrice şi aceea a lui Giu-liano de' Medici urmărind o suavă Si-monetta.

Gânditorii cetăţii răsfrâng astăzi a-celaşi spirit umanis t dm vremurile a-puse. Un Giovanni Papini iiică speră într 'o reînviere a armoniei rmascimen-tale, drept normă de conduită pentru tcată Itaiia şi pentru întreaga lume civilizată ; Ardengo Soffici, pictor şi literat, actualizează formele leiuriw ale activităţii umaniste: Guido Mana-corda contemplă universul în mimatu* rile Medalioaneior sa ie, sau in acordul unei melodii; îr. t imp ce Enrico Bar. fucci scrie, în cinstea cetăţii lui, pre* ţuitoare pagini.

Poate mai mult decât toţi aceşti <iemni reprezentanţi ai Florenţei, Piero Bargellmi e întruparea umanistă Л minunatului oraş de cultură, fără pere­che în ffeiul său. Mai mul t decât alţii, el se strădui şi isbuti să scuture pulbe­rea de pe lucruri şi făpturi de mult t imp uitate, să unească acea năzuin­ţă clasică pentru Frumos cu înţeiesul adânc şi aproape religios al adevâruiui, pe scurt, idealismul formal cu realis­mul de conţinut.

Se născu la Florenţa, în anul 1897. Co­pilăria şi adolescenţa i se desfâşurară dealungul unei căi ce purtase odinioa­ră un alt nume, după cum afiă el mai târziu: Via Larga, bă t râna cale bătă­torită de paşii artiştilor şi ai umaniş­tilor epocii lui Lorenzo Magnificul.. E . s trada care duce delà palatul, medicean la mănăst i rea San Marco. E s t rada în­tâlnirilor d in_ adolescenţă. Aci el. îşi

"dură prieteniile cele mai trainice şi, tot aci, primii fiori ai iubirii îl ademeniră.

Când noaptea se îngâna cu ziua, el cobora treptele bisericii, în t imp ce pa­latul lui Michelozzo se colora cu pur­pura unor zări nouă. Pe înserat, cu to­varăşi din şcoală, bătătorea din nou

de MARIELLA COANDÄ aceeaşi cale, Г pierzându-se în convor­biri fără sfârâit. Iar ultimele cuvinte, în adâncul nopţii, se rosteau sub ferea­stra lui Fra'C^rolamo Savonarola. Ia tă cât de simplu lămureşte Piero Bargel-lini neliniştea firească a adolescenţei care nu роаЦ fi încătuşată, între pere­ţii căminului? părintesc şi tinde spre noua lume a rstrázii: „Este o vreme în care, unui tânăr ii e greu să trăiască in casă. Strada 11 chiamă şi trotuarul îi pare un fel de piatră de unghiu pentru caractere şi patimi. Aci se irosesc orele şi răstimpurile mai anevoioase şi râs-vrătite. Se trăieşte dorul primelor tur-burări". Şi scriitorul încheie: „Mai apoi luăm seama că toată viaţa pa^uea^â pasul şi simţul acelor paşi s traoatuţ i prin cari s'au măsura t puterile anilor tinereşti".

Iată, deci, pentru ce am stăruit asu­pra însemnătăţii aceiei străzi, cu pe­cetea Renaşterii. Via Larga, în care se răsfrânge întregul înţeies u iuan^ t al începutuiui unei ere nom, a pătruns şi a mmlădiat sufletul lui Piero Bargel-lini. Toate opereie sale nu sunt decât dialectica acestui spirit umanist. For­maţ iunea lut intelectuală mcinde a-cest conţinuţi" de transcendenţa în o-bişnuitele fruntarii ale literaturii. Cursurile de liiosone ţ inute de Amian-do Carum laş Pisa, precum şi eruuiţia Istoriei univéröíue a lui uan tu 11 în­dreptară spre o viziune filosofică a for­melor cuituraje. öen&ioilitatea lui Bar-geliini s a îmaogâţit cu contribuţia ias -boiului t răi t electiv. In leéatuiâ cu bă­tălia delà Grappa în rasboiul trecut, a fost decorat cu Medalia Virtuţii Mut-tare şi cu Crucea de Răsooiu. Totuşi, dacă rasboiul a lărgit conţinutul uma­ni tar al sufletului său, nu a lăsat nici o urmă vie in scrierile saie, ca, de pildă, în opera literara a pictorului Soifici, in neatârnare faţă de intuiţia imediată. Bergellini e t r a i reflexiv şi mai con­templativ. Acfasta nu înseamnă că, in cariera sa de scriitor, nu a fost preocu­pat de vreo iniţiativă. Dimpotrivă, pe -teugă- ' ггиіГішхйсаёі^ iüferarr'- " ш ^ т Ш Г Bargellini a căutat şi caută să inten­sifice activitatea culturală. Astfel, în 1923, a intemeiat şi condus revista 11 Calendario dei pensieri e della pratiche

(Urmare în pag. 2-a)

FR. ŞIR.VTO Stradă la Balcic

'-'•iteratura românească, atât de lipsită de individualităţi creatoare, dec notorie origina­litate, a avut totuşi posibilita­tea să primească in rândurile ei, deşi desíwl de târziu, o fi­gură cu totul ieşită din comun, un mag desprins din lumea e-ternităţilor, un troglodit înfă­şurat în zarea reveriei. El şi-a cerut drepturile la odihnă în rândurile ostenitorilor pentru frumos, printr'o activitate, ca­re, cel puţin până la el, nu se bucura decât de o relativă pre­ţuire. Drumeţia, — consemna­rea amănunţită a tot ceeace a impresionat sufletul şi a îmbo­găţ i t cămările minţii, era o în­deletnicire care avea faima dc a aparţine f ir i lor c iudate , cari ocoleşte sgomotul vieţii, spre a se ascunde în tainiţele adânci şi tăcute ale îndepărtărilor. A-bia când interesul drumeţiei s'a alipit şi a colaborat cu des­coperirea valorilor de artă po­porană, a .putut să-şi facă loc de-abinelea în rândurile celor­lalte genuri literare. Intr'ade-văr, bogăţia comorilor de viaţă autohtonă nu poate fi bine şe­zi sat ă decât prin contactul di­rect ou terenul unde acestea zac. Numai cine se afundă cu atenţie în făgaţurile originare ale zăcaminteor de tradiţii străvechi, poate avea satisfac­ţia de a găsi în ele esenţa unei vieţi colective de reală ca l i tate . Prea puţini din scri i tori i noş­tri s'au lăsat ispitiţi de tainele călătoriei, spre a desprinde din complexul realităţii româneşti valoarea deosebită a naturii, cu elementele ei variate aflate în raport de strânsă armonie. Sunt atât de puţini, încât am putea spune că interesul pentru dru­meţie apare destul de târziu.

P r i n t r e os ten i tor i i cari şi-au pus mintea şi sufletul la dispo­ziţia comorilor de tradiţii as­cunse în tainiţele îndepărtări­lor, respirând atmosfera proas­pătă şi curată a игсщиіиі pe munte şi a popasului prin pă­duri ,se cuvine a fi socotit, la loc de frunte, dascălul Ca l i s -trat Hogaş , una din figurile cele mai originale ale Ittera-

'—xuriî гашигіггіг?"Юа~ 'ficest 'scriuor" a fost mai mult îndemnul şi neastâmpărul de a se pierde in zarea necurwscuiuiui, cuusem-nănd cele întâmplate şi creio­nând figuriie întâlnite, decât in tenţ ia iniţială de a deveni scriitor. Tot ce-a făcut por­neşte din străfundurile origi­nale ale unei iriaiuiauuiiiuţi specifice, fara prea miaua aae-геща cu, mari i jes iarwe s y o m o -taase aie unei societăţi )teais-сірчпше. tire singarilă, i-a ptacuc m a i mul t ѵща iráiiá căi, mai departe de .aspectele ei fuise, in vitjioeul nuiuni, in tevurdşia .Fisicupii tu i atat de dragi, a самуапюг ghiauşari şi a ţaranuor isteţi şi cuviin­cioşi. Pe aceştia ii prmde el in trasaiurke u>r esenţiale, îmbo­găţind •ivieralura cu câteva por­trete bine rea-Şiie.

Caiiistrat Hogaş şi-a dobandit faima de seriilor aestwl de târ­ziu. Ceeace însemnase el pe fue răsieţue nu maica o in­tenţie de a valonjicu. Abia mai târziu, când alţi oameni cu competenţă au dat ipeste ele şi-au putut să guste visul lor cu toiiul diferit de tot ce s'a scris şi la îndemnul lor, mai a-les œi lui G. Ibrăileanu, s'a a-pwcat să-şi refacă şi organizeze ішйегіоііиі ş i sa- l dea la lu­mină. Dar, pe măsură ce ma­terialul a apărut în actualitate, faima scr i i torului a dobândit noui lauri. Astăzi, literatura de călătorii, în mijlocul naturii

AUREL IACOBESCU Flori

CALISTRAT PORTRET

d e DUMITRU IMBRESCU

româneşti, ц lui C. Hogaş, stă la un adevărat loc de cinste, prin s incer i ta tea descr ier i i şi pr in .naîuraiiefa c u care-şi por­tret izează figurile în tâ ln i te . Fiaivk c)i iuu4.iV ieuC&ru o üi /y<iiu risipa de sens ib i l i ta te , un a-dânc spirit analitic şi critic, un uşor şanţ al humorului.

Despre vvaţa lui se ştiu des­tui ae pUyiue Mcruri. năs ­cu* m anu-i 1647, in Tecuci, din-tr'o j a m i n e ae preoţii He pure ca Januua sa nu se nuntea i i o -gaş şi ca acest nume scriitorul, i-a алоріаі mai târziu, m urma unor cercetăr i aie sa.le, d m cari a a; iai ca cineva ae тѵил, am neumai sau , ar fi avut acest nume. A făcut stuaii secun­dare ş i a urrivat apoi Universi-ta iea ia laşi, aevenind profe­sor. Obligaţiile meseriei l-au purtat prut mai munte oraşe, ca : Alexandria, laşi, Roman, Tecuci, in sjarşit, se staoueşte La fiaira-i\ eamit, perfect î m ­păcat , icaci peisafjuii akpin ii oferea exact ceeaje-i lipsea: li­niştea şi retragerea am sgo-mébul asurzitor al vieţii cub­aine. Aoüw a siat cea ш-аі mare parte a vieţii saiie, sermnid {.voûta cu сгеиЩа şt abnegaţie, l'rin caiatorme lut şi aescrie-rea meşteşugită pe care ie-o face, el a adus în stima şi pre­ţuirea opiniei noastre puodee, una dintre cele m a i puoreşiti regiuni афіпе ale ţarii. Pentru ei muntele, cu podoaba lui de verdeaţă şi cu svonui lui de tainică chemare, a avut o mare şi puternică atracţie. Sujietul nu se simţea liniştit şi împă­cat decât sub acoperişul de frunze ocrotit de razele blânde

aile soarelui, în pasul lin a? Pis icuf i i , care-i purta greutatea oorputitii şi a gânduri lor pe co ­voru l îngălbenit de vremuri, în l in iş tea desăvârşită, între-t ünptá düúl e<^<JLLl j I U Í C A C I V Í Í '

bătute de vânt, susurul izvoa­relor, ori plânsul rătăcit al vre-unui pui de căprior. A-cesta e cadrul de viaţă pe care şi l-a creiat Caustrat Hogaş, în discreta lui existenţă pămân­tească. L-am semnalai, ca să p u t e m înţelege mai uşor carac­terul specific al operii sale. Tot la P. Neamţ, după ce a răsco­lit toate î m p r e j u r i m i l e de fru­museţile lor naturai.e, scriito­rul avea să se stingă, în 1917, în plină dramă naţională, odih-nindu-şi trupul plin de neas­tâmpăr o viaţă întreagă, sub umbra pădurii lui dragi.

Catlvstrat Hogaş se afirmă târziu în literatură. Abia în 1881 începe să publice. Abia însă cu înceiperea co laborăr i i ia „Viaţa Românească ' 1 , sub în­drumarea părinteasică a lui G. Ibrăileanu, avea să însemne punctul de plecare al consa­crării. Figurile pe cari el le descrie aduc o notă de origina^ htate puternică, iar filmul po­vestirii peripeţ i i lor сшІаюгЫот subliniază elementul de gingă­şie şi duioşie, peste cari se lasă unda uşoară a unui humorism fin şi plăcut. Din opera lui se desprinde o puternică înţele­gere şi dragoste pentru pătura ţărănească. Nu are destule cu-

R U I N E şi P E S C Ă R U Ş I M'am întors dintr 'un o ra ş plin de ruine

şi pescăruş i . Nu es te vorba , însă , d e ro­mant ice le ruine pline de i ede ră despre a căror poezie vorbesc volumele d e esteti­c ă la capi tolul : „Frumosul ruinelor". Pei-sagi i le cu ca re a trebuit s ă mă obişnuesc , cup r indeau altfel d e ruine: a l e secolului nostru, toate uşor d e găsit p e întreg con­tinentul. Unde a m fost eu se aflau din cele m a i in teresante — vreau s ă m ă abţ in de a le spune pitoreşti —, desigur fiindcă pa r t e d in ele se profilau p e a lbas t ru l ca ­pricios a l mării . Deşi oraşul e r a alcătuit ma i mult din minunate cas te le medieva le , perfect conserva te p â n ă la catacl ismul ce le-a modificat conturele într'o clipită, rui­ne le lui nu păs t r au nimic din frumuseţea recunoscută a altor ruine. Niciodată nu m ă in teresase a l t ceva decâ t frumosul şi d e a c e e a , un timp, a m cău ta t s ă evit în­tâlnirile cu nouile rânjete de p ia t ră gă l -bue , înt inzându-mă, zile de-a rândul , p e p la ja a l căre i farmec r ă m ă s e s e neştirbit.

T receau p e d e a s u p r a m e a fel d e fel de p a s ă r i şi ma i a les pescă ruş i ca r i întor­c e a u distraţi cape te l e — c a nişte îngeri explorând infernul — spre trupurile răbu-

nite în bolgiile de nisip. Poate cău tau s ă aile prin picurii amar i ce se p re l ingeau pe cărnuri le obosite de înot, culorile p â n ­zelor cu răstigniri a le lui Rubens, sau ci­ne ştie? Mereu m ă înt rebam ce voi p e s c ă ­ruşii de m ă pr ivesc c a p e un cunoscut faţă de c a r e t r e să reau aducându-ş i -1 v a g aminte din al te lumi. Ei, pas ionaţ i i valuri­lor, a căror v ia ţă n ' a m conceput-o nici­o d a t ă des făşurându-se d incoace de lizie­ra păduri lor de a lge şi meduze , t r ave r sau în sbor o par te de uscaţ i De ce? Era un început timid, a l unei adap t ă r i , a l unei do­mesticiri ori o confuzie?...

O vec ină de însorire, care , de p r e a mult înotat câ ş t i ga încet, încet, ne tezimea şi simetria suveicilor meta l ice din abisur i le verzi, p ă r e a că pre lungeş te în ochii ei ma­rea, d incoace de limita de isbire a valuri­lor. Am crezut c ă faptul a c e s t a de ru t ează instinctul de pe rmanen t ă s i tuare mar ină a pescăruşilor .

Negreşit, m ă înşelasem. Pasăr i le amintite nu pr iveau — cum a m

constatat în urmă, numai l a noi oameni i , dar întorceau mărgelele negre, au oăp-

şor cu tot şi spre h â d e l e ruine de sus, de pe dea lu l cetăţii .

Ţipătul pescăruş i lor c a r e umple a t â t e a l egende , îmi s p u n e a c ă fugisem de cele mai nelocuite ruine de ca re nici iimpul cu pa i ina lui mă ia s t r ă nu voeş te s ă se a t ingă şi s ă le înfrumuseţeze, cum a tăcut cu rui­nele de odinioară , cân ta te de poeţi şi d is ­cutate 'n academi i . Nici bufniţele nu voiau să intre 'n jumătăţ i le de cupole , tivgi şi l e a g ă n e , a l e nouilor dă râmătu r i c a r e im­pr imau secolului un nou rău, c a un un Stix ce ar r ă spunde în lumea a d e v ă r a t ă , n e ­pregăt i tă pentru bitumurile sa le corozive.

Am invocat, p recum în delirul unei in-solaţii, toate îmbarcaţ i i le a l be a le trecutu­lui c a să m ă smulgă din obses ia oraşului ce c lă t inase t raector ia divină a pescăruş i ­lor d inspre m a i e a senină , spre rânjetul lui magnet ic . Voiam o imbarca ţ ie a lbă , foarte a lbă , de sup remă liniştire, da r ca re ar fi putut ii ma i a l b ă decâ t aripile ce ce în­străinau de azurul matern?.. .

Inti'o zi — cum presimţirile animalelor nu e rau a bine — văzui pescăruş i i pă ­lind şi — în chip oribil — despăr ţ indu-se de-a b ine lea de mare . G ă s e a u ceva ostil în infinitul ce-i l e g ă n a s e ? Suiau c a nişte hereţi d iscumpăni ţ i d e a s u p r a nuilor rui­ne creindu-le, în pan ică , o sinistră apo­teoză.

S I M O N S T O L N 1 C U

CALISTRAT HOGAŞ

vinte pentru noţiunile ce-ar trebui să înfăţişeze calităţile bogate ale acestor oameni, a-dănc legaţi, prin destinul lor l egendar , de glia românească. Jocwl lor din sărbători, con­trastând puternic cu truda muncii din timpul săptămânii, îl fac să-şi reverse, în cuvinte alese şi s imţ i t e , în t reaga l u i admiraţie şi, în acelaş timp, nu se poate opri să nu biciuia^eă, cu o aspră judecată , pe ace i intelectuali cari s'au desprins delà obârşia satului şi nu mai nutresc niciun fel de interes pentru ea, înstrăinându-se.

(Urmare ta par 3-a)

UNIVERSUL LITERAR = 3 0 Aprilie 1944

C R O N I C A D R A M A T I C A TEATRUL MUNICIPAL: „RAŢA

SĂLBATICA" dramă în cinci acte, de H. IBSEN.

Ca întotdeauna, marele drama­turg scandinav *пц ia pana să s c r i e o dramă fără să aibă ceva de s p u s . Aceeaşi lucru şi de data a s i a cu „ R a ţ a săibaUcă".

Tenia acesiei piese, cu toate că apare c u tuiul parauoxaiă faţă de aiuudinea de totdeauna a si'riiM>iuiiii care se arătase a fi fost ш toate celelalte scrieri ale lui un mare lupiaior pentru a-dcvtti* ^i ІІЬСІХІАІЩ u or- jjai'4-a tic data aceasta a fi tocmai contra­rie şi anume c** nu adevărul tre­buie preierat minciunei, ci min­c i u n a a u c v a i uuUi.

lVxiiiCvu^i еые aceia care între­ţine v i a j a , iiiaiiCiüma esie aceia care unuc^me lericirea sau, cel p u v . i i , e s i e aceia care dă iiuzia a c u t e i i e r i c i n , in t imp ce a d e -v a i u i o uioiiuge, UiSuiUge totul, m a i u i a w m i maj . i t ea lui !...

b a i р а п е а lui xu&en o a s e m e ­nea i c u i a n e s i g u r că este sur-pr .nz^i^^i e !

Ce oare a putut să-1 facă să se РГсл-iW,; d„u~.á i a Uli i>xод* v'íWíLil­lái a i ua^í akiiéi ue l u e i

A s^ii)-t Lüj. iva i i e v u . a să a-ra i c , C1 u^iigui, ca u<vca auevarul í r c j ú i c Sa n o 91 Urept CtVaUt — c-cuiui ~a l u t a . a a u .nu i tu , a-e e a s . a ts^c, io-H^î, o i i i ipuj iu t i i -taxe X Ş i ca u c u u e sa i r m atenţi U-i iuiueaima ca"u e s t e voroa de aplicarea p e teren a unor pr-11-c i p m a ş a ue pericuios C a să nu cauxam şi n o i , voind, poate, s a Idctiu urne, nenorocirea tu­turor сеюх Oijn jur, aistrugan-d u - i e fericirea şi, poate, şi viaţa ?

In uij.<-e c a z auwiu i , cu toate că simpatizează ş i ne іасе să ii'i-ţeieg&ui cu totuşi Gregers, unul uui erou presei, ar trebui să aibă dit>p^ie, p a n a ia i a m a , insă, Нси і ік xuäcn il iasă tot pe doc­tor iii ueui i ig sâ aioa uiumul cu­vant, cei ce va spune că ade­vărul щ societate este o himeră, ca o via^a ш і е ш ^ - і а а numai pe auevar e^te o utopie ş i că a u treocue sa s e I a c a mmanui binele cu s . .a , ci sa-1 laşi pe liecare sa-ş i trăiască v i a ţ a lui aşa c u m ş i -a crciat-o ! bau, dacă vreţi, să i ia .asca m minciuna vieţii lui, ( a r a a-i strica uuzia de fericire care s a ţesut ш jurul lui.

Cum î o sen în afară de teore­ticianul ргщ teatru ai unor anu-ni-te principii de morală, atât so-c i a i a c â t şi individuală, este în prunul r a n a ші mare autor d r a ­m a t i c , uu mare creator, piesele lu i nu ne apar , cum s'ar putea eveiuuai bănui, ca nişte simple exposeuri de principii ci, din contra, ele reprez^ită — şi încă în ce l mai inait grad — adevă­rate opere de teatru, întotdeauna puternice, întotdeauna impresio­nante.

I a r printre e l e , desigur că „Kaţa sălbatecă" este una din­tre c e l e mai valabile.

fel ce priveşte interpretarea şi regia, foarte inegal*, ca să nu spun alttel.

Totuşi d-na Telly Barbu, când nu n e dă prea mult impresia că-şi , Joacă" rolul de fetiţă ci, din contră, când se lasă în voia unor atitudini mai naturale, mai puţ.n căutate — şi are destule resurse de gingăşie firească in această privinţă — reuşeşte să fie caldă şi să aibă reale, necău­tate Şi cu totul nimerite mo­mente de duioşie.

In ce priveşte pe d-ліа Atena Mar copoi în general destul de bine, ae corectă.

D - n a FiorCnCe Lupescu, în­tr'un ro l secundar, ş i -a subliniat totuşi presei iţa printr'o oarecare

stăpânire scenică, firească şi de­gajata.

I n rolul principal bărbătesc, d. Aurei Kog&iácni олге, î l e d m vina d-saie, fie, dupa cum pare mai probabil, din vina regiei, ne -a aa l un cu totul ait laimar decât cel ce trebuia : un laminar personaj comic, care părea că nu se ia ш serios cu плшс, care nu creae nici ш ce spune, Т Ы in ce face, care glumeşte şi răue de ceiaoe ar vrea sa n e arate a fi un ideal ai іш,„ care se autoironizea­ză, etc., lioci neautenuc şi, ca a-tare neconvingator.

Ori, cred eu, la imar trebuia în­ţeles ca un tip slab şi creaul, un tip mediocru in fond, care se a-gaţă de unele proecte aie lui ca de o ultimă scândură de saivare, iar n u ca un ratat erou de farsă care-şi bate joc de interlocutori vorbmdu-le despre castele în lună şi de mari invenţii vi-toare în raport de care pana la urmă să f im lăsaţi ou gura căscată spu-năndu-ni -se că „nici nu s'a apu­cat de ele" şi „că le are în cap !".

Lucrul aces .a poate fi şi glumă dar aici n u de aşa ceva este vor­ba ci dm contra : laimar ne face milă când n e spune asta peд.ruca noi ştim că la imar acesta nu-i decât un om slab, prizonier şi vic­timă med.ocră a cine şi ie cărei himere de care, cî, totuşi, are ne­voie ca să poată să creadă în-t fânsul .

Ori este tocmai oeiace se pare că n'au înţeles suficient nici in­terpreţii şi nici regisorul.

D. Sergiu Dumitrescu destui de bine, dar fără să fie nici d-sa omul stăpânit de acel ideal mo­ral, fără să fie omul fanalizai de o ideie, care îşi propune să cu­reţe, să purifice societatea, s'o înnoiască: în p r e z e n t e n a а - i u i Sergiu Dumitrescu, Gregers pare mai degrabă un meschin, un monoman meschin şi oare­cum sadic, care urmăreşte, parcă fără nici u n rost, poate chiar dintr'un fel de răutate, din­tr'un fel de perversiune, să facă cu tot dinadinsul rău în jurul lui, în cazul de faţă unor oameni liniştiţi. Ba, s'ar părea, ceva mai mult, că la un moment dat, cu o bolnavă perseverenţă, el e acela

care împinge 1* sinucidere pe biata fetiţă, Medviga, aproape su-gestionaiwi-o. Sau cel puţin aşa pare,« jocul d-sale nemarcând decât aceste momente dar nu şi adevăratele resorturi ale întregii lui mentalităţi şl comportări.

D. Cezar Theodoru în general destul de bine şi, dacă ar şarja mai puţin, cred că ar putea ti mai bine, fiindcă socot că nu- i nu­maidecât nevoie ca Redding să râdă tot t impul şi să-şi ia aere cinice forţate : doctorul Redding nu-i decât un pozitivist convins dar altfel om întreg, pe care atât doar, că îl irită vorbele mari şi aşa zisele idealuri în numele că­rora vorbeşte Gregers, el cunos­când şi înţelegând mai bine ca oricine realitatea sufletului ome­nesc.

Destul de bine deasemeni şi d-Dinu Macedonschi.

In restul distribuţiei şi în or­

dinea programului : d-nii Geor­ge Sion, Aurel Stambuliu, V. Ha-şeganu, V. Pascu, I. Tomescu, J. Patriehi, R. Hangu şi Xn. TJrlă-ţeanu, care, cu toţii, au pus toa­tă bunăvo.nţa spre a se realiza un spectacol destul de convenabil.

De altfel aceasta şi este carac­teristica lui generală. Căci, vorba ceia, puiea fi şi mai rău !...

Decorul d-lui Traian Cornescu destul de bun şi de potrivit.

Direcţia de scenă, d. Val Mu­gur.

Cred că, din toate cele spuse mai sus, se înţelege că nu prea aşi avea motivul să fiu entuzias­mat de ea.

Şi e păcat, pentrucă socot că d. Val Mugur, dacă n u s'ar mul­ţumi, după obiceiul multora d i n t r e

regisoriî noştri, numai să citea­scă piesa şi s'o aducă oarecum ..după ureche" ci ar mai studia câte puţin în legătură cu ea şi cu problemele de interpretare şi chiar de regie pe care ea le pune, ar fi putut da lucru mult mai bun, mai just şi mai bine pus la punct.

co.iientatori pentru prostii bu-levaruiere ue^igur ca n a s o r fi g ă s u u i , uar uu uraiua*urg u i rí. iudeii s.ava oomnibUi ca a rost і і ы J w . şi cuiiieiiwKt şi s au sur.s пц cărţi, ci Ui-Uiioteci in legătură c u ei.

Ai t te l că acolo unde intuiţia proprie cáteouata ar ma. pa tea să greşească sau sa te uauti ,e , ai oricana poiib.iiiatea sa ю t»..~ii-iezi, ea pu.and oricând sa n e сс-л-trOia.tă CU Un SlUUiU SCi'iOS.

i>a^â tofi regisvciii nu^^-i, a -tunci cana vor a v e a iuciari da va.uare ae pus in s^ciia v<*r p i o -ceaa cu o astfel ue seriozitate, dtu.gur ca nu o sa mai avem spectacoie ш la ţa cărora sa l e 111-treoi oaca directorul ue scenă, deci cel dimai care treouie să a i o a o laeie justă asupra piesei, a in^eies ceva а ш ea

Personal cred ca n. Val Mugur, jutiücand şi uupă aite lucruri ш care i -am văzut, s'ar părea că are destulă înareptaţire »a se o-cupe ae regie, uar pentru aceatsa ar trebui sa nu uite că e o me­serie m care nu trebuie să te laşi numai pe mtuiţ.c, ci o meserie in care, ca să ajungi la rezultate irumja .se , aeim^uve, este nece­sar sa se muncească, să fie luată cât mai în ser.os.

Dacă nu cniar întotdeauna, dar măcar atunci când operele ce se pun in scenă mer.iâ această os­teneală. Căci, de, lbsen nu-i un Sacha Guitry, sau un Pierre We­ber, etc., iar „Raţa Sălbatecă" nu-i chiar „Prostul din baie" şi nici „Arde nevastă-mea", pe cari la nevoie le poţi lăsa tot aşa de bine pe mâna unui regisor şi a unei trupe din centru ca şi pe mâna unei trupe care joacă in pauze la Cinema Gloria sau Mar-

"cuiif, sau mai ştiu eu o»i'0) -şi fără regisor şi fără actori „ca­pete de afiş".

Cu Ibsen, însă, este altceva, cu Ibsen te găseşti in teatru, şi încă in teatru mare, în teatru auten­tic. Aceasta de altfel m'a şi ' făcut să-mi nrec oarecum peste inimă şi să notez aceste m.ci remarce cu privire la o punere în scenă care pare să fi lăsat lucrurile să meargă prea mult la întâmplare — prin această întâmpare înţele-gându-se... fie regisor fie actor — fără ca să se fi simţit vreo a-dâncire, vreo înţelegere deosebi­tă, vreo cizelare, ceva, în fine, care să prezinte totul sub aspec­tul unei valori teatrale, realizate durabil.

De, rog pe prietemul meu Val Mugur să mă ierte, dar...

ALEXANDRU DRAGHIC1

ÍC0URL DOLTU...

Poate mai încercaţi ca nici­odată, în timpul acesta de negru întins sălbatic peste atâtea s u ­flete nevifiovate, moartea lui VASIbE VASILACHE ne-a prins în tămâia atâto r anonime corte­gii mortuare; meat străoaiem şi azi calea îndoelii definitivei lui pierderi.

Parcă până şi figura lui de p e

afişele ultimei comedii „Piccolo", prezente însă pe ziduri, ne în­deamnă la negarea plecării 1ш Vasilache pe drumul veşniciei.

Fiindcă de-acolo de pe afiş, zâmbetul atât de viu a l lui ne îndreaptă în sta ui de unde de-atâtea ori i-am aplaudat cu dreaptă răsplată veselia cu care ne desfăta.

celeaşi reguli de teatru : autor şi actor.

Ca autor dramatic, Ion Minu-Kscu a prins în miezul unei târ­zii desluşiri, comedii de un gejii care — ca şi în poezie — a în­semnat ceva nou şi îndrăsneţ ur­mat apoi de destule atrageri spre împrumutare din acest inedit.

N u c u „Manechinul sentimen­tal'' ş i aici cu „Alegro ma non troppo", ion Minuiescu şi-a ales un meşteşug în aie artei drama­tice care să dărâme legi vechi, ci cu ace l . simplu pretext de piesă „Reacá berzeie" care a întrunit elogiile de presă şi de public.

Dar Ion Minulescu a fost şi preşedintele societăţii autorilor dramatici. Şi în această calitate a ştiut să creeze tot cu acea ins­piraţie a ineditului o atragere mai merituoasă spre artă a celor cu talent, prin premierea şi tipă­rirea de către societate a unor lucrări dramatice originale.

Prin pierderea lui Ion Minule­scu, a n a oramatică simte lipsa unui mare autor.

Iar noi un colaborator, un în­drumător şi un prieten tot atât de mare ta şi bucuria ce-o a-veai de-a te fi primt ca prieten...

ABSENŢE...

Nu de mult directorii de tea (••T particulare işi propuseseră ь р /йгсп^а dârzà la aaiorie în

orice critic moment. încât viaţa teatrală să aibă uti curs normal care să. dăruiască oricând publi­cului o destindere prielnică şi chiar \necesară stării de azi.

Şi- cu directorii la un loc, toţi actorii teatrelor particulare asi­

guraseră prezenţa lor la datorie. Şi a fost nevoe doar de-o zi.-. E drept, o zi tristă, întuneca­

tă şi grozavă, urmată apoi ăe al­tele, care să м іоегсе toate posi­bilităţile noastre de dărză răb­dare.

Şi in timpul acesta, actorii cu asigurări date de prezenţa la datorie, au plecat care încotro a vrut iar unii directori la fel.

Pe străzile triste ale Capitalei vezi doar silueta a celui pe care toată lumea îl credea nestator­nic : Puiu Iancovescu.

Şi hi Puiu Iancovescu VEZI

iecţia ce o dă marele nostru ac­tor celor plecaţi, de-a fi prezent.

chiar şi-atunci când nu e legal de nici un angajament.

Şi la fel cu Puiu Iancovescu, prezent la datorie e şi Опци > ~ u . . -

boreanu.

„DISTRACŢII"...

In timp ce stăruie încă o legi­timă îngrijorare a momentului, unii actori şi unele actriţe ple­cate „in provincie" se dedau la. exhibiţii şi la unele „d-Stracţii" cari în viaţa bihnată de până a-tunci a satelor sau a oraşelor de provincie, apar cam încuaziieţe.

înţeleagă cine o vrea altfel viaţa decât pe aceea pe caxe a-ceastă îngrijorare de azi o dic­tează, dar m orjoe caz se cere — şd chiar se impune — ca „viaţa artiisuicä" aşezată temporar în vadul sate.or şi a mic-lor oraşe să ia aspectul celei mai discrete şd mai decente trăiri.

Astfel e inutil să fie ferită.

AFIS...

Nu o schimbare de afiş avem de menţionat aici, fiinacă azi, mai puţin ca oricând, apare foar­te rar sau de loc, ci o schimba­re provizorie în scaunul diruclo-nai al primei noastre scene.

ü vurua de ѵетгьа d-lui Cor-neliu Moldovunu, cunoscutul au­tor dramatic ţi scritor, care prin calitatea ce-o ocupă şi in comi­tetul de lectură, ca cei mai vechi membru, a fost chemat să, inde-plineaică funcţiunea de direc­tor, pnn delegaţie, al teatrului Naţional, până la completa res­tabilire a d-lui hiviu Rebreanu.

I. M. LEHLIU

V. VASILACHE

Şi totuşi Vasilache nu mai este...

Şi nu mai este, fiindcă „eroii" aerului de peste Ocean au găsit de cuviinţă in „ocrotitoarea lor civilizaţie" să-1 omoare pe un mai talentat Stan Lauren al nostru.

Doar cu câteva ziie înainte de împlinirea tragicei lui soarte, proectasem colaborarea la o I й -lucrare căreia numai el putea să-i îndeplinească succesul.

De-altfel, aşa cum mai făcuse la posturile de radio cu „Accele­ratul 139" şi „Costici şi Lenuţe".

Mai târziu aves să se bitâmple năprasnica plecare dintre noi...

N e va fi oare cândva vinde­cată durerea acestei definitive plecări?.. .

N e vom putea amăgi oare că genul lui Vasilache va putea fi continuat de altsineva ?...

N e vom mai hucura, îficântaţi ***cS *rfl " trpríiiAUi-. bmSisirc-a—

v c m un actor cu marele talent de-a lega atât de natural lacri­ma şi râsul ?...

Nu. Şi în acest nu, drastic şi hotă-

rîtor este marea şi nevindecata noastră durere...

* Cu ce altă dureroasă alegere

trebuia să ne mai încerce vre­murile de astăzi, decât cu moar­tea poetului şi autorului drama­tic ION MINULESCU?.. .

Itt nici o altă tovărăşie de drum lung şi veşnic o mai po­trivită plecare nu s'a pomenit : omul slovei, autorul dramatic Ion Minulescu, cu omul veseliei, actorul V. Vasilache.

Apropierea şi tovărăşia acea­sta de ultimă călătorie a fost parcă rostuită de destin după a-

A G A T H A B À R S E S C U Născută în Bucureşti la a-

nul 186b, ca füca mai mare a unui colonel, aceia care avea să devină celebra tragediană Ayu.ita ü o r a t i v a , a avat, o co-p.:.uie \iinişibtâ, aşezata, jărâ ca nimeni să întrevadă — nici chiar ea, în visurile cele mai roze — că va deveni odată so­cietară de onoare al faimosului templu de artă dm Viena, „Ho) burg-Theater".

Saar-.a — aş spune — capri­cioasă, a făcut să s e afle la vârsta de patrusprezece ani la Viena.

Aici, în tovărăşia mamei sale şi a celor două verişoare, mer­gea deseori la reprezentaţiile „Burgtheafter-ului", până când, Îurai'-ă de irezistibila chemare a artei scenice, se înscrie la Ccnservaitor.

Până aici, nimic extraordi­nar,' nlmvc de precocitate sen­zaţională, dar, modul cum a abso.vit Conservatorul merită relevat.

Intrată la clasa de dramă, u celebrului actor dupe vremea ACEIA, Bernhard Baumeister, şi având profesori la estetică, is­toria literaturii dramatice şi a psihologiei pe vestiţii Fritz

•m» <

B A R G E UMANIST ÂL FLORENŢEI

(Urmare din pag. I-a)

solari. Delà 1929 pana la 1939, el a în­temeiat şi condus, împreună, cu Gio­v a n n i Papim şi Araengo Soffici II Irontespizio, revistă florentină a t â t de ùrueieaanta, care ş i - a întrerupt apari­ţia u u n i a i am pricma gre acuţilor pnei -nuite de răsboi. Bargelnni a întocmit o m u i ^ i u i u â aniuiogie a literaturii СѵЛі-timpuxane italiene pentru şcoaia se-c u n a c i r a , pur tând pocmem tiUu, с е т ю -stelie.

Dar să desprindem câteva principii ce caiăuzesc ideologia umanistă şi es­tetica iui f i e r o bargelnni. Dm cerce­t a r e a trecutuiui, el induce trei concep­te, punanau-ie arept irontispiciu ori­c ă r e i C i e u ţ i u n i de ar tă : Sinceritate, Puritate şi Jrrumtbseţe. Ia tă textual cu­vintele b a i e : „amoeritatea şi puritatea s :au născut surori şi, în vechue texte ale limbii, se pot ceti mereu numele celor aouă însuşiri gemene, protivmce ame^tecu -u i şi impurităţii. Kl conti­nuă argumentarea, oodervand că pre-е ѳ п ш і a pierdut simţul iniţial de înru­dire m u e ce^e d^ua noţiuni, care au deviat şi s a u pervertit. Smiţul trecu­tului le regăseşte asociate cu noţiunea Frumuseţii, plămădită de Artă.

Bargeliini a descoperit acest tr inom spiritual, desvălmnd trecutul Florenţei saie, a acelei „Citta di Pittori", a ora­şului unde o stradă posedă amintiri ce nu pot pieri: Via Larga. Aşa se înche­gară cele două voiume literare, evo­când ar ta celor dintâi vremuri r inas-cimentale, Citta di Pittori şi Via Lar­ga. Scriitorul, totuşi, nu a încheiat ci­clul, pentrucă el ne-a mărturisi t că îl va continua cu un al treilea volum.

Dar Piero Bargeliini nu se mulţu­meşte numai de a reînsufleţi alaiul pictorilor .trecentişti şi quattrocentişti. El caută ceva mai mult. Cele trei no­ţiuni, a t â t de necesare unei culturi solide, sunt puse în relief faru încetare

de către neobositul scriitor prin mij­locul original al aşa zisumi „portret bâruatesc", expiesie, cate, în t raaevar , serv'o-şte cuepc t i t i u unei cărţi a sa, t i -puii ia spre s i a ş i t u . 1 a n o i u i іЗаУ: Jtvi-trafcto vii-ite. In prefaţa acestei cărţi, ei oi/serva cu meicuiuuiie : „ A t i t u d i n e a faţă de noi înşine şi a imooiuaiiior iiuusue C e t e a c e e a apatică a пераьапі. Cunozitaüe şi nepăsare. Se S t u d i i t o â cuiişt»iiiiţa şi l a f t a i a noastră ne e ne-cuiiusouwi. Se ou^ervâ, se analizează păcătui ş i nu simţim nici ruşine, шсі câmţa". I n aceasta critică negativa a literaturii ccaitemporane, bargoiiinl se reieră la aceeaşi upsâ de sinceritate şi de puritate a scriitorilor de astăzi. Ipo­critului lor mod de a seri, el opune con­ceptul plastic ai portreteior pictate in anescuri cu donatori şi donatoare, a-tât de omeneşti m simplitatea lor, a tâ t de smcer zugrăvită, m o r u n ungher, î n t r o măsura miniaturală faţă ue a-devăiata temă a taolouiui rengios, un baroat şi o femeie împreună m a m n e în rugá şi prinos de ctaruire. Această notă a m tauiourile pictorilor ргшішѵі deveni peneiu Bargeiiini un simool al sincerităţii şi al purităţii unei opere artistice. El invoaca o stare de adevă­rată religiozitate care, asemenea unei torţe n c s i u i i s e laminează opera artis­tului. Scriitorul í b r e n t m afirmă că acesta „iubeşte întotdeauna subiectele artei sale; n a le părăseşte şi nu le dis­preţuieşte niciodată. E Dumnezeu, mai mult decât artist, plâsmuitor; mai mult decât plăsmuitor, părinte, chiar când ara tă omului cea mai nesăbuită imagine nedemnă, încredinţează oglin­zii conştiinţei lumina neştearsă a dra­gostei sale".

Cu această ţ inută morală se înfăţi­şează Piero Bargeliini în faţa, tuturor făuritorilor de Frumuseţe spirituală şi, pe această temelie trainică, studiile sale se realizeaza.

In actualele intenţii ale scriitorului, in acelaş mediu Ideologic, se afla în pregătire o carte care se va intitula Caiíé Michelangelo. Scritorul se gândi­se mai inamte, uupă cum ne-a măr tu ­risit, să-si numească altfel lucrarea: Pena deli' Ottocento. Ne-a lămurit în­ţelesul viitoarei sale cărţi: „Va fi me­nită poeţilor minori, aaică ceior cari nu au ştiut să-şi ardă pana lor de scris într'o operă de artă", lată, deci, cum îl ademenesc subiectele cu conţinut mai smerit, unde ştie însă să desvăiuie raza luminoasă a unei umanită ţ i ne­prihănite.

Piero Bargeliini s'a ocupat în ultimul timp, în deoseoi, de arhitectură. El im­primă acestei arte aceeaşi concepţie ca in pictură şi literatura, adică cea uma­nistă. Nu intuiţiile unilaterale de ar­hitectură călăuzesc pe scriitorul flo­rentin: aceea a lui Vitruvio, susţinând că arhitectura răsfrânge umanitatea numai în fătura sa fisică; nici aceea a esteţilor moderni cari invocă motivul religios. Bargeliini descoperă ceva mai mult în contururile edificiilor. Cât de Interesant închipuie el omul în centrul primei sale clădiri: „Ii era t eamă cu adevărat de frig şi de cald, de întune­ric şi de fulgere, dar, mai ales, îi era teamă de a nu fi om. Simţea nevoia de a fi om, adică de a fi creator.

Omul voi ca şi arhitectura să-i vor­bească în limbajul său, a s imţăminte-lor saie, a patimilor sale, a năzuinţelor, sale. I a t ă în ce sens — încheie Bar­geliini lămurirea lui — şi arhitectura e o ar tă , adică o expresiune directă a omului, care se exprimă în ea".

In legătură cu această concepţie,

întocmit, o carte e considerată ca

Piero Bargeliini şi-a de arhitectură care revelatoare de civilizaţie. Fiecare capi­tol e închinat unei opere de ar tă tipice unei anumite epoci. „Orice monument e un capitol de istorie, o visiune sinte­tică fantastică" ne explicase autorul, puţin înainte ca lucrarea lui să vadă lumina tiparului.

Şi cartea făgăduită, născută dintr'o destăinuire a monumentelor, s'a. în­chegat într 'un chenar ooiectiv : Volţi di pietra. Chipuri de piatră. Bargeiiini nu a voit să introducă între măr tur i ­siri şi plăsmuirile contemporane ale ar­hitecturii, căci, iară de dorinţă, ar fi fost poate a t ras către povârnişul su­biectivismului, el însuşi, în concordan­ţă cu întreaga sa concepţie — conside-rându-se ca participator al unei unice lumi spirituale, din care s'a întrupat noul chip al arhitecturii. Cu intenţii critice, obiective, deci, numai în ceeace priveşte gustul său, el a cercetat arhi­tectura timpului său şi al nostru al tuturora- într'o altă carte, anume în­tocmită şi împodobită cu o friză pole­mică.

In Volţi di pietra, Bargeliini a pornit, poate fără să-şi dea seama, delà o con­fidenţă a lui Paul Valéry cu templul elin care, la chemare, aidoma a răs­puns, In armonie cântată, a tâ t France­zului poet, cât şi Florentinului care me­dita pe malurile Arnului. Dar, în afară de acea chemare antică, în apele râu­lui acela nu s'au răsfrunt decât chipuri arhitectonice ale Italiei sale, ale I ta­liei lumii, leagăn al clasicismului plas­tic, după Elada străveche. Căci numai o astfel de a rh i tec tură ' l a t ină îi putea vorbi: ca delà om la om.

Fruntea largă de umanist a lui Piero Bargeliini ascunde neîncetat gânduri pe care^condeiul lui le desvăiuie, înce­tul cu încetul, fiindcă, ne mărturiseşte scriitorul însuşi: „...eu continui să lu­crez cu credinţă, ba chiar cu entuziasm pentru acelea ce sunt principiile civi­lizaţiei noastre".

Noi, amici latini, meniţi să partici­păm la această civilizaţie, numim sub­stratul principiilor lui Piero Bargeliini spirit umanist, duh ce călăuzeşte de veacuri viaţa armonioasă a Florenţei.

MARIELLA COANDA

Krastel, Ioseph von Weiler şi loseph Allmann, absolveşte a-Cfcùi. t L i i c s t i о-агог au,pe aui ani, primmd premiul întâiu cu medalia de aur !

Este angajată imediat la „Deutsches-1 neater" având ca­marazi pe August Förster, lo-sepn Kemtz, îviax Keînnardi, Actele Sanarok, etc.- Deoutea-ză in roiul „Doamnei in douu" dm piesa iui Uessmg, Mina von Barnhelm.

In acemş stagiune — 1883— 1884 — trece la „Hofburg-Theater", încredinţânau - i - se rolul titular din celebra piesă a lui Frantz Cirillpartzer „He-ro şi Leandru".

Succesul a ,)csi desăvârşit — un adevărat delir — rolul a consacrat -o .

Interpretează apoi persona-giile principale dm „Esther", „Deborah", „Viaţa e nn ' vts", „Lulia", „Romeo şi Juliela" unde are ca perteneri direcţi pe Fritz Krastel, Karl Wagner şi Emerich Robert.

Alle iriwmyuri : „'sabeue-din judecătorul din Zalameea, „Margareta" dm Faust, „Üfe-lia", „Desdemona, „Maria Magdalena", „Denise" de Sar-dou, ,£apho" şi „Medeea" de Grttkparzer.

Pentru un scurt timp joacă la Hamburg, la „Stadts-Thea­ter" pentru ca apoi, să facă turnee stralmcite prin Austria, Ungaria, Rusia şi România. La noi, întreaga Curte. Regală a asistat la spectacolele pe care le-a dat.

La Dorohoi, a jucat de zece on consecutiv „Deborah-i.

Se reîntoarce la Hamburg, unde creiazâ „Maria Stuart", „Sclava" şi „Sfânta ipocrită" de Ludwig Fulda.

Un rol în care a fost — du­pe părerea criticilor vremii — magistrală, a fost aceia al „E-vei" din Tragedia Omului, lu­crarea iui Emeric Madách — în această piesă jucând 12 per­sonagii diferite!

La Viena, la „Reimund-Theaiter" joacă „Magda" lui Sudermann, „Elisabeth şi Es­sex", „Turandot" şi „Phaon" interpretare pe care o face imediat dupe Charlotte Wol­ter, egalănd-o !

Pleacă iarăşi într'un turneu internaţional şi, în urma „tri­umfului delirant" obţinut cu

,,Magda" la Bucureşti, este re­ţinuta şi înălţata societară cla­sa 1 la „Naţional".

Joacă c u Aristide Derne-iriad „Romeo şi Juhevia". „Ensabein şi Essex", „Mesaii-na" şi „Therese Haquin" având ca parif.neii pe luuesirui ivot-tuiu, lancu fetreucu, çnejan VbAescu, V œsiie иеопес\га, *ix.

In 1906, în urma invitaţiei lui Heinrich Connd, directorul oes^nei instituyu „шеіг^олга-п Cpera-tiouse" şi (ait ШЛІГШІІЩ

„Irving-Palace" din America, ne părăseşte şi joacă vexlhiul succes „Medea", urmând tot triumfai: „Sapho", „Magda" şi „Maria Stuart".

După un au, leinluursă iu ţară joacă la „Naţionalul" din Craiova „Strigoii", „Sapho", „Magda", „Medeea" etc.. cu marele talent şi frumosul băr­bat, C- tiixdovici cu care se şi căsătoreşte. "°

După alternative plecări la Viena şi reveniri, face la în­cheierea păcii din 1919, un ul­tim turneu prin Romănia-Ma-re, fund săi oaianca măreţ in toate oraşele unde marea ei artă a oficiat.

In ultimii ani ai vieţii — până în 1938, când a murit — a fost profesoară la Conserva­torul din Iaşi, făurind talente, dând suflet din sufletul ei, — har divin, cu care a fost în­zestrată.

Dintre elevii ei, azi, recu­noaştem un mare taient: Eliza Petrăchescu.

Unde sunt neuitatele, marele ei, Maria Stuart, Fhedra, Da­ma cu Camelii ?...

Fala artei romănetşi aiurea — Agatha Bârsescu; gloria ei, gloria noastră-..

AUREL A. STAMBULIU

CALISTRAT HOGAŞ (Urmare din pag. I-a)

Scriitorul n,u are, cantitativ, o activitate bogată. Fire mo­destă şi discretă, s'a mulţumit cu puţin. In schimb, în opera care ne-a rămas delà el, a pus atâta aleasă simţire, încât ia în săpânire sufletul cetitorului pentru foarte multă vreme. Volumele : Pe drumuri de munte (1914), Floricica (1916), şi In munţii Neamţului, sunt adevărate modele, în care pro-funzimea fondului, ascuţimea minţii şi profunziunile sufletu­lui, într'o armonică însoţire, vădesc în acelaş timp o formă plină de calităţi estetice. In anul 1921, deci după trecerea lui discretă din viaţă, revista „Viaţa Românească", al cărei preţios coilaboraitor a fost, i-a retipărit opera, în două vo­lume, iar nu de mult a mai a-părut un volum postum: Cu-conud Icnită Hrisanti. Din tot ce a lăsat, se desprinde un rar ' dar în a prinde, din desfăşura­rea vieţii,' notele ei esenţiale, redate ch ior şi prin aimănnmt

şi, mai presus de toate, un meşteşug desăvârşit în a prinde oamenii, în culorile lor cele mai pitoreşti. Pentru natură are însă un adevărat cult. Bu­cata „ S p r e Nich i t" n e desvă-lue pe un idolatru în faţa fru­museţilor eterne ale naturii. Prin integrarea spiritului său în panteismul naturii ajunge să se elibereze complect şi defi­nitiv de sub tutela elementelor de cultură, cari creiază stări de îndoială în suflet. In faţa ei el se simte stăpân pe sine şi se orientează potrivit acestei libertăţi lăuntrice.

Daiscăl isteţ, călător nedes-minţit, fire de boem, visător si meditativ; o iposbasă romantică într'un cadru de crud realism, Caustrat Hogaş înseamnă, pe orizontul literaturii româneşti, o apariţie originală şi ciudată. Aducând un imn solemn na­turii, el o impune, cu stăruinţă, atenţiei noastre obosite.

DUMITRU IMBUES CU

3 0 Aprilie 1944 UNIVERSUL LITERAR

In legătură cu o veche poveste din 1883 Scandalul provocat de tabloul Corot-

Truaiueoert n u e і а г а învăţăminte. Î n ­văţământ de altfel trist ipentru toate trei o t u e ^ a i î u e : с о і е с ц о і ш п , t i i u c i s a u experţi de aria şi artişti. Uoiecţionarui, — in per­soana raiinatului Alexandre i>umas — ne arata ooaa: un snao, nu un адоиог ae artă, i iu idca ctaca ax ii i u d u opera, n u iscaii-tiiTUi ax i i păstrat taDáoul im TrouilieDert. UriUcui şi expertul a e aria — m persoana ш і ine^aooinwi', ireorges . fet i t , i c u t s w , — ne arata doar nuşte sugestionaţi, n u nişte amatori convinşi.

Iar artiştii... Ые*ьаоішгі: a declarat tabloul Corot-

Trouiucuert , cel mai oun cuntre гоаге p e ^ s u ^ u c IUI ъ о Г О і . irXuL U t i i i a i e , i ' r o u i i -іеОеіч era superior iui Corot , peiiirucă aviuid aceiaşi apuit şi aotueaşi însuşiri, i^a putut ueyaşi, piiasuc. ţ>i m ioc sa 1 se гесилілуаоса ùU|jjej.j.iorn.ciiea., bau cei puţin să fie socotit ega l c u Corot, pânza iui i i u u n i i e u c r i е > и л ь а c u шиі^хіліе o m colecţia lui Dumas. .Prin urmare aprecie­re*, eiituzuasmuii, l a u o a s e aicuesau iscali-tuxei Oi/ ioi , n u чре іе і г u u v t u . t a a 11 a iui i'ruaiiiieijfei'i,, а pierdut са іийѵие ar usuce . ' N u mai prezintă m a g i a cuioriior, ecruva-І е ш ш лпеиа і^аці l o i , ipe ші l o n d u ş o r c e -nu$.ur іч u mai e п і іидсаш«геа „intimă" recunoscu ia de Meissoiuerr

Moidiuaţia care umpae orizontul, m o b i ­l i t ása auiiosxerei w i e cicoaza senzaţia spatului.' iioujiifiiuexb auupuase — nu Şuuu dacă d a i i n s u i i e i s a u u -u imitaţie — acecaiţi tecmuca ae ,,xrouis" vapuros î m ­buib t u ü e ß a t i m paí>uuju4>i>.e. Р е : и . ш e l , ca Şi penau c o r o i , і ш і ш і а era poezia, и а ш -rai<». tui, ca şi oo iwt , р п л i i v ^ u n e a largă Şi Vi^uiUaSa a 1ЩСілгйсі'11 ^ c ^ l Ü . U l a pregetic impresiOiusuiui. ыаа , а ш a c e e a ş i g c i c i a ^ i e . ioturi v-orut e m a r e i e v^orot şi cea mai mica opera a 1ш e desăvârşita, pe c a u a s a i m c u i U i i 'îioualeDert a i r a i t Şi a murit necunoscut. Nici uin dicţionar şi mei un manuai de artă nu-1 pomeneşte. л і е л . а і і а і е - u u i i i a s , c a r e in n e ş t i i n ţ a u plă­tise opera Iz.uuu ir . , ar ii puiuţ m uueva ceasuri să-1 facă celebru, dar n'a avut cuiajul sa piardă iü.Ouu fr., păstrandu-i ^ " « i pe c a i e totuşi, ptuiá in aj un a tat d e mult şi de călduros o admirase. Snob?

Ca nu treoue să punem preţ pe apre-cieiue aşa zise a ie „cr iucuor oe arta" — cei mai superficiali şi m a i pretenţioşi din­tre toţi judecătorii pamainitului — ne arată »i căzui Anguissom-Tvtuan. Până acum câteva decerni, l a Muzeul Dorla dm Roma, figura un dubiu portret al lui Titian, p u s Ui loc de mare «unste- In toate manualele dinamte de 1880, in toate introducerile cataloagelor dm Muzee, în toate biogra-file lui Titian se remarca cu deosaoire „duDiul portret" în care criticii vedeau chiar autoportretul maestrului şi al soţiei lui. S'au sugestionat până şi pentru ase­mănarea chipului. Un an mai târziu, in 18ol, pânza prinsese un fel de ceaţă. Luată la laboratomi Muzeului, scoasă dm ramă, spăiata şi curăţata, a d a t la iveală numele artistei, în întregime scris: Sofonisba An-gmssoia, şi а п ш , când Titian nici nu mai era în viaţă, deci nici nu putea fi vorba de un autoportret. A fost aşadar o pictură „de mare valoare" menţionată în prefaţa catalogului, o pictură în care se recunoş­teau „oaiităfile unice" eăe „maestrului ne­întrecut" a cărui .«personalitate" a pus în umbră o întreagă pleiadă de artişti de merit timp de un secol (M. Hubert-Days. Vie et oeuvres du Titien, Ed- Leherte).

îndată ce nuimele Sofonisbei a fost des­coperit, ipâmza a rămas ce e drept tot în sala a IV-a din Muzeul Doria, dar pe un perete cu mult mai puţin însemnat lângă uşă, în aşa fel că aitunci când uşa era des­chisă, — cum de ex. Duminica când era mai mare afluenţă — pictura nu mai era de nimeni văzută. In cataloagele recente,

III de OLGA GRECEANU

pânza e menţionată ca fiind de Sofonisba ^nguissoia, iar ü'ournier-Saivareze, — sugestionat şi el că nu mai e decât opera unei femei — o recomanda ca fiind lu­crarea... „d'un дещЩ twlent d'armateur"-Din calităţile unice, neîntrecute, proprii unui geniu, s'a ajuns la un talent gentil de amator.

Toate eiogiile au căzut. Opera schirabân-du-şi numeie a senumbat şi calităţile? Ti­tian râmane artist mare. ba lei bofonisba Anguissoia, Corot, TrouilieDert. Dar cum râmane cu criticii de arta? c e ştiinţă au ei? Ce încredere ne pot inspira ei/ Ce bază putem pune pe o afinnci^e a lor? Cum judeca eir Ou un entuziasm dinainte poruncit? elogiile lor să nu fie decât cuvinte ocazionale împrumutate pentru a meşteşugi o idee, departe sau indiferent de adevăr? Când opera nu e Corot dar e TrouUiebert, când nu e Titian dar e An-guissoia, unde se arata ştiinţa lor? Cum de găsesc îndată alte cuvinte, alte păreri, cu care să dărâme pe cele dintâi? Unde e convingerea ! in scrierile lor, cuvântul „personalitate" revine din obişnuinţă sau din dorinţa politeţii. Mu-i aproiunaează nu-i dă greutatea ce i se cuvine, nu-1 în­trebuinţează numai la zile mari. Dar în continuu şi în orice ocazie. Chiar la noi în ţară, orice expoziţie ce se anunţă, chiar a unui pictor ce abia se ridică peste me­diocritate — e ammţdită cu „technică per­sonala". Toţi au personalitate afară de Leonardo da Vinci?

In vara anului 1939, s'a deschis la Mi­lano o expoziţie ce cuprindea întreaga ac­tivitate a lui Leonardo da Vinci ca pictor, sculptor, axehitect, inginer, chimist. Ta­blouri puţine, poate vreo douăzeci cu to­tul. Cinci din ele, purtau eticheta asigu­rătoare că sunt de Leonardo. Restul erau doar ..atribuite" lui da Vinci. Dacă cele cincisprezece picturi sunt numai „atri­buite" înseamnă că au şi că n'au calită­ţile plastice ale genialului da Vinci. Poate tot aşa de bine să fie şi operile elevilor lui Leonardo da Vinci. Unul sau mai mulţi- Cu atât mai rău dacă sunt mai muici, pentrucă ar însemna că în afară de Leonardo s'au mai găsit alţi 15 care să picteze identic cu un geniu.

Nu putem spune că Leonardo da Vinci n'a fost cercetat cu deamănuntul de toţi cei ce-şi zic critici de artă. Amănunte peste amănunte. Păreri subtile şi catego­rice şi totuşi dirïtr'un lot de cincisprezece picturi asemănătoare ca technică, ei nu pot afirma cu tot studiul îndelung făcut, dacă sunt sau nu de Leonardo? Un geniu !

Confuzii se vor mai face. Răsturnări de nume în cataloagele Muzeelor se vor mai ivi. Ele nu vor face decât să micşoreze importanţa ce-şi dau şi ce se dă criticilor şi experţilor şi să hotărească pe colecţio-nari să fie sinceri. Dacă în colecţia lor ar intra si o operă mai slabă ei vor avea cel puţin mângâerea de a fi fost sinceri:

„Tant ѵаѵЛ l'amateur, tanít vaut l'oeu­vre".

Oraşe in ràzboiu

NELINIŞTI Lâncedă, bolnav de dulce, aceasta zi miroase a flori mortuare. In suflet, primăvara c a un ulcer coace'n afund de presimţiri amare.

Livizi, pe trotuare, visăm încă, spre golfuri verzi fluide navigaţiL Prin curţi, duzi trişti, pe care omizile-i mănâncă, îşi moaie, noaptea, vărfu'n constelaţii.

De orice pas atârnă-o rană. Gestul se macină în aer putregai. Sub coasta stânga pipăim doar restul unui def met vagabondaj prin raL

Sunt seri târzii de sânge şi gangrené cu luna veştejită sus pe tije. Neliniştile — ţăndări cotidiene — ne intrâ'n carne-adânc ca nişte schije.

Ce soare inutil pe străzi exultai... ah, umbrele s e ţin de noi postume.» In mantii roşii febrele ascultă un uruit de tancuri peste lume.

Mecanic, traversam lumina-amară, „Mâine" şi'ntinde şbilţul de hingher, şi în oraşul care-aşteaptă s ă dispară tramvaiele se spânzură de cer.

RADU GYB

VIS Vis ai depărtărilor, Vis al întristărilor !

Te-ai plămădit din sângele meu Pe melodia dorului adânc şi greu.

Te-am îmbrăcat în haină de aur, Pe tine cel mai minunat faur. Cu întinsurile pustii te-am botezat, Te-am contopit /cu lacrima zâmbetului nesecat.

Vis al visărilor, te-am întâlnit In basmul ursitelor pururea nerostit Şi te-am aşternut în cale lungă şi grea Ce brăzdează în lung şi în lat viaţa mea.

Sufletul meu era singur când te-a cunoscut Nu ştiu, tristeţile mele te vor fi durut ? Dar ştiu că mi-ai rămas în dureri căpătâi, Pentru că şoaptele arse te-au rugat să rămâi.

Eşti leagăn în care rostogolesc luceferi Ce m'adună în haina cu care mă acoperi. Şi zâmbetului pururi ai rămas, şi eşti Cântec pentru taină, dor pentru poveşti !...

In adâncul singurătăţi? de cremene, Am rămas doar noi, nouă lacrimi gemene. Tu eşti păstor, iar fluierul tău mă cunoaşte, Eu în târziu m'adun pe-aceleaşi nesecate moaşte.

Vis al depărtărilor, Vis al întristărilor !

Te-ai plămădit din sângele meu Pe melodia dorului adânc şi greu !...

MARIA CONSTANTINESCU-PITEŞXI

O K A S M A R E — Fragment de Jurnal -

Calatorul care porneşte pe va­le» Oltului, abia de poate să-şi desprindă ochii de pe frumoasa ctitorie a lui Mircea, Mănăstirea Cozia, pentru a se urca în susul apei, spre alte aşezăminte şi cti­torii. Turnul acela sprijinit pe bolţile bisericii măestrit întărite prin arcuri puternice, arcadele ce dau pereţilor un farmec deose­bit, ornamentaţii le de piatră, a l ­ternanţele intre cărămida roşie şi zid, precum şi rozetele în diferite forme delà ferestre, forma în cruce a bisericii Cozia, toate î n -tr'o desăvârşită armonie încântă oebiui ş i - ţ i înalţă sufletul. Vâjâi­tul puternic al furtunosului Olt te rupe totuşi de subt vraja bă­trânei ctitorii, pentru a te afun­da in frumosul naturii. Delà Co­zia, poarta de Sud a defileului Oltului, drumul te duce prin Cârlige, p e urmele lui Traian. Cârligele, cum Ie numesc oame­nii locului, sunt stâncile înalte şi prăpăstioase, care cu ciocurile lor agresive stăpânesc întreaga vale până !a Lotru, ca nişte sen- ' Unele credincioase, gârbovite de vreme. Pkùorul de munte sub formă de masă, d e pe stânca apei, ceva mai sus d e mănăstire, ne aduce aminte prin numele ce-1 poartă, Masa lui Traian, de osta­şii marelui împărat, care acum aproape două mii de ani îşi fă­ceau drum prin hăţişurile Oltu­lui, în spre cetatea capitală a v i ­tejilor Daci. Dar până i a Masa lui Traian, treci prin locul zis azi Blvălari, unde au fost odată băi

. termale. Aci veneau să petreacă patricienii romani şi să se însă-nătoseze cu apa caldă, tămădui­toare pe care o dădeau isvoarele. Se păstrează încă legenda în sa ­tele învecinate, că pe timpul unor grele lupte între Turci şi creş­tini, un bun cunoscător al aces­tor isvoare, duşman al creştini­lor, l e -a îndreptat firul ca d al apei în spre apa réce a Oltului şî astfel isvoarele termale s'au pier­dut. Mai sus de Masa lui Traian se vede peştera iui Mircea, o a-dâncă scorbură în stânca mun­telui. Vâlcenii povestesc cu mân­drie, că aci s e adăpostea Mircea pe timp de războaie, trecând pruuVun tunel c e ducea delà biserica cea veche a Coziei, pe subt apa Oltului, la peşteră. In stânga şoselei care urcă spre Xurnu Roşu, poarta d e Nord a defileu'ul, străjueşte de veacuri muntele Baurab. In aoest tatuat

C T I T O R I I E P I S C O P A L E Mânăstirile: Turnu şi Stânişoara - Argeş cuprins, între Olt-Lotru şi mun­ţii înalţi ai masivului Făgăraş, ca într'o cetate s'au strâns şi trăit părinţii noştri, după ce îm­păratul Aurel ian şi-a retras os ­tile şi administraţia, formând ast­fel primul stat valah indepen­dent, acel ţinut al lui Litovoi, ţara Loviştei.

Din rariştea d e după peştera Iui Mircea îţi apar în faţă, ca o binecuvântare, turnurile albe ale Schitului Turnu. Acest modest şi curat schit este ridicat Ia poale­le muntelui Turnu de către Var laam, Mitropolitul ţării, în anul 1636, pe timpul lui Ion Duca Vo-evod, după cum arată pisania, „întru cinstea şi lauda aducerii în Biserică prea sfintei şi prea s ă vi tei stăpânei noastre şi de Dumnezeu Născătoarei Maria".

In frumoasă şi trainică pictură, la intrarea în pronaos, Mitropo­litul întemeietor, cu toiagul în mână, îşi ctitoreşte mereu biseri­cuţa. Alături, in stânga uşii, se vede şi u n grec în costum bogat, cu fesul roşu pe cap şi şalvarii cei largi ai vremii. Este bogăta­şul Ene Lipscanul, care a ajutat cu bani ridicarea acestei ctitorii* In aceste părţi s e încredinţează din tată în fiu povestea unui clo­pot, ca u n ecou al vremii când călugării greci adunau tot ven i ­tul bisericilor noastre. Să ascul­tăm povestea. Mai sus de Turnu. la un cot al Oltului, s e află un adânc hârtop, numit „balta c lo­potului". Nişte călugări greci, ca ­re au primit să vină la răslăţita bisericuţă, au obţinut şi dreptul

să aibă atâta pământ în jur, cât va intra în raza sunete'or clopo­tului bisericii. I n lăcomia lor. călugării greci a u voit să aducă pentru clopotniţa sfântului locaş un mare clopot, ca astfel sunete­le lui să străbată cât mai depar­te. Dumnezeu însă nu le -a ajutat, căci eoborînd ei cu clopotul în căruţe, pe Olt în jos, deodată a-pele vin mari ş i - i îneacă. De a tunci, locului cu pricina i se spu­ne Balta Clopotului.

Paraclisul schitului, locaşul în c*r» «e roaffă călugării pe timp

de iarnă, zidit în corpul de case în care s e af-ă şi chiliile de locuit ale călugărilor, t e reţine prin curăţenia şi pictura sa conştiin­cioasă, de manieră modernă. î n ­treg acest corp de case este zidit de episcopul de Argeş, Gherasim Timuşi, sub domnia Regelui Ca-rol I. Se înţelege, că înţeleptul rege şi episcopul ctitor îşi aU lo­cul lor de cinste în iconografia bisericii-paraclis. întreaga pictu­ră este făcută pe pânză, deci trai­nică, scutită de măcinarea zidu-Jai. In faţa ctitoriei harnicului e-piscop Gherasim, înfruntă vre­mea două urme d e chilii săpate adânc în stâncă. Aci în stâncă departe de tot ce poate fi lumesc, ia lumina unui sărac opaiţ şi sub icoana Mântuiitoru'-ui lumii, îşi citeau rugăciunile şi îşi făceau mătăniile bietele mâini d e lut în care abia de mai pâlpâia lumina sufletului. Vieaţa era comprima­tă în ult ima formu.ă : închinare puterii divine. Micile scoici din stâncă prezintă astăzi simbolul dispreţul total faţă de materia brută, care ne amărăşte atâta şi totodată lupta d e descătuşare a spiritului, care în marele şi divi­nul său avânt, aleargă către tot oe este frumos, măreţ şi desăvâr­şit.

Poteca in spira'ă ce duce în munte sus, spre mănăstirea Stâ­nişoara, te prinde î n vraja ei, sub imaginea devoţiunii primilor în ­temeietori ai vieţi i dusă în pust­

nicie şi sub reflexiunea modernă dar cu tâlc adânc a lui Walt YY'hitmann : „Să înaintăm cu fie­ce clipă, chiar de ar fi să murim. O, pionieri, pionieri !"

Mănăstirea Stânişoara este cti­toria a doi boieri din Piteşti : Clucerul Gheorghe şi fiul său Andrei. Datează din anul 1747,... „fiind ispravnic şi igumen Ghe-nadie arhimandrit Cozii, în zilele prea luminatului Domn Constan­tin Mavrocordat". Zidită de meş­terul italian, Apolono d e Bonna. biserica nu prezintă un stil deo­sebit, tradiţional, asemănător mi­nunatelor biserici a le Basarabi-lor. Are forma dreptunghiulară. Pe uşa gotică, inspiraţia meşte­rului cato.ic, intri în interiorul spaţios al bisericii, cu pictură modernă executată cu multă gri je. Biserica este refăcută în anii 1904—1903, de către stareţul Nicandru Manu, prin colectă pu­blică. Pictura este executată de preotul Damian din Iaşi. Pome­nim aceste modeste nume, întru­cât e le s e ştiu numai din cele povestite d in rând în rând de fraţi călugări, nefiind reţiunte in scris. Or, ştim că vremea în mersul ei încetinit, macină fărâ­mă cu fărâmă din tot ce a fost odată trudă şi zăbovire întru cele bune. Mormintele atâtor fraţi în­tru Domnul nu s e mai cunosc unde şi ale cui sunt. Paragina în ­cepe să fie la ea acasă. Credem că ar fi d e mult folos, dacă s'ar păstra în mănăstiri tabele cu fap­tele şi numele tuturor fraţilor, care au primit de a lor bună voie să s e supună celor trei voturi: fecioria, sărăcia şi rugăciunea. Un registru istoric al fiecărei mănăstiri este cerut imperios, dintr'o puternică trebuinţă de ordin cultural şi bisericesc. Ala turi de marea biserică, micul paraclis, nou zidit, te îndeamnă să-i deschizi uşa pentru a t e în ­china frumoasei icoane bizantine, care reprezintă chipul Maicii Domnului. Datează din sec. al ХѴШ-Іеа. Probabil eă este păs ­trată din vechea biserica. Aseme­ne» veokl ş i de artă iooaiţe îm­

podobesc şi pereţii vechei stare­ţii.

Pe trei laturi, in jurul bisericii, se află clădirile sf. mănăstiri : trapeza cea mare (sala de mese a că'ugărilor, cu Cina cea de taină pictată pe pereţi), stăreţia cea veche şi cea nouă, chiliile modeste, curate şi odihnitoare ale fraţilor călugări, toate pline de sare şi arhondaricul cu came­re primitoare pentru drumeţii veniţi cu suflet al Iui Dumnezeu spre a se închina în acest sfânt locaş atât de afundat în munţi. Părintele arhondar Damaschin, iute ca o suveică, mereu cu zâm­betul pe buze şi suplu ca o libe­lulă, nu te Iasă până nu-ţi răs­plăteşte oboseala de a veni să vezi sihăstria delà Stânişoara. O mămăliguţă caldă, o bucăţică de brânză şi o ulcică de vin bun te reţin la masa curată din minuna­tul ceardac al arhondaricului. In spre chindie, sună toaca de ve ­cernie, iar clopotul scoate călu­gării de prin chilii. Adâncile văi ale masivului Cozia şi pădurile de fag ín spré toamnă, împing ecoul din creastă in creastă, până peste tot cuprinsu'. Aci, departe de lume, în inima frumosului di­vin al ţării noastre dragi, te simţi parcă în comuniune sfântă cu toţi martirii neamului nostru românesc Cunoşti (prin contact spiritual direct tot dreptul sfânt de a trăi, d e a fi liber şi de a putea să t e rogi lui Dumnezeu în limba ta şi după sufletul tău.

P e vârful „Piatra rea", te simţi tot mai mult lângă Dumnezeu. Laşi în urmă Mănăstirea Stâni­şoara, albă ca o prescure adusă jertfă Mântuitorului, adăpostită sub poalele munte'ui Cozia, „Ciu-ha Neamţului", vârful munte lut stăpân absolut al văzduhurilor, sparge şi risipeşte toate vânturile ce s e abat asupra casei Domnu­lui. In jos, apa Păuşii, l impede ca lacrima, oglindeşte în stropii ei d e cristal vârfurile de munţi, care dintr'o parte şi alta s e suc­ced întro desăvârşită alternanţă. Crestele lor acoperite de păduri masive de fag, prezintă ochiului toată frumuseţea dăruită omului de Dumnezeu.

Copleşit, t e retragi în cămara sufletului tău reîmprospătat şi te rogi cu poetul :

„Şi în marea mea neştiinţă, Te caut (Doamne) prin antene de extaz".

N. VLÄDULE8CTJ

9 Decembrie — în tren. Când s'a făcut dimineaţă? Eram deprins

cu întunerecul compartimentului, lumi­nat doar uneori în staţii. Zău, ce ciudat mi se pare : compartimentul acesta în care-am intrat aseară, plecând din oraşul de provincie, se va opri peste câteva cea­suri în Gara de Nord.

Am reuşit să dorm câteva ceasuri şi am visat că plecam în India. Trebue să fie frumos la Calcuta sau în Rajputana.

Eri a plouat groaznic în oraşul de pro­vincie şi noroaeie păreau vii peste tot. E ora 7 dimineaţa. Scriu de pe culoar. Zo­rile nu s'au limpezit încă. înspre apus, mai stăruiesc umbrele nopţii, ce se trag din ce în ce după dealuri. Spre răsărit, cerul e roşu, cu câteva sdrenţe de nori. In compartimente se deşteaptă oamenii. Unii dorm încă în poziţii ridicole. E ori­bil să fii privit când dormi. (Nu înţeleg ce-am scris mai departe. Cred că e cel mai incomod lucru să încerci să scrii pe cu­loarul unui vagon de tren, scuturat în­continuu).

Ora 9. Soarele străluceşte pe cerul se­nin. Câmpiile se succed mereu. Peisajul e mai degrabă de primăvară timpurie, decât de toamnă târzie (în niciun caz de iarnă). Copacii şi-au pierdut frunzişul, dar iarba supravieţuieşte. Iarba trăeşte şi sub zăpadă, la fel de veroe. Jean Giono spunea că zăpada se topeşte totdeauna pe firul ierbii.

In câteva minute voiu fi în Bucureşti, încep să se vadă primele case delà mar­gine. Ce vreme minunată. Anul trecut, de Bobotează, pe Calea Victoriei, ţigăncile vindeau boboci de ghiocei. In oraşul de unae-am plecat, trebue să ningă. îmi pare rău că n'am putut vedea unde se sfârşeşte iarna.

Aceeaşi zi — 9 seara. Calea Victoriei era feerică — întâi cu

toate vitrinele luminate (ce orgii de lu­mină erau odinioară), apoi sclipind sub lună plină.

Ceeace m'a isbit din prima clipă în ai-mineaţa aceasta a revenirii, au fost bo­găţia, frumuseţea şi belşugul pe care le afli răspândite peste tot cu risipă. Toate vitrinele te ispitesc, te cheamă să te o-preşti, te face să doreşti ceva din ce e în dosul geamului; aproape toate femeile sunt tinere, foarte multe sunt frumoase, ab­solut toate sunt bine îmbrăcate (astfel că fi pe cele urâte nu le poţi compătimi); bărbaţii sunt tineri, frumoşi, sănătoşi şi • eleganţi. Rareori vezi bătrâni şi aproape niciodată oameni în mizerie. Mă desobiş-nuisem un timp de lucrurile acestea şi rni se pare curios că le regăsesc.

Oraşul ăsta mare e mai arid, mai ab­stract, mai puţin uman. Lucrurile nu se mai oferă de la sine ca în oraşul de pro­vincie. Le Săseşti. Dar trebue să le cauţi.

Sgomote noi. Din apartamentul de ală­turi, se aude un robinet curgând. De de­parte, vine sgomotul tramvaiului care 'n-conjoară blocul. Se aude de-afară o voce care strigă: Lumina! şi 'n totul e Un vuet surd, pe care-1 simţi mereu; vuetul stră­zilor cu circulaţia mare, care străbate până aici, la al 3-lea etaj al blocului.

Mă simt obosit, fără să fi făcut nimic deosebit. Observ abea aici, că timpul se materializează ; trebue să-1 utilizezi cât mai cu folos, căci altfel simţi cum se icurge inutil.

10 Decembrie. Primul meu contact cu Bucureştiul a fost răsfoind cărţi şi reviste într'o librărie. Atâtea hârtii mirosind a tipar proaspăt... Am cumpărat o cărţulie franţuzeasca, despre Balzac. Dar erau a-tâtea ce te chemau. A trebuit să fug a-proape.

In oraşul provincial, cărţile delà librării — nu mă atrăgeau. Mereu mă gândeam la cărţile noi aeia „Cartea Românească", la cei ce le răsf oesc şi le cumpără. In schimb, acolo, aştejptam avid în fiecare zi, ora uând soseau ziarele şi revistele. Aici însă, nu ml atrag deloc revistele. Le privesc pe la chioşcuri şi nu simt nevoie să le citesc — fiinacă mi se pare că ele nu fac altceva, decât să reproducă lumea aceasta pe care-o cunosc,, fiindcă o trăesc.

De când n'am mai practicat jocul meu naiv în tramvae? Mă urc în vagonul plin ş:-mi caut.un loc, sau mai bine zis — even­tualitatea unui loc Caut adică, să ghicesc care ain călătorii de pe scaune se vor da jos mai repede. După calcule şi raţiona­mente, aleg un scaun lângă care mă pos­tez. Deobiceiu însă, se ridică o mulţime de călători din jurul meu, şi alţii le iau locu­rile, pe când cel ales se dă jos unde mă dau şi eu. Când însă reuşesc (şi asta, evi-de.it, foarte rar) mă simt foarte satisfăcut.

Scriind acestea, observ cât de muit îmi lipseau tramvaele acestea bucureştene. Hu­ruitul lor mecanic, graba cu care merg la curbe, zguduirile şi scrâşnetul frânelor la opriri şi chiar groaznica înghesuială la prânz şi seara.

Uneori, iarna, când din cauza viscolelor se înzăpezeau liniile, oraşul era î n situaţia unui sgârie-nori cu zeci de etaje, căruia i s'au stricat ascensoarele.

Pe stradă, oamenii trec prea grăbiţi, prea paraleli. In tramvai însă, pentru câte­va minute citeşti pe la spate ziarul celui din faţa ta. asculţi conversaţii banale î n ­tre necunoscuţi, ori priveşti fără sfială — femeile.

Azi, până în Piaţa Victoriei, în 26, am privit o fată cu ochi imenşi, căprui. Nu era frumoasă. Avea faţa prea lată, buzele cam groase, nasul de o formă disgraţioasă, pă­rui de o culoare banală. Şi totuşi ochii ei căprui erau admirabili şi (deşi mi erau al­baştri) m'au făcut să mă găândesc ia ce­rul de vară. Ştia c'o privesc, şi din când în când ridica privirile spre mine.

Se citeşte atât de mult, aici. Cam fără alegere şi puţin ceeace merită, dar oricum mult. Ziare, reviste, cărţi. In special ro­mane. Dimineaţa şi la prânz : ziare. La colţuri de stradă, în tramvae şi la staţii. Chiar şi băeţii cu ziare, dosiţi după col­ţuri, ori pe treptele tipografiei de pe Să­rindar, citesc gazeta pe care-o vând, ţi­nând-o cu grijă să n'o boţească. De mult, când am venit pentru prima oară aici în Bucureşti, mi se părea atât de neobicinuit să văd oamenii citind în tramvai, agăţaţi de o curea, legănaţi, smunciţi la curbe, as-vârliţi înainte la oprire, presaţi de cei din jur. Eram deprins cu un anumit ritual al cititului.

Eram deprins să citesc în orele de liniş­te, singur, întins pe un divan sau înfundat într'un fotoliu.

Acuma, m'am deprins şi eu să citesc în tramvae. Astăvară aşa l-am citit pe Kier­

kegaard şi pe Giraudeux. pe Keyserling şi pe Saint-Exupéry. Azi, în tramvaiul 14, am recitit „India" lui Mircea Eliade (am reţinut b frază de-acolo : Vieiţwiesc CM o spasmodică ataşare de iprezent, ca şi eium ar fi ultimul an ce \mi-e hărăzit").

Eram în liceu, când am c i t i t pentru pri­ma oară „India" lui Mircea Eliade. Practi­cam cu entuziasm lectura cărţilor de călă­torie, şi m'a atras faptul că u n român se întorsese de curând din India.

Abia acuma însă pot vedea cât de deo­sebită e „India" de „Şantier" (Aventura a fost sistematic evitată în această carte. Am înlocuit aventura cu reportajul şi reporta­jul cu povestirea). Dar nu e de mirare : Mircea Eliade e atât de neconformist cu el însuşi. Exclude aventura şi totuşi toată opera sa e o mare şi minunată aventură.

Cât aşi vrea să pot pleca acum, în clipa aceasta chiar, în India. Autorul poves­tea despre drumul lipitorilor in junglă. Cred ca r fi fost totuşi o moarte ciudată, aceea — de-a fi devorat de milioane de lipitori, al căror mers se aude ca un uriaş foşnet, ca un cutremur surd — din depăr­tări.

* 23 Decembrie. Aseară trebue să fi nins,

fiindcă dimineaţă în zori, pe acoperişuri era zăpadă. In ultimele zile^ a plouat şi a fost ceaţă de toamnă. Peste două săptă­mâni însă va fi Crăciunul.

In lipsă de altceva, un critic literar re­l e v a scrupulozitatea cu care Maiorescu în „însemnările zilnice" nota minuţios orice schimbare de temperatură, mergând până la gradele de termometru.

Dacă rândurile acestea ar supravieţui în vreun fel anilor, cred că urmaşii mei vor găsi cel puţin în eie exacte... observaţii meteorologice.

* 16 Decembrie — seara. Scurgerea timpu­

lui e materializată doar prm tic-tacul mo­noton şi uniform al ceasului de la mană (pe care-1 aud când scriu acestea). Din când în când doar, străbat de-afară sgo-mote de tramvae şi maşini.

Aşa cum stau în odaia aceasta luminată de becul din tavan, î m i d a u s e a m a de scurgerea inertă a timpului. Ca să p o ţ i fo~. losi neantul acesta ce se chiarnă t imp, tre­bue mereu să te smulgi, sa s,pargi o inerţ ie . Nu ne dăm seama insa de f enomciiUi accs.a pe care-i practicăm ca pe un instinct <de pildă aşa cum respirăm). Dar uite : m cli­ca aceasta, mă gândesc c'aşi putea rămâne uiert in fotoliui acesta delà birou, integrat tu totul în moartea lentă a timpului, iigo-ttizând doar prin tic-tacul uniform şt mo­noton al ceasului. Mă gândesc c'aşi putea, rămâne aşa mereu. Ceasurile s'ar scurge mereu, de la sine ; afară s'ar împlini ciclul minor al zilei şi al nopţii şi cei major a, anotimpurilor, s'ar naşte oameni şi-ar mu­ri, ar seca ape, munţi s'ar preface 'n pul­bere şi din aaâncuri ar răsări noi munţi. Până când?

Nu ştiu. Nu există decât o unitate de măsură arbitrară : infinitul — şi moartea a r fi doar o trecere lină 'n timp.

înţeleg cât e de bine că nu percepem sforţarea — în fond dureroasă — a aco­modării în timp.

18 Decembrie. — Ştiu că ceeace spun e foarte banal : aici în oraşul acesta mare, se poate vedea în mic lupta groaznică umană, pentru existenţă. Pentru un blid ae mâncare, un culcuş şi alte lucruri mi­nore — homo homini împins...

Peste tot oamenii aleargă, se sbat, dau coate, caută s'o ia unul înaintea altuia, nu mai ţin seamă de nimic, nu se sfiesc să se arate 'n toată goliciunea sufletească.

Toate acestea se văd pe străzi, în maga­zine, in tramvae, în sălile de spectacol. Realitatea aceasta crudă te isbeşte la în­ceput, cât nu eşti deprins cu ea. Pe urmă o acceypţi, i te integrezi în cele din urmă şi cauţi să ajungi tu cel dintâi, dai coate, te impingi, nu mai ţii seamă de nici o conve­nienţă şi sfârşeşti prin a călca — imposi­bil — peste tine însuţi. Repet : ceeace

• spun eu, ştiu, că e foarte banal. Dar şi pu­ţin melancolic.

Printr'o obscură asociaţie de idei, mi-a-mintesc de paginele pe care le scria Key­serling în „Spectrums Europas", aespre Bucureşti. Vedea România şi Capitala, prin prizma biza-wtiTimnuiîui, formulă ce făcea legătura cu trecutul şi exprima vii­torul. Există din nefericire mult bizanti- _ nism încă, în Bucureşti, dar după cum re­leva Paul Morand (în cartea tot despre Bucureşti) aceasta e doar o crustă extrem de superficială faţă de ţara şi poporul în sine. Bizantinismul e un trecut destul de palid pentru noi şi un viitor ce. nu e de aorit, tiindcă noi nu trebue să ne integrăm în nici un fel destinului balcanic — ori­câtă strălucire ar fi avut în trecut, şi ori­cât de atrăgător ar fi pentru viitor. Ii pre­fer Bucureştiului aureola superficiala de „Mic Paris" şi „oraş al contrastelor". Fi­indcă la bază stă adevărata sevă a româ­nismului.

21 Decembrie. Eri din tramvai, am văzut un om care mâna un porc spre obor. Ani­malul era obez, blând şi când mergea, flu­tura comic din urechi. Mi-am amintit că eri era sfântul ceia meschin al porcilor, sărbătoare umilă care prevesteşte Crăciu­nul apropiat.

Pentru prima oară voi fi de Crăciun aici, în Bucureşti.

Mă gândesc numai la colindători şi ură­tori, care trebue să urce trei etaje şi să sune la uşa mea ca să'ntrebe de-i primesc. Inainte-mi veneau la fereastră. In odaie, focul pâlpâia festiv în sobă, şi peste tot erau ziare şi reviste de Crăciun pe care le citeam, ştiind că ninge-afară şi e ajun de Crăciun ori de An nou. Din când în când lătra câinele din lanţ şi auzeam paşi scârţâind pe zăpadă.

Pe urmă isbucnea caldă, copilărească — colinda. La prânzul de Crăciun poposea Steaua la gedm, de Anul nou, Sorcova şi Vicleimul. Toate le^am trăit până acum an cu an, umblând eu însumi cât am fost co­pil, sau primindu-i.

Nu ştiu dac'o să pot simţi Crăciunul cu adevărat, fără toate acestea. îmi plac vi­trinele bogat împodobite, aspir cu nesaţ aerul rece prevestitor de ninsori şi geruri, mă bucur de parada zecilor de brazi verzi — dar fără colinde, stea şi pluguşor...

Recitesc însemnările acestea. Le-am scria pe un culoar de tren, în tramvae, pe o ban_ că'n Cismigiu, în odaia călduroasa de iarnă, ori pe o balustradă 'n marea ro­tondă a Palatului de Justiţie.

DINU STEGAHE8CL

4 UNIVERSUL LITERAR 30 Aprilie 1944

- n u v e l a — de IONEL NEAMTZU

Intr'o d iminea ţă a p ă r u un tip nou în biroul E. Se s p u n e a c ă e stenogxai. Conu Georg ică , şeful, a v e a o a d e v ă r a t ă manie de a s t rânge tot felul de oameni în jurul său. Acum numai aces t stenograf mai lip­sea . Era privit cu ne încredere , d a i el reuşi r epede s ă se i a c ă remarca t .

Era înalt, subţire, cu ochii a lbaş t r i şi păru l că­runt. Nu a v e a decâ t treizeci şi pa t ru de ani. Viclenia ţ â şnea însă din lucirea ochilor, din încreţiturile fe­ţei şi chiar din o rândui rea dinţilor să i de şoa rece prin c a r e s t r ăbă t ea sâsâi tu l unui râs pi ţ igăiat .

— Ia tă încă un învârtit! zise unul dintre colegi c â n d noul venit fu prezentat şefului. Unde dracu 1-a pescui t şi p e ă s t a , Bizu?

Mierloiu, căci a ş a se numea , fu a d u s de colegul Bizu, pe . ca re ştiuse să-1 încânte cu cali tăţ i le sa le d e stenograf. Bizu făcu p ropune rea şefului şi a c e ­sta, de ţ inând o mare autori tate în în t reaga instituţie, isbuti să-1 mute la Biroul E. I deea de a a v e a un ste­nograf cu ca re să se p o a t ă l ă u d a faţă da ceilalţi şeii ce nu a v e a u o astiel de jucărie , îi s u r â d s a . Era tocmai c e e a c e îi l ipsea pentru complec ta rea ga le ­riei sa le b izare . Totuşi, nu se poa i e spune ca un ste­nograf nu i-ar ii fost de folos. Conu Georg ică e r a emul cel mai activ din instituţie. Lucra neîntrerupt p â n ă n o a p t e a târziu. Puterea lui de m u n c ă e ra ne­măsu ra t ă . Avea o intel igenţă fină şi ascuţ i tă şi o m a r e capac i t a t e de organizare . Energic, autoritar, el conducea birourile cu un simplu gest, întocmai c a un şef de orchestră ca re cu b a g h e t a lui m a g i c ă scoa te armonii super ioare .

Din momentul instalării sa le , Mierloiu începu să-şi d e a în v i leag însuşirile. Avea mult tupeu. Oricâte observaţ i i i se făceau, el le pr imea cu calm şi indi­ferenţă şi a v e a aerul că el e cel ca re le face. Nu reuşea i să-1 impresionezi prin nimic. Fiind omul şe­fului, a b u z a d e a c e a s t ă cal i tate a lui şi nu pr imea de là nimeni de lucru. Dacă c ineva insista, el răs­p u n d e a imper turbabi l :

— Pardon , eu îmi a m atr ibuţ ia m e a p rec i să : sunt stenograf. Daţi-mi s ă stenograiiez, d a c ă vreţi s ă fac ceva . Şeful a spus că sunt la dispoziţia lui exclusivă.

Toa tă ac t iv i ta tea lui se r e d u c e a la o jumăta te de oiă de mâzgă l i re de hierogliie p e un carneţel , ca re cupr indea într'un spaţ iu minim co re sponden ţa pe o zi d ic ta tă de şef.

Restul timpului îl p i e rdea p l imbându-se de là un birou ia altul, ţ inându-se d e g lume şi împiedecând pe alţii s â lucreze; d e multe ori s t ă t ea ceasur i în-t iegi l ă ră sa i a c a nimic, iscălindu-şi doar numele de sute de ori p e orice hâr t ie a p u c a t ă la în tâmpla­re, fie chiar p e un act oficial. Nu se pl ic t isea nici­oda tă . Inact ivi ta tea îi p r ia şi îl v e d e a i cum se în-g r a ş e zi de zi. Era inteligent, însă toa tă inteligenţa lui şi-o întrebuinţa pentru a face p lanur i imaginare cum să vâneze uşor o pa r t idă b o g a t ă s au cum să c u c e r e a s c ă o n o u ă femee. Căc i Mierloiu sch imba femeile fără niciun scrupul şi le p ă r ă s e a cu tot a t â t a uşurinţă .

Deobiceiu dimineaţa , înainte d e a începe lucrul, băeţi i se a ş e z a u la taifas. Majori tatea dintre ei fiind tineri şi necăsător i ţ i , subiectul d e predi lecţ ie e i a u femeile. In fiecare zi, îşi is toriseau aventuri le avute în s e a r a p receden tă , cu m a r e lux de amănun te . A-ceste conversaţ i i e rau c â t e o d a t ă întrerupte d e ivi-і е а inopinată a Conului Georgică , c a r e făcea in­specţ ie . Lumea se împrăşt ia , a tunci , a l e r g â n d fie-

ca r e la locul său , p re facându - se c ă luc rează . Vizi­tele Conului Geo ig ică nu durau decâ t toarte puţin, b a d e a o ra i tă prin birou, îşi p l imba pr ivirea a g e r a prin toate с о ц ш и ѳ şi a a c a d e s c o p e r e a vreun fir de piaf, l à c e a observa ţ ie . Deşi a c e a s t ă cură ţen ie e ra tăcu tă de camerişti , observa ţ ia o pr imeau totdea­una funcţionarii. C â n d îl v e d e a u a p ă r â n d , mic şi vioiu, i a r ă veston (Conu Georg ică umb la în c ă m a ş e a tâ t i a rna cât şi va ra ) lumea din birou a r u n c a o privire la parchet . Daca e r a lustruit, resp i ra uşura­tă, iar d a c ă se v e d e a u urme d e murdăr ie , a tunci fiecare se s t răduia în ultimul moment s ă le facă să d i spară .

L*e câ te ori v e n e a Conu Georgică , îi g ă s e a adu-nafi ca de obiceiu la m a s a lui Bizu, ca re nu mai tă-coa din gură . El era cel c a r e ţ inea de vorbă p e toa­tă lumea . Avea mcmcanme de l imbă continuă. Se vo rbea p r e a mult în biroul E, c e e a c e a determinat pe unii rău tăc ioş i din birourile vecine s ă schimbe t ab l a a t â r n a t ă de pere te p e ca re era inscripţ ia: Nu ne ţineţi d e vorbă, avem de lucrul cu u n a nouă , a-v â n d următorul text: Nu ne daţi de lucru, avea i d e vorbit! Biroul a c e s t a e r a biroul tuturor trăsnailor. In fiecare zi e r a inventată o poznă n o u ă că re i a îi c ă d e a m toţi viciimă. Numai Mierloiu e r a a tâ t de şi­ret, încât s c ă p a în to tdeauna.

Mierloiu venise as tăzi plin de r â v n ă l a birou, ferm decis s ă m u n c e a s c ă . Aceas t ă hotăr î re c a r e nu era un fenomen obişnuit la el, e ra a n u n ţ a t ă tuturor în gu ra mare . întinse o sumedenie de registre p e m a s ă şi cu aer foarte a ierat , f ăcând mai muLă g ă l ă g i e de ­cât i sp rava , se răsti la f iecare:

— Lăsaţ i-mă s ă lucrez, domnilor! Colegii f ăceau haz. Pregătirile prel iminare erau

atâ t de multe, încât putea i fi sigur că nu iese nimic din toa tă s t r ădan ia lui. Neputându-se concentra mult timp, se a d r e s ă prietenului s ău Teodor: . — Asea ră a m întâlnit o fetiţă foarte nostimă, pli­nă şi g răsu ţă . . . . . • . _

Mierloiu e r a amator - de femei g ra se şi a c e a s t ă predilecţie a lui e ra cunoscută de toţi. C â n d colegii •U ; invi tàu ta-câEte o a g a p ă la ei a c a s ă , - î ş i d ă d e a u

toată silinţa să a d u c ă şi o femeie g r a s ă pentru ca . să-i sa i i s l acă gustul. El e r a încânta t şi deş i se gă­seau printre invitate o mulţime d e fe^e drăguţe , el nu a v e a ochi decâ t pentru g r a să , cântăr ind cu sa­tisfacţie can t i t a tea de carne ce a v e a in faţa sa . Era materialist; i ubea mater ia , sub orice a spec t s 'ar fi prezentat şi mai a les sub formă de ca rne omenească . Natural că echivalentul monetar nu-1 dispreţuia de­loc şi a tunci cârîd îşi p u n e a p rob lema unei even­tuale căsători i , el şi-o îniăţ işa prin aportul mate­rial cât ma i m a r e al vii toarei soţii. Singur profitul real îl pu t ea stimula la o acâv i t a te . Daca a v e a vre­un obiect cumpăra t , el îl licita şi îl v indea printre colegi cu supra-preţ . îşi v â n d u s e ceasul , creioa­nele, br iceagul , cu toate că nu d u c e a n ic iodată lip­să d e p a i a i e , a v â n d o leafă destul de bună . Dacă pu tea t rage p e c ineva pe sfoară, e r a fericit. Pentru el, şmecii«riu e i a ш ш и omaiui inteligent şi nicide­cum o aba t e r e de là precepte le moraie .

Teodor îşi înal ţă capul şi pr ivirea lui, de obiceiu absen tă , se însufleţi. De câ te ori i se vo rbea d e fe­mei se înviora. Aventurile pe ca r e le poves tea Mierloiu, el le retrâia în imaginaţ ie . Nu v e d e a în ele decâ t p a r t e a de neprevăzut şi n ic idecum real i ta tea prozaică . Faptul că prietenul său a v e a gust pentru femei g ra se , îl c a m decepţ iona . Totuşi în mintea lui el reuş ia s ă le subţieze într 'atât, încât d e v e n e a u e-roine de roman.

— Şi ce a i făcut? întrebă el curios. — M'am luat d u p ă e a şi c â n d a m fost a p r o a p e ,

i-am vorbit. Ea întorcea mereu capu l , g r ă b e a pasul şi m ă m ă s u r a cu severi tate. Dar ştii c ă eu nu mă d a u bătut nic iodată . I-am spus c ă sunt animat de cele mai sincere sentimente, c ă în definitiv nu e nici un rău să-i vorbeşti unei femei pe s t radă .

— La toate femeile le debitezi aces t e fraze? — De ce nu? Scopul scuză mij loacele. N 'am să-mi

pun creierul la bă ta i e s ă inventez mereu ceva nou. După multă discuţie, a m ajuns la rezultat. Ea a zâm­bit. Acesta este semnul capitulări i femeii. Astă sea ră am întâlnire ^ u e a în faţa Liceului „Lazăr". Vino şi tu să o vezi, dar te prefaci c ă nu m ă cunoşti .

Mierloiu, p ie rzând d e o d a t ă interesul pentru su­biect şi nefiind în s tare să-şi concentreze p r e a mult spiritul a s u p r a unui subiect, se a p u c ă să mâzgă lea ­scă din nou hâr t ia fâ iă rost, iar din c â n d în când scotea din gâtlej p e voce n a z a l ă şi p i ţ igă ia tă sune­tele unui început de cân tec c e consti tuiau melodia Niciodată. Acest „n ic iodată" îl p ronunţa de mai multe ori, intermitent, fără s ă r e u ş e a s c ă să conti­nue. Era ca un refren d e flaşnetă, c a r e se repe tă cu regulari tate mecan ică .

Cineva anun ţă vizita conului Georgică . Funcţio­narii nu a v u r ă timpul s ă se împrăşt ie la locul lor, căci s ta tura lui mică se ivi în uşe , iar figura lui ro­tundă şi autor i tară , se încreţi :

— Iară v ă g ă s e s c g r ă m a d ă ? Cine nu are de lucru, să p lece , căc i aici nu ѳ pepin ieră d e ambus -caţi . Să nu v ă ma i prind că ardeţ i gazul d e g e a b a \

Mânia îi t recea r epede şi d u p ă pr imele explozii ' cobora tonul. Se p l imbă prin biroul spaţ ios , c e r c e ­tând cură ţenia , apo i se opri în faţa mese i lui Mier­loiu, ca re cu multă prezenţă d e spirit înlocuise hâr­tia mâzgă l i t ă cu o a d r e s ă oficială şi făcea pe omul ocupat .

— Ce lucrezi acolo? — Un răspuns l a o ad re să . Conu Georgică nu binevoi s ă cerceteze adevăru l

celor spuse . -întrebă p e ton ironic, a d r e s â n d u - s e cu D-voastră:

— Aţi spus c ă v ă luaţi doctoratul , d e a c e e a v 'am da t 10 zile concediu. Aţi terminat?

— Da, p e jumătate. . . Mierloiu nu e ra nici înscris la doctorat , nici nu a-

vea chei d e studiu. Se servise însă de aces t pretext pentru a smulge şefului cele 10 zile, căc i celelalte pretexte: botezul, căsă tor ia şi moa r t ea în familie se pe r imase ră .

— Cum p e jumătate? N'am văzut încă jumătăţ i de doctori. Cea la l t ă jumătate m ă v a cos ta desigur alte 10 zile, ca s ă umbli iar p e drumuri.

Conu Georgică se îndreptă spre uşe cu p a s elastic şi l egăna t . Când dispăru, funcţionarii se năpust i ră la Mierloiu, apostrofându-l :

— Bine, domnule doctor, s ă nu ne spui nimic că eşti promovat , fie chiar pe jumăta te . Eşti bun de cinste as tăzi . Tră iască doctorul Mierloiu.

— Ura, ţ ipa ră colegii. Unul dintre ei se r idică pe scaun şi cu aer fune­

bru, ţinu u rmă toa rea cuvân t a r e : — Fraţilor, a d â n c îndureraţ i şi cu inima întris­

tată, cons ta tăm c ă unul dintre cei mai buni fii ai neamului , c a m a r a d nepreţuit, ta tă d e familie in spe , amator de femei g rase , ne -a părăs i t . S'a făcut doc­tor. Cei ce intră în a c e a s t ă t agmă , părăsi-vor toate bunuri le pământeş t i , spune în ţe lepciunea ant ică. Mierloiu le v a p ă r ă s i şi el s a u le v a transmite prie­tenului său Teodor.

— Ia lăsa ţ i -mă în p a c e , domnilor, protestă Mier­loiu încercând s ă facă pe supăra tu l , da r nu reuşi decâ t să p rovoace şi ma i multă i laritate.

Mierloiu a v e a m a r e respect pentru titluri, c e e a c e îl şi făcuse s ă invoace pretextul c ă se prezintă la

Când soarele era în toi, îşi înfoia a-ripioarele şi cu ciocul în sus, parcă ar fi implorat ceva, scotea fel de fel de note, după înzestrarea glasului dăruită de Dumnezeu graurului.

Treceam pe aproape de el, dar nici că-i pasa. Sta acolo sus, pe stinghia unei boite de vie şi numai când găsea de cuviinţă, îşi lua sborul. Credeam că

aşa e pasărea aceasta ; se aşează unde vrea şi sboară când îi place.

In aceeaşi zi, spre seară, a venit ia­răşi an acelaşi loc, cu o pereche. Au cântat împreună, au alergat în aer după musculiţe şi tot împreună s'au făcut nevăzute.

•Priveam aşa într 'o doară prin gea­mul ferestrei şi mă buerarn de priete­nia lor cu casa şi cu grădina. Afară de mulţimea de vrăbii, care poposeau gu­reşe, pe gardul viu; mai auzeam une­ori şi glasul de metal al unui grangur, prin fundul caişilor. Speram ca în cu­rând să fiu desfătat şi de trilurile vre­unei privighetori.

Deşi era vară şi destul de frumos în livadă, totuşi al te cântătoare nu s'au mai abătut pe aici.

Arn rămas, dar, cu 'cei doi grauri prieten şi ou ^perioasele- -vrăbii.--

examenul de doctorat . Visul lui fusese, d u p ă lua rea licenţei, să-şi d e a doctoratul; nu e r a însă capab i l de efort. Persoanele cari de ţ ineau aces t titlu, îi im­p u n e a u însă respect . Posesoa rea unui astfel de titlu c a r e nu făcea par te de loc din genul de femei pe ca r e el le prefera şi despre c a r e nu voia s ă c r e a d ă c ă e doctoriţă, crescu foarte mult în ochii să i c â n d îi prezentă o diplomă d e doctorat în lat ineşte . A d o u a zi el îi trimise un bilet prin ca re o invită la tea-tiu, pr inzând d e o d a t ă mult interes pentru femeia p e ca r e înainte a b i a o b ă g a s e în s e a m ă .

Toa tă ziua se făcu haz p e soco tea la doctorului. Acesta , d u p ă primele protestări , nu se mai sinchisi de loc d e ei, ci îşi re luă ocupa ţ i a obişnuită de a nu face nimic. C â n d veni ora de p lecare , el se r idică au­tomat cel dintâiu. în to tdeauna e r a cel dintâiu ca re p l eca şi cel din u rmă ca r e v e n e a .

— Eşti ga ta , Teodor? întrebă el cu vioiciune. Mer­gem să luăm untdelemnul.

— Ce untdelemn? — Acela p e care mi 1-a promis serv i toarea la ca re

am fost ieri. Era criza d e untdelemn pe p ia ţă . Mierloiu, a v â n d

t i eabâ la o mare firma industr ială , descoper i o ser­vitoare grăsu ţă , că re i a conform obiceiului, îi zâmbi. El nu făcea nicio diferenţă de c l a să soc ia lă la fe­mei. Servi toarea r ă spunse la zâmbet şi el începu imediat manevra . Fi indcă -din ori ce lucru ştia să se a l e a g ă cu un profit, se a l e se şi acum cu zece sticle de untdelemn pe ca re serv i toarea se obl igase să le obţină delà s tăpânul ei, fără car te lă . Din a-

voce ca ldă , în ca re p ă r e a c ă mijeşte o emoţie re­ţinută:

— Aşteptaţi de mult, duduie? Ce rău c â n d omul nu se ţine de cuvânt ! Eu a m fost to tdeauna parolist , dar poftim, aş tep t şi eu a c u m d e g e a b a .

F e m e e a t ăcea , da r zidurile rezistenţei sa le inte­r ioare î n c e p e a u să se p r ă b u ş e a s c ă . Mierloiu conti­nua pe a c e l a ş ton. El ştia c ă ce ta tea t rebue s ă ca­dă. La u rmă v e n e a cu argumentul deciziv:

— Dudue, d e ce s ă nu unim cele două s ingură­tăţi a le noas t re? Nu sunteţi a m a t o a r e d e un c inema­tograf, s a u teatru?

F e m e e a pr insă de aces t ultim argument , c eda . Mai târziu a v e a tot timpul s ă se c ă i a s c ă pentru a-c e a s t ă uşurinţă , căc i Mierloiu la al doi lea s a u a l treilea rendez-vous nu se ma i ducea .

Mierloiu venise cu un sfert de oră înainte de întâlnire la Liceul Lazăr. Se înse rase ; totuşi e r a încă destulă lumină c a s ă p o a t ă fi recunoscute si­luetele d e pe trotuar. Se a ş e z ă la locul cel ma i po­trivit şi a r u n c ă priviri de recunoaş te re în toate di­recţiile. Descoperi r epede într'un colţ o si luetă fe­minină n e r ă b d ă t o a r e , pe c a r e puse imediat ochii. Înaltă, e legan tă , ea p ă r e a a face par te dintr'o c lasă puţin acces ib i l ă cuceririlor uşoare . Greu ta tea ob­stacolului s t imula pe Mierloiu; deş i l ipsea unul din-tie elementele ca re făcea p e o femee a t ract ivă în ochii săi , d e o a r e c e femeea din faţa lui era subţire şi s l abă , aerul de distincţie ce îl dega ja , îl cuceri, începu imediat m a n e v r a şi c â n d a p ă r u Teodor îl în­tâmpină aferat:

ceste sticle Mierloiu făgădui şi lui Teodor două . Ä-ces ta insă nu iu deloc încântat c â n d auzi c ă trebuie s ă t a c ă curte unei servi toare pentru ele.

— Nu p r e a am gust să merg, r ă spunse aces ta . — Mergem cu maş ina . Luăm p e ia tă , o p l imbăm

niţel şi la u rmă îi d ă m un rendez-vous l a ca re nu ne ducem, impcmanc este că s c o a t e m untdelemnul.

* In faţa Liceului Lazăr găseş t i la o anumită oră

foarte multă lume, ca re a ş t eap t ă . Obiectul aş tep­tării nu este numai t ramvaiul , ci şi p e r s o a n a că re ia s 'a dat întâlnire, i i indcâ aici e locul unde se d a u de obiceiu întâlnirile.

In aces t loc Mierloiu ope ra t o tdeauna cu succes . Atunci c â n d nu a v e a vreo combinaţ ie şi cău ta o lemeie, se pos ta la Liceul Lazăr şi fixa p e femeea ca re se uita mereu la c e a s , a r ă t â n d semne de n e r ă b d a r e . In momentul c â n d orîce spe ran ţă de so­sire a celui aş tep ta t e ra p ierdută , el a p ă r e a în faţa victimei c a un salvator a i situaţiei. Ii v o r b e a cu o

Spital d e campanie Trei zUe... trei zile., а căzut zăpadă.. . Fiorii cărunţi smulg nelinişti din viaţă. Şoapta care 'ncepe alt ţ ă r m să s trăvadă Infir ipă 'n gândur i doau ' n dimineaţă .

Candela din inimi arde obosită, — Trist opaiţ, seara, în burdeiu de vise F run tea 'nourată. . . pe mâna'mf-or^tă P iâng bobi de măceşe, rănii din nou deschise.

Paşii tot mai ra r t rec , Sora nu-i aproape Să-i auzi M n t u r a rugii care creşte. Toaca agomei toarrfă bronz pe ploape, Gura- tufănică vorba-şi ofileşte.

P rundu l de nădejde, înecat de t rudă , Fără chip şi doruri, al t meleag s'apuce... Brazii-şi p âng podoaba lor de ceaţă udă. Cade amint i rea , s tûp gîrbov de cruce.

In t recu t se 'ntuide s t ingheră icoană: Un asalt . Un glonte. J e r a t x . Apusul ! F reamătă 'n năr i moar tea năpraznică goană Smulgând vlaga crudă, f r îngând vieţii fusul.

Ia rna din ferestre se topesşte 'nioeată... In negru de sufiet, raz&« n u scurmă, Pîndind al tă pradă. Un r ăn i t de vată^ De t rei zile-adastă ziua cea din urmă.

MIHU PRAVĂŢ

— Îmi pa re bine ça ai venit. Vrei să-mi faci un

serviciu? . — Ce serviciu? - -— Să te prezinţi tu în

locul meu la t ipesa căre ia i-am dat întâlnire şi să- i spui că nu po t 'ven i . Du-te cu e a la Gambr inus şi d a c ă pot, vin şi eu mai târziu.

— Dar ce s'a întâmplat? în t reba Teodor mirat. -— Am c e v a mai b u n în perspect ivă , zise el a ră­

tând discret femeea ce se ui ta într 'una la ceasorni­cul ei de m â n â .

— Bine, s'a făcut, zise Teodor. Dar cum recunosc eu p e r s o a n a p e l â n g ă care t rebue s ă te reprezint?

— Foar te bine. E mică de statură, brunetă si a ră -suţa .

Mierloiu se duse foarte liniştit s ă î n c e a p ă ofen­siva.

Teodor, r ămas singur, cău tă să dist ingă printre tre­cători o si luetă mai voluminoqsă. Nu-i convenea deloc că e obligat să facă cunoştinţă cu o femee care nu e r a s l abă . O femee g r a s ă strica tot farme­cul. Se resemna totuşi şi fu mulţumit c â n d reuşi să identifice p e r s o a n a p e ca re o aş tep ta . Se aprop ie de e a şi-i vorbi. Ea îl ascu l tă surprinsă, ne în ţe legând ce voia, da r d u p ă ce o lămuri cum stau lucrurile, e a primi p ropune rea de-a-1 a ş t ep t a pe Mierloiu la „Gambrinus" . Teodor o urmă mut, fără să p o a t ă l ega o conversaţ ie an t renantă . Se a ş e z a r ă la o ma­să foarte stânjeniţi, şi Teodor c o m a n d ă d o u ă ha lbe . Deoda tă văzu p e Mierloiu venind triumfător şi sa­tisfăcut, însoţit de femeea p e ca re o acos t a se . Fi-indu-i frică ca Teodor s ă nu p u n ă m â n a pe grăsu­nă, spre ca re îl d u c e a u toate pornirile, el a l e rgă la Gambrinus , decis să p r e d e a femeea s l abă lui Teo­dor, el op tând pentru c e a g rasă . Se opri în faţa me­sei şi spuse iară nici o turburare :

— Scuzaţi, dudue , c ă v 'am lăcut să aş teptaţ i , dar am fost reţinut l a birou. Prietenul meu cred c ă v'a spus aces t lucru. Vă prezint pe ver i şoara mea , pe ca re am întâlnit-o aici l a intrare.

Femeia cu ca re venise, îl fulgeră cu privirea, dar el nu se sinchisi deloc.

-— Cred că n ' a i e să-ţi facă imputări bărbatu l , d r a g ă ver işoara , d a c ă vei lua cu noi o ha lbă , con­tinua el p e ton liniştit.

— Să-ţi fie ruşine, eşti o secă tură , r ă spunse a c e a s t a indignată , apoi p ă r ă s i res taurantul .

Mierloiu, foarte liniştit, cu o a r e c a r e cinism, spuse lui Teodor:

— Du-te r epede d u p ă ea . O femee nemulţumită c a d e uşor. ' Profită de ocazie .

Teodor, că ru ia i se făcu milă d e femeea sacrifi­ca tă , îi u rmă sfatul. După p l e c a r e a lui, Mierloiu îşi privi g r ă suna , sorbi o înghiţitură d e bere şi excla­mă cu satisfacţie:

— Aţi văzut, domnişoară , c ă totul s 'a aranjat? Dar mi se p a r e c ă deş i mi-aţi spus cum v ă c h e a m ă în rândul trecut, e u nu m 'am prezentat încă. îmi daţi voie, sunt doctorul Mierloiu.

M A T A Flueratul lor des şi du-te-vino m e ­

reu, mi-au dat de bănuit, că la mijloc era şi altceva de cât îndrăgirea boitei de viţă. Mai ales că, uneori, îi vedem eu câte un gândac în cioc sau pufu-şoare de fulgi.

„Unde le-o fi cuibul cu puii", mă în­trebam iscodind cu privirea prin desi­şul frunzelor.

Odată, când oaspeţii înaripaţi se aflau în plimbare, m'am apropiat de bolta cu pricina. Am privit în sus, am privit în jos, dar n,'am zărit nimic. Auzeam, totuşi, uşoare chemăr i : piu, piu, piu... .

Iar m'am învârtit, iar m'.aim răsucit pe loc, dar pace ! Cuibul, nicăieri !..

Atunci mi-arn ascuţit auzul, încer­când această metodă ; am făcut un pas înainte, apoi altul la dreapta, dar ţipetele se auzeau -din ce în ce mai în­cet. Am schimbat, direcţia,.. Cu. .sigu­

ranţă că puişorii se aflau mai spre stânga.

Acum îi auzeam bine, însă nu ştiam de unde să-i iau. Aveam în fată unul din stâlpii bolţii, pe care sta spânzu­rată într 'un piron o amforă romană, cu formă prelungă, în gâtlejul căreia de-abia intra mâna. Aici, în Dobrogea, se găsesc multe cioburi de oaie şi am­fore ştirbe !

Mi-am lipit urechea de vas. Aici sunt puişorii ! Evrika !

Apoi m'am depărtat în vârful pi­cioarelor şi m'am refugiat stând la pândă, la geamul ferestrei. Perechea de grauri pe dată a sosit, cu mâncare în cioc, fluerând şi dispărând o clipă, fiecare pe rând. După aceea, iar şi-a luat sborûl.

Eram mulţumit că în acea zi, tot descoperisem ceva la prietenii mei, graurii , >care îmi făcuseră dovada, de

marea încredere ce aveau în casa şi în livada rnea de caişi.

Zilele de ,aicum se scurgeau în tihnă ca şi mai înainte, pentru oaisipeiii am­forei, eu rămânând doar cu un vag re­gret că frumosul Moment muzical al unei privighetori dintr 'o disdedimi-neaţă cu boare, nu mai rni-a fost dat să-1 aud.

A mai trecut apoi şi alt t imp cu soare, după care au sosit zile cu nori şi uşoară ceaţă.

Mă aflam în casă şi afară ploua, când am auzit larmă în curte şi plan­şete sfâşietoare de mâţă. Turcul meu din grădină, dobrogean din Zibilu, croia de zor cu o coadă de sapă pe unde nimerea un cotoi strein, cât. o vulpe.

-— Ce faci Oadîr, bre, nu ţi-e mi lă? am sărit eu la el, să-i potolesc mânia.

— La mine,- nu este milă. Pisica asta a vrut să mănânce ala graure... Na, na, graure ! Şi Cadâr tot i-a. mai dat câteva, în timp ce cotoiul icnea..şi se sbătea de ceasul morţii, pe o gră­madă de gunoL ;-

VALÉRIÁN PETBESÇU

TIPOGRAFIA „UNIVERSUL" S. A. BUCUREŞTI STR. BREZOIANU 23 Taxa poştala plătită în numerar conform aprobării dir. G-U P. T. T. Nr. 24.484,939