UNIVERSITATEA DIN PITEUNIVERSITATEA DIN PITEUNIVERSITATEA DIN PITEUNIVERSITATEA DIN PITEŞTITITITI

---- BIBLIOTECA BIBLIOTECA BIBLIOTECA BIBLIOTECA ----

1911911911918888 ---- 2018 2018 2018 2018

CENTENARUL MARII UNIRICENTENARUL MARII UNIRICENTENARUL MARII UNIRICENTENARUL MARII UNIRI

Biblioteca Universităţii din Piteşti - 2018 -

2

Biblioteca Universităţii din Piteşti este posesoarea unei colecţii de carte românească

şi străină, veche, de mare valoare. În contextul aniversării Centenarului Marii Uniri, biblioteca vă prezintă o colecţie de cărţi cu an de apariţie 1918, cărţi valoroase, rare şi vechi, păstrate ca adevărate comori pe rafturile Bibliotecii Universităţii din Piteşti. Ştiaţi că … Cea mai veche carte din Europa se află în Biblioteca Naţională a Marii Britanii? Manuscrisul de mărimea unei palme datează din secolul al VII-lea. El este o copie a Evangheliei după Ioan şi a fost descoperit în mormântul Sfântului Cuthbert, în anul 1104.

Reflecţii despre cartea veche (Citate care să te inspire să citeşti o carte veche) "Cartea a fost în permanenţă nobilul vehicul al tuturor ideilor generoase, al

progresului, dar a fost în acelaşi timp o flacără şi o armă pentru afirmarea conştiinţei naţionale, pentru afirmarea unităţii şi latinităţii noastre. Circulaţia neîntreruptă, împotriva dificultăţilor, a cărţii româneşti vechi şi de mai târziu, pe tot teritoriul românesc, a ţinut vie conştiinţa naţională. Graniţele vremelnice şi arbitrare ce separau pe români nu au putut stăvili circulaţia ideilor purtate de cărţile româneşti. Unitatea spirituală a poporului nostru, specificul ei, s-au păstrat datorită cărţii şi circulaţiei ei neîntrerupte." - Dan Simonescu (n. 10 decembrie 1902 - d. 11 martie 1993. A fost istoric literar şi bibliograf român)

"Oamenii care îşi şlefuiesc forma în veacul nostru nu sunt fericiţi. Într-adevăr, văzând

ostilitatea publicului faţă de stilul şlefuit, stilul tuturor operelor care au rămas, ai zice că publicul n-a citit niciodată o carte veche şi că îşi închipuie de-a binelea că toate operele de imaginaţie au fost scrise de Al. Dumas, iar toată istoria – de domnul Thiers. Publicul vrea să citească aşa cum doarme, fără vreo osteneală, fără efort, şi aversiunea lui pare a se schimba în frenezia ignoranţei." - Edmond de Goncourt (n. 26 mai 1822 – d. 16 iulie 1896. A fost scriitor, critic literar, critic de artă şi publicist francez) "Trebuie citite scrierile celor mai vechi, deoarece lectura lor ne dă avantajul imens de a putea folosi lucrările atâtor oameni, fie pentru a cunoaşte acele lucrări care au fost ingenios descoperite altădată, fie pentru a şti, de asemenea, ce mai rămâne de descoperit de acum încolo." - René Descartes (31 martie 1596 – 11 februarie 1650. A fost filozof şi matematician francez)

3

"O carte are miros. O carte nouă miroase grozav. O carte veche miroase chiar mai bine. O carte veche miroase precum Egiptul antic." - Ray Bradbury (n. 22 august 1920 - d. 5 iunie 2012. A fost scriitor american de romane SF, fantasy, horror şi mister) "Acum o sută şi ceva de ani, după ce căzuseră în amară strâmtoare din partea străinilor, danezii şi-au înviorat sufletul, cetind şi recitind vechile lor Saga. Tot astfel şi noi, în cântece şi proverbe, în colinde şi basme, în cronici şi legendele naţionale, vom afla nu numai alinarea amărăciunilor prin care am trecut şi trecem, dar şi întărirea credinţei în viitor." - Simion Mehedinţi (n. 19 octombrie 1868 - d. 14 decembrie 1962. A fost academician, geograf şi geopolitician român)

"Mă simt bine între cărţile mele vechi, chiar când nu pot nimic agonisi din scriptura lor, străină mie. Cei care citesc fără să păstreze cartea, cei care o împrumută fără să simtă neliniştea şi tortura n-au câştigat, chiar când li-e mare meritul, nici un sfert din noţiunea de „cultură”." -Benjamin Fondane (n. 14 noiembrie 1898 - d. 2 octombrie 1944. A fost critic, eseist, poet şi teoretician literar franco-român de etnie evreiască)

"O carte imaculată e la fel de tristă ca un colţ din natură pe care ochiul omului nu l-a privit.

O carte, ca şi un om, e vie, dacă anii, suferinţa, stângăcia cititorilor au lăsat urme pe obrazul ei. Ridurile unei cărţi sunt expresia sufletului ei imaterial. Ce uimitoare şi impresionante sunt paginile roase, cărţile cu hârtia uzată! Nu e vorba numai de o proastă conservare, dar şi de o formă nobilă de consum. Cât de fără suflet mi se par cărţile virgine! Relevarea sufletului unei cărţi este totdeauna o pângărire. " sursa: Nicolae Manolescu, Lectura pe înţelesul tuturor, Editura Aula, Braşov, pag. 22-25

"Cărţile ca şi proverbele, dovedesc valoare prin pecetea şi stima timpurilor pe care le-au

străbătut." - Sir William Temple (n. 25 aprilie 1628 – d. 27 ianuarie 1699. A fost. om de stat şi eseist englez)

"Deschide cartea, ca să înveţi ce au gândit alţii; închide cartea, ca să gândeşti tu însuţi. " - Jan van der Heyden (n. 5 martie 1637 – d. 28 martie 1712. A fost pictor olandez, ziarist şi tipograf) "O bibliotecă este un ţinut vrăjit, un palat cu desfătări, un adăpost în care te poţi adăposti împotriva furtunilor. Oricine va avea cheia de aur care deschide uşa tăcută a bibliotecilor va găsi în ele încurajare şi mângâiere, odihnă şi fericire." - John Lubbock, iar toate acestea le oferim noi, bibliotecarii.

Şi cărţile au suflet… Nicolae Dabija

Şi cărţile au suflet: uneori

le şi auzi, în preajmă, cum respiră, cum plâng, cum râd cu tine, cum se miră şi-ţi fac din zile moarte- sărbători.

Sunt cărţi ce te urâră şi iubiră şi cărţi care te-au învăţat să zbori

Sau, la duieluri, când te-ai dus să mori, ca nişte secundanţi, te însoţiră.

Cărţi vii pe care, când le ai în faţă, şi, ca pe nişte vietăţi, când le mângâi:

le simţi cum te resping sau te răsfaţă… Cărţi care te îndeamnă să rămâi –

să poţi trăi, cu ele, înc-o viaţă: iubirea de pe urmă, iubirea cea dintâi…

4

METEŞ, Ştefan. Istoria bisericii şi a vieţii religioase a românilor din Ardeal şi Ungaria, Vol. I: Până în 1700. Arad: Tiparul Tipografiei Diecezane Gr. Ort. Rom., 1918.

Ştefan Meteş (n. 27 decembrie 1886/8 ianuarie 1887, Geomal, Alba - d.

30 iunie 1977, Cluj-Napoca) a fost un preot şi istoric român, membru corespondent al Academiei Române. https://ro.wikipedia.org/wikiŞtefan_Meteş

La data de 1 decembrie 1918 Ştefan Meteş, împreună cu consătenii satului Geomal au participat la Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia, eveniment epocal, cel mai important din viaţa românilor din Transilvania pe care l-a descris astfel:

"Amintirile mă copleşesc şi o emoţie adâncă îmi stăpâneşte fiinţa întreagă. Văd cum se scurg pe toate drumurile românii în haine de sărbătoare şi cum fiecare în parte şi toţi împreună, străbătuţi de măreţia ceasului şi iluminaţi de minunata viziune a unui glorios viitor românesc, înaintau hotărâţi să se declare liberi şi uniţi pe vecie cu România mamă, ocrotitoare şi susţinătoare de-a lungul veacurilor a fraţilor robiţi. Văd pe şoseaua Teiuş - Alba Iulia, cum se strecoară înfrântă şi demoralizată, armata lui Mackensen, spre a ajunge la frontiera ungurească. Astfel, de o parte a şoselei mergeam noi românii, a căror dreptate triumfa deplin, după o îndelungată şi grea suferinţă, iar de cealaltă parte ostaşii germani, striviţi de trufia şi propriile lor păcate…

Ce era în Alba Iulia? O formidabilă forţă de energii descătuşate, o imensă revărsare de viaţă nouă, clocotitoare, ce-şi afirma furtunos hotărârea de a fi stăpână pe pământul zămislirii ei şi de a se uni pe veci cu Ţara Mamă, împlinindu-se astfel marea poruncă de dreptate a vremii şi sfârşindu-se atunci epopeea durerilor noastre seculare…

Nemărginită bucurie străbătea inimile românilor veniţi din toate unghiurile pământului românesc, ce până atunci fusese călcâiul nemilos al prigonitorilor seculari. Povesteau şi dansau împreună, transfiguraţi de fericire, bănăţeni, maramureşeni, năsăudeni, parcă toată viaţa lor o trăiseră în acelaşi sat, vecini cu casa, şi într-un singur gând, într-o singură sfântă simţire au proclamat: Unirea pe veci şi imediat cu ţara mamă.

Tot ce trecea peste acestea - în calculele intelectualilor conducători - poporul le considera secundare. Marea zi a eliberării o văzuseră, contopirea pentru totdeauna cu fraţii eliberatori o rostiseră sus şi tare cei peste o sută de mii de români în culmea fericirii pământeşti.

Am văzut şi auzit zeci şi sute plângând de bucurie şi declarând ca dreptul Simion: "Acum slobozeşte pe robul tău Stăpâne, că ochii mei văzură mântuirea neamului meu, aşa de oropsit până ieri". Conducătorii intelectual-politici erau înconjuraţi de popor cu dragostea lui caracteristică şi sinceră. Cuvântări avântate lămureau măreţia zilei, iar elanul mulţimii răsplătea pe toţi oratorii cu aplauze frenetice şi aproape interminabile. Din gura zecilor de mii se înălţau în văzduhul rece al iernii strigătul puternic şi cald de "Trăiască România", "Trăiască armata română".

Zi mare de sărbătoare a fost 1 decembrie 1918, cum neamul nostru din Transilvania n-a cunoscut alta în dezvoltarea sa istorică. […]" (Curentul, anul XI, nr. 3.893, p. 7) http://www.dacoromania-alba.ro/nr23/academicianul_stefan_metes.htm

5

Actele tratatului de pace de la Bucureşti.- [s.l.]: [s.n.], 1918

Romanian Prime-Minister Alexandru Marghiloman signing the treaty (7 May 1918)

– foto preluat de pe en.wikipedia.org

Caricatură politică franceză: Kaiserul german, cu piciorul pe cadavrul unui rus (Rusia), ameninţă cu un pumnal o femeie (România), ca să semneze tratatul de

pace – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Tratatul preliminar de pace cu Puterile Centrale – numit şi Tratatul de la Buftea sau Pacea de la Buftea, a fost un acord internaţional încheiat între guvernul român – pe de o parte - şi guvernele Triplei Alianţe, având ca obiect principal încetarea stării de beligeranţă pe Frontul Român, pe timpul Primului Război Mondial. Tratatul a fost semnat la 20 februarie/5 martie 1918 la Buftea. Din partea română a fost semnat de Constantin Argetoianu, iar din partea Puterilor Centrale de Richard von Kühlmann, Ottokar Czernin, Talaat Paşa şi Nicola Momcilov. Prevederi Preambulul tratatului consemna denunţarea unilaterală de către Puterile Centrale a Armistiţiului de la Focşani la 2 martie 1918 şi acordarea unui ultimatum de trei zile Guvernului României pentru încheierea păcii. De asemenea, luând act de răspunsul pozitiv al părţii române, prin prezenţa la negocieri, decide prelungirea stării de armistiţiu cu paisprezece zile, începând de la 5 martie 1918, ora 12 amiază, cu un drept de denunţare în termen de trei zile. Au fost stabilite 9 puncte pe baza cărora urma să se încheie tratatul de pace, în termenul de 14 zile agreat. Prevederile tratatului preliminar de pace 1. România cedează Puterilor Centrale Dobrogea până la Dunăre. 2. Puterile Centrale vor purta grija pentru menţinerea căii comerciale pentru România prin Constanţa spre Marea Neagră. 3. Rectificările de frontieră cerute de Austro-Ungaria pe graniţa austro-ungară sunt admise în principiu de România. 4. De asemenea se admit în principiu măsurile corespunzătoare situaţiei pe domeniul economic. 5. Guvernul român se obligă să demobilizeze imediat cel puţin opt divizii ale armatei române.

6

Executarea demobilizării se va efectua în comun de către comandamentul suprem al grupei de armate Mackensen şi comandamentul suprem al armatei române. De îndată ce pacea dintre Rusia şi România va fi restabilită, se vor demobiliza şi celelalte părţi ale armatei române, atâta timp cât nu vor fi necesare pentru serviciul de siguranţă pe graniţa ruso-română. 6. Trupele române vor evacua imediat teritoriul Monarhiei austro-ungare ocupat de ele. 7. Guvernul român se obligă să sprijine din punct de vedere tehnic al căilor ferate transportul trupelor Puterilor Centrale prin Moldova şi Basarabia spre Odessa. 8. Se va asigura repatrierea ofiţerilor misiunilor militare ale Înţelegerii în cel mai scurt timp posibil, prin teritoriul Puterilor Centrale. 9. Tratatul va intra imediat în vigoare. ro.wikipedia.org

Hartă din Atlasul „Pământului românesc de-a lungul vremilor” de N.P. Comnenul, 1920: România la

tratatul de la Bucureşti (albastru); la vest de linia roşie, zona ocupată de Puterile Centrale – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Harta Dobrogei cu diferitele frontiere: în portocaliu şi roz teritoriul cedat, împreună cu Cadrilaterul, prin

Tratatul de la Bucureşti – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

7

BERGSON, Henri. L’Ėvolution Créatrice. Paris: Librairie Félix Alcan, 1918.

Henri-Louis Bergson (n. 18 octombrie 1859 - d. 4 ianuarie 1941) a fost scriitor şi filosof evreu francez ale cărui idei au pătruns şi în literatură, prin intermediul operei lui Proust, laureat al Premiului Nobel pentru Literatură în 1927. Motivaţia Juriului: "ca o recunoaştere a ideilor lui bogate şi incitante şi strălucitei măiestrii cu care au fost înfăţişate". https://ro.wikipedia.org/wiki/Henri_Bergson "Apariţia lui Bergson a însemnat stânca în care puteau să-şi azvârle ancora speranţele de restabilire a metafizicii". Tudor Vianu (1939). "Gândeşte ca un om de acţiune şi acţionează ca un om care gândeşte." "Ochii văd numai ceea ce mintea este pregătită să înţeleagă." "Să exişti înseamnă să te schimbi, să te schimbi înseamnă să te maturizezi, iar să te maturizezi înseamnă să te creezi pe tine însuţi la infinit." citat din Henri Bergson

Evoluţia creatoare este o lucrare filosofică scrisă de Henri Bergson în 1907 . Lucrarea s-a impus de la început ca scrierea sa de căpetenie. Ea a rămas de-a lungul timpului

"lucrarea sa cea mai cunoscută" (D. Hersch, 1981), iar "locul de seamă al autorului a fost stabilit" tocmai de această lucrare (D. Collinson, 1987). Aşa cum relevă savanţii din domeniul ştiinţelor naturii, cartea "avea să marcheze istoria raporturilor dintre ştiinţă şi filosofie, stârnind şi azi discuţii şi controverse (cf. llya Prigogine, Isabella Stengers, "Între eternitate şi timp", 1997).

În această carte, Bergson dezvoltă ideea unei "creaţii permanente a noutăţii" prin natură. Bergson a folosit conceptul Homo faber (ro: Omul creator) în lucrarea Evoluţia Creatoare pentru a desemna omul primitiv care îşi făcea singur uneltele necesare, şi a definit inteligenţa drept "imaginaţia prin ceea ce pare a fi atitudinea originară, este însuşirea de a fabrica obiecte artificiale, în special unelte de făcut unelte, şi de a varia nelimitat fabricarea".

În lucrarea Evoluţia Creatoare, filosoful francez aducea la cunoştinţa contemporanilor săi că "dacă am putea să ne lipsim de orgoliu, dacă pentru a ne defini specia am respecta ceea ce istoria şi preistoria ne înfăţişează drept caracteristică statornică a omului şi inteligenţei, n-am mai vorbi poate de homo sapiens, ci de homo faber". Omul are acel "instinct desăvârşit" care "este o însuşire de a folosi şi chiar de a construi instrumente organizate; inteligenţa desăvârşită este însuşirea de a fabrica şi de a întrebuinţa instrumente neorganizate". https://ro.wikipedia.org/wiki/Homo_faber

8

EUCKEN, Rudolf. Die Lebensanschauungen der grossen Denker. Leipzig: Verlag von Veit & Comp., 1918.

Rudolf Christian Eucken (n. 5 ianuarie 1846 la Aurich - d. 15

septembrie 1926 la Jena) a fost filosof german, laureat al Premiului Nobel pentru Literatură în anul 1908. Motivaţia juriului: "pentru seriozitatea cu care a tins spre adevăr, pentru forţa pătrunzătoare a gândirii şi previziunii, a căldurii şi forţei expunerii cu care a reprezentat şi dezvoltat în numeroase lucrări o concepţie de viaţă idealistă". https://ro.wikipedia.org/wiki/Rudolf_Eucken

"Pentru a se pune la adăpost de încurcături şi contradicţii, viaţa nu poate

urma decât o singură cale: dincolo de datorie şi predispoziţii sufleteşti, omul trebuie să realizeze o unitate şi profunzime a eului său, stadiu în care viaţa se desprinde de existenţa nudă, devenind substanţă. În măsura în care acest deziderat este îndeplinit, viaţa nu mai are nevoie de vreo confirmare din afară, ea poartă propriul său adevăr în propria-i înfăptuire. Această viaţă se dezvoltă, ridicându-se deasupra contrastului dintre om-lume, forţă-obiect, o interiorizare spirituală dincolo de cea subiectivă. Conţinuturile şi valorile spirituale relevate de această interiorizare sunt situate pe culmi sigure, deasupra îngustimii particularităţii umane".

citat de Rudolf Eucken în Sensul şi valoarea vieţii, Misiunea şi măreţia vieţii noi (1908)

În marea majoritatea a lucrărilor, Eucken porneşte de la Fichte, critică cultura aservită

tehnicii, recunoaşte caracterul universal al vieţii spirituale - bazat pe un panteism noologic - tinde spre cuprinderea realităţii, depăşeşte intelectualismul pozitivist al filosofiei savante şi dezvoltă un activism etic-social.

Modul viu în care îşi ţinea prelegerile şi arta de a scrie, profunzimea şi originalitatea ideilor hrănite de sincera aspiraţie de înoire a civilizaţiei explică rezonanţa internaţională a teoriilor sale în primele două decenii ale secolului al XX-lea.

Activitatea sa, închinată adevărului şi muncii, a fost răsplătită cu multe distincţii. Decernarea Premiului Nobel în 1908 - Eucken este al doilea german care-l primeşte şi al 8-lea laureat - a stârnit simpatie nu numai în lumea filosofilor, ci şi în rândurile marelui public, deoarece el s-a străduit să scoată filosofia din umbra şcolii şi s-o instaleze în inima lumii reale. https://cultural.bzi.ro/viata-marelui-filosof-german-rudolf-eucken-24114

9

Coperta ediţiei originale din 1895 a cărţii

lui Gustave Le Bon - Psihologia Mulţimilor

LE BON, Gustave. Psychologie des foules. Paris: Librairie Félix Alcan, 1918

Gustave Le Bon (n. 7 mai 1841 Nogent-le-Rotrou, Franţa - d. 13

decembrie 1931 la Marnes-la-Coquette, Franţa), a fost sociolog francez. A scris numeroase lucrări în domenii foarte diverse, printre care tratate de medicină, studii asupra istoriei civilizaţiei diferitor popoare, cercetări de psihologie socială, analize ale teoriilor fizice cu privire la natura materiei şi a energiei, tratate de călărie şi multe altele. Gustave Le Bon este considerat a fi creatorul disciplinei psihologiei sociale. https://ro.wikipedia.org/wiki/Gustave_Le_Bon

"Mulţimile, contrar indivizilor care le compun, nu au capacitatea unei judecăţi critice. Individul din cadrul unei mulţimi nu mai este el însuşi, ci un automat pe care propria sa voinţă nu-l mai poate dirija. În momentul în care face parte dintr-o mulţime, un individ, chiar dacă este o persoană foarte cultivată, îşi pierde capacitatea de a judeca critic şi se comportă în mod afectiv, având chiar manifestări primitive şi barbare. În consecinţă, judecăţile morale ale unei mase sunt independente de originea sau intelectul indivizilor care le compun."

"Mulţimile psihologice sunt credule, sunt capabile să accepte afirmaţiile cele mai neverosimile; de aceea, ele pot fi manipulate acţionându-se asupra imaginaţiei lor. Ca urmare a credulităţii lor, mulţimile sunt uşor excitabile şi nu pot fi convinse prin argumente."

"Într-o mulţime se adună prostia, nu bunul simţ." "Mulţimile nu sunt capabile să resimtă decât sentimente simple şi extreme. Opiniile, ideile şi

credinţele care le sunt sugerate sunt acceptate sau respinse în bloc şi considerate ca adevăruri sau erori absolute."

"Prima dintre calităţile unui candidat este prestigiul. El poate fi înlocuit de avere. Talentul sau geniul nu contribuie la succes."

"Prestigiul este un fel de fascinaţie pe care un individ o exercită asupra spiritului nostru – o operă sau o doctrină. Această fascinaţie paralizează toate facultăţile noastre critice şi ne umple sufletul de uimire şi respect. Sentimentele provocate astfel sunt inexplicabile, ca toate sentimentele, dar probabil în aceeaşi ordine ca sugestia suferită de un obiect magnetizat."

"Raţiunea şi argumentele de orice fel nu s-ar pricepe să lupte împotriva unor anumite cuvinte şi formule. Acestea sunt pronunţate solemn în faţa mulţimilor; şi aproape imediat, chipurile oamenilor devin respectuoase şi frunţile se înclină. Mulţi le consideră ca pe nişte forţe ale naturii, nişte puteri supranaturale." citate de Gustave Le Bon în Psihologia mulţimilor

Cea mai cunoscută lucrarea sa este Psychologie des Foules (Psihologia mulţimilor) care analizează problemele inconştientului colectiv şi al comportării mulţimilor. Mottoul cărţii fiind: "Civilizaţiile au fost create şi îndrumate de către o mică aristocraţie intelectuală, niciodată de către mase. Acestea din urmă nu au forţa decât pentru a distruge, iar dominaţia lor reprezintă întotdeauna dezordine".

10

Această lucrare se structurează în trei mari capitole, Cartea I, II, III. În Cartea I se studiază caracteristicile generale ale maselor şi “pentru ca o mulţime să

dobândească particularităţi speciale e necesară influenţa unor excitanţi(…)”. Le Bon considera că individul singur diferă foarte mult de individul aflat într-o mulţime, deoarece mulţimea îi dă sentimentul legitimităţii actelor sale şi de asemenea îi dă o putere pe care individual nu ar avea-o. Al doilea lucru pe care Le Bon îl discută este despre sentimentele şi etica maselor. Mulţimile sunt impulsive, mobile şi irascibile iar aceste caracteristici sunt susţinute de către autor prin exemple cu care toţi suntem de acord dacă stăm şi analizăm sau chiar dacă ne anlizăm. Oamenii care formează o mulţime sunt uşor de influenţat de către un lider puternic, mulţimile sunt naive şi uşor de gestionat. Al treilea subcapitol se referă la ideile, gândirea şi imaginaţia maselor “neputând gândi decât prin imagini, masele nu se arată impresionate decât de imagini. Numai acestea(…) le seduc ori le înspăimântă şi devin mobilul acţiunilor lor”. Capitolul patru vorbeşte despre convingerile maselor şi formele religioase pe care le îmbracă, evidenţiind faptul că masele adoră fiinţele considerate superioare, le este teamă de puterea acestora, acceptă necondiţionat dogmele impuse de ele, şi au tendinta de a-i considera duşmani pe cei care refuză să le admită.

Cartea a doua vorbeşte despre opiniile şi credinţele maselor. Câţiva dintre factorii îndepărtaţi ai opiniilor maselor sunt: rasa, tradiţiile, educaţia, iar cei imediaţi sunt: imaginile, cuvintele, iluziile şi raţiunea. Pentru ca un conducător să poată face faţă unei mulţimi el trebuie să posede o serie de însuşiri cum ar fi prestigiul care poate comporta două tipuri de sentimente: teama şi admiraţia, dar poate exista şi fără cele două. Altă însuşire importantă este capacitatea de a pune o mulţime în mişcare şi de a o determina să comită un act, iar această capacitate este caracterizată cu ajutorul a trei verbe: a afirma, a repeta şi a contagia.

Ultima carte, clasifică descrierea categoriilor de mase, urmăreşte trăsăturile particulare ale mulţimilor. Masele se împart în două categorii: mase eterogene: anonime non-anonime (jurii, adunări parlamentare) şi mase omogene: secte (ordine religioase), caste (muncitori, preoţi), clase (aristocraţia, muncitorimea). Pe Le Bon îl interesează însa, mai mult, mulţimile eterogene care pot fi aşa-zise criminale”. Când un prizonier era achitat (de tribunalul lor improvizat), gărzile şi asasinii îl îmbrăţişau plini de efuziune şi se aplauda îndelung, apoi cu toţii se întorceau să-i omoare pe alţii. În timpul masacrului a domnit o veselie necontenită: se dansa şi se cânta în jurul cadavrelor, erau aduse bănci pentru doamne, iar acestea îşi manifestau bucuria că văd cum sunt ucişi aristocraţii. Echitatea funcţiona, de asemenea. La Abbaye, unul dintre asasini s-a plâns că doamnele aşezate în spate nu văd bine şi că doar unii dintre cei prezenţi au plăcerea de a-i lovi pe nobili”-, juraţii de la curtea cu jurii”. Astăzi alegerea juraţilor se află în mâinile consiliilor municipale, care admit sau resping anumite persoane, după bunul lor plac, în funcţie de interesele politice şi electorale… Văd majoritatea celor selectaţi sunt comercianţi mult mai neînsemnaţi decât cei desemnaţi odinioară pentru aceasta însărcinare, sunt mărunţi funcţionari ai administraţiilor. Mulţi dintre ei manifestă zelul neofitului şi al oamenilor de bine, şi situaţia este adesea jenantă – spiritul juraţilor nu s-a schimbat: verdictele lor rămân aceleaşi”- masele electorale”. Când unul dintre organizatori a rugat asistenţa să numească un preşedinte, furtuna s-a dezlănţuit. Anarhiştii sar pe scenă şi iau biroul cu asalt. Socialiştii îl apară cu înverşunare – se izbesc unii de alţii, îşi aruncă vorbe grele, un cetăţean se retrage cu ochiul umflat”- adunările parlamentare”. Tabloul poate părea sumbru şi, totuşi, este exact. Adunările parlamentare surescitate şi hipnotizate îndeajuns, prezintă aceleaşi caracteristici. Ele devin o turmă maleabilă şi docilă pradă impulsurilor.”

Închei printr-o afirmaţie care ar trebui să ne facă să reflectăm la noi, la noi înşine dar şi în cadrul omenirii, dar mai ales la ceea ce va urma:

“Civilizaţia mai poate părea încă strălucitoare, căci şi-a păstrat faţada cizelată de un

îndelungat trecut, dar, în realitate nu mai este decât un edificiu scorojit pe care nu-l mai susţine nimic şi care, la cea dintâi furtună, se poate prăbuşi.”

https://crissdinu.wordpress.com/2010/10/21/recenzie-psihologia-multimilor-de-gustave-le-bon/

11

PĂTRĂŞCANU, D. D. Vinovaţii: 1916-1918.

Bucureşti: Ziarul „Lumina”, 1918.

Dimitrie D. Pătrăşcanu (n. 8 octombrie 1872, Tomeşti, judeţul Iaşi - d. 1937, Bucureşti), cunoscut şi ca D.D. Pătrăşcanu, a fost om de litere, prozator, profesor de istorie şi cunoscut autor de manuale de istorie în perioada interbelică. În politică s-a remarcat ca membru al Partidului Conservator, pe care l-a reprezentat ca deputat în Parlamentul României la începutul secolului al XX-lea. Este considerat singurul continuator al schiţelor lui I.L.Caragiale în literatura română. https://ro.wikipedia.org/wiki/Dimitrie_D._Pătrăşcanu

Pătrăşcanu publică mai multe lucrări printre care amintim Schiţe şi amintiri (1909); Timotheiu mucenicul (1913); Candidat fără noroc şi alte povestiri (1916); Domnul Nae - scene din vremea ocupaţiei (1921); Declaraţia lui Vartolomei (1924); Din vieţile sfinţilor (în colab. cu M. Sadoveanu) (1924-1926); Lucrări didactice (în colab. cu G. Coşbuc şi Al. Brătescu-Voineşti).

O serie de articole politice sunt strânse în volumele Vinovaţii : 1916-l918 (1918) şi În faţa naţiunii (1925).

A publicat în blamatul periodic "Lumina" numeroase articole - adunate ulterior în volumul Vinovaţii - privitoare la ceea ce credea a fi eroarea de a intra în conflict, la situaţia disperată în care se afla România în anii 1917-1918, acuzând guvernul Ion I.C. Brătianu şi politicienii de subordonarea interesului naţional ambiţiilor personale şi intereselor de afaceri, de intrarea în luptă cu o armată nepregătită, de alianţa cu Rusia. Cum jocurile istoriei au dat câştig de cauză politicii oficiale, după război a fost considerat "trădător" şi exclus din învăţământ şi din Societatea Scriitorilor Români (unde era membru din 1914 şi în care va fi reprimit în 1924). "Executat" moral şi politic, ostracizat cu o ură şi o perseverenţă care i-au mirat şi pe contemporani, în pofida lipsei oricărei alte culpe în afara aceleia de a fi gândit altfel, de a merge împotriva curentului general, însă cu cele mai bune intenţii şi mai raţionale argumente, aşa cum o demonstrează mai mult decât convingător textele apărute sub titlul În faţa naţiunii, Patraşcanu prefigurează adevărata tragedie a fiului său Lucreţiu Pătrăşcanu, executat, de data aceasta la propriu, tot pentru disidenţă politică.

http://metrolinks.ro/dimitrie-d-patrascanu/

12

BREHM, Alfred. Brehms Tierleben, Band 4: Die Gäugetiere.

Leipzig: Bibliographisches Institut, 1918.

Alfred Edmund Brehm (n. 2 februarie 1829, Unterrenthendorf, acum

numită Renthendorf - d. 11 noiembrie 1884, Renthendorf) a fost zoolog şi scriitor german, fiul lui Christian Ludwig Brehm. Datorită cărţii Brehms Tierleben (Viaţa animalelor), numele său a devenit sinonim pentru literatura zoologică. https://ro.wikipedia.org/wiki/Alfred_Brehm

În activitatea lui Alfred Brehm se pot deosebi mai multe laturi. Mai întâi, el a fost sciitorul care a făcut numeroase călătorii de explorare în toate continentele, dăruind omenirii opera rămasă clasică, Lumea animalelor. A fost apoi un merituos organizator de grădini zoologice şi, în fine, nici oratorul Brehm nu trebuie uitat. Ca explorator, el a străbătut Africa, mai ales Egiptul şi Abisinia. Articolele lui interesante din revista săptămânală "Die Gartenlaube" l-au îndemnat pe editorul acestei reviste să-i pună la dispoziţie mijloacele necesare pentru o călătorie în nord, care l-a dus în Norvegia, Laponia şi la Capul Nord. Curând după aceea a străbătut cu al doilea frate al lui, medic, de asemenea mare iubitor de animale, întreaga Spanie, iar mai târziu, cu un prieten, a călătorit în Siberia pentru cercetări ştiinţifice. După această călatorie, a mai întreprins şi alte drumuri în Ungaria şi Spania. Ocupaţia principală a lui Brehm a fost descrierea călătoriilor lui. Editorul revistei "Gartenlaube", Ernst Keil, i-a înlesnit terminarea lucrării Viaţa păsărilor. O deosebită recunoaştere se cuvine şi librarului editor H.J. Meyer, întemeietorul Institutului bibliografic, care l-a încurajat la întocmirea cărţii de popularizare Viaţa ilustrată a animalelor. Brehm a năzuit în tot cursul vieţii sale spre libertatea de a-şi urma nestingherit înclinaţiile. Pentru a avea posibilitatea să-şi întemeieze o familie, a fost însă nevoit să primească catedra de geografie şi ştiinţe naturale la o şcoală superioară. Dar curând, a părăsit noua ocupaţie, pentru a pleca în Abisinia. Mai târziu ajunge director al Grădinii zoologice din Hamburg, şi îl vedem apoi străduindu-se pentru înfăţisarea acvariului din Berlin, ce s-a deschis în 1869. Ambele aceste instituţii au căpătat curând un renume mondial. Cum s-a mai spus, Brehm era o fire independentă, care se supunea greu, mai ales în faţa mediocrităţii. El nu suporta contraziceri în domeniul lui de cercetare. Din această cauză a părăsit Hamburgul, iar Berlinul a devenit de asemenea un chin pentru el. Bolnav şi zdrobit de conflicte, s-a înapoiat în Turingia, unde s-a restabilit cu greu după o meningită. De-acum încolo, a trăit numai dupa înclinaţiile lui. Vara făcea cercetări în natură, iarna ţinea cu mare succes conferinţe în toată Europa. În această perioadă el a scris cartea Păsări prizoniere, şi a editat a doua oară Viaţa animalelor, de această dată în zece volume. Opera lui Brehm supravieţuieste de peste un secol. Au urmat noi ediţii îmbogăţite şi completate. Dacă numărul de volume a continuat să crească la început, totuşi cu trecerea anilor s-a ivit necesitatea editării unor lucrări mai scurte, care să permită celor mai largi straturi ale populaţiei cunoaşterea lumii animalelor, în spiritul care îl anima pe Alfred Edmund Brehm. http://www.referatele.com/referate/biologie/online9/ALFRED-EDMUND-BREHM-referatele-com.php

13

WEIGAND, Gustav. Praktische Grammatik der Rumänischen Sprache.

Leipzig : Johann Ambrosius Barth, 1918

Gustav Weigand (n. 1 februarie 1860 - d. 8 iulie 1930) a fost filolog

german. În anul 1893 a înfiinţat, la Leipzig, "Institutul pentru Studiul Limbii Române", care a fost, până la izbucnirea Primului Război Mondial, cel mai important centru ştiinţific din străinătate pentru studiul limbii române. Weigand a fost şi primul lingvist care a cercetat, la faţa locului, dialectele şi graiurile limbii române, călătorind, în anii 1887 şi 1909, în toate ţinuturile locuite de români. El a impus în lumea ştiinţifică şi folosirea denumirii de "aromân", care a înlocuit-o pe cea limitativă de "macedonean". Din anul 1892 a fost membru corespondent străin al Academiei Române. https://ro.wikipedia.org/wiki/Gustav_Weigand ”Munţii n-au împiedicat pe Români să comunice unii cu alţii, deşi pe crestele lor înalte trecea graniţa care despărţea în curs de veacuri pe Transilvăneni de Munteni, Moldoveni, Bănăţeni şi Ungureni.[...]. Carpaţii n-au despărţit pe Români ci au format în toate vremurile şira spinării a neamului nostru”. (Gustav Weigand)

Gustav Weigand este cel care a inaugurat etapa ştiinţifică a dialectologiei româneşti fiind profesor de limbi romanice la Universitatea din Leipzig. El este primul care a realizat, între anii 1887–1910, o cercetare sistematică a tuturor dialectelor româneşti, în urma căreia a publicat numeroase studii şi monografii, devenite cu timpul referinţe obligatorii în domeniu. Parcurgând pe jos, cu căruţa sau cu trenul aproximativ 30.000 de km prin toate provinciile locuite de români şi realizând, în urma acestor călătorii, toate tipurile de lucrări specifice cercetării dialectologice (monografii, glosare, culegeri de texte şi hărţi lingvistice). Gustav Weigand a fost un „dialectolog complet”, ale cărui lucrări, prin specificul şi diversitatea materialului lingvistic adunat, au contribuit la dezvoltarea studiilor de romanistică (prin faptul că în aceste lucrări este prezentă, din punct de vedere lingvistic, întreaga Romanie Orientală), precum şi a celor de balcanistică. (Pentru acest din urmă domeniu, cercetătorul german rămâne unul dintre principalii săi fondatori şi promotori, el înfiinţând, în acest sens, la Leipzig, în 1893, un institut de studii româneşti, în 1906 un institut de studii bulgare iar în 1925 un institut de studii albaneze). O sută de ani de cartografie lingvistică românească – un bilanţ deschis* Florin -Teodor OLARIU , Veronica OLARIU http://www.diacronia.ro/ro/indexing/details/A939/pdf

În lucrarea polemică “Un specialist român la Lipsca, Iaşi 1910 über Gustav Weigand”,

Alexandru Philippide face, mai întâi, o trecere în revistă a erorilor de interpretare ale lui Weigand în ceea ce priveşte limba română: fonetica diacronică şi sincronică, vocabularul

14

(etimologie, semantică), interpretarea textelor folclorice, dar mai ales gramatica, o analiză amănunţită fiind consacrată “Gramaticii practice a limbii române” (“Praktische Grammatik der rumänischen Sprache”, Leipzig, 1903) a acestuia, apărută la Leipzig, în 1903 ediţia I şi 1918 ediţia II. Manualul este considerat o gramatică românească „poreclită” şi, dincolo de temeinicele critici de fond privind, iarăşi, evoluţia sunetelor şi a formelor gramaticale de la latină la română, sintaxa, evoluţia semantică a cuvintelor limbii române, reţinem, în continuare, câteva fragmente ce caracterizează tonul unor respingeri. Iată, de exemplu, discuţia în legătură cu Rumânia, rumân, rumâncă, rumânească, rumânie: „După ce ne stâlceşte limba în poreclita D-sale gramatică românească, Dl. Weigand vrea să ne schimbe şi numele de popor şi să ne boteze rumâni în loc de români. Nu din punct de vedere al vreunui etimologism ori al vreunui naţionalism exagerat, ci din punct de vedere al adevărului protestez contra acestui gust al unui străin de a ne numi altfel decât cum ne numim noi pe noi înşine. Rumân, rumânesc, rumâncă, rumânie sânt pronunţări dialectale, pe care limba comună românească nu le cunoaşte şi pe care nici multe subdialecte dacoromâne nu le cunosc. Cum că o neaccentuat din elementele latine, şi chiar din câteva străine, are propensia de a se preface în u, aceasta este adevărat, dar tot aşa de adevărat este că o neaccentuat rămâne câteodată neprefăcut în u în elementele latine”; printre exemplele citate, coraslă, mormânt, ospăţ, popor. De felul acestora de pe urmă cuvinte este şi român, româncă, românesc (România e un neologism)”. După ce propune explicarea păstrării sunetului o în român şi mormânt prin disimilaţie, Philippide conchide: „De orice pronunţare dialectală nu ne îngrozim, putem suferi pe picere tot aşa ca şi pe chicioare, pe pă tot aşa ca şi pe pi, dar pe rumân nu-l putem suferi, tot aşa după cum ne-ar veni parcă ameţeală dacă am auzi pe cineva pronunţând murmânt”. Sau, tot în legătură cu adoptarea, de către Weigand, a unei pronunţii dialectale (frecventă în graiurile dacoromâneşti sudice şi din Transilvania) în transcrierea unor texte din Creangă. După ce semnalează existenţa, în unele graiuri din Transilvania, a fonetismelor dujmani, vejminte, crijmă (= crâşmă), Philippide este indignat de încercarea lui Weigand de a transpune pronunţia respectivă în propoziţii din Capra cu trei iezi: „un dujmande lup” şi „că bine o mai pleznişi”: „limba unui scriitor este, ca şi conţinutul scrierii sale, proprietatea lui...”; aşadar, mai ales în ceea ce-l priveşte pe Creangă, este o aberaţie „să schimbi pe literarul plesnişi în dialectalul pleznişi! Dacă scrierea oricărui alt scriitor român trebuie lăsată neschimbată[...], aceasta cu atât mai mult trebuie să aibă loc la Creangă”. Combătând şi ceea ce consideră a fi „despotismul de la Bucureşti” cu privire la „muntenizarea” limbii literare, Philippide încheie sarcastic: „Dar să mai vie şi un german de la Lipsca, care baraguinează româneşte, să schimbe samavolniceşte limba lui Creangă al nostru, aceasta este culmea arbitrarului”. Alexandru Philippide – Gustav Weigand: ipostaze Stelian DUMISTRĂCEL http://www.diacronia.ro/ro/indexing/details/A886/pdf

15

Poems of Alfred, Lord Tennyson: 1830-1865. Oxford: Oxford University Press, 1918.

Alfred Tennyson (Primul Baron Tennyson) (n. 6 august 1809, Somersby, Lincolnshire - d. 6 octombrie 1892, Haslemere, Surrey) a fost poet englez, personalitate importantă a literaturii britanice din epoca victoriană. Lirica sa aparţine romantismului târziu şi se caracterizează prin tratarea epică a subiectelor de inspiraţie clasică, în scopul reflectării idealurilor victoriene. În cadrul dramaturgiei, se remarcă măiestria limbajului. https://ro.wikipedia.org/wiki/Alfred_Tennyson "Să lupţi, să cauţi, să găseşti şi să nu te plângi niciodată." "Fericirea unui om nu constă în absenţa, ci în stăpânirea pasiunilor lui." "Viaţa e scurtă, dar dragostea e lungă." "Mai bine să iubeşti zadarnic decât să nu iubeşti deloc." "Cine e înţelept în dragoste iubeşte mult şi spune puţin." "Credeţi-mă, e mai multă credinţă în îndoiala cinstită decât în jumătate din mărturisirile de credinţă."

citate din Alfred Tennyson Poezia – Ulysses, de Alfred Tennyson

It little profits that an idle king, By this still hearth, among these barren crags, Matched with an aged wife, I mete and dole Unequal laws unto a savage race, That hoard, and sleep, and feed, and know not me.

Biet rege stând cu vârstnica mea soaţă În faţa vetrei, printre stânci pustii, Ce noimă are să-ntocmesc legi strâmbe Pentru un neam barbar ce strânge prăzi, Mănâncă, doarme şi nu mă cunoaşte?

I cannot rest from travel; I will drink life to the lees. All times I have enjoyed Greatly, have suffered greatly, both with those that loved me, and alone; on shore, and when Through scudding drifts the rainy Hyades Vexed the dim sea. I am become a name; For always roaming with a hungry heart Much have I seen and known–cities of men And manners, climates, councils, governments, Myself not least, but honored of them all – And drunk delight of battle with my peers, Far on the ringing plains of windy Troy. I am part of all that I have met; Yet all experience is an arch wherethrough Gleams that untraveled world whose margin fades Forever and forever when I move. How dull it is to pause, to make an end. To rust unburnished, not to shine in use! As though to breathe were life! Life piled on life Were all too little, and of one to me Little remains; but every hour is saved

Simt iarăşi dor de ducă ‒ voi bea viaţa Până la drojdii. Mult m-am veselit Întotdeauna, mult am îndurat, Cu-ai mei sau singur, pe uscat, de-asemeni Când prin a norilor grozave trâmbe Ploioasele Hyade dojeneau Pâcloasa mare – sunt acum un nume! Tot pribegind cu inima-nsetată, Multe-am văzut şi cunoscut: meleaguri, Cetăţi, moravuri, sfaturi şi domnii, Cinstit de toţi, sorbind plăcerea luptei Pe vânzolitele câmpii troiene. Din tot ce-am întâlnit sunt azi o parte; Dar experienţa e un arc prin care Se vede lumea nebătătorită Cu margini ce se şterg mereu când merg. E trist să stai deoparte, ruginind În loc să străluceşti prin folosinţă! De parcă a sufla înseamnă viaţă! Vieţi peste vieţi şi încă-ar fi puţin,

16

From that eternal silence, something more, A bringer of new things; and vile it were For some three suns to store and hoard myself, And this gray spirit yearning in desire To follow knowledge like a sinking star, Beyond the utmost bound of human thought.

Iar dintr-a mea nu mai rămâne mult; Dar fiecare ceas poate scăpa De veşnica tăcere; şi în anii Cât voi mai vieţui e-o mârşăvie Să stau şi să adun, iar într-acestea, Căruntul duh să ardă de dorinţa De-a urmări cunoaşterea, mult peste Hotarele gândirii omeneşti — Asemeni unei stele ce se stinge.

This is my son, my own Telemachus, To whom I leave the scepter and the isle – Well-loved of me, discerning to fulfill This labor, by slow prudence to make mild A rugged people, and through soft degrees Subdue them to the useful and the good. Most blameless is he, centered in the sphere Of common duties, decent not to fail In offices of tenderness, and pay Meet adoration to my household gods, When I am gone. He works his work, I mine.

Acesta-i Telemac, feciorul meu Atât mi-e de drag – şi lui îi las Şi insula şi sceptrul; el va şti, Cu minte nepripită, să-mblânzească Un neam sălbatic, să-l deprindă-ncet Cu tot ce e folositor şi bun. E-un suflet nepătat; atunci când plec, Se-apleacă-asupra treburilor cu grijă, De oameni nu-i străin şi îi cinsteşte Pe zeii casei. El cu munca lui, Eu cu a mea.

There lies the port; the vessel puffs her sail; There gloom the dark, broad seas. My mariners, Souls that have toiled, and wrought, and thought with me – That ever with a frolic welcome took The thunder and the sunshine, and opposed Free hearts, free foreheads – you and I are old; Old age hath yet his honor and his toil. Death closes all; but something ere the end, Some work of noble note, may yet be done, Not unbecoming men that strove with gods. The lights begin to twinkle from the rocks; The long day wanes; the slow moon climbs; the deep Moans round with many voices. Come, my friends. Tis not too late to seek a newer world. Push off, and sitting well in order smite the sounding furrows; for my purpose holds To sail beyond the sunset, and the baths Of all the western stars, until I die. It may be that the gulfs will wash us down; It may be that we shall touch the Happy Isles, And see the great Achilles, whom we knew.

Acolo-i portul; vasul Îşi umflă pânzele; cât vezi cu ochii, Cernite ape; marinarii mei, Care-aţi trudit şi-aţi cugetat cu mine Şi aţi întâmpinat cu voioşie Şi tunetul şi soarele, voi, inimi Şi gânduri libere! Suntem bătrâni. Dar vârsta are cinstea ei şi munca; Şi dacă moartea-ncheie toate, încă Putem să săvârşim o faptă mare, De slavă unor ce-au luptat cu zeii. Lumini prind să clipească printre stânci; Prea lunga zi apune; luna urcă; Adâncul murmură. Veniţi, prieteni, Nu este prea târziu să căutăm O lume nouă. Hai, desprindeţi nava Şi, aşezându-vă cu şart, loviţi Cu toţi odată, brazdele stârnite. Vom merge dincolo de asfinţit Şi scăldătoarea stelelor din zarea-i - Aceasta-i cea din urmă ţintă-a mea. De nu ne-nghite valul, cu putinţă-i S-atingem Insulele Fericite Şi să-l vedem pe marele Ahile.

Though much is taken, much abides; and though We are not now that strength which in old days Moved earth and heaven, that which we are, we are – One equal temper of heroic hearts, Made weak by time and fate, but strong in will To strive, to seek, to find, and not to yield.

Mult ni s-a luat, dar, iarăşi, mult mai este, Deşi n-avem puterea de-altădată Ce zguduia pământ şi cer; şi suntem Ce suntem: inimi de eroi, slăbite De timp şi soartă. Dar vom năzui Şi, dârzi, vom căuta şi vom afla.

Alfred Tennyson

traducere de Leon Leviţchi (a fost filolog anglist şi lexicograf român, cunoscut ca traducător de literatură britanică şi autor de dicţionare şi studii de referinţă)

17

RACINE, Jean. Britannicus: tragédie. Paris: Librairie Hachette, 1918.

Jean Racine (n. 22 decembrie 1639 la La Ferté-Milon, azi în departamentul Aisne, Franţa – d. 21 aprilie 1699 la Paris, Franţa) a fost dramaturg francez. https://ro.wikipedia.org/wiki/Jean_Racine "O binefacere care ţi se reproşează a fost considerată totdeauna o jignire." "Greşelile mărunte vestesc întotdeauna păcatul mare." "Credinţa nu există fără fapte: ele sunt măsura ei." citate din Jean Racine Britannicus - tragedie în cinci acte în versuri Britannicus este o piesă care are la bază istoria romană. În Britannicus, motivul central este cel al luptei pentru putere. Apar, de asemenea, refuzul iu birii unei persoane în favoarea alteia, gelozia şi confidentul trădător. Prin Britannicus, dramaturgul francez rămâne destul de fidel modelelor antice. Preia un model păgân, lupta pentru putere, pe care îl dezvoltă respectând cerinţele epocii şi pe care îl conturează în funcţie de personalitatea şi viziunea sa creatoare. Pentru a marca evoluţia acestui motiv literar din Antichitate până în Clasicism, se consideră potrivită folosirea unui termen creat în Renaştere, termen care caracterizează foarte bine personajele racinine. Machiavelismul puterii este, deci, ipostaza raciniană a motivului antic al luptei pentru putere.

În Britannicus, dramaturgul demonstrează cât de departe se poate ajunge din dorinţa de a prelua şi de a păstra suveranitatea. Odată obţinută supremaţia, nu mai au nicio importanţă metodele prin care ea a fost câştigată. În lupta lor pentru putere, personajele tragediei nu se dau în lături de la nimic. Ele ilustrează perfect principiul machiavelic ”Scopul scuză mijloacele”, cuvintele eroinei, „Nimic nu mă opreşte !”, fiind o dovadă în acest sens.

În tragedia Britannicus, machiavelismul puterii se manifestă la Agripina, la Nero şi la Narcis. Astfel, Agripina face totul, fără nicio limită, pentru a-şi vedea fiul împărat cu scopul de a conduce prin intermediul lui, Nero încearcă să iasă de sub tutela mamei şi să guverneze singur, iar Narcis, vrea să îl manipuleze, să îl dirijeze pe împărat pentru a-i imprima direcţia dorită de el. Agripina doreşte să ştie toată lumea că ea supraveghează din umbră, că fiul îi este supus întru totul, destinul Imperiului Roman fiind în mâna ei. Narcis, mai abil, chiar conduce, îl manipulează pe Nero, dar în taină, fără să îi bănuiască nimeni rolul.

În prefaţă, Racine recunoaşte că sursa de inspiraţie în crearea acestei tragedii a fost Tacitus, pe care îl consideră cel mai mare pictor al Antichităţii.

Dramaturgul este fidel modelului său din multe puncte de vedere, dar se îndepărtează prin plasarea discuţiei dintre mamă şi fiu înaintea morţii lui Britannicus, la Tacitus aceasta având loc după crimă. Racine accentuează drama familială în defavoarea celei istorice, aceasta fiind o altă deviere de la modelul antic. El însuşi precizează că a dorit să picteze personajele istorice în mediul şi relaţiile lor familiale.

18

Creând personajul Iunia, poetul inserează o poveste de iubire pe care o subordonează intereselor politice. Intenţia lui Racine a fost de a demonstra că Nero este capabil şi de iubire nu numai de crime sângeroase. De aceea i s-a şi reproşat de către contemporani că a creat un personaj prea bun. Este modificată cronologia istorică, vieţile lui Narcis şi Britannicus sunt prelungite cu doi ani, iar rolul lui Narcis –confident şi consilier al lui Nero - şi personajul Iunia sunt invenţia lui Racine. Deci, Britannicus este îmbătrânit de către autor, iar Narcis este ”înviat”, în realitatea istorică el fiind omorât imediat după ce Nero a preluat puterea.

Figurile emblematice ale puterii în Britannicus, cei care luptă făţis pentru supremaţie sunt Nero şi Agripina. Perfidul Narcis nu îl înfruntă direct pe Nero, conştient că nu ar avea şanse într-o astfel de dispută. Lupta lui cu împăratul se desfăşoară în plan psihologic.

Toate faptele Agripinei pentru a obţine şi a păstra puterea sunt machiavelice. Dorindu-şi puterea cu orice preţ, pentru ea contează prea puţin mijloacele de obţinere a acesteia. Otrăvirea soţului, incestul, trădarea, modificarea legilor statului în favoarea ei, îndepărtarea moştenitorului legitim de la tron prin urzeli, mituirea armatei şi a poporului reprezintă câteva dintre acţiunile ei în goana obsesivă spre supremaţie. Lipsa de recunostinţă, uciderea prin otrăvire a fratelui vitreg, trădarea soţiei, răpirea viitoarei cumnate sunt armele pe care le foloseste Nero pentru a ieşi de sub influenţa Agripinei cu scopul de a conduce singur. Nici mama, nici fiul nu cunosc limite când e vorba de atingerea scopului propus.

Patima puterii i-a subjugat pe amândoi, având aceeaşi intensitate la mamă şi fiu, creând, astfel, doi monştri.

În ceea ce o priveşte pe eroină, lupta pentru supremaţie cunoaşte două etape: în cea dintâi, toate eforturile îi sunt canalizate în vederea obţinerii puterii. În cea de-a doua, bătălia se dă pentru păstrarea ei. Nero, odată ajuns împărat vrea să îşi îndepărteze mama şi să ia singur deciziile, fără a o mai consulta.

Scenele semnificative din care reiese pasiunea pentru putere, obsesia de a conduce a celor doi se regăsesc în prima scenă din actul I ( discuţia dintre Agripina şi confidenta ei) şi scena a doua din actul IV (discuţia Agripina –Nero). “Demersurile” mamei pentru a-şi vedea fiul împărat ies la iveală în scena în care dialoghează cu el. Încrâncenarea ei de a nu renunţa la ce a obţinut atât de greu este evidentă în toată opera, în mod special în discuţia cu Albina, cu Burus şi cu Nero.

Se observă aici, precum în cazul Fedrei, dorinţa lui Racine de a minimaliza vina eroinei sale. Împărăteasa relatează episodul morţii lui Claudiu, dar din discursul său nu rezultă că şi-a otrăvit soţul. Ea spune doar: ”s-a stins”. Dramaturgul francez se îndepărtează în redarea acestui episod de modelul său antic, în Anale fiind prezentat detaliat momentul otrăvirii lui Claudius, de la alegerea otrăvii până la ingerarea ei de două ori, deoarece Agripina s-a temut că prima administrare nu şi-a făcut efectul. În relatarea lui Tacitus se evidenţiază cruzimea şi sângele rece de care dă dovadă împărăteasa. Ea plănuia de mult acest omor si, din felul în care îl concepe, se poate deduce că avea experienţă în acest domeniu, nefiind la prima încercare.

În operele lui Tacitus şi Suetonis, Agripina apare ca o mamă depravată, criminală, incestuoasă, fără scrupule. Racine s-a inspirat de la istoricii antici, dar a dorit să creioneze o imagine retusată a împărătesei-mame. Modificările pe care le face autorul francez corespund cerinţelor tragediei clasice. În mod special, Racine a dorit să nu încalce regula bunei-cuviinţe. În ciuda oricărui adevăr istoric, eroina devine o victimă a lui Narcis, confidentul trădător.

Autorul doreşte să reabiliteze şi imaginea lui Nero. În prefaţă, el afirmă că împăratul se află în primii ani de domnie, deci caracterul lui urât nu era încă pe deplin format, fiind un monstru în devenire.

Creându-l pe Narcis, Racine dezvoltă un alt motiv des întâlnit în tragediile lui: cel al consilierului rău, al confidentului care, prin sfaturile lui, îşi împinge stăpânul la pierzanie. Nu este de neglijat faptul că într-o monarhie absolută rolul consilierilor regelui este considerabil. Narcis este cel care gâdilă orgoliul împăratului, dându-i de înţeles că e stăpânul lumii şi are puteri nelimitate. Tot el îi sugerează să nu îl mai asculte pe înţeleptul Burus şi să iasă de sub tutela Agripinei. În momentul în care Nero ezită să dea poruncă să fie ucis fratele său, Narcis insistă pentru înfăptuirea crimei.

Spre deosebire de confidenţii din tragediile mitologice, care erau devotaţi trup şi suflet stăpânilor lor, cei din tragediile politice sunt trădători. De exemplu, Enona urmărea doar binele

19

Fedrei, dorind să o ajute. Narcis are în vedere doar interesul personal. Condiţia de trădător a lui Narcis rezultă şi din faptul că, iniţial, a fost omul de încredere al

lui Britannicus, pe care l-a părăsit în favoarea lui Nero. Chiar în lista de personaje, el figurează că preceptorul lui Britannicus. Din acest punct de vedere, Racine se conformează realităţii istorice, deoarece Narcis a fost unul dintre oamenii foarte fideli ai lui Claudius, tatăl lui Britannicus. Abilul personaj racinian ajunge însă sfătuitorul celor doi fraţi în acelaşi timp. Diferenţa dintre ei constă în faptul că Britannicus nu bănuia că este trădat şi avea încredere în continuare în preceptorul lui.

Multă vreme critica literară s-a întrebat de ce Racine l-a ales exact pe Narcis în rolul trădătorului, chiar mort fiind. Există mai multe cauze. Un motiv ar putea fi muzicalitatea numelui său. Racine a luat în considerare faptul că acesta trimite la mitul grec al lui Narcis. Un alt motiv se referă la faptul că persoana care flatează este reflectarea celui pe care vrea să îl influenţeze. Tehnica lui Narcis constă în a lăuda puterea împăratului, în aprobarea tuturor acţiunilor lui, cu scopul de a deveni favoritul său. În momentul când se simte sigur pe puterea lui în faţa stăpânului, începe să îl conducă după bunul lui plac. Când Nero îi mărturiseste iubirea pentru Iunia, răspunsul lui Narcis nu poate fi decât unul măgulitor: „ Vei da numai poruncă şi ai să fii iubit!”.

Prin Britannicus, Racine demonstrează că despotismul creează un climat favorabil patimilor, minciunilor şi linguşitorilor. Într-un astfel de regim, politica pozitivă, legalistă, virtuoasă susţinută de Burus nu are nicio şansă de izbândă.

În lupta pentru putere, crimele, incestul, divorţul, traficul de influenţă sunt mijloacele cel mai frecvent utilizate de către personajele tragediilor politice raciniene. Nero, sub influenţa lui Narcis, iar Agripina din proprie iniţiativă au folosit toate aceste metode.

În cazul Agripinei, manevrele machiavelice au ca scop înscăunarea lui Nero pentru a conduce prin intermediul lui, iar apoi se urmăreşte păstrarea acestei influenţe asupra fiului. În cazul lui Nero, lupta se dă în vederea ieşirii de sub dominaţia maternă pentru a conduce singur.

Racine s-a inspirat din operele antice, dar s-a şi distanţat de modelul istoric. Modificările au ca scop adaptarea la gustul şi exigenţele francezilor secolului al XVII-lea, grija pentru respectarea regulior tragediei clasice, în mod special a celor care impun buna cuviinţă şi verosimilitatea. Alte modificări sunt de ordin personal. De exemplu, căutarea simplităţii acţiunii, preocuparea pentru perfecţiune în crearea personajelor. Racine îşi idealizează eroii, dorind să îi scutească de imperfecţiuni, să le minimalizeze vina, să creeze modele umane, atât în bine cât şi în rău.

În Britannicus, dramaturgul îşi propune să îl prezinte pe crudul împărat Nero într-o altă lumină. El este victima confidentului său Narcis, un slujitor fals şi rău intenţionat, care alimentează orgoliul stăpânului şi îl îndeamnă la fapte regretabile. Astfel, despotismul lui Nero este o consecinţă a linguşelilor lui Narcis. El îl convinge să îl ucidă pe Britannicus, să iasă de sub tutela mamei sale şi să un mai asculte sfaturile înţeleptului Burus. Narcis, în calitate de confident al lui Nero este găselniţa lui Racine, deoarece în realitatea istorică, el a fost omul de încredere al împăratului Claudiu şi a murit înainte de a deveni Nero împărat. Un alt punct al originalităţii lui Racine constă în prezentarea lui Nero în postura de îndrăgostit de o tânără care era logodnica fratelui său vitreg. Motive antice în opera lui Racine: rezumat teză de doctorat, doctorand Elena Chivari, Oradea 2007 www.uoradea.ro/attachment/.../Chivari_Elena.pdf

20

ZOLA, Ėmile. La Débacle. Paris: Bibliothèque-Charpentier. Ediţia 1892

ZOLA, Ėmile. La Débacle. Paris: Eugène Fasquelle, 1918.

Émile Zola (n. 2 aprilie 1840 - d. 29 septembrie 1902) a fost romancier francez, cel mai cunoscut reprezentant al şcolii naturaliste şi un personaj public cu impact semnificativ în ceea ce priveşte procesul de liberalizare politică al Franţei. https://ro.wikipedia.org/wiki/Émile_Zola "Civilizaţia nu-şi va atinge perfecţiunea până când ultima piatră din ultima biserică va cădea peste ultimul preot." citat din Émile Zola Romanul La débâcle (Prăbuşirea) este inspirat de înfrângerea Franţei şi de prăbuşirea Imperiului în 1870.

ZOLA, Ėmile. Nana.

Paris: G. Charpentier. Ediţia din 1880 ZOLA, Ėmile. Nana.

Paris: Eugène Fasquelle, 1918

"Nana, unul dintre tipurile cele mai vii create de Zola, capătă dimensiuni mitice, reprezentative pentru societatea depravată a celui de-al doilea Imperiu." Ion Brăescu

Romanul Nana este cronica avatarurilor unei prostituate pariziene din vremea lui Napoleon al III-lea, rezultat splendid şi putred totodată al unei eredităţi marcate de nebunie, alcoolism şi mizerie, poleite cu aspiraţii de minimă demnitate şi respectabilitate burgheză.

Pentru a o înfăţişa pe Nana şi lumea ei, Émil Zola s-a documentat cu asiduitate, construind un întreg dosar de date privind “surorile” ei din realitate, pe care le contopeşte în perfecţiunea viciului, înfăţişat în toate etapele evoluţiei sale. Prima fază este reprezentată de copila care se pierde, fata-mamă obligată să-şi asume singură povara unei maternităţi nefericite.

Copilul ei, marcat de o ereditate nesănătoasă, este ridicat la rându-i la valoare de simbol, purtând numele de botez al prinţului imperial, aici coborât încă mai adânc în deriziune prin diminutivul Louiset, ca o configurare a legăturii misterioase a destinului pervers al femeii cu cel al Imperiului, prăbuşite amândouă împreună în moarte: Nana se stinge, putrezind de vie din pricina verolei contractate de la copilul ei, mort la rându-i, chiar în momentele în care Franţa imperială se angajează în aventura fatală a războiului franco-prusac. http://www.mesagerul.ro/2007/11/24/nana-de-emil-zola

21

COŞBUC, George. Balade şi idile: (1883-1890).

Bucureşti: Librăria SOCEC & CO., 1918.

George Coşbuc (n. 20 septembrie 1866, satul Hordou din Districtul Năsăud, comitatul Bistriţa-Năsăud, azi, comuna Coşbuc, judeţul Bistriţa-Năsăud - d. 9 mai 1918, Bucureşti) a fost poet, critic literar şi traducător român din Transilvania, membru titular al Academiei Române din anul 1916. https://ro.wikipedia.org/wiki/George_Coşbuc În anul în care sărbătorim Centenarul Marii Uniri se împlinesc şi 100 de ani de la moartea unuia dintre marii poeţi ai României. George Coşbuc, poetul a cărui operă aparţine patrimoniului cultural naţional, nu a mai trăit să vadă România Mare!

Primul volum Balade şi idile, apărut în 1893, îl aduce pe Coşbuc în centrul vieţii literare

din acea perioadă. Volumul conţine balade de inspiraţie naţională (Ştefăniţă-Vodă), germană, greco-latină şi arabă (El-Zorab, Regina ostrogoţilor) şi idile, care descriu satul românesc cu tradiţiile şi obiceiurile lui. În acest volum sunt incluse Nunta Zamfirei, Moartea lui Fulger, La oglindă, Vara.

„Vara este triumful soarelui în poezia lui Coşbuc şi în poezia românească.” (G. Ibrăileanu)

Cât de frumoasă te-ai gătit, Naturo, tu! Ca o virgină Cu umblet drag, cu chip iubit! Aş vrea să plâng de fericit, Că simt suflarea ta divină, Că pot să văd ce-ai plăsmuit! Mi-e inima de lacrimi plină, Că-n ea s-au îngropat mereu Ai mei, şi-o să mă-ngrop şi eu! (Vara) Carte digitizată: http://www.portalbn.ro/institutii/cmjbn/Lists/Obiecte%20digitizate/Attachments/70/1883-1890.G.Cosbuc,%20Balade%20si%20Idile.pdf

22

CLOPOŢEL, Ion. Antologia scriitorilor români de la 1821 încoace, vol. IV. Arad: Librăria Diecezana, 1918.

Ion Clopoţel (10 noiembrie 1892, Poiana Mărului, judeţul Braşov - 23 august 1986, Bucureşti) a fost deputat în Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia, organismul legislativ reprezentativ al „tuturor românilor din Transilvania, Banat şi Ţara Ungurească”, cel care a adoptat hotărârea privind Unirea Transilvaniei cu România, la 1 decembrie 1918.

https://ro.wikipedia.org/wiki/Ion_Clopoţel

Militant fervent de stânga, Clopoţel era dublat de un umanist angajat, pentru care problema fundamentală era cultura, de vreme ce aceasta „înseamnă moralitate, în accepţiunea completă a cuvântului”. Influenţat, poate, de Dimitrie Gusti, publicistul întreprinde o vastă muncă de documentare, al cărei rezultat va fi utilizat în articole de sociografie, sociologie, în broşuri şi cărţi cu titluri grăitoare: Sociografia românească (1928), Cum trăiesc 40.000 de moţi (1928) şi Satele răzleţe ale României (1939), rod al studiilor despre Munţii Apuseni, dar şi în lucrări de interes cultural mai larg, legat de personalităţi şi momente istorice importante: Frământările unui an - 1918 (1919), Revoluţia din 1918 şi Unirea Ardealului cu România (1926, răsplătită cu un premiu al Astrei) şi Dinastia românească a Corvinilor (1942).

Clopoţel a fost un neobosit animator, alcătuind programe de culturalizare, monografii - Un program de culturalizare a satelor (1933), Al. Papiu-Ilarian în faţa problemelor româneşti contemporane (1939), Figuri reprezentative la noi. Vasile Goldiş (1934) şi studii politice - Criza democraţiei în România (1926), Social-democraţia şi problemele României contemporane (1931) şi Social-democraţia în statele dunărene şi balcanice (1935). Toate aceste demersuri culturale, unde analiza etnografică se îmbină cu ideologia naţionalistă, culturalul cu politicul, istoricul cu literarul, sunt, în esenţa lor, convergente.

Antologia scriitorilor români de la 1821 încoace (I-IV, 1917-1918), memorialistica din Amintiri şi portrete (1975; Premiul Uniunii Scriitorilor), ca şi studiul Originile, dezvoltarea şi desăvârşirea limbii române literare (1970) se integrează aceluiaşi efort de tezaurizare a formelor de spiritualitate naţională în slujba unui proiect politic - utopia unei „societăţi de mâine”, reflex al unui nou iluminism.

http://altmarius.ning.com/profiles/blogs/biografia-zilei-ion-clopotel?xg_source=activity

23

NISTOR, Ion I. Der Nationale Kamf in der Bukowina: Mit Besonderer Berücksichtigung

der Rumänen und Ruthenen Historisch Beleuchtet. Bucureşti: Institutul de Arte Grafice ,,Carol Göbl”, 1918.

Ion I. Nistor (n. 4/17 august 1876, Bivolărie, Vicovu de Sus, districtul Rădăuţi - d. 11 noiembrie 1962, Bucureşti) a fost istoric şi militant unionist bucovinean, membru al comitetului de organizare a Adunării Naţionale de la Cernăuţi, care a hotărât unirea cu România, în cadrul căruia a redactat „Actul Unirii”. La 25 noiembrie 1918, 12 membri ai Comitetului refugiaţilor bucovineni, în frunte cu Ion Nistor, au fost integraţi în Consiliul Naţional al Bucovinei, care la 28 noiembrie 1918 au votat Unirea Bucovinei cu Ro-mânia.

„Aştern pe hârtie aceste rânduri sub stăpânirea unor duioase amintiri. Am rămas singur în viaţă din generaţia Unirii, care s-a bucurat de roadele străduinţelor ei pentru înfăptuirea Unirii Naţionale. Au murit Ionel şi Vintilă Brătianu, au dispărut din viaţă Iuliu Maniu, Alexandru Vaida şi Ion Inculeţ, au trecut în cele eterne Nicolae Iorga şi Octavian Goga. Veşnic îmi stă înaintea ochilor apoteoza Regelui Ferdinand şi a Reginei Măria, împlinitorii visului de aur al neamului nostru. Am rămas singur în viaţă, sortit să înfrunt prăbuşirea măreţei opere naţionale, stropită cu sângele eroilor de la Mărăşeşti!”

Ion I. Nistor, Date autobiografice. Amintiri din închisoare (1957) https://ro.wikipedia.org/wiki/Ion_Nistor

Primele sale opere scrise în limba germană (între 1910-1914) tratează chestiuni privitoare la istoria Moldovei, mai ales în raporturile ei cu vecinii (Chestia Pocuţiei; Comerţul şi vămile din sec. XIV-XV; şi o cercetare asupra Şcoalelor din Bucovina). Apoi studiază problemele speciale ale Bucovinei: Bucovina sub raportul politic şi administrativ, 1915; Românii şi Rutenii, 1915, Istoria bisericii din Bucovina, 1916; iar mai târziu în limba germană scrie pentru cunoştinţa străinătăţii: Der nationale Kampf in der Bukowina, 1918.

Alte opere: unele asupra problemei provinciale (Fondul bisericesc din Bucovina, 1921); Istoria Basarabiei, 1923), altele asupra chestiunilor din istoria generală a patriei (Pomenirea lui Cantemir, 1924), precum şi o lucrare despre consecinţele războiului pentru independenţă Răsunetul războiului din 1877 în Bucovina şi Basarabia, 1927.

Cartea lui Ion Nistor din Der nationale Kampf in der Bukowina, care includea şi o hartă etnică, a scos în evidenţă plurietnicitatea ieşită din comun a oraşului Cernăuţi. Harta lui Nistor arăta că etniile română, germană, ruteană şi poloneză însumau fiecare câte o şesime din populaţia oaşului, în timp ce cea evreiască reprezenta două şesimi. Această hartă nu arată însă că limba germană era declarată limbă maternă de către jumătate din populaţie, cu toate că doar o şesime se considerau germani. Acest lucru reiese din statisticile austriece, care împărţeau populaţia Cisletaniei, nu după etnie, ci după limba vorbită. http://phdthesis.uaic.ro/PhDThesis/Chelaru, Nora, Literatura din Germania şi Austria în ziarele limba germană din Cernăuţi (1918-1933).pdf

24

SPERANŢIA, Theodor Dimitrie. Anecdote cu minuni.

Bucureşti: Librăria şi Tipografia H. Steinberg, 1918.

Theodor Dimitrie Speranţia (n. 4 mai 1856, Oneşti, Iaşi - d. 9 martie

1929, Bucureşti) a fost academician român, scriitor, folclorist, membru corespondent (1891) al Academiei Române. https://ro.wikipedia.org/wiki/Theodor_Speranţia

Fiu al diaconului Dimitrie Nădejde, Speranţia învaţă mai întâi la Târgu Frumos, unde

învăţătorul îi schimbă numele, prin latinizare, în Sperantia. Tatăl îl destinase carierei ecleziastice, de aceea îl trimite la Seminarul „Veniamin Costache" din Iaşi. Speranţia va alege însă - după ce îşi ia bacalaureatul şi obţine, prin concurs, postul de institutor la Şcoala Trei Ierarhi - Facultatea de Litere şi Filosofie a Universităţii ieşene. În 1884 era în Belgia, la Universitatea din Liege, unde în 1887 obţine diploma de doctor în filosofie şi litere. Aici vine în contact cu mişcarea folcloristică europeană şi se iniţiază în studiul comparativ al literaturilor. Întors în ţară, se stabileşte la Bucureşti, unde ţine la Universitate, timp de un an, un curs de istoria teatrului, iar la Conservatorul de Muzică şi Artă Dramatică predă literatura dramatică.

În publicistica literară, Speranţia s-a afirmat de timpuriu. Cea dintâi scriere semnată este anecdota Trei surzi, apărută în 1881 la "Contemporanul". Folclorul l-a atras din copilărie, dar nu a făcut operă de culegător. Conştient de valoarea psihologică deosebită a creaţiei populare, el a versificat, din ce în ce mai prolific, pe teme folclorice, creând anecdote. Succesul obţinut cu primul volum, Anecdote populare (1888), îl determină să folosească resursele acestei specii, inventându-şi singur subiectele. Intenţia moralizatoare se manifestă şi în piesele de teatru. Speranţia este şi autorul a numeroase cărţi de proză - schiţe, nuvele, romane, povestiri. A avut şi preocupări de teoretician al folclorului. Lucrările Introducere în literatura populară română (1904), Lămuriri asupra literaturii române culte şi populare (1906) şi Mioriţa şi căluşarii.

Urme de la daci şi alte studii de folklor (1914) sunt expuneri didactice privitoare la câteva specii populare sau la unele probleme legate de originea şi vechimea poeziei populare. http://bibliotecanicolaeiorga.blogspot.com/2011/05/aniversari-culturale-40511theodor.html

25

TITUS, Livius. Ab urbe condita: Libri XXI, XXII. Paris: Librairie Hachette et Cie, 1918.

Titus Livius (ca. 59 î.Hr. - 17 d.Hr.) a fost istoric roman, autor al unei monumentale istorii a Romei, Ab urbe condita (De la fondarea Romei). Numele său de familie nu este cunoscut. S-a născut şi a murit la Patavium (azi, Padova) în nordul Italiei. Ab Urbe condita (prescurtat şi a.U.c., sau AUC) este o expresie latină care înseamnă de la fondarea Cetăţii, adică a Romei. Era folosită de istoricii antici romani pentru a data evenimente, prin referire la data legendară a fondării Romei de către Romulus. Se consideră că anul 1, începutul erei creştine, este anul 753 a.U.c. Istoria romană a lui Titus Livius poartă titlul Ab urbe condita libri. https://ro.wikipedia.org/wiki/Titus_Livius

"Nu ştiu dacă voi fi răsplătit pentru că am scris istoria poporului roman de la începuturile Romei, şi chiar dacă aş şti n-aş cuteza s-o spun, mai ales când îmi dau seama cât de departe de noi sunt aceste evenimente şi cât de cunoscute, datorită puzderiei de istorici mai noi, care apar la fiecare pas şi se mândresc de a-i fi întrecut pe înaintaşii lor nepricepuţi, fie în exactitatea faptelor, fie în arta scrisului. Oricum ar sta lucrurile, îmi voi găsi totuşi mulţumirea în aceea că am contribuit şi eu, după puterile mele, la amintirea faptelor poporului roman, cel dintâi din lume". (Titus Livius)

Ab urbe condita aparţine analisticii, care se dezvoltă pe metoda abordării cronologice a evenimentelor şi îţi propun tratarea acestora în maniera moral-educativă conform concepţiei ciceroniene despre istorie: "Historia magistra vitae" ("Istoria este profesorul vieţii"), dar, cum s-a remarcat chiar în antichitate, întrucât nu evita cronica unor evenimente recente, contemporane cu autorul. În antichitate, ampla cronică liviană cuprindea o sută patruzeci şi două de cărţi, care relatau evenimentele petrecute între venirea lui Aeneas în Italia şi moartea lui Drusus, fiul vitreg al lui Augustus, fapt survenit în 9 a.Chr. Este însă aproape sigur că Titus Livius şi-a conceput opera în o sută cincizeci de cărţi, care ar fi trebuit să se încheie cu relatarea morţii lui August. Din nefericire, s-au pierdut trei sferturi din această foarte amplă cronică. Nu ni s-au păstrat decât treizeci şi cinci de cărţi, la care se adaugă "periohele", periochae, adică scurte rezumate ale celorlalte cărţi.

Scopul lucrării este unul tripartit: patriotic deoarece autorul vede în operă un prilej de preamărire a patriei; instructiv, istoria transformându-se într-un îndreptar cetăţenesc, arătând prin ce mijloace şi prin ce eroi a ajuns Roma la această faimă şi măreţie; moral-educativ: nemulţumirea faţă de moravurile degenerate ale contemporanilor, îi determină să urmărească redresarea cetăţenilor prin exemple de morală practică. Scriitorul consideră că factorul moral are o contribuţie decisivă asupra destinului unui popor. https://www.scribd.com/doc/46605817/AB-URBE-CONDITA

26

BEAUDENOM, M. le Chanoine. Méditations affectives et pratiques sur l’Ėvangile, Tome

IV. Paris: Librairie Saint-Paul, 1918. Autograf (Gheorghe Chiriţescu)

Gheorghe Chiriţescu, jurist şi publicist (n. 13 mart. 1897, Tg. Frumos, judeţul Iaşi - d. 10 dec. 1986, Galaţi). A fost o figură proeminentă a Iaşului cultural din perioada interbelică. A profesat avocatura timp de peste 25 de ani. Concomitent, a desfăşurat o intensă şi îndelungată activitate publicistică în presa ieşeană. Pe linie culturală, a contribuit la înfiinţarea Căminului cultural Dor de lumină (1923) din Bălţaţi, satul copilăriei sale. La Iaşi a colaborat cu C.N. Ifrim la fondarea Ateneului Cultural Tătăraşi.

Biblioteca "Gheorghe Chiriţescu" Bălţaţi, a fost înfiinţată odată cu căminul cultural Dor de Lumină de către primul învăţător, fiu al satului, Gheorghe Chiriţescu. Prin bunăvoinţa unor intelectuali din sat, a adunat un număr destul de apreciabil de cărţi, cu care a pus bazele bibliotecii căminului. Pentru că din cauza războiului şi-a pierdut toată biblioteca, nu poate preciza data la care şi-a început activitatea căminul cultural, în orice caz în jurul anilor 1923-1924. În cadrul căminului cultural şi al bibliotecii se organizau şezători la care se prezentau: ştiri, invenţii, curiozităţi din toată lumea, urmate de conferinţe cu subiecte legate de orice problemă ce prezenta interes pentru înţelegerea şi nevoile ţărănimii şi a satului în special: igienă, economie, agricultură sub toate aspectele ei, cultură, etc. Astfel comuna s-a putut mândri cu prezenţa la aceste manifestări a unor mari personalităţi din acea perioadă cum ar fi: conducătorul Agenţiei Teatrale – Brăescu, medicul primar al judeţului C. Vasiliu şi mai ales savantul geolog, fost rector al Universităţii Ieşene şi apoi Preşedinte al Academiei Române, profesorul Ion Simionescu.

După ce Gheorghe Chiriţescu a plecat la Iaşi să lucreze în avocatură, activitatea bibliotecii a fost preluată de către învăţătorii care s-au succedat după el. Biblioteca căminului cu cărţile cu care s-a îmbogăţit a devenit cu timpul o necesitate de care satul nu se mai putea lipsi. Din luna iunie 2009, biblioteca poartă numele celui care a înfiinţat-o Gheorghe Chiriţescu.

http://bibnat.ro/biblioteci.php?id=1382

27

IORGA, Nicolae. Cugetare şi faptă germană: zece lecţii făcute la Iaşi.

Iaşi: Tipografia Ziarului ,,Neamul Românesc”, 1918.

Carte digitizată: https://commons.wikimedia.org/wiki/File:Nicolae_Iorga_-_Cugetare_şi_faptă_germană_-_zece_lecţii_făcute_la_Iaşi.pdf

IORGA, Nicolae. Histoire des relations entre la France et les roumains. Paris: Librairie Payot & C-ie, 1918.

Nicolae Iorga (născut Nicu N. Iorga, n. 5 iunie 1871, Botoşani – d. 27 noiembrie 1940, Strejnic, judeţul Prahova) a fost istoric, critic literar, documentarist, dramaturg, poet, enciclopedist, memorialist, ministru, parlamentar, prim-ministru, profesor universitar şi academician român. Este cunoscut în lume ca medievist, bizantinist, romanist, slavist, istoric al artelor şi filozof al istoriei. După cum a afirmat George Călinescu, Iorga a jucat, în cultura românească, în primele decenii ale secolului XX, „rolul lui Voltaire”. https://ro.wikipedia.org/wiki/Nicolae_Iorga "Viaţa nu înseamnă a trăi ci a şti pentru ce trăieşti." Nu spune niciodată «nu se poate», ci începe cu "să vedem"." citate din Nicolae Iorga

28

JAMMES, Francis. Le Roman du Lièvre. Ediţia din 1903

JAMMES, Francis. Le Roman du Lièvre. Paris: Mercure de France, 1918.

Francis Jammes (n. 2 decembrie 1868 - d. 1 noiembrie 1938) a fost poet francez. A scris o lirică simbolistă de transfigurare în spirit franciscan a universului arcadic provincial şi a sentimentului comuniunii cu natura-mamă, cu toate făpturile umile, remarcabilă prin savoarea frustă şi spontană a notaţiilor, subtilitatea tonurilor şi frumuseţea versului de influenţă verlainiană. https://ro.wikipedia.org/wiki/Francis_Jammes "Nu pot nicicum să încerc un sentiment în care să nu apară imaginea unei flori sau a unui fruct." citat din Francis Jammes "De ce nu eşti nicicând singură cu mine Femeie adâncă, mai adâncă decât abisul în care se înfig rădăcinile trecutului? Cu cât mă apropii de tine, cu atât te scufunzi în prăpastia existenţelor anterioare. Yvan GOLL, Femeie multiplă totodată un suflet de faun şi de adolescentă." Francis JAMMES, Le Roman du lièvre (Romanul iepurelui)

BOURGET, Paul. Némésis. Paris: Plon-Nourrit et Cie, 1918.

Paul Bourget (n. 2 septembrie 1852 - d. 25 decembrie 1935) a fost scriitor francez, membru al Academiei Franceze din 1894. https://ro.wikipedia.org/wiki/Paul_Bourget "O revoluţie e întotdeauna începută de naivi, continuată de intriganţi şi exploatată de escroci." citat din Paul Bourget Carte digitizată: https://archive.org/details/nmsi00bour

29

SOCINS, A. Arabische Grammatik.

Paradigmen, Litteratur, Chrestomathie und Glossar. Karlsruhe und Leipzig: H. Reuther –

ediţia I din 1885

SOCINS, A. Arabische Grammatik: paradigmen, literature, übungsstücke und glossar.

Berlin: Reuther & Reichard, 1918.

Albert Socin (n. 13 octombrie 1844 la Basel – d. 24 iunie 1899 în Leipzig) a fost orientalist elveţian, specializat în cercetarea dialectelor arabe neo-aramaice, kurde şi contemporane. De asemenea, a contribuit la geografie, arheologie, religie, artă şi literatură din Orientul Mijlociu. https://en.wikipedia.org/wiki/Albert_Socin

DRAGU, Ioan. Moartea Albă - Campania anilor 1916-1918: schiţele unui spectator şi senzaţiile unui exantematic în Moldova. Bucureşti: Editura I. Brănişteanu, 1918.

Ioan Dragu (pseudonimul literar al lui Ion Drăgescu) (5 noiembrie 1889, Constanţa - ?) - prozator, jurnalist şi traducător.

O ipostază a suferinţei, delirul unui bolnav, în care totul ia proporţii halucinante, se conturează în Moartea albă; titlul este o metaforă sugestivă pentru experienţa pe care o traversează personajul central, obsesia albului proiectând adevărate tablouri bacoviene (convoaie mortuare ce defilează sub cerul lăptos, feţe livide, zăpada murdară). http://metrolinks.ro/ioan-dragu/

30

DENSUŞIANU, Ovid. Heroica. Bucureşti: Editura ,,Vieţei nouă”, 1918.

Ovid Aron Densuşianu (n. 29 decembrie 1873, Făgăraş – d. 9 iunie 1938, Bucureşti) a fost filolog, lingvist, folclorist, istoric literar şi poet român, membru titular al Academiei Române şi profesor la Universitatea din Bucureşti. https://ro.wikipedia.org/wiki/Ovid_Densuşianu „Învăţătura îţi dă lumină, dar nu te înalţi decât prin caracter.” citat din Ovid Densusianu

Œuvres complètes de Charles Péguy: 1873-1914, Tome V. Paris: Ėditions de la Nouvelle Revue Française, 1918.

Charles Péguy (7 ianuarie 1873, Orléans - 5 septembrie 1914, Villeroy) a fost un mare poet, eseist şi om politic francez. Este considerat unul dintre cei mai importanţi scriitori care au activat la începutul secolului al XX-lea. Prin lucrările sale s-a dovedit un adevărat iniţiator al perioadei literare moderne. Cea mai importanta lucrare a sa este drama Jeanne d'Arc, apărută în 1897. https://en.wikipedia.org/wiki/Charles_Péguy "Aroganţa inteligenţilor este mai mare decât cea a bogaţilor. " "Dragoste înseamnă să dai dreptate fiinţei iubite, când aceasta nu are dreptate. " "Omul nu moare de o boală anume, omul moare de o viaţă întreagă. " "Libertatea este un sistem al vitejiei. " citate din Charles Pierre Peguy

31

LOTI, Pierre. L’Horreur allemande. Paris: Calmann-Lévy, 1918.

Pierre Loti (pseudonimul lui Julien Viaud, n. 14 ianuarie 1850 - d. 10 iunie 1923) a fost romancier francez şi ofiţer naval. A scris o proză impresionistă, într-un stil bogat în nuanţări, de un exotism senzual şi sentimental, ce degenerează în manieră, dominată de sentimentul efemerului, al morţii şi al solitudinii, pictură a spaţiului mediteranean, oriental şi atlantic. https://ro.wikipedia.org/wiki/Pierre_Loti ”Nu ne-am născut ca să murim, ne-am născut ca să nu murim...”

“Luna de un argint strălucitor, ce ne fascinează cu lucirea sa, iluminează o lume care în mod sigur nu mai este a noastră; căci ea nu aduce cu nimic din ce poate fi văzut pe alte meleaguri.” citate din Pierre Loti Carte digitizată https://archive.org/details/lhorreurallemand00lotiuoft

RISCO, Alberto. Compendio de Historia General de la Literatura. Madrid: Tipografia

Catolica y Encuadernacion, 1918.

Alberto Risco Grasa (Morón, Cuba, 1873 - Valladolid, 14 iunie 1937),

a fost biograf, istoric, romancier şi preot iezuit spaniol.

https://es.wikipedia.org/wiki/Alberto_Risco

32

BARTHOU, Louis. Lamartine Orateur. Paris: Librairie Hachette et Cie, 1918.

Jean Louis Barthou (n. 25 august 1862 - d. 9 octombrie 1934, Marsilia, Franţa) a fost avocat şi om politic francez, membru de onoare al Academiei Române. În decursul vieţii sale, Barthou a deţinut importante portofolii ministeriale şi a fost ales membru al Academiei Franceze în 1918. https://ro.wikipedia.org/wiki/Louis_Barthou

CLEMENCEAU, G. La France devant l’Allemagne. Paris: Librairie Payot et Cie, 1918.

Georges Clemenceau (n. 28 septembrie 1841 – d. 24 noiembrie 1929) a fost politician francez, prim-ministru al Franţei între anii 1906 - 1909 şi 1917 - 1920, membru al Academiei Franceze din 1918. https://ro.wikipedia.org/wiki/Georges_Clemenceau

“Viaţa unui om este interesantă, în primul rând, când eşuază - o ştiu foarte bine. Pentru că eşecul este semnul că a încercat să se întreacă pe sine.” “Viaţa e o sublimă operă de artă. Nu există poezie mai frumoasă decât să trăieşti deplin.”

citate din Georges Clemenceau

33

ONCIUL, Dimitrie. Mircea cel Bătrân: Cuvântare comemorativă la cinci sute de ani dela moartea lui. Bucureşti: Atelierele Grafice SOCEC & CO., 1918.

Dimitrie Onciul (n. 26 octombrie/7 noiembrie 1856, Straja - d. 20 martie

1923) a fost istoric român, membru titular al Academiei Române. https://ro.wikipedia.org/wiki/Dimitrie_Onciul

„Istoria, ca cunoştinţă despre dezvoltarea oamenilor în manifestarea lor ca fiinţe sociale, are în vedere prezentul ca scop final. Ceea ce ea se caută să cunoască nu este atât faptul cum au fost oamenii în trecut, cât modul cum ei au devenit, ceea ce sunt în prezent...Deci, istoria are drept problemă nu atât a reconstitui trecutul, cât a explica prezentul cu ajutorul conştiinţei trecutului din resturile şi amintirile lui. Explicând prezentul, ea îndreaptă calea viitorului. Prin conştiinţa trecutului, a înţelege prezentul şi a îndrepta viitorul este problema cea din urmă şi tot rostul istoriei.” „Prin cunoştinţa trecutului, a înţelege prezentul şi a îndrepta viitorul.“ „Numai din adevăr naşte iubirea de neam şi ţară.“ citate din Dimitrie Onciul

IONESCU, Alexandru. Ioniţa Pacuraru; Carageale corector; Tony Bacalbaşa; Nebunul; Primăvara. Bucureşti: Institutul de Arte Grafice ,,Speranţa”, 1918.

Alexandru C. Ionescu (n. 16 februarie 1932, în comuna Poienari, judeţul Neamţ) este istoric literar, prozator, poet şi aforist din România, deţinător al unor premii literare pentru proză (Oradea-1998 şi Bucureşti-1999). https://ro.wikipedia.org/wiki/Alexandru_C._Ionescu

34

GONZÁLEZ Y Sugrañes, Miquel. Contribució a la Historia dels antichs Gremis dels Arts

y Oficis de la Ciutat de Barcelona, vol. II. Barcelona: Estampa d’Henrich y companyía, 1918.

Contribuţie la istoria vechilor bresle ale artelor şi meseriilor din oraşul Barcelona (1915-1918)

Miquel González i Sugranyes ( Tarragona, 1838 - Barcelona, 1924 ) a fost politician şi istoric catalan. În calitate de tânăr, a lucrat ca un caixist într-o presă tipografică şi a militat în rândurile republicanismului de când era foarte tânăr. El a susţinut revoluţia din 1868 şi s-a alăturat Partidului Republican Democrat Federal al lui Francesc Pi i Margall. Când a fost proclamată Prima Republică Spaniolă în 1873, a fost ales primar al Barcelonei, iar între 5 şi 7 martie 1873 a susţinut Proclamaţia statului catalan al lui Baldomer Lostau. După restaurarea Bourbonului în 1874, s-a retras în viaţa privată şi a scris cărţi. În 1887 a fost consilier al consiliului municipal din Barcelona pentru posibilii republicani. https://ca.wikipedia.org/wiki/Miquel_González_i_Sugranyes

GEORGIN, Charles. Les Latins: pages principales des auteurs du programme et

morceaux choisis des auteurs latins. Paris: Librairie Hatier, 1918.

Carte digitizată: https://archive.org/details/leslatinspagespr00geor

35

Henri Bergson, Henri Poincaré, Charles Gide, Charles Wagner, Firmin Roz, François

Jean Henry de Witt-Guizot, Jean Friedel, Gaston Riou Le matérialisme actuel. Paris: Ernest Flammarion, 1918.

FERVAL, Henri. Ėléments de trigonométrie: corrigé des 556 exercices et problèmes. Paris:

Librairie Hachette et Cie, 1918.

SAVELA, Aurel. Croquiuri. Bucureşti: Editura Revistei ,,Cartea Vremii”, 1918.