Urletul melcului

Melcul. O creatură mică și aparent neînsemnată, care se

târâie de colo până colo fără niciun rost. Melcul, care deși nu

are o viață lungă, nu se grăbește niciodată nicăieri. Pare că ar

avea tot timpul din lume. Melcul. Nu te-ai gândit niciodată la el

și nici nu l-ai bagat de seamă. Până acum... Tocmai ai călcat

unul. Momentul în care i-ai conștientizat existența a urmat celui

în care ea a încetat. Acum e mort. Viața lui monotonă și lentă

s-a încheiat brusc, cu un cranț și un fleoșc. Iar tu ești scârbit.

L-ai omorat și ești scârbit, că nu arată nici pe dinăuntru prea

bine, cum nu arata nici pe afară de altfel. Și ai mers mai

departe. Te-ai întors la ale tale. Tu le ai pe ale tale. Melcul nu

le-avea pe-ale lui. Tu ai griji, probleme, greutăți. Melcul nici

pomeneală. Era doar o formă de viață mult inferioră ție, situată

pe o treapta atât de joasă încât nici nu este nevoie să-ți bați

prea mult capul cu el. Melcul. Ce prostie! Ce absurditate! Ce

fără rost! Na, că ai mai călcat unul. Cât sunt de scârboși! Ce

ființe fără rost, nu?

Dar chiar nu ai băgat de seamă nu? Nu ai remarcat până

acum că, de fapt, tu și melcul sunteți egali. Cum ai fi putut de

altfel; nu te-ai gândit niciodată la asta. Care este rolul melcului

pe lume? Niciunul. La ce este el bun? La nimic. Dar care este

rostul tău în lume? Ce zici? Ai tu vreun rost pe pământ? Zici că

ai. Și care este ăla? Așa deci. Ei bine nu ai nicunul. Ba de fapt

ai avea unul. Singurul tău rost, din momentul în care te-ai

născut și până astăzi a fost să trăiești. Și ai trăit, mai bine sau

mai rău. Te-ai descurcat și tu cum ai putut. Și ai reușit, cu o

extraordinară grație și printr-un incredibil efort, să-ți complici

cât mai mult existența. La asta chiar te-ai priceput. Majoritatea

oamenilor se pricep extraordinar de bine la asta. Parcă ați fi cu

toții absolvenții unei Academii de Complicat Lucruri și Situații

(ACLS?). Nu există academia asta nu? Nu-i nimic. Uite! Îți dau

eu o diplomă. Doctor în complicarea vieții. Dar de ce faci asta

când totul este atât de simplu? Cum s-a ajuns aici? Cum a

devenit viața atât de complicată și de grea încât nici nu o mai

vezi de mărunțișuri și trece pe lângă tine și tu pe lângă ea? Nu

crezi acum că, de fapt, melcul știe să trăiescă mult mai bine

decât știi tu? Pare că știe întotdeauna ce face. Nimic nu este

urgent. Toate vin la timpul lor. Are tot timpul viața în fața lui și

nu se pierde niciodată de ea. Ar trebui să-l invidiezi. Să fii atât

de inofensiv și atât de fragil și totuși, să te aventurezi într-o

lume atât de potrivnică ție. Dacă ai fi fost tu în locul lui, nu ai fi

văzut niciodată lumina zilei. De teamă ai fi stat ascuns. Te-ai fi

gândit la toate relele care s-ar fi putut întâmpla. Și ai fi stat. Ai

fi analizat situația din toate punctele de vedere. Și când, poate,

ți-ai fi făcut curaj să ieși, să explorezi, ai fi fost călcat. N-ai fi

știut să trăiești, cum nu știi nici acum. Ai fi lăsat totul să te

depășească. Ai zice că nu ai fi stat chiar până în ultimul

moment. Dar care este ăla? Care este ultimul moment? Știe

cineva? Ultimul moment ar putea fi oricând. Dar asta nu

înseamnă că de teama lui trebuie să împietrești și să nu mai

faci nimic. Să renunți la viață înainte să fi apucat măcar să

trăiești este o prostie.