Veniturile factorilor de productie

A. Salariul

Salariul reprezintă venitul posesorului factorului muncă pentru contribuţia sa la activitatea economică.

Dacă pentru angajat salariul reprezintă un venit, pentru angajator (întreprinzător) salariul reprezintă un cost.

În majoritatea ţărilor, salariul reprezintă forma principală de venit, ponderea sa în veniturile totale ale unei familii fiind, de regulă, de peste 50%.

Salariul poate fi:

1. salariu nominal

salariul nominal brut – suma totală stabilită prin contractul încheiat între angajator şi angajat;

salariul nominal net – suma netă obţinută de angajat. Se calculează ca diferenţă între salariul brut şi diversele impozite asupra muncii. De exemplu, în România există impozitul pe salariu, contribuţia la asigurările sociale de sănătate, contribuţia la asigurările sociale (pentru pensii), contribuţia la asigurările pentru şomaj.

2. salariu real – cantitatea de bunuri şi servicii ce poate fi achiziţionată cu salariul nominal. Se calculează prin raportarea salariului nominal la preţurile bunurilor de consum.

SR = SN/P

unde P reprezintă nivelul mediu al preţurilor bunurilor de consum.

Datorită diversităţii bunurilor şi serviciilor consumate de indivizi şi familii, precum şi imposibilităţii calculării unui aşa-numit „preţ mediu”, se calculează evoluţia salariului real, cu ajutorul indicelui acestuia:

ISR = ISN/IP

unde ISR = indicele salariului real, ISN = indicele salariului nominal, IP = indicele preţurilor de consum.

Factori ce pot influenţa salariul:

raportul dintre cererea şi oferta de muncă. Salariul reprezintă un preţ, ceea ce face ca evoluţia sa să fie influenţată de evoluţiile de pe piaţa muncii. Creşterea cererii de muncă şi/sau reducerea ofertei de muncă dintr-un anumit domeniu determină creşterea salariului, în timp ce reducerea cererii de muncă şi/sau creşterea ofertei de muncă determină reducerea salariului;

productivitatea muncii. De regulă, între productivitatea muncii şi nivelul salariului există o relaţie pozitivă;

puterea sindicatelor. Într-o ramură caracterizată printr-un grad înalt de sindicalizare, sindicatele vor avea o putere de negociere ridicată în raport cu angajatorii. Această putere mare poate determina obţinerea unor salarii ridicate în ramura respectivă, cel puţin pe termen scurt. Pe termen lung însă, datorită creşterii costurilor, profitabilitatea ramurii respective se poate reduce, ceea ce poate determina reducerea relativă a salariilor şi a ocupării forţei de muncă;

salariul minim pe economie. Creşterea salariului minim, deşi are menirea de a creşte salariile lucrătorilor, poate determina însă creşterea şomajului în rândul persoanelor fără experienţă sau/și cu calificări inferioare, precum şi apariţia „muncii la negru”.

B. Dobânda

Dobânda reprezintă suma de bani plătită pentru un credit (preţul creditului) sau suma de bani pe care o obţine un deponent în urma constituirii unui depozit bancar. În primul caz este vorba de dobândă activă, iar în cel de-al doilea de dobândă pasivă.

Dobânda se exprimă ca:

mărime absolută – diferenţă între suma plătită băncii şi creditul primit;

mărime relativă – rata dobânzii.

Rata dobânzii reprezintă preţul anual al unui credit de 100 unităţi monetare, calculându-se ca raport procentual între dobânda anuală şi creditul primit.

Rata dobânzii poate fi:

nominală (d'N) – rata afişată de bancă;

reală ( d'R ) – implică ajustarea cu rata inflaţiei.

d'R = d'N – Ri

unde Ri = rata inflaţiei.

Rata dobânzii depinde de următorii factori:

raportul dintre cererea şi oferta de credite – creşterea cererii de credite şi/sau reducerea ofertei de credite determină creşterea ratei dobânzii. În situaţia inversă, când scade cererea de credite şi/sau creşte oferta de credite, rata dobânzii se va reduce;

riscul operaţiunii de creditare – cu cât riscul asociat creditării unei investiţii este mai mare, cu atât rata dobânzii va fi mai ridicată;

rata inflaţiei – cu cât rata inflaţiei este mai mare, cu atât rata dobânzii (nominale) este mai mare.

Dobânda poate fi:

simplă : D = C d' n∙ ∙

unde C = creditul, d' = rata dobânzii, n = timpul de acordare a creditului (exprimat în ani întregi sau fracţiuni dintr-un an).

De exemplu, pentru un credit de 1.000 unităţi monetare acordat pe o perioadă de nouă luni, la o rată a dobânzii de 10%, dobânda aferentă se calculează astfel:

D = 1.000 10% 9/12= 75 u.m.∙ ∙

Dacă perioada este exprimată în zile, n este raportul dintre numărul de zile şi 360.

compusă (capitalizată)

Dacă presupunem un credit acordat pe mai mulţi ani, atunci suma finală se calculează astfel:

Sn = C(1 + d1')(1 + d2')...(1 + dn'),

unde di' = rata dobânzii în anul i, n = numărul de ani.

Dacă rata dobânzii este constantă şi egală cu d’, formula devine:

Sn = C(1 + d')n

Dobânda se calculează scăzând din suma finală creditul iniţial:

D = Sn – C

unde Sn = suma finală (la scadenţă).

De regulă, formula dobânzii simple se foloseşte pentru creditele acordate pe perioade mai mici de un an, iar cea a dobânzii compuse pentru creditele acordate pe perioade mai mari de un an.

Diferenţa dintre dobânda activă (încasată de bancă) şi dobânda pasivă (plătită de bancă) reprezintă câştigul brut bancar:

Cb = Da – Dp,

unde Cb = câştig bancar, Da = dobânda activă, Dp = dobânda pasivă.

Presupunând că valoarea creditelor este egală cu cea a depozitelor (în realitate, acest lucru este imposibil, deoarece băncile sunt obligate prin lege să îşi constituie rezerve minime obligatorii aplicabile depozitelor), câştigul bancar devine:

Cb = C(d'a – d'p ),

unde d'a = rata dobânzii active, d'p = rata dobânzii pasive.

Profitul bancar are două forme:

brut – diferenţa dintre câştigul bancar şi cheltuielile de funcţionare (administrative) ale băncii:

Πb = Cb – Cf,

unde Πb = profitul bancar brut, Cf = cheltuielile de funcţionare.

net – diferenţa dintre profitul brut şi impozitul pe profit:

Πn = Πb – impozit pe profit,

unde Πn = profitul bancar net.

C. Profitul

Profitul reprezintă venitul cuvenit întreprinzătorului (proprietarului de capital tehnic) ca urmare a asumării riscului antreprenorial. Acesta se determină ca diferenţă între veniturile sau încasările totale ale unei firme şi totalitatea cheltuielilor de producţie.

Profitul îndeplineşte următoarele funcţii:

recompensă pentru asumarea riscului. Iniţierea oricărei activităţi economice presupune asumarea unui anumit risc. Profitul reprezintă astfel o recompensă pe care o pot obţine doar cei ce îşi asumă riscul antreprenorial;

motivaţia principală a întreprinzătorilor. Obiectivul principal al oricărui întreprinzător este maximizarea profitului;

sursă de autofinanţare a activităţii firmei. Investiţiile unei firme au ca surse de finanţare profitul net obţinut de firmă în perioada anterioară, credite bancare, emisiunea de obligaţiuni sau majorări de capital. Imposibilitatea de a obţine profit pe o perioadă mai lungă de timp atrage intrarea în faliment a firmei respective;

principalul criteriu de alocare a resurselor în societate. Ca urmare a reducerii interesului consumatorilor faţă de un bun sau serviciu, rentabilitatea ramurii respective se reduce. Ca efect, tot mai mulţi întreprinzători vor ieşi de pe piaţa respectivă şi îşi vor orienta resursele economice (rare) către acele bunuri care sunt dorite în cel mai înalt grad de populaţie. Astfel, piaţa, prin aşa-numita „mână invizibilă”, orientează producătorii către obţinerea bunurilor a căror cerere este ridicată;

sursă de finanţare indirectă a tuturor celorlalte forme de venit. Atunci când un individ îşi asumă riscuri antreprenoriale, el foloseşte atât resurse proprii, cât şi resurse atrase. Astfel, prin desfăşurarea activităţii

sale, întreprinzătorul asigură venituri şi acelor posesori ai factorilor de producţie atraşi (salarii factorului muncă, dobândă băncii creditoare, rentă posesorului pământului etc.).

Indicatorii profitului

1. Indicatori absoluţi

a) profitul total – reprezintă diferenţa dintre încasarea totală şi costul total:

Π = IT – CT = P Q – CTM Q∙ ∙

unde Π = profitul total, P = preţul mediu (unitar), Q = cantitatea vândută, CT = costul total, CTM = costul total mediu (unitar), IT = încasarea totală (venitul total, cifra de afaceri).

b) profitul mediu (unitar) – reprezintă cât din profitul total revine pe o unitate de producţie:

ΠM = Π/Q = P – CTM

unde ΠM = profitul mediu.

c) profitul marginal – arată cu cât se modifică profitul total atunci când are loc creşterea producţiei cu o unitate. Are o importanţă majoră în luarea deciziei privind creşterea sau reducerea producţiei. De exemplu, dacă producerea unei unităţi suplimentare dintr-un bun aduce un profit marginal pozitiv, prin creşterea producţiei are loc creşterea profitului total. În concluzie, din punct de vedere economic, se recomandă creşterea producţiei, până la nivelul la care profitul marginal este nul, iar profitul total este maxim.

Πmg = ∆Π/∆Q = (∆IT – ∆CT)/ ∆Q = Vmg – Cmg

unde Πmg= profitul marginal, Vmg = venitul marginal (încasarea obţinută de pe urma ultimei unităţi vândute), Cmg = costul marginal (costul ultimei unităţi produse şi vândute).

2. Indicatori relativi

a) rata profitului la cifra de afaceri – arată profitul care revine la 100 unităţi monetare încasate:

RΠ/CA = Π/CA 100 = ΠM/P 100∙ ∙

b) rata profitului la cost – arată profitul care revine la 100 unităţi monetare cheltuite:

RΠ/CA = Π/CT 100 = ΠM/CTM 100 ∙ ∙

c) rata profitului la capitalul tehnic – arată profitul care revine la 100 unităţi monetare de capital:

RΠ/Kt = Π/Kt 100∙

Factorii principali ce pot influenţa profitul sunt:

costul mediu – se află în relaţie negativă cu profitul;

preţul unitar – se află în relaţie pozitivă cu profitul;

producţia – se află în relaţie pozitivă cu profitul;

viteza de rotaţie a capitalului – se află în relaţie pozitivă cu profitul.

Atenţie: relaţiile descrise mai sus sunt valabile în condiţii ceteris paribus (nu se ia în considerare influenţa modificării concomitente a mai multor factori). Dacă se modifică, de exemplu, atât preţul, cât şi producţia realizată, profitul poate să crească, să scadă sau să rămână constant.

Având în vedere obligaţiile fiscale către stat, profitul poate fi:

brut – se calculează ca diferenţă între cifra de afaceri şi costul total de producţie;

net – diferenţa dintre profitul brut și impozitul pe profit (așa-numitul "profit admis").

De exemplu, dacă profitul brut este 100.000 u.m., iar rata impozitării profitului este 16%, impozitul pe profit şi profitul net sunt 16.000 u.m., respectiv 84.000 u.m.

Profitul net poate fi folosit pentru investiţii, pentru constituirea unor rezerve financiare sau poate fi distribuit proprietarilor firmei, sub formă de dividende.

Piata muncii

A. Cererea de muncă

Cererea de muncă reprezintă nevoia de muncă salariată existentă într-o economie şi se exprimă prin numărul total al locurilor de muncă oferite de angajatori.

Factori care influenţează cererea de muncă:

cererea de bunuri şi servicii – de exemplu, o creştere a cererii de locuinţe va determina o creştere a cantităţilor de factori de producţie folosiţi pentru construirea locuinţelor, inclusiv a cantităţii de muncă folosite;

salariul – o creştere a nivelului salarizării face ca numărul locurilor de muncă oferite să scadă, în timp ce reducerea salarizării face ca numărul locurilor de muncă oferite să crească;

starea generală a economiei – în condiţii de recesiune, atunci când vânzările firmelor scad, iar numărul falimentelor creşte, cererea de muncă se reduce.

Decizii privind angajarea forţei de muncă:

Salariul reprezintă un venit pentru angajat şi un cost pentru firmă. Cum obiectivul acesteia din urmă este maximizarea profitului, analiza privind numărul optim de angajaţi se va face în termeni marginali. Firma

va continua să angajeze forţă de muncă atât timp cât încasarea marginală obţinută prin angajarea unei persoane va fi mai mare sau cel puţin egală cu costul marginal al angajării acesteia.

Încasarea marginală datorată factorului muncă (ImL) reprezintă valoarea producţiei suplimentare obţinute prin angajarea ultimului salariat.

Costul marginal al muncii (CmL) arată cu cât cresc cheltuielile salariale ca urmare a creşterii cu o unitate a numărului de angajaţi (salariul aferent ultimului angajat).

Între încasarea marginală datorată factorului muncă, costul marginal al muncii şi numărul de angajaţi există următoarele relaţii:

ImL > CmL – firma va creşte numărul de angajaţi, deoarece fiecare angajat suplimentar generează un spor de profit dat de diferenţa dintre încasarea suplimentară pe care o generează acesta şi salariul pe care firma i-l acordă;

ImL < CmL – firma va reduce numărul de angajaţi, deoarece costul angajării ultimului salariat este mai mare decât valoarea producţiei suplimentare realizate de acesta;

ImL = CmL – firma menţine numărul actual de angajaţi.

B. Oferta de muncă

Oferta de muncă reprezintă cantitatea totală de muncă pe care populaţia este dispusă să o presteze în condiţii salariale.

Oferta de muncă se măsoară, de regulă, prin numărul persoanelor apte de muncă şi care doresc să muncească, indiferent dacă au sau caută un loc de muncă. Aceasta mai este cunoscută sub denumirea de forţă de muncă sau populaţie activă (disponibilă).

Populaţie totală = Populaţie aptă + Populaţie inaptă

Populaţie aptă = Populaţie activă + Populaţie aptă inactivă

Populaţie activă = Populaţie ocupată + Şomeri

Populaţia inaptă este formată din persoane care nu au vârsta legală pentru a desfăşura o activitate salariată şi din persoane care, deşi au vârsta legală, nu pot munci datorită unor dizabilităţi fizice şi/sau psihice. Populaţia aptă inactivă cuprinde femei casnice, militari în termen, elevi şi studenţi, precum şi persoane care pot munci, dar nu o fac deoarece au alte venituri decât cele provenind din muncă (din închirierea locuinţelor, moşteniri etc.). Populaţia activă cuprinde persoane care au sau caută un loc de muncă, iar populaţia ocupată este formată din persoane care au un loc de muncă.

Factorii care influenţează structural şi cantitativ oferta de muncă:

sistemul de învăţământ – reprezintă factorul cu cel mai mare impact asupra structurii forţei de muncă. De exemplu, dacă numărul de studenţi ai universităţilor cu profil economic creşte, oferta de economişti va creşte;

nivelul salariilor – cu cât acesta este mai mare, cu atât tentaţia de a munci va fi mai mare, ceea ce va avea ca efecte creşterea cantităţii de muncă depuse de persoanele angajate, precum şi intrarea pe piaţa muncii a unor persoane care, anterior, nu erau dispuse să muncească;

dinamica populaţiei – influenţată, la rândul ei, de factori precum natalitatea, mortalitatea, migraţia inter-regională, emigraţia, imigraţia etc.;

legislaţia pieţei muncii – cu cât aceasta este mai favorabilă angajaţilor (printr-o creştere a salariului minim pe economie, de exemplu), cu atât oferta de muncă va fi mai mare.

Piata mondiala

A. Piaţa mondială

Piaţa mondială reprezintă ansamblul relaţiilor economice ce se stabilesc între agenţi economici aparţinând unor ţări diferite.

În funcţie de natura bunurilor şi serviciilor care formează obiectul schimburilor economice, piaţa mondială poate lua următoarele forme:

comerţul internaţional – schimbul internaţional de bunuri şi servicii;

piaţa internaţională a muncii – migraţia (emigraţia şi imigraţia) internaţională a forţei de muncă;

piaţa internaţională a capitalurilor – plasamentele internaţionale de capital, sub diverse forme: investiţii străine, credite externe etc.;

piaţa internaţională valutară – tranzacţiile cu monede naţionale desfăşurate între agenţi economici din ţări diferite.

B. Comerţul internaţional

Comerţul internaţional, desfăşurat între agenţi economici din ţări diferite, apare ca o completare necesară a tranzacţiilor comerciale ce au loc între agenţii economici din aceeaşi ţară. Comerţul internaţional cuprinde totalitatea tranzacţiilor cu bunuri şi servicii ce au loc între agenţi economici rezidenţi ai unor ţări diferite. În cadrul acestor operaţiuni distingem operaţiuni de export şi operaţiuni de import.

Exportul reprezintă o operaţiune de vânzare a unor bunuri şi/sau servicii către un agent economic nerezident (extern), în schimbul unei sume de bani exprimate, de regulă, într-o valută convertibilă.

Importul reprezintă o operaţiune de cumpărare a unor bunuri şi/sau servicii vândute de un agent economic nerezident în schimbul unei sume de bani exprimate într-o valută convertibilă.

Observăm că importul şi exportul reprezintă două faţete ale aceluiaşi proces: ceea ce pentru o ţară reprezintă o operaţiune de export, pentru cealaltă ţară participantă la schimb va reprezenta o operaţiune de import.

Tranzacţiile economice care au loc între agenţii economici rezidenţi şi cei nerezidenţi, în decursul unei perioade (de regulă un an), sunt reflectate în balanţa de plăţi externe a ţării respective.

Balanţa de plăţi externe – denumită în continuare balanţa de plăţi – înregistrează toate tranzacţiile comerciale oficiale (exportul şi importul de bunuri şi servicii, investiţiile străine, creditele externe etc.) ce au loc între agenţii economici (indivizi, firme, administraţii publice şi private) rezidenţi şi cei nerezidenţi.

Balanţa comercială reprezintă componenta principală a balanţei de plăţi şi cuprinde ansamblul tranzacţiilor (exporturi şi importuri) cu bunuri. În funcţie de raportul dintre valoarea exporturilor şi valoarea importurilor, balanţa comercială poate fi:

excedentară (export > import);

deficitară (import > export);

echilibrată (export = import).

Spre deosebire de balanţa comercială, balanţa de plăţi este întotdeauna echilibrată, o modificare într-un sens a uneia dintre componentele sale fiind compensată de o modificare în sens invers a altei componente.

La nivelul unui agent economic, eficienţa economică a operaţiunilor de comerţ internaţional se determină cu ajutorul mai multor indicatori, printre care: cursul de revenire la export (CRE) şi cursul de revenire la import (CRI).

Cursul de revenire la export reprezintă numărul de unităţi monetare naţionale cheltuite pentru a se obţine o unitate monetară străină prin export.

CRE =

Cheltuieli [u.m. naţionale]

=

Pit

=

Pi+Cc

Încasări [u.m.străine]

Pve

Pve

unde Pit = preţul intern total, format din preţul intern (Pi) şi cheltuielile de transport sau de circulaţie (Cc); Pve = preţul în valută al bunurilor exportate.

Cu cât cursul de revenire la export este mai mic, cu atât eficienţa exportului, măsurată cu ajutorul său, este mai ridicată.

Profitul exportatorului (Πexp)se determină astfel:

Πexp = Încasări [u.m. naţionale] – Cheltuieli [u.m. naţionale]

Πexp = Pve Cs – Pve CRE∙ ∙

Πexp = Pve (Cs – CRE)∙

unde Cs = cursul de schimb.

Putem observa faptul că operaţiunea de export este eficientă atunci când cursul de revenire la export este mai mic decât cursul de schimb.

Cursul de revenire la import reprezintă numărul de unităţi monetare naţionale ce pot fi obţinute în schimbul unei unităţi monetare străine investite în operaţiunea de import.

CRI =

Încasări [u.m. naţionale]

=

Pi-Ti

Cheltuieli [u.m.străine]

Pvi

unde Ti = taxele vamale la import, Pvi = preţul în valută al bunurilor importate.

Profitul importatorului (Πimp ) se determină astfel:

Πimp = Încasări [u.m. naţionale] – Cheltuieli [u.m. naţionale]

Πimp = Pvi CRI – Pvi Cs∙ ∙

Πimp = Pvi (CRI – Cs)∙

Operaţiunea de import este eficientă atunci când cursul de revenire la import este mai mare decât cursul de schimb.

Pentru un agent economic care realizează atât operaţiuni de export, cât şi operaţiuni de import, iar încasările valutare din export (Pve) sunt egale cu preţul în valută al bunurilor importate (Pvi), profitul total (Πt) poate fi calculat astfel:

Πt = Πexp + Πimp = Pv (CRI – CRE),∙

unde Pve = Pvi = Pv.

C. Piaţa valutară

Desfăşurarea operaţiunilor de export şi import, ca şi deplasarea capitalurilor dintr-o ţară în alta, fac necesară tranzacţionarea monedelor diferitelor ţări.

Piaţa valutară cuprinde ansamblul tranzacţiilor cu monedele naţionale ale diferitelor ţări. Raportul de schimb dintre două monede este exprimat prin intermediul cursului de schimb.

Cursul de schimb reprezintă preţul unei monede naţionale, respectiv numărul de unităţi monetare străine care se primesc în schimbul unei unităţi monetare naţionale.

Cursul de schimb poate fi exprimat prin:

metoda cotării directe – exprimarea preţului unei unităţi monetare străine în moneda naţională (de exemplu, în România, 1 dolar SUA = 3,36 lei);

metoda cotării indirecte – exprimarea preţului unei unităţi monetare naţionale într-o monedă străină (de exemplu, în Marea Britanie, 1 liră sterlină = 1,22 euro). În continuare, cursul de schimb va fi exprimat prin metoda cotării indirecte.

Creşterea cursului de schimb al monedei naţionale se numeşte apreciere, iar reducerea acestuia poartă denumirea de depreciere.

Aprecierea unei monede determină reducerea preţurilor interne ale bunurilor importate şi creşterea preţurilor externe ale bunurilor exportate, ceea ce poate stimula importul de bunuri şi destimula exportul. Efectul ulterior al aprecierii monedei naţionale poate fi apariţia sau creşterea deficitului balanţei comerciale.

Deprecierea unei monede are ca efecte creşterea preţurilor interne ale bunurilor importate şi reducerea preţurilor externe ale bunurilor exportate, ceea ce poate stimula exportul de bunuri şi reduce importul.

Deprecierea monedei naţionale poate determina creşterea excedentului balanţei comerciale sau, după caz, reducerea deficitului comercial.

Factori de influenţă ai cursului de schimb

Cursul de schimb al monedei naţionale depinde, ca orice alt preţ, de raportul dintre cerere şi ofertă. Reducerea cererii sau creşterea ofertei de valută determină creşterea cursului de schimb al monedei naţionale (apreciere), în timp ce creşterea cererii sau reducerea ofertei de monedă străină determină reducerea cursului de schimb al monedei naţionale (depreciere). La rândul său, acest raport depinde de:

factori economici – evoluţia exporturilor şi a importurilor, productivitatea muncii, rata inflaţiei, raportul dintre rata dobânzii interne şi ratele dobânzilor externe etc.;

factori psihologici – estimări privind evoluţia cursului;

factori social-politici – gradul de stabilitate politică şi socială, greve etc.;

intervenţiile băncii centrale pe piaţa valutară – de exemplu, cumpărarea de valută de către banca centrală determină reducerea cursului de schimb al monedei naţionale.