Viata afectivă

1

20. Apariţia şi diversificarea vieţii afective

în contextul dezvoltãrii procesului de socializare

Afectivitatea reprezintă o modalitate psihologică de raportare a individului la mediu, aceasta nu

este una indiferentă, ci, dimpotrivă, stimulii externi ce acţionează asupra organismului uman răscolesc

o serie de trebuinţe, incită aspiraţii, cu alte cuvinte, între organism şi mediu, stimulii externi şi stimulii

interni apare o anumită relaţie de concordanţă, fapt ce generează o serie de stări de bucurie, satisfacere,

reacţii de apropiere sau respingere a acelor stimuli, dar poate fi vorba şi de o relaţie de neconcordanţă

între stimulii interni şi externi, rezultând o stare de nemulţumire, insatisfacţie ce generează reacţii de

respingere a acelor obiecte ce provoacă reacţiile respective.

P.P.Neveanu – afectivitatea constituie, pe de o parte rezonanţa lumii în subiect şi măsura

mecanismelor rezonatoare ale subiectului, şi, pe de altă parte, este vibraţia expansivă a subiectului în

lumea sa.

Afectivitatea este mecanismul psihic care desemnează o trăire internă, o atitudine(poziţie) faţă

de realitatea înconjurătoare ca urmare a acţiunii repetate şi uneori îndelungate a realităţii asupra

subiectului.

CLASIFICARE: TRĂIRI, AFECTE, EMOTII, DISPOZITII, SENTIMENTE, PASIUNI

Starea de afect:

Stare afectiva elementara, reacție primitiva

Incarcatura puternica

Debut brusc, desfășurare furtunoasa

Modificări mimico-pantomimice si neuro-vegetative, ex: furia, mania

Diferite de stările de afect patologic:

- Constiinta tulbure

- Pierderea discernamantului

- Pierderea criticii asupra consecinţelor

Emotia:

Mecanisme elaborate, conditionate social

Manifestare spontana: brusca sau de durata

Tensiunea afectiva e mai mica decat in starile de afect

Satisfac sau nu trebuinte

- Pozitive – placere, satisfatie, bucurie

- Negative – neplacere, tristete, frica

Stenice (cresc capacitatea de effort fizic) sau astenice

Dispozitia:

Stare afectiva generala, de fond

Durata si intensitate medie

Reflecta satrea de functionare a organismului

Suma impulsurilor extero-, intero- si proprioceptive, constiente si

inconstiente

Sentimentele:

Trairile emotionale cele mai complexe, stabile, generalizate

Reflecta raportul cu ambianta

Au obiectiv precis si statornic

Angajeaza insul volitional, actional si cognitiv

Au conditionare sociala

Pasiunile:

Au amplitudine mai mare

Sunt puternic instrumentate volitional

Sunt legate de personalitate

Viata afectivă

2

PRIMUL AN DE VIATĂ

Tabloul afectiv al sugarului este dominat de ataşament faţă de mamă care începe încă din

perioada prenatală. Multiplicarea relaţiilor cu lumea exterioară şi implicarea acestora în mecanismele

afectivităţii, se exprimă şi prin posibilitatea de a provoca stări afective. Copilul poate provoca celor din

jur diverse stări afective şi la rândul lui I se pot induce aceste stări cu ajutorul cuvintelor sau gesturilor.

Eforturile de adaptare ale nou-nascutului genereaza stari de afect negative. Foamea, nevoia de

somn si de igiena, frigul sau caldura excesiva, lumina si zgomotele puternice, toate determina un

disconfort exprimat prin spasme si grimase, tipete si plâns (care este lipsit de lacrimi pâna la o luna).

Începând din a 5-a zi de viata se observa uneori un fel de zâmbet, dar el nu este semnul unei trairi

afective (psihice) si nu are functie de comunicare, ci corespunde unor stari de bine organic. Se numeşte

zâmbet neonatal şi se poate asocia cu reacţii de surpriză, de disconfort (ca urmare a durerii), de

dezgust (răspuns la un miros sau gust neplăcut) şi de interes (pentru obiectele, figurile şi zgomotele din

jur). Toate aceste reacţii sunt precursoarele zâmbetului social, ca şi al emoţiilor de surpriză şi tristeţe.

Există studii care susţin că zâmbetul neonatal este anterior naşterii, dar nu este o informaţie validată.

Reacţia specifică acestei perioade este ţipătul care nu are o determinare bine precizată, el apare ca

reacţie la senzaţii de frig, de foame, de durere sau când este trezit brusc şi se sperie.

Între 7–30 zile asistăm la prima formă de comunicare socială copilul comunică/spune celorlalţi

ce simte prin mişcarea întregului corp. Spre exemplu, îşi exprimă durerea prin strângerea mâinilor şi a

picioarelor. Spre sfârşitul primei luni apar modificări care reprezintă primii paşi în comunicarea cu

ceilalţi ca persoane individualizate, spre exemplu, zâmbetul neonatal (nedirecţionat) se transformă în

zâmbet social (direcţionat şi conştient) pentru mamă.

Între 1–3 luni creşte receptivitatea la stimulii externi, zâmbetul începe să se asocieze şi cu alte

persoane, obiecte sau situaţii declanşatoare a unor stări de bine. Tot în această perioadă apar ţipetele

modulate, diferenţiate pentru diferite nevoi, frustrări sau durere).

La trei luni 85% din stările afective sunt negative şi numai 15% sunt pozitive legate tot de

satisfacerea trebuinţelor biologice. Ulterior complicarea relaţiilor cu adultul va modifica acest raport,

relaţia cu adultul fiind foarte importantă şi pentru comunicarea prin mijloace neverbale ale

expresivităţii emoţionale, a trăirilor afective. Zâmbetul apare la o lună şi jumătate, la două luni râde,

iar prezenţa adultului creează o înviorare care asociată cu zâmbetul determină aşa-numita reacţie de

activare. Reacţia respectivă conduce spre experienţa aşteptărilor şi a intenţionalităţii.

Dacă până la 3 luni copilul se bazează pe principiul “aici şi acum”, între 3 şi 6 luni se dezvoltă

capacitatea de stocare a memoriei şi de anticipare (caracteristică a gândirii) corelativ cu diferite situaţii

frustrante. Existenţa anticipării crează bazele dezvoltării unor noi trăiri, cum sunt bucuria, furia,

dezamăgirea, spaima. Copilul începe să se socializeze, se joacă şi comunică cu ceilalţi. Zâmbetul

capătă adresabilitate, conţinut, consistenţă şi învaţă să râdă. De pildă, copilul va zâmbi persoanelor

cunoscute şi va râde dacă acestea fac ceva care îi provoacă plăcere. Toate aceste trăiri sunt achiziţii

sociale.

În perioada 3-6 luni, emoţiile se formează din efectele primare şi au o bipolaritate evidentă în

expresiile emoţionale, reacţiile, mimică, comportamentele motorii complexe, precum şi modificările

vegetative. Ca trăiri afective predomină cele pozitive aflate în proporţie de 65% în raport cu cele

negative.

Dupa 5 luni se manifesta în forme incipiente supararea, tristetea, furia, agresivitatea, gelozia,

anxietatea (a carei origine fundamentala se afla în separarea de mama), frica (reactie dobândita prin

conditionare sociala, imitatie sau inductie, datorate atitudinii adultului fata de copil). Apare mirarea,

uimirea la vederea unei jucării sau a unei persoane noi, mânia cu accese scurte mai ales legate de

Viata afectivă

3

obstacolele în calea satisfacerii trebuinţelor. Frica legată mai ales de prezenţa persoanelor străine şi a

jucăriilor ciudate, ambele având ca bază instinctele de apărare.

Curiozitatea bazată pe reflexul de orientare care este un indice al inteligenţei trebuie

întotdeauna satisfăcută.

Apare râsul după cinci luni, zgomotos, în hohote, în relaţia cu adultul, care prin natura sa

corticală, dovedeşte nivelul de socializare la care a ajuns. Se menţine plânsul ca expresie a durerii,

protestului, fricii şi apar în relaţia cu adulţii primele simpatii şi antipatii. Apar sentimente de supărare,

tristeţe, frică şi anxietate, furie, agresivitate, gelozie. Supărarea se manifestă când nu primeşte ce vrea

sau când nu este luat în braţe. Frica este generată de persoane străine, de jucării ţipătoare, de

schimbarea fizionomiei mamei. Anxietatea este generată de îndepărtarea mamei şi de prezenţa unei

persoane străine. Copilul nu are spaime specifice ereditare. Temerile lui sunt învăţate prin

condiţionare, imitaţie sau prin inducţie de la cei din jur. Necunoscutul poate genera anxietate, dar este

hotărâtoare atitudinea părinţilor faţă de astfel de împrejurări. Există o relaţie între spaimele copilului şi

cele ale mamei.

Între 6–12 luni participă la jocuri sociale (cu alţii), relaţionează, “vorbeşte”, ţipă, gângureşte,

exprimă o gamă largă de sentimente şi reacţii faţă de persoanele cunoscute. Raportat la personele

necunoscute se poatwe speria şi va reacţiona diferenţiat în funcţie de gradul de noutate al stimulilor şi

persoanelor. La 8 luni apare o bucurie specifică generată de o reuşită a copilului. Prin aceste reacţii, se

dovedeşte că primul an de viaţă creează o bază puternică a ataşamentului copilului faţă de mamă. Dupa

9 luni încep o serie de relatii afective mai complexe ale copilului cu ambianta – reactii de intimidare în

fata persoanelor straine (fata de care copilul îsi restrânge manifestarile sau se ascunde), o anumita

reactie de rusine daca a facut ceva ce se abate de la obisnuit (caz în care se retrage sau începe sa

plânga), reactii de suparare pe cineva sau pe ceva care l-a lezat într-un anume fel (situatie în care îsi

reduce manifestarile fata de persoana sau obiectul respectiv, încearca sa le “pedepseasca” ignorându-

le, ia fata de ele o mimica suparata sau plânge). Către 12 luni apar sentimentele de ruşine, de ezitare şi

de şovăială.

Catre sfârsitul primului an devine evidenta implicarea cuvântului în mecanismele afectivitatii.

Prin cuvânt se poate schimba continutul unor stari afective (supararea copilului trece daca obiectul de

care s-a lovit este “certat”) sau se pot induce stari afective (copilul plânge când este certat sau când se

cearta cei din jur). Deasemenea, copilul învata prin imitatie unele formule de exprimare afectiva –

mimici caracteristice, gesturi specifice (de exemplu, batutul din palme pentru explimarea placerii),

interjectii si exclamatii tipice (admirative sau dezaprobatoare). Toate acestea sunt semne ale

culturalizarii afectivitatii si ale cresterii rolului pe care îl au conduitele afective în comunicare si în

reglarea relatiilor cu ceilalti.

De-a lungul primului an se schimba treptat raportul dintre trairile negative si cele pozitive, în

favoarea celor din urma. Pozitivarea trairilor este un proces în continua amplificare de-a lungul

primilor ani de viata, iar daca acest lucru nu se produce el constituie un semn clinic ce indica o

evolutie nesatisfacatoare a copilului, imputabila în primul rând factorilor de mediu si numai rareori

unor probleme de sanatate ale acestuia.

Afectivitatea sugarului este dominata de atasamentul acestuia fata de mama sa, atasament care

îsi are începuturile naturale, biologice, înca în etapa prenatala. Mama reprezinta persoana cea mai

securizanta si de încredere, sursa fundamentala de îngrijire si aparare, “traducatorul” universului

înconjurator în semnificatii accesibile copilului. De aceea, din sirul factorilor care pot marca negativ

dezvoltarea copilului, carenta afectiva în relatia cu mama produce tulburarile cele mai grave si

persistente în structurarea psihismului infantil.

Viata afectivă Anteprescolarul

4

ANTEPREŞCOLARUL

În evoluţia afectivităţii antepreşcolarului au fost identificate două faze specifice:

a) faza opoziţiei, situată în jurul vârstei de 2 ani şi jumătate, caracterizată prin comportamente

„ciudate”, invers decât ar trebui să fie. Se consideră că printre cauzele ce generează asemenea

manifestări se numără şi cele vizând interdicţiile adultului care îl împiedică să fie „independent”, să-şi

experimenteze propriile posibilităţi, tendinţa adultului de a nu ţine seama de intenţionalitatea actelor

copilului.

b) faza cooperării cu adultul, caracterizată printr-o oarecare disciplinare a conduitei afective a

copilului, pe înţelegerea şi interiorizarea unor interdicţii pe care adesea şi le impune singur.

Copilul nu rămâne indiferent la efectele reacţiilor de opoziţie, ci încearcă nelinişte, agitaţie ca

modalităţi corective faţă de acestea. Totodată, conduitele afective influenţate de capacitatea de reţinere

în memorie a experienţelor trăite, de puterea de înţelegere evoluează spre înţelegerea unor interdicţii,

spre cooperarea cu adultul, un început de convenţionalizare a expresiilor emoţionale.

Viata afectiva a anteprescolarului tinde sa domine desfasurarea celorlalte laturi ale psihismului.

Dorintele, satisfactiile, bucuriile dirijeaza motricitatea, interesul pentru explorare si cunoastere,

comunicarea si relatiile interpersonale.

Manifestarile afective în acest stadiu au o serie de caracteristici:

1. Trairile afective devin mai bogate si nuantate, atât prin diversificarea trairilor pozitive cât

si a celor negative (în special a fricilor - de animale, întuneric, persoane straine…, frici care sunt

învatate de la adult).

2. Afectivitatea se pozitiveaza pentru durate mai mari de timp – anteprescolarul poate

desfasura un timp mai îndelungat activitati aducatoare de trairi pozitive, datorita echilibrarii tot mai

bune cu mediul; jocul, plimbarea, comunicarea, activitatea – devin surse de încântare, placere, bucurie,

satisfactie. Lipsa unei afectivitati dominant pozitive este simptomatica, indicând o stare de suferinta

cronica, fizica sau morala, a copilului.

3. Exprimarea afectiva devine mai clara – pe de-o parte, variatele trairi pozitive si negative

sunt redate prin expresii emotionale tot mai nuantate si adecvate (modelate tot mai bine prin imitatie),

iar pe de alta parte, trairile sunt tot mai logic raportate la sursa care le-a produs.

4. Trairile afective au un caracter capricios si superficial – ele trec rapid de la pozitiv la

negativ si invers, si au o dezvoltare ampla pe orizontala, lipsita de profunzime. Nu sunt însa excluse

trairile negative (timorare, frica, anxietate, tristete, depresie, neajutorare) de o mare profunzime,

specifice copiilor traumatizati, trairi care se exprima adesea în plan organic – voma persistenta si

anorexie, slabirea controlului sfincterian, îmbolnaviri repetate.

5. În procesele afective apar primele amintiri ale unor trairi emotionale anterioare si

primele anticipari ale unor trairi emotionale viitoare, si în functie de coloratura lor copilul îsi poate

regla conduita astfel încât sa le evite pe cele negative si sa le obtina pe cele pozitive.

6. În conduita copilului apare solicitarea explicita de a primi afectiune din partea adultului:

(cere sa fie alintat, mângâiat, sarutat) si nevoia de a-si exprima afectiunea fata de adult în mod similar.

Lipsa din conduita copilului a acestor manifestari este simptomatica, indicând tensiuni si dificultati

majore în relatia sa cu adultul.

7. Emoţiile copilului sunt situative adică legate de împrejurările concrete de viaţă în care el se

află şi de prezent; de trebuinţele lui primare;

- sunt instabile şi capricioase şi relativ superficiale copilul trecând foarte repede de la râs la

plâns şi invers;

- au puternice componente organice în conduitele emoţionalexpresive aşa că, atunci când

plânge tare pot apărea şi dureri abdominale şi reacţii de vomă;

- sunt într-o pozitivare progresivă, adică pe măsură ce capacităţile adaptative cresc,

Viata afectivă

5

antepreşcolarul relaţionează pozitiv cu ambianţa;

- sunt mai bogate şi mai variate. Copilul se bucură de jucării, de dulciuri, de faptul că adultul se

joacă mereu cu el, de cărţile cu imagini, de desenele animate etc. Se sperie de mai multe situaţii şi

stimuli cum ar fi: zgomote puternice, fulgere, vijelia, sunete ascuţite etc.

8. Comportamentele emoţionale expresive cuprind mai multe elemente învăţate prin imitarea

adulţilor. De exemplu, când este supărat se uită urât ca tata, sau are reacţiile verbale ale acestuia;

- în trăirea emoţiilor încep să fie implicate şi elemente de memorie afectivă şi apare un fel de

anticipare a urmărilor faptelor lui, aşa că antepreşcolarul manifestă un fel de anxietate morală care-l

face ca să pună pe seama altcuiva ceva ce a făcut el dacă simte că adulţii se vor supăra. Dacă a spart

ceva spune: „pisica a spart” sau simplu „s-a spart”;

- reacţionează afectiv faţă de personajele din poveşti sau din teatrul pentru copii, intervenind în

favoarea lor, în derularea poveştii sau a momentelor piesei urmărite;

- are o nevoie crescută de dragoste din partea celorlalţi şi cu deosebire din partea părinţilor,

aceasta fiind o condiţie principală a bunei sale dezvoltări psihice.

- se manifestă gelozia dacă mama acordă atenţie altui copil sau dacă nu-i acordă lui atenţie

suficientă Gelozia este la copiii mici un spatiu dramatic al trairilor psihice în care se activeaza

ambiguitatea legata de intrusiune (o a treia persoana în relatiile de afectiune dintre copil si mama);

- timiditatea fata de persoanele straine, simpatia, antipatia încep sa fie nuantate. Copilului de 2

ani îi place „pacaleala”, gluma, comicul, surâde la complimente, are multe accese de generozitate.

- Dupa 2 ani, copilul devine impulsiv, neîntelegator si instabil. Tendintele ostile fata de adult

cresc, deoarece creste câmpul frustratiilor. Se constituie negativismul primar ce devine vehement de

multe ori. Copilul se trânteste, plânge, tipa daca i se ia un obiect oarecare (jucaria); daca i se restituie –

îl arunca.

9. Ataşamentul faţă de mama devine şi mai intens şi atinge un vârf la 2 ani când copilul tinde

să stea mereu cu mama şi plânge puternic dacă ea pleacă. Dar dezvoltă şi alte ataşamente cum ar fi cel

pentru câte o jucărie pe care o poartă cu el oriunde s-ar duce deşi e urâtă şi deteriorată. Aceasta

rezonanta afectiva (atasamentul) face ca în momentul de teama (de ceva cu totul neobisnuit) copilul sa

se refugieze în bratele mamei, sau (dupa 2 ani) sa se ascunda în spatele ei. Atasamentul se exprima ca

o dorinta de conservare a unei apropieri emotionale de o persoana data. Conduitele de atasament se

complica si se diferentiaza, pot sa se manifeste si fata de o jucarie sau obiect, pe care copilul le poarta

cu el peste tot. Atasamentul este selectiv activ si fata de membrii familiei.

Se considera ca în copilaria timpurie se manifesta urmatoarele forme de anxietate:

(a) anxietatea fata de persoane si situatii straine. La unii copii de 12-14 luni, anxietatea fata

de persoane straine este foarte intensa. Teama de persoane straine se diminueaza spre vârsta de 3 ani.

În schimb, anxietatea de acest tip se conserva fata de „necunoscut”. Astfel, copilul poate manifesta

teama de „bau-bau”, de „baba-cloanta”, de „mosu” etc. În astfel de situatii se exprima însa si aspecte

de teama morala (de pedepsire).

(b) anxietatea de separatie (mai ales de mama) capata în jurul vârstei de 21-24 luni forme

dramatice, mai ales daca copilul este obisnuit ca mama sa fie cu el tot timpul, sau daca persoana care

îngrijeste copilul, substituind mama, este putin tandra. Fenomenul de hospitalism, de abandon, în caz

de avitaminoza afectiva opereaza prin marirea anxietatii care actioneaza asupra resurselor intime ale

dezvoltarii, deteriorând-o.

(c) anxietatea morala ca teama de pedeapsa si traire a sentimentelor de vinovatie. Dupa vârsta

de 2 ani, copilul începe sa intuiasca mai clar limitele ce i se impun si sa sesizeze conduitele admise,

corectitudinea lor, etc. Strategiile de evaziune se constituie din teama de pedeapsa. Acestea au un rol

deosebit în formarea identitatii.

Viata afectivă Prescolarul

6

PREŞCOLARUL

Cunoaşte expansiune, modificări, reorganizări generate de:

- pătrunderea copilului într-un nou mediu, grădiniţa;

- contradicţiile dintre dorinţele copilului de a-l satisface pe adult, pe care îl iubeşte, de

restricţiile impuse şi de tendinţa spre autonomie.

Afectivitatea progreseaza ca amploare si profunzime fata de stadiul anterior, datorita dezvoltarii

psihice de ansamblu a copilului si extinderii relatiilor sale cu mediul social în care apar, alaturi de

familie, tot mai multe persoane straine.

Relatiile cu familia înregistreaza o serie de modificari. Prescolarul îsi manifesta tot mai

accentuat trebuintele de cunoastere, explorare, comunicare, prezenta sociala, ca si nevoia de o anumita

autonomizare (independenta), si asteapta ca familia sa vina în întâmpinarea acestor trebuinte mult mai

complexe – pentru copil, adultul devine un partener cu care se poate “colabora” într-un mod interesant,

împreuna cu care copilul poate “lucra” sau care accepta sa fie “ajutat” de catre copil; deasemenea,

adultul este cel care îl poate duce într-o lume ce depaseste spatiul locuintei, dezvaluindu-i spectacolul

strazii, mirajul institutiilor de cultura (teatru, cinematograf, parc de distractii, gradina zoologica,

muzeu..).

Familia la rândul sau are cerinte noi fata de copil, caruia nu i se mai satisfac prompt si

neconditionat toate dorintele, caruia i se cere sa faca anumite lucruri într-un anumit mod, i se impune

amânarea unor dorinte sau i se interzic unele placeri. Totodata, organizarea petrecerii timpului,

dirijarea si controlarea copilului de catre familie devin mai sistematice.

În aceasta etapa se intensifica si interactiunea cu alti memebri ai familiei (frati, surori, alte

rude).

Relatiile cu persoanele straine se îmbunatatesc, ca semn al cresterii socializarii. Prescolarul

poate stabili singur relatii cu persoane exterioare familiei, în special cu alti copii, fara a mai fi necesara

intermedierea lor de catre mama.

Frecventarea gradinitei este o sursa importanta pentru stabilirea unor noi relatii sociale, ca si

pentru o întreaga gama de trari afective. În viata copilului îsi face simtita influenta o persoana speciala

– educatoarea, care îmbina autoritatea si exigenta cu o afectivitate al carui centru nu mai este un copil

anume. Grija si atentia acesteia, distribuite între toti membri colectivitatii prescolare, contribuie la

întelegerea de catre copil ca el nu constituie “centrul universului”, ca este o fiinta printre multe altele,

confruntându-l o data în plus cu principiul realitatii. Interactiunea cu grupul si cu persoane din afara

familiei este o conditie de baza în învingerea egocentrismului (alimentat de familie) si în deschiderea

copilului spre noi investitii afective.

Afectivitatea prescolarului are câteva caracteristici.

1. Complexitatea crescuta a vietii afective – se datoreaza îmbogatirii ei cu noi trairi, cum ar fi:

trairea vinovatiei (produsa de încalcarea cerintelor adultului); trairea mândriei (produsa de obtinerea

unei reusite în activitate si de recunoastere ei de catre ceilalti); trairea crizei de prestigiu (provocata de

mustrarea, sanctionarea în public); trairea contradictiei dintre dorinta de a obtine o recompensa si

rezerva însusirii ei pe nemeritate (consecintele acestei trairi sunt de cele mai multe ori pozitive,

ambitionând copilul sa faca tot ce poate încât sa simta ca merita recompensa).

2. Cristalizarea sentimentelor - este evenimentul cel mai important care se produce în viata

afectiva a prescolarului. Trairile afective experimentate în relatiile cu parintii se generalizeaza si devin

formatiuni complexe si de durata care includ în ele si o componenta valorica. Dintr-o anume

perspectiva, se poate spune ca fata de atasament care functioneaza neconditionat (pe baza dependentei

biologice totale a copilului de parintii sai), sentimentul are la baza o judecata de valoare (“iubesc /

urasc pentru ca….”). Calitatea sentimentelor (intensitatea, profunzimea, stabilitatea lor) este

Viata afectivă

7

influentata fundamental de relatiile afective din triunghiul << copil – mama – tata >> în interiorul

caruia se structureaza tiparele afectivitatii valabile pentru întreaga viata. Calitatea relatiilor dintre copil

si parintii sai influenteaza hotarâtor conduita afectiva ulterioara a individului, profunzimea si

intensitatea trairilor sale, capacitatea de a si le gestiona în interioritatea propriului psihism, ca si pe

aceea de a si le exterioriza.

3. Pozitivarea tot mai ampla a vietii afective - depasirea crizei afective din finalul stadiului

anterior si cresterea generala a capacitatilor sale adaptative, permit copilului sa se echilibreze mai bine

cu ambianta astfel încât bucuriile si satisfactiile sale sunt mai frecvente, mai diversificate si mai

socializate (exemplu tipic, începe sa apreciaza nu doar recompensele constând în dulciuri si jucarii, ci

si cartile, obiectele de îmbracaminte, creioanele colorate, mersul la film, la teatru, în vizita). Un alt

aspect al pozitivarii îl reprezinta o anumita crestere a tolerantei copilului, o stapânire mai buna a

reactiilor sale la frustarile cotidiene. Efectele acestei pozitivari a vietii afective se exprima în

seninatatea, buna dispozitie si veselia specifice acestei etape de vârsta (considerata tocmai din acest

motiv drept “vârsta de aur” a copilariei).

4. Caracterul situativ al vietii afective – în cea mai mare parte, trairile prescolarului sunt

generate de împrejurarile concrete, derulate “aici si acum”. Viata sa afectiva este înca prea

putin legata de derulari de perspectiva, de proiectii viitoare si ea este reprezentativa pentru ceea ce se

numeste “lipsa de griji a copilariei” (alt argument pentru sintagma “vârsta de aur”).

5. Impresionabilitatea afectiva imediata si intensa – prescolarul raspunde puternic la diferite

solicitari emotionale si evenimente. Impresionabilitatea se instaleaza treptat de-a lungul întregului

stadiu. (Daca la 3 ani copilul este putin impresionat de suferinta – plânsul altuia, la 5 ani îsi manifesta

compasiunea, vrea sa-l aline, sa-l mângâie, pentru ca la 6 ani sa-si manifeste disponibilitatea de a-l

ajuta efectiv, fiind gata sa intervina actional, “sa faca ceva” pentru celalalt – de exemplu, sa-i caute el

mingea pierduta, sa-l pedepseasca pe cel care l-a batut, sa faca mâncare în locul mamei bolnave, sa-l

bata pe seful care i-a suparat tatal.)

6. Manifestarea tot mai evidenta a învatarii afective – prin observarea conduitelor celorlalti si

imitarea lor, dar si pe asimilarea unor cerinte si norme prescolarul învata sa reactioneze corect în

diverse împrejurari cu semnificatie pozitiva – sarbatorirea unor evenimente familiale, revederea unei

persoane….(reactia corecta, conforma normelor, în împrejurarile cu semnificatie negativa se învata la

vârste mai mari). Învatarea afectiva are ca efect îmbogatirea trairilor afective si îmbunatatirea

exprimarii lor printr-o conduita emotional expresiva tot mai adecvata, fapte ce duc la o mai buna

adaptare a copilului în relatiile cu ceilalti.

7. Structurarea unor mecanisme incipiente de reglare a conduitelor emotionale – la prescolarul

mare încep sa se manifesta conduite de autocontrol emotional, ca: stapânirea (între anumite limite) a

plânsului, intensificarea manifestarilor emotionale pozitive pentru a obtine ceva (apelul la mângâieri,

dragalasenii, rugaminti, alint), evitarea mângâierilor adresate lui în public (mai ales în prezenta altor

copii), respingerea unor formule de alint care provin din mica copilarie.

8. Aparitia unor investitii afective orientate spre persoane exterioare familiei – adulti si

covârstnici.

Stadiul are specific o imensă nevoie de afecţiune a copilului, prin preferinţe constante sau

variabile faţă de anumite persoane (ex. într-o zi, un copil, în urma unei împrejurări neplăcute s-a

refugiat în braţele mamei, manifestând ostilitate faţă de ceilalţi membri ai familiei; în ziua următoare

preferă alt protector).

Îndată cu dragostea apare şi gelozia (se agită dacă mama îşi manifestă simpatia faţă de alt copil

sau de adulţi).

Viata afectivă

8

Apar fenomene de transfer afectiv şi de identificare afectivă. Copilul îşi transferă dragostea şi

atenţia către educatoare, cu care se şi identifică, fiind pentru el un înlocuitor al mamei.

Identificarea se realizează cu modelele umane cele mai apropiate. Aceasta începe încă din

antepreşcolaritate, prin adoptarea unor conduite, gesturi, urmărind modelul.

Restructurarea afectivităţii este condiţionată de contradicţia dintre trebuinţa de autonome a

preşcolarului şi interdicţii1e manifestate de adult faţă de el. Structurile afective sunt în plin proces de

formare; satisfacerea trebuinţelor, dorinţelor copilului asociindu-se cu stări afective pozitive, stenice

tonifante; în timp ce contrazicerea, blocarea lor determinând stări emoţionale de insatisfacţie,

nemulţumire. „Afectivitatea, centrată mai întâi pe complexele familiale, îşi lărgeşte registrul pe măsură

ce se înmulţesc raporturile sociale, iar sentimntele morale, legate la început de o autoritate sacră,

evoluează în sensul unui respect mutual şi al unei reciprocităţi” (J. Piaget, B. Inhelder, 1970, p. 108).

Cercetările psihologice au pus în evidenţă prezenţa la preşcolari a stărilor afective şi sindroame:

stări afective de vinovăţie (la 3 ani).

Stări de pudoare (la 3-4 ani)

stări afective de mândrie (la 4 ani).

crize de prestigiu, mai ales dacă este mustrat în public (la 6 ani).

sindromul bomboanei amare - starea afectivă de ruşine ce apare în urma unei recompense

nemeritate

sindromul de spitalizare (reacţia afectivă violentă a copilului ce urmează să se despartă de

cei dragi pentru a fi internat în vederea urmăririi tratamentului).

Cercetările au descris sindromul bomboanei amare, starea afectivă de ruşine ce apare în urma

unei recompense nemeritate, bucuria fiind însoţită de nelinişte, agitaţie, sindromul de spitalizare,

reacţia afectivă violentă când urmează să fie internat pentru a urma un tratament, datorită despărţirii de

cei dragi.

Apar şi unele sentimente morale (ruşine, ataşament, prietenie), sentimente intelectuale (mirare,

curiozitate, satisfacţie după ce a aflat ceea ce l-a interesat).

În privinţa ordinii obiectelor care provoacă sentimente estetice, s-au stabilit următoarele:

- obiectele propriu-zise;

- culorile;

- animalele;

- omul;

- natura (pe la 6-7 ani).

Este un debut al învăţării afective prin: învăţarea pericolelor şi a posibilităţilor de a le depăşi, a

modului de a reacţiona în împrejurări curente dar şi festive (bucuria de a revedea o persoană

cunoscută, de a participa la manifestări, de a fi apreciat de public).

Prin mecanismul imitaţiei se preiau stări afective, expresii emoţionale, iar conduitele

emoţionale ale preşcolarului se diversifică, se îmbogăţesc devin mai coerente şi mai adaptate

situaţiilor; rea1izându-se un adevărat proces de învăţare afectivă”. „Cu toate acestea, afectivitatea

preşcolarului este destul de instabilă”, conchide M. Zlate.

Viata afectivă Şcolarul mic

9

VÂRSTA ŞCOLARĂ MICĂ

Evolutia afectivitatii este pregatita de urmatoarele conditii:

organizarea, continutul, sarcinile activitatii scolare;

noile reguli impuse de viata scolara si de societate;

noile modele de gândire si de a privi lumea cu o anumita obiectivitate, de a fi mai putin

egocentric.

În stadiul scolaritatii mici procesele afective se modifica substantial ca urmare a extinderii

relatiilor interpersonale, amplificarii experientei de viata, cresterii capacitatii de analiza si reflectie.

Activitatea şcolara, relaţiile generate de statutul de elev constituie izvorul fecund al unor noi

stări de conştiinţă, al unor noi atitudini emotive. Aspectul de intensitate alături de cel de durată şi

calitate se modifică şi se complică; frecvenţa relativă a stărilor afective mijlocite complexe creşte,

precum şi influienţa şi rezonanţa acestora; se dezvoltă memoria afectivă şi creşte retrospectiva

afectivă.

Daca initial scoala, ambianta scolara reprezinta pentru copil o sursa de teama, neliniste,

necazuri, treptat se instaleaza o adaptare afectiva.

Micul scolar manifesta, comparativ cu instabilitatea afectiva a prescolarului o stabilizare si o

echilibrare din ce în ce mai mare a afectivitatii. Daca la 6 ani se afla sub semnul bipolaritatii, al

ambivalentei afective (vrea si nu vrea un lucru, sau îsi arata rând pe rând dragostea dar si ura fata de

una si aceeasi persoana), spre 10 ani devine mult mai stabil, controlat.

Învatarea organizata rational contribuie la dezvoltarea atasamentului fata de colegi, de

învatatoare, a bucuriei efortului, a dorintei de afirmare dar si de solidaritate cu grupul în fata unor

competitii de grup (jocuri sportive, jocurile mintii etc.).

Sub impactul activitatilor comune apar: sentimentul raspunderii, al corectitudinii, al delicatetei,

al daruirii.

Dupa vârsta de 8 ani se constientizeaza diferentele de evaluare, felul cum se percepe micul

scolar si cum este vazut de parinti, de cadrele didactice, de ceilalti copii.

Atunci când estimatia de sine nu coincide cu estimatia învatatorului si a celorlalti copii, cel în

cauza poate recurge la strategii de evitare, de ocolire, chiar poate minti (copilul care nu vrea sa i se

treaca nota în carnet spune ca l-a pierdut, l-a uitat etc.).

Capacitatea de simulare si empatia (transpunerea imaginara în plan perceptiv, afectiv,

intelectiv, în altceva) cresc evident.

Dezvoltarea sentimentelor are loc în contradicţiile ce se constituie între sensul năzuinţelor,

dorinţelor şi aspiraţiilor proprii şi ale altora, cerinţele dictate de normele morale şi dinamica propriilor

dorinţe şi aspiraţii, între emoţiile de moment şi sentimente, între cunoaştere şi activitate. De subliniat

este creşterea sensului moral afectiv al conduitei generale a şcolarului, dezvoltarea intensă a

sentimentelor şi stările afective legate de relaţiile şi aprecierea socială a acţiunii. În acest contex se

structurează tot mai clar sentimentele morale ca şi cele intelectuale şi estetice. Trăirile intelectuale sunt

generate îndeosebi de învăţare ca activitate de cunoaştere, cu greutăţile, reuşitele şi eşecurile ei.

Învăţarea organizată raţional, care oferă copilului perspectiva reuşitei, devine atrăgătoare, plăcută,

contribuind, astfel, la ataşamentul lui faţă de munca intelectuală şi faţă de şcoală. Conţinuturile de

învăţare încep să-i apară ca fiind interesante prin ele însele. Apare curiozitatea intelectuală, dorinţa de

a afla, de a cunoaşte cât mai mult.

Sub impactul activităţilor comune, care-i prilejuiesc numeroase contacte şi relaţii, se dezvoltă

sfera sensibilităţii morale a copilului. Apare prietenia interpersonală, se dezvoltă sentimentul

Viata afectivă

10

răspunderii, delicateţea, nobleţea şi dăruirea afectivă. Contactul nemijlocit cu învăţătorul şi influenţa

exercitată de acesta fac ca la şcolarii mici să se dezvolte sentimentul încrederii, stima şi ataşamentul

faţă de persoana celui care îl educă şi-l instruieşte.

Emoţiile şi sentimentule estetice sunt strâns legate, la această vârstă, atât de momentele de

contemplare a „obiectelor” artistice (audierea muzicii, perceperea unor tablouri, recepţionarea

imaginilor din poezii şi povestiri), cât şi participarea activă a copilului la creaţie artistică: desen,

compuneri (versuri, mici povestiri etc).

Îndeosebi la începutul şcolii, învăţătorul trebuie să acţioneze în direcţia cultivării capacităţii de

stăpânire a maniefestărilor emoţionale primare, explozive ale copiilor. El trebuie, de asemnea, să

rezolve cazurile de întârziere sau deviere afectivă, manifestările răutăcioase, insensibilitatea acfectivă a

unora, lipsa coparticipării afective a altora.

Copiii trebuie sprijiniţi pentru a înţelege şi a-şi însuşi corect conţinutul noţiunilor şi normelor

care stau la baza sentimentelor morale. Este necesar să li se explice, la nivelul lor de înţelegere,

apelând la situaţii practice de viaţă, ce înseamnă din punct de vedere moral, binele şi răul, frumosul şi

adevărul, curajul şi laşitatea, cinstea şi necinstea.

Viata afectivă Preadolescenta & Adolescenţa

11

PREADOLESCENŢA

Sub aspectul vieţii afective preadolescenţa este caracterizată de instabilitate emoţională, de o

alternanţă în contraste a vieţii afective şi chiar de hipersensibilitate emoţională. Ca element de

noutate, specific acestei perioade, comparativ cu copilăria, apare schimbarea sistemului de referinţă;

dacă pentru copil părinţii constituiau principalii centri de referinţă în organizarea comportamentului

propriu, familia fiind cea care oferea copilului normele şi regulile de conduită socială şi morală, la

preadolescenţi şi adolescenţi apoi, situaţia se schimbă, valorile de referinţă fiind furnizate acum de

grupul de aceeași vârstă. Părinţii şi profesorii încep acum să-şi piardă adesea valoarea de model. În

relaţiile cu părinţii trăirile afective ale preadolescentului pot avea o încărcătură afectivă crescută, ca

urmare a atitudinii de opoziţie faţă de adultul – părinte. Cu toate acestea, preadolescentul simte

adesea nevoia de afecţiune şi de ocrotire din partea părinţilor, neacceptând neglijarea sau abandonul

din partea acestora. În relaţiile cu părinţii stările afective pot fi tensionate ca urmare a

opoziţiei şi culpabilităţii, dar se menţine dorinţa de a găsi disponibilitatea atitudinală pozitivă.

Nevoia de afecţiune, de ocrotire este foarte puternică şi îşi caută un mediu cât mai nuanţat de

împlinire.

Studiile realizate pe preadolescenţi au scos în evidenţă nevoia şi aspiraţia continuă a acestora

de autonomie şi emancipare de sub tutela parentală, tendinţa de a afişa contramodele,

adesea altele decât cele propuse de generaţia adultă. Nu puţine sunt situaţiile în care părinţii

preadolescentului şi apoi ai adolescentului traversează situaţii de criză de autoritate, situaţii în care

criza trebuie suportată temporar, deoarece adulţii trebuie să înţeleagă că opoziţia tânărului nu

înseamnă ostilitate propriu-zisă faţă de adult.

Un loc important în preocupările vârstei adolescenţei îl ocupă viaţa relaţională. Relaţiile

şi conduitele sociale se diversifică şi se nuanțează între adolescenţi, apar noi motive şi trebuinţe cu

caracter social, relaţional cum ar fi: nevoia de apartenenţă la un grup de aceeași vârstă precum şi

nevoia de a dobândi un anumit statut în interiorul acestui grup; noţiunile de coleg şi prieten încep

treptat să capete un sens pentru preadolescent. Astfel, relaţiile sale de prietenie se caracterizează acum

prin ataşament şi fidelitate, ridicate adesea la rang de principiu, fapt care-l împiedică pe tânăr să

sesizeze carenţele din comportamentul celor de o vârstă cu el. Întreaga sferă a relaţiilor

interpersonale poartă amprenta puternică a fenomenului numit cristalizare afectivă.

Cristalizarea afectivă desemnează fenomenul de transfigurare a obiectelor, persoanelor sau

situaţiilor sub influenţa puternică a prezenţei sentimentului sau a pasiunii. În cadrul relaţiilor

interpersonale, cristalizarea afectivă face ca stările emoţionale odată apărute să fie proiectate asupra

obiectului sau persoanei, ajungând ca aceasta să fie reliefată într-o anumită lumină şi cu însuşiri

exagerate, într-un sens sau altul. Cristalizarea afectivă reprezintă din punct de vedere psihologic

un moment de proiecţie a personalităţii. Vasile Pavelcu face însă distincţia între cristalizarea de tip

previziune care este pozitivă şi care conţine o doză de realism şi are ca suport dorinţa tânărului spre

mai bine şi mai frumos şi cristalizarea de tip amăgire care pierde contactul cu realitatea, care

evoluează spre visare, fabulaţie, devenind iluzorie şi nocivă

Dacă în mica şcolaritate această nevoie era satisfăcută prin aportul familiei şi al învăţătorului,

la vârsta pubertăţii se lărgeşte sfera factorilor de influenţă, prin orientarea spre colegi, care devin

partenerii de confidenţe, de proiecte, de analize şi prin întâlnirea în cadrul procesului de învăţământ

cu mai mulţi profesori.

Aceasta face ca trăirile emoţionale din spaţiul lecţiilor să se complice, pentru că prilejuiesc

satisfacţia rezolvării unor situaţii problematice, întâlnirea cu valorile mirifice ale cuvântului în poezie,

proză, realizarea în practică a unor nevoi, minuni ale principiilor fizicii etc.

Viata afectivă Preadolescenta & Adolescenţa

12

La acest plan afectiv cu încărcătură intelectuală se adaugă un altul, latent, care se

alimentează din starea de competiţie generată de preocupările şcolare şi extraşcolare.

Aceasta provoacă anxietate, culpabilitate, frustrări, entuziasm. Dar activitatea şcolară

prilejuieşte şi trăiri încărcate de invidie, admiraţie, instruirea ipocriziei, a modestiei.

Aşadar, se poate concluzia că rezonanţa afectivă se lărgeşte prin prezenţa şi

respectarea unor situaţii ce provoacă emoţii de satisfacţie, tristeţe, repulsie, ruşine, invidie, gelozie,

pudoare, groază, mândrie, exaltare, plăcere, aversiune, fericire, veselie, îngrijorare,

ADOLESCENŢA

Acelaşi proces de instrumentalizare al adolescentului are loc şi la nivelul celorlalte modalităţi

psihice.

El este capabil de reciprocitate afectivă întrucât sensibilitatea afectivă se îmbogăţeşte foarte

mult cu ajutorul emoţiilor resimţite la citirea cărţilor, la informaţiile dobândite privind marile

confruntări ale istoriei contemporane, la modificarea profundă a conceptelor.

Disponibilitatea afectivă devine foarte mare şi este absorbită energetic de problemele complexe

ale instruirii şi ale adaptării. În adolescenţă, trăirile emoţionale din spaţiul lecţiilor se complică, ajung

chiar emoţii intelectuale, când curiozitatea intelectuală este satisfăcută.

La acest plan afectiv-intelectual se adaugă altul latent, ce emană din starea de competiţie

şcolară, care provoacă anxietate, teamă, frustrări, izolări, invidie, admiraţie, ipocrizie, modestie.

Există şi numeroase emoţii pozitive reflectate în sentimentul de comunicare afectivă, de

împlinire dar şi de ruşine, îngrijorare, extaz. Un loc ambiguu, mai ales prin efecte. Îl deţine dragostea,

care poate fi dragoste familială, faţă de sexul opus, faţă de un model, faţă de valori.

Tensiunile din pubertate în relaţiile cu părinţii se temperează treptat prin scăderea tensiunii de

opoziţie.

În relaţiile cu sexul opus apar emoţii, sentimente noi, ca simpatia şi sentimentele de dragoste,

prietenia.

În adolescenţă, dragostea se conturează ca o trăire complexă de ataşament, cu forţe absorbante,

în care se mobilizează resurse extrem de mari ale psihicului. Dacă la vârsta şcolară mică prieteniile

sunt rare şi au drept caracteristici fragilitatea şi superficialitatea (certurile şi întreruperea relaţiilor,

schimbarea partenerului nu provoacă suferinţe durabile deoarece cauzele sunt constituite din factori

exteriori iar motivaţia nu este pe deplin conştientă), în preadolescenţă se constituie prietenii mai

durabile dar predomină încă aspectul formal. Preadolescenţii joacă rolul de prieteni mai mult decât îl

trăiesc.

Există acum tendinţa de identificare, dar sub aspect exterior, care se manifestă prin aceleaşi

gesturi, aceeaşi îmbrăcăminte etc.

În adolescenţă are loc saltul calitativ la adevărata prietenie, caracterizată prin seriozitate, care

se bazează pe comunitatea de idei, scopuri, intimitate susţinută de împărtăşirea secretelor, a

frământărilor sufleteşti. Aceste trăiri exprimă şi nevoia de a fi înţeles („Mă jur pe tatăl meu, nu pe

mama pentru că la ea nu ţin, ea nu mă înţelege”).

Jurnalele intime arată existenţa unui proces de interiorizare a prieteniei: de la descrierea de

fapte se trece la descrierea de trăiri psihice. Apare selectivitatea atât în prietenie cât şi în dragoste.

De asemenea, bogăţia sufletească, trăirea sintonică a aceloraşi evenimente, măresc intensitatea

şi complexitatea sentimentului. Prieteniile din adolescenţă au mare rol în formarea conştiinţei morale,

prin rezonanţa lor afectivă pozitivă sau negativă, ca şi rezonanţa climatului familial.

Alte stări sunt teama, anxietatea, frica, generate de o serie întreagă de conflicte: familiale,

şcolare, erotice, personale.