CURTEA DE APEL GALAŢI

DECIZII RELEVANTE

PE TRIMESTRUL I 2015

CUPRINS

SECŢIA I CIVILĂ

1. Acţiunea civilă în despăgubire întemeiată pe răspunderea civilă delictuală. Raportul dintre încetarea sau neînceperea urmăririi penale, pe de o parte, şi acţiunea civilă în despăgubire pe de altă parte. ….……………………………….……………………………..………….………..…..42. Drept de proprietate. Întindere drept de proprietate potrivit dispoziţiilor Legii nr. 10/2001…...9

SECŢIA PENALĂ ŞI PENTRU CAUZE CU MINORI

DREPT PENAL1.Alegerea pedepsei. Închisoare. Alcoolemie 2‰……………………………………………….122. Concurs de infracţiuni. Aplicarea pedepsei în cazul în care s-au stabilit numai pedepse cu închisoarea……………………………………………………………………………………….15.

DREPT PROCESUAL PENAL1. Redeschiderea procesului penal în cazul judecării în lipsa persoanei condamnate. Analizare admisibilitate în principiu. Respingere ca inadmisibilă a cererii care este formulată cu depăşirea termenului prevăzut de art. 466 Cod pr. Penală……………………..………………….………..232. Achitare pentru săvârşirea infracţiunii de ”braconaj cinegetic”, prev. de art. 42 al.1 lit. a, b, i, k, l şi al. 2 lit. c din Legea nr. 407/2006 …………………………………………………….26

SECŢIA DE CONTENCIOS ADMINISTRATIV ŞI FISCAL

1. Tranzacţii imobiliare. Calitatea de persoană impozabilă a vânzătorului. Acte şi fapte săvârşite de vânzător din care rezultă caracterul de activitate economică al tranzacţiilor, raportat la jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene…..………………………………………….322. Consecinţele apariţiei unor întârzieri nejustificate în procedura de evaluare de mediu a planurilor şi proiectelor, prevăzută de HG 1076/2004. Înlăturarea acestor consecinţe prin obligarea autorităţii de mediu la trecerea procedurii într-o etapă ulterioară şi prin obligarea la emiterea actului de reglementare …………………………………………………………443. Determinarea instanţei competente material să soluţioneze o cerere de chemare în judecată, în situaţia în care una din instanţele implicate în conflictul de competenţă nu a invocat excepţia necompetenţei în termenul prevăzut de lege.…………………………………………………...504. Imposibilitatea refuzării acordării subvenţiei cuvenite persoanelor care angajează anumite categorii de şomeri, prevăzută de art. 85 Legea nr. 76/2002, în cazul în care angajatorul

îndeplineşte toate condiţiile prevăzute de lege, însă autoritatea are suspiciuni legate de buna-credinţă a acestuia.……………………………………………………………………………….53

SECŢIA PENTRU CAUZE PRIVIND CONFLICTE DE MUNCĂ ŞI ASIGURĂRI SOCIALE

1.Dreptul muncii; jurisdicţia muncii ……………….………..…………………………………..56 2. Dreptul muncii; jurisdicţia muncii ……………………………………………………………593. Dreptul muncii; jurisdicţia muncii …………………………………………………………....634. Asigurări sociale………………...………………………………………………………….…675. Asigurări sociale………………...………………………………………………………….…72

SECŢIA I CIVILĂ

1. Titlu: Acţiunea civilă în despăgubire întemeiată pe răspunderea civilă delictuală. Raportul dintre încetarea sau neînceperea urmăririi penale, pe de o parte, şi acţiunea civilă în despăgubire pe de altă parte. Cuprins pe materii: Drept civil. Teoria generală a obligaţiilor. Răspunderea civilă delictuală.Legislaţie relevantă: art. 1365 Cod civil; art. 22 Cod procedură penală; art. 132 Cod penal. Rezumat: Faţă de prevederile imperative ale art. 22 alin. 1 Cod procedură penală (vechi) care stabilesc că „hotărârea definitivă a instanţei penale are autoritate de lucru judecat în faţa instanţei civile care judecă acţiunea civilă, cu privire la existenţa faptei, a persoanei care a săvârşit-o şi a vinovăţiei acesteia”. Concluzia ce se impune este aceea că, în cazul în care procurorul este cel care a dispus încetarea urmăririi penale sau neînceperea acesteia, indiferent de motiv (inclusiv în situaţia în care se ia act de împăcarea părţilor), soluţia adoptată de el nu are autoritate de lucru judecat în faţa instanţei civile, astfel încât o acţiune civilă având ca temei răspunderea civilă delictuală este posibilă, fără a se putea invoca împrejurarea că a intervenit împăcarea părţilor, câtă vreme ea nu a fost constatată, ca atare, printr-o hotărâre judecătorească definitivă de încetare a procesului penal pe acest considerent, în sensul art. 22 Cod procedură penală. Şi noul Cod civil cuprinde dispoziţii referitoare la efectele hotărârii penale asupra procesului civil având ca obiect despăgubiri întemeiate pe răspunderea civilă delictuală, art. 1365 stabilind în mod expres că „instanţa civilă nu este legată de dispoziţiile legii penale şi nici de hotărârea definitivă de achitare sau de încetare a procesului penal în ceea ce priveşte existenţa prejudiciului ori vinovăţia autorului faptei”. Se constată că actuala reglementare instituie o regulă nouă în sensul că instanţa civilă nu este ţinută nici măcar de o hotărâre definitivă, în ceea ce priveşte existenţa prejudiciului ori a vinovăţiei autorului faptei, ceea ce înseamnă că, instanţa civilă, cu atât mai puţin nu este ţinută de rezoluţia procurorului din faza de urmărire penală de încetare a procesului penal sau de neîncepere a urmăririi penale.

Decizia civilă nr. 31 din 02.03.2015 a Curţii de Apel Galaţi

Prin cererea inregistrată pe rolul Judecătoriei Brăila la data de 28.06.2013 sub nr. 9929/196/2013, reclamanta C.M.A. reprezentată legal de C.S., a solicitat obligarea, in solidar, a pârâţilor G.C.C. si SC ASIGURARE REASIGURARE ASTRA SA la plata sumei de 15.000 lei reprezentând contravaloare îngrijiri medicale şi la plata sumei de 100.000 euro în echivalent lei la data efectuării plăţii, reprezentând daune morale.

In motivarea cererii, reclamanta a arătat în esenţă, că la data de 22 septembrie 2012, împreună cu alţi pasageri, se afla în autoturismul, marca Opel Astra, cu număr de înmatriculare BR…, condus de pârâtul G.C.C.. In jurul orei 21.30, in localitatea B., la intersecţia cu strada C.,

pârâtul, care se deplasa dinspre strada H. înspre strada A.A., a produs un accident de circulaţie, ocazie cu care au fost vătămate următoarele persoane: reclamanta C.M.A., O.A. si Z.A.G.V., aşa cum rezultă din procesul-verbal de cercetare la faţa locului întocmit de agenţii de politie. De asemenea, însuşi pârâtul a suferit vătămări corporale, respectiv un traumatism cranio-cerebral, fiind transportat la spitalul Bagdasar Arseni din Bucureşti.

Urmare accidentului de circulaţie, reclamanta a suferit o serie de afecţiuni medicale, aşa cum rezulta din fisa UPU nr…si din Foaia de observaţie clinica nr… a Spitalului Judeţean de Urgenta B.

După producerea evenimentului rutier, atât pârâtul cât şi rudele acestuia au insistat să nu se depună plângere penală, susţinând că vor plăti toate prejudiciile.

Având în vedere că pârâtul este tânăr şi că are tot viitorul în faţă, reclamanta şi celelalte victime s-au gândit să nu depună plângere penală şi să nu-i facă rău, dar au specificat că încă nu s-au înţeles în ceea ce priveşte acoperirea prejudiciului şi că se vor întâlni la judecată dacă nu va plăti, astfel că împăcarea a vizat înlăturarea răspunderii penale nu şi a celei civile.

Reclamanta a invocat dispoziţiile art.1365 din Noul cod civil care prevede că instanța civilă nu este legată de dispoziţiile legii penale şi nici de hotărârea de achitare sau de încetare a procesului penal, în ceea ce priveşte existenţa prejudiciului ori a vinovăţiei autorului faptei ilicite.

Reclamanta a mai precizat că procesul penal a încetat in faza de urmărire penală şi nu în faza de judecată.

In termen legal, întrucât pârâtul era asigurat la pârâta SC Asigurare Reasigurare ASTRA SA, în acest sens având încheiată o poliţă valabilă seria RO… nr…, reclamanta s-a adresat acestei pârâte pentru obţinerea de despăgubiri, conform legii. Răspunsul societăţii de asigurare, venit după o foarte lungă perioada de timp, a fost negativ, pârâta apărându-se prin aceea că, dacă în procesul penal a intervenit împăcarea, aceasta are efecte şi în privinţa laturii civile a cauzei.

Reclamanta a susţinut că în cauză sunt îndeplinite toate condiţiile răspunderii civile delictuale pentru a putea beneficia de despăgubiri. Suferinţa sa morală este determinată de plăgile cicatriceale de la nivelul feţei, de afectarea simetriei feţei, în special pe partea dreaptă, de imposibilitatea închiderii ochiului drept, care nu numai pentru un minor de 17 ani sunt absolut şocante, cu efecte în plan psihic ci şi pentru rudele acesteia, chiar şi pentru societatea civilă.

Reclamanta a fost nevoită să absenteze o lungă perioadă de timp de la cursurile liceului, fiind văduvită, astfel, de cunoştinţele necesare evoluţiei umane. Faptul că pârâtul era asigurat valabil la pârâta SC Asigurare Reasigurare ASTRA SA stabileşte condiţiile raportului juridic prin care sarcina despăgubirilor incumbă ambilor pârâţi, in solidar.

Pârâta SC Asigurare – Reasigurare Astra SA a formulat întâmpinare, solicitând respingerea acţiunii. În principal, a invocat excepţia inadmisibilităţii cererii de chemare in judecata, susţinând, în esenţă, că pentru infracţiunea de vătămare corporală din culpă, prevăzută de art.184 alin. (1) si (3) C.pen., reclamanta s-a împăcat cu pârâtul G.C., la fel şi tatăl acesteia, aşa cum rezultă din declaraţiile date în cursul urmăririi penale. Potrivit art. 132 C.pen., împăcarea părţilor înlătură răspunderea penală şi stinge acţiunea civilă, acest principiu fiind recunoscut unanim atât in doctrina, cât şi în practica judiciară.

Întrucât, urmare a împăcării părţilor, realizată fără ca asiguratorul să-şi fi asumat obligaţia plăţii despăgubirii, pârâtul nu mai răspunde pentru prejudiciul produs victimei infracţiunii pentru care nu s-a început urmărirea penală, nici asiguratorul de răspundere civilă nu mai poate fi obligat la plata unor despăgubiri pentru prejudiciul cauzat prin săvârşirea infracţiunii.

Având in vedere caracterul său de a fi totală şi necondiţionată, împăcarea părţilor înlătura si răspunderea civilă pentru prejudiciul cauzat prin infracţiune. Efectele împăcării părţilor cu privire la aspectul penal şi civil al procesului se produc in momentul realizării împăcării.

Prin sentinţa civilă nr. 2154/7.05.2014, Judecătoria Brăila a admis excepţia de necompetenţă materială şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Brăila, având în vedere valoarea obiectului cererii de chemare în judecată.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Tribunalului Brăila la data de 10.07.2014 sub acelaşi număr.

Prin sentinţa civilă nr. 699 din 24.09.2014 a Tribunalului Brăila, acţiunea reclamantei a fost respinsă ca nefondată.

Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut, în esenţă, următoarele:Potrivit art. 132 din Codul Penal de la 1868, împăcarea părţilor înlătură răspunderea

penală şi stinge şi acţiunea civilă, producând efecte numai dacă intervine până la rămânerea definitivă a hotărârii. Astfel, Tribunalul a reţinut că legea nu distinge referitor la efectele împăcării în funcţie de momentul la care intervine, impunând doar un termen limită – rămânerea definitivă a hotărârii penale. In concluzie, împăcarea intervenită între reclamanta C.M.A. asistată de ocrotitor legal C.S. şi pârâtul G.C.C. în faza cercetărilor şi a actelor premergătoare produce efectul stabilit de lege, respectiv înlătură răspunderea penală şi stinge acţiunea civilă.

Impăcarea părţilor nu este condiţionată şi nu poate produce alte efecte decât cele pe care legea le prevede, iar declaraţia dată de persoana vătămată asistată de ocrotitorul legal priveşte atât latura penală, cât şi latura civilă.

In concluzie, Tribunalul a reţinut că, intervenind împăcarea, existând astfel o cauză ce înlătură răspunderea civilă, nu mai pot fi analizate în cauză condiţiile răspunderii civile delictuale. Fiind stinsă acţiunea civilă, în cauză nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 1357 şi urm. din C.civ. Totodată, declaraţia dată este un act juridic unilateral, ce nu poate fi revocat de autorul său, fiind irevocabil.

Referitor la acţiunea formulată în contradictoriu cu pârâta SC Asigurare – Reasigurare Astra SA, societate la care autoturismul condus de pârât avea poliţa de asigurare RCA, Tribunalul a reţinut că, potrivit art. 49 alin 1 din Legea nr. 136/1995, “asigurătorul acordă despăgubiri, în baza contractului de asigurare, pentru prejudiciile de care asiguraţii răspund faţă de terţe persoane păgubite prin accidente de vehicule, precum şi tramvaie şi pentru cheltuielile făcute de asiguraţi în procesul civil (…)”. Întrucât răspunderea asiguratului a fost înlăturată prin efectul împăcării, consecinţa logică este înlăturarea răspunderii asiguratorului RCA, nemaifiind îndeplinite condiţiile prevăzute de textul legal mai sus citat.

Împotriva sentinţei civile nr. 699 din 24.09.2014 a Tribunalului Brăila a declarat apel reclamanta criticând-o pe motive de nelegalitate şi netemeinicie.

În esenţă, apelanta a susţinut că în cauză sunt îndeplinite condiţiile răspunderii civile delictuale şi, prin urmare, pârâtul trebuie să răspundă pentru prejudiciul cauzat reclamantei prin fapta sa ilicită.

Faptul că părţile s-au împăcat în procesul penal, în faza de urmărire penală, nu poate avea drept consecinţă exonerarea pârâtului şi a societăţii la care acesta era asigurat, de obligaţia de a plăti victimei accidentului despăgubirile ce i se cuvin pentru prejudiciul material şi moral suferit, câtă vreme, declaraţia de împăcare a fost dată doar în ideea de a-l scuti pe şoferul vinovat de accident de răspunderea penală şi nicidecum de răspunderea civilă.

Apelanta a susţinut că pretenţiile sale sunt pe deplin justificate în condiţiile în care a suferit vătămări corporale grave în urma accidentului pentru vindecarea cărora a necesitat îngrijiri medicale şi tratament de durată, ceea ce a implicat, în mod evident, cheltuieli, dovedite cu înscrisurile depuse la dosar. De asemenea, a susţinut că şi prejudiciul moral a fost dovedit câtă vreme a rămas cu o cicatrice vizibilă pe faţă, cu asimetrie facială şi imposibilitatea închiderii pleoapei drepte, aspecte care, pentru o fată de 17 ani sunt de natură a-i crea acesteia, în plan psihic, un puternic complex.

A solicitat admiterea apelului, anularea sentinţei atacate şi, în rejudecare, admiterea acţiunii aşa cum a fost formulată.

Prin întâmpinare, pârâta SC Asigurare Reasigurare ASTRA SA a solicitat respingerea apelului şi menţinerea sentinţei atacate ca fiind temeinică şi legală.

Intimata a reiterat susţinerile făcute şi în faţa instanţei de fond în sensul că împăcarea intervenită între reclamantă şi autorul accidentului în faza de urmărire penală are ca efect nu numai înlăturarea răspunderii penale a acestuia din urmă şi înlăturarea răspunderii civile, atât în ceea ce îl priveşte pe autorul evenimentului rutier, cât şi pe societatea la care acesta era asigurat.

Prin decizia civilă nr. 31 din 02.03.2015, Curtea de Apel Galaţi a admis apelul reclamantei, a anulat sentinţa atacată şi a admis în parte acţiunea dedusă judecăţii, obligându-i pe pârâţi, în solidar, să-i plătească reclamantei suma de 834 lei cu titlu de despăgubiri materiale şi suma de 10.000 Euro (sau echivalentul în lei al acesteia de la data efectuării plăţii) cu titlu de daune morale.

Pentru a decide astfel, instanţa de apel a reţinut că principala problemă ce se ridică în cauză este aceea de a stabili dacă acţiunea în pretenţii a reclamantei, având ca obiect acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul material şi moral suferit ca urmare a accidentului de circulaţie produs de către pârât, mai poate fi primită în condiţiile în care, cu ocazia cercetărilor penale care au fost efectuate cu privire la accident, părţile s-au împăcat.

S-a reţinut, în acest sens, că, într-adevăr, potrivit art. 132 Cod penal, în vigoare la data producerii accidentului, împăcarea părţilor înlătură răspunderea penală şi stinge acţiunea civilă.

În procesul penal, împăcarea părţilor poate interveni fie în faza de urmărire penală, ocazie cu care procurorul, prin rezoluţie, dispune neînceperea sau încetarea urmăririi penale, după caz, fie în faza de judecată când, prin hotărâre, instanţa penală dispune încetarea procesului penal. Prin urmare, împăcarea părţilor nu operează de drept, ci ea trebuie constată printr-un act procedural, respectiv o rezoluţie a procurorului sau o hotărâre judecătorească, în funcţie de momentul la care a intervenit.

Se pune problema de a şti în aceste condiţii, care este raportul sau mai precis, care sunt efectele rezoluţiei procurorului şi respectiv, ale hotărârii instanţei penale pe de o parte, asupra acţiunii civile în despăgubiri pe de altă parte.

În acest sens, s-a reţinut că art. 22 alin. 1 Cod procedură penală, în vigoare la data producerii accidentului, prevede că „hotărârea definitivă a instanţei penale are autoritate de lucru judecat în faţa instanţei civile care judecă acţiunea civilă, cu privire la existenţa faptei, a persoanei care a săvârşit-o şi a vinovăţiei acesteia”.

Faţă de prevederile imperative ale textului legal mai sus citat, care fac referire strictă la „hotărârea definitivă a instanţei penale”, Curtea a apreciat că singura concluzie logică este aceea că, în cazul în care procurorul este cel care a dispus încetarea urmăririi penale sau neînceperea acesteia, indiferent de motiv (deci, inclusiv în situaţia în care se ia act de împăcarea părţilor), soluţia adoptată de el nu are autoritate de lucru judecat, astfel încât o acţiune civilă având ca temei răspunderea civilă delictuală este posibilă, fără a se putea invoca împrejurarea că a intervenit împăcarea părţilor, câtă vreme ea nu a fost constatată, ca atare, printr-o hotărâre judecătorească definitivă de încetare a procesului penal pe acest considerent, în sensul art. 22 Cod procedură penală.

Cum, în speţă, împăcarea părţilor a intervenit în faza cercetărilor penale, procurorul dispunând neînceperea urmăririi penale faţă de făptuitorul G.C.C. pentru săvârşirea infracţiunii de vătămare corporală gravă din culpă, rezoluţia adoptată de acesta nu are nici un fel de autoritate în faţa instanţei civile care judecă acţiunea în despăgubire promovată de victima accidentului.

Curtea a mai reţinut că şi noul Cod civil cuprinde dispoziţii referitoare la efectele hotărârii penale asupra procesului civil având ca obiect despăgubiri întemeiate pe răspunderea civilă delictuală. Astfel, art. 1365 stabileşte în mod expres că „instanţa civilă nu este legată de dispoziţiile legii penale şi nici de hotărârea definitivă de achitare sau de încetare a procesului penal în ceea ce priveşte existenţa prejudiciului ori vinovăţia autorului faptei”. Prin urmare, actuala reglementare instituie o regulă nouă în sensul că instanţa civilă nu este ţinută nici măcar de o hotărâre definitivă, în ceea ce priveşte existenţa prejudiciului ori a vinovăţiei autorului faptei, ceea ce înseamnă că instanţa civilă, cu atât mai puţin nu este ţinută de rezoluţia procurorului din faza de urmărire penală de încetare a procesului penal sau de neîncepere a urmăririi penale.

Raportat la aceste aspecte, Curtea a constatat că soluţia instanţei de fond de respingere a acţiunii reclamantei, pe considerentul că aceasta s-a împăcat în faza de urmărire penală cu pârâtul G.C.C. este nelegală, ceea ce a determinat admiterea apelului declarat de reclamantă, în temeiul art. 480 alin. 2 Cod procedură civilă şi, întrucât instanţa de fond a soluţionat procesul fără a intra, practic, în cercetarea fondului, anularea hotărârii atacate, în temeiul alineatului 3 teza 1 al art. 480 Cod procedură civilă, cu consecinţa rejudecării cauzei.

Evocând fondul, Curtea a constatat că în cauză sunt îndeplinite toate condiţiile răspunderii civile delictuale, aşa cum rezultă acestea din dispoziţiile art. 1357-1358 Cod civil, astfel ca pârâtul G.C.C. să fie obligat la dezdăunarea reclamantei pentru suferinţele ce i-au fost cauzate prin accidentul de circulaţie a cărui victimă a fost.

În ceea ce o priveşte pe pârâta S.C. Asigurare Reasigurare Astra SA, s-a reţinut că răspunderea acesteia pentru prejudiciul suferit de reclamantă rezultă din calitatea de asigurator al societăţii pentru pârâtul G.C.C., la data producerii accidentului fiind în vigoare poliţa de asigurare de răspundere civilă RCA seria RO… nr…, pentru perioada 05.02.2012-04.02.2014, fiind acoperită, deci, şi data de 22.09.2012, data producerii evenimentului rutier asigurat.

În aceste condiţii, s-a reţinut că răspunderea societăţii de asigurare este solidară cu cea a pârâtului G.C.C., acţiunea reclamantei fiind admisă în contradictoriu cu ambii pârâţi.

2. Titlu: Drept de proprietate. Întindere drept de proprietate potrivit dispoziţiilor Legii nr. 10/2001Cuprins pe materii: art. 24 din Legea nr. 10/2001 cu modificările şi completările ulterioareLegislaţie relevantă: Legea nr. 10/2001 cu modificările şi completările ulterioareRezumat: Potrivit dispoziţiilor art. 24 din Legea nr. 10/2001 întinderea dreptului de proprietate este aceea care rezultă din decretele şi actele de expropriere. La data exproprierii autorii reclamantului deţineau în proprietate suprafeţele de teren menţionate în Decretul Prezidenţial nr. 105/24.03.1979 cu anexele sale şi nu cele menţionate în cele două titluri de proprietate.

Decizia civilă nr. 30/A din 26.02.2015 a Curţii de Apel Galaţi

Prin cererea înregistrată la Tribunalul Vrancea la nr. 3628/91/2013 reclamantul P.I. a contestat dispoziţia … din 23.04.2013 emisă de Primăria Municipiului Focşani potrivit Legii nr. 10/2001.

A arătat că prin această dispoziţie s-a propus acordarea de despăgubiri doar pentru 161 mp şi nu pentru suprafaţa totală de 761 mp cât este dovedită cu acte.

Prin cererea înregistrată la Tribunalul Vrancea la nr. 3845/91/2013 acelaşi reclamant a contestat dispoziţia nr. … din 13.05.2013 emisă de Primăria Municipiului Focşani.

În motivare a arătat că nelegal, prin dispoziţia menţionată, s-a dispus acordarea de despăgubiri doar pentru suprafaţa de 340 mp şi nu pentru suprafaţa de 1130 mp cât rezultă din acte că a fost preluată de stat.

Cele două cauze au fost conexate.Prin întâmpinare, Primăria Municipiului Focşani a solicitat respingerea ambelor cereri

întrucât nu s-a făcut dovada preluării abuzive pentru diferenţa de teren solicitată de reclamant. S-a mai precizat că terenul nu poate fi restituit în natură fiind ocupat de blocuri.

Prin sentinţa civilă nr. 112 din 13.03.2014 Tribunalul Vrancea a admis acţiunile formulate de reclamantul P.I. în contradictoriu cu Primăria Municipiului Focşani având ca obiect Legea 10/2001.

A modificat dispoziţia nr. 883 din 23.04.2013 emisă de Primăria Municipiului Focşani în sensul că a constatat că reclamantul are dreptul la despăgubiri pentru suprafaţa de 761 mp

situată în Focşani str. P. nr. 7. în loc de suprafaţa de 161 mp cum s-a trecut în art. 1 al acestei dispoziţii.

A modificat dispoziţia nr. 911 din 13.05.2013 emisă de Primăria Municipiului Focşani în sensul că a constatat că reclamantul are dreptul la despăgubiri pentru suprafaţa de 1130 mp teren situat în Focşani str. P. nr. în loc de 340 mp cum s-a trecut în art.1 al acestei dispoziţii.

S-a reţinut în motivarea sentinţei că din expertiza efectuată în cauză rezultă că vechile amplasamente ale terenurilor în suprafeţe de 761 m.p. şi respectiv 1130 m.p. sunt ocupate în întregime de blocuri, alei şi spaţii verzi.

Cum intimata nu a dovedit că preluarea terenurilor s-ar fi făcut cu titlu rezultă că diferenţele de teren revendicate de reclamant au fost preluate în mod abuziv .

Drept urmare, în conformitate cu dispoziţiile art. 1 pct. 2 şi art. 24 din Legea nr. 10/2001 reclamantul are dreptul la despăgubiri pentru aceste suprafeţe de teren.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel pârâta Primăria Municipiului Focşani criticând-o pentru nelegalitate pentru următoarele motive:

reclamantul nu a făcut dovada proprietăţii pentru suprafeţele de teren revendicate de 1130 m.p. şi respectiv 761 m.p. la data exproprierii nedeţinând decât 340 m.p. şi respectiv 161 m.p. teren;

expertiza efectuată în cauză identifică terenurile cu suprafeţele din actele de proprietate, dar nu confirmă că la momentul exproprierii autoarea reclamantului deţinea 671 m.p. şi respectiv 1130 m.p. pe strada P. nr. … şi respectiv ….

Prin întâmpinare, reclamantul P.I. solicită respingerea apelului ca nefondat întrucât hotărârea instanţei de fond este temeinică şi legală şi judicios motivată.

Curtea a constatat că apelul declarat de pârâtă este fondat.Potrivit dispoziţiilor art. 24 din Legea nr. 10/2001 cu modificările şi completările

ulterioare, întinderea dreptului de proprietate este aceea care rezultă din decretele şi actele de expropriere.

Imobilul compus din suprafaţa de 1130 m.p. viran situat în Focşani, str. P. nr. . a intrat în proprietatea soţilor D.M. şi D.I. prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. …/22.11.1961 de Notariatul de Stat al raionului Focşani.

Conform certificatului de moştenitor nr. …/29.05.2004 eliberat de B.N.P. „E.A.” în urma decesului numitei D.M., singurul moştenitor este reclamantul P.I., în calitate de frate cu o cotă de 1/1.

Imobilul compus din 761 m.p. teren construcţie situat în Focşani, str. P. nr. . a intrat în proprietatea soţilor D.M. şi D.I. prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. …/331/27.08.1959 de Notariatul de Stat al raionului Focşani.

În urma decesului numitei D.M., singurul moştenitor este reclamantul cu o cotă de 1/1 în calitate de frate conform certificatului de moştenitor susmenţionat.

Prin notificările adresate Primăriei Municipiului Focşani nr. 2334/2001 şi nr. 2335/2001 numita D.M. a solicitat despăgubiri băneşti pentru suprafeţele de teren din cele două titluri de proprietate.

Aşa cum rezultă din adresa nr. 550C/29.07.2013 a Ministerului Afacerilor Interne – Arhivele Naţionale, prin Decretul Prezidenţial nr. 105/24.03.1979 cu anexele sale s-a expropriat de la numiţii D.I. şi D.M. suprafaţa de 161 m.p. teren situat în Focşani, str. P. nr. şi suprafaţa de 340 m.p. teren situat în Focşani, str. P. nr.

Prin urmare, la data exproprierii, autorii reclamantului deţineau în proprietate aceste suprafeţe de teren şi nu cele care sunt menţionate în cele două titluri de proprietate.

Având în vedere şi concluziile expertizei efectuate în cauză, cât şi faptul că apelantul-reclamant nu a făcut dovada prin nici un înscris că la data exproprierii deţinea alte suprafeţe decât cele menţionate în decretul de expropriere se constată că măsurile dispuse prin dispoziţiile nr. …/23.04.2013 şi nr. …/13.05.2013 ale Primăriei Municipiului Focşani sunt legale în spiritul dispoziţiilor art. 24 din Legea nr. 10/2001, republicată.

SECŢIA PENALĂ ŞI PENTRU CAUZE CU MINORI

I. DREPT PENAL

1. Titlu: Alegerea pedepsei. Închisoare. Alcoolemie 2‰.Cuprins pe materii: Drept penal. Partea generală. Individualizarea pedepsei.Indice alfabetic: - Drept penal

- Individualizarea pedepsei- Conducerea unui vehicul sub influenţa alcoolului

Legislaţie relevantă: art.74 alin.2 Cod penal, art.336 alin.1 Cod penalRezumat: Inculpatul a condus pe drumurile publice din municipiul Galaţi autoturismul cu o alcoolemie de 2,00 g/l alcool pur în sânge, cu mult peste limita legală de 0,80 g/l alcool pur în sânge, la doar câteva ore după ce susţinuse examenul auto, fiind implicat şi într-un eveniment rutier soldat cu pagube materiale, condiţii în care fapta acestuia prezintă un pericol real pentru participanţii la trafic.

Având în vedere împrejurările comiterii faptei şi gravitatea acesteia se impunea o sancţionare corespunzătoare a inculpatului, prin aplicarea unei pedepse cu închisoare şi nu cu amendă penală.

Decizia penală nr. 377/A/24.03.2015 a Curţii de Apel Galați

Prin sentinţa penală nr. 2597/04.12.2014 a Judecătoriei Galaţi, în temeiul art. 396 alin. 2 şi alin. 10 N.C.p.p., cu aplicarea art. 61 alin. 4 lit. c) noul C.pen., a fost condamnat inculpatul S.G. la pedeapsa amenzii în cuantum de 135 zile-amendă pentru săvârşirea infracţiunii de conducere a unui vehicul sub influenţa alcoolului sau a altor substanţe, prev. de art. 336 alin. 1 N.C.pen. (faptă din data de 26.02.2014).

S-a stabilit suma corespunzătoare unei zile-amendă ca fiind în cuantum de 25 lei. S-a atras atenţia condamnatul de a depune recipisa de plată integrală a amenzii la

judecătorul delegat cu executarea în termen de 3 luni de la rămânerea definitivă a hotărârii, iar în caz de neexecutare cu rea credinţă a plăţii amenzii, în tot sau în parte, numărul zilelor amendă neexecutate se înlocuieşte cu un număr corespunzător de zile cu închisoare.

În temeiul art. 274 alin. 1 noul Cod de procedură penală, a fost obligat inculpatul S.G. la plata sumei de 150 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

În motivarea hotărârii s-a arătat că prin rechizitoriul nr.1679/P/2014 din 28.07.2014 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Galaţi, s-a dispus punerea în mişcare a acţiunii penale şi trimiterea în judecată in stare de libertate a inculpatului S.G. pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 336 alin. 1 N.C.pen..

În cursul urmăririi penale s-au efectuat acte de urmărire penală specifice, concretizate în următoarele mijloace materiale de probă: proces-verbal de constatare a infracţiunii flagrante, rezultat aparat Drager, buletin de analiză toxicologică-alcoolemie nr. 212/27.02.2014, declaraţii suspect/inculpat S.G., declaraţii martori, înscrisuri.

În faţa instanţei, înainte de începerea cercetării judecătoreşti, inculpatul S.G. a solicitat aplicarea dispoziţiilor privind recunoaşterea învinuirii reglementată de art. 374 alin.4 Cod procedură penală, declarând în faţa instanţei că, recunoaşte în totalitate fapta reţinută în actul de sesizare şi solicită ca judecata să se facă pe baza probelor administrate în faza de urmărire

penală, pe care le cunoaşte şi le însuşeşte. Instanţa, având în vedere poziţia procesuală a inculpatului prin declaraţia dată şi după formularea concluziilor procurorului pe această cerere, dar şi probele administrate în cursul urmăririi penale, a apreciat că sunt îndeplinite condiţiile pentru aplicarea dispoziţiilor privind recunoaşterea învinuirii, în final fiind admisă cererea.

Analizând şi coroborând materialul probator existent la dosarul cauzei, instanţa a reţinut că la data de 26.02.2014 în jurul orei 21.30, lucrătorii de poliţie din cadrul Poliţiei Mun. Galaţi – Biroul Rutier, aflaţi în exercitarea atribuţiilor de serviciu pe raza mun. Galaţi au fost sesizaţi despre producerea unui accident în trafic pe b-dul Marea Unire şi din care au rezultat numai pagube materiale. La faţa locului au fost identificate autoturismele implicate în incident şi anume un autoturism marca Ford cu nr. de înmatriculare GL … şi autoturismul marca Dacia cu nr. de înmatriculare GL …

În prezenţa martorului asistent, a fost identificat şi conducătorul auto al autoturismului marca Ford cu nr. de înmatriculare GL … în persoana inculpatului S.G. şi întrucât emana halenă alcoolică a fost testat cu alcooltestul marca Drager rezultatul fiind de 0,99 mg/l alcool pur în aerul expirat. Urmare a acestei situaţii, inculpatul a fost condus la Spitalul Judeţean de Urgenţă Sf. Apostol Andrei Galaţi pentru a-i fi recoltate probe biologice în vederea stabilirii nivelului alcoolemiei din sânge, aici fiindu-i recoltată o probă la ora 22.15, cea de-a doua fiind refuzată.

Aşa cum reiese din buletinul de analiză toxicologică – alcoolemie, nivelul de alcoolemie stabilit în urma analizei a fost de 2 g %o alcool pur în sânge la singura probă recoltată (ora 2215).

Audiat cu respectarea garanţiilor procesuale, în cursul urmării penale, inculpatul a recunoscut săvârşirea infracţiunii reţinute în sarcina sa, arătând că in data de 26.02.2014 în jurul orei 11.00 a susţinut proba practică a examenului de permis şi ulterior, ca urmare a declarării sale ca admis, pe parcursul zilei a consumat mai multe feluri de băuturi alcoolice, iar în jurul orei 21.30 s-a urcat la volanul autoturismului Ford, conducându-l pe drumurile publice din mun. Galaţi fiind în cele din urmă depistat în trafic de organele de poliţie.

Instanţa a reţinut că, din ansamblul probator administrat în cursul urmăririi penale, coroborat cu declaraţiile de recunoaştere a faptei date în faţa instanţei, reiese fără putinţă de tăgadă că, la data de 26.02.2014, inculpatul S.G. a condus pe drumurile publice autoturismul marca Ford, cu numărul de înmatriculare GL …, în timp ce avea în sânge o îmbibaţie alcoolică de 2 g %o alcool pur în sânge la singura probă recoltată (ora 2215).

S-a reţinut că, în drept, fapta inculpatului, astfel cum a fost descrisă mai sus, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de conducerea unui vehicul sub influenţa alcoolului sau a altor substanţe, prevăzută de art.336 alin.1 N.C.pen.

S-a arătat că fapta săvârşită de inculpat a adus o atingere importantă valorilor apărate de lege şi prin conţinutul ei concret a pus în pericol viaţa şi integritatea fizică a persoanelor şi a celorlalte autovehiculele aflate în trafic.

S-a precizat că la individualizarea şi dozarea pedepsei ce va fi aplicată inculpatului pentru fapta din prezenta cauză, în conformitate cu prevederile art. 74 C. pen., instanţa va avea în vedere limitele de pedeapsă prevăzute de lege pentru infracţiunea dedusă judecăţii (limite ce vor fi reduse conform disp. art. 96 alin.10 C.pr.penală), gravitatea infracţiunii comise şi periculozitatea inculpatului, precum şi ţinând cont de criteriile prev. de la lit. a – g din aceeaşi

dispoziţie legală, precum ar fi: atitudinea inculpatului pe parcursul procesului penal (atitudine sinceră, de recunoaştere a săvârşirii infracţiunii reţinute în sarcina sa şi de colaborare cu organele de anchetă), persoana inculpatului (vârsta acestuia, nivelul de instruire, lipsa antecedentelor penale), cât şi de modul concret de săvârşire al faptei reţinute în sarcina sa şi care a fost descris mai sus, motivul şi scopul urmărit prin săvârşirea faptei, starea de pericol creată, natura şi gravitatea rezultatului produs şi nu în cele din urmă, aşa cum reiese şi din fişa de cazier judiciar, lipsa antecedentelor penale.

Instanţa a apreciat că aplicarea unei amenzi penale inculpatului S.G. va fi în măsură să conducă la atingerea scopului apărării interesului public şi preventiv al pedepsei aceasta deoarece având în vedere împrejurările în care s-a comis fapta, dar şi circumstanţele referitoare la persoana inculpatului şi anume vârsta acestuia, fiind la primul contact cu legea penală.

Împotriva acestei hotărâri a declarat apel Parchetul de pe lângă Judecătoria Galaţi arătând că faţă de împrejurările comiterii faptei, respectiv gradul ridicat al alcoolemiei şi urmările produse, se impunea aplicarea unei pedepse cu închisoare în modalitatea suspendării executării sub supraveghere.

Apelul este fondat.Examinând cauza prin prisma motivelor de apel cât şi din oficiu sub toate aspectele de

fapt şi de drept, conform art. 417 al .2 C.pr.pen., Curtea a constatat că situaţia de fapt şi vinovăţia inculpatului, pentru săvârşirea infracţiunii deduse judecăţii, au fost corect stabilite de prima instanţă, prin probele administrate în cauză, dându-se încadrarea juridică corespunzătoare faptei comise.

Însă, hotărârea este netemeinică cu privire la alegerea pedepsei aplicate inculpatului, respectiv amenda penală.

Este bine cunoscut faptul că, consumul de alcool diminuează semnificativ capacitatea de percepţie a persoanei asupra condiţiilor de desfăşurare a traficului, precum şi capacitatea de reacţie în cazul unor evenimente ivite intempestiv în timpul conducerii vehiculului.

În cauză, inculpatul a condus pe drumurile publice din municipiul Galaţi autoturismul cu o alcoolemie de 2,00 g/l alcool pur în sânge, cu mult peste limita legală de 0,80 g/l alcool pur în sânge, la doar câteva ore după ce susţinuse examenul auto, fiind implicat şi într-un eveniment rutier soldat cu pagube materiale, condiţii în care fapta acestuia prezintă un pericol real pentru participanţii la trafic.

Având în vedere împrejurările comiterii faptei şi gravitatea acesteia se impunea o sancţionare corespunzătoare a inculpatului, prin aplicarea unei pedepse cu închisoare şi nu cu amendă penală.

Împrejurările legate de persoana inculpatului, lipsa antecedentelor penale, vârsta tânără a acestuia, prezentarea sa în faţa organelor judiciare, se impuneau a fi valorificate la momentul stabilirii cuantumului pedepsei şi a modalităţii de executare.

În consecinţă, în baza disp. art. 421 pct. 2 lit. a C.pr.pen., s-a admis apelul declarat de Parchetul de pe lângă Judecătoria Galaţi şi s-a desfiinţat, în parte, sentinţa penală apelată.

În rejudecare, s-a dispus condamnarea inculpatului la o pedeapsă cu închisoarea, pentru comiterea infracţiunii de conducere a unui vehicul sub influenţa alcoolului, prevăzută de art. 336

alin.1 Cod penal, orientată spre minimul special, redus ca urmare a aplicării art. 396 alin.10 Cod procedură penală, în raport de împrejurările comiterii faptei, gravitatea şi urmările acesteia.

Ţinând cont că inculpatul este o persoană tânără, a recunoscut şi regretat fapta comisă, nu are antecedente penale, a avut o comportare bună în societate înainte de comiterea faptei, a fost de acord cu prestarea unei munci în folosul comunităţii, Curtea a apreciat că aplicarea pedepsei este suficientă şi, chiar fără executarea acesteia, inculpatul nu va mai comite alte infracţiuni, astfel că a dispus suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei, cu respectarea măsurilor de supraveghere prevăzute de art.93 alin.1 Cod penal, şi obligaţiile prevăzute de art.93 alin.2 lit.b şi alin.3 Cod penal.

2. Titlu: Concurs de infracţiuni. Aplicarea pedepsei în cazul în care s-au stabilit numai pedepse cu închisoarea.Cuprins pe materii : Drept penal. Partea generală. Unitatea şi pluralitatea de infracţiuniIndice alfabetic: Drept penal - pedeapsa principală în caz de concurs de infracţiuniLegislaţie relevantă: art. 39 Cod penalRezuma t : Potrivit dispoziţiilor art. 39 al. 1, lit. b Cod penal, când s-au stabilit numai pedepse cu închisoare, se aplică pedeapsa cea mai grea, la care se adaugă un spor de o treime din totalul celorlalte pedepse stabilite.

Decizia penală nr.187/A din 16 februarie 2015 a Curţii de Apel Galaţi

Prin sentinţa penală nr. 2524/21.11.2014 a Judecătoriei Focşani s-au dispus următoarele: Stabilirea faţă de inculpatul B.D., pentru comiterea infracţiunilor:- conducerea unui vehicul neînmatriculat sau înregistrat prevăzută de art. 334 alin. 1 din Codul penal, cu aplicarea art. 396 alin. 10 din Codul de pr. pen., pedeapsa de 8 luni închisoare. - conducerea unui vehicul fără permis de conducere prevăzută de art. 335 alin. 1 din Codul penal, cu aplicarea art. 396 alin. 10 din Codul de pr. pen., pedeapsa de 8 luni închisoare.- conducerea unui vehicul sub influenţa alcoolului sau a altor substanţe prevăzută de art. 336 alin. 1 din Codul penal, cu aplicarea art. 396 alin. 10 din Codul de pr. pen., pedeapsa de 8 luni închisoare.

În baza art. 38 alin. 1 din Codul penal s-a constatat că infracţiunile pentru care au fost stabilite pedepsele sunt concurente, astfel că în temeiul art. 39 alin. 1 lit. b din Codul penal inculpatului i s-a aplicat pedeapsa cea mai grea, la care s-a adăugat un spor de o treime din totalul celorlalte două, rezultând o pedeapsă de 11 luni şi 10 zile închisoare.

În baza art. 83 din Codul penal s-a dispus amânarea aplicării pedepsei şi conform art. 84 din Codul penal s-a stabilit un termen de supraveghere de 2 ani, care curge de la data rămânerii definitive a prezentei hotărâri.

În baza art. 85 alin. 1 din Codul penal pe durata termenului de supraveghere s-a dispus ca inculpatul să respecte următoarele măsuri de supraveghere, de a căror verificare va răspunde Serviciul de Probaţiune Vrancea:

- să se prezinte la Serviciul de Probaţiune Vrancea, la datele fixate de acesta; - să primească vizitele consilierului de probaţiune desemnat cu supravegherea sa; - să anunţe, în prealabil, schimbarea locuinţei şi orice deplasare care depăşeşte 5 zile,

precum şi întoarcerea; - să comunice schimbarea locului de muncă; - să comunice informaţii şi documente de natură a permite controlul mijloacelor sale de

existenţă. În baza art. 85 alin. 2 lit. b C. pen., s-a dispus ca pe durata termenului de supraveghere

inculpatul B.D. să presteze o muncă neremunerată pe o perioadă de 30 zile la una dintre următoarele entităţi din comunitate: Primăria Municipiului Focşani sau C.P.E.C.A. Vrancea (entitatea şi tipul de activitate va fi decis de către consilierul de probaţiune).

S-a atras atenţia inculpatului asupra cazurilor de revocare a amânării aplicării pedepsei prevăzute de art. 88 NCP.

În temeiul art. 272 rap. la art. 274 alin. 1 NCPP a fost obligat inculpatul la 400 lei cheltuieli judiciare către stat.

Pentru a pronunţa această sentinţă instanţa de fond a reţinut următoarele: Prin rechizitoriul nr. 2840/P/2014 din data de26.08.2014 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Focşani s-a dispus punerea în mişcare a acţiunii penale şi trimiterea în judecată, în stare de libertate, a inculpatului B.D. pentru comiterea infracţiunilor de conducerea unui vehicul neînmatriculat sau înregistrat, fără permis de conducere şi fiind sub influenţa băuturilor alcoolice sau a altor substanţe prevăzute de art. 334 alin. 1, art. 335 alin. 1, art. 336 alin. 1 cu aplicarea art. 38 alin. 2 din Codul penal.

În actul de sesizare a instanţei s-a reţinut că, în fapt la data de 01.05.2014 a condus pe DN2-E85 mopedul marca …, care nu era înmatriculat sau înregistrat, fără a poseda permis de conducere şi având o alcoolemie de 0,90 gr. ‰, producând un accident de circulaţie în urma căruia s-a autoaccidentat.

Situaţia de fapt astfel prezentată în rechizitoriu a fost reţinută pe baza următoarelor mijloace de probă :

- proces verbal de constatare a faptelor,- planşa fotografică,- declaraţia de suspect/inculpat,- rezultat etilotest,- proces verbal de prelevare,- buletin de examinare clinică,- buletin de analiză toxicologică – alcoolemie,- adresa nr. 31621/26.05.2014 a SPCRPCÎV Vrancea,- adresa 28008/29.05.2014 a Primăriei Mun. Focşani,

- adresa nr. 31622/27.05.2014 a SPCRPCÎV Vrancea.Conform art. 374 din Codul de pr. penală la termenul de judecată din data de 07.11.2014,

instanţa i-a adus la cunoştinţă inculpatului învinuirea ce i se aduce, dreptul de a nu face nicio declaraţie, atrăgându-i, totodată, atenţia că, dacă va da o declaraţie, tot ceea ce va spune va putea fi folosit şi împotriva sa. Instanţa i-a adus la cunoştinţă inculpatului şi dreptul de a pune întrebări şi de a da explicaţii în tot cursul cercetării judecătoreşti, când socoteşte că este necesar.

De asemenea, i s-a pus în vedere că poate solicita ca judecata să aibă loc numai pe baza probelor administrate în cursul urmăririi penale şi a înscrisurilor prezentate de părţi, dacă recunoaşte în totalitate fapta reţinută în sarcina sa, aducându-i la cunoştinţă că poate beneficia în caz de condamnare sau de amânare a executării pedepsei de o reducere a limitelor de pedeapsă prevăzute de lege de o treime în cazul pedepsei închisorii şi de o pătrime în cazul amenzii.

Acesta a precizat că este de acord să beneficieze de dispoziţiile art. 396 alin. 10 din C.pr.pen., sens în care a arătat că recunoaşte săvârşirea faptei reţinute în actul de sesizare a instanţei, a solicitat că judecata să se facă în baza probelor administrate în faza de urmărire penală şi nu a solicitat administrarea de probe.

Totodată, inculpatul B.D. a consimţit să dea declaraţie în faţa instanţei, sens în care s-a procedat la audierea acestuia, conform art. 378 C.pr.pen., rap. la art. 107-110 C.pr.pen., declaraţia sa fiind consemnată şi ataşată la dosar. La acelaşi termen instanţa, după ascultarea concluziilor procurorului şi a celorlalte părţi s-a pronunţat asupra cererii de aplicare a procedurii recunoaşterii învinuirii, apreciind că această procedură poate fi aplicată în cazul de faţă, inculpatul recunoscând în totalitate fapta aşa cum a fost reţinută în sarcina sa prin rechizitoriul cu numărul 2840/P/2014 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Focşani.

Astfel, admiţând cererea inculpatului ca judecata să se desfăşoare în condiţiile art. 375 din Codul de pr. pen., instanţa a întrebat inculpatul dacă doreşte să depună înscrisuri în circumstanţiere, ocazie cu care acesta declară că nu doreşte să se folosească de astfel de probe.

Analizând şi coroborând ansamblul probatoriu administrat atât în timpul urmăririi penale şi a înscrisurilor depuse, instanţa a reţinut următoarele:

În fapt, în ziua de 17.05.2014 în jurul orelor 17.00 inculpatul a condus mopedul proprietate personală marca … pe DN2-E85. Inculpatul a afirmat că datorită unor defecţiuni la sistemul de frânare ale mopedului s-a dezechilibrat şi a căzut de pe acesta pe carosabil. În urma accidentului de circulaţie a suferit leziuni. Echipajul de poliţie care a sosit la faţa locului şi a constat fapta l-a testat cu aparatul etilotest, rezultatul fiind de 0,29 mg/l alcool pur în aerul expirat. Inculpatul a fost condus la Spitalul de Urgenţă „Sf. Pantelimon” Focşani unde i s-au acordat îngrijiri medicale şi i-au fost recoltate probe biologice de sânge în vederea stabilirii alcoolemiei. Din buletinul de analiză toxicologică – alcoolemie nr. …/05.05.2014 emis de SJML Vrancea rezultă că alcoolemia la momentul prelevării mostrelor biologice este de 0,90 gr. ‰.

Instanţa a reţinut că situaţia de fapt se probează şi cu declaraţiile inculpatului de recunoaştere care se coroborează cu celelalte probe administrate în faza urmăririi penale, respectiv:

- proces verbal de constatare a faptelor,- rezultat etilotest care atestă 0,29 mg/l alcool pur în aerul expirat,

- buletin de analiză toxicologică – alcoolemie din care rezultă că alcoolemia la momentul prelevării mostrelor biologice este de 0,90 gr. ‰.

- adresa nr. 31621/26.05.2014 a SPCRPCÎV Vrancea din care rezultă că în evidenţa informatizată mopedul marca … cu seria de şasiu … nu figurează ca fiind înmatriculat,

- adresa 28008/29.05.2014 a Primăriei Mun. Focşani din care rezultă că mopedul marca … cu seria de şasiu … nu este înregistrat la Primăria Municipiului Focşani, Compartimentul Transport Public Local,

- adresa nr. 31622/27.05.2014 a SPCRPCÎV Vrancea din care rezultă că inculpatul B.D. nu figurează în evidenţă ca posesor de permis de conducere.

S-a reţinut că în drept, fapta inculpatului care a condus pe drumurile publice mopedul marca …, care nu era înmatriculat sau înregistrat, fără a poseda permis de conducere şi având o alcoolemie de 0,90 gr. ‰, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunilor de conducerea unui vehicul neînmatriculat sau înregistrat, fără permis de conducere şi fiind sub influenţa băuturilor alcoolice sau a altor substanţe prevăzute de art. 334 alin. 1, 335 alin. 1, 336 alin. 1 cu aplicarea art. 38 alin. 2 din Codul penal

Sub aspectul laturii obiective, elementul material al infracţiunilor constă în conducerea pe drumurile publice a unui autovehicul neînmatriculat, respectiv conducerea unui autovehicul pentru care legea prevede obligativitatea deţinerii permisului de conducere, fără a fi posesorul unui astfel de permis şi conducerea pe drumurile publice a unui vehicul pentru care legea prevede obligativitatea deţinerii permisului de conducere de către o persoană care are o îmbibaţie alcoolică de peste 0,8g/l alcool pur în sânge. Sub acest aspect, din probele administrate, instanţa a constatat că inculpatul a condus pe DN2-E85 mopedul marca …, care nu era înmatriculat sau înregistrat, fără a poseda permis de conducere şi având o alcoolemie de 0,90 gr. ‰.

Urmarea imediată a săvârşirii faptelor este reprezentată de o stare de pericol pentru relaţiile sociale ocrotite de dispoziţiile care stabilesc regimul circulaţiei pe drumurile publice, iar legătura de cauzalitate rezultă din însăşi săvârşirea faptelor de către inculpat, fiind infracţiuni de pericol.

Sub aspectul laturii subiective, instanţa a reţinut că inculpatul a acţionat cu vinovăţie în modalitatea intenţiei indirecte aceasta prevăzând rezultatul faptei şi deşi nu l-a urmărit, a acceptat posibilitatea producerii lui. Aşadar, vinovăţia inculpatului rezultă din probele administrate în cursul urmăririi penale care se coroborează cu declaraţia inculpatului de recunoaştere a faptei.

La individualizarea pedepsei ce a fost aplicată inculpatului, instanţa a avut în vedere criteriile generale de individualizare prevăzute de art. art. 74 C. pen., respectiv împrejurările şi modul de comitere a infracţiunii, precum şi mijloacele folosite, starea de pericol creată pentru valoarea ocrotită, natura şi gravitatea rezultatului produs ori a altor consecinţe ale infracţiunii, motivul săvârşirii infracţiunii şi scopul urmărit, natura şi frecvenţa infracţiunilor care constituie antecedente penale ale infractorului, conduita după săvârşirea infracţiunii şi în cursul procesului penal şi nivelul de educaţie, vârsta, starea de sănătate, situaţia familială şi socială.

Astfel, pe de o parte, instanţa a avut în vedere gradul ridicat de pericol social al faptei concretizat în valorile sociale care au fost vătămate – siguranţa circulaţiei rutiere pe drumurile publice, faptul că inculpatul a nesocotit normele legale comiţând în concurs 3 infracţiuni, dar şi

circumstanţele personale ale inculpatului, care a dat dovadă de sinceritate şi colaborare cu organele judiciare. S-a ţinut seama de faptul că valoarea alcoolemiei este relativ mică, de 0,9‰, autovehiculul condus este unul de putere mică, iar distanţa parcursă este redusă. S-a mai arătat că nu trebuie neglijat faptul că autovehiculul avea probleme la sistemul de frânare ceea ce a şi dus la producerea unui accident rutier în urma căruia s-a autoaccidentat.

S-a reţinut şi faptul că inculpatul a manifestat o atitudine constant sinceră, recunoscând comiterea faptei şi împrejurările în care aceasta s-a produs, conduita exemplară a inculpatului în societate atât anterior săvârşirii faptei, reieşită din lipsa antecedentelor penale, cât şi ulterior, reliefată prin atitudinea sa procesuală concretizată în prezentarea în faţa organelor de urmărire penală şi a instanţei de judecată, contribuind astfel în mod nemijlocit la soluţionarea justă şi cu celeritate a cauzei şi la aflarea adevărului, cu respectarea exigenţelor impuse de art. 6 din C.E.D.O, precum şi faptul că prejudiciul a fost acoperit parţial, aspecte de natură a genera aplicarea unei pedepse al cărei cuantum va fi orientat spre minimul special prevăzut de lege, in măsură să asigure scopul educativ al pedepselor.

Toate aceste împrejurări de fapt au creat, în mod neîndoielnic, convingerea instanţei asupra faptului că incidentul ce face obiectul prezentei cauze a fost şi va fi un eveniment singular în viaţa inculpatului care, fiind o persoană la vârsta maturităţii, are capacitatea de conştientizare a faptei sale şi a urmărilor acesteia, astfel că va adopta pe viitor o atitudine de respectare întocmai a normelor juridice de convieţuire socială.

În aceste condiţii, instanţa s-a orientat spre pedeapsa închisorii dintre pedepsele alternative prevăzute de art. 334 alin. 1 şi art. 336 alin. 1 din Codul penal

Totodată, având în vedere că la termenul de judecată din data de 07.11.2014, inculpatul a precizat că este de acord să beneficieze de dispoziţiile art. 396 alin. 10 C.pr.pen. arătând că recunoaşte săvârşirea faptei reţinute în actul de sesizare a instanţei, solicitând ca judecata să se facă în baza probelor administrate în faza de urmărire penală, fără a solicita administrarea de probe, instanţa a dat deplină eficienţă acestor dispoziţii, şi a acordat beneficiul reducerii cu o treime a limitelor de pedeapsă prevăzute de lege.

Având în vedere reducerea cu o treime a limitelor de pedeapsă prevăzute de lege, pedeapsa cu închisoarea de la 1 an la 3 ani stabilită de lege pentru săvârşirea infracţiunii de conducerea unui vehicul neînmatriculat sau înregistrat prevăzută de art. 334 alin. 1 din Codul penal s-a redus la o pedeapsă cu închisoarea între 8 luni şi 2 ani, pedeapsa cu închisoarea de la 1 an la 5 ani stabilită de lege pentru săvârşirea infracţiunii de conducerea unui vehicul fără permis de conducere prevăzută de art. 335 alin. 1 din Codul penal s-a redus la o pedeapsă cu închisoarea între 8 luni şi 3 ani şi 4 luni, iar pedeapsa cu închisoarea de la 1 an la 5 ani stabilită de lege pentru săvârşirea infracţiunii de conducerea unui vehicul sub influenţa alcoolului prevăzută de art. 336 alin. 1 din Codul penal s-a redus la o pedeapsă cu închisoarea între 8 luni şi 4 ani şi 4 luni.

În acest context, instanţa a apreciat că scopul pedepsei poate fi atins şi prin aplicarea unei pedepse orientate spre minimul special prevăzut de lege – care, urmare a reducerii limitei minimului special de pedeapsă este de 8 luni închisoare pentru fiecare dintre cele patru infracţiuni.

Aşadar, constatând că fapta există, constituie infracţiune şi a fost săvârşită de inculpat, instanţa, potrivit art. 396 alin. 2 C.pr.pen., cu aplicarea art. 396 alin. 10 C.pr.pen. a stabilit inculpatului B.D. o pedeapsă de 8 luni închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii de conducerea unui vehicul neînmatriculat sau înregistrat prevăzută de art. 334 alin. 1 din Codul penal, o pedeapsă de 8 luni închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii de conducerea unui vehicul fără permis de conducere prevăzută de art. 335 alin. 1 din Codul penal şi o pedeapsă de 8 luni închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii de conducerea unui vehicul sub influenţa alcoolului sau a altor substanţe prevăzută de art. 336 alin. 1 din Codul penal apreciind că pedeapsa astfel cum va fi stabilită şi aplicată este de natură să asigure atingerea scopurilor preventiv-educative şi sancţionatorii ale pedepsei.

Având în vedere că infracţiunile pentru care au fost stabilite pedepsele sunt concurente, conform art. 38 alin. 1 din Codul penal urmează ca în temeiul art. 39 alin. 1 lit. b din Codul penal inculpatului i s-a aplicat pedeapsa cea mai grea, la care se adaugă un spor de o treime din totalul celorlalte două.

Cu privire la individualizarea judiciară a executării pedepsei, instanţa a reţinut incidenţa în cauză a dispoziţiilor art. 83 C.pen., conform cărora se poate dispune amânarea executării pedepsei cu îndeplinirea cumulativă a următoarelor condiţii:

- pedeapsa stabilită, inclusiv în cazul concursului de infracţiuni, este amenda sau închisoarea de cel mult 2 ani,

- infractorul nu a mai fost condamnat anterior la pedeapsa închisorii,- infractorul şi-a manifestat acordul în a presta o muncă neremunerată în folosul

comunităţii,- în raport de persoana infractorului, de conduita avută anterior săvârşirii infracţiunii, de

eforturile depuse de acesta pentru înlăturarea sau diminuarea consecinţelor infracţiunii, precum şi de posibilităţile de îndreptare, instanţa apreciază că aplicarea imediată a unei pedepse nu este necesară, dar se impune supravegherea conduitei sale pentru o perioadă determinată.

Considerând că în cauză sunt îndeplinite cerinţele prevăzute de art. 83 C. pen., respectiv pedeapsa stabilită prin prezenta sentinţă fiind mai mică de 2 ani închisoare, lipsa antecedentelor penale, acordul manifestat de inculpat de a presta muncă neremunerată în folosul comunităţii şi convingerea instanţei că scopul pedepsei poate fi atins şi fără executarea de către inculpat a pedepsei aplicate - convingere fundamentată pe circumstanţele personale ale inculpatului, constând în integrarea sa pe deplin în familie şi societate - instanţa, în baza art. 83 C. pen., a amânat aplicarea pedepsei pe un termen de încercare de 2 ani, conform art. 84 C. pen. care va curge de la data rămânerii definitive a prezentei hotărâri.

S-a dispus ca pe durata termenului de supraveghere, conform art. 85 alin. 1 din Codul penal, inculpatul să respecte următoarele măsuri de supraveghere:

- să se prezinte la Serviciul de Probaţiune Vrancea, la datele fixate de acesta; - să primească vizitele consilierului de probaţiune desemnat cu supravegherea sa;

- să anunţe, în prealabil, schimbarea locuinţei şi orice deplasare care depăşeşte 5 zile, precum şi întoarcerea;

- să comunice schimbarea locului de muncă; - să comunice informaţii şi documente de natură a permite controlul mijloacelor sale de

existenţă. De verificarea acestor măsuri de supraveghere va răspunde Serviciul de Probaţiune Vrancea:

Instanţa a atras atenţia inculpatului asupra cazurilor de revocare a amânării aplicării pedepsei prevăzute de art. 88 NCP (nerespectarea cu rea-credinţă a măsurilor de supraveghere, săvârşire unei noi infracţiuni până la expirarea termenului de supraveghere).

Pentru ca prezenta sentinţă să producă efecte mai profunde în conştiinţa inculpatului, care să realizeze gravitatea faptelor sale s-a impus ca în baza art. 85 alin. 2 lit. b C. pen., pe durata termenului de supraveghere inculpatul B.D. să presteze o muncă neremunerată pe o perioadă de 30 zile la una dintre următoarele entităţi din comunitate – Primăria Municipiului Focşani sau C.P.E.C.A. Vrancea. Urmează ca entitatea şi tipul de activitate să fie ales de către consilierul de probaţiune, care va stabili şi programul.

În temeiul art. 272 rap. la art. 274 alin. 1 Codul de pr. pen. a fost obligat inculpatul la 400 lei cheltuieli judiciare către stat. În termen legal împotriva acestei sentinţe a declarat apel Parchetul de pe lângă Judecătoria Focşani invocând nelegalitatea hotărârii sub aspectul cuantumului sporului de pedeapsă aplicat în urma contopirii pedepselor stabilite de instanţa de fond.

Apelul declarat de Parchetul de pe lângă Judecătoria Focşani este fondat şi urmează a fi admis. Examinând sentinţa supusă controlului judiciar prin prisma motivelor invocate, dar şi din oficiu sub toate aspectele de fapt şi de drept, conform art. 417 al. 2 Cod pr. penală, Curtea constată că situaţia de fapt şi vinovăţia inculpatului B.D. au fost în mod corect reţinute de instanţa de fond, având în vedere probele administrate în cauză în faza de urmărire penală întrucât inculpatul a uzat de procedura recunoaşterii vinovăţiei prevăzută de art. 375 Cod pr. penală.

În ceea ce priveşte critica formulată de procuror cu privire la cuantumul sporului de pedeapsă aplicat în urma contopirii pedepselor stabilite de instanţa de fond, Curtea reţine că aceasta este fondată.

Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 39 al. 1, lit. b Cod penal, când s-au stabilit numai pedepse cu închisoare, se aplică pedeapsa cea mai grea, la care se adaugă un spor de o treime din totalul celorlalte pedepse stabilite.

În speţă, instanţa de fond a stabilit faţă de inculpatul B.D. trei pedepse a câte 8 luni închisoare fiecare, astfel încât, făcând aplicarea textului de lege mai sus arătat, trebuia ca inculpatului să i se aplice pedeapsa de 8 luni închisoare, sporită cu 1/3 din totalul celorlalte două pedepse, respectiv cu 1/3 din 16 luni închisoare, adică cu 5 luni şi 10 zile. În acest fel se constată că pedeapsa finală ce trebuia stabilită faţă de inculpat era de 1 an, 1 lună şi 10 zile închisoare, ce rezultă din adiţionarea pedepsei de 8 luni închisoare cu sporul obligatoriu calculat conform art. 39 al. 1, lit. b Cod penal, de 5 luni şi 10 zile.

Pentru acest motiv, Curtea va admite apelul promovat în cauză, va desfiinţa în parte sentinţa instanţei de fond, iar în rejudecare va majora pedeapsa rezultantă stabilită faţă de inculpatul B.D. de la 11 luni şi 10 zile închisoare la 1 an, 1 lună şi 10 zile închisoare.

În ceea ce priveşte dispoziţiile de amânare a aplicării pedepsei şi stabilirea termenului de 2 ani de supraveghere, acestea vor fi menţinute, condiţiile de aplicare a acestei instituţii fiind îndeplinite şi după majorarea pedepsei. Totodată, vor fi menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei penale apelate. Faţă de cele mai sus arătate, văzând şi dispoziţiile art. 421 pct. 2 lit. a şi cele ale art. 275 alin. 3 Cod pr. penală.

II. DREPT PROCESUAL PENAL

1.Titlu: Redeschiderea procesului penal în cazul judecării în lipsa persoanei condamnate. Analizare admisibilitate în principiu. Respingere ca inadmisibilă a cererii care este formulată cu depăşirea termenului prevăzut de art. 466 Cod pr. penală.Cuprins pe materii: Drept procesual penal. Partea specială. Redeschiderea procesului penal în cazul judecării în lipsa persoanei condamnate.Indice alfabetic: Drept procesual penal - redeschiderea procesului penal în cazul judecării în lipsa persoanei condamnateLegislaţie relevantă: art. 466, art. 468, art. 469 Cod procedură penală Rezumat: O primă etapă în cadrul procedurii redeschiderii procesului penal o constituie admisibilitatea în principiu, procedură în care instanţa analizează criteriile instituite de art. 469 al. 1 Cod pr. penală, iar în situaţia în care constată neîndeplinirea unuia dintre acestea, inclusiv formularea în termen a cererii, dispune respingerea acesteia ca inadmisibilă.

Decizia penală nr.1222/A din 15 decembrie 2014 a Curţii de Apel Galaţi

Prin sentinţa penală nr. 2210/14.10.2014 a Judecătoriei Focşani s-a dispus respingerea

cererii de redeschidere a procesului penal formulată de condamnatul I.V. ca fiind tardivă, şi obligarea acestuia la plata cheltuielilor judiciare către stat.

Pentru a pronunţa această sentinţă instanţa de fond a reţinut următoarele:Prin cererea înregistrată la data de 12 august 2012 pe rolul Judecătoriei Focşani sub nr.

10400/231/2014, petentul condamnat a solicitat I.A. a solicitat redeschiderea procesului penal desfăşurat în lipsă.

În motivarea cererii, petentul a arătat că a fost condamnat la pedeapsa de 3 ani şi 4 luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de furt calificat şi întrucât doreşte a se împăca cu partea vătămată şi a-i restitui suma de bani cu care aceasta s-a constituit parte civilă, consideră a fi necesară rejudecarea cauzei.

În susţinerea cererii, petentul a depus la dosarul cauzei copie a mandatului de executare nr. 5166/27.04.2007 şi memoriu.

La solicitarea instanţei a fost ataşat dosarul nr. 4683/231/2006 al Judecătoriei Focşani.La termenul de judecată din 06.10.2014, procurorul de şedinţă a invocat excepţia

tardivităţii cererii formulate de petent.S-a arătat că potrivit dispoziţiilor art. 466 al. 1 C. pr. pen., “persoana condamnată

definitive care a fost judecată în lipsă poate solicita redeschiderea procesului penal în termen de o lună din ziua în care a luat cunoştinţă, prin orice notificare oficială, că s-a desfăşurat un proces penal împotriva sa”, iar potrivit al. 3 al aceluiaşi articol “Pentru persoana condamnată definitiv judecată în lipsă faţă de care un stat străin a dispus extrădarea sau predarea în baza mandatului european de arestare, termenul prevăzut la al. 1 curge de la data la care, după aducerea în ţară, i-a fost comunicată hotărârea de condamnare.”

Verificând dosarul nr. 4683/231/2014 al Judecătoriei Focşani, coroborat cu dispoziţiile legale mai sus invocate, instanţa a reţinut că petentului - persoană condamnată i-a fost comunicată hotărârea de condamnare în baza căruia a fost emis mandatul de executare nr. 5166/27.04.2007 în luna mai 2013. Acesta a înaintat prezenta cerere la instanţă la data de 12.08.2014, deci cu depăşirea termenului de 1 lună stabilit de dispoziţiile art. 466 C. pr. pen.Prin urmare, s-a apreciat că excepţia invocată este întemeiată, sens în care a fost admisă. În termen legal împotriva acestei sentinţe a declarat apel condamnatul I.A., solicitând admiterea cererii sale de redeschidere a procesului penal, pe motiv că s-a împăcat cu partea vătămată.

Apelul declarat de condamnatul I.A. este fondat şi urmează a fi admis, însă sub alt aspect decât cel invocat. Examinând sentinţa supusă controlului judiciar prin prisma motivelor invocate, dar şi din oficiu sub toate aspectele de fapt şi de drept, conform art. 417 al. 2 Cod pr. penală, Curtea reţine că, potrivit art. 466 al. 1 Cod pr. penală Persoana condamnată definitiv care a fost judecată în lipsă poate solicita redeschiderea procesului penal în termen de o lună din ziua în care a luat cunoştinţă, prin orice notificare oficială, că s-a desfăşurat un proces penal împotriva sa, iar conform art. 466 al. 3 Cod pr. penală Pentru persoana condamnată definitiv judecată în lipsă

faţă de care un stat străin a dispus extrădarea sau predarea în baza mandatului european de arestare, termenul prevăzut la alin. (1) curge de la data la care, după aducerea în ţară, i-a fost comunicată hotărârea de condamnare.

În speţă, condamnatul I.A. a fost predat autorităţilor din România de autorităţile judiciare din Marea Britanie la data de 17.06.2014, dată când a şi început executarea pedepsei de 3 ani şi 4 luni în Penitenciarul Bucureşti –Rahova şi de la care se calculează şi termenul de 1 lună la care face referire art. 466 al. 1 Cod pr. penală, câtă vreme la dosar nu există o dovadă că hotărârea de condamnare i-a fost comunicată ulterior acestei date.

Este de subliniat că, având în vedere prevederile exprese ale art. 466 al. 3 Cod pr. penală, conform cărora pentru personale predate în baza mandatului european de arestare, termenul prevăzut la alin. (1) curge abia după data aducerii în ţară, când are loc comunicarea hotărârii de condamnare, comunicarea anterior aducerii în ţară a hotărârii nu are relevanţă în calcularea termenului de solicitare a redeschiderii procesului penal.

Aşa fiind, constatând că prima cerere în care condamnatul a solicitat rejudecarea sa a fost adresată de acesta Judecătoriei Focşani la data de 02.07.2014, cerere care trebuie luată în considerare chiar dacă a fost restituită condamnatului pentru completare, rezultă că cererea de redeschidere a procesului penal a fost în mod greşit respinsă ca tardivă de instanţa de fond.

Cu toate acestea, Curtea constată că cererea condamnatului I.A. nu este admisibilă şi se impunea a fi respinsă ca atare, pentru următoarele considerente:

Conform art. 468 al. 1 Cod pr. penală La primirea cererii de redeschidere a procesului penal, se fixează termen pentru examinarea admisibilităţii în principiu, preşedintele dispunând ataşarea dosarului cauzei, precum şi citarea părţilor şi a subiecţilor procesuali principali interesaţi.

De asemenea, conform art. 469 al. 1 Cod pr. penală Instanţa, ascultând concluziile procurorului, ale părţilor şi ale subiecţilor procesuali principali, examinează dacă: a) cererea a fost formulată în termen şi de către o persoană dintre cele prevăzute la art. 466; b) au fost invocate temeiuri legale pentru redeschiderea procesului penal; c) motivele în baza cărora este formulată cererea nu au fost prezentate într-o cerere anterioară de redeschidere a procesului penal, care a fost judecată definitiv.

În fine, conform art. 469 al. 4 Cod pr. penală Dacă instanţa constată neîndeplinirea condiţiilor prevăzute la art. 466, dispune prin sentinţă respingerea cererii de redeschidere a procesului penal.

Din cele mai sus expuse rezultă că o primă etapă în cadrul procedurii redeschiderii procesului penal o constituie admisibilitatea în principiu, procedură în care instanţa analizează criteriile instituite de art. 469 al. 1 Cod pr. penală, iar în situaţia în care constată neîndeplinirea unuia dintre acestea, inclusiv formularea în termen a cererii, dispune respingerea acesteia ca inadmisibilă.

Aşa fiind, sub un prim aspect, Curtea reţine că şi în cazul în care instanţa de fond ar fi constatat în mod corect că cererea condamnatului I.A. a fost tardiv introdusă ar fi trebuit să dispună respingerea acesteia ca inadmisibilă şi nu ca tardivă.

Aşa cum s-a arătat însă mai sus, cererea de redeschidere a procesului penal nu este tardiv formulată, urmând a fi analizată sub incidenţa celorlalte criterii instituite de art. 469 al. 1 Cod pr. penală.

Din această perspectivă, Curtea constată că cererea nu este formulată de o persoană dintre cele prevăzute la art. 466, respectiv de o persoană care a fost judecată în lipsă.

Potrivit art. 466 al. 2 Cod pr. penală, este considerată persoană care a fost judecată în lipsă persoana condamnată care nu a fost citată la proces şi nu a luat cunoştinţă în niciun alt mod oficial despre acesta, respectiv, deşi a avut cunoştinţă de proces, a lipsit în mod justificat de la judecarea cauzei şi nu a putut încunoştinţa instanţa. Nu se consideră judecată în lipsă persoana condamnată care şi-a desemnat un apărător ales ori un mandatar, dacă aceştia s-au prezentat oricând în cursul procesului, şi nici persoana care, după comunicarea, potrivit legii, a sentinţei de condamnare, nu a declarat apel, a renunţat la declararea lui ori şi-a retras apelul.

În speţă, condamnatul I.A. nu poate fi considerată persoană care a fost judecată în lipsă întrucât nu a lipsit de la judecarea cauzei, fiind prezent la judecata în fond la termenul din 06.10.2006, când a solicitat amânarea pentru angajarea unui avocat, iar la judecata în apel şi-a desemnat un avocat ales (av. B.T.) care s-a prezentat la data de 06.04.2007 când a formulat concluzii în cauză.

Aşa fiind, Curtea constată că în speţă cererea de redeschidere a procesului penal a fost formulată de o persoană care nu a fost judecată în lipsă astfel încât condiţia prevăzută de art. 469 al. 1 lit. a, teza a II-a Cod pr. penală pentru admiterea cererii nu este îndeplinită, situaţie în care cererea trebuie respinsă ca inadmisibilă.

Faţă de cele mai sus arătate, văzând şi dispoziţiile art. 421 pct. 2 lit. a Cod pr. penală, Curtea va admite apelul declarat şi va desfiinţa în parte sentinţa apelată în sensul respingerii cererii de redeschidere a procesului penal formulată de condamnatul I.A. ca fiind inadmisibilă în loc de tardivă. Celelalte dispoziţii ale sentinţei penale apelate vor fi menţinute.

Conform art. 275 alin. 3 Cod pr. penală cheltuielile judiciare ocazionate cu soluţionarea apelului vor rămâne în sarcina statului.

2. Titlu: achitare pentru săvârşirea infracţiunii de ”braconaj cinegetic”, prev. de art. 42 al.1 lit. a, b, i, k, l şi al. 2 lit. c din Legea nr. 407/2006Cuprins pe materii: Drept procesual penal: achitare conform art.16 alin.1 lit.c Cod procedură penală. Drept penal. Infracţiunea de ,,braconaj cinegetic”, prev. de art. 42 al.1 lit.a, b, i, k, l şi al. 2 lit. c din Legea nr. 407/2006Indice alfabetic: Drept procesual penal

Achitare. Drept penal. Infracţiunea de braconaj cinegetic

Legislaţie relevantă: art. 16 alin.1 lit. c Cod procedură penală, art. 42 al.1 lit. a, b, i, k, l şi al. 2 lit. c din Legea nr.407/2006Rezumat: Inculpatul B.N. nu a avut vreo contribuţie la împuşcarea celor doi iepuri, iar existenţa farurilor aprinse ale maşinii este justificată de intervalul nocturn în care s-a produs incidentul.

Nu sunt elemente de fapt, care să se desprindă din mijloacele de probă administrate şi să conducă la concluzia că inculpatul B.N. a participat la comiterea infracţiunii de „braconaj cinegetic” prev. de art. 42 al. 1 lit. a, b, i, k, l şi alin.2 lit. c din Legea nr. 407/2006, cu aplic. art. 5 Cod penal, soluţia care se impune fiind cea de achitare conform art. 396 al.5 Cod procedură penală în ref. la art.16 alin.1 lit.c Cod procedură penală.

Din declaraţiile celor cinci martori relevanţi în cauză şi ale inculpatului B.N. rezultă cu certitudine că cel care a împuşcat cei doi iepuri la data de 13.10.2013, pe timp de noapte, a fost martorul S.F., acesta fiind condamnat pentru respectiva faptă prin sentinţa penală nr.151/18.09.2014 a Judecătoriei Tg. Bujor.

Decizia penală nr. 403/27.03.2015 a Curţii de Apel Galați

Prin sentinţa penală nr. 235/18.12.2014 a Judecătoriei Tg. Bujor, în temeiul art. 42 alin. 1 lit. a, b, i, k, l şi alin. 2 lit. c Legea nr. 407/2006 cu aplicarea art. 5 C.pen., a fost condamnat inculpatul B.N. la pedeapsa de 1 an închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii de braconaj cinegetic.

În temeiul art. 44 lit. b Legea nr. 407/2006 cu aplicarea art. 5 C.pen., a fost condamnat inculpatul B.N. la pedeapsa de 4 luni închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii de transport vânat braconat.

În baza disp. art. 33 lit. a cu referire la art. 34 alin. 1 lit. b Cod Penal (1968) s-a dispus contopirea pedepselor aplicate, inculpatul B.N. urmând a executa pedeapsa cea mai grea de 1 (unu) an închisoare.

În baza art. 12 din Legea nr. 187/2012 şi art.71 alin. 2 Cod penal (1968) i s-a interzis inculpatului exerciţiul drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza II şi lit. b) Cod penal (1968).

În baza dispoziţiilor art. 81 Cod penal (1968) s-a dispus suspendarea condiţionată a executării pedepsei aplicată inculpatului prin prezenta sentinţă penală pe o perioadă de 3 (trei) ani, termen de încercare calculat potrivit dispoziţiilor art. 82 Cod penal (1968).

În baza art.12 din Legea nr. 187/2012 şi art. 71 alin 5 Cod penal (1968) pe durata suspendării condiţionate a executării pedepsei închisorii anterior menţionată s-a dispus suspendarea şi executarea pedepselor accesorii.

Potrivit art. 404 Cod procedură penală i s-a atras atenţia inculpatului asupra dispoziţiilor art. 83 Cod penal (1968) privind revocarea suspendării condiţionate a executării pedepsei în cazul săvârşirii unei noi infracţiuni în cursul termenului de încercare.

S-a dedus perioada reţinerii inculpatului de la 13.10.2013 la 14.10.2013 luată prin Ordonanţa din 14.10.2013.

În baza art. 118 alin. 2 Cod penal (1968) s-a confiscat în parte prin echivalent bănesc a sumei de 600 EUR.

În temeiul art. 397 alin. 1 C.pr.pen. raportat la art.19 Cod procedură penală, a fost admisă acţiunea civilă exercitată de partea civilă A.J.V.P.S. G. şi a obligat inculpatul la plata sumei de 600 EUR.

În temeiul art.274 alin.1 C.pr.pen., a fost obligat inculpatul B.N. la plata cheltuielilor judiciare avansate de către stat, în ambele etape ale procesului penal, în cuantum total de 945 lei. Onorariul apărătorului din oficiu, în cuantum de 200 lei s-a avansat din fondul Ministerului Justiţiei.

S-a reţinut printre altele că, în seara zilei de 13.10.2013, S.I. i-a încredințat fiului său, S.F., arma de vânătoare letală marca … seria … nr. …, calibru 12 mm, pentru a o curăţa, cunoscând că acesta nu este autorizat să primească o astfel de armă.

Inculpatul S.F. a luat arma și 3 cartușe fără știrea tatălui său și, în jurul orei 18 30, s-a întâlnit cu inculpatul B.N. și cu martorul S.L.M. la domiciliul lui B.N. Toți trei au plecat cu autoutilitara marca Nissan, înmatriculată în Italia cu nr. …, condusă de B.N. și au ajuns pe fondul de vânătoare nr… B., județul Galați.

La lumina farurilor, pe timp de noapte, inculpatul S.F. a executat fără a poseda permis de armă și autorizație de vânătoare trei focuri de armă, vânând doi iepuri de câmp, în afara perioadei de vânătoare la această specie de animale.

În scurt timp, au fost depistați de paznicul de vânătoare D.I. și de organele de poliție.Martorul S.L.M. nu a cunoscut intențiile inculpaților S.F. și B.N., știind că aceștia din

urmă doreau să meargă la tăiat coceni.În urma efectuării necropsiei cadavrelor celor doi iepuri de câmp găsiți în autoutilitara

inculpatului, s-a stabilit că animalele au fost împușcate.Situaţia de fapt, astfel cum a fost reţinută mai sus, a rezultat din analiza următoarelor

mijloace de probă administrate în cauză: proces-verbal de sesizare din oficiu, proces-verbal de sesizare telefonică, procese verbale de cercetare la faţa locului, proces-verbal de verificare a condiţiilor de păstrare a armamentului şi muniţiei, planşă fotografică, raport de constatare tehnico-ştiinţifică balistică nr. … din 21.10.2013, raport de constatare tehnico-ştiinţifică balistică nr. … din 19.12.2013; dovada seria … nr. … a Serviciului Cazier Judiciar, adresele de prejudiciu nr. …/02.04.2014 şi nr. …/14.10.2013 a A.J.V.P.S. G., proces-verbal de ridicare-primire din 14.10.2013 a doi iepuri vânaţi, buletin de analiză morfopatologică, toxicologie-chimie şi parazitologie nr. … din 21.01.2014 a I.D.S.A. Bucureşti, act de necropsie nr. … din 30.10.2013, procese verbal de verificare a deţinătorilor legali de arme şi muniţii, declaraţii de martori şi declaraţii ale inculpaţilor, proces-verbal de indisponibilizare autovehicul, proces-verbal de restituire autovehicul, declaraţii ale martorilor, declaraţii ale inculpaţilor, declaraţii inculpat B.N., declaraţii martor D.I., declaraţii martor C.A., declaraţii martor S.M.L., declaraţii martor S.F. şi declaraţii martorul S.I.

În drept, fapta inculpatului B.N. în modalitatea descrisă anterior, a întrunit elementele constitutive ale infracţiunilor de: braconaj cinegetic prev. de art. 42 alin. 1 lit. a, b , i, k, l şi alin.

2 lit. c Legea 407/2006 modificată, transportul vânatului braconat, prev. de art. 44 lit. b Legea 407/2006, ambele cu aplicarea art. 38 alin. 1 Cod penal (1968).

Instanţa a observat că la data de 01.02.2014 au intrat în vigoare Noile Coduri penal şi de procedură penală.

Potrivit art. 5 alin. 1 din Noul Cod penal în cazul în care de la săvârşirea infracţiunii şi până la judecarea definitivă a cauzei au intervenit una sau mai multe legi penale, se aplică legea mai favorabilă.

În opinia instanţei vechea reglementare a infracţiunii este mai favorabilă inculpatului sub aspectul regimului de sancţionare a concursului de infracţiuni.

În drept, fapta inculpatului B.N., comisă împreună cu numitul S.F. care la data de 13.10.2013 a urmărit pe timp de noapte, vânatul pe fondul de vânătoare nr. … B, jud. G., fără acordul gestionarului acestuia, folosindu-se de lumina farurilor unui autovehicul şi de a vâna, fără permis de vânătoare şi autorizaţie de vânătoare legală, doi iepuri de câmp, în afara perioadelor legale de vânătoare la această specie, a întrunit elementele constitutive ale infracţiunii de braconaj cinegetic prevăzută de art. 42 alin. 1 lit. a, b, i, k, l, şi alin. 2 lit. c din Legea nr. 407/2006.

Întrucât fapta dedusă judecăţii există, constituie infracţiune şi a fost săvârşită de către inculpat, atrăgând răspunderea penală conform art. 17 Cod penal (1968), instanţa a pronunţat o soluţie de condamnare a acestuia.

La individualizarea sancţiunii şi proporţionalizarea acesteia, instanţa a avut în vedere dispoziţiile art. 72 alin. 1 şi ale art. 52 Cod penal (1968).

În conformitate cu dispoziţiile art. 52 şi 72 Cod penal (1968), instanţa a avut în vedere gradul de pericol social concret al faptei săvârşite, circumstanţele personale ale inculpatului, împrejurările care atenuează sau agravează răspunderea penală şi limitele de pedeapsă stabilite de lege.

Gradul de pericol social al faptei comise a fost apreciat în baza art. 181 alin. 2 Cod penal şi s-a avut în vedere modul şi mijloacele de săvârşire a faptei, scopul urmărit, împrejurările concrete în care s-a comis fapta, precum şi urmarea produsă. Astfel, instanţa a apreciat că fapta săvârşită de inculpat prezintă un grad de pericol social mediu, având în vedere modul in care inculpatul a acţionat, precum şi prejudiciul produs.

În ceea ce priveşte persoana inculpatului B.N., acesta nu a avut o atitudine sinceră, nerecunoscând săvârşirea faptei reţinute în sarcina sa. S-a reţinut totodată că inculpatul s-a prezentat atât la chemarea organelor de urmărire penală, cât şi în faţa instanţei de judecată, având din acest punct de vedere o atitudine procesuala corectă. De asemenea, instanţa a ţinut cont de faptul că inculpatul are antecedente penale, astfel cum rezultă din fişa de cazier judiciar ataşată la dosarul cauzei.

În privinţa limitelor de pedeapsă prevăzute de lege, instanţa a reţinut că potrivit art. 42 alin. 1 lit. a, b, i, k, l, din Legea nr. 407/2006 fapta dedusă judecăţii se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 3 ani sau amendă, iar potrivit art. 42 alin. 2 lit. c din Legea nr. 407/2006 cu închisoare de la 1 la 5 ani.

Astfel, punând în balanţă ansamblul acestor considerente, prin prisma dispoziţiilor legale invocate anterior, instanţa a apreciat că pentru asigurarea prevenţiei generale şi speciale se impune aplicarea unei pedepse faţă de inculpat în cuantum de 1 an închisoare, aceasta fiind aptă să atingă scopul preventiv şi punitiv al sancţiunii. Faţă de aceste considerente, în temeiul art. 42 alin. 1 lit. a, b, i, k, l şi alin. 2 lit. c Legea nr. 407/2006 cu aplicarea art. 5 C. pen., a condamnat inculpatul B.N. la pedeapsa de 1 an închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii de braconaj cinegetic.

În drept, fapta inculpatului B.N., de a transporta doi iepuri vânaţi, cu autoutilitara marca …, de culoare galben, inscripţionată …, având număr de înmatriculare …, fără respectarea condiţiilor legii, a întrunit elementele constitutive ale infracţiunii de transport al vânatului braconat prevăzută de art. 44 lit. b din Legea nr. 407/2006.

Împotriva sentinţei penale menţionate au declarat apeluri Parchetul de pe lângă Judecătoria Tg. Bujor, inculpatul B.N. şi partea civilă A.J.V.P.S. G.

În motivele de apel, Parchetul a arătat printre altele că hotărârea este nelegală sub aspectul neaplicării globale a legii penale mai favorabile.

Inculpatul B.N., în motivele de apel a arătat în esență că solicită achitarea întrucât nu sunt probe, dar nici vinovăția cerută de lege.

Partea civilă A.J.V.P.S. G. a arătat printre altele că solicită obligarea inculpatului la plata sumei de 1667,49 lei cu titlu de cheltuieli judiciare.

Curtea de Apel Galați a apreciat că apelurile Parchetului și al inculpatului B.N. sunt întemeiate, însă apelul părții civile este tardiv.

Minuta sentinței penale nr.235/18.12.2014 a Judecătoriei Tg. Bujor a fost comunicată părții civile A.J.V.P.S. Galați la data de 06.01.2015, conform dovezii de primire de la dosarul de fond. Termenul de apel de 10 zile, menționat de art.410 al.1 Cod procedură penală, curge de la data comunicării minutei.

Partea civilă a trimis cererea de apel prin poștă la data de 05.02.2015 (conform ștampilei poștei pe plic) fiind depășit termenul imperativ menționat anterior.

Potrivit art.268 al.1 Cod procedură penală, nerespectarea termenului procesual atrage decăderea din exercițiul dreptului și nulitatea actului făcut peste termen, astfel încât apelul părții civile nu mai poate fi analizat în fond.

Motivele de apel ale Parchetului sunt întemeiate, în sensul că instanța a apreciat că legea penală mai favorabilă inculpatului B.N. este Legea nr.407/2006, astfel cum a fost modificată prin Legea nr.187/2012 pentru punerea în aplicare a noului Cod penal (Legea nr.286/2009), însă în efectuarea concursului de infracțiuni și în stabilirea modalității de executare a făcut aplicarea art.33 lit.a, art.34 lit.b, art.81, 82 Cod penal 1969.

S-a încălcat astfel decizia nr. 265/06.05.2014 a Curții Constituționale vizând aplicarea globală a legii penale mai favorabile.

Situația de fapt reținută de instanța de fond, și care corespunde cu cea din rechizitoriu, este corectă, însă soluția de condamnare a inculpatului B.N. pentru infracțiunea de „braconaj cinegetic” prev. de art. 42 al.1 lit. a, b, i, k, l şi al. 2 lit. c din Legea nr.407/2006 cu aplic. art. 5 Cod penal este nelegală.

Materialul probator relevant în cauză constă în: procese-verbale de cercetare la faţa locului din 13.10.2013, 14.10.2013, planşe foto, rapoarte de constatare tehnico-ştiinţifică balistică nr…/21.10.2013 şi nr…./19.12.2013; declaraţiile martorilor D.I., C.A., S.M.L., S.F., S.I. şi declaraţiile inculpatului B.N.

Din declaraţiile celor cinci martori menţionaţi anterior şi ale inculpatului B.N. rezultă cu certitudine că cel care a împuşcat cei doi iepuri, la data de 13.10.2013, pe timp de noapte, a fost martorul S.F., acesta fiind condamnat pentru respectiva faptă prin sentinţa penală nr.151/18.09.2014 a Judecătoriei Tg. Bujor.

Martorul S.F. a precizat că i-a spus martorului S.M.L. că merg la tăiat coceni, aspect pe care îl menţionează şi inculpatul B.N. ca motiv al deplasării.

De asemenea, din declaraţiile martorilor S.F., S.M.L. şi ale inculpatului B.N. reiese şi modalitatea în care s-a derulat activitatea ilicită: martorul S.F. i-a spus inculpatului B.N. să oprească maşina de două ori, respectivul martor coborând din autovehicul şi împuşcând cei doi iepuri, care ulterior au fost introduşi în maşină.

Inculpatul B.N. nu a avut vreo contribuţie la împuşcarea celor doi iepuri, iar existenţa farurilor aprinse ale maşinii este justificată de intervalul nocturn în care s-a produs incidentul.

Nu sunt elemente de fapt, care să se desprindă din mijloacele de probă administrate şi să conducă la concluzia că inculpatul B.N. a participat la comiterea infracţiunii de „braconaj cinegetic” prev. de art.42 al.1 lit. a, b, i, k, l şi alin. 2 lit. c din Legea nr. 407/2006, cu aplic. art.5 Cod penal, soluţia care se impune fiind cea de achitare conform art. 396 al.5 Cod procedură penală în ref. la art.16 alin.1 lit.c Cod procedură penală.

Inculpatul B.N. se face vinovat însă de transportul celor doi iepuri împuşcaţi, fără respectarea condiţiilor legale, fiind depistat în flagrant la comiterea acestei fapte, infracţiunea prev. de art.44 lit. b din Legea nr.407/2006 cu aplic. art.5 Cod penal.

Ţinând cont de toate criteriile generale de individualizare menţionate de art.74 Cod penal, Curtea apreciază că o pedeapsă cu amenda penală, în sumă de 1.800 lei (180 zile amendă, cu 10 lei ziua amendă), este în măsură să asigure o sancţionare corespunzătoare a inculpatului B.N. pentru săvârşirea infracţiunii menţionată de art.44 lit. b din Legea nr.407/2006 cu aplic. art.5 Cod penal.

Acţiunea civilă formulată de partea civilă A.J.V.P.S. G., poate fi alăturată doar acţiunii penale vizând infracţiunea de „braconaj cinegetic”, întrucât cealaltă faptă este una de pericol în modalitatea în care a fost comisă.

Având în vedere soluţia de achitare, Curtea constată că acţiunea civilă este nefondată faţă de inculpatul B.N., nefiind îndeplinite condiţiile răspunderii civile delictuale (faptă ilicită, vinovăţie, prejudiciu, legătură de cauzalitate).

Motivele de apel ale inculpatului sunt întemeiate prin prisma argumentelor prezentate anterior.

Faţă de cele arătate, de dispoziţiile Protocolului U.N.B.R. - M.J. şi ale art.274 al.1, art. 275 al. 2, 3 Cod procedură penală, art. 417, 418, 420, 421 pct.1 lit. a şi pct.2 lit. a Cod

procedură penală, Curtea a admis apelurile declarate de Parchet şi de inculpatul B.N. împotriva sentinţei penale nr. 235/18.12.2014 a Judecătoriei Tg. Bujor şi a desfiinţat în totalitate sentinţa penală apelată.

În rejudecare, Curtea, în baza art.396 al.5 Cod procedură penală, în referire la art. 16 alin.1 lit. c C.p.p., l-a achitat pe inculpatul B.N. pentru săvârşirea infracţiunii de braconaj cinegetic prev.de art. 42 alin.1 lit.a, b, i, k, l şi alin.2 lit.c din Legea nr. 407/2006 cu aplicarea art. 5 Cod penal.

L-a condamnat pe inculpatul B.N. la pedeapsa amenzii penale în sumă de 1800 lei (180 zile amendă cu 10 lei ziua amendă) pentru săvârşirea infracţiunii prev. de art. 44 lit. b din Legea nr. 407/2006 cu aplicarea art. 5 Cod penal.

A atras atenţia inculpatului B.N. asupra disp. art. 63 Cod penal, privind înlocuirea pedepsei amenzii cu pedeapsa închisorii.

A constatat că inculpatul B.N. a fost reţinut 24 ore, de la 13.10.2013 ora 20.40 la 14.10.2013 ora 20.40.

A respins, ca nefondată, acţiunea civilă formulată de partea civilă A.J.V.P.S. G., faţă de inculpatul B.N.

A dispus ca onorariul apărătorului din oficiu, la judecata în fond, în sumă de 200 lei, să fie virat către Baroul Galaţi din fondurile Ministerului Justiţiei.

L-a obligat pe inculpatul B.N. la plata sumei de 600 lei cu titlu de cheltuieli judiciare la judecata în fond.

A respins, ca tardiv formulat, apelul declarat de partea civilă A.J.V.P.S. G. împotriva aceleiaşi sentinţe penale.

A obligat pe partea civilă apelantă la plata sumei de 50 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, în apel.

SECŢIA DE CONTENCIOS ADMINISTRATIV ŞI FISCAL

1.Titlu: Tranzacţii imobiliare. Calitatea de persoană impozabilă a vânzătorului. Acte şi fapte săvârşite de vânzător din care rezultă caracterul de activitate economică al tranzacţiilor, raportat la jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene.Cuprins pe materii: Drept fiscal. Drept comunitar. Noţiunea de persoană impozabilă. Operaţiuni cu caracter de activitate economică. Legislaţie relevantă: art. 141 alin. 2 lit. f C.fisc., art. 127 C.fisc., Hotărârea CJUE din 07.11.2013, pronunţată în Cauza Tulică şi Plavosin.Rezumat: Curtea de Apel reţine că în mod legal au considerat organele fiscale că demersurile efectuate de reclamanţi în vederea atragerii terenului în intravilanul municipiului F., lotizarea terenului în suprafeţe mici cu destinaţia evidentă a valorificării acestora ca terenuri construibile în vederea edificării unor construcţii, încheierea contractului de construire a dreptului de superficie, a dreptului de uz şi servitute de trecere cu E. SA, în vederea instalării reţelelor electrice de distribuţie a energiei electrice reprezintă împrejurări care, coroborate cu numărul tranzacţiilor încheiate, pot conduce la concluzia că reclamanţii au desfăşurat o activitate economică în sensul dispoziţiilor legale menţionate mai sus, de natură a atrage calificarea acestora ca fiind persoane impozabile în scopuri de taxă pe valoarea adăugată.

Din documentaţia anexă la Hotărârea Consiliului Local F. nr. …/2010 Curtea de apel reţine că proprietarii terenului ce a făcut obiectul tranzacţiilor au iniţiat procedura de atragere a terenului în intravilan.

Această împrejurare rezultă din Raportul privind aprobarea Planului Urbanistic Zonal în care se menţionează că Documentaţia privind aprobarea Planului Urbanistic Zonal „Zona Nord F. Etapa 1, Cartier Rezidenţial şi servicii complementare nepoluante” a fost elaborat de G.P. SRL din F., în baza comenzii lansate de către d-nii M.I., B.O.A. şi C.D. din F.

Faptul că proiectul de hotărâre a fost iniţiat de Primarul municipiului F. nu poate conduce la concluzia că atragerea terenului în intravilanul localităţii ar fi intervenit din motive independente de voința proprietarilor terenului, întrucât într-o asemenea situaţie proprietarii nu

ar fi avut nicio implicare, respectiv nici o obligaţie de a efectua demersurile pentru întocmirea documentaţiei tehnice privind Planul urbanistic zonal respectiv.

Curtea de apel mai reţine şi faptul că reclamanţii şi ceilalţi coproprietari ai terenurilor au încheiat Contractul de constituire a dreptului de superficie, a dreptului de uz şi servitute de trecere, autentificat sub nr. …/06.07.2011, cu SC E. SA – F.D.E.E. M.N. SA, SDEE F. privind amplasarea pe terenul situat în intravilanul municipiului F. a instalaţiilor de distribuţie a energiei electrice.

În contractul respectiv s-a menţionat de către părţi faptul că acest contract a fost încheiat având în vedere că proprietarul terenului doreşte racordarea la reţeaua de distribuţie a energiei electrice a construcţiei ce se va amplasa pe acest teren.

(…)Instanţa mai reţine că, în condiţiile în care terenurile ce au făcut obiectul livrărilor

sunt situate în intravilanul localității, iar în certificatul de urbanism nu este menţionată nicio interdicţie temporară sau definitivă de construire, terenurile respective fac parte din categoria de terenuri construibile în sensul dispoziţiilor art. 141 alin. 2 lit. f din Codul fiscal.

Faptul că terenurile aveau categoria de folosință livezi la data încheierii contractelor de vânzare-cumpărare nu prezintă relevanţă cu privire la posibilitatea construirii sau nu pe acele terenuri, câtă vreme în certificatul de urbanism nr. …/22.09.2010 nu este menţionată vreo interdicţie în acest sens.

Un argument în plus în sensul calificării terenurilor ca fiind construibile la momentul înstrăinării îl constituie chiar şi de prețul de vânzare, fiind de notorietate că un teren pe care nu se poate construi şi care se folosește în scop agricol are o valoare de piață mult mai mică decât cel avut în vedere la tranzacțiile analizate în cadrul inspecției fiscale.

În plus, astfel cum arată şi recurenta, terenurile respective au suprafețe mici, fiind destinate în mod evident construirii de locuințe, iar nu exploatării agricole, care, pentru a fi rentabilă trebuie să fie efectuată pe suprafețe mari.

Decizia nr. 698/R din 24.03.2015 a Curţii de Apel Galaţi

Prin cererea înregistrată la Tribunalul V. sub nr. 4407/91/2013, reclamanţii B.O.A. şi B.M.E. au formulat, în contradictoriu cu pârâta D.G.R.F.P., contestaţie împotriva deciziei nr. …/2013 prin care a fost soluţionată plângerea prealabilă formulată împotriva Raportului de Inspecţie Fiscală nr. F-VN- …/07.06.2013 şi a deciziei de impunere cu acelaşi număr.

Prin sentinţa civilă nr. 1196 din 24.09.2014 a Tribunalului V. s-a admis contestaţia formulată de reclamanţii B.O.A. şi B.M.E., în contradictoriu cu pârâta D.G.R.F.P., pentru anulare act administrativ – Decizia nr. …/2013.

S-a anulat decizia nr…./2013 a D.G.R.F.P. şi pe cale de consecinţă decizia de imputaţie nr. F.VN … /17.06.2013 şi RIF cu acelaşi număr.

Pârâta a fost obligată la plata onorariului de expert de 1500 lei.Împotriva acestei hotărâri a formulat recurs D.G.R.F.P G. criticând-o pentru nelegalitate,

prin prisma motivului de recurs prevăzut de art. 488 pct. 8 C.proc.civ., recurenta considerând că hotărârea instanţei de fond este lipsită de temei legal, fiind dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material.

În motivarea recursului recurenta a arătat că organele de control din cadrul D.G.F.P. V. au constatat că în perioada 13.10.2010 – 31.03.2013 numiţii B.O. şi B.M.E. au efectuat un număr de 88 de tranzacţii, în calitate de vânzători, reprezentând vânzări succesive de terenuri, această

activitate având caracter de continuitate, în urma căreia au încasat suma de 1.783.227 lei, sens în care au întocmit la data de 07.06.2013 Raportul de inspecţie fiscală, ce a stat la baza emiterii deciziei de impunere nr. F-VN …/07.06.2013.

În urma verificării contractelor încheiate, s-a constatat că numiţii B.O. şi B.E. au realizat la data de 30.11.2010 o cifră de afaceri în sumă de 217.087 lei, reprezentând venituri realizate din tranzacţii imobiliare, depăşind astfel plafonul de scutire de T.V.A. în valoarea de 35.000 de euro, plafon prevăzut la art. 152 alin. 1 din Legea nr. 571/2003, republicată, privind Codul fiscal.

În aceste condiţii, petenţii aveau obligaţia de a se înregistra la organul fiscal teritorial ca plătitor de T.V.A. începând cu data de 01.01.2011, conform art. 152 alin. 6 din Codul fiscal. Însă, B.O. s-a înregistrat ca plătitor de TVA prin opţiune, abia în luna septembrie a anului 2012, când i s-a atribuit codul fiscal nr. RO …/13.09.2012.

Pentru perioada 01.01.2011 – 31.08.2012, în care contribuabilul nu s-a declarat plătitor de TVA, deşi depăşise plafonul de scutire prevăzut de lege, împrejurare în care avea această obligaţie, a condus la aplicarea cotei de 24% la valoarea din contractul de vânzare-cumpărare, respectiv la suma de 1.343.649 lei, rezultând un TVA de 322.476 lei (296.086 lei pentru anul 2011 plus 26.390 lei pentru perioada 01-31.08.2012).

Pentru perioada 01.09.2012 – 31.03.2013, contribuabilul figura ca plătitor de TVA, pentru livrările de bunuri taxabile, situaţie în care, taxa pe valoarea adăugată s-a determinat prin aplicarea proratei la contravaloarea livrării, respectiv la baza impozabilă de 86.825 lei, TVA de plată fiind de 20.837 lei. Menţionează că valoarea livrărilor din contractele de vânzare-cumpărare pentru contribuabilii B.O.A. şi B.M.E. este de 107.662 lei.

Având în vedere că petentul a depus deconturile de TVA pentru perioada 01.09.2012 – 31.03.2013 cu valori mai mari decât cele datorate (TVA declarat în sumă de 36.460 lei faţă de TVA constatat, aşa cum a arătat, în sumă de 20.837 lei egal 15.623 lei), a condus la diminuarea TVA cu suma de 15.623 lei, rezultând TVA de plată de 306.853 lei (322.476 lei – 15.623 lei).

Pentru neplata la termenul de scadenţă, au fost calculate accesorii (majorări) de la data de 26.02.2011 până la data de 07.06.2013, conform O.G. nr. 92/2003, republicată, art. 120, alin. 2 OUG nr. 39/2010 şi OUG nr. 88/2010, în valoarea de 83.527 lei şi penalităţi de 15%, în sumă de 46.028 lei.

În speţă, petenţii au desfăşurat, de la data dobândirii terenului, respectiv din anul 2008, o serie de activităţi, de investiţii care converg spre ideea că aceştia au urmărit comercializarea lor ulterioară, în scopul obţinerii de venituri, aspecte ce au fost ignorate atât de către expertul contabil desemnat în cauză, cât şi de către judecătorul fondului.

Astfel, mai întâi au solicitat atragerea suprafeţei de teren din extravilan în intravilanul municipiului F., l-au lotizat în suprafeţe mici cu destinaţia evidentă a valorificării acestora ca terenuri construibile în vederea edificării unor construcţii, au încheiat contracte de construire a dreptului de superficie, a dreptului de uz şi servitute de trecere cu SC E. SA, în vederea instalării reţelelor electrice de distribuţie a energiei electrice.

Toate aceste operaţiuni ce au fost efectuate de către petenţi, într-o perioadă scurtă de timp, de aproximativ doi ani, relevă în mod evident, contrar celor susţinute de către expert şi de judecătorul fondului, faptul că aceştia au intenţionat încă de la momentul dobândirii terenului, să îl valorifice ulterior (l-au achiziţionat în scopul vânzării), fiind incidente în cauză prevederile pct. 3, alin. 5 din H.G. 44/2004.

Este, aşadar, de domeniul evidenţei că operaţiunile juridice derulate în perioada 2010 – 2013, justifică prin numărul lor (88 de tranzacţii) concluzia că au fost făcute în scopul obţinerii de venituri cu caracter de continuitate, fiind pe drept cuvânt considerate de organele fiscale fapte

generatoare de T.V.A., punct de vedere îmbrăţişat de altfel şi de către I.C.C.J. (decizia nr. ...../10.01.2014 dosar nr. ../../2010).

Este adevărat că deciziile pronunţate de C.E. au putere de normă în dreptul intern, însă apreciază că în speţă, contrar celor susţinute de către instanţa de fond, nu există neconcordanţe cu legile interne, dispoziţiile art. 126, respectiv art. 127 din Codul fiscal şi ale pct. 3 din Normele metodologice de aplicare a acestuia, reţinute de către judecătorul fondului prin sentinţa recurată, fiind în deplin acord cu constatările Curţii Europene de Justiţie.

Potrivit art. 141 alin. 2 lit. f pct. 1 din Legea nr. 571/2003, reprezintă teren construibil orice teren amenajat sau neamenajat, pe care se pot executa construcţii, conform legislaţiei în vigoare, de unde se deduce că pentru a fi considerat construibil este suficient ca terenul respectiv să aibă aptitudinea legală de a se construi un supraedificat pe el.

Potrivit dispoziţiilor alin. 6 al pct. 37 din HG nr. 44/2004, rezultă din certificatul de urbanism calificarea unui teren drept construibil sau cu altă destinaţie, la momentul vânzării sale de către proprietar.

Din certificatul de urbanism nr. …/22.09.2010 emis de Primăria F. rezultă că terenul în suprafaţă de 88251 m.p. se află situat în intravilanul atras al municipiului F. conform HCL nr. …/31.08.2010, iar la regimul economic se menţionează următoarele: locuinţe individuale cu regim mic de înălţime, P, P+2 și funcțiuni complementare. Terenul face parte din categoria de folosință livezi și se supune reglementărilor fiscale corespunzătoare zonei D.

Aşadar, regimul economic al terenului este acela de teren arabil, vie, livadă şi curţi construcţii, situat în subordinea propusă pentru locuinţe individuale cu regim mic de înălţime, P, P+2 și funcțiuni complementare, în certificatul de urbanism nefiind menţionată nicio prevedere de interdicţie temporară sau definitivă de construire, fiind prezumat astfel că la data tranzacţionării terenurilor, acestea erau terenuri construibile, chiar dacă erau incluse în categoria de folosinţă – livezi, categoria pentru care proprietarii plăteau şi impozitul aferent, aspecte peste care judecătorul fondului a trecut cu superficialitate, hotărârea pronunţată fiind astfel netemeinică şi nelegală.

Potrivit prevederilor art. 31^1 alin 5 din Legea nr. 350/2001, cu modificările și completările ulterioare „pentru terenul trecut în intravilan în baza prevederilor Planului urbanistic general nu este necesară scoaterea din circuitul agricol”, fiind astfel evident că terenurile în cauză au fost atrase în intravilan şi parcelate în scopul valorificării acestora ca şi terenuri construibile.

Dacă planurile urbanistice nu interzic construirea, destinaţia agricolă a unui teren intravilan nu afectează dreptul proprietarului de a construi pe acel teren.

În plus, terenurile respective au suprafeţe mici, destinate evident construirii de locuinţe, iar nu exploatării agricole, care, pentru a fi rentabilă trebuie să fie efectuată pe suprafeţe mari (de ordinul hectarelor).

Recurenta a mai susţinut că este neîntemeiată critica petenţilor cu privire la modalitatea de calcul a T.V.A.-ului reţinut în sarcina acestora, critica însuşită de către instanţa de fond, deoarece pentru operaţiunile impozabile care nu sunt scutite de taxa pe valoarea adăugată sau care nu sunt supuse cotei reduse de TVA se aplică cota standard asupra bazei de impozitare, în conformitate cu prevederile art. 140 alin. 1 din Legea 571/2003 privind Codul fiscal cu modificările ulterioare, excepţie făcând contractele de vânzare-cumpărare în care se precizează că „preţul real de vânzare … este în sumă de … cu TVA inclus”.

Invocă Decizia Comisiei Fiscale Centrale nr. 2-2011 publicată în Monitorul Oficial nr. 278/20.04.2011.

Faptul că B.O. s-a înregistrat ca plătitor de TVA prin opţiune în luna septembrie 2012 demonstrează că acesta a recunoscut atât caracterul tranzacţiilor efectuate ca şi operaţiuni impozabile, cât şi calitatea sa de persoană impozabilă.

Apreciază că expertiza efectuată în cauză nu este utilă şi pertinentă întrucât dezlegarea pricinii trebuie să fie rezultatul raţionamentului instanţei de judecată, fiind vorba exclusiv de interpretarea unor texte de lege, nefiind necesară opinia de specialitate a unui expert contabil, împrejurare în care apreciază că în mod neîntemeiat au fost obligaţi la plata cheltuielilor de judecată constând în onorariu de expert, în sumă de 1500 lei.

Prin întâmpinarea depusă la dosar intimaţii reclamanţi B.O.A. şi B.M.E. au solicitat respingerea recursului ca nefondat arătând în esenţă că nu au calitatea de persoană impozabilă în sensul disp. art. 127 alin. 1 din Codul fiscal.

Pentru ca o persoană să poată avea calitatea de persoană impozabilă, este necesară îndeplinirea cumulativă a două condiţii:- să desfăşoare vreuna din activităţile economice prevăzute de art. 127 alin. 2 din Codul fiscal;- operaţiunea economică desfăşurată să nu fie scutită de plata TVA.

În acelaşi sens s-a pronunţat şi CEJ – Cauza Slaby şi Kuc, respectiv că o persoană fizică care a desfăşurat o activitate agricolă pe un teren recalificat ulterior drept teren construibil din motive independente de voinţa sa, această persoană nu trebuie considerată persoană impozabilă decât dacă a luat măsuri active de comercializare a bunului imobil asemenea unui comerciant.

Curtea a apreciat că o persoană nu devine impozabilă raportat strict la numărul şi mărimea vânzărilor efectuate în cauză, ci raportat la activităţile pe care le desfăşoară persoana fizică în vederea vânzării ce pot fi asimilate unui comerciant.

În cazul de faţă reclamanţii nu au calitate de persoane impozabile, aşa cum această noţiune este definită de disp. art. 127 din Codul fiscal, întrucât bunul imobil a avut o destinaţie agricolă, iar vânzarea unei părţi din acesta începând cu anul 2010 se încadrează în noţiunea de administrare a patrimoniului.

Bunurile imobile care au făcut obiectul contractelor de vânzare-cumpărare nu au regimul juridic de teren construibil, tranzacţiile astfel efectuate fiind scutite în acest caz de plata TVA.

Aşa cum reţine organul de control fiscal, bunurile care au făcut obiectul vânzărilor sunt terenuri agricole situate în extravilan şi, cu toate acestea se apreciază că acestea pot constitui terenuri construibile, deci care nu sunt scutite de la plata TVA.

Interpretarea organului fiscal este incorectă, întrucât caracterul de teren construibil (în funcţie de care se plăteşte sau nu TVA) trebuia să existe la momentul vânzării-cumpărării, aşa cum prevăd şi disp. art. 1341 din Codul fiscal. Deci la acel moment, în funcţie de natura imobilului ce rezultă din certificatul de urbanism, se poate aprecia dacă terenul este construibil conform legislaţiei în vigoare.

În cazul de faţă, din certificatele de urbanism emise la data încheierii tranzacţiilor rezultă că terenurile înstrăinate aveau destinaţia de teren agricol, deci nu puteau reprezenta un teren construibil conform legislaţiei în vigoare.

Certificatele de urbanism emise de Primăria Mun. F. prevăd expres categoria din care terenul face parte – folosinţă livezi – aspect confirmat şi de adresa nr…./19.05.2014 a Primăriei Mun. F. care arată că suprafeţele de teren ce au făcut obiectul controlului sunt încadrate la categoria de teren intravilan agricol livezi, fiind impozitat ca atare.

Reclamanţii se ocupă în mod curent cu activităţi agricole – înfiinţare şi exploatare livezi – acest aspect dovedind faptul că înstrăinarea acestor terenuri nu constituie o activitate desfăşurată

în scopuri economice. Vânzarea acestor imobile s-a datorat crizei economice ce a impus reducerea activităţilor agricole, precum şi înstrăinarea livezilor care nu mai dădeau randamentul dorit.

Aceste operaţiuni au fost desfăşurate în calitate de proprietari - persoane fizice, în virtutea dreptului de administrare a propriei proprietăţi, şi nu pentru a desfăşura o activitate cu caracter economic ce poate fi asimilată unui comerciant. De asemenea, nu s-au desfăşurat operaţiuni active pentru înstrăinarea acestor suprafeţe de teren, recurenta nefăcând vreo dovadă în acest sens.

În cauză a fost administrată proba cu înscrisuri.Examinând sentinţa recurată prin prisma motivelor invocate, a apărărilor formulate şi a

dispoziţiilor legale incidente Curtea constată următoarele:Excepţia nulităţii recursului invocată de intimaţii reclamanţi prin întâmpinare este

nefondată, întrucât criticile formulate de recurentă pot fi încadrate în motivul de recurs prevăzut de art. 488 pct. 8 C.pr.civ..

Pe fondul recursului declarat Curtea de apel reţine următoarele:Prin cererea cu care au învestit instanţa, reclamanţii au supus controlului de legalitate

exercitat de instanţa de contencios administrativ şi fiscal, pe calea prevăzută în art. 218 alin. (2) C. proc. fisc., Decizia nr. .......din 5 august 2013 emisă de A.J.F.P. V., prin care a fost soluţionată contestaţia administrativă formulată împotriva deciziei de impunere nr. F-VN …/07.06.2013 emisă de D.G.F.P. V.

Prin decizia de impunere nr. F-VN …/07.06.2013 s-au stabilit în sarcina reclamantului B.O.A. obligaţii fiscale suplimentare în cuantum total de 436.408 lei, compuse din: 306853 lei T.V.A., 83527 lei majorări de întârziere aferente T.V.A. şi 46028 lei penalităţi de întârziere aferente T.V.A., reţinându-se că în perioada 13.10.2010 – 31.03.2013 reclamanţii B.O.A. şi B.M.E. au efectuat 88 de tranzacţii imobiliare în calitate de vânzător, evidenţiate în anexa 1 la decizie, iar în urma verificării contractelor încheiate s-a constatat că reclamanţii au realizat la data de 30.11.2010 o cifră de afaceri de 217.087 lei, reprezentând venituri din tranzacţii imobiliare, depăşind plafonul de scutire de TVA, devenind astfel plătitor de TVA începând cu data de 01.01.2011, conform art. 152 alin. 6 din Codul fiscal.

Ca deficienţă s-a constatat că dl. B.O.A. nu s-a înregistrat în scopuri de TVA şi nu a declarat TVA aferentă livrărilor de terenuri construibile efectuate în perioada 01.01.2011 – 31.08.2012, operaţiuni ce au fost calificate ca intrând în sfera de aplicare a taxei pe valoarea adăugată şi pentru care avea obligaţia colectării acestei taxe.

Pentru perioada 01.01.2011 – 31.08.2012, s-a stabilit TVA prin aplicarea cotei de 24% la valoarea din contractul de vânzare-cumpărare, respectiv la suma de 1.343.649 lei, rezultând un TVA de 322.476 lei (296.086 lei pentru anul 2011 plus 26.390 lei pentru perioada 01-31.08.2012).

Pentru perioada 01.09.2012 – 31.03.2013, contribuabilul figura ca plătitor de TVA, pentru livrările de bunuri taxabile, situaţie în care taxa pe valoarea adăugată s-a determinat prin aplicarea proratei (24/124) la contravaloarea livrării, respectiv la baza impozabilă de 86.825 lei, TVA de plată fiind de 20.837 lei. S-a reţinut că valoarea livrărilor din contractele de vânzare-cumpărare pentru contribuabilii B.O.A. şi B.M.E. este de 107.662 lei.

Întrucât contribuabilii au depus deconturile de TVA pentru perioada 01.09.2012 – 31.03.2013 cu valori mai mari decât cele datorate (TVA declarat în sumă de 36.460 lei faţă de TVA constatat în sumă de 20.837 lei) acest aspect a condus la diminuarea TVA cu suma de 15.623 lei, rezultând TVA de plată de 306.853 lei.

Pentru neplata la termenul de scadenţă, au fost calculate accesorii (majorări) de la data de 26.02.2011 până la data de 07.06.2013, conform O.G. nr. 92/2003, republicată, art. 120 alin. 2 OUG nr. 39/2010 şi OUG nr. 88/2010, în valoare de 83.527 lei şi penalităţi de 15%, în sumă de 46.028 lei.

În esenţă, autoritatea fiscală a constatat că tranzacţiile având ca obiect terenuri construibile constituie activitate economică, desfăşurată cu caracter de continuitate, în scopul obţinerii de venituri, antrenând calitatea de persoană impozabilă conform art. 127 alin. (1) şi (2) din C. fisc.

Analizând întreg materialul probator administrat în cauză Curtea de apel constată ca fiind fondate criticile formulate de recurentă prin care se susţine greşita interpretare şi aplicare de către instanţa de fond a dispoziţiilor legale incidente.

Curtea reţine că potrivit dispoziţiilor art. 126 alin. 1 din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, cu modificările si completările ulterioare:„(1) Din punct de vedere al taxei sunt operaţiuni impozabile în România cele care îndeplinesc cumulativ următoarele condiţii: a) operaţiunile care, în sensul art. 128 - 130, constituie sau sunt asimilate cu o livrare de bunuri sau o prestare de servicii, în sfera taxei, efectuate cu plată; b) locul de livrare a bunurilor sau de prestare a serviciilor este considerat a fi în România, în conformitate cu prevederile art. 132 şi 133; c) livrarea bunurilor sau prestarea serviciilor este realizată de o persoană impozabilă, astfel cum este definită la art. 127 alin. (1), acţionând ca atare; d) livrarea bunurilor sau prestarea serviciilor să rezulte din una dintre activităţile economice prevăzute la art. 127 alin. (2).”

În ceea ce priveşte calitatea de persoană impozabilă se reţine că art. 127 alin. 1, 2 şi 21 din Codul fiscal prevede că: „(1) Este considerată persoană impozabilă orice persoană care desfăşoară, de o manieră independentă şi indiferent de loc, activităţi economice de natura celor prevăzute la alin. (2), oricare ar fi scopul sau rezultatul acestei activități. (2) În sensul prezentului titlu, activităţile economice cuprind activităţile producătorilor comercianţilor sau prestatorilor de servicii, inclusiv activităţile extractive, agricole şi activităţile profesiilor libere sau asimilate acestora. De asemenea, constituie activitate economică exploatarea bunurilor corporale sau necorporale în scopul obţinerii de venituri cu caracter de continuitate. (2^1) Situaţiile în care persoanele fizice care efectuează livrări de bunuri imobile devin persoane impozabile sunt explicitate prin norme.”

Totodată, se reţine că pentru organizarea aplicării prevederii din Codul fiscal la pct. 3 alin. 1 şi 5 din Normele metodologice de aplicare a Codului fiscal aprobate prin H.G. nr. 44/2004 se prevede că: „3. (1) În sensul art. 127 alin. (2) din Codul fiscal, exploatarea bunurilor corporale sau necorporale, în concordanţă cu principiul de bază al sistemului de TVA potrivit căruia taxa trebuie să fie neutră, se referă la orice tip de tranzacţii, indiferent de forma lor juridică, astfel cum se menţionează în constatările Curţii Europene de Justiţie în cazurile C-186/89 Van Tiem, C-306/94 Regie dauphinoise, C-77/01 Empresa de Desenvolvimento Mineiro SA (EDM).(2) În aplicarea prevederilor alin. (1), persoanele fizice nu se consideră că realizează o activitate economică în sfera de aplicare a taxei atunci când obţin venituri din vânzarea locuinţelor proprietate personală sau a altor bunuri care au fost folosite de către acestea pentru scopuri personale. În categoria bunurilor utilizate în scopuri personale se includ construcţiile şi, după caz, terenul aferent acestora, proprietate personală a persoanelor fizice care au fost utilizate în

scop de locuinţă, inclusiv casele de vacanţă, orice alte bunuri utilizate în scop personal de persoana fizică, precum şi bunurile de orice natură moştenite legal sau dobândite ca urmare a măsurilor reparatorii prevăzute de legile privind reconstituirea dreptului de proprietate. (5) În cazul achiziţiei de terenuri şi/sau de construcţii de către persoana fizică în scopul vânzării, livrarea acestor bunuri reprezintă o activitate cu caracter de continuitate dacă persoana fizică realizează mai mult de o singură tranzacţie în cursul unui an calendaristic. Totuşi, dacă persoana fizică derulează deja construcţia unui bun imobil în vederea vânzării, conform alin. (4), activitatea economică fiind deja considerată începută şi continuă, orice alte tranzacţii efectuate ulterior nu vor mai avea caracter ocazional. Deşi prima livrare este considerată ocazională, dacă intervine o a doua livrare în cursul aceluiaşi an, prima livrare nu va fi impozitată dar va fi luată în considerare la calculul plafonului prevăzut la art. 152 din Codul fiscal. Livrările de construcţii şi terenuri, scutite de taxă conform art. 141 alin. (2) lit. f) din Codul fiscal, sunt avute în vedere atât la stabilirea caracterului de continuitate al activităţii economice, cât şi la calculul plafonului de scutire prevăzut la art. 152 din Codul fiscal.”

În cauza de faţă se constată că B.O.A. şi B.M.E. au cumpărat în anul 2008 (conform contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. …/19.03.2008 şi a actului de dezmembrare cu contract de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. …/04.04.2008) şi în anul 2010 (conform contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. …/06.05.2010) cota indiviză de 2/4 dintr-un lot de teren situat în extravilanul municipiului F.

Prin Hotărârea Consiliului Local al Municipiului F. nr. …din 31.08.2010 a fost aprobat Planul urbanistic zonal „Zona Nord F. –Etapa 1, Cartier rezidenţial şi servicii complementare Nepoluante” – DJ 204E F. P. – T.22 P. 62/8; 16; 17; 18;19, F. și s-a aprobat atragerea în intravilan a terenului în suprafață de 119.375 mp DJ 204E F. P. – T.22 P. 62/8; 16; 17; 18;19, F.

Ulterior, prin act de dezmembrare autentificat sub nr. …/13.10.2010 B.O.A. şi B.M.E. şi ceilalţi coproprietari ai terenului au dezmembrat suprafeţele de teren achiziţionate conform contractelor de mai sus (un lot fiind compus din terenul situat în extravilanul municipiului F., iar terenul situat în intravilan a fost dezmembrat în 104 loturi, cu suprafeţe cuprinse între 414 mp şi 1933 mp), iar în perioada 13.10.2010 – 31.03.2013 au efectuat 85 tranzacţii cu unele dintre aceste terenuri, în calitate de vânzător.

Curtea de apel mai reţine că în jurisprudenţa sa, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, prin Hotărârea în cauzele conexate C-180/10 şi C- 181/10 Slaby şi Kuc, a statuat în sensul că: „Livrarea unui teren destinat construcției trebuie considerată supusă taxei pe valoarea adăugată în temeiul legislației naționale a unui stat membru în cazul în care statul respectiv face uz de posibilitatea prevăzută la articolul 12 alineatul (1) din Directiva 2006/112/CE a Consiliului din 28 noiembrie 2006 privind sistemul comun al taxei pe valoarea adăugată, astfel cum a fost modificată prin Directiva 2006/138/CE a Consiliului din 19 decembrie 2006, independent de caracterul permanent al operațiunii sau de aspectul dacă persoana care a efectuat livrarea exercită o activitate de producător, de comerciant sau de prestator de servicii, în măsura în care această operațiune nu constituie simpla exercitare a dreptului de proprietate de către titular.

O persoană fizică ce a exercitat o activitate agricolă pe un teren recalificat drept teren destinat construcției, în urma unei modificări a planurilor de amenajare a teritoriului, intervenită din motive independente de voința acestei persoane, nu trebuie considerată persoană impozabilă în scopuri de taxă pe valoarea adăugată în sensul articolului 9 alineatul (1) și al articolului 12 alineatul (1) din Directiva 2006/112, astfel cum a fost modificată prin Directiva 2006/138, dacă vinde terenul respectiv, în ipoteza în care aceste vânzări se înscriu în cadrul administrării patrimoniului privat al acestei persoane.

Dacă, în schimb, această persoană, în vederea realizării vânzărilor menționate, ia măsuri active de comercializare a terenului prin utilizarea unor mijloace similare celor adoptate de un producător, de un comerciant sau de un prestator de servicii în sensul articolului 9 alineatul (1) al doilea paragraf din Directiva 2006/112, astfel cum a fost modificată prin Directiva 2006/138, această persoană trebuie considerată că exercită o „activitate economică” în sensul articolului menționat și, în consecință, trebuie considerată persoană impozabilă în scopuri de taxă pe valoarea adăugată.”

În consecinţă, chiar dacă numărul de tranzacţii efectuate de persoana în cauză nu constituie în sine un criteriu suficient pentru calificarea activităţii ca fiind una de natură economică, în situaţia în care această persoană, în vederea realizării vânzărilor menționate, ia măsuri active de comercializare a terenului prin utilizarea unor mijloace similare celor adoptate de un producător, de un comerciant sau de un prestator de servicii, această persoană trebuie considerată că exercită o „activitate economică” în sensul articolului menționat și, în consecință, trebuie considerată persoană impozabilă în scopuri de taxă pe valoarea adăugată.

În cauza de faţă Curtea de apel reţine că în mod legal au considerat organele fiscale că demersurile efectuate de reclamanţi în vederea atragerii terenului în intravilanul municipiului F., lotizarea terenului în suprafeţe mici cu destinaţia evidentă a valorificării acestora ca terenuri construibile în vederea edificării unor construcţii, încheierea contractului de construire a dreptului de superficie, a dreptului de uz şi servitute de trecere cu SC E. SA, în vederea instalării reţelelor electrice de distribuţie a energiei electrice reprezintă împrejurări care, coroborate cu numărul tranzacţiilor încheiate, pot conduce la concluzia că reclamanţii au desfăşurat o activitate economică în sensul dispoziţiilor legale menţionate mai sus, de natură a atrage calificarea acestora ca fiind persoane impozabile în scopuri de taxă pe valoarea adăugată.

Din documentaţia anexă la Hotărârea Consiliului Local F. nr. …/2010 Curtea de apel reţine că proprietarii terenului ce a făcut obiectul tranzacţiilor au iniţiat procedura de atragere a terenului în intravilan.

Această împrejurare rezultă din Raportul privind aprobarea Planului Urbanistic Zonal în care se menţionează că Documentaţia privind aprobarea Planului Urbanistic Zonal „Zona Nord F. Etapa 1, Cartier Rezidenţial şi servicii complementare nepoluante” – DJ 204 E F. P. – T. 22 P. 62/8; 16; 17; 18; 19, F. a fost elaborat de SC G. P. din F., în baza comenzii lansate de către M.I., B.O.A. şi C.D. din F.

Faptul că proiectul de hotărâre a fost iniţiat de Primarul municipiului F. nu poate conduce la concluzia că atragerea terenului în intravilanul localităţii ar fi intervenit din motive independente de voința proprietarilor terenului, întrucât într-o asemenea situaţie proprietarii nu ar fi avut nicio implicare, respectiv nici o obligaţie de a efectua demersurile pentru întocmirea documentaţiei tehnice privind Planul urbanistic zonal respectiv.

Curtea de apel mai reţine şi faptul că reclamanţii şi ceilalţi coproprietari ai terenurilor (C.D. şi C.R.) au încheiat Contractul de constituire a dreptului de superficie, a dreptului de uz şi servitute de trecere, autentificat sub nr. …/06.07.2011 la B.N.P. D.A., cu SC E. SA – F.D.E.E. M. N. SA, SDEE F. privind amplasarea pe terenul situat în intravilanul municipiului F., T 22, p 62/8 – 62/17, 62/18, 62/19, 52/15, 62/16 a instalaţiilor de distribuţie a energiei electrice.

În contractul respectiv s-a menţionat de către părţi faptul că acest contract a fost încheiat având în vedere că proprietarul terenului doreşte racordarea la reţeaua de distribuţie a energiei electrice a construcţiei ce se va amplasa pe acest teren.

Din Normele metodologice de aplicare a Codului fiscal rezultă că, în sensul art. 127 alin. 2 din Codul fiscal, exploatarea bunurilor corporale sau necorporale, se referă la orice tip de

tranzacţii, indiferent de formal lor juridică, astfel cum se menţionează în jurisprudenţa CJUE în cauzele C-186/89 Van Tiem, C-306/94 Regie Dauphinoise, C-77/01 Empresa de Desenvolvimento Mineiro SA (EDM).

Astfel cum arată şi recurenta, faptul că o activitate este considerată economică indiferent dacă persoana care o realizează exercită o activitate de producător, comerciant sau de prestator de servicii rezultă inclusiv din interpretarea per a contrario a prevederilor pct. 3 alin. 1 teza I din Normele metodologice de aplicare a Codului fiscal.

Doar mobilizarea unor mijloace similare celor utilizate de către un producător, comerciant sau prestator de servicii face ca activitatea realizată să fie considerată activitate economică cu consecinţa calificării persoanei respective ca persoană impozabilă în scopuri de taxă pe valoarea adăugată.

De asemenea, se reţine că în conformitate cu prevederile pct. 66 alin. 2 din Normele metodologice de aplicare a Codului fiscal, activitatea economică se consideră ca fiind începută din momentul în care persoana intenţionează să efectueze o astfel de activitate, iar intenţia persoanei trebuie apreciată în baza elementelor obiective ca de exemplu faptul că aceasta începe să angajeze costuri şi/sau să facă investiţii pregătitoare necesare pentru iniţierea unei activităţi economice”.

Totodată, se reţine că potrivit la art. 141 alin. (2) lit. f) din Codul fiscal, este scutită de taxa pe valoarea adăugată: f) livrarea de către orice persoană a unei construcţii, a unei părţi a acesteia şi a terenului pe care este construită, precum şi a oricărui alt teren. Prin excepţie, scutirea nu se aplică pentru livrarea unei construcţii noi, a unei părţi a acesteia sau a unui teren construibil, dacă este efectuată de o persoană impozabilă care şi-a exercitat ori ar fi avut dreptul să-şi exercite dreptul de deducere total sau parţial a taxei pentru achiziţia, transformarea sau construirea unui astfel de imobil. În sensul prezentului articol, se definesc următoarele:

1. Teren construibil reprezintă orice teren amenajat sau neamenajat, pe care se pot executa construcţii, conform legislaţiei în vigoare; (…)”

Potrivit dispoziţiilor pct. 37 alin. 6 din Normele metodologice de aplicare a Codului fiscal aprobate prin HG nr. 44/2004, calificarea unui teren drept construibil sau cu altă destinaţie, la momentul vânzării sale de către proprietar rezultă din certificatul de urbanism.

Prin urmare, în sensul legii fiscale, un teren poate fi considerat construibil în măsura în care pe acel teren se pot executa construcţii, iar această împrejurare se stabileşte pe baza menţiunilor din certificatul de urbanism.

Din certificatul de urbanism nr. …/22.09.2010 emis de Primăria F. rezultă că terenul în suprafaţă de 88.251 m.p. se află situat în intravilanul atras al municipiului F. conform HCL nr. ...../31.08.2010, iar la regimul economic se menţionează următoarele: conform PUZ – 17/2010 terenul se află în subzonă propusă pentru locuinţe individuale cu regim mic de înălţime, P, P+2 și funcțiuni complementare. Terenul face parte din categoria de folosință livezi și se supune reglementărilor fiscale corespunzătoare zonei D.

Cu privire la caracterul construibil al terenurilor înstrăinate Curtea de apel reţine ca fiind relevante dispoziţiile Anexei 2 a Legii nr. 50/1991 prin care este definit intravilanul unei localităţi ca reprezentând „teritoriul care constituie o localitate se determină prin Planul urbanistic general (PUG) şi cuprinde ansamblul terenurilor de orice fel, cu/fără construcţii, organizate şi delimitate ca trupuri independente, plantate, aflate permanent sub ape, aflate în circuitul agricol sau având o altă destinaţie, înăuntrul căruia este permisă realizarea de construcţii, în condiţiile legii.”

De asemenea, şi în Anexa 2 din Legea nr. 350/2001 privind amenajarea teritoriului şi urbanismului este definit teritoriul intravilan ca reprezentând totalitatea suprafeţelor construite şi amenajate ale localităţilor ce compun unitatea administrativ teritorială de bază, delimitate prin planul urbanistic general aprobat şi în cadrul cărora se poate autoriza execuţia de construcţii şi amenajări.

Sub acelaşi aspect sunt relevante şi prevederile art. 4 din Regulamentul General de urbanism, aprobat prin HG nr. 525/1996, conform cărora „(1) Autorizarea executării construcţiilor pe terenurile agricole din intravilan este permisă pentru toate tipurile de construcţii şi amenajări specifice localităţilor, cu respectarea condiţiilor impuse de lege şi de prezentul regulament. (2) De asemenea, autorizarea prevăzută la alin. (1) se face cu respectarea normelor stabilite de consiliile locale pentru ocuparea raţională a terenurilor şi pentru realizarea următoarelor obiective: a) completarea zonelor centrale, potrivit condiţiilor urbanistice specifice impuse de caracterul zonei, având prioritate instituţiile publice, precum şi serviciile de interes general; b) valorificarea terenurilor din zonele echipate cu reţele tehnico-edilitare; c) amplasarea construcţiilor, amenajărilor şi lucrărilor tehnico-edilitare aferente acestora în ansambluri compacte. (3) Prin autorizaţia de construire, terenurile agricole din intravilan se scot din circuitul agricol, temporar sau definitiv, conform legii.”

Având în vedere dispoziţiile legale mai sus menţionate instanţa reţine că, în condiţiile în care terenurile ce au făcut obiectul livrărilor sunt situate în intravilanul localității, iar în certificatul de urbanism nu este menţionată nicio interdicţie temporară sau definitivă de construire, terenurile respective fac parte din categoria de terenuri construibile în sensul dispoziţiilor art. 141 alin. (2) lit. f) din Codul fiscal.

Faptul că terenurile aveau categoria de folosință livezi la data încheierii contractelor de vânzare-cumpărare nu prezintă relevanţă cu privire la posibilitatea construirii sau nu pe acele terenuri, câtă vreme în certificatul de urbanism nr. …/22.09.2010 nu este menţionată vreo interdicţie în acest sens.

Un argument în plus în sensul calificării terenurilor ca fiind construibile la momentul înstrăinării îl constituie chiar şi de prețul de vânzare, fiind de notorietate că un teren pe care nu se poate construi şi care se folosește în scop agricol are o valoare de piață mult mai mică decât cel avut în vedere la tranzacțiile analizate în cadrul inspecției fiscale.

În plus, astfel cum arată şi recurenta, terenurile respective au suprafețe mici, fiind destinate în mod evident construirii de locuințe, iar nu exploatării agricole, care, pentru a fi rentabila trebuie sa fie efectuata pe suprafețe mari.

Prin urmare, date fiind elementele de mai sus, Curtea de apel constată că terenurile ce au făcut obiectul a 83 dintre tranzacţii, astfel cum sunt menţionate în raportul de expertiză întocmit de expert B.C., reprezintă terenuri construibile în sensul dispoziţiilor art. 141 alin. (2) lit. f) din Codul fiscal.

În raport de toate aspectele mai sus reţinute Curtea de apel concluzionează că în mod legal au reţinut organele fiscale că operaţiunile juridice derulate de reclamanţi în perioada 2010-2013 au fost efectuate în scopul obţinerii de venituri cu caracter de continuitate, reclamanţii desfăşurând astfel activităţi economice de natură a atrage calitatea acestora de persoană impozabilă în scopuri de taxă pe valoarea adăugată.

Curtea de apel constată însă că actele administrativ fiscale contestate sunt nelegale sub aspectul modului de calcul al taxei pe valoarea adăugată aferente tranzacţiilor efectuate de reclamanţi.

În acest sens se reţine din decizia de impunere şi din raportul de expertiză întocmit în cauză de expert B.C. că, pentru tranzacţiile considerate a fi impozabile, organele fiscale au calculat TVA în sumă de 343.313 lei, atât prin adăugarea la preţul tranzacţiilor (perioada 01.01.2011 – 31.08.2012), cât şi prin deducerea din valoarea tranzacţiilor (perioada 01.09.2012 – 31.03.2013).

Curtea de apel reţine că prin Hotărârea din 7 noiembrie 2013 a Curţii de Justiţie Uniunii Europene în Cauzele conexate C-249/12 şi C-250/12 Tulică şi Plavosin s-a statuat în sensul că „Directiva 2006/112/CE a Consiliului din 28 noiembrie 2006 privind sistemul comun al taxei pe valoarea adăugată, în special articolele 73 şi 78 din aceasta, trebuie interpretată în sensul că, atunci când preţul unui bun a fost stabilit de părţi fără nicio menţiune cu privire la taxa pe valoarea adăugată, iar furnizorul bunului respectiv este persoana obligată la plata taxei pe valoarea adăugată datorate pentru operaţiunea supusă taxei, preţul convenit trebuie considerat, în cazul în care furnizorul nu are posibilitatea de a recupera de la dobânditor taxa pe valoarea adăugată solicitată de administraţia fiscală, ca incluzând deja taxa pe valoarea adăugată.”

În consecinţă, se reţine că modalitatea prin care a fost calculată TVA prin procedura adăugirii nu este corectă, iar taxa pe valoarea adăugată ar fi trebuit calculată pentru întreaga perioadă prin procedura deducerii, conform interpretării Curţii de Justiţie Uniunii Europene în Cauzele conexate C-249/12 şi C-250/12.

Pentru aceste considerente Curtea de apel va admite recursul formulat de pârâtă şi va casa hotărârea Tribunalului V., iar în rejudecare va fi admisă în parte cererea formulată de reclamanţi şi va fi anulată în parte decizia de impunere şi raportul de inspecţie fiscală, în sensul că taxa pe valoarea adăugată datorată de reclamanţi este în cuantumul rezultat din includerea acesteia în preţul tranzacţiilor, iar cuantumul accesoriilor se va raporta la această nouă valoare.

Va fi anulată decizia de soluţionare a contestaţiei nr. …/2013 în aceleaşi limite.Dat fiind faptul că s-a constatat temeinicia contestaţiei reclamanţilor sub aspectul

modului de calcul al taxei pe valoarea adăugată, aspect confirmat şi prin raportul de expertiză efectuat în cauză, Curtea de apel apreciază că reclamanţii sunt îndreptăţiţi la plata cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul de expert, astfel că, în temeiul dispoziţiilor art. 453 raportat la art. 451 alin. 1 C.pr.civ., pârâta va fi obligată la plata către reclamanţi a sumei de 1500 lei cu titlu de cheltuieli de judecată în primă instanţă.

2. Titlu: Consecinţele apariţiei unor întârzieri nejustificate în procedura de evaluare de mediu a planurilor şi proiectelor, prevăzută de HG 1076/2004. Înlăturarea acestor consecinţe prin obligarea autorităţii de mediu la trecerea procedurii într-o etapă ulterioară şi prin obligarea la emiterea actului de reglementare.Cuprins pe materii: Dreptul mediului. Procedura de evaluare de mediu. Întârzieri în desfăşurarea procedurii.Legislaţie relevantă: HG 1076/2004.Rezumat: Curtea observă că normele care reglementează procedura de evaluare de mediu prevăzută de HG 1076/2004 presupun o colaborare permanentă între titularii proiectelor şi

autoritatea de mediu competentă, primii fiind datori să modifice proiectul ori de câte ori grupul de lucru îl apreciază ca nefiind optim şi să îl propună din nou spre evaluare.

Normele legale nu menţionează expres posibilitatea autorităţii de a acorda aviz negativ unui proiect (spre deosebire de procedura de evaluare a impactului de mediu prevăzut de HG 445/2009), ci fac referire la posibilitatea de a returna proiectul pentru modificări care să reducă impactul asupra mediului.

În cazul de faţă, acest procedeu nu mai poate fi considerat acceptabil, deoarece a dus la acumularea unor întârzieri foarte mari, de natură să constituie un obstacol excesiv în calea realizării drepturilor reclamanţilor.

Se observă faptul că reclamanţii deţin în proprietate suprafeţele de teren împădurite pe care doresc să realizeze proiectul, astfel că punerea în valoare acestor bunuri constituie o „speranţă legitimă” în sensul art. 1 Protocolul adiţional nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, care protejează dreptul de proprietate.

În numeroase cauze, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a considerat că întârzierea nejustificată şi neimputabilă reclamantului în îndeplinirea unor proceduri sau formalităţi administrative sau judiciare care condiţionează realizarea unei activităţi de către reclamant constituie o încălcare a drepturilor protejate de Convenţie (de ex., cauzele Frydlender împotriva Franţei - (GC) nr. 30979/96, § 43, CEDO 2000-VII, Drăgănescu împotriva României ş.a.). Jurisprudenţa Curţii, împreună cu textul Convenţiei, alcătuiesc un bloc de convenţionalitate, fac parte din dreptul intern şi au prioritate faţă de acesta.

Instanţa reţine, deci, că nu atât un răspuns ferm al autorităţii în sensul respingerii proiectului (avizare negativă) ar aduce, neapărat, atingere dreptului de proprietate al reclamanţilor, cât mai ales prelungirea excesivă a procedurilor administrative, care ţin bunurile blocate într-o stare dăunătoare de incertitudine juridică.

Mai mult, Curtea observă faptul că, în Anexa nr. 2 a Legii nr. 50/1991 privind autorizarea executării lucrărilor de construcţii, republicată, se defineşte avizarea ca fiind procedura de analiză şi de exprimare a punctului de vedere al unei comisii tehnice din structura ministerelor, a administraţiei publice locale ori a altor organisme centrale sau teritoriale interesate, având ca obiect analiza soluţiilor funcţionale, a indicatorilor tehnico-economici şi sociali ori a altor elemente prezentate prin documentaţiile de amenajare a teritoriului şi urbanism sau prin proiectul pentru autorizarea execuţiei lucrărilor de construcţii şi proiectul tehnic (P.Th.) pe baza căruia se vor executa lucrările.

În acelaşi loc, se precizează că avizarea se concretizează printr-un act (aviz favorabil sau nefavorabil) care are caracter tehnic de obligativitate.

Aşadar, cel puţin în privinţa avizului de mediu pentru realizarea lucrărilor solicitate de reclamanţi, Legea nr. 50/1991, republicată, dă posibilitatea autorităţii de a emite un aviz negativ (defavorabil), dacă apreciază că proiectul afectează excesiv mediul, aviz care este obligatoriu pentru autoritatea ce va elibera autorizaţia de construire.

Curtea consideră că, pentru respectarea dreptului de proprietate al reclamanţilor, se impune ca autoritatea de mediu să facă aplicarea în dreptul intern a principiilor ce se degajă din Convenţie şi să se pronunţe, fie în sens pozitiv, fie în sens negativ asupra cererilor de avizare a proiectului depuse de reclamanţi.

În acest scop, se impune ca reclamanţii să aleagă o alternativă de proiect pe care o apreciază ca fiind finală şi asupra căreia autoritatea urmează să se pronunţe. Acest lucru a fost îndeplinit deja de reclamanţi, alternativa de proiect finală fiind cea examinată de expertul tehnic

judiciar S.N. în cuprinsul raportului se expertiză efectuat în cauză, nemaifiind necesare alternative.

Totuşi, avizul nu poate fi emis încă, deoarece este necesară parcurgerea celei de a treia etape din procedură, etapa de analiză a calităţii raportului şi de luare a deciziei.

Asupra acestei etape, expertul judiciar nu s-a pronunţat deoarece a făcut numai o evaluare sumară a impactului asupra mediului, corespunzătoare celei care se realizează de regulă în etapa a doua a procedurii.

În etapa a treia, autoritatea va pleca de la alternativa finală a proiectului menţionată mai sus şi va analiza calitatea raportului de mediu, urmând a face, dacă este necesar, aplicarea art. 24 alin. 4 HG 1076/2004, fără însă a cere modificarea variantei de proiect.

Dacă în urma analizării calităţii raportului de mediu – din nou, fără a fi ţinută în vreun fel de constatările expertului care constituie doar o evaluare sumară corespunzătoare celei de a doua etape, autoritatea va aprecia că impactului asupra mediului este corespunzător, va proceda la avizarea favorabilă a proiectului. Dacă va aprecia că riscurile asupra mediului sunt prea ridicate, ţinând cont de beneficii şi de alte posibilităţi de realizare (inclusiv în altă locaţie), va emite un aviz defavorabil, de care autoritatea emitentă a autorizaţiei de construire va trebui să ţină cont.

În ce priveşte termenul de finalizare a celei de a treia etape, Curtea consideră că un termen de 6 luni (cel mult un an, dacă vor exista circumstanţe excepţionale) este necesar a fi respectat pentru a se asigura protecţia corespunzătoare a dreptului de proprietate al reclamanţilor.

Avizul emis constituie un act de reglementare în sensul art. 2 pct. 2 OUG 195/2005, este calificat de lege ca fiind act administrativ şi poate fi atacat în faţa instanţei de contencios administrativ (art. 18 din acest act normativ) de reclamanţi sau de organizaţiile neguvernamentale care promovează protecţia mediului (art. 20 alin. 6).

Decizia nr. 233 din 28.01.2015 a Curţii de Apel Galaţi

Prin sentinţa nr. 2067/FCA/24.07.2013 a Tribunalului B., pronunţată în dosarul nr. 1120/113/2013, s-a admis acţiunea reclamanţilor P.B.M., S.I., S.G., A.E., V.V., G.C.R., P.A., M.C.J., N.O., C.V., M.L., M.L., C.G. şi N.C., prin mandatar P.G. şi a fost obligată pârâta APM B. la eliberarea avizelor de mediu aferente Proiectului „Construire ansamblu social sportiv D”.

Împotriva acestei sentinţe, pârâta APM B. a declarat recurs, criticând-o ca fiind nelegală, conform art. 488 pct. 6 şi 8 C.pr.civ.

Motivându-şi în fapt cererea de recurs, recurenta a precizat că instanţa de fond s-a limitat doar a-şi însuşi exclusiv punctul de vedere al intimaţilor, fără a arăta şi motivele pentru care A.P.M. B. nu poate emite avizele de mediu aferente planului „Construire Ansamblu Social Sportiv D”. Tot instanţa de fond s-a limitat a enumera aşa numitele avize obţinute de la alte autorităţi (avize amintite în cererea de chemare în judecată) fără să ceară intimaţilor înscrisurile respective şi fără a le analiza. Totodată, intimaţii nu au depus în apărarea lor la instanţa de fond nici un fel de înscris doveditor, aşa cum prevede art. 249 din Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă.

Sentinţa recurată trebuia să aibă la bază motivele de fapt şi de drept, care au format convingerea instanţei, pentru ce a admis susţinerile intimaţilor şi le-a respins pe ale APM B. După cum se poate observa, în considerentele hotărârii atacate nu există motivele de drept şi de fapt pentru care s-au înlăturat argumentele şi înscrisurile/dovezile APM B.

Totodată, argumentele instanţei de fond în hotărârea atacată potrivit cărora „Tribunalul constată că reclamanţii au respectat întocmai etapele prevăzute de lege pentru obţinerea avizului de mediu. Cât priveşte procedura de realizare a evaluării de mediu la care face referire HG 1076/2004 şi de care depinde procedura de avizare, concretizată într-un raport de mediu, instanţa constată de asemenea, că în cauză au fost efectuate studii şi analize având ca obiect impactul pe care construirea A.S.S. D. l-ar avea asupra mediului, florei şi faunei sunt nelegale şi netemeinice, deoarece instanţa de fond nu putea să se pronunţe sub acest aspect atât timp cât intimaţii nu au prezentat instanţei de fond înscrisuri doveditoare. Aşa cum s-a arătat la instanţa de fond intimaţii au parcurs doar prima etapă din procedura, fapt dovedit prin Deciziile etapei de încadrare cu nr. .... – ...../13.092010 emise de APM B., iar în prezent se află în cea de a doua etapă din procedură (în conf. cu prevederile Cap. 3 Secţiunea a II-a din HG 1076/2004, privind stabilirea procedurii de realizare a evaluării de mediu pentru planuri şi programe, dar şi a Manualului de aplicare aprobat prin Ordinul MMGA nr. 117/2006 şi nu cum greşit a reţinut instanţa de fond faptul că intimaţii au respectat întocmai etapele prevăzute de lege pentru obţinerea avizului de mediu.

Un alt motiv de nelegalitate al sentinţei recurate este cel prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 8 din Codul de procedură civilă.

Instanţa de fond reţinând şi preluând în hotărârea atacată adresa emisă de elaboratorul de mediu, fără să ţină cont şi de argumentele aduse de APM B., dar şi de înscrisurile ataşate. Astfel, instanţa de fond, prin sentinţa recurată a reţinut în mod nelegal faptul că „realizarea obiectivului de investiţie prin respectarea măsurilor de reducere a impactului, va conduce la un impact nesemnificativ spre moderat asupra biodiversităţii. În consecinţă rezultă că lucrările preconizate în cadrul proiectului Construire A.S.S. D. vor avea un impact nesemnificativ asupra mediului, asupra habitatelor şi a biodiversităţii zonei”. În contradicţie cu cele reţinute de instanţa de fond în sentinţa recurată s-a precizat că în varianta raportului de mediu depusă de intimaţi la APM B., „elaboratorul variantei raportului de mediu precizează că impactul va fi negativ moderat spre semnificativ şi permanent (10-50% din suprafaţă sau populaţie), ca urmare a defrişării a jumătate din suprafaţa destinată complexului sportiv. Acest aspect al impactului se referă la întreaga biodiversitate, faună şi floră, deoarece dispariţia ireversibilă a vegetaţiei lemnoase şi odată cu ea a habitatelor existente pentru faună, în special păsări… De aici rezultă fără nici un fel de dubiu că impactul asupra mediului va fi negativ spre semnificativ şi permanent.

Precizările făcute în adresa sus menţionată de către SC D. SRL sunt doar extrase luate selectiv din varianta raportului de mediu, care să îi favorizeze pe intimaţi, fără a face referire şi la concluziile negative din acelaşi capitol din varianta raportului de mediu. Instanţa de fond s-a limitat doar la afirmaţiile făcute de SC D. SRL prin adresa nr…/16.07.2013, fără să solicite şi fără să se depună de către intimaţi şi varianta Raportului de mediu (depus de către aceştia la APM B.), pentru a putea forma convingerea instanţei.

Prin decizia nr. 4078/17.04.2014, Curtea de Apel Galaţi a admis recursul, a casat cu reţinere sentinţa recurată şi a fixat termen pentru evocarea fondului, la care urma să se pună în discuţie suplimentarea probatoriului cu proba prin înscrisuri şi raport de expertiză.

Pentru a decide astfel, instanţa a reţinut că se impunea casarea în integralitate a hotărârii primei instanţe în considerarea existenţei unui insuficient material probatoriu administrat la fondul cauzei, din perspectiva unei analize temeinice a tuturor susţinerilor invocate de părţi atât în dovedirea, cât şi combaterea acţiunii.

În rejudecare după casarea cu reţinere, instanţa a admis proba cu înscrisuri şi proba prin raport de expertiză tehnică.

Analizând întreg materialul probator administrat în cauză, Curtea de Apel constată următoarele:

Pârâta a dispus încadrarea cererilor de eliberare a avizului formulate de reclamanţi, în procedura de realizare a evaluării de mediu, armonizată la nivel european prin Directiva 2001/42/EC a Parlamentului European şi a Consiliului („Directiva SEA”) şi transpusă în legislaţia română prin HG 1076/2004 privind stabilirea procedurii de realizare a evaluării de mediu pentru planuri şi programe.

Deşi în certificatele de urbanism se face menţiune despre necesitatea obţinerii acordului de mediu, pârâta a apreciat că, în realitate, este vorba despre un aviz şi că se impune parcurgerea procedurii de realizare a evaluării de mediu, prevăzută de HG 1076/2004.

În cazul acordului de mediu, ar fi fost necesară parcurgerea procedurii de evaluare a impactului de mediu (EIA), reglementată de HG 445/2009 privind evaluarea impactului anumitor proiecte publice şi private asupra mediului, care transpune Directiva 2011/92/UE privind evaluarea efectelor anumitor proiecte publice și private asupra mediului („Directiva EIA”), modificată prin Directiva 2014/52/UE.

Pârâta a apreciat că nu poate fi incidentă această din urmă procedură, deoarece planul propus de reclamanţi nu se încadrează în lista proiectelor menţionate în Anexele nr. 1 şi 2 ale HG 445/2009, care să atragă aplicarea procedurii de evaluare a impactului de mediu şi care, în general, sunt proiecte de anvergură cu risc poluator foarte ridicat.

Planul propus de reclamanţi se încadrează în prevederile Ordinului Ministrului Mediului nr. 995/2006 pentru aprobarea listei planurilor şi programelor care intră sub incidenţa HG 1076/2004 privind stabilirea procedurii de realizare a evaluării de mediu.

În ce priveşte această procedură, în care a fost încadrată cererea reclamanţilor, din economia dispoziţiilor HG 1076/2004 şi din explicaţiile oferite de Manualul de aplicare a procedurii de realizare a evaluării de mediu pentru planuri şi programe, aprobat prin Ordinul Ministrului Mediului nr. 117/2006, reiese că este compusă din trei etape:1. Etapa de încadrare a proiectului de plan şi de program;2. Etapa de definitivare a proiectului de plan sau de program şi de realizare a raportului de mediu;3. Etapa de analiză a calităţii raportului şi de luare a deciziei. În prima etapă (încadrarea proiectului de plan şi de program), se realizează notificarea către autoritatea competentă de mediu, către public şi către alte autorităţi publice interesate, a proiectului de plan şi de program şi se stabileşte dacă proiectul se încadrează între cele pentru care este necesară realizarea procedurii de evaluare de mediu.

Proiectul propus de reclamanţi a depăşit prima etapă şi, apreciindu-se că se impune parcurgerea întregii proceduri de evaluare de mediu, a fost trecut în etapa următoare, de definitivare a proiectului de plan sau de program şi de realizare a raportului de mediu.

Conform art. 14 alin. 1 HG 1076/2004, această etapă presupune definitivarea proiectului de plan sau de program, stabilirea domeniului şi a nivelului de detaliu al informaţiilor ce trebuie incluse în raportul de mediu, precum şi analiza efectelor semnificative ale planului sau programului asupra mediului. Toate aceste operaţiuni se realizează în cadrul unui grup de lucru.

La momentul actual, proiectul reclamanţilor se află în această etapă, fiind returnat de mai multe ori de către grupul de lucru, ca urmare a faptului că impactul asupra mediului era ridicat în varianta de proiect propusă. S-a stabilit că se impunea găsirea unei alternative de proiect care să diminueze consecinţele negative asupra mediului.

Ca urmare a acestor măsuri, procedura a acumulat întârzieri de timp pe care instanţa la apreciază ca fiind semnificative (proiectul a fost depus la autoritatea de mediu competentă în cursul anului 2009). Pentru definitivarea procedurii, reclamanţii s-au adresat, prin cererea de chemare în judecată din prezenta cauză, instanţei de contencios administrativ, solicitându-i să oblige autoritatea de mediu să finalizeze procedura.

Pârâta a invocat, pe cale de excepţie, inadmisibilitatea unei astfel de acţiuni, însă Curtea apreciază că cererea reclamanţilor, chiar dacă nu se încadrează literal între tipurile de obiecte cu care poate fi investită instanţa de contencios administrativ conform art. 8 Legea nr. 554/2004, urmăreşte un scop legitim, acela de a înlătura pretinsa tergiversare nejustificată a procedurii din partea pârâtei şi vizează apărarea drepturilor reclamanţilor, care pot şi trebuie să se bucure de protecţie judiciară.

Dacă actele normative ce reglementează procedura de evaluare de mediu ar fi conţinut termene mai clare de realizare a fiecărei etape, depăşirea acestor termene de către pârâtă ar fi putut fi asimilată refuzului nejustificat de a soluţiona în termen legal o cerere, care constituie un obiect tipic al acţiunii în contencios administrativ.

Considerând prezenta cerere ca fiind admisibilă (excepţia este deci, nefondată), Curtea observă că normele care reglementează procedura de evaluare de mediu presupun o colaborare permanentă între titularii proiectelor şi autoritatea de mediu competentă, primii fiind datori să modifice proiectul ori de câte ori grupul de lucru îl apreciază ca nefiind optim şi să îl propună din nou spre evaluare.

Normele legale nu menţionează expres posibilitatea autorităţii de a acorda aviz negativ unui proiect (spre deosebire de procedura de evaluare a impactului de mediu prevăzut de HG 445/2009), ci fac referire la posibilitatea de a returna proiectul pentru modificări care să reducă impactul asupra mediului.

În cazul de faţă, acest procedeu nu mai poate fi considerat acceptabil, deoarece a dus la acumularea unor întârzieri foarte mari, de natură să constituie un obstacol excesiv în calea realizării drepturilor reclamanţilor.

Se observă faptul că reclamanţii deţin în proprietate suprafeţele de teren împădurite pe care doresc să realizeze proiectul, astfel că punerea în valoare acestor bunuri constituie o „speranţă legitimă” în sensul art. 1 Protocolul adiţional nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, care protejează dreptul de proprietate.

În numeroase cauze, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a considerat că întârzierea nejustificată şi neimputabilă reclamantului în îndeplinirea unor proceduri sau formalităţi administrative sau judiciare care condiţionează realizarea unei activităţi de către reclamant constituie o încălcare a drepturilor protejate de Convenţie (de ex., cauzele Frydlender împotriva Franţei - (GC) nr. 30979/96, § 43, CEDO 2000-VII, Drăgănescu împotriva României ş.a.). Jurisprudenţa Curţii, împreună cu textul Convenţiei, alcătuiesc un bloc de convenţionalitate, fac parte din dreptul intern şi au prioritate faţă de acesta.

Instanţa reţine, deci, că nu atât un răspuns ferm al autorităţii în sensul respingerii proiectului (avizare negativă) ar aduce, neapărat, atingere dreptului de proprietate al reclamanţilor, cât mai ales prelungirea excesivă a procedurilor administrative, care ţin bunurile blocate într-o stare dăunătoare de incertitudine juridică.

Mai mult, Curtea observă faptul că, în Anexa nr. 2 a Legii nr. 50/1991 privind autorizarea executării lucrărilor de construcţii, republicată, se defineşte avizarea ca fiind procedura de analiză şi de exprimare a punctului de vedere al unei comisii tehnice din structura ministerelor, a administraţiei publice locale ori a altor organisme centrale sau teritoriale interesate, având ca

obiect analiza soluţiilor funcţionale, a indicatorilor tehnico-economici şi sociali ori a altor elemente prezentate prin documentaţiile de amenajare a teritoriului şi urbanism sau prin proiectul pentru autorizarea execuţiei lucrărilor de construcţii şi proiectul tehnic (P.Th.) pe baza căruia se vor executa lucrările.

În acelaşi loc, se precizează că avizarea se concretizează printr-un act (aviz favorabil sau nefavorabil) care are caracter tehnic de obligativitate.

Aşadar, cel puţin în privinţa avizului de mediu pentru realizarea lucrărilor solicitate de reclamanţi, Legea nr. 50/1991, republicată, dă posibilitatea autorităţii de a emite un aviz negativ (defavorabil), dacă apreciază că proiectul afectează excesiv mediul, aviz care este obligatoriu pentru autoritatea ce va elibera autorizaţia de construire.

Curtea consideră că, pentru respectarea dreptului de proprietate al reclamanţilor, se impune ca autoritatea de mediu să facă aplicarea în dreptul intern a principiilor ce se degajă din Convenţie şi să se pronunţe, fie în sens pozitiv, fie în sens negativ, asupra cererilor de avizare a proiectului depuse de reclamanţi.

În acest scop, se impune ca reclamanţii să aleagă o alternativă de proiect pe care o apreciază ca fiind finală şi asupra căreia autoritatea urmează să se pronunţe. Acest lucru a fost îndeplinit deja de reclamanţi, alternativa de proiect finală fiind cea examinată de expertului tehnic judiciar S.N. în cuprinsul raportului se expertiză efectuat în cauză, nemaifiind necesare alternative.

Totuşi, avizul nu poate fi emis încă, deoarece este necesară parcurgerea celei de a treia etape din procedură, etapa de analiză a calităţii raportului şi de luare a deciziei.

Asupra acestei etape, expertul judiciar nu s-a pronunţat, deoarece a făcut numai o evaluare sumară a impactului asupra mediului, corespunzătoare celei care se realizează de regulă în etapa a doua a procedurii.

În etapa a treia, autoritatea va pleca de la alternativa finală a proiectului menţionată mai sus şi va analiza calitatea raportului de mediu, urmând a face, dacă este necesar, aplicarea art. 24 alin. 4 HG 1076/2004, fără însă a cere modificarea variantei de proiect.

Dacă, în urma analizării calităţii raportului de mediu – din nou, fără a fi ţinută în vreun fel de constatările expertului care constituie doar o evaluare sumară corespunzătoare celei de a doua etape -, autoritatea va aprecia că impactul asupra mediului este corespunzător, va proceda la avizarea favorabilă a proiectului. Dacă va aprecia că riscurile asupra mediului sunt prea ridicate, ţinând cont de beneficii şi de alte posibilităţi de realizare (inclusiv în altă locaţie), va emite un aviz defavorabil, de care autoritatea emitentă a autorizaţiei de construire va trebui să ţină cont.

În ce priveşte termenul de finalizare a celei de a treia etape, Curtea consideră că un termen de 6 luni (cel mult un an, dacă vor exista circumstanţe excepţionale) este necesar a fi respectat pentru a se asigura protecţia corespunzătoare a dreptului de proprietate al reclamanţilor.Avizul emis constituie un act de reglementare în sensul art. 2 pct. 2 OUG 195/2005, este calificat de lege ca fiind act administrativ şi poate fi atacat în faţa instanţei de contencios administrativ (art. 18 din acest act normativ) de reclamanţi sau de organizaţiile neguvernamentale care promovează protecţia mediului (art. 20 alin. 6).

Cererea reclamanţilor este, deci, întemeiată în parte, autoritatea neputând fi obligată încă la emiterea avizului, ci numai la intrarea în etapa a treia a procedurii.

Având în vedere cele expuse mai sus, Curtea, în rejudecare, va respinge excepţia inadmisibilităţii, invocată de pârâtă, ca nefondată, va admite în parte cererea şi va obliga pârâta la trecerea procedurii de realizare a evaluării de mediu a proiectului în etapa a treia de analiză a calităţii raportului de mediu.

3. Titlu: Determinarea instanţei competente material să soluţioneze o cerere de chemare în judecată, în situaţia în care una din instanţele implicate în conflictul de competenţă nu a invocat excepţia necompetenţei în termenul prevăzut de lege.Cuprins pe materii: Drept procesual civil. Competenţă materială. Conflict negativ de competenţă.Legislaţie relevantă: art. 159 ind. 1 alin. 2 C.pr.civ.1865.Rezumat: Curtea observă că, potrivit art. 159 ind. 1 alin. 2 C.pr.civ.1865, necompetenţa materială şi teritorială de ordine publică poate fi invocată de părţi ori de către judecător la prima zi de înfăţişare în faţa primei instanţe, dar nu mai târziu de începerea dezbaterilor asupra fondului.

Această dispoziţie legală a fost introdusă prin Legea nr. 202/2010 („mica reformă”) şi se aplică, potrivit art. XXII alin. 2 din Lege, în procesele începute după data intrării în vigoare a acestei legi (25.11.2010).

Curtea observă că Tribunalul G., instanţa învestită de reclamanţi cu soluţionarea cererii de chemare în judecată, a invocat din oficiu excepţia necompetenţei sale materiale la termenul din data de 28.05.2014, după administrarea tuturor probelor, la momentul procesual al dezbaterilor în fond.

Instanţa constată că Tribunalul era decăzut din dreptul de a mai invoca excepţia, deoarece litigiului îi erau aplicabile disp. art. 159 ind. 1 alin. 2 C.pr.civ.1865, iar momentul primei zile de înfăţişare fusese depăşit.

Aşadar, instanţa devenise legal învestită să soluţioneze cauza, nemaiavând dreptul de a se desesiza în favoarea Judecătoriei G. Tribunalul este, aşadar, instanţa competentă să judece în fond litigiul.

În consecinţă, Curtea va stabili competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului G. – Secţia contencios administrativ şi fiscal.

Sentinţa (cameră de consiliu) nr. 29 din 19.01.2015 a Curţii de Apel Galaţi

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 15.02.2012 pe rolul Tribunalului G., sub nr. 1206/121/2012 reclamanţii B.M. şi B.V. au solicitat în contradictoriu cu pârâtul Municipiul G. – prin Primar pronunţarea asupra legalităţii operaţiunilor administrative, privind modalitatea de soluţionare a plângerii prealabile nr. …/11.08.2011 şi asupra refuzului de a se stabili şi recunoaşte drepturi legitime. Totodată, reclamanţii au solicitat obligarea pârâtei la emiterea actelor de rectificare a datelor din evidenţele acesteia, în sensul de a se evidenţia caracterul de dependinţă de folosinţă comună a beciului în suprafaţă de 50 m.p. aferent imobilului situat în str. ... nr. .., mun. G. În plus, au solicitat reclamanţii ca pârâta să rectifice evidenţele sale în sensul de a constata că în privinţa boxei subsol în suprafaţă de 8 m.p., inclusă în contractul de închiriere nr. .../06.07.1995 nu a existat o cerere de includere în respectivul contract şi că pentru cumularea contractelor de închiriere nr. .../14.09.1995 şi nr. .../14.09.1995, în contractul de închiriere nr. .../06.07.1995 nu există nicio cerere şi nicio aprobare aferentă.

În motivare, reclamanţii au învederat că prin plângerea administrativă prealabilă nr. .../11.08.2011 au solicitat pârâtei reexaminarea anumitor acte şi măsuri administrative, cu revocarea celor găsite ca fiind nelegale, demers în raport cu care s-a formulat şi comunicat, adresa de răspuns şi soluţionare nr. ..../11.08.2011, fiind evident refuzul de a soluţiona în mod

real şi cu bună credinţă, plângerea prealabilă, ca şi solicitarea de reexaminare şi de revocare. Reclamanţii au menţionat că cererea acestora are drept scop controlul şi îndreptarea, astfel încât pe viitor să producă efecte doar situaţii legale.

În drept, reclamanţii au invocat dispoziţiile art. 1 alin. 1 şi art. 18 din Legea nr. 554/2004. În probaţiune, reclamanţii au menţionat că solicită încuviinţarea şi administrarea probei cu înscrisuri, interogatoriu, martori, cercetare locală şi,eventual, expertiză.

La termenul din data de 15.10.2012 instanţa a încuviinţat pentru reclamant proba cu înscrisuri şi interogatoriu şi a respins proba cu cercetare locală, expertiză şi martori.

Prin răspunsul municipiului G. depus la termenul din data de 04.03.2014, la solicitarea instanţei, s-a învederat că doar chiriaşul L.I. folosea şi plătea chirie pentru boxă/beci conform contractului de închiriere nr. ..../06.07.1995, că familia B. avea posibilitatea solicitării închirierii dependinţei în cauză faţă de faptul că în contractul nr. ...../06.08.1982 nu era inclusă şi această dependinţă şi că astfel, cauza este una de drept civil şi nu de contencios administrativ, întrucât reclamanta nu poate face dovada că printr-un act administrativ ar fi fost vătămat într-un drept sau interes legitim. În aceeaşi adresă a menţionat că, la momentul martie 2012 beciul era folosit de titularul contractului de închiriere nr. .../.../29.01.2009, iar rectificarea a fost aprobată şi avizată de serviciile competente, boxa de 51,11 m.p. a fost folosită de solicitantul cererii nr. ...../18.08.2008, boxă care nu putea fi trecută în suprafaţa ei reală, respectiv 51,11 m.p şi nu de 8 m.p, deoarece folosirea fără a plăti restul de 43,11 m.p. prejudicia bugetul local, prin neplata chiriei corespunzătoare.

La termenul din data de 28.05.2014 instanţa a admis excepţia necompetenţei materiale, invocată din oficiu, în favoarea Judecătoriei G., cauza fiind înregistrată pe rolul acestei din urmă instanţe la data de 27.06.2014.

La termenul din data de 16.09.2014, reclamantul B.V. a invocat excepţia necompetenţei materiale a Judecătoriei G. în soluţionarea cauzei, aceasta fiind pusă în discuţia părţilor la termenul din data de 15.10.2014.

Prin sentinţa civila nr. ...../15.10.2014, Judecătoria G. a admis excepţia necompetenţei teritoriale invocată de instanţă din oficiu, a declinat în favoarea Tribunalului G. competenţa de soluţionare a cauzei, a constatat ivit conflictul negativ de competenţă şi a înaintat dosarul Curţii de Apel Galaţi în vederea soluţionării conflictului negativ de competenţă.

În motivare, s-a reţinut că, în ce privește domeniul privat al unităţilor administrativ teritoriale, consiliile locale si cele județene pot hotărî ca bunurile ce aparțin domeniului privat de interes local sau județean, după caz, să fie date în administrarea Regiilor Autonome şi instituțiilor publice, să fie concesionate ori să fie închiriate, sau ele hotărăsc cu privire la cumpărarea si vânzarea bunurilor ce fac parte din acest domeniu. În acest sens, art. 36 alin. 2 lit. c) din Legea nr. 215/1998 a administraţiei publice locale prevede: „Consiliul local exercită următoarele categorii de atribuţii: c) atribuţii privind administrarea domeniului public şi privat al comunei, oraşului sau municipiului;”, iar alin. 5 lit. b) stabileşte că ”În exercitarea atribuţiilor prevăzute la alin. (2) lit. c), consiliul local: b) hotărăşte vânzarea, concesionarea sau închirierea bunurilor proprietate privată a comunei, oraşului sau municipiului, după caz, în condiţiile legii”.

Prin urmare, în condiţiile în care punerea în valoare sau înstrăinarea bunurilor proprietate privată a unei unităţi administrativ-teritoriale se face prin acte care au o dublă natură juridică, atât de putere publică, cât şi de act juridic civil de drept comun, instanţa apreciază că acestea vor fi supuse cenzurii instanţei în mod diferit în funcţie de critica adusă în privinţa legalităţii lor.

Astfel natura dreptului la care se referă cererea privind refuzul nejustificat intră în conţinutul unui raport juridic de drept public, administrativ, atunci când refuzul nejustificat

priveşte operaţiuni administrative sau acte administrative anterioare înstrăinării, închirierii sau concesionării bunului din domeniul privat şi intră în conţinutul unui raport juridic civil, când refuzul nejustificat vizează însuşi actul de înstrăinare, închiriere sau concesionare, sub aspectul condiţiilor de fond şi de formă ale unui act juridic civil.

Astfel, dacă persoana care apreciază că este vătămată într-un drept sau interes legitim al său critică operaţiunile administrative care au stat la baza vânzării, concesionării sau închirierii bunurilor proprietate privată ale unităţii administrativ-teritoriale, prezenta instanţa apreciază că aceste operaţiuni administrative pot fi cenzurate în mod exclusiv pe calea contenciosului-administrativ. Această concluzie se impune cu atât mai mult cu cât art. 1 alin. 2 din Legea nr. 554/2004 prevede că „Se poate adresa instanţei de contencios administrativ şi persoana vătămată într-un drept al său sau într-un interes legitim printr-un act administrativ cu caracter individual, adresat altui subiect de drept.”

În plus, potrivit art. 8 teza finală din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, se poate adresa instanţei de contencios administrativ şi cel care se consideră vătămat într-un drept sau interes legitim al său prin refuzul de efectuare a unei anumite operaţiuni administrative necesare pentru exercitarea sau protejarea dreptului sau interesului legitim.

Aşadar, existenţa sau inexistenţa unui refuz nejustificat privind operaţiuni ale unui organ al unităţii administrativ teritoriale, care acţionează în regim de putere publică, trebuie să fie supus cenzurii instanţei din perspectiva garantării drepturilor, libertăţilor şi îndatoririlor fundamentale ale cetăţenilor, satisfacerii nevoilor comunitare şi realizării competenţei autorităţilor publice.

Prin urmare, în măsura în care reclamanţii din prezenta cauză au solicitat verificarea legalităţii operaţiunilor administrative care au stat la baza unui act cu dublă natură juridică atât de act administrativ de putere publică, cât şi de act juridic civil comun, şi rectificarea unor acte administrative elaborate pentru administrarea şi înstrăinarea unui bun din domeniul privat al municipiului Galaţi, faţă de dispoziţiile art. 1 alin. 2, art. 2 alin. 2, art. 8 din Legea 554/2004 coroborate cu dispoziţiile art. 2 alin. 1 lit. d) C. proc. civ. din 1865, căruia prezenta cauză îi este supus, competenţa de soluţionare a cauzei aparţine Tribunalului Galaţi – Secţia de Contencios Administrativ şi Fiscal.

Pe rolul Curţii de Apel Galaţi, dosarul a păstrat numărul de înregistrare 1206/121/2012.Curtea a încuviinţat şi a administrat în cauză proba cu înscrisuri.

Analizând ansamblul probator administrat în cauză, instanţa reţine următoarele:Curtea observă că, potrivit art. 159 ind.1 alin. 2 C.pr.civ., necompetenţa materială şi

teritorială de ordine publică poate fi invocată de părţi ori de către judecător la prima zi de înfăţişare în faţa primei instanţe, dar nu mai târziu de începerea dezbaterilor asupra fondului.

Această dispoziţie legală a fost introdusă prin Legea nr. 202/2010 („mica reformă”) şi se aplică, potrivit art. XXII alin. 2 din Lege, în procesele începute după data intrării în vigoare a acestei legi (25.11.2010).

Curtea observă că Tribunalul G., instanţa învestită de reclamanţi cu soluţionarea cererii de chemare în judecată, a invocat din oficiu excepţia necompetenţei sale materiale la termenul din data de 28.05.2014, după administrarea tuturor probelor, la momentul procesual al dezbaterilor în fond.

Instanţa constată că Tribunalul era decăzut din dreptul de a mai invoca excepţia, deoarece litigiului îi erau aplicabile disp. art. 159 ind. 1 alin. 2 C.pr.civ., iar momentul primei zile de înfăţişare fusese depăşit.

Aşadar, instanţa devenise legal învestită să soluţioneze cauza, nemaiavând dreptul de a se desesiza în favoarea Judecătoriei. Tribunalul este, aşadar, instanţa competentă să judece în fond litigiul.

În consecinţă, Curtea va stabili competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Galaţi – Secţia contencios administrativ şi fiscal.

4. Titlu: Imposibilitatea refuzării acordării subvenţiei cuvenite persoanelor care angajează anumite categorii de şomeri, prevăzută de art. 85 Legea nr. 76/2002, în cazul în care angajatorul îndeplineşte toate condiţiile prevăzute de lege, însă autoritatea are suspiciuni legate de buna-credinţă a acestuia.Cuprins pe materii: Dreptul securităţii sociale. Stimularea ocupării forţei de muncă. Subvenţie acordată angajatorilor care angajează anumite categorii de şomeri.Legislaţie relevantă: art. 85 Legea nr. 76/2002.Rezumat: Curtea constată că între cele două societăţi, F. and A. S.R.L. şi intimata-reclamantă F. S.R.L., există o serie de legături, precum sediul social principal identic (în cazul F. and A. S.R.L. sediul a fost schimbat ulterior), similarităţi între sediile secundare şi punctele de lucru, coincidenţă între data închirierii sediului pentru noua societate şi data deciziilor de concediere colectivă pentru angajaţii primei societăţi sau preluarea în bloc a angajaţilor primei societăţi de către cea de a doua societate.

Faptul că aceste legături reprezintă indicii ce ar putea duce la concluzia existenţei relei-credinţe din partea reclamantei nu este însă suficient, deoarece societatea respectă în totalitate condiţiile stabilite de lege pentru acordarea subvenţiei cuvenite persoanelor care angajează anumite categorii de şomeri, prevăzută de art. 85 Legea nr. 76/2002.

Instanţele de judecată nu se pot substitui organelor legislative şi adăuga condiţii noi faţă de cele prevăzute de textele de lege, deoarece ar depăşi atribuţiile puterii judecătoreşti.

În cazul în care recurenta-pârâtă suspectează că reclamanta deturnează dispoziţiile legale de la finalitatea lor şi utilizează cu rea-credinţă anumite lacune legislative în scopul de a dobândi în mod injust avantaje financiare, soluţia corectă este aceea a adoptării de modificări legislative care să pună capăt acestor practici.

Până în momentul existenţei unui cadru legislativ care să limiteze practicile injuste de tipul celor identificate de recurentă, cererea reclamantei de acordare a subvenţiei este fondată, astfel că dispoziţia de respingere a solicitării este nelegală.

Decizia nr. 128 din 20.01.2015 a Curţii de Apel Galaţi

Prin sentinţa nr. 1363/Fca/17.09.2014, pronunţată de Tribunalul B. în dosarul nr. 1648/113/2014, a fost admisă acţiunea formulată de reclamanta F. S.R.L. B., prin reprezentant legal, în contradictoriu cu pârâta A.J.O.F.M. B., prin reprezentant legal, s-a dispus anularea dispoziţiei nr. ..../24.03.2014 emisă de pârâtă şi emiterea unei dispoziţii de aprobare a solicitării reclamantei şi a fost obligată pârâta să plătească cheltuieli de judecată de 1000 lei către reclamantă.

Împotriva acestei sentinţe a formulat recurs, în termen legal, pârâta A.J.O.F.M. B. prin reprezentant legal, criticând-o ca fiind nelegală.

În motivare, recurenta a arătat că reclamanta are intenţia de fraudare a bugetului de şomaj, existând o serie de legături evidente între societatea falimentară F. And A. S.R.L. şi noua

societate. Reclamanta şi vechea societate au sedii sociale asemănătoare, iar noua societate a preluat în bloc angajaţii vechii societăţi.

F. And A. S.R.L. este în faliment, recurenta fiind înscrisă la masa credală cu suma de 382.199,14 lei, reprezentând subvenţie necuvenită.

Dispoziţiile Legii nr. 76/2002 trebuie interpretate nu numai în litera lor, ci şi în spiritul legii, cu respectarea imperativului protejării bugetului de şomaj.

În drept, a invocat disp. art. 483-487, 488 pct. 8 Cod procedură civilă.În susţinere, a solicitat administrarea probei cu înscrisuri.Legal citată, intimata s-a prezentat, însă nu a formulat întâmpinare. A solicitat şi

cheltuieli de judecată.Instanţa de recurs a încuviinţat şi a administrat în cauză proba cu înscrisuri.Analizând întreg materialul probator administrat în cauză, Curtea de Apel apreciază că

recursul este nefondat şi se impune a fi respins, având în vedere următoarele considerente:În ce priveşte motivul de recurs aplicabil, Curtea constată că analiza criticilor invocate

face posibilă încadrarea lor în motivul de recurs prev. de art. 488 alin. 1 pct. 8 Cod procedură civilă, referitor la încălcarea prin hotărâre a normelor de drept material.

Curtea constată că între cele două societăţi, F. And A. S.R.L. şi intimata-reclamantă F. S.R.L., există o serie de legături, precum sediul social principal identic (în cazul F. And A. S.R.L. sediul a fost schimbat ulterior), similarităţi între sediile secundare şi punctele de lucru, coincidenţă între data închirierii sediului pentru noua societate şi data deciziilor de concediere colectivă pentru angajaţii primei societăţi sau preluarea în bloc a angajaţilor primei societăţi de către cea de a doua societate.

Faptul că aceste legături reprezintă indicii ce ar putea duce la concluzia existenţei relei-credinţe din partea reclamantei nu este însă suficient, deoarece societatea respectă în totalitate condiţiile stabilite de lege pentru acordarea subvenţiei prevăzute de art. 85 Legea nr. 76/2002.

Instanţele de judecată nu se pot substitui organelor legislative şi adăuga condiţii noi faţă de cele prevăzute de textele de lege, deoarece ar depăşi atribuţiile puterii judecătoreşti.

În cazul în care recurenta-pârâtă suspectează că reclamanta deturnează dispoziţiile legale de la finalitatea lor şi utilizează cu rea-credinţă anumite lacune legislative în scopul de a dobândi în mod injust avantaje financiare, soluţia corectă este aceea a adoptării de modificări legislative care să pună capăt acestor practici.

Până în momentul existenţei unui cadru legislativ care să limiteze practicile injuste de tipul celor identificate de recurentă, cererea reclamantei de acordare a subvenţiei este fondată, astfel că dispoziţia de respingere a solicitării este nelegală.

Recursul este calea de atac prin intermediul căreia părţile sau Ministerul Public solicită, în condiţiile şi pentru motivele determinate limitativ de lege, desfiinţarea unei hotărâri judecătoreşti pronunţate fără drept de apel sau în apel.

Examinând prezenta cauză prin prisma aspectelor enumerate mai sus, Curtea apreciază că prima instanţă a pronunţat o hotărâre legală, care nu se impune a fi reformată.

Având în vedere cele expuse, Curtea va respinge recursul ca nefondat.În baza art. 451 alin. 2 rap. la art. 451 alin. 1 Cod procedură civilă, instanţa va obliga

recurenta căzută în pretenţii să plătească intimatei suma de 500 lei cu titlu de cheltuieli de judecată în recurs (500 lei onorariu avocat).

Referitor la cuantumul cheltuielilor de judecată acordate, instanţa reţine că acestea reprezintă despăgubirea pe care partea căzută în pretenţii este obligată să o suporte pentru acoperirea prejudiciului cauzat părţii câştigătoare prin declanşarea culpabilă a căii de atac.

Aceste despăgubiri se acordă numai în condiţiile în care prejudiciul dovedit de partea câştigătoare are un caracter cert, real şi rezonabil.

În aprecierea rezonabilităţii cheltuielilor efectuate de parte în vederea respingerii căii de atac, instanţa trebuie să aibă în vedere o serie de criterii generale, precum valoarea obiectului litigiului, munca prestată efectiv de apărătorul părţii, caracterul vădit nefondat al acţiunii sau gradul de culpă pe care partea adversă îl are în pierderea procesului.

Examinând caracterul rezonabil al cheltuielilor de judecată solicitate de intimată, reprezentând onorariu de avocat în sumă de 5000 lei, instanţa reţine că onorariul este excesiv faţă de munca efectiv prestată de cei doi apărători şi faţă de natura soluţiei pronunţate şi că un onorariu în cuantum de 500 lei reflectă cel mai bine proporţionalitatea care trebuie să existe valoarea onorariului şi factorii enunţaţi mai sus.

SECŢIA PENTRU CAUZE PRIVIND CONFLICTE DE MUNCĂ ŞI ASIGURĂRI SOCIALE

1.Titlu: Dreptul muncii; jurisdicţia muncii; Cuprins pe materii: Cerere recuperare premiere de 2% aferentă anului 2009Legislaţie relevantă: art. 5, art. 201, art. 223 din Legea 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil; art. 6, art. 2512, art. 2513 din Legea nr. 287/2009Rezumat: Prescripţiile extinctive începute anterior datei de 1 octombrie 2011, împlinite sau neîmplinite la aceeaşi dată, rămân supuse dispoziţiilor art. 18 din Decretul nr. 167/1958, astfel că instanţa de judecată, din oficiu, cât şi părţile interesate pot invoca excepţia prescripţiei extinctive, indiferent de stadiul procesual, chiar şi în litigiile începute după 1 octombrie 2011 – (Decizia nr. 1/2011 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în RIL).

Decizia civilă nr. 59/10.02.2015 a Curţii de Apel Galaţi

Prin cererea înregistrată sub nr. … pe rolul Tribunalului Galaţi – Secţia I civilă reclamanta SC G.U. SRL Galaţi a solicitat in contradictoriu cu pârâta M.M. obligarea acesteia la plata sumei de 222 lei, reprezentând premiere de 2% aferent anului 2009, sumă încasată fără nici un drept.

A mai solicitat cheltuieli de judecată.Motivându-şi în fapt cererea, a arătat că pârâta a fost angajată a instituţiei şi în anul 2009

a beneficiat necuvenit de premiere de 2%.Arată că prin decizia nr. ……… a Curţii de Conturi a României - Camera de Conturi a

Judeţului s-a stabilit la pct. 2 în sarcina S.P.A.D.P. – actual SC G.U. SRL că aceasta premiere

este nelegal acordată, dar şi luarea tuturor măsurilor legale pentru recuperarea acesteia, ca urmare a procesului-verbal de constatare din data de 23.07.2010.

În susţinerea cererii, s-a folosit de proba cu înscrisuri.În drept, a invocat disp. art. 256 alin 1 art. 258 din Codul muncii, art. 1345 şi 1347 Cod

civil.Legal citată, pârâta nu a formulat întâmpinare.Prin sentinţa civilă …. Tribunalul Galaţi a respins acţiunea formulată de reclamanta SC

G.U. SRL în contradictoriu cu pârâta M.M., ca nefondată.Pentru a pronunța această hotărâre, prima instanță a reţinut următoarele: Pârâta M.M. era angajata instituţiei din data de 01.01.2001 în funcţia de muncitor

necalificat în cadrul S.Z.V., fiind preluată de SC G.U. SRL de la S.P.A.D.P. în data de 01.10.2010, având în vedere prevederile art. 6 din H.C.L nr …, conform contractului individual de muncă nr. … în funcţia de floricultor, în cadrul aceluiaşi serviciu.

În anul 2009 a beneficiat necuvenit de premiere de 2%, aşa cum s-a stabilit prin decizia nr. … a Curţii de Conturi a României, Camera de Conturi a Judeţului.

La pct. 2 din decizie nr. … Curtea de Conturi a României a dispus măsuri legale pentru recuperarea acestuia, sens in care reclamanta a promovat prezenta acţiune. Potrivit art.1 şi următoarele din Legea 124/2014 pârâtei îi este aplicabilă amnistia fiscală, respectiv exonerarea de la plata sumelor solicitate.

Astfel, pârâta este inclusă potrivit art.1 în categoria „personalului ale cărui venituri de natură salarială au fost stabilite în baza actelor normative privind salarizarea personalului din sectorul bugetar, aplicabile anterior intrării în vigoare a Legii-cadru privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice nr. 330/2009, cu modificările ulterioare, respectiv în anul 2009, Legii nr. 339/2007 privind promovarea aplicării strategiilor de management de proiect la nivelul unităţilor administrativ-teritoriale judeţene şi locale, cu modificările şi completările ulterioare, Legii-cadru privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice nr. 330/2009, cu modificările ulterioare, Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 1/2010 privind unele măsuri de reîncadrare în funcţii a unor categorii de personal din sectorul bugetar şi stabilirea salariilor acestora, precum şi alte măsuri în domeniul bugetar, cu modificările ulterioare, Legii-cadru privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice nr. 284/2010, cu modificările ulterioare, Legii nr. 285/2010 privind salarizarea în anul 2011 a personalului plătit din fonduri publice, Legii nr. 63/2011 privind încadrarea şi salarizarea în anul 2011 a personalului didactic şi didactic auxiliar din învăţământ, cu modificările ulterioare, Legii nr. 283/2011 privind aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 80/2010 pentru completarea art. 11 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 37/2008 privind reglementarea unor măsuri financiare în domeniul bugetar, Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 19/2012 privind aprobarea unor măsuri pentru recuperarea reducerilor salariale, aprobată cu modificări prin Legea nr. 182/2012, cu modificările ulterioare, Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 84/2012 privind stabilirea salariilor personalului din sectorul bugetar în anul 2013, prorogarea unor termene din acte normative, precum şi unele măsuri fiscal-bugetare, aprobată prin Legea nr. 36/2014, Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 103/2013 privind salarizarea personalului plătit

din fonduri publice în anul 2014, precum şi alte măsuri în domeniul cheltuielilor publice, aprobată cu completări prin Legea nr. 28/2014, cu modificările şi completările ulterioare;”

Conform art.2 alin.1 din acelaşi act normativ, „se aprobă exonerarea de la plată pentru sumele reprezentând venituri de natură salarială, pe care personalul prevăzut la art. 1 trebuie să le restituie drept consecinţă a constatării de către Curtea de Conturi sau alte instituţii cu atribuţii de control a unor prejudicii”.

Faţă de aceste considerente, instanţa de fond a respins acţiunea ca nefondată. Împotriva acestei sentinţe a declarat apel pârâta, considerând-o netemeinică şi nelegală

pentru următoarele motive:Faptul că instanţa a considerat că în cauză intimatei – pârâte îi sunt aplicabile dispoziţiile

Legii nr. 124/2014, nu absolvă de vinovăţie intimata – pârâtă şi aceasta nu poate fi scutită de la plata prejudiciului suferit de societate.

Hotărârea criticată este lipsită de finalitate juridică deoarece societatea a fost obligată de către Curtea de Conturi a României să recupereze prejudiciul, însă intimata a fost exonerată de la plata acestei sume, rămânând astfel în seama societăţii apelante prejudiciul constatat.

A solicitat admiterea apelului, anularea sentinţei civile nr. … pronunţată de Tribunalul Galaţi şi, în rejudecare, admiterea acţiunii şi obligarea intimatei la plata sumei de 222 lei, sumă care să fie actualizată până la recuperarea integrală a prejudiciului.În drept, şi-a întemeiat cererea pe dispoziţiile art. 470 şi următoarele din Codul de procedură civilă şi pe Decizia nr. 101/2013 a Curţii de Conturi a României, Camera de Conturi a Judeţului Galaţi.

La termenul de judecată din data de 10.02.2015 Curtea, din oficiu, a invocat excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune.

Analizând actele şi lucrările cauzei, cu referire la excepţia invocată, Curtea a reţinut următoarele:

În cauză este pe deplin aplicabilă decizia nr. 1/2014 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie într-un recurs în interesul legii.

Prin această hotărâre s-a stabilit că “În interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 5, art. 201 şi art. 223 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil şi ale art. 6 alin. (4), art. 2.512 şi art. 2.513 din Legea nr. 287/2009 privind Codul civil, stabileşte că prescripţiile extinctive începute anterior datei de 1 octombrie 2011, împlinite ori neîmplinite la aceeaşi dată, rămân supuse dispoziţiilor art. 18 din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripţia extinctivă, republicat, astfel încât atât instanţele de judecată, din oficiu, cât şi părţile interesate pot invoca excepţia prescripţiei extinctive, indiferent de stadiul procesual, chiar în litigii începute după 1 octombrie 2011”. Această hotărâre este rezultatul aplicării şi a disp. art. 6 alin. 4 din Noul Cod civil, normă juridică invocată de Curte şi în prezenta cauză.

Întrucât obiectul prezentei cereri este unul patrimonial, apelanta - reclamantă putea să solicite remiterea sumei încasate de intimată în termenul de prescripţie extinctivă de 3 ani, prevăzut de dispoziţiile art. 3 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958.

Având în vedere că în cauză se solicită plata sumei de 222 lei, reprezentând premiere de 2% aferentă anului 2009, sumă acordată anterior lunii ianuarie 2010, iar acţiunea este formulată

la 24.07.2014, cu depăşirea termenului de prescripţie de 3 ani, Curtea, în temeiul disp. art. 480alin. 2 N.C.pr.civilă, a admis apelul reclamantei, a schimbat în tot sentinţa apelată şi, în rejudecare, a admis excepţia prescripţiei extinctive şi a respins acţiunea reclamantei ca fiind prescrisă sub aspect extinctiv.

2. Titlu: Dreptul muncii; jurisdicţia munciiCuprins pe materii: Contestaţie decizie de concediere, reintegrare în postul avut anterior şi obligarea la plata drepturilor salariale actualizate până la reintegrareLegislaţie relevantă: art. 65 din Codul MunciiRezumat: Externalizarea unui serviciu din cadrul angajatorului nu poate fi o acţiune verificată de instanţa de judecată atât timp cât aceasta este reală. Desfiinţarea postului a fost efectivă pentru că pe statul de funcţiuni nu se mai regăseşte postul de paznic, iar cauza a fost reală şi serioasă pentru că nu se mai puteau plăti salarii din fondurile bugetului de stat şi a trebuit găsită soluţia de a asigura paza angajatorului.

Decizia civilă nr. 145/10.03.2015 a Curţii de Apel Galaţi

Prin cererea înregistrată sub nr. … pe rolul Tribunalului Vrancea – Secţia I civilă petentul H.M. a contestat decizia de concediere nr. ... a SUSPF, solicitând anularea acesteia, reintegrarea în postul avut anterior şi obligarea pârâtei la plata drepturilor salariale actualizate începând cu data de 1.04.2014 şi până la reintegrarea sa.

În motivarea în fapt a acţiunii, petentul a arătat că a avut funcţia de paznic în cadrul UPUSP - SUSPF …, prin decizia contestată dispunându-se încetarea contractului său individual de muncă urmare desfiinţării postului de paznic, în temeiul art. 65 din Legea 53/2003, în considerarea adresei Ministerului Sănătăţii (MS) nr. …, prin care se comunica încetarea finanţării spitalului cu sumele de la bugetul de stat necesare asigurării fondului de salarii aferent posturilor de paznic UPU a SUSPF. Petentul a invocat nelegalitatea deciziei întrucât nu sunt întrunite condiţiile impuse de art. 65 din Codul Muncii privitoarea la existenţa unei cauze reale şi serioase pentru desfiinţarea efectivă a locului de muncă, precum şi faptul că, potrivit art. 98 din OMS …, UPU-rile din cadrul spitalelor de urgenţă sunt finanţate de la bugetul de stat pentru cheltuielile de personal (…), precum şi din veniturile realizate de unitatea sanitară.

Prin întâmpinare, pârâtul SUSPF a solicitat respingerea acţiunii ca neîntemeiată, arătând că prin adresa menţionată de către petent i-a fost comunicat Ordinul Ministrului Sănătăţii nr. … pentru aprobarea statului de funcţii al spitalului, pentru aducerea la îndeplinirea acestuia drepturile salariale nemaifiind plătite din bugetul alocat pentru 5 posturi de paznici înscrişi în

statul de funcţii la structura UPU –SMURD poz. 963-967. Drept urmare, s-a propus desfiinţarea celor 5 posturi de paznic din considerente economico-financiare şi avându-se în vedere şi faptul că serviciul de pază la nivelul spitalului este externalizat.

La dosarul cauzei au fost depuse în copie înscrisurile la care s-a făcut referire în cerere şi în întâmpinare.

Prin sentinţa civilă nr. … Tribunalul Vrancea a respins ca neîntemeiată contestaţia.Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de fond a avut în vedere următoarele aspecte

de fapt şi de drept:Prin decizia de concediere nr. ... a SUSPF s-a dispus încetarea contractului individual de

muncă al salariatului H.M. începând cu data de 01.04.2014, ca urmare a desfiinţării postului de paznic din cadrul UPU SUSPF, în temeiul art. 65 din Legea 53/2003.

În decizie se reţine adresa MS …, prin care se comunica încetarea finanţării spitalului cu sumele de la bugetul de stat necesare asigurării fondului de salarii, aferent posturilor de paznic UPU a SUSPF şi nota de fundamentare nr. … a serviciului R.U.O.N.S şi a serviciului financiar contabil prin care se propune desfiinţarea posturilor de paznic UPU.

Potrivit acestei note de fundamentare, la nivelul SUSPF serviciul de pază este externalizat, conform Ordinului MS … - Anexa 9, personalul de deservire (paznici) utilizându-se numai pentru unităţile care asigură paza cu personalul propriu.

La dosarul cauzei se regăseşte contractul de prestări servicii nr. ... încheiat de către pârâta nivelul SUSPF, în calitate de achizitor, cu SC U.S. SRL, în calitate de prestator, cu privire la asigurarea serviciilor de pază şi protecţie pentru perioada 01.03.2014-31.12.2014, pentru un anumit preţ. Potrivit răspunsului la interogatoriu al pârâtei, plata acestui contract de prestări de servicii se asigură din veniturile realizate de spital în baza contractului cu Casa de Sănătate.

Statul de funcţii depus de către pârâtă în copie, în care figurează cele 5 posturi de paznic de la poziţiile 963-967 cu menţiunea olografă că nu se plătesc din buget UPU, poartă menţiunea valabilităţii la data de 01.09.2013, dar potrivit adresei nr. … a Direcţiei Organizare şi Politici Salariale a M.S. statul de funcţii urma a fi întocmit începând cu data de 01 septembrie 2013, potrivit modelului prevăzut în Anexă. Această menţiune, la fel ca şi adresa MS …, nu are semnificaţia desfiinţării automate a posturilor de paznic, astfel cum s-a procedat în cazul celor 7 posturi vacante de brancardieri, ci înseamnă doar că drepturile salariale nu mai sunt plătite din bugetul alocat structurii.

Astfel, potrivit art. 98 din Ordinul Ministrului Sănătăţii Publice nr. … UPU şi CPU din cadrul spitalelor de urgenţă sunt finanţate de la bugetul de stat pentru cheltuieli de personal şi cheltuieli cu medicamente şi materiale sanitare, precum şi din veniturile realizate de unitatea sanitară.

Aşadar, indiferent de susţinerile pârâtei în răspunsul la interogatoriu, plata salariaţilor UPU se putea realiza din veniturile unităţii sanitare, altele decât cele provenind de la bugetul de stat, respectiv în baza contractului încheiat cu Casa de Sănătate.

Însă, angajatorul SUSPF are puterea de apreciere a necesităţii desfiinţării acestor posturi, în raport de interesele sale economice concrete.

Astfel, în nota de fundamentare nr. ... se arată că, urmare a externalizării serviciului de pază, se propune desfiinţarea tuturor celor 5 posturi de paznic din structura UPU-SMURD din considerente economico-financiare. Această propunere a fost urmată de concedierea efectivă a celor 5 angajaţi ocupanţi ai posturilor de paznic, potrivit art. 65 Codul muncii.

Conform acestui text de lege, concedierea trebuie să fie determinată de desfiinţarea efectivă a locului de muncă ocupat de salariat, din unul sau mai multe motive fără legătură cu persoana acestuia, cauza fiind reală şi serioasă.

Considerentele economico-financiare la care face trimitere angajatorul în nota de fundamentare pentru desfiinţarea posturilor nu trebuie neapărat să constea în dificultăţi economice pentru a reprezenta o cauză reală şi serioasă, ci pot rezulta şi din modernizarea sau externalizarea anumitor operaţiuni, care să impună renunţarea la serviciile unor salariaţi. În condiţiile în care a fost sistată finanţarea celor 5 posturi de la bugetul de stat, iar la nivelul întregii unităţi serviciile de pază şi protecţie erau asigurate în baza unui contract extern, desfiinţarea posturilor de paznic a reprezentat o măsură administrativă firească, fiind inutilă menţinerea personalului de pază propriu, indiferent de valoarea redusă a economiei astfel realizate de către angajator. În ceea ce priveşte preţul serviciilor externalizate, instanţa nu poate cenzura libertatea contractuală a angajatorului, care este cel mai în măsură să aprecieze calitatea serviciilor oferite şi contraprestaţia datorată.Pentru aceste motive s-a considerat că decizia de concediere a fost emisă cu respectarea întocmai a condiţiilor legale, astfel că a respins contestaţia formulată în baza art. 268 lit.a şi 78-80 din Codul Muncii.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamantul H.M., care a criticat soluţia primei instanţe sub următoarele aspecte:

- instanţa de fond avea obligaţia de a analiza contestaţia promovată prin prisma motivelor invocate de contestator prin acţiune şi a motivelor concedierii arătate în decizie, iar nu în raport de alte motive, care nu au fost invocate nici măcar de intimat; prin decizia de concediere s-a arătat că desfiinţarea posturilor de paznic se impune ca urmare a încetării finanţării salariilor de paznic UPU, dar prima instanţă face referire la externalizarea serviciului de pază a UPU; deşi se reţine că a intervenit o încetare a finanţării pârâtei cu sumele de la bugetul de stat necesare asigurării salariilor paznicilor UPU, plata acestora se putea totuşi realiza din veniturile proprii ale spitalului, potrivit art. 98 din Ordinul MS nr. …; totodată, s-a reţinut în mod greşit că desfiinţarea posturilor nu s-a făcut din motive economice, ci ca urmare a externalizării serviciului de pază UPU, chiar dacă această externalizare presupune costuri chiar mai mari;

- au fost încălcate prevederile exprese ale art. 65 C.muncii, în sensul că desfiinţarea locului de muncă nu a fost efectivă şi nu a avut o cauză reală şi serioasă; încetarea finanţării a avut loc în anul 2013, iar nu în anul 2014 (când s-a desfăşurat prezentul litigiu în faţa primei instanţe), iar contestatorul a fost plătit ca paznic UPU şi în perioada ianuarie-aprilie 2014, ceea ce demonstrează că au existat fondurile necesare plăţii salariilor paznicilor UPU chiar şi din alte surse decât cele asigurate din bugetul de stat, respectiv surse proprii ale spitalului; în aceste condiţii, se putea ca şi după luna aprilie 2014 să se găsească fondurile salariale din resursele

proprii spitalului necesare menţinerii posturilor de paznic pentru UPU, cu atât mai mult cu cât prin externalizarea serviciilor de pază pentru UPU se fac cheltuieli salariale mult mai mari.

În dovedirea apelului, apelantul nu a solicitat administrarea de noi probatorii.În drept a invocat disp. art. 65 C.muncii şi art. 466 şi urm. N.C.proc.civ.Prin întâmpinare, intimatul a solicitat respingerea apelului ca nefondat, întrucât a

demonstrat că prin Ordinul MS nr. … nu a mai fost aprobată finanţarea serviciului de pază pentru UPU, iar prin nota de fundamentare nr. ... a aparatului propriu al intimatului s-a reţinut expres că se impune externalizarea acestui serviciu; mai mult decât atât, conform disp. art. 98 din Ordinul MS nr. …, UPU sunt finanţate de la bugetul de stat pentru cheltuieli de personal şi cheltuieli cu medicamente şi materiale sanitare, şi doar celelalte cheltuieli (combustibil, de ex.) pot fi acoperite şi din veniturile proprii ale spitalelor. Astfel, în lipsa posibilităţii de a obţine fonduri băneşti de la bugetul de stat pentru plata salariilor paznicilor UPU, s-a impus externalizarea acestui serviciu, care astfel putea fi plătită din fondurile proprii ale spitalului.

Intimatul a mai arătat că la data de 10.01.2014 a primit adresa nr. … a MS, adresă prin care i se aducea la cunoştinţă că posturile de paznici UPU nu mai erau finanţate din fondurile bugetului de stat, iar salariile au fost plătite până în luna aprilie 2014 deoarece abia atunci au fost finalizate procedurile de concediere şi a fost emisă decizia contestată. Astfel, s-a demonstrat că desfiinţarea postului de paznic a fost efectivă şi a avut o cauză reală şi serioasă, fiind astfel respectate disp. art. 65 C.muncii.

În dovedirea acestei poziţii intimatul a solicitat administrarea probei cu acte, depunând la dosar dispoziţia de desfiinţare a celor 5 posturi de paznic la UPU, Ordinul MS nr. … privind statul de funcţii al intimatului pe anul 2014 şi Ordinul MS nr. … – Anexa NR. 11 privind metodologia de aplicare a normativului de personal.

Analizând întreg materialul probator administrat în cauză prin prisma motivelor de apel, pentru a da eficienţă principiului disponibilităţii părţilor în procesul civil şi a face aplicarea disp. art. 477 N.C.proc.civ., Curtea a apreciat că apelul nu este fondat şi se impune a fi respins, având în vedere următoarele considerente:

În mod corect apelantul a arătat că analiza acţiunii civile se impune în limitele stabilite de reclamant (principiul disponibilităţii părţilor în procesul civil) şi în raport de apărările părţilor, dar din analiza considerentelor sentinţei apelate nu rezultă că aceste aspecte ar fi fost încălcate de prima instanţă.

În decizia de concediere se arată expres că desfiinţarea posturilor de paznic în cadrul UPU se datorează încetarea finanţării plăţii salariilor de paznic de la bugetul de stat, conform Ordinului MS nr. … (adresa nr. …), iar varianta aleasă de angajator pentru a se asigura în continuare serviciul de pază (serviciu plătit din alte venituri – extrabugetare) a fost externalizarea serviciului (Nota de fundamentare nr. ... a serviciului RUONS şi financiar-contabilitate).

Prin întâmpinare intimatul a reluat argumentele prezentate şi în decizia de concediere, invocând faptul că a trebuit să găsească o soluţie de a asigura serviciul de pază pentru UPU şi de a plăti acest serviciu din fondurile proprii ale spitalului; această soluţie a fost aceea a externalizării serviciului de pază, agreată şi de Ordinul nr. … al MS.

Faptul că prin externalizarea serviciului de pază s-ar face cheltuieli mai mari nu înseamnă că măsura este nelegală sau că desfiinţarea posturilor nu a fost efectivă şi nu a avut o cauză reală şi serioasă.

Desfiinţarea a fost efectivă pentru că pe statul de funcţiuni pe anul 2014 nu se mai regăseşte postul de paznic UPU şi cauza a fost reală şi serioasă pentru că nu se mai puteau plăti salarii din fondurile bugetului de stat şi a trebuit găsită soluţia de a asigura totuşi paza UPU. În aceste condiţii, s-a ajuns la situaţia de a externaliza serviciul de pază pentru UPU, sumele necesare plăţii acestui serviciu putând fi astfel asigurate din alte fonduri decât cele de la bugetul de stat.

Faptul că apelantul-contestator şi-a desfăşurat activitatea până la data de 01.04.2014, când a avut loc concedierea sa efectivă, şi acesta a fost plătit în această perioadă tot din fondurile venite de la bugetul de stat, solicitate anume de spital pe perioada necesară desfăşurării procedurii de concediere, nu conduce la ideea că desfiinţarea postului lui nu a respectat disp. art. 65 C.muncii.

Faţă de toate aceste aspecte Curtea a considerat că prima instanţă a pronunţat o hotărâre temeinică şi legală, ce nu se impune a fi reformată, cu consecinţa menţinerii ei şi respingerii apelului ca nefondat, în temeiul disp. art. 480 alin. 1 N.C.proc.civ.

3. Titlu: Dreptul muncii; jurisdicţia muncii Cuprins pe materii: Contestaţie decizie de sancţionare Legislaţie relevantă: art. 252 din Codul MunciiRezumat: Din modul de redactare a art. 252 Codul muncii rezultă că menţiunile cuprinse sunt obligatorii, iar lipsa lor din decizia de sancţionare duce automat la nulitatea absolută a deciziei.Legiuitorul a prevăzut sub sancţiunea nulităţii absolute ca decizia de sancţionare să cuprindă motivele pentru care au fost înlăturate apărările formulate de salariat în timpul cercetării disciplinare prealabile.

Decizia civilă nr.60/10.02.2015 a Curţii de Apel Galaţi

Prin sentinţa civilă nr…. Tribunalul Galaţi a admis contestaţia formulată de contestatorul S.T.D, în contradictoriu cu intimatul SMACT.

A constatat nulitatea absolută a deciziei de sancţionare nr. … emisă de intimată.A dispus repunerea părţilor în situaţia anterioară prin restituirea către contestator a

drepturilor salariale reţinute în baza acestei deciziei de sancţionare.Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Galaţi sub nr. 2466/121/2014 la data de

07.04.2014, contestatorul S.T.D. a solicitat în contradictoriu cu intimatul SMACT să se dispună anularea deciziei de sancţionare nr. ….

În motivarea cererii, contestatorul a arătat că a fost sancţionat disciplinar cu reducerea a 10% din salariu pentru o perioadă de 2 luni, reţinându-se că a plecat în concediu de odihnă

înainte de aprobarea concediului, că nu s-a prezentat la serviciu la rechemarea din concediu şi că a înregistrat 14 absenţe nemotivate.

Mai arată contestatorul că decizia de sancţionare este lovită de nulitate absolută, întrucât contrar prevederilor art. 252 alin. 2 lit.c din Codul muncii, decizia nu cuprinde datele precizări cu privire la apărările pe care şi le-a formulat şi nici motivele pentru care au fost înlăturate aceste apărări. Astfel, în faţa comisiei de cercetare disciplinară a precizat că a avut o cerere de concediu de odihnă aprobată de manager (cel puţin verbal) şi că nu a primit o cerere de rechemare.

Se susţine şi faptul că decizia este netemeinică, întrucât i s-a comunicat verbal că i-a fost aprobată cererea de concediu, nu există nicio dovadă în sensul că i s-a comunicat cererea de rechemare. Mai arată că cercetarea disciplinară s-a efectuat după 5 luni de la data aşa zisei abateri disciplinare, respectiv octombrie 2013, astfel că sancţiunea a fost aplicată cu încălcarea termenului de 30 zile prevăzut de art. 252 alin. 1 din Codul muncii.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 61 lit. a, art. 247-252 şi 269 din Codul muncii.

Cererea este scutită de la plata taxei judiciare de timbru şi a timbrului judiciar în temeiul art. 270 din Codul muncii.

Legal citat, intimatul SMACT a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea contestaţiei ca nefondată.

În motivarea cererii a arătat că apărările contestatorului exprimate în nota explicativă nr. … au fost înlăturate, astfel cum reiese din procesul verbal nr. ….

În ceea ce priveşte excepţia prescripţiei dreptului de aplicare a sancţiunii disciplinare, arată că este nefondată întrucât comisia de cercetare disciplinară a fost sesizată pentru mai multe abateri disciplinare, iar codul muncii nu prevede un termen în care trebuia efectuată cercetarea disciplinară, art. 252 stabilind un termen de 30 de zile de aplicare a sancţiunii, dar nu mai târziu de 6 luni de la data săvârşirii faptei.

Pe fondul cauzei s-a arătat că nu sunt reale afirmaţiile contestatorului, în sensul că a avut aprobarea verbală din partea managerului şi că nu a primit cererea de rechemare din concediu.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 205 C.pr.civ.În temeiul dispoziţiilor art. 258 C.pr.civ., instanţa a încuviinţat pentru părţi proba cu

înscrisuri.Analizând şi coroborând materialul probator administrat în prezenta cauză, instanţa a

reţinut următoarele:În fapt, s-a reţinut că în cauză contestatorul S.T.D. este angajat pe postul de funcţionar

administrativ la intimata SMACT, potrivit contractului individual de muncă încheiat între părţi.Prin decizia de sancţionare nr. … emisă de intimată, contestatorul a fost sancţionat

disciplinar, aplicându-i-se sancţiunea disciplinară a reducerii salariului de baza cu 10% pe o perioada de 2 luni, motivat de faptul că a plecat în concediu de odihnă înainte de aprobarea concediului, că nu s-a prezentat la serviciu la rechemarea din concediu şi că a înregistrat 14 absenţe nemotivate.

Referitor la susţinerile în sensul că au fost încălcate dispoziţiile art. 252 din Codul muncii, respectiv că decizia de sancţionare nu cuprinde motivele pentru care apărările sale au fost înlăturate, instanţa le consideră întemeiate.

Instanţa a reţinut că în cuprinsul deciziei de sancţionare nu se regăsesc menţiuni referitoare la motivele pentru care au fost înlăturate apărările formulate de salariat în timpul cercetării disciplinare prealabile.

Trimiterile din motivarea deciziei către procesul-verbal de cercetare disciplinară nr. … sunt insuficiente, deoarece, pe de o parte, legea instituie un conţinut obligatoriu, un element de formalism al deciziei care trebuie respectat întocmai, iar pe de altă parte, faptele reţinute în procesul verbal sunt descrise în mod vag şi general.

Omisiunea intimatei nu poate fi înlocuită întrucât, fiind vorba de o nulitate absolută, pentru nerespectarea cerinţelor de formă, nu poate fi acoperită prin confirmare.

Se consideră că, prin instituirea acestor obligaţii de ordin formal în sarcina angajatorului se reflectă expresia principiului statului social şi al dreptăţii instituit prin dispoziţiile art. 1 alin. 3 din Constituţia României.

Acest principiu se oglindeşte şi în dispoziţiile art. 8 din Codul muncii, potrivit cărora relaţiile de muncă se bazează pe principiul consensualităţii şi al bunei credinţe, iar pentru buna desfăşurare a relaţiilor de muncă, participanţii la raporturile de muncă se vor informa şi consulta reciproc, în condiţiile legii şi ale contractelor colective de muncă.

Nulitatea prevăzută de art. 252 din Codul muncii are caracterul unei nulităţi exprese, fiind prevăzută anume de lege.

Nulitatea reprezintă acea sancţiune, de drept civil, care lipseşte actul juridic de efectele contrarii normelor juridice edictate pentru încheierea sa valabilă.

Efectele nulităţii sunt guvernate de trei principii clasice de drept: principiul retroactivităţii efectelor nulităţii, principiul repunerii părţilor în situaţia anterioară şi principiul anulării actului subsecvent, cu excepţiile lor veritabile şi aparente.

Instanţa a apreciat că decizia de aplicare a sancţiunii disciplinare este lovită de nulitate deoarece nu înlătură apărările formulate de petent.Faţă de o asemenea lipsă ce conduce la nulitatea absolută a deciziei de sancţionare pentru nerespectarea condiţiilor de formă cerute de lege cu ocazia emiterii acesteia, nu s-a mai impus cercetarea fondului cauzei sub celelalte aspecte.

Având în vedere cele expuse mai sus, instanţa a constatat nulitatea deciziei de sancţionare contestate şi a obligat intimata la restituirea sumelor reţinute în baza acesteia.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel pârâtul SMACT, criticând soluţia instanţei de fond sub următoarele aspecte:

Faţă de excepţia nulităţii absolute a deciziei de sancţionare a arătat că, decizia ca act de dispoziţie a reprezentantului legal al intimatei, a fost emisă în mod legal având în vedere faptul că pe de o parte, în cuprinsul ei a fost menţionat procesul verbal de cercetare disciplinară nr. …, iar pe de altă parte, faptul că tocmai în cadrul comisiei sunt analizate apărările formulate de salariat, în cadrul cercetării tot comisia înlăturând motivat motivele pentru care aceste apărări nu au fost primite, conducătorul unităţii analizând întregul material probator, nu face decât să

valideze sau să invalideze sancţiunea propusă de comisie, el nerealizând o a doua cercetare disciplinară.

Prin Legea nr. 53/2003 sarcina efectuării cercetării disciplinare a fost dată prin delegare comisiei constituită prin dispoziţia scrisă a conducătorului unităţii.

În ceea ce priveşte excepţia prescripţiei dreptului de aplicare a sancţiunii disciplinare a arătat că, având în vedere că procesul verbal de sesizare a conducătorului unităţii pentru aplicarea sancţiunii este actul din 25.02.2014, iar decizia este din data de 07.03.2014, sancţiunea a fost aplicată în termenul legal de 30 de zile prevăzut de art. 252 alin. 1 Codul muncii.

Pe fond a solicitat respingerea acţiunii ca nefondată, considerând că probele administrate în cauză converg spre această soluţie.

Examinând sentinţa apelată prin prisma motivelor invocate şi în raport de dispoziţiile legale incidente, Curtea reţine următoarele:Legislaţia aplicabilă în cauzăART. 252

(1) Angajatorul dispune aplicarea sancţiunii disciplinare printr-o decizie emisă în formă scrisă, în termen de 30 de zile calendaristice de la data luării la cunoştinţă despre săvârşirea abaterii disciplinare, dar nu mai târziu de 6 luni de la data săvârşirii faptei.

(2) Sub sancţiunea nulităţii absolute, în decizie se cuprind în mod obligatoriu: a) descrierea faptei care constituie abatere disciplinară; b) precizarea prevederilor din statutul de personal, regulamentul intern, contractul individual de muncă sau contractul colectiv de muncă aplicabil care au fost încălcate de salariat; c) motivele pentru care au fost înlăturate apărările formulate de salariat în timpul cercetării disciplinare prealabile sau motivele pentru care, în condiţiile prevăzute la art. 251 alin. (3), nu a fost efectuată cercetarea; d) temeiul de drept în baza căruia sancţiunea disciplinară se aplică; e) termenul în care sancţiunea poate fi contestată; f) instanţa competentă la care sancţiunea poate fi contestată. (3) Decizia de sancţionare se comunică salariatului în cel mult 5 zile calendaristice de la data emiterii şi produce efecte de la data comunicării. (4) Comunicarea se predă personal salariatului, cu semnătură de primire, ori, în caz de refuz al primirii, prin scrisoare recomandată, la domiciliul sau reşedinţa comunicată de acesta. (5) Decizia de sancţionare poate fi contestată de salariat la instanţele judecătoreşti competente în termen de 30 de zile calendaristice de la data comunicării.

Prin acţiunea formulată contestatorul S.T.D. a solicitat în contradictoriu cu intimatul SMACT să se dispună anularea deciziei de sancţionare nr. … prin care a fost sancţionat cu reducerea salariului de baza pe o perioada de 2 luni cu 10% .

Prin decizia nr. … constatăm că contestatorul a fost sancţionat cu reducerea salariului de bază pe o perioada de 2 luni cu 10%. În cuprinsul deciziei este menţionat procesul-verbal de cercetare disciplinară nr…. încheiat de comisia de cercetare.

Corect a stabilit instanţa de fond că decizia de sancţionare este nulă dacă în cuprinsul ei nu sunt cuprinse motivele pentru care au fost înlăturate apărările salariatului sancţionat.

Din modul de redactare a art.252 alin. 2) Codul Muncii rezultă că menţiunile cuprinse sunt obligatorii, iar lipsa lor din decizia de sancţionare duce automat la nulitatea absolută a deciziei. Modul de redactare a cuprinsului deciziei de sancţionare este imperativă, astfel că această decizie nu poate face trimitere la acte exterioare în care sunt înlăturate apărările salariatului. Legiuitorul a prevăzut sub sancţiunea nulităţii absolute ca decizia de sancţionare să cuprindă motivele pentru care au fost înlăturate apărările formulate de salariat în timpul cercetării disciplinare prealabile sau motivele pentru care, în condiţiile prevăzute de art.251 alin.3), nu a fost efectuată cercetarea disciplinară.

Faptul că apărările salariatului ar fi fost înlăturate prin procesul-verbal de cercetare disciplinară nr…. încheiat de comisia de cercetare, nu suplinește condiția legii obligatorie prevăzută de art. 252 alin. 2) Codul Muncii şi nu înlătură sancţiunea nulităţii absolute.

Nulitatea prevăzută de art. 268 alin. 2 din Codul muncii are caracterul unei nulităţi exprese, fiind prevăzută anume de lege. În cazul nulităţii exprese, legea instituie o prezumţie juris tantum de vătămare astfel încât beneficiarul prezumţiei nu trebuie să dovedească faptul vătămării, ci doar neobservarea formelor legale. Caracterul normei legale este imperativ, iar încălcarea atrage indubitabil sancţiunea nulităţii absolute.

Sub acest aspect, decizia de sancţionare este lovită de nulitate absolută, iar soluţia primei instanţe este corectă, contrar susţinerilor apelantei.

Faţă de acest aspect nu mai e necesară analiza celorlalte motive de apel invocate de apelantul SMACT prin motivele de apel.

În consecinţă, conform art. 480 din noul Cod de procedură civilă, Curtea a respins ca nefondat apelul declarat de pârâtul SMACT, împotriva sentinţei civile nr. … pronunţată de Tribunalul Galaţi – Secţia I civilă în Dosarul nr. ….

4. Titlu: Asigurări socialeCuprins pe materii: Cererea de reconstituire a vechimii în muncă. Calitate procesuală pasivă a C.J.P.Legislaţie relevantă: art.279 al.2 din Codul munciiRezumat: Faptul că ulterior reconstituirii vechimii în muncă creanţa reclamantului s-ar putea valorifica doar în legătură cu intimata CJP Vrancea, iar nu cu foştii angajatori sau deţinătorul de arhive, nu constituie un argument juridic pentru a-i conferi acesteia calitate procesuală pasivă prin raportare la art. 279 al.2 Codul muncii.

Decizia civilă nr. 61/10.02.2015 a Curţii de Apel Galaţi

Prin cererea înregistrată sub nr. … pe rolul Tribunalului Vrancea - Secţia I civilă reclamantul D.M. a chemat în judecată pe pârâta CJP, solicitând instanţei ca prin hotărârea ce va fi pronunţată să dispună reconstituirea vechimii în muncă cu privire la perioadele în care a prestat muncă sau a avut contract de asigurare socială, indicându-se locurile de muncă,

perioadele şi angajatorii cu care s-a aflat în raporturi de muncă, precum şi contractele de asigurare socială încheiate.

În motivarea în fapt a cererii reclamantul a arătat, în esenţă, că în cursul anului 2012 a pierdut carnetul de muncă, iar CJP refuză să-i ia în considerare vechimea pentru stabilirea pensiei.

A mai arătat reclamantul că deţine copii ale carnetului de muncă, un exemplar fiind legalizat la 08.12.2010, o copie fiind la ITM Bucureşti, iar alt exemplar aflându-se în copie scanată la CJP.

Pârâta CJP a formulat întâmpinare prin care a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, susţinând că nu are competenţe legale în ceea ce priveşte reconstituirea vechimii în muncă.

Prin sentinţa civilă nr. … Tribunalul Vrancea a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei CJP şi a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul D.M. în contradictoriu cu pârâta CJP, ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.

Analizând excepţia lipsei calităţii procesuale pasive Tribunalul a reţinut următoarele:Reclamantul a învestit instanţa cu o cerere de reconstituire a vechimii în muncă, fiind incidente, din perspectivă procedurală dispoziţiile art. 279 din Codul muncii, ce au următorul conţinut:

(1) Vechimea în muncă stabilită până la data de 31 decembrie 2010 se probează cu carnetul de muncă.

(2) După data abrogării Decretului nr. 92/1976 privind carnetul de muncă, cu modificările ulterioare, vechimea în muncă stabilită până la data de 31 decembrie 2010 se reconstituie, la cererea persoanei care nu posedă carnet de muncă, de către instanţa judecătorească competentă să soluţioneze conflictele de muncă, pe baza înscrisurilor sau a altor probe din care să rezulte existenţa raporturilor de muncă. Cererile de reconstituire formulate anterior datei abrogării Decretului nr. 92/1976, cu modificările ulterioare, se vor soluţiona potrivit dispoziţiilor acestui act normativ. (3) Angajatorii care păstrează şi completează carnetele de muncă le vor elibera titularilor în mod eşalonat, până la data de 30 iunie 2011, pe bază de proces-verbal individual de predare-primire. (4) Inspectoratele teritoriale de muncă ce deţin carnetele de muncă ale salariaţilor le vor elibera până la data prevăzută la alin. (3), în condiţiile stabilite prin ordin al ministrului muncii, familiei şi egalităţii de şanse.

Totodată, potrivit art. 281 alin. 3) din Codul muncii, „Pe data de 1 ianuarie 2011 se abrogă dispoziţiile Decretului nr. 92/1976 privind carnetul de muncă, publicat în Buletinul Oficial, Partea I, nr. 37 din 26 aprilie 1976, cu modificările ulterioare”.

Deşi dispoziţiile art. 279 din Codul muncii nu prevăd nici natura juridică a cererii prin care o persoană solicită reconstituirea vechimii în muncă şi nici persoana în contradictoriu cu care se judecă astfel de cereri, Tribunalul a constatat că astfel de chestiuni pot fi determinate folosind criteriul de interpretare teleologică a legii, cu alte cuvinte, interpretarea acesteia în funcţie de raţiunea avută în vedere de legiuitor la momentul adoptării textului de lege.

În acest sens, în opinia Tribunalului, cererea de reconstituire a vechimii în muncă nu poate fi considerată o cerere necontencioasă, ce ar putea fi soluţionată în baza prevederilor art. 527 şi urm. C.pr.civilă, ipoteza avută în vedere de acest text de lege referindu-se la cu totul alte situaţii.

Prin urmare, reclamantul nu poate sta singur în procesul de faţă, iar instanţa să pronunţe o hotărâre într-un astfel de cadru procesual.

Pe cale de consecinţă, cererea de reconstituire a vechimii în muncă, cerere de competenţa instanţei de judecată potrivit art. 279 alin. 2) din C muncii, este o cerere contencioasă şi, prin urmare, aceasta trebuie să se judece în contradictoriu cu un subiect de drept (pârât).

În ceea ce priveşte persoana (fizică sau juridică) care ar putea avea calitatea de pârât într-o astfel de cerere şi în privinţa căreia s-ar justifica astfel calitatea procesuală pasivă, Tribunalul a constatat că determinarea acesteia, în lipsa unei dispoziţii legale clarificatoare în acest sens, nu poate fi realizată decât tot prin apelarea la metoda de interpretare ce ţine seama de scopul sau raţiunea legii.

În acest sens, sub un prim aspect, Tribunalul a notat că finalitatea urmărită de reclamant într-o astfel de cerere de reconstituire a vechimii în muncă o constituie, în principal, obţinerea unei hotărâri judecătoreşti prin care să se confirme existenţa şi conţinutul raporturilor de muncă exercitate în trecut de partea reclamantă, hotărâre pe care o poate valorifica în faţa autorităţii cu competenţe în stabilirea drepturilor de pensie în locul carnetului de muncă pe care, din diverse motive, nu îl mai deţine.

Sub un al doilea aspect, dat fiind faptul că într-un astfel de proces se invocă raporturi de muncă ce s-au derulat în contradictoriu cu o altă persoană, în mod firesc, este necesar să participe în proces fostul angajator ori continuatorul juridic al acestuia.

Dacă însă fostul angajator ori continuatorul juridic al acestuia nu mai există atunci, a interpreta că reclamantul nu se poate judeca în contradictoriu cu nicio altă persoană/instituţie/autoritate, înseamnă a ajunge la concluzia că dispoziţiile art. 279 din Codul muncii devin inaplicabile fiindcă nu s-ar putea obţine o hotărâre judecătorească de reconstituire a vechimii în muncă pe motivul inexistenţei unui pârât în contradictoriu cu care să se judece o astfel de cerere de reconstituire.

O astfel de concluzie nu poate fi însă corectă deoarece, implicit, s-ar ajunge la o altă concluzie subsecventă, şi anume, că dispoziţiile art. 279 din Codul muncii se interpretează în sensul de a nu produce efecte juridice. Or, după cum este unanim admis şi recunoscut, textul de lege trebuie interpretat în sensul în care produce efecte juridice, iar nu în sensul de a nu produce astfel de efecte.

Prin urmare, nu s-a putut reţine ca fiind corectă/validă interpretarea că, în cazul inexistenţei fostului angajator sau a continuatorului acestuia, nu se poate soluţiona pe fond o cerere de reconstituire a vechimii în muncă.Pe cale de consecinţă, continuând raţionamentul din cadrul metodei de interpretare ce ţine seama de scopul sau raţiunea legii, Tribunalul a reţinut că este necesar să se determine altă persoană cu care reclamantul trebuie să se judece într-o astfel de acţiune.

În opinia Tribunalului se pot identifica cel puţin două persoane ce pot fi chemate în judecată într-o astfel de acţiune:

Prima dintre acestea este persoana ce deţine arhiva fostului angajator sau al continuatorului acestuia, raţiunea fiind aceea că o astfel de persoană deţine, de regulă, înscrisuri în care s-au atestat raporturile de muncă sau aspecte relative la aceste raporturi de muncă.

O a doua persoană ce ar putea fi chemată este instituţia în faţa căreia se va valorifica, în final, hotărârea judecătorească de reconstituire a vechimii în muncă, şi anume, CJP, aceasta fiind cea care va utiliza la acordarea/stabilirea drepturilor de pensie informaţiile şi efectele hotărârii judecătoreşti de reconstituire a vechimii în muncă.

În cazul de faţă, din conţinutul copiei cărţii de muncă a reclamantului rezultă că acesta s-a aflat în diverse raporturi de muncă cu mai mulţi angajatori, nerezultând că aceştia nu ar mai exista în prezent ori că activitatea acestora nu ar fi fost preluată prin una dintre modalităţile juridice admise de lege (absorbţie, fuziune, divizare etc.) de alte persoane juridice existente.

De asemenea, chiar dacă vreunul dintre angajatorii sau persoanele cu care reclamantul s-a aflat în raporturi susceptibile a reprezenta stagii de cotizare nu ar mai exista în prezent, nu rezultă că arhiva acestora nu este deţinută de vreo anume persoană juridică sau fizică.

În aceste condiţii, ţinând seama de considerentele expuse mai sus cu privire la condiţiile în care ar putea justifica în proces calitate procesuală pasivă C.P., Tribunalul a constatat că nu sunt îndeplinite condiţiile respective şi, prin urmare, nu se justifică participarea în procesul de faţă a CJP în calitate de pârâtă.

Eventualele inconveniente procesuale derivând din necesitatea identificării şi chemării în judecată a tuturor foştilor angajatori sau deţinătorii arhivelor nu pot justifica sub nicio formă adoptarea unei soluţii care nu corespunde cerinţelor legale, existând şi posibilitatea introducerii unor mai multe cereri, în raport cu fiecare angajator şi privitor la perioada derulării raporturilor de muncă cu acesta, pentru a se evita eventualele tergiversări derivând din conduita procesuală ori alte impedimente de acest gen privind pe anumiţi pârâţi.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamantul D.M., care a criticat soluţia primei instanţe sub aspectul nelegalităţii ei, în sensul că în mod greşit s-a apreciat că pârâta CJP nu ar avea calitate procesuală pasivă. A susţinut că reconstituirea vechimii în muncă se face doar în vederea valorificării drepturilor de pensie, conform Legii nr. 263/2010, astfel că se încearcă valorificarea unei creanţe împotriva pârâtei CJP, ceea ce îi conferă acesteia şi calitatea procesuală pasivă în procesele întemeiate pe disp. art. 279 C. muncii.

Totodată, nu se încearcă realizarea unei creanţe faţă de foştii angajatori şi intenţia legiuitorului nu a fost ca în astfel de cauze să fie chemaţi în instanţă zeci de angajatori, în condiţiile în care aceştia este foarte posibil să nu mai existe ca persoane juridice.

De asemenea, acţiunea în reconstituirea vechimii în muncă se dovedeşte tot cu înscrisuri emise de foştii angajatori, astfel că nu este necesară prezenţa lor în proces.

Mai mult decât atât, nici deţinătorul de arhive (în situaţia în care angajatorul-persoană juridică nu ar mai avea capacitate de folosinţă) nu poate avea calitate procesuală pasivă, deoarece nu se încearcă valorificarea unei creanţă faţă de acesta, ci tot faţă de CJP care ar fi obligată să plătească pensia respectivă.

Pe fondul cauzei apelantul a reluat aceleaşi argumente ca şi în faţa primei instanţe pentru admiterea acţiunii aşa cum a fost formulată.

Cu ocazia dezbaterilor asupra apelului, apelantul nu a mai solicitat rejudecarea fondului pretenţiilor în apel, după constatarea că CJP are calitate procesuală pasivă, ci trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeaşi instanţă, pentru ca părţile să nu fie private de un grad de jurisdicţie.

În dovedirea apelului apelantul nu a solicitat administrarea de noi probatorii.În drept a invocat disp. art. 466 şi urm. N.C.proc.civ. şi art. 279 C. muncii.Prin întâmpinare, intimata CJP a solicitat respingerea apelului ca nefondat, având în

vedere că nu are competenţe speciale decât pentru stabilirea şi plata drepturilor de pensie, iar nu şi de reconstituire a vechimii în muncă. Totodată, intimata a reluat aceleaşi argumente ca şi cele prezentate de prima instanţă, considerându-le temeinice şi legale.

Analizând întreg materialul probator administrat în cauză prin prisma motivelor de apel, pentru a da eficienţă principiului disponibilităţii părţilor în procesul civil, Curtea a apreciat că apelul nu este fondat, având în vedere următoarele considerente:

Având în vedere disp. art. 248 N.C.proc.civ., Curtea a analizat mai întâi dacă soluţia primei instanţe referitoare la calitatea procesuală pasivă a pârâtei CJP este legală, urmând a face apoi, dacă se mai impune, şi asupra fondului litigiului, conform disp. art. 480 alin. 3 tz. I, având în vedere că prin cererea de apel nu s-a solicitat trimiterea cauzei spre rejudecare.

Aşa cum şi prima instanţă a arătat, dispoziţiile art. 279 din Codul muncii nu prevăd nici persoana în contradictoriu cu care se judecă astfel de cereri, astfel de chestiuni putând fi determinate folosind criteriul de interpretare teleologică a legii, respectiv interpretarea legii în funcţie de raţiunea avută în vedere de legiuitor la momentul adoptării textului de lege.

Cererea de reconstituire a vechimii în muncă, cerere de competenţa instanţei de judecată potrivit art. 279 alin. 2 din C muncii, este o cerere contencioasă şi, prin urmare, aceasta trebuie să se judece în contradictoriu cu un subiect de drept (pârât).

Aşa cum şi Tribunalul a arătat, finalitatea urmărită de reclamant într-o astfel de cerere de reconstituire a vechimii în muncă o constituie, în principal, obţinerea unei hotărâri judecătoreşti prin care să se confirme existenţa şi conţinutul raporturilor de muncă exercitate în trecut de partea reclamantă, hotărâre pe care o poate valorifica în faţa autorităţii cu competenţe în stabilirea drepturilor de pensie în locul carnetului de muncă pe care, din diverse motive, nu îl mai deţine.

Totodată, dat fiind faptul că într-un astfel de proces se invocă raporturi de muncă ce s-au derulat în contradictoriu cu o altă persoană, fostul angajator ori continuatorul juridic al acestuia este necesar să participe în proces.

Din conţinutul copiei cărţii de muncă a reclamantului rezultă că acesta s-a aflat în diverse raporturi de muncă cu mai mulţi angajatori, nerezultând că aceştia nu ar mai exista în prezent ori că activitatea acestora nu ar fi fost preluată prin una dintre modalităţile juridice admise de lege (absorbţie, fuziune, divizare etc.) de alte persoane juridice existente.

De asemenea, chiar dacă vreunul dintre angajatorii sau persoanele cu care reclamantul s-a aflat în raporturi susceptibile a reprezenta stagii de cotizare nu ar mai exista în prezent, nu rezultă că arhiva acestora nu este deţinută de vreo anume persoană juridică sau fizică.

Faptul că ulterior reconstituirii vechimii în muncă creanţa reclamantului-apelant s-ar putea valorifica doar în legătură cu intimata CJP, iar nu cu foştii angajatori sau deţinătorul de arhive, nu constituie un argument juridic pentru a-i conferi acesteia calitate procesuală pasivă prin raportare la art. 279 alin. 2 C.muncii.

Nici faptul că astfel de cerere ar trebui judecată în contradictoriu cu prea mulţi angajatori-pârâţi sau că dovezile pe care s-ar întemeia ar emana tot de la angajatorii respectivi şi astfel nu ar mai fi necesară prezenţa lor în proces ca pârâţi, nu reprezintă argumente juridice care să confere CJP calitate procesuală pasivă.

Aşa cum şi prima instanţă a arătat, eventualele inconveniente procesuale derivând din necesitatea identificării şi chemării în judecată a tuturor foştilor angajatori sau deţinătorii arhivelor nu pot justifica sub nicio formă adoptarea unei soluţii care nu corespunde cerinţelor legale, existând şi posibilitatea introducerii unor mai multe cereri, în raport cu fiecare angajator şi privitor la perioada derulării raporturilor de muncă cu acesta, pentru a se evita eventualele tergiversări derivând din conduita procesuală ori alte impedimente de acest gen privind pe anumiţi pârâţi.

Faţă de toate aceste aspecte, Curtea a considerat că prima instanţă a pronunţat o hotărâre temeinică şi legală, ce nu se impune a fi reformată, cu consecinţa menţinerii ei şi respingerii apelului ca nefondat, în temeiul disp. art. 480 alin. 1 N.C.proc.civ.

Faţă de soluţia adoptată şi de Curte cu privire la calitatea procesuală pasivă a CJP, nu s-a mai impus a se analiza fondul litigiului.

5. Titlu: Asigurări socialeCuprins pe materii: Contestaţie împotriva unei decizii prin care s-a stabilit existenţa unui debit de către Casa de PensiiLegislaţie relevantă: art. 1 din Legea nr. 125/2014; Legea nr. 341/2004Rezumat: Domeniul de aplicare a Legii nr. 125/2014. Inaplicarea în cazul drepturilor cuvenite revoluţionarilor.

Decizia civilă nr. 23/19.02.2015 a Curţii de Apel Galaţi

Prin contestaţia, înregistrată la Tribunalul Brăila, sub nr…., C.N. a chemat în judecată pe intimata C.J.P. pentru ca, prin hotărârea ce se va pronunţa, să se dispună anularea Deciziei nr…. emisă de C.J.P., prin care i se impută suma de 781 lei, precum şi obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Prin acţiune, reclamantul a precizat că este beneficiarul unei pensii conform dosarului de pensie nr. … .

Conform art.10 din Legea nr.285/2010, începând cu luna ianuarie 2011, indemnizaţiile prevăzute de Legea nr.341/2004 s-au majorat cu 15% faţă de cuantumul aflat în plată în luna octombrie 2010.

A învederat instanţei că în urma modificărilor aduse prin Legea nr.285/2010, pârâta nu a emis o decizie prin care să se dispună revizuirea pensiei, astfel că, neexistând actul a cărui consecinţă se doreşte a fi decizia nr…., se impune anularea acesteia. În concret, se impunea emiterea unui act de recalculare a pensiei conform noilor reglementări, care să permită eventuala contestaţie asupra modului de calcul a noii indemnizaţii.

Mai mult, prin decizia contestată s-a reţinut în sarcina contestatorului un debit în cuantum de 781 lei, iar la emiterea acesteia nu s-a făcut o aplicare corectă a legii, instituirea obligaţiei de plată fiind fără temei legal.

În drept, a invocat prevederile art.153, 154 din Legea nr.263/2010. Prin întâmpinare, intimata C.J.P. a solicitat respingerea acţiunii ca nefondată. Pârâta a confirmat că reclamantul beneficiază de drepturi acordate conform Legii

341/2004 a recunoştinţei faţă de eroii martiri şi luptătorii care au contribuit la Victoria Revoluţiei Române din Decembrie 1989, în baza Deciziei nr. ..., reclamantului stabilindu-i-se calitatea de beneficiar al dispoziţiilor art.4 alin.4 din Legea nr.341/2004.

Începând cu data de 3 iulie 2010, potrivit dispoziţiilor art.14 lit.d din Legea nr.118/2010, indemnizaţiile prevăzute de Legea recunoştinţei faţă de eroii martiri şi luptătorii care au contribuit la Victoria Revoluţiei Române din Decembrie 1989 s-au redus cu 15 %. De la 1 ianuarie 2011, în baza prevederilor art. 10 alin 1 din Legea nr.285/2010 aceste indemnizaţii se majorează cu 15 % faţă de cuantumul aflat în plată în luna octombrie 2010.

Din verificările interne s-a constatat că această majorare prevăzută de lege s-a aplicat în mod eronat la cuantumul indemnizaţiei iniţiale adică înainte de diminuarea cu 15%, corect fiind să se aplice la cuantumul diminuat şi astfel s-au plătit şi încasat necuvenit drepturi în valoare de 781 lei pentru perioada 01.03.2011-31.03.2012.

Aceste drepturi încasate necuvenit urmează a fi recuperate de la contestator în conformitate cu art.181 din Legea nr.263/2010.

În drept, s-au întemeiat susţinerile pe baza dispoziţiilor Legii nr. 341/2004, Legea nr. 118/2010, Legea nr. 285/2010 şi a Legii nr. 263/2010.

Prin sentinţa civilă nr. … Tribunalul Brăila a respins ca nefondată contestaţia formulată de contestatorul C.N. împotriva deciziei nr. …, emisă de intimata C.J.P.

Examinând contestaţia pe baza actelor şi lucrărilor dosarului, instanţa a constatat următoarele:

Contestatorul C.N. este beneficiar al drepturilor prevăzute de art.4 alin.4 din Legea nr. 341/2004.

Prin Decizia nr…., emisă de C.J.P., s-a stabilit în sarcina contestatorului un debit în sumă de 781 lei reprezentând drepturi încasate necuvenit cu titlu de indemnizaţie pe perioadele 01.01.2011-31.01.2011 şi 01.03.2011-31.03.2012.

Decizia nr. … pentru recuperarea sumelor încasate necuvenit cu titlu de prestaţii de asigurări sociale, a fost emisă deoarece s-a stabilit că în perioadele sus arătate s-au plătit şi încasat necuvenit drepturi reprezentând indemnizaţie prevăzută de art.4 alin.4 din Legea nr.341/2004.

Potrivit buletinului de calcul, depus la dosar, reiese că debitul provine din diferenţa între cuantumul drepturilor încasate şi cele efectiv cuvenite, din calcul rezultând diferenţe pentru perioadele 01.01.2011-31.01.2011 şi 01.03.2011-31.03.2012.

În drept, se reţine că art.4 alin.4 din Legea nr.341/2004 prevede că „De o indemnizaţie lunară reparatorie, calculată prin aplicarea coeficientului de 1,10 la salariul mediu brut utilizat la fundamentarea bugetului asigurărilor sociale de stat şi aprobat prin legea bugetului asigurărilor sociale de stat, aferent anului pentru care se face plata, beneficiază şi persoanele care au obţinut titlurile prevăzute la art.3 alin.1 lit.b pct.3, numai dacă au un venit mai mic decât salariul mediu brut utilizat la fundamentarea bugetului asigurărilor sociale de stat şi aprobat prin legea bugetului asigurărilor sociale de stat”.

Potrivit art.15 din Legea bugetului asigurărilor sociale de stat pe anul 2011 nr. 287/2010 “Câştigul salarial mediu brut utilizat la fundamentarea bugetului asigurărilor sociale de stat pe anul 2011 este de 2.022 lei”.

Art. 14 lit.d din Legea nr.118/2010 prevedea că indemnizaţiile prevăzute de Legea nr. 341/2004 se reduc cu 15 % de la data intrării în vigoare a legii.

Prin art. 10 alin. 1 din Legea nr. 285/2010, începând cu 01.01.2011, indemnizaţiile s-au majorat cu 15% faţă de cuantumul aflat în plată în luna octombrie 2010.

Tribunalul a constatat că la stabilirea indemnizaţiei reparatorii ce se cuvenea contestatorului trebuia să se facă şi aplicarea dispoziţiilor art.14 lit.d din Legea nr.118/2010 şi a art.10 alin.1 din Legea nr.285/2010. Astfel majorarea de 15% prevăzută de art.10 alin.1 trebuia să fie aplicată la cuantumul diminuat aflat în plată în luna octombrie 2010.

Contestatorului i s-a stabilit o indemnizaţie lunară, pentru perioadele arătate, prin aplicarea coeficientului de 1,10 la câştigul salarial mediu brut pe anul 2011 de 2.022 lei, fără a se ţine seama însă de prevederile art.10 alin.1 din Legea nr.285/2010. Acest mod de calcul eronat a generat debitul în sumă de 781 lei, astfel că în mod legal s-a emis decizia contestată în cauză.

Tribunalul nu reţine punctul de vedere al contestatorului conform căruia Casa Judeţeană de Pensii Brăila trebuia să emită mai întâi o decizie de stabilire a cuantumului indemnizaţiei şi ulterior să stabilească debitul printr-o decizie separată, întrucât, în temeiul art. 179 din Legea 263/2010, C.P. este obligată să recupereze sumele încasate necuvenit cu titlu de prestaţii de asigurări sociale, fără a i se stabili şi obligaţiile de a emite mai întâi o decizie de stabilire a indemnizaţiei.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel, calificat recurs, contestatorul, solicitând schimbarea sentinţei şi admiterea contestaţiei.

Intimata nu a determinat şi nu a stabilit prin decizie cuantumul indemnizaţiei prevăzute de Legea 341/2004, ceea ce a condus la această situaţie. Emiterea unei decizii de revizuire ar fi trebuit să conţină modul în care s-a calculat indemnizaţia şi suma ce urmează a fi recuperată, s-ar fi acordat posibilitatea de a contesta noua modalitate de calcul. În decizia contestată nu se detaliază modul în care s-a ajuns la suma de 781 lei, ce urmează a fi recuperată.

A solicitat să se ţină seama că ulterior pronunţării sentinţei a fost promulgată Legea nr. 125/2014 prin care se stabileşte că debitele constituite în sarcina pensionarilor reprezentând sume

încasate cu titlu necuvenit cu titlu de pensie, indemnizaţie socială pentru pensionari nu se recuperează.

Cererea nu a fost motivată în drept.Intimata a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca

inadmisibil, întrucât sentinţa poate fi atacată cu apel, şi nu cu recurs, potrivit art. 282 ind. 1 Cod de procedură civilă şi art. 155 din Legea 2653/2010.

Pe fond, a solicitat respingerea recursului, întrucât decizia contestată a fost emisă în mod legal, a fost depus buletinul de calcul detaliat privind debitul.

Debitul stabilit prin decizie nu intră sub incidenţa Legii nr. 125/2014, aşa cum rezultă din art. 1 din Legea 125/2014 şi art. 7 din Normele metodologice.

Recursul este nefondat. Obiectul prezentei cauze îl reprezintă o contestaţie împotriva unei decizii prin care s-a

stabilit existenţa unui debit de către Casa de Pensii, iar apărările formulate nu pot viza decât decizia contestată, în limitele cadrului procesual stabilit.

Modalitatea în care intimata a făcut aplicarea Legii nr. 285/2010 excede obiectului acestui dosar.

Singura critică referitoare la decizia contestată vizează cuantumul debitului. Acesta este prezentat în buletinul de calcul ataşat deciziei şi reprezintă un simplu calcul matematic. Diferenţa stabilită prin decizie provine de la faptul că începând cu data de 1 ianuarie 2011, ca efect al Legii 285/2010, nu s-a procedat la majorarea cu 15% a indemnizaţiei din luna octombrie 2010, ci s-a revenit la cuantumul aflat în plată în luna iunie 2010, anterior intrării în vigoare a Legii 118/2010. Prin urmare, decizia emisă este legală.

În ceea ce priveşte intervenirea Legii nr. 125/2014 privind scutirea de la plată a unor debite provenite din pensii, domeniul de aplicare al acestei legi este reglementat în art. 1.

Potrivit art. 1 din Legea nr. 125/2014, debitele constituite sau care urmează a fi constituite în sarcina pensionarilor aflaţi în evidenţa sistemului public de pensii la data intrării în vigoare a prezentei legi, reprezentând sume încasate necuvenit cu titlu de pensie, indemnizaţie socială pentru pensionari şi indemnizaţie pentru însoţitor, nu se recuperează. Se constată că legea vizează trei categorii de drepturi de asigurări sociale: pensie, indemnizaţie socială pentru pensionari şi indemnizaţie pentru însoţitor.

Enumerarea fiind limitativă este exclusă aplicarea legii la alte categorii de drepturi de asigurări sociale. Debitul stabilit în sarcina apelantului provine din eroarea de calcul a unei indemnizaţii prevăzute de o Lege specială 341/2004 şi nu intră în domeniul de aplicare al Legii 125/2014.

Motivele de recurs fiind neîntemeiate, iar sentinţa legală şi temeinică, în baza art. 312 Cod de procedură civilă, Curtea a respins recursul ca nefondat.