Colectarea si transportul deseurilor urbane

 

 

 

 

 

    Deseurile menajere   rezultate din locuinte, institutii si comert, industrie sunt precolectate în recipie 838h78i nti de diferite capacitati, amplasati în spatii special amenajate în acest scop.

 

     Deseurile menajere   sunt transportate la locurile de depozitare cu utilaje specifice. In 1999 firmele de salubritate erau dotate cu peste 1900 de vehicule transportoare, precum: autogunoiere compactoare, autransportoare de container, tractoare, autobasculante, autocamioane.

 

     Deseurile stradale sunt colectate si transportate tot de firmele specializate în salubrizarea oraselor, cu ajutorul unor utilaje specifice (automaturatori colectoare, autostropitori cu plug si maturi pentru carosabil). Cea mai mare parte a deseurilor stradale este însa colectata manual, cu mijloace rudimentare. In marile orase curatenia stradala este întretinuta doar pe arterele principale

 

     O alta problema a salubrizarii strazilor în orase este lipsa sau numarul insuficient de cosuri de gunoi stradale în locurile aglomerate.

     Valorificarea deseurilor urbane

 

        Deseurile menajere  – partea cea mai semnificativa a deseurilor urbane – nu sunt colectate selectiv în vederea valorificarii materialelor reciclabile (hârtie, carton, sticla, metale, materiale plastice). Se apreciaza ca doar 1-2% din aceste materiale sunt valorificate prin sortarea efectuata dupa depozitare de catre asa-numitii “recuperatori”, care activeaza pe gropile de gunoi. Acest fenomen este întâlnit în toate zonele unde exista depuneri de deseuri menajere, constituind o problema sociala.

 

     In cazul namolului de la epurarea apelor uzate orasenesti, 3% din cantitatea produsa anual este valorificat în agricultura.

     Eliminarea deseurilor urbane

 

     Peste 90% din deseurile urbane sunt depozitate pe depozitele orasenesti. In fiecare centru urban exista cel putin un depozit pentru deseurile urbane.

 

     Dintre depozitele urbane de deseuri, 7% se gasesc în interiorul localitatilor, 87% sunt amplasate în afara oraselor, iar 6% se afla pe malul apelor.

 

     Aproximativ 80% din depozite ocupa suprafete relativ mici (intre 0,5 si 5 ha), restul de 20% fiind depozite orasenesti mari, care ocupa suprafete de la 5 la peste 20 ha. In ceea ce priveste gradul de amenajare a depozitelor orasenesti, peste 40% nu beneficiaza de nici un fel de facilitati pentru protectia mediului. Mai mult de 45% dintre depozite au doar împrejmuire cu gard.

 

     Desfasurarea activitatii pe depozite este, de asemenea, deficitara. Pe lânga deseurile menajere, stradale, comerciale, pe depozitele municipale sunt acceptate, mai mult sau mai putin legal, si deseuri industriale periculoase. Amestecul acestor tipuri de deseuri poate conduce la producerea unui levigat încarcat cu substante nocive care, prin infiltrare, polueaza apele de suprafata si subterane sau solul si implicit afecteaza starea de sanatate a populatiei din zona.

 

     Incinerarea nu reprezinta o practica obisnuita pentru eliminarea deseurilor în România. Desi în ultima perioada ponderea partii combustibile a crescut, datorita continutului ridicat de apa, puterea calorica a deseurilor este înca scazuta, facând ineficient procesul de incinerare cu recuperare de energie.

 

     In câteva orase mari (Bucuresti, Craiova, Iasi, Timisoara, Constanta) au existat instalatii pilot pentru incinerarea deseurilor urbane, de capacitati reduse, realizate în anii ’80 în scopul experimentarii unor solutii tehnologice de incinerare a deseurilor. Cu

exceptia instalatiei Militari din municipiul Bucuresti, care functioneaza intermitent arzând produse cu valabilitate depasita devenite deseuri, celelalte incineratoare-pilot sunt scoase din functiune.

     Starea de confort si de sanatate a populatiei în raport cu starea de calitate a mediului în zonele locuite

 

     Poluarea atmosferei se defineste ca: prezenta în atmosfera a unor substante care în functie de natura, concentratie si timp de actiune afecteaza sanatatea, genereaza disconfort si/sau altereaza mediul. Actiunea factorilor de mediu asupra organismului uman si sanatatii populatiei poate îmbraca mai multe forme. Astfel niveluri foarte ridicate sau de mare intensitate dau nastere la actiune acuta sau imediata în care reactiile organismului apar rapid.

 

     Cel mai frecvent actiunea factorilor de mediu se desfasoara la niveluri de intensitate redusa, ceea ce determina o actiune cronica sau de lunga durata, ce necesita perioade lungi de timp pentru a produce în starea de sanatate modificari decelabile si uneori poate scapa si vigilentei cadrelor sanitare.

 

     In fine, actiunea factorilor de mediu poate sa se exercite nu asupra populatiei expuse, ci asupra descendentilor acesteia determinând fie mutatii ereditare transmisibile, fie malformatii congenitale.

 

     Principalii poluanti atmosferici din tara noastra se încadreaza în trei grupe:

 

    * iritanti;

    * cancerigeni;

    * toxici sistemici.

 

 

 

     Poluantii toxici sistemici de tipul metalelor grele, îsi exercita actiunea asupra diferitelor organe si sisteme ale organismului uman, efectul fiind specific substantei în cauza. Raspândirea lor în mediu este din ce în ce mai mare si foarte important este faptul ca se cumuleaza în mediu si organismul uman cu posibilitatea de a produce în mod insidios alterari patologice grave.

 

     Poluantii cancerigeni organici si anorganici prezinta un mecanism de actiune insuficient descifrat. Exista însa suficiente elemente de certitudine pentru unii dintre ei pentru ai considera substante cu pericol mare pentru sanatate, substante fara prag (care în orice cantitate sunt pericol cancerigen).

 

     In cazul poluarii aerului, aparatul respirator este primul (dar nu singurul) care este afectat.

 

     Este de mentionat faptul ca morbiditatea prin afectiuni ale aparatului respirator la copii ridica în prezent o serie de aspecte epidemiologice particulare cu consecinte importante asupra capacitatii lor biologice.

 

     Depasirea valorilor de limitare legala a imisiei de CO prezinta un risc asupra sanatatii populatiei.

 

Un obiectiv important în vederea asigurarii unui mediu curat si sanatos, în care siguranta fiecarui cetatean trebuie sa fie o certitudine, îl constituie realizarea unui cadru legislativ si institutional modern în domeniul controlului activitatilor nucleare si al realizarii unui sistem sigur de gestiune a deseurilor radioactive si de securitate a instalatiilor nucleare dezafectate. si în aceasta directie, un rol esential va reveni cooperarii internationale cu organismele similare de control nuclear din alte tari si dezvoltarii bazei de acorduri bilaterale, multilaterale si a conventiilor internationale.

Ceva despre impact

Impactul depozitelor de deseuri industriale si urbane asupra

mediului

In general, ca urmare a lipsei de amenajari si a exploatarii deficitare, depozitele de deseuri se numara printre obiectivele recunoscute ca generatoare de impact si risc pentru mediu si sanatatea publica.

Principalele forme de impact si risc determinate de depozitele de deseuri orasenesti si industriale, in ordinea in care sunt percepute de populatie, sunt:

modificari de peisaj si disconfort vizual; poluarea aerului;

poluarea apelor de suprafata;

modificari ale fertilitatii solurilor si ale compozitiei biocenozelor pe terenurile invecinate.

Poluarea aerului cu mirosuri neplacute si cu suspensii antrenate de vant este deosebit de evidenta in zona depozitelor orasenesti actuale, in care nu se practica exploatarea pe celule si acoperirea cu materiale inerte.

Scurgerile de pe versantii depozitelor aflate in apropierea apelor de suprafata contribuie la poluarea acestora cu substante organice si suspensii.

Depozitele neimpermeabilizate de deseuri urbane sunt deseori sursa infestarii apelor subterane cu nitrati si nitriti, dar si cu alte elemente poluante.

Atat exfiltratiile din depozite, cat si apele scurse pe versanti influenteaza calitatea solurilor inconjuratoare, fapt ce se repercuteaza asupra folosintei acestora.

Scoaterea din circuitul natural sau economic a terenurilor pentru depozitele de deseuri este un proces ce poate fi considerat temporar, dar care in termenii conceptului de “dezvoltare durabila”, se intinde pe durata a cel putin doua generatii daca se insumeaza perioadele de amenajare (1-3 ani), exploatare (15-30 ani), refacere ecologica si postmonitorizare (15-20 ani).

In termeni de biodiversitate, un depozit de deseuri inseamna eliminarea de pe suprafata afectata acestei folosinte a unui numar de 30-300 specii/ha, fara a considera si populatia microbiologica a solului.

In plus, biocenozele din vecinatatea depozitului se modifica in sensul ca:

in asociatiile vegetale devin dominante speciile ruderale specifice zonelor poluate;

unele mamifere, pasari, insecte parasesc zona, in avantajul celor care isi gasesc hrana in gunoaie (sobolani, ciori).

Desi efectele asupra florei si faunei sunt teoretic limitate in timp la durata exploatarii depozitului, reconstructia ecologica realizata dupa eliberarea zonei de sarcini tehnologice nu va mai putea restabili echilibrul biologic initial, evolutia biosistemului fiind ireversibil modificata.

Actualele practici de colectare transport /depozitare a deseurilor urbane faciliteaza inmultirea si diseminarea agentilor patogeni si a vectorilor acestora: insecte, sobolani, ciori, caini vagabonzi.

Deseurile, dar mai ales cele industriale, constituie surse de risc pentru sanatate datorita continutului lor in :

»       substante toxice precum metale grele (plumb, cadmiu)

»       pesticide

»       solventi

»       uleiuri uzate.

Problema cea mai dificila o constituie materialele periculoase :

       namolurile toxice

       produse petroliere

       reziduuri de la vopsitorii

       zguri metalurgice care sunt depozitate in comun cu deseuri solide orasenesti.

Aceasta situatie poate genera aparitia unor amestecuri si combinatii inflamabile, explozive sau corozive; pe de alta parte, prezenta reziduurilor menajere usor degradabile poate facilita descompunerea componentelor periculoase complexe si reduce poluarea mediului.

Un aspect negativ este acela ca multe materiale reciclabile si utile sunt depozitate impreuna cu cele nereciclabile; fiind amestecate si contaminate din punct de vedere chimic si biologic, recuperarea lor este dificila.

Problemele cu care se confrunta gestionarea deseurilor in Romania pot fi sintetizate astfel:

depozitarea pe teren descoperit este cea mai importanta cale pentru eliminarea finala a acestora;

depozitele existente sunt uneori amplasate in locuri sensibile (in apropierea locuintelor, a apelor de suprafata sau subterane, a zonelor de agrement);

depozitele de deseuri nu sunt amenajate corespunzator pentru protectia mediului, conducand la poluarea apelor si solului din zonele respective;

depozitele actuale de deseuri, in special cele orasenesti, nu sunt operate corespunzator: nu se compacteaza si nu se acopera periodic cu materiale inerte in vederea prevenirii incendiilor, a raspandirii mirosurilor neplacute; nu exista un control strict al calitatii si cantitatii de deseuri care intra pe depozit; nu exista facilitati pentru controlul biogazului produs; drumurile principale si secundare pe care circula utilajele de transport deseuri nu sunt intretinute, mijloacele de transport nu sunt spalate la iesirea de pe depozite; multe depozite nu sunt prevazute cu imprejmuire, cu intrare corespunzatoare si panouri de avertizare.

terenurile ocupate de depozitele de deseuri sunt considerate terenuri degradate, care nu mai pot fi utilizate in scopuri agricole; la ora actuala, in Romania, peste 12000 ha de teren sunt afectate de depozitarea deseurilor menajere sau industriale;

colectarea deseurilor menajere de la populatie se efectueaza neselectiv; ele ajung pe depozite ca atare, amestecate, astfel pierzandu-se o mare parte a potentialului lor util (hartie, sticla, metale, materiale plastice);

    Toate aceste considerente conduc la concluzia ca gestiunea deseurilor necesita adoptarea unor masuri specifice, adecvate fiecarei faze de eliminare a deseurilor in mediu.

Respectarea acestor masuri trebuie sa faca obiectul activitatii de monitoring a factorilor de mediu afectati de prezenta deseurilor.

Pretul la produsele ale caror ambalaje vor fi reciclate de producator va

creste!

Punerea în practica a Planului National de Gestionare a Deseurilor elaborat de MAPM va avea ca efect secundar o crestere a pretului la produsele ale caror ambalaje vor fi reciclate de producator. 

Minimizarea cantitatilor generate de deseuri reciclate, recuperarea energetica si depozitarea sunt obiectivele prioritare ale Planului National de Gestionare a Deseurilor, conceput conform Strategiei Uniunii Europene privind gestionarea deseurilor.

 Pentru perioada 2003-2007, Planul National de Gestionare a Deseurilor va avea o sustinere financiara ISPA de aproximativ 600milioane euro.           Conform datelor MAPM cantitatile totale de deseuri generate anual au scazut de la 353 milioane tone in 1995, la 55 milioane tone in 2000.

In structura lor, deseurile menajere au cea mai mare pondere - 77 %, dintre acestea, 39 la suta fiind deseuri alimentare.

          Cantitatea de deseuri urbane a inregistrat o crestere de 19 % in ultimii sase ani, pentru anul 2000 raportandu-se generarea a circa 8,15  milioane tone, fata de 6,84 milioane tone in 1995.

In prezent, depozitarea reprezinta modalitatea cea mai utilizata pentru eliminarea  deseurilor de productie in Romania, circa 70% din cantitatea generata fiind astfel eliminata in fiecare an.

Astfel, in 2000, existau peste 950 depozite pentru deseuri de productie care ocupa 12.000 hectare, iar peste 90% din deseurile urbane sunt eliminate de depozite orasenesti.

          Astfel, cantitatea de deseuri de productie prelucrate termic (arse ca inlocuitor de combustibil in instalatii termice altele decat incineratoarele) a reprezentat circa unu la suta din totalul deseurilor generate in 2000.

In cadrul Planului National de Gestionare a Deseurilor au fost identificate 286 de proiecte privind gestiunea acestora, dintre care 177 se refera la deseurile de tip urban, 93 la cele de productie si 16 la cele rezultate din activitatea medicala.

Uniunea Europeana acorda Romaniei expertiza si sprijin financiar in vederea pregatirii pentru aderare, prin programe specifice: Phare, Ispa si Sapard.

 Sectoarele beneficiare variaza de la dezvoltare regionala si sprijin pentru IMM-uri, pana la investitii in infrastructura de mediu si transport si dezvoltare rurala.

Suma anuala totala a fondurilor nerambursabile acordate Romaniei prin cele trei programe este in crestere, de la circa 660 milioane euro in 2003, la peste un miliard de euro in 2006

 Gestionarea acestor fonduri este realizata de autoritatile romane de resort, sub coordonarea Ministerului Finantelor Publice.

ROMANIA, OBLIGATA SA INCHIDA 251 DE GROPI DE GUNOI

Romania este obligata sa inchida 251 de depozite de deseuri, adica gropi de gunoi, care nu sunt conforme cu cerintele legislatiei europene.

 

Deoarece intre 30 si 40% din teritoriul Romaniei este reprezentat de zona montana, sunt dificile atat construirea depozitelor in aceste zone, cat si colectarea si transportul deseurilor.De asemenea, aceeasi problema a accesului dificil apare si pentru asezarile izolate, de exemplu Delta Dunarii.

Conform bazei de date realizate de Institutul de Cercetare si Ingineria Mediului (ICIM), in Romania exista 265 de depozite de deseuri municipale, dar numai 14 dintre acestea corespund legislatiei europene.

Gestionarea deseurilor potrivit Directivelor Comisiei Europene referitoare la colectarea, sortarea si transportul gunoiului pana la depozitul amenajat ecologic sau pana la statia de transfer depind, in mare masura, de existenta si calitatea drumurilor.

Sunt multe localitati in aceasta tara in care abia circula caruta; greu de imaginat ca pe acolo ar patrunde ditamai masina care sa colecteze gunoiul. Pentru aceste situatii speciale, administratia locala trebuie sa gaseasca solutii.

Oricum, daca vrem sa fim o tara membra a Uniunii Europene, trebuie sa ne facem temele, adica sa fim civilizati, sa nu mai aruncam gunoaiele pe unde nimerim.

Trebuie sa construim depozite de gunoi dupa modelul celor existente in tarile membre ale UE. Suntem obligati sa le lichidam pe cele care polueaza grav mediul inconjurator.

Costurile estimate pentru inchiderea depozitelor neconforme si realizarea altor capacitati de depozitare se ridica la minimum 1,5 miliarde de euro.

In anul 1999, Guvernul a adoptat Strategia Nationala pentru

Dezvoltare Durabila, iar in anul 2002 a fost elaborata

Strategia Protectiei Mediului.

          Acest document stabileste ca principii generale:

·conservarea si îmbunatatirea conditiilor de sanatate a oamenilor;

·dezvoltarea durabila;

·evitarea poluarii prin masuri preventive;

·conservarea diversitatii biologice si reconstructia ecologica a sistemelor deteriorate;

·conservarea mostenirii valorilor culturale si istorice;

·principiul : “poluatorul plateste”;

·stimularea activitatii de redresare a mediului.

Criteriile pe baza carora au fost stabilite obiectivele protectiei mediului sunt:

·mentinerea si îmbunatatirea sanatatii populatiei si a calitatii vietii;

·mentinerea si îmbunatatirea capacitatii productive si de suport a sistemelor ecologice naturale;

·apararea împotriva calamitatilor naturale si accidentelor;

Structura deseurilor menajere din pubela romaneasca comparata cu cea din Franta si S.U.A. ; Se constata ca deseurile menajere din Romania au cantitati mari de substante organice 51,4% fata de 16,4 % in S.U.A. si 25 % in Franta, cantitati reduse de hartie 11,3 5 , fata de 31 % in SUA si 30% in Franta.

In sinteza, principalele valori cu carcter de medie ce pot fi retinute pentru deseurilemenajere urbane produse acum in Romania sunt urmatoarele :

»       Continut de substante organice 52,0%

»       Continut in hartie 17,0%

»       Productia zilnica in kg/locuitor/zi 0,5

»       Subsatante minerale incinerabile 5,0%

»       Apa libera in greutate 42,0%

»       Greutatea specifica 300

»       Umiditatea totala 60,0 %

»       Puterea calorica sub 800cal/kg

Depozitarea trebuie sa fie ultima optiune in gestionarea deseurilor.

                                                BIBLIOGRAFIE

⌂      „Ecosfera si politici ecologice”- de Florina Bran si Ildikò Ioan

⌂      „ Protectia si ingineria mediului”- de Vladimir Rojanschi, Florina Bran, G. Diaconu

⌂      „Politici si strategii de mediu”- de Vladimir Rojanschi, Florina Bran

⌂      www.greenmedia.info/rom/more

⌂      www.salvaeco.org

Recuperarea deseurilor menajere

                                                                                                                 

CUPRINS:

 

1. Regimul juridic al gestionarii si eliminarii deseurilor:

1.1        Deseurile menajere

1.2        Reguli juridice cu caracter general

1.3        Gestioanarea deseurilor

1.4        Regimul comertului international si tranzitului de deseuri

2. Evacuarea ecologica a deseurilor urbane:

2.1.           Igiena

2.2.           Poluarea mediului prin deseuri

2.3.           Principii de valorificare

2.4.           Deseu rezidual

2.5.           Concluzii

3. Dezvoltarea gestionarii deseurilor in europa

3.1.           Din istoria activitatilor de evacuarea a deseurilor in Europa

      4.  Politica actuala de gestionare a deseurilor in Europa

                4.1.      Gestionarea deseurilor si protectia mediului

                4.2.     Evitarea producerii de deseuri/valorificarea deseurilor

                4.3.     Industria in circuit ca obiectiv

4.4.     Autarhia de evacuare sau eliminare a deseurilor

4.5.     Colectare selectiva a diferitelor tipuri de deseuri

4.6.     Exemplu: deseuri organice

4.7.     Exemplu: reciclarea deseului menajer

5. Dezvoltarea si organizarea tehnicii de gestionare a deseurilor

     5.1.      Principii de organizare si responsabilitati in industrie privind gestionarea

                 deseurilor

5.2.       Deseuri organice

5.3.           Potentialul deseurilor organice

6.  Hotararea privind depozitarea deseurilor in conformitate cu normele europene si  

           rezultatul negocierilor Capitolului 22 - Mediu. – din 22 Aprilie 2005

7. Tratarea deseurilor radioactive

1.      Regimul juridic al gestionarii si eliminarii deseurilor

Societatea de consum a adus, pe langa binefacerile sale, si multiple probleme dificile, printre care cele de ordin tehnic, economic si juridic privind existenta deseurilor si cerinta eliminarii (diminuarii) acestora.

Una dintre numeroasele probleme ale vietii moderne o constituie cea a stocarii, neutralizarii ori eliminarii deseurilor. Din punct de vedere al provenientei lor, acestea pot fi: deseuri menajere, deseuri industriale, deseuri agroalimentare si deseuri nucleare.

1.1.           Deseurile menajere

Aceasta categorie  de deseuri cuprinde in special gunoaiele menajere propriu-zise, gramezile de deseuri, deseurile legate de folosirea automobilelor (epave, pneuri, bidoane) etc.

Cantitatile de deseuri casnice produse, difera de la o tara la alta, in functie de nivelul de dezvoltare, traditie, etc. Astfel, in 1990, un francez arunca zilnic 1 kg de gunoi, cantitate comparabila cu cea produsa de catre ceilalti vest-europeni, dar inferioara  de aproape doua ori celei produse de un american ori un canadian.

Se constata in ultimele decenii cresterea ponderii, in cadrul deseurilor menajere, a hartiei si a cartonului, a materialelor putrescibile etc.

Tratamentul deseurilor menajere. Principala cale o constituie in acest sens reciclarea, pentru care sunt folosite curent trei metode: compostajul, incinerarea, depozitarea. Ponderea acestora este foarte variabila de la o tara la alta, de la o epoca 626g62g la alta. De exemplu, in Franta, incinerarea este folosita de 45% din populatie, fata de 8% care foloseste compostajul si 45 %, descarcarea „controlata”.

In Italia, compostajul nu priveste decat 2-3% din gunoi; in Marea Britanie, incinerarea acestor deseuri vizeaza 40 % din populatia urbana. In alte state dezvoltate, incinerarea variaza de la cca 10 % ( America de Nord) pana la peste 70% (Japonia, Elvetia).

Fiecare procedeu de tratare are avantajele si dezavantajele sale:

a. compostajul: priveste mai ales partea fermentabila (cca 50% din total) a

gunoaielor (deseuri alimentare, hartie, etc.) Din punct de vedere tehnic,

compostajul consta in lasarea deseurilor mai multe luni in aer liber, sa

fermenteze. Apoi, in uzine, are loc operatia de compostare, care da nastere la

asa-numitele „humus-uri” ori elemente chimice in cantitate slaba, precum

magneziu, cupru, zinc etc.

Imprastierea gunoiului pe camp („mocirlele verzi”) este cunoscuta inca din antichitate, Aceasta metoda, la fel ca astazi compostajul, a suferit concurenta ingrasamintelor chimice (mai concentrate si astfel mai usor manipulabile), precum si efectul negativ al prezentei crescande in deseuri a sticlei, metalului ori materialelor plastice, putin apreciate de catre agriculroti. Pentru a inlatura acest ultim inconvenient, compostajul necesita o triere prealabila, care adeseori lasa mult de dorit.

b. incinerarea : vizeaza partea combustibila a deseurilor menajere. Contrar

uzinelor de compostaj, care reclama spatii intinse, incinerarea este o solutie

„compacta” utilizata cu precadere in cazul marilor aglomeratii urbane. Din pacate,

deseurile menajere sunt un combustibil destul de sarac – de cca cinci ori mai

putin caloric decat carbunele  - si, in afara de aceasta, foarte eterogen. In

interiorul cuptorului sunt necesare o buna aerare si un amestec al deseurilor, in

conditiile unei temperaturi maxime de 900 C. Dificultatea consta in epurarea

fumului. O recenta reglementare europeana din 1989, deosebit de severa, risca

sa scumpeasca cu 20-50% pretul incinerarii, alaturi de necesitatea captarii si

neutralizarii acidului clorhidric (degajat in special prin combustia PVC).

c. depozitarea: ramane procedeul cela mai frecvet in tarile dezvoltate. Depozitariel

brute, sunt in general interzise prin lege. Ca atare acestea sunt supusee unui

control si unor reguli speciale de realizat. „Depozitarea controlata” consta in a

nivela la intervale scurte de timp ( lao zi sau doua) si a separa straturile de

gunoaie de cele de nisip ori pamant. Aceasta tehnica evita mirosurile si risipirea,

dar nu rezolva toate problemele delicate. Astfel, locul de depozitare trebuie sa fie

tans, apele de ploaie care se infiltreaza si polueaza trebuie sa fie recuperate si

tratate in scopul de a se evita orice contaminare a apelor subterane.

„Biogazul”  care rezulta din fermentarea interna a gunoaielor depozitate trebuie

captat si imprastiat (existand riscul de mirosuri si de ezplozie). In sfarsit, trebuie

prevazuta reamenajarea sitului dupa exploatare.

d. reciclarea si colectarea selectiva a unor deseuri menajere. Reciclarea

textilelor, hartiilor vechi, sticlei, plasticului, metalelor, oria a altor asemenea

materiale are deja o lunga istorie. Recuperarea deseurilor se face in fucntie de

natura acestora si de conditiile socioeconomice concrete din fiecare tara. Asa de

exemplu, recuperarea sticleieste facuta in proportie de peste 50 % in Suedia,

Danemarca sau Germania si numai 25% in sticle intregi, cu retopirea acestora. In

privinta textilelor, in timp ce in tari ca Germania ori Olanda recuperarea atinge

chiar 40 %, in altele (Franta, Italia) nu depaseste 8-10%. Referitor la deseurile de

fier, gradul de recuperare esre la nivel european de cca 25-30 %, cifra

considerata scazuta, pentru ca fierul vechi este usor recuperabil in uzinele de

tratare. In sfarsit, ponderi reduse cunoaste recuperarea hartiei (3-5%) ori a

sticlelor din PVC (1-3%). Din diverse motive, mai ales moda cerintelor pietei, se

discuta asupra justificarilor selective. Sunt prezente trei mari posibilitati:

-          din punctul de vedere al materialului reciclabil se realizeaza o economie financiara (Acest material uzat are o „valoare”), o economisire de materii prime (padurile pentru hartie) ori de energie;

-          din punctul de vedere al tratamentului general al gunoaielor se urmareste o ameliorare calitativa ori cel putin cantitativa a operatiei de tratare;

-          in sfarsit, din punctul de vedere al protectiei mediului, printr-o colectare selectiva se evita dispersia in natura a deseurilor menajere care nu se amesteca cu alte deseuri : deseuri stanjentoare (aparate menajere, epave de automobile, pneuri) ori deseuri periculoae (uleiuri uzate, baterii cu mercur, medicamente, deseuri toxice precum vopselurile ori solventii dispesati in micic cantitati).

1.2.           Reguli juridice cu caracter general

In raport cu destinatia (scopul final) urmarit, Legea nr 137/1995 a instituit patru reguli juridice principale privind deseurile:

-          gestionarea acestora in conditiile de protectie a sanatatii populatiei si a mediului, conform regimului juridic stabilit;

-          interzicerea introducerii pe teritorul Romaniei de deseuri de orice natura, in scopul eliminarii acestora (art.23)

-          introducerea pe teritoriul Romaniei a deseurilor, in scopul valorificarii in baza reglementarilor specifice in domeniu, cu aprobarea Guvernului, realizarea valorificarii deseurilor in instalatii, procese sau activitati autorizate de catre autorizatiile publice competente;

-          realizarea trabferului si aa exportului de deseuri de orice natura in conformitate cu acordurile si conventiile la care Romania este parte si cu reglementarile specifice in materie.

O atentie deosebita este acordata de legea-cadru transportului de deseuri

periculoase, stabilind in acest sens:

-          efectuarea transportului inteern al acestora in conformitate cu prevederile legale privind transportul marfurilor periculoase;

-          realizarea transportului international al lor potrivit prevederilor acordurilor si conventiilor internatioanale privind transportul peste frontiera al deseurilor periculoase si transportul international al marfurilor periculoase.

1.3.           Gestionarea deseurilor

In intelesul actului normativ, gestiunea implica colectarea, transportul, valorificarea si eliminarea deseurilor, inclusiv supravegherea zonelor de depozitare dupa inchiderea acestora. Eliminarea este definita ca orice operatiune prevazuta in anexa II A (metoda descriptiva). Colectarea desemneaza strangerea, sortarea si/sau regruparea (depozitarea temporara) a deseurilor in vederea transportului lor.

1.4.           Regimul comertului international si tranzitului de deseuri

Reglementarea interna (Ordonanta de urgenta nr. 78/2000) stabileste cateva reguli importante in aceasta privinta:

-          importul in romania de deseuri, de orice natura, in stare bruta sau prelucrata, este interzis, cu exceptia anumitor categorii de deseuri, ce constituie resuerse secundare de materii priem utile, in conformitate cu reglementarile dispuse prin acte normative propuse de catre autoritatea publica centrala de protectie a mediului si aprobate de catre Guvern (art. 29);

-          producatorii si detinatorii de deseuri periculoase le pot elimina in alte tari care sispun de tehnologie adecvata si care accepta sa efectueze asemenea operatiuni (art. 30);

-          exportul de deseuri se poate face numai cu respectarea reglementarilor legale in vigoare, cu aprobarea autoritatilor competente desemnate de catre tara importatoare, precum si cu respectarea prevederilor conventiilor internationale la care Romania este parte (art. 31);

-          tranzitul de deseuri pe teritoriul Romaniei poate fi facut numai cu respectarea prevederilor Legii nr 6/1991 pentru aderarea la Conventia de la Basel privind controlul transportului peste frontiere al desuerilor periculoase si al eliminarii acestora, precum si ale altor conventii internatioanle ratificate de Romania (art.32).

 

         2. EVACUAREA ECOLOGICA A DESEURILOR URBANE

In acest capitol vor fi tratate aspectele si cerintele gospodaririi deseurilor, din punct de vedere al reducerii poluarii mediului si protejarii sanatatii populatiei.

2.1. Igiena

Salubrizarea mediului urban constituia, pana in urma cu putin timp, o tema care se discuta doar in dezbaterile publice, odata cu mentionarea necesitatii de a transporta deseul in afara limitelor spatiului de locuit. Colectarea deseurilor din orase, din motive estetice si ca sarcina a organelor publice, dateaza, in Europa centrala inca din perioada Renasterii. Accelerarea raspandirii epidemiilor prin contactul cu deseurile din gospodarii

particulare sau de exemplu din amplasamente pentru tratamente medicale este astazi un fapt cunoscut, caruia i se cauta solutii in cadrul asigurarilor sociale. Microrganismele si substantele din reziduurile urbane pot afecta sanatatea oamenilor. Multe dintre mecanismele de transport si de manifestare ale acestora sunt cunoscute si constituie

obiect al prezentului ghid. Masurile de prevenire (de exemplu respectarea distantelor de siguranta, a intervalelor de ridicare a gunoiului, a interdictiei de acces in rampele de gunoi deschise) sunt stabilite astazi de catre autoritatile de control si de cele care elibereaza autorizatii, autoritati care asigura totodata si realizarea lor.

2.2. Poluarea mediului prin deseuri

Cu putine decenii in urma, in Europa, indepartarea deseurilor avea loc intr-o forma adeseori periculoasa pentru mediu. Gunoiul era evacuat in gropi sapate in pamant, iar apoi ars. In a doua jumatate a acestui1 secol, prin aceste metode, au fost eliberate cantitati mari de halogeni si hidrocarburi, care au ajuns in circuitele biogeochimice locale sau globale ale substantelor in natura. Gazul metan si dioxidul de carbon, generate prin descompunerea aneroba si aeroba a materialelor organice din deseu, contribuie astazi considerabil la schimbarea climei pe glob. Caile de raspandire a substantelor daunatoare sunt aerul si apele de infiltratie din depozitele de reziduuri neprotejate.

Prin recunoasterea influentei substantelor daunatoare asupra organismelor vii si

adoptand o tehnica de analiza imbunatatita, discutiei i s-a adaugat la inceputul anilor 80, o noua dimensiune. Gunoiul urban a inceput sa fie considerat ca un amestec nedefinit de substante, mai mult sau mai putin daunator din punct de vedere chimic, dar care, prin reactii chimice si biologice interne, poate conduce la alte substante si mai daunatoare. Depozitele de deseuri, privite pana acum formal au inceput sa fie denumite .depozite - reactor.. Dupa acest moment, oamenii de stiinta au inceput sa acorde atentie potentialului reactiv al deseurilor si emisiilor nocive ale acestora. In cadrul gospodaririi deseurilor, la estimarea efectelor asupra mediului inconjurator, nu se mai discuta numai despre felul si tehnica inlaturarii deseurilor, ci si despre prioritatea strategiilor si activitatilor de evitare a formarii deseurilor si de valorificare a acestora. Totodata este recomandata estimarea cantitatii si calitatii resturilor ramase, a necesitatii de tratare a acestora, precum si a emisiilor produse pe termen lung.

Caile principale de raspandire a substantelor daunatoare din depozitele de reziduuri neprotejate sunt aerul, solul si apa. Riscul aparitiei emisiilor ca si necesitatea realizarii barierelor tehnice de impiedicare a raspandirii lor in mediul inconjurator constituie premisa adoptarii masurilor de protectie si prevenire a poluarii, utilizate astazi pe scara larga in tarile dezvoltate. Aceste masuri sunt prezentate in cele ce urmeaza.

2.3. Principii de valorificare

Strategiile si planurile managementului deseurilor sunt astazi conturate la nivel

international astfel:

Daca evitarea formarii unui anumit deseu nu este posibila, atunci trebuie pus accentul pe valorificarea sau reciclarea acestuia. Aceasta operatie se diferentiaza, din punct de vedere tehnologic, in functie de metodele valorificarii materiale sau termice. In primul rand, trebuie sa i se acorde prioritate valorificarii materiale a reziduurilor, prin recuperarea (cel putin partiala) a energiei si materialului folosite la fabricarea produsului. In cazuri particulare este necesara si estimarea efectelor valorificarii si a tehnicii de valorificare asupra mediului natural si antropizat. Trebuie sa se stabileasca exact, printr-o evaluare tehnica si ecologica ce efecte au actiunile intentionate (verificarea compatibilitatii cu mediul inconjurator), precum si luarea in considerare a faptului ca valorificarea deseului conduce la o poluare a mediului mai mica decat indepartarea lui.

In acelasi timp, trebuie examinata amanuntit fiabilitatea tehnica si economica a sistemului de valorificare, numai in acest mod putandu-se stabili cu exactitate durabilitatea investitiilor si functionarea indelungata a instalatiilor de protectie a mediului.

Diminuarea poluarii mediului inconjurator, prin evitarea formarii de reziduuri, predomina in toate conceptele de gospodarire a deseurilor. Pentru aceasta, este recomandata o interventie adecvata inca din timpul procesul de productie a bunurilor de consum si a alimentelor de tot felul, dupa care este necesara punerea in aplicare a tuturor posibilitatilor de valorificare a deseurilor, in conditiile luarii in seama a efectelor asupra mediului.

2.4. Concluzii

O indepartarea ecologica a deseurilor poate fi obtinuta numai respectand toate

componentele sistemului unitar:

           

Dupa colectarea ordonata si regulata, in spiritul protectiei sanatatii in localitate, ar

trebui sa aiba loc o valorificare maxima a componentelor reziduurilor, avand in vedere beneficiile economice si ecologice. In acest caz se poate vorbi despre tratarea biologica si valorificarea corelata a deseurilor organice (deseuri din bucatarie si din gradini), colectate separat.

In final, deseurile ramase trebuie indepartate ecologic. In starea de depozitare finala, deseul trebuie sa aiba o structura cat se poate de inerta (neutra fata de mediu), adica sa fie stabil din punct de vedere fizico-chimic si sarac in emisii, pe termen lung. Pentru indeplinirea acestor cerinte este necesara tratarea termica sau mecano-biologica a deseurilor si izolarea zonei de depozitare finala, prin masuri de protectie adecvate in conformitate cu tipul si compozitia evolutiva a deseurilor, prognozata pe termen lung.

 3. DEZVOLTAREA GESTIONARII DESEURILOR IN EUROPA

3.1. Din istoria activitatilor de evacuarea a deseurilor in Europa

Inca de la inceputurile erei noastre, in Imperiul Roman, salubrizarea orasului era realizata in mod organizat. Strazile pavate, murdare erau spalate regulat, chiar daca o

curatare generala se producea la intervale de cativa ani. Si gunoiul menajer era, in orase, colectat intr-o maniera organizata.

In perioada migratiei popoarelor s-au pierdut majoritatea cunostintelor despre          necesitatea mentinerii curateniei in spatiul vital uman. Dispozitivele de curatare existente in acea vreme au disparut, sistemul in intregul lui a disparut, in consecinta, epidemiile au inceput sa se raspandeasca cu rapiditate.. Acest lucru a ramas aproape neschimbat pana in a doua jumatate a Evului Mediu.

De-a lungul secolelor, consiliile orasenesti s-au straduit sa schimbe cate ceva. In prima instanta, cetatenii au fost obligati, prin ordonante, sa isi curete singuri partea lor de oras. Abia in secolul XIII, in metropola Paris, a fost creata o Administratie stradala, care trebuia sa conduca, in calitate de reprezentant al municipalitatii, activitatile de salubrizare. Cu toate acestea, succesul scontat nu a fost obtinut.

In secolul XIV, multe orase au inceput pavarea strazilor, insa igiena nu s-a imbunatatit prea mult. Strazile erau acoperite de gunoaie si noroi, iar molimele se propagau cu repeziciune. Deoarece mizeria luase o amploare considerabila, imparatul Carol al VI-lea a infiintat in cele din urma in Paris, o intreprindere de salubrizare permanenta. Au fost create, de catre un .indrumator. al administratiei orasenesti, si servicii private de colectare a gunoiului. In secolul XV, se pare ca in anumite locuri au inceput sa fie castigate batalii in razboiul contra mizeriei. De exemplu, in anul 1407, in Leiden a fost creata o intreprindere speciala pentru ridicarea gunoiului. Se constata faptul ca, in Olanda se facea mai mult pentru mentinerea curateniei oraselor, decat in orase din alte state. In anul 1473, administratia oraseneasca din Amsterdam a impartit in tot orasul recipiente pentru colectarea deseurilor, care erau golite de catre intreprinderi. Materialele organice din gunoi isi gaseau o utilizare in agricultura. Totusi, in ciuda acestor initiative laudabile, igiena din orasele in curs de expansiune, continua sa lase de dorit, astfel incat, in secolul XVI, s-a ajuns la distrugatoare epidemie de ciuma. La inceputul secolului XVII, au aparut alte noi progrese. Multe orase au inceput sa se ocupe consecvent de curatarea strazilor si de ridicarea gunoiului, acoperind costurile aferente prin mijloace de finantare publice. Insa razboiul de 30 de ani a aduscu sine, in Germania, un regres semnificativ.

In secolul XVIII, in multe locuri din Europa, salubrizarea oraselor a capatat o orma organizata. Remarcabila este prezentarea primei .auto-stropitoare., in 1750, in Franta.

De-abia in secolul XIX, in toate tarile, neregulile igienice evidente au fost liminate in cea mai mare parte. O contributie incontestabila a englezilor este onsiderata aceea ca au descoperit legatura dintre igiena si rata mortalitatii. Descoperirea a fost prilejuita de izbucnirea unei epidemii de holera, in anul 1831, cand a fost constatat faptul ca

mortalitatea, era mai accentuata la o densitate mare a locuitorilor, decat in cazul unor asezari mai .aerisite. Munca unei Comisii speciale infiintate de catre Parlament a condus, in 1871, la elaborarea prealabila de instructiuni de catre guvern si transmiterea lor catre

administratia orasului. Din 1875, .Public Health Act. a impus prin lege salubrizarea oraselor.

Secolul XX a stat sub semnul unei dezvoltari consecvente a activitatii de salubrizare a oraselor, dezvoltare legata de o accelerare a mecanizarii muncii. Masinile

de maturat strazile si-au facut aparitia o data cu progresul realizat in constructia autovehiculelor. In ceea ce priveste ridicarea gunoiului, orice incercare de introducere a

masinilor speciale a fost sortita esecului, pana la primul razboi mondial. In anii 30 ai secolului XX s-a instituit in Europa o tehnica de salubrizare a oraselor, asemanatoare cu

cea pe care o cunoastem astazi.

4. Politica actuala de gestionare a deseurilor in Europa

4.1. Gestionarea deseurilor si protectia mediului

Actuala politica comunitara a mediului din statele membre UE isi gaseste punctul

de rezistenta in .Directiva - cadru despre deseuri 91/156/UE. O data cu acesta directiva, directiva anterioara - 75/442/UE - a fost modificata, respectiv actualizata. Experientele obtinute prin aplicarea directivei 75/442/UE de catre statele-membre au constituit fundamentul pentru schimbarea continutului. Conform normelor de baza, in procesul de inlaturare a deseurilor, trebuie sa fie luat ca premisa .un nivel inalt de protectie a mediului.

4.2. Evitarea producerii de deseuri/valorificarea deseurilor

Obligatia de a evita formarea deseurilor este formulata in Legea 426/2001, privind aprobarea si modificare Ordonantei de Guvern 78/2000 privind regimul deseurilor. Nu trebuie .sa ne ocupam numai de o valorificare responsabila si o inlaturare a deseurilor., ci .trebuie sa luam si masurile necesare pentru a limita formarea deseurilor.. Acest obiectiv poate fi atins prin incurajarea tehnologiilor curate si a produselor revalorificabile si reutilizabile.. Asigurarea posibilitatilor de vindere a

deseurilor valorificabile trebuie luata in considerare, ca o alta cerinta a politicii deseurilor. Reintroducerea in circuit si reutilizarea deseurilor ca materii prime este un domeniu care trebuie stimulat, fapt pentru care trebuie elaborate prescriptii speciale.

4.3. Industria in circuit ca obiectiv

Cu ajutorul fundamentelor pentru directivele - cadru, Consiliul de Ministri al UE

formuleaza politicile de mediu in vederea unei .industrii in circuit.. In spiritul obiectivelor si ale liniilor conducatoare ale economiei in circuit (vezi capitolul 6.), in cadrul procesului de fabricare a produsului, trebuie sa se ia in considerare faptul ca produsul, dupa utilizare, se poate reintroduce, sub forma de materie prima, in circuitul de productie (reciclare), respectiv faptul ca, se realizeaza o utilizare succesiva a produsului, atunci cand se iau in considerare atat ratiunile economice cat si cele ecologice. Trebuie sa se obtina astfel prezervarea resurselor si stoparea poluarii mediului inconjurator prin emisii legate de procesul de productie. Industria in circuit reprezinta, conform cerintelor unui nivel inalt de protectie a mediului, obiectivul central al politicii europene de mediu

4.4. Autarhia de evacuare sau eliminare a deseurilor

In continuare .autarhia indepartarii. este considerata ca un principiu de baza al

politicii de mediu a Uniunii Europene. Tarile membre trebuie sa fie capabile sa isi salubrizeze deseurile pe propriul teritoriu si cu propriile instalatii. Un alt rezultat dorit este, conform vointei Consiliului, ca fiecare stat membru sa ajunga singur la aceasta politica. Prin aceasta este evitata inlaturarea deseurilor in afara granitelor UE. Chiar si inlaturarea, in interiorul UE, dar depasind granitele statului producator de reziduuri, trebuie impiedicata - prin mentinerea capacitatii de salubrizare a statului respectiv. In fundamentele pentru directivele - cadru, vointa politica a statelor membre este in continuare ajutata sa se exprime, pentru a impiedica irosirea deseurilor in general. In acest sens, planurile de gestionare a deseurilor sunt considerate mijloace potrivite pentru atingerea acestui obiectiv.

4.5. Colectare selectiva a diferitelor tipuri de deseuri

Printr-o colectare selectiva a fractiunilor deseurilor se optimizeaza cota de valorificare a acestora. Cheltuielile si profitul trebuie sa fie intr-un raport rational, intrucat este necesara o examinare specifica a valorii si a cheltuielilor de selectie ale tipului respectiv de reziduuri.

Compozitia gunoiului (%)

Tabelul 7-1: Compozitia gunoiului in Europa; sursa: Barth, J. / Krõger, B. in [2]

4.6. Exemplu: Reciclarea deseului menajer

Colectarea si valorificarea unor parti componente ale deseurilor menajere (reciclarea deseurilor menajere) a facut, in Europa ultimilor ani, mari progrese.

Luxemburgul, Germania si Finlanda au atins in anul 1998 o cota de valorificare de cca. 35%, situandu-se astfel net inaintea SUA si Canadei (vezi tabelul). Natiunea cu tehnologia cea mai avansata, Japonia, are, o cota de valorificare cu 5% mai redusa, in comparatie cu aceea de mai sus. In Europa este foarte raspandita amplasarea containerelor de colectare a materialelor valorificabile, colectarea acestora in gospodarii

(de exemplu in sacul pentru materiale valorificabile) si/sau in spatii publice special amenajate.

In Germania, colectarea deseurilor nu tine numai de viata cotidiana, ci s-a dezvoltat intr-o adevarata miscare nationala. Mai mult de 94% din ambalajele din hartie si carton se recicleaza, in cazul sticlei, cota de reciclare a ajuns la 85%, in 1996. In total, astazi se recicleaza deja aproximativ 37% din deseul menajer generat zilnic.

Sursa: OECD 1998 in revista de specialitate .Entsorgungspraxis. (.Practica reciclarii.), aprilie 1998

5. Dezvoltarea si organizarea tehnicii de gestionare a deseurilor

5.1. Principii de organizare si responsabilitati in industrie privind gestionarea deseurilor

In deceniile trecute, indepartarea deseurilor era, in multe tari din Europa, conform traditiei, o sarcina a autoritatii publice. Monopolul instituit astfel a pricinuit temerea ca, in spatele lipsei concurentei, s-ar putea naste abuzuri. Se putea imagina faptul ca taxe exagerat de mari ar putea conduce la excedente, care ar putea fi folosite de catre administratii la acoperirea altor costuri. In practica, astfel de cazuri s-au descoperit rar sau au fost dezmintite.

Motivul taxelor mari era constituit de grija administratiei, de a nu putea acoperi la timp costurile posibile generate de managementul deseurilor. Ca organ de control, reprezentantii administratiei aveau responsabilitati privind aprobarea unor plafoane corespunzatore pentru taxe. Administrarea bugetului pentru activitatea de management a deseurilor nu a fost intotdeauna usoara si a impiedicat adeseori decizii rapide de trecere la actiune. Prin urmare, intreprinderile locale au fost obligate sa lupte si impotriva acestor probleme. Au fost deschise cai pentru o munca mai eficienta, chiar daca cu anumite restrictii. De exemplu, in Germania, departamentele de salubrizare a orasului au fost transformate in intreprinderi de sine statatoare. Acestea inca lucreaza cu monopolul

constrangerii impuse producatorului de reziduuri de a fi in legatura si de a face apel la aceste intreprinderi. Acest lucru nu are insa numai dezavantaje, ci, de exemplu, si avantajul taxelor unitare, independent de locul producatorului de deseuri intr-o comunitate.

Paralel, de exemplu in domeniul deseurilor industriale, au inceput sa activeze si

antreprenori de transporturi si comercianti de lucruri vechi. Avantajos era pentru acei comercianti de lucruri vechi care descopereau posibilitati de utilizare pentru unele lucruri, care altfel ar fi fost inlaturate ca deseuri. Asa au luat nastere punctele de colectare stradale pentru hartie sau pentru materiale textile. Numarul punctelor de indepartare a deseurilor a crescut, intrucat, pentru un anumit segment al pietei, deseurile puteau fi folosite si ca materii prime. Tensiuni erau anticipate si prin aceea ca intreprinderea publica avea obligatia de indepartare, in timp ce comerciantul de lucruri vechi colecta, hartie de exemplu, in punctele stradale, numai in functie de oferta pietei. Acest lucru presupunea ca intreprinderea publica trebuia sa isi pastreze capacitatea de indepartare a hartiei in cazul unei situatii defavorabile a pietei. S-a ajuns foarte aproape de situatia in care, o parte a intreprinderile publice au avut ideea de isi pune la lucru capacitatile de colectare (pe care oricum trebuiau sa le mentina), si pentru colectarea lucrurilor vechi. Conflictul era anticipat acolo unde in intreprinderile publice exista o gandire orientata catre actiune. Antreprenori particulari se straduiau cu succes, mai ales in comunitatile mai mici, sa preia, din mana autoritatii publice, salubrizarea deseurilor. S-a pastrat insa, in majoritatea cazurilor, constrangereaimpusa producatorilor de deseuri, de a fi in legatura si de apela numai la aceste intreprinderi.

Aceasta ingradire a fost redusa drastic, printr-o modalitate eleganta: Directiva a

UE privind ambalajele (94/62/UE), care transforma aproximativ o jumatate din cantitatea de gunoi menajer in material valorificabil si injumatatea astfel domeniul de activitate a majoritatii intreprinderilor publice. Pentru colectarea si valorificarea acestor asa-numite materiale valorificabile din gunoiul menajer, a luat nastere, in Germania de exemplu, un nou monopol, de aceasta data privat: .Sistemul Dual.. Acesta era necesar si prin aceea ca, de multe ori, pentru aceste materiale valorificabile nu exista o piata care sa le poata prelua. Mecanismele pietei pot fi aplicate la o scara foarte restransa, cand bunul de comercializat este generat complet independent de piata si de nevoie. Sistemul Dual era capabil sa sustina costuri neacoperite, prin incasarile de la .Grüner Punkt. (Punctul Verde) si printr-un adaos la pretul produsului pentru salubrizare. Astfel, in ultimii ani, in domeniul deseurilor a avut loc fortat, o privatizare mascata. In momentul de fata, in multe locuri, intreprinderile publice reactioneaza, modificandu-si forma de functionare, astfel incat sa fie capabile, in domeniile managementului deseurilor si al reciclarii, sa intre in concurenta cu intreprinderile private. In acest fel, antreprenorii de

salubrizare privati isi castiga o noua concurenta. In general, acest lucru inseamna ca la ora actuala, in managementul deseurilor, concurenta este cea care anima afacerea si are grija ca preturile sa ramana la un nivel acceptabil. Exista insa, si aspecte care, in conditiile unei competitii acerbe si a unei presiuni asupra preturilor, pot fi usor trecute cu vederea. Pe drept cuvant, populatia din Europa asteapta un nivel ridicat de salubrizare, o igiena avansata si o necesara protectie a mediului inconjurator si a resurselor. Acestea trebuie in continuare sa fie asigurate in cadrul unui management al deseurilor cu costuri reduse. Pentru indeplinirea celor mai importante sarcini ale managementului deseurilor, respectiv organizarea colectarii si indepartarii deseurilor menajere, intreprinderea locala este considerata ca fiind specializata. In cazul acesteia se poate presupune existenta, pe langa interesul economic, a unui sentiment puternic al responsabilitatii fata de zonele de locuit vizate, rezultat numai din responsabilitatea politica.

Un alt aspect economic important, in cazul observarii formelor de organizare a

managementului deseurilor din Europa, este faptul ca vorbim despre o prestare de servicii. Acest sector este astfel predestinat, prin specificul serviciului, sa creeze, pe termen lung, locuri de munca.

6. Hotarariea Guvernului Romaniei, din data de 22 Aprilie 2005, privind depozitarea

deseurilor, in conformitate cu normele europene si rezultatul negocierilor Capitolului 22 –

Mediu asigura transpunerea totala a Directivei nr. 1999/31/CE privind depozitarea deseurilor,

elimina orice inadvertenta in legislatia nationala armonizata ce are conexiuni cu depozitarea

deseurilor.

Prin adoptarea acestei hotarari s-a asigurat crearea conditiilor necesare pentru:

-          clasificarea depozitelor de deseuri in trei clase (deseuri periculoase,

nepericuloase, inerte);

-          depozitarea controlata a deseurilor in conditii de siguranta pentru mediu si

sanatatea populatiei;

-          incurajarea reciclarii si recuperarii deseurilor, folosirea de materiale si energie

recuperata, pentru a pastra resursele naturale si a evita folosirea irationala a

terenurilor;

-          monitorizarea si gestionarea corespunzatoare a depozitelor de deseuri, pentru a

preveni sau reduce posibile efecte negative asupra mediului si riscuri pentru

sanatatea umana;

-          reducerea, unde este posibil, atat a cantitatii, cat si a naturii periculoase a

deseurilor la care se intentioneaza depozitarea;

-          crearea bazei pentru infiintarea unei retele adecvate si unitare de instalatii de

eliminare bazate pe un nivel ridicat de protectie a sanatatii populatiei si mediului;

-          suportarea de catre poluator a pagubelor produse asupra mediului generate de

depozitarea necorespunzatoare a deseurilor.

-          Actul normativ intareste  cerintele de mediu privind desfasurarea activitatii de

depozitare a deseurilor prin:  

-          impunerea unor cerinte specifice pentru autorizarea activitatii de depozitarea

deseurilor, inclusiv in ceea ce priveste amplasamentul depozitelor

-          aprobarea realizarii depozitelor de deseuri ca parte integranta din proiecte

privind gestiunea integrata a deseurilor dintr-un judet / regiune (conform

Strategiei si Planului national de gestionare a deseurilor);

-          reducerea cantitatilor de deseuri biodegradabile care sunt depozitate;

-          respectarea unor criterii si proceduri de acceptare la depozitare si realizarea

unei Liste nationale de deseuri  ce se accepta pe clase de depozit;

-          reglementarea calendarului de sistare a activitatii pentru depozitele existente

neconforme;

-          introducerea temenului de garantie financiara pentru asigurarea respectarii de

catre operatorul depozitului a tuturor conditiilor de construire, operare,

monitorizare, inchidere pe toata durata de viata a depozitului;

-          introducerea unor prevederi diferentiate, in ceea ce priveste indeplinirea unor

cerinte, a depozitelor de deseuri municipale comparativ cu cele industriale.

In acelasi timp, actul normativ include calendarul de sistare / incetare a activitatii a

depozitelor existente neconforme si alte cerinte rezultate in urma negocierilor Capitolului 22 -

Mediu.

Actul normativ intra in vigoare la 30 de zile de la publicarea in Monitorul Oficial, pe data

intrarii in vigoare a prezentei hotarari se abroga Hotararea Guvernului nr. 162/2002 privind

depozitarea deseurilor.

  

 

1.      C. Pumnea; G. Grigoriu - „Protectia mediului ambiant” , Editura Didactica si Pedagogica, Bucuresti, 1994

2.      Mircea Dutu – „Dreptul mediului – TRATAT – Abordare integrata” – Volumul II, Editura Economica, 2003

3.      Legea nr. 426 din 18 iulie 2001 pentru aprobarea Ordonantei de urgenta a Guvernului nr. 78/2000 privind regimul deseurilor

4.      Hotararea privind depozitarea deseurilor in conformitate cu normele europene si rezultatul negocierilor Capitolului 22 - Mediu. – din 22 Aprilie 2005

5.      www.gestiuneadeseurilor.ro  - „Manual privind activitatile specifice din domeniul gestiunii deseurilor municipale” - „Evacuarea ecologica a deseurilor urbane” si „Dezvoltarea gestionarii deseurilor in Europa” 

MANAGEMENTUL INTEGRAT AL DESEURILOR GENERATE IN ACTIVITATI INDUSTRIALE

1. GESTIUNEA DEsEURILOR ÎN ROMÂNIA

România dispune de cantitati importante de resurse naturale, respectiv materii prime precum carbuni bruni si lignit, sisturi bituminoase, petrol si gaze naturale, minereuri cu continut aurifer, argint, m 959t197j agneziu, cupru, minereuri feroase si polimetalice, bauxita, minereuri de uraniu, mine de sare, sulf, dolomita si roci caoline. Procesarea acestor resurse genereaza deseuri. Sectorul industrial cel mai apropiat are la baza reprocesarea acestor materii prime autohtone. Complexul industrial este alcatuit din fabrici si întreprinderi specializate în siderurgie, chimie, petrochimie, producerea de energie, minerit, constructii de masini si diverse echipamente, textile si de încaltaminte.

Una dintre problemele cele mai acute de protectia mediului este reprezentata de gestiunea deseurilor. Datorita cresterii consumului în ultimii 10 ani, dar si a tehnologiilor si instalatiilor înca învechite din industrie, în România se genereaza anual milioane de tone de deseuri. De asemenea, exista mari cantitati de deseuri stocate în depozitele de deseuri urbane si industriale, care ocupa mari suprafete de teren si afecteaza calitatea mediului, în special a apelor subterane si de suprafata.

Mineritul, industria si municipalitatile sunt principalii generatori de deseuri. Din 1995 pâna în 2000, deseurile miniere au fost reduse de circa 14 ori de la 31C)Ja 22,7 milioane tone, în timp ce deseurile industriale s-au diminuat de la 51 la 34 milioane tone. Aceste scaderi însemnate se datoreaza diminuarii productiei. Deseurile municipale au ramas cam la acelasi volum, totusi într-o usoara crestere atingând în anul 2000 circa 8,15 milioane tone pe an. Compozitia deseurilor este în continuare variata în functie de regiune si perioada anului

În 1989 industria contribuia cu mai bine de 50% la cresterea Produsului Intern Brut (PIB), astazi aceasta pondere fiind mai mica cu peste 10%, respectiv 40% în 1999. Volumul productiei industriale s-a diminuat cu 30-50% în 1999 fata de 1989. Motivul principal îl constituie pierderea unor piete de desfacere traditionale, cât si ramânerea în urma din punct de vedere tehnologic.

Privatizarea sectorului industrial de stat a condus la modificari privind proprietatea în paralel cu sporirea responsabilitatii solutionarii problemelor de protectie a mediului. Se poate vorbi deja despre un management al deseurilor în

câteva sectoare de activitate. Responsabilitatea pentru poluarile anterioare (istorice) revine în mare masura statului. Privatizarea si modernizarea industriala trebuie facuta în paralel cu introducerea principiului celei mai bune tehnologii si practici utilizate deja în tarile Uniunii Europene.

Principalele categorii de deseuri industriale generate:

• steril minier;

• cenusa si zgura de termocentrala;

• deseuri metalurgice;

• namoluri reziduale;

• deseuri chimice;

• deseuri feroase;

• deseuri din constructii.

Activitati industriale mari generatoare de deseuri:

• industria extractiva;

• producerea energiei;

• metalurgia;

• industria chimica;

• industria de masini, produse metalice;

• industria alimentara;

• rafinarea titeiului.

O categorie aparte de deseuri de productie este reprezentata de deseurile periculoase. în România, au fost identificate 145 de tipuri de deseuri periculoase, din totalul de 237 înscrise în Catalogul European de Deseuri.

Cantitatea de deseuri periculoase a reprezentat:

• în 1995 - 1,6% din totalul deseurilor de productie si 15% daca se elimina sterilul din minerit;

• în 2000 - 1,9% din totalul deseurilor de productie si 3,7% daca se elimina sterilul din minerit.

Procentajele de mai sus indica faptul ca generarea de deseuri periculoase a scazut în ultimi 6 ani cu aproximativ 83%.

Cantitafi generate 1995 1996 1997 1998 1999 2000Milioane tone 5,7 5,02 2,7 2,3 2,2 0,9% din totalul deseurilor generate 1,6 4,4 1,3 2,7 2,8 1,64

% din totalul deseurilor de productie inclusiv deseurile de la exploatarea/prepararea minereurilor

1,6 4,7 1,3 2,9 3,1 1,91

% din totalul deseurilor de productie exclusiv deseurile de la exploatarea /prepararea minereurilor

15 10 6,6 8,3 10 3,7

În cursul anului 2000 s-au generat peste 55 milioane tone de deseuri, din care aproximativ 15% reprezinta deseuri colectate din municipalitati si 85% sunt deseuri generate de industrie, agricultura, constructii etc. în anul 2000, municipalitatile au colectat 8,15 milioane tone de deseuri. Procentual, ponderea deseurilor urbane în totalul deseurilor generate în România a crescut în ultimii ani, deoarece cantitatile de deseuri industriale si agricole au scazut.

Evolutia ponderii deseurilor urbane în perioada 1995-2000

Deseuri urbane 1995 1996 1997 1998 1999 2000

Cantitate (milioane t) 6,84 6,69 5,9 5,4 6,73 8,15Procent din totalul deseurilor generate (%) 2 6 3 6,5 8,7 14,8

Colectarea separata a deseurilor menajere provenite de la populatia urbana nu se practica decât la scara experimentala, în câteva orase. De aceea, aproximativ 40% (peste 2 milioane tone anual) din componentele deseurilor menajere, reprezentând materiale reciclabile (hârtie, carton, sticla, materiale plastice, metale) nu se recupereaza, ci se elimina prin depozitare finala împreuna cu celelalte deseuri urbane.

Compozitia si caracteristicile deseurilor urbane

Componente% greutate

1975 -1979 2000/2001 DiferenteHârtie 6,4 14,2 +7,8Sticla 2,6 6,4 +3,8Plastic 3,3 12,0 +8,7Metale 2,9 2,8 -0,1Textile 2,2 4,0 + 1,8Alte deseuri organice 70,4 52,3 -18,1Alte deseuri anorganice 12,2 8,3 -3,9

În anul 2000 erau înregistrate 303 depozite de deseuri urbane, apartinând oraselor si municipiilor, acestea reprezentând 25% din totalul depozitelor de deseuri din tara. Depozitele urbane ocupa circa 1.250 ha, ceea ce reprezinta aproximativ 10% din totalul suprafetelor afectate de depozitarea deseurilor.

Cele mai multe depozite de deseuri urbane sunt mixte (60%), acceptând pentru depozitare atât deseuri de tip urban, cât si deseuri industriale, de obicei, nepericuloase. Circa 30% din depozitele orasenesti sunt depozite menajere simple, iar 10% sunt depozite speciale pentru namolul orasenesc de epurare. Dintre depozitele de deseuri urbane, 7% se gasesc în interiorul localitatilor, 87% sunt amplasate în afara oraselor, iar 6% se afla pe malul apelor.

Aproximativ 80% din depozite ocupa suprafete relativ mici (între 0,5 si 5ha), restul de 20% fiind depozite orasenesti mari, care ocupa suprafete de la 5 la peste 20 ha. în municipiul Bucuresti, suprafata ocupata de deseuri în cazul depozitului Glina este de 40 ha (din cele 110 ha afectate depozitarii).

La nivelul anului 2002 existau în functiune 8 depozite urbane ecologice pentru urmatoarele localitati din România: Constanta, Bucuresti (Giulesti Sârbi si Vidra), Piatra Neamt, Sighisoara, Ploiesti, Braila, Sibiu.

În ultimii ani, România si-a concentrat eforturile pe câteva directii importante în protectia mediului, printre care se numara si problematica deseurilor. Astfel, Ministerul Apelor si Protectiei Mediului, prin Directia de Gestiune a Deseurilor si Substantelor Chimice Periculoase, a urmarit armonizarea legislatiei în domeniul deseurilor si a initiat adoptarea unei strategii nationale si implementarea unui Plan National de Actiune pentru Gestiunea deseurilor industriale si urbane.

În domeniul legislativ, în ultimi doi ani au fost adoptate reglementari importante în domeniul gestiunii deseurilor si anume reglementari privind regimul deseurilor si deseurilor periculoase, gestiunea uleiurilor uzate, gestiunea PCB-urilor si celorlalti compusi desemnati, gestiunea deseurilor industriale reciclabile, regimul bateriilor si acumulatorilor care contin substante periculoase, depozitarea deseurilor, incinerarea deseurilor, gestiunea ambalajelor si deseurilor de ambalaje, serviciile publice de salubrizare a localitatilor.

Ministerul Apelor si Protectiei Mediului, prin intermediul Institutului National de Cercetare - Dezvoltare pentru Protectia Mediului - ICIM Bucuresti, realizarea rapoarte anuale privind gestiunea deseurilor în România. ICIM si Inspectoratele de Protectia Mediului judetene efectueaza anchete anuale pe baza de chestionare

la care raspund atât generatorii de deseuri industriale, cât si gestionarii de deseuri urbane si industriale.

Strategia Nationala pentru Gestiunea Deseurilor si Planul de Actiune în acest domeniu este în curs de finalizare si adoptare de catre guvern.

Se poate concluziona ca trecerea de la o economie centralizata la o economie de piata libera impune si adoptarea unor noi practici de management financiar, atât în sectorul privat, cât si în cel public. Pentru a asigura o adaptare mai buna a gestiunii deseurilor la noile conditii economice, se vor organiza cursuri de perfectionare pe probleme economice specifice. Acestea vor viza în principal formularea planurilor de afaceri necesare accesarii unor finantari durabil în conditiile economiei de piata.

Stabilirea de parteneriate între entitati publice si private a constituit o solutie a unor probleme de productie si servicii. Domeniul de gestiune a deseurilor poate beneficia substantial de pe urma unor astfel de parteneriate atât în scopul transferului de tehnologii curate, cât si pentru dezvoltarea unor facilitati precum sisteme de colectare selectiva, instalatii de recuperare, reciclare sau incinerare, depozite de deseuri.

Un rol important îl au si programele de colaborare bilaterale sau cu diferite organisme internationale axate pe dezvoltarea capacitatii institutionale care vor fi orientate, cu acordul partilor implicate, si spre gestiunea deseurilor, alegându-se obiective specifice la nivel national sau local. România este decisa sa foloseasca mai eficient toate oportunitatile de finantare externa disponibile (pâna în momentul aderarii la UE cât si dupa) pentru a-si rezolva cât mai eficient problematica deseurilor.

2. VALORIFICAREA DEsEURILOR - NECESITATE A DEZVOLTĂRII DURABILE

2. 1. Sisteme integrate de valorificare a deseurilor industriale

Modificarea ecosistemelor globale, datorita consumului si productiei, arata cât de important este procesul de regândire a utilizarii resurselor naturale de catre economie si societate. în acest context, Comisia Europeana pentru Mediu si Dezvoltare a definit un nou model ecopolitic si a creat termenul de dezvoltare

durabila. Principiul dezvoltarii durabile, conform caruia, continuarea dezvoltarii economice pentru satisfacerea necesitatilor societatii de astazi, nu o risca pe cea a generatiilor viitoare, sta la baza Legii Mediului din tara noastra. Asigurarea dezvoltarii durabile necesita respectarea reglementarilor legislative bazate pe principii ca: precautii în luarea deciziilor, prevenirea riscurilor ecologice si a producerii daunelor, conservarea biodiversitatii si a ecosistemelor specifice cadrului biogeografic natural, înlaturarea, cu prioritate, a poluantilor care afecteaza nemijlocit si grav sanatatea oamenilor.

O strategie importanta pentru atingerea acestui scop, consta în dezvoltarea economiei într-un sistem (circuit) închis de transformare a materiei si energiei (flow-circular economy) fara atingerea echilibrelor ecologice, prin deversarea deseurilor în exteriorul circuitului, cu închiderea fluxului acestora. Reciclarea în conditiile actuale pare sa reintroduca în fluxul productiv maxim 2/3 din deseuri, iar restul 1/3 formeaza deseuri din alte deseuri, întocmai ca într-un flux tehnologic. Se deduce ca, deocamdata, societatea fara deseuri ramâne la nivelul notiunii de utopie.

În scopul promovarii efective a dezvoltarii durabile este necesara cooperarea între toate ramurile economice pentru mentinerea materialelor în procesare tehnica pe o durata cât mai mare, în conditii de precautie la luarea deciziilor, în vederea prevenirii riscurilor ecologice si a producerii daunelor. Aceste decizii sunt eficiente în contextul corelarii lor cu pârghiile economice stimulative sau coercitive, «poluatorul plateste». Pentru industrie, problema gestionarii deseurilor prin valorificare (recuperare si reciclare) reprezinta o necesitate nationala, o prioritate economica si ecologica.

2.2. Terminologie. Clasificarea deseurilor industriale

În contextul legislativ actual nu pare a fi stabilita exact distinctia terminologica între "materie prima secundara de recuperare" si "deseu". Sunt necesare clarificari în ceea ce priveste terminologia cuvintelor cheie care descriu activitatea în domeniul gestionarii deseurilor.

Recuperarea include activitatile de colectare, transport, stocare, selectionare si prelucrare (conditionare) a anumitor deseuri si/sau componenti ai acestora. Deseul recuperat poate fi reintodus într-un flux tehnologic prin reciclare interna si/sau reciclare externa.

Reciclarea directa (interna) consta în reintroducerea deseurilor industriale recuperate în acelasi tip de flux tehnologic care le-a produs.

Reciclarea externa sau reutilizarea este activitatea industriala de reintroducere a deseului recuperat într-un flux tehnologic total diferit de cel care l-a produs.

Deseul industrial, provenit din industria minerala poate fi descris ca un material solid sau lichid, cu o compozitie complexa, care îl face impropriu pentru utilizarea initiala. Deseul are valoare economica nula sau negativa pentru producator (detinator) la un moment si un loc dat. Pentru a evacua deseul detinatorul trebuie sa plateasca. Daca dimpotriva, pentru un deseu rezultat dintr-un proces industrial, se plateste achizitionarea lui de catre un utilizator, atunci denumirea corecta este de materie prima secundara. Pentru producator, deseurile destinate recuperarii si comercializarii devin subproduse industriale sau produse secundare.

Deseul, ca material rezidual dintr-un proces industrial sau ca produs industrial epuizat într-o etapa de utilizare, devine subprodus industrial daca dobândeste, cu sau fara tratament specific, un potential de utilizare. Delimitarea notiunilor de deseu si materie prima secundara va fi mereu fluctuanta, în functie de performantele tehnologice si interesele economice.

Deseurile industriale înglobeaza substante, materiale, produse, reziduuri generate de activitatea industriala a caror eliminare din ciclul productiv se asigura printr-o gestionare adecvata si anume:

- recuperare (conditionare) si/sau depozitare, în vederea reciclarii;

- eliminare, prin stabilizare/solidificare (în vederea stocarii ca deseu ultim) sau prin incinerare.

Scopul economiei în flux închis îl constituie echivalarea notiunii de deseu industrial cu cea de subprodus industrial, ca materie prima secundara sau combustibil secundar (de substitutie). De altfel, importanta economica si ecologica a valorificarii unor subproduse industriale cum sunt zgurile de furnal si cenusile volante de termocentrala, constituie argumente indubitabile în confirmarea caracterului de subproduse industriale sau de materii prime secundare. Acelasi caracter îl confirma din ce în ce mai multe deseuri industriale care constituie alternative ale resurselor naturale epuizate sau în curs de

epuizare, în procese tehnologice din industria materialelor de constructii sau în lucrari de constructii.

Tehnologiile din constructii care sunt compatibile cu procesarea si reciclarea, prin care deseurile industriale se transforma în materii prime sau combustibili de substitutie, se bazeaza pe realizarea unui echilibru între factorul economic (realizabil) si cel ecologic (rezonabil).

Deseul ultim, admisibil în locuri autorizate de stocare, rezulta direct dintr-un proces industrial sau dupa un tratament de neutralizare (denocivizare) si nu mai poate fi tratat în conditiile tehnico-economice de moment pentru extragerea partii valorificabile sau pentru reducerea caracterului poluant si/sau periculos. Deseurile ultime sunt de natura minerala, iar potentialul poluant este dat de continutul în metale grele sub forma de compusi greu solubili. Sunt foarte putin reactive, foarte putin evolutive, foarte putin solubile. O metoda de gestionare a deseurilor ultime este solidificarea/stabilizarea în sisteme de întarire hidraulica, cu grad ridicat de impermeabilitate, deosebit de stabile fizico-chimic (practic, inerte) fata de substantele considerate agresive (O2, CO2, cloruri, sulfati) dizolvate în apa.

Conform normelor europene se disting cinci clase de deseuri industriale stocabile:

- Clasa 1: deseuri industriale periculoase, dar netoxice (ca de exemplu cele de azbest);

- Clasa 2: deseuri industriale nepericuloase, netoxice si asimilate;

- Clasa 3: deseuri inerte, în care sunt incluse, în special;

deseurile din constructii si din demolarile cladirilor (din care se exclud materialele inflamabile si putrescibile);

deseurile solide si inerte provenind din constructii rutiere;

- Clasa 4: deseuri toxice;

- Clasa 5: deseuri industriale, produse în cantitati foarte mari, ale caror caracteristici sunt cunoscute si, în general, stabile, în anumite limite. între acestea sunt cenusile de

O caracteristica importanta a clasificarii, propusa în schema de mai sus, se refera la dificultatea fixarii unui anume deseu sau subprodus industrial într-o anumita clasa, pe criteriul proprietatilor fata de mediu: a) material inert; b) periculos; c) toxic. Astfel, prin înglobarea deseului într-o matrice compatibila, în proportie corespunzatoare unei "dilutii" suficiente în functie de proprietatile componentilor (matrice-deseu) si ale produsului (pamânt stabilizat, ciment, beton, ceramica) potentialul poluant scade substantial.

De exemplu, haldele de cenusi volante de termocentrala pot genera, prin lixiviere în apele naturale, compusi toxici la un nivel inacceptabil. Pe de alta parte, betoanele cu 20-25% cenusi volante sunt acceptate ca având un impact nesemnificativ asupra mediului.

Prin generalizare, rezulta ca din punct de vedere tehnic si ecologic, "exploatarea" compatibilitatii între deseul industrial si matricea materialului conventional de constructii, a condus la o noua clasa de tehnologii în industria materialelor de constructii si a constructiilor, si la o noua treapta, superioara, de gestionare a deseurilor.

Este un progres relevant în ceea ce priveste corelarea tehnologiei cu mediul, favorabil influentat, prin conlucrarea specialistilor din domenii interdisciplinare.

2.3. Necesitatea valorificarii deseurilor industriale - criterii de evaluare

2.3.1. Evaluarea logistica si economica

Nevoile crescânde de materiale de constructii în cursul ultimelor decenii au condus la restrângerea sau chiar epuizarea unor resurse de materii prime traditionale. în consecinta, distantele de transport dintre producatorul de material de constructii si utilizator au tendinta sa creasca continuu.

Pe lânga nevoia de materiale de constructii, aceleasi zone se confrunta cu o importanta cantitate de deseuri industriale, a caror depozitare este, de cele mai multe ori, incompatibila cu protectia mediului. Aceste deseuri (cu desfacere comerciala minimala) sunt acumulate în zone de haldare cu capacitate din ce în ce mai limitata. Apare o importanta penurie a posibilitatilor de depozitare care, prin impactul nefavorabil asupra mediului, duce la o crestere rapida a taxelor impuse de legislatia de mediu.

Pentru o demolare si o reconstructie rutiera, de exemplu, daca este posibila reciclarea directa (pe loc) economia totala de materiale, dupa datele Centrului de Cercetari Rutiere din Belgia [6] poate reduce cu 50% cheltuielile totale ale lucrarii, repartizate astfel:

- 70% reduceri cheltuieli de transport (pentru materiale noi si deseuri);

- 20% reduceri din pretul mai mic al materialelor recuperate;

- 10% reduceri din micsorarea taxele de depozitare a deseurilor.

Acest mod de valorificare nu este generalizat, înca, la nivelul santierelor de constructii, imediat dupa demolare.

Totusi, criza spatiilor de depozitare a deseurilor, care se rasfrânge dramatic asupra ambientului general, asupra restrângerii suprafetelor agricole, poate accelera activitatea de reciclare în domeniul constructiilor.

Statisticile arata ca în România, la nivelul anului 1993 erau ocupate cu deseuri industriale depozitate, de cele mai multe ori în conditii improprii, peste un milion de hectare. In consecinta, a devenit necesara promovarea continua a interesului economic prin care sa se abordeze operatiile de demolare si de reconstructie, în strânsa corelare, printr-o coordonare riguroasa a acestor doua etape, care includ si activitati de recuperare si reciclare a deseurilor.

Ca urmare a crizei de resurse naturale, corelata cu cresterea preturilor de depozitare a deseurilor, companiile industriale sunt stimulate catre decizii favorabile procesarii si livrarii, în conditii avantajoase, a deseurilor proprii, catre acei utilizatori care le valorifica sau sa accepte deseuri externe tehnologiei proprii, ca materii prime de substitutie (în ambele sensuri tranzactiile fiind favorabile economic). Acceptarea deseurilor externe ca materii prime de substitutie este oportuna daca suma costurilor materialelor (inclusiv tratarea si transportul), a costurilor de productie si de stocare este mai mica decât la utilizarea materialelor traditionale.

Pe de alta parte, firma furnizoare compara costurile de stocare a deseurilor cu costurile de livrare. Costurile de stocare includ colectarea si transportul deseurilor la locul de depozitare, serviciul de depozitare si taxele publice. Compania furnizoare opteaza pentru reciclarea externa a propriilor deseuri industrale numai

daca cheltuielile de recuperare si de transport, sunt mai mici decât eliminarea în halde proprii, publice sau alt mod de gestionare.

Deoarece transportul detine o pondere importanta a cheltuielilor de reciclare, apare evidenta optiunea reciclarii deseurilor la locul de producere, în special, pe santierele de demolari si de constructii, cât si în companiile de materiale de constructii care detin tehnologii flexibile, adaptabile reciclarii. Exemple pot fi reciclarea deseurilor ceramice si a namolului din apele reziduale în fabricile de ceramica fina, a pulberii colectate în sistemele de desprafuire în fabricile de ciment si de var s.a. în domeniul lucrarilor de constructii, lipsa unor tehnologii de reciclare, ca agregate în betoane, este compensata printr-o simpla rambleiere a deseurilor inerte, ca fiind o solutie care se dovedeste, în general, cea mai economica.

Evaluarea logistica si economica necesita informatii despre:

- locul de producere a deseurilor si tipul de activitate industriala;

- costurile totale pentru productie, pentru transport si tratare sau preparare (purificare,uscare, maruntire s.a.);

- cantitatea produsa anual si frecventa productiei (continua sau sezoniera);

- pastrarea constanta a caracteristicilor fizico-chimice;

- garantia de conformitate a parametrilor calitativi detinuta de producator (furnizor).

Acesti parametri contribuie la stabilirea domeniului de reutilizare a deseurilor

industriale în conformitate cu tehnologiile curente (sau cu modificarile ce se impun) corelate cu documentatiile tehnice (standarde de produs, specificatii, instructiuni de aplicare).

2.3.2. Evaluarea tehnica

Un factor limitant, important al reciclarii îl constituie instabilitatea, adesea la aceeasi sursa a caracteristicilor fizico-chimice ale deseurilor. Desi, prin

conditionare, acest inconvenient poate fi ameliorat, de multe ori costurile reciclarii nu sunt justificate de caracteristicile tehnice ale produsului finit, adesea inferioare celor specifice produselor obtinute din materii prime traditionale. Acest aspect se reglementeaza prin instructiuni tehnice de valorificare a deseurilor si de utilizare a produselor, care prescriu limitele de performanta (pentru betoane cu agregate reciclate, pamânturi stabilizate cu deseuri granulare de cariera, din industria metalugica sau miniera, îmbracaminti rutiere cu bitum reciclat etc).

Tot în sens limitativ actioneaza si mentalitatea, adesea conservatoare, a factorilor de decizie din domeniul producatorilor sau utilizatorilor de materiale de constructii. Sunt preferate materiile prime clasice pentru ca prezinta certitudinea performantelor tehnice si ecologice ale produselor obtinute, fara sa fie necesare cercetari si încercari suplimentare, adesea destul de costisitoare.

Evaluarea tehnica consta în analiza si examinarea riguroasa a caracteristicilor fizico-chimice si mecanice ale deseurilor reciclabile, care prezinta interes pentru un anumit domeniu al constructiilor si se încadreaza în conditiile limita cerute de reglementarile tehnice. Daca valorile caracteristicilor de utilizare nu sunt cele corespunzatoare reglementarilor standard, se stabilesc oportunitatile de valorificare prin tehnologii de recuperare sau conditionare (selectare, uscare, maruntire, purificare etc.) sau prin modificari adecvate (minimale) ale tehnologiei principale.

Instabilitatea proprietatilor fizico-chimice, fata de cele standard, cât si neomogenitatea unui deseu industrial sunt criterii care decid examinarea atenta a domeniului de reciclare, aceasta etapa fiind adesea hotarâtoare în procesul de valorificare. De exemplu, în cazul fosfoghipsului, utilizabil Ia fabricarea ipsosurilor, cheltuielile prea mari pentru purificare fac de multe ori impropriu acest tip de valorificare. De asemenea, în cazul deseurilor utilizate drept combustibili de substitutie, în industria cimentului, a ceramicii, puterea calorica este parametrul decisiv. Daca aceasta variaza de la un lot la altul sau de la un deseu la altul se produc disfunctionalitati importante ale mentinerii regimului termic în insatalatiile termice (cuptoare pentru ciment sau pentru ceramica de constructii).

2.3.3. Evaluarea ecologica si economica

Necesitatea diminuarii urgente a stocurilor de deseuri industriale este corelata cu caracterul profitabil al activitatilor industriale antrenate în procesul de reciclare si

de reutilizare. Criteriile ecologice acceptate în domeniul gestionarii deseurilor sunt cele impuse de legislatia de mediu. Exceptie fac, în sens pozitiv, acei manageri care întrevad si avantaje economice, prin acceptarea spre procesare a unor deseuri externe pentru reciclare, sau fac eforturi (prin investitii de capital importante) sa proceseze si sa furnizeze propriile deseuri unui utilizator extern. Aceasta activitate poate avea un efect economic benefic, pe termen lung, asupra rezultatelor economice ale companiei.

Efectele economice pot sa apara si pe baza considerentelor de imagine pe piata (puternic influentata de investitiile de capital pentru tehnologii nepoluatoare si produse ecologice) sau a evitarii unor cheltuieli, prin anticiparea restrictiilor impuse de legislatia de mediu.

Organizarea unor companii industriale, Furnizoare/acceptatoare de deseuri industriale, în retele zonale de reciclare, este un mod de concretizare a programelor proprii de evaluare economica, logistica si tehnica a procesului de valorificare.

Optiunile de valorificare-cooperare pe termen lung, între un furnizor de deseuri si un utilizator de deseuri (relatie obisnita, în prezent) sunt avantajoase pentru ca:

- este suficienta o singura etapa de evaluare economica, tehnica si ecologica areziduurilor furnizate/acceptate;

- nu este necesara identificarea de noi furnizori;

- sunt mai usor de respectat contractele si alte obligatii financiare;

- se stabileste încrederea si deprinderea de a obtine/furniza deseuri la parametriinegociati privind calitatea, cantitatea si pretul.

2.4. Structuri si retele de valorificare a deseurilor industriale

În general, firmele mari consumatoare de resurse sau care produc mari cantitati de, deseuri, inevitabile procesului productiv, sunt implicate în diferite relatii bilaterale de reciclare (celule de reciclare).

O structura de reciclare este rezultatul corelatiilor de natura tehnica, informationala si Ipomerciala între utilizatorii/producatorii de deseuri cu alte

societati industriale. Dezvoltarea structurii de reciclare este un proces evolutiv, pe baza cooperarii pe termen lung între utilizatori si furnizori. în aceste structuri un loc central îl ocupa firmele cu mari consumuri de materii prime si combustibili primari, ca si cele care realizeaza cantitati importante de deseuri. Acestea constituie companiile centrale, care definesc structura de reciclare, pentru care oferta (sau furnizarea) constanta de materiale reziduale (reciclate ca materii prime) are importanta vitala. De exemplu, fabricile de ciment din Austria s-au confruntat cu presiuni severe privind preturile, ca urmare a competitivitatii impuse pentru patrunderea pe piete noi (în special, Europa de Est). Acest aspect a constiuit una din cauzele utilizarii materiilor prime si a combustibililor de substitutie (sulfoghips, respectiv si anvelope uzate, solventi reziduali) prin care s-a îmbunatatit structura costurilor.

Firmele integrate în diferite sisteme de relatii de furnizare-recuperare-reciclare a deseurilor se confrunta, inevitabil, cu probleme privind relatiile bilaterale si cu modul de organizare al întregii retele (a structurii totale de reciclare).

În fig. 2.1 este prezentata o structura de reciclare în jurul unei companii din industria siderurgica, Este relevant ca principalii utilizatori de deseuri sunt din. domeniul constuctiilor si al materialelor de constructii.

Fig. 2.1. Structura de reciclare realizata în jurul unei companii siderurgice

Retele de reciclare sunt sisteme de conexiuni între companii industriale care furnizeaza sau utilizeaza deseuri industriale pe principiul continuitatii procesarii acestora. O premiza pentru activitatea continua, pe termen lung, a companiilor industriale o constituie cooperarea în domeniul reciclarii deseurilor, pe criterii care definesc acest proces ca fiind o activitate realizabila, economic si rezonabila, ecologic. Aceste doua caracteristici sunt interdependente, în sensul ca optiunile

de reciclare care necesita mult efort (de exemplu, consum mare de energie la tratarea sau transportul pe distante mari a deseurilor) nu sunt avantajoase nici economic, nici ecologic.

Structurile si retelele de reciclare sunt analizate prin studii de caz, care descriu diversele simbioze industriale bazate pe conexiunile între marii producatori de deseuri si utilizatorii importanti. Un asemenea sistem de conexiuni, între companii industriale din Austria, este prezentat în fig. 2.2.

Caracteristicile generale ale retelelor de reciclare sunt:

- diversitatea data de numarul de organizatii participante, cu programe diferite dedezvoltare si de productie;

- centralizarea concretizata prin adoptarea de catre un agent economic, a functiilor decoordonare;

- complexitatea data de numarul si tipul de conexiuni între organizatii si companii.

Fig. 2.2. Structuri integrate de reciclare în Austria

Lipsa informatiilor despre optiunile potentiale de reciclare si despre tehnologiile de reciclare, este una din ratiunile importante ale faptului ca organizatii integrate în retea, înca nu valorifica si continua sa depoziteze reziduurile care sunt reciclabile din punct de vedere economic si ecologic. Companiile specializate în domeniul reciclarii pot îmbunatati situatia pe plan informational. Agentiile de reciclare se pot constitui sub forma de structuri informationale si de coordonare, în vederea reducerii deficitului de informatii al agentilor economici integrati în retea. De asemenea, în cadrul structurilor de reciclare se întrevede dezvoltarea firmelor specializate în tratarea deseurilor, ca o consecinta a cresterii complexitatii procesarii, în corelatie cu tendintele de extindere a valorificarii deseurilor industriale.

Din acest sistem reiese importanta decisiva a parametrilor economici pentru dezvoltarea conexiunilor bilaterale. în structura de reciclare (din fig. 1.3) lipseste suprastructura informationala, la nivel regional. Structura de reciclare este institutionalizata prin protocoale de colaborare între Universitatea din Graz, Ministerul Mediului, Camera de Comert.

În baza studiului de caz prezentat, se poate deduce, prin particularizare, ca procesul tehnologic de obtinere a cimentului Portland este important în valorificarea deseurilor industriale combustibile si necombustibile si poate fi denumit coproces de fabricare a cimentului si valorificare (distrugere) unor deseuri industriale.

Premisele sunt generoase, fiind concretizate de compatibilitatea compozitiei materiilor prime, respectiv a clincherului cu cea a reziduurilor; de procesul termic distructiv pentru substantele poluante, fara implicatii ecologice datorate emisiilor gazoase. Deseurile cu continut de oxid de calciu, de la fabricarea acetilenei, a hârtiei pot substitui calcarul, iar reziduurile silicioase (sisturi), aluminoase (bauxitice) si cele cu continut de fier (cenusa de pirita), pot substitui partial argila, în conditiile unei compozitii modulare impuse clincherului. Cenusa rezultata la arderea combustibililor de substitutie reprezinta, de asemenea, o materie prima, pentru ca este înglobata, fizic si chimic, în clincher. De aceea, se poate aprecia ca deseurile combustibile sunt materii prime si, simultan, combustibili de substitutie.

Referitor la materialele de adaos în clincher, se cunoaste rolul zgurii granulate de furnal - cu proprietati hidraulice latente, al cenusilor volante si altor subproduse industriale, cu continut de silice activa, asupra proprietatilor cimentului. Ghipsul

(pentru reglarea timpului de priza) poate fi înlocuit cu desulfoghipsul, rezultat din instalatiile de desulfurare cu calcar a carbunilor. Deseurile industriale se introduc în sistemul de procesare al cimentului în acele zone ale fluxului tehnologic care asigura o valorificare la eficienta maxima (corelata cu competitivitatea cimentului) si poluarea minima. Materialele secundare substituente ale clincherului, cum sunt zgurile, se introduc în moara de clincher, iar sisturile carbonifere cu rol de materie prima si combustibil se introduc în cuptor sau calcinator, în functie de caracteristicile fizico-chimice (compozitie oxidica si putere calorica). Deseurile combustibile netoxice sunt introduse în arzatorul secundar, la precalcinare, iar deseurile toxice sunt introduse în arzatorul principal al cuptorului, unde temperatura calorica a gazelor de ardere atinge 2000°C, suficienta pentru disocierea totala a substantelor organice toxice.

În contextul celor prezentate, se deduce rolul important al industriei cimentului în valorificarea si distrugerea deseurilor industriale toxice. Acest model, ca optiune este parte integranta a unui viitor ecosistem industrial (analog ecosistemelor biologice) prin care se încearca limitarea perturbarii ciclului materiei prin reducerea la minimum a deseurilor în mediul ambiant.

Evolutia constanta a normelor legislative catre grade ridicate de severitate, determina industria si colectivitatile publice, sa puna în aplicare strategii noi de gestionare pe termen lung. ca actiuni de compromis între factorii economici, tehnici si ecologici. Pe termen lung evolutia normelor rezulta din conjugarea efectelor datorate "rutelor de retroactiune pozitive", prezentate în schema din fig. 1 .4.

Aceste rute reprezinta o relatie cauza-efect, care determina o schimbari de tipul, "mai mult conduce la mai mult", ca ruta de retroactiune pozitiva sau "mai mult conduce la mai putin", ca ruta de retroactiune negativa.

Viteza de schimbare a sistemelor tehnologice nu poate creste nedefinit; iar schema din fig. 2.3. reprezinta un mod (inductor) de schimbare care este în acord cu politica de dezvoltare durabila, initiata în raportul final al Conferintei ONU din 1992 la Rio de Janeiro.

Fig. 2.3. Influenta normelor legislative asupra tehnologiilor de reciclare

si a protectiei mediului

Un aspect interesant, recent ca aparitie, care capata proportii de fenomen si frâneaza aceasta schimbare continua (fara sa o opreasca) este ceea ce se numeste sindromul NIMBY (never in my back yard - nimic în spatele curtii mele) care explica ambiguitatea, de fapt, a eului uman. Când se fac investitii directe la o societate economica sau comunitate, apar reticente; se aproba, de principiu, utilitatea unei instalatii de tratare a deseurilor, dar se accepta greu, în vecinatate un centru de stocare/tratare/valorificare sau o activitate industriala care aplica tehnologii de valorificare/distrugere a deseurilor toxice.

Un sistem de valorificare a deseurilor si subproduselor industriale cu un singur tip de utilizator, este nesigur si fragil, pentru ca este supus fluctuatiilor de productie, si ale cererii si ofertei pe piata de materialelor si lucrarilor de constructii realizate si cu materii prime secundare. Un exemplu îl poate constituie reciclarea sticlei, un material care se produce prin tehnologii mari consumatoare de energie si poluatoare.

În Elvetia, criza petrolului din 1973 a determinat fabricile de sticla sa valorifice masiv deseurile de sticla la fabricarea sticlei de ambalaj. Datorita reducerii consumului de combustibil la topire, fabricile de sticla si-au putut permite sa plateasca un pret bun pe deseurile de sticla. Sistemul a încurajat enorm furnizorii, dar dupa numai 6 ani, procesul a trebuit sa fie temporizat din doua cauze majore: micsorarea cererii de butelii de sticla si necesitatea tehnologica de mentinere a procentului de reciclare, sub 100%. în continuare, întreprinderea propunea furnizorilor sa livreze deseuri de sticla separate pe culori, bruna, alba, verde (la preturi diferentiate). Dar si acest demers este stopat dupa circa 10 ani pentru ca a crescut enorm pretul energiei, iar productia s-a adaptat acestuia. Furnizorii de deseuri de sticla încearca sa diversifice domeniile de recuperare, deci cauta alte debusee (filiere de recuperare). O asemenea filiera este reprezentata de concasarea grosiera a sticlei (de orice tip si culoare) pentru obtinerea de agregat de rambleiere, iar alta filiera consta în exportul sticlei ca deseu.

Acest exemplu poate constitui una din premizele de generalizare a modului de transformare/reciclare a materiei, ca proces cu o evolutie continua, pentru ca o economie de piata fara deseuri este, înca, un ideal al dezvoltarii.

3. MATERIALE UTILIZATE ÎN CONSTRUCŢIA DEPOZITELOR ECOLOGICE DE DEsEURI

Daca avem în vedere gradul ridicat al agresivitatii chimice ale unor deseuri sau potentialul poluator al altora, de pe o parte, si rolurile functionale necesare a fi îndeplinite de elementele componente ale depozitelor ecologice, pe de alta parte, se poate ajunge lesne la concluzia ca materialele si instalatiile necesare realizarii constructiei acestora trebuie sa aiba rezistente si caracteristici specifice, sensibil diferite de cele destinate altor tipuri de constructii (civile, industriale, hidrotehnice, hidroedilitare etc). Elasticitate, etanseitate, rezistenta la tasari diferentiate, la agresivitate chimica si biologica, masa si volum redus etc. sunt caracteristici evident necesare unei bune comportari în timp a constructiei si concomitent pentru protejarea (nepoluarea) factorilor mediului ambiant.

În acest context, asa dupa cum se va putea constata în continuare, materialele care raspund cel mai bine cerintelor mentionate sunt materialele geosintetice si instalatiile fabricate din polimeri.

3.1. Materialele geosintetice, elemente introductive, clasificari

Geosinteticele sunt materiale obtinute din polimeri, cu o larga utilizare în lucrarile de constructii, în general, si în cele de terasamente si filtrare-drenaj în special. Debutul utilizarii acestor materiale în constructii s-a produs în anul 1950.

Proprietatile materialelor geosintetice, avantajele pe care acestea le au, prin comparatie cu materialele clasice, le-au dat o larga aplicabilitate în lucrari de:

• terasamente la consolidari de taluze, maluri, diguri, baraje de pamânt (armari);

• drenaj;

• fîltratie si filtratie - drenaj;

• infrastructuri de drumuri si piste;

• depozite de deseuri industriale si menajere.

Principalele avantaje ale geosinteticelor fata de materialele clasice (materialele granulare, betonul, fierul beton etc), sunt urmatoarele:

1. înlocuiesc mari volume si mase de materiale clasice, la performante egale;

2. aduc importante economii de materiale si energie;

3. uniformitatea proprietatilor garantate, pe întreaga suprafata a acestora;

4. reduc impactul lucrarilor de constructii asupra mediului ambiant;

5. sunt usor de pus în opera, cu tehnologii simple, costuri si manopere reduse,fara utilaje speciale;

6. pot fi puse sub sarcina imediat dupa instalare;

7. pretul lor de cost este comparabil cu cel al materialelor clasice.

Dintre dezavantajele materialelor geosintetice se pot aminti:

1. nu pot îndeplini decât rolul constructiv pentru care au fost concepute, solicitate

sau încercate, în caz contrar putând fi usor deteriorate, datorita structuriispecializate;

2. sunt materiale subtiri, cu masa redusa în general si sensibile la contactul cumaterialele clasice (grele si dure);

3. sunt, cel mai adesea, sensibile la radiatiile ultraviolete;

4. sunt mai expuse fenomenului de îmbatrânire decât materialele clasice (înconformitate cu cercetarile fiabilitatea materialelor GS este de aproximativ100 de ani).

Materialul de baza pentru realizarea geosinteticelor îl constituie polimerii, sau pentru diversificarea caracteristicilor si proprietatilor, din polimeri aditivati cu diversi componenti. Principalii polimeri folositi pentru obtinerea GS, sunt:

• polietilena (PE) de joasa, medie si înalta densitate (HDPE);

• polipropilena (PP);

• poliesterul (PS);

• poliamida (PA);

• policlorura de vinii (PVC).

Ţinând seama de cea mai importanta functiune ce poate fi îndeplinita, geosinteticele se clasifica în urmatoarele categorii:

1. Geotextile (GT), care au drept principala functiune filtrarea si drenajul;pentru folosinte speciale exista si GT biodegradabile, deci cu durata de viatalimitata;

2. Geomembranele (GM), care prin principala lor proprietate pot asigura oetansare avansata;

3. Geogrilele (GG) georetelele (GR), utilizate cu prioritate pentru armare siconsolidare (ranforsare);

4. Geocompositele (GC), care pot îndeplini una sau mai multe functiuni, fiindîn consecinta, combinatii între primele trei grupe, sau cu alte materiale.

Amploarea utilizarii si consacrarea utilizarii acestor materiale pe plan mondial, a determinat nomenclaturizarea lor în grupe de standarde. în România nu exista standarde pentru utilizarea GS, ci doar norme ("Norme tehnice privind utilizarea geotextilelor si geomembranelor la lucrarile de constructii", indicativ C - 227 - 88, publicat în Buletinul Constructiilor vol.3/1989.

În paragrafele urmatoare se prezinta caracteristicile si domeniile de utilizare ale celor patru tipuri de GS mentionate anterior.

Fig.3.1. Roluri functionale ale materialelor geosintetice (GS)

3.1.1. Geotextilele (GT)

Geotextilele sunt materiale textile permeabile realizate din polipropilena sau poliesteri si mai rar din poliamida si polipropilena. Sunt prezentate sub forma de paturi sau straturi textile simple si rezistente cu grosimi de pâna la δ = 1 cm, latimi de I = (3/6/10) m si lungimi mari. în consecinta sunt livrate în baloturi.

Materia prima (PP, PES) în procesul de fabricatie este prelucrata, sub forma de:

• filamente (fire continui obtinute prin extinderea directa a polimerului adusprin topire sau dizolvare în stare de fluid vâscos, urmata de solidificare prinracire în aer) folosite independent pentru fabricarea geotextilelor netesute;

• fibre, obtinute din taierea filamentelor la lungimi de (40...100) mm si diametre Φ = (13...30) (im; sunt folosite pentru producerea GT netesute sau pentru realizarea firelor prin filare (toarcere);

• fire, obtinute prin asocierea filamentelor sau prelucrarea fibrelor; au grosimiΦ = (10...20) fim.

Obs.: 1) asocierea filamentelor pentru obtinerea firelor (fir multifilamentar) se fac prin rasucire, iar firele se obtin din fibre prin filare;

2) caracteristicile filamentelor, fibrelor si firelor sunt finetea si rezistenta la solicitari mecanice.

Clasificarea GS, se face dupa mai multe criterii. Dupa criteriul modului de fabricatie,deosebim:

GT - clasice;

- speciale:

- compuse.

Dupa criteriul textil (tipul textilului)

GT - netesute;

- tesute;

- tricoturi;

- alte categorii (speciale si compuse).

Dupa criteriul materiei prime se deosebesc urmatoarele categorii:

a) dupa tipul elementelor constituente:

• produse realizate din fibre:

=> continue (filamente),

=> taiate (pentru cele netesute);

• produse realizate din fire:

=> monofilamentare,

=> multifilamentare,

=> filate,

=> fibrilate (specifice pentru tesaturi, tricoturi, plase etc);

• produse realizate din folii sau placi, specifice pentru geotextilele speciale sicompuse;

b) dupa natura polimerului:

• produse realizate dintr-un amestec de polimeri sintetici;

• produse realizate dintr-un amestec de polimeri sintetici si naturali;

c) dupa provenienta materiei prime:

• materiale la prima întrebuintare;

• materiale recuperabile si refolosite.

Dupa criteriul tehnologiei de fabricatie:

• tehnologii textile pentru grupa GT clasice si o parte din cele speciale si compuse;

• alte tipuri de tehnologii pentru o parte din GT speciale si compuse.

Dupa criteriul functionalitatii:

• filtrante, drenante, de separatie;

• de protectie, de ranforsare (consolidare);

• alte functii ca, functia antierozionala, de suport, container, sau de glisare.

Obs.: daca un GT îndeplineste mai multe functiuni, încadrarea într-o anumita grupa se face în raport cu cea principala (cu mentionarea si a functiunilor secundare).

Dupa criteriul durabilitatii: (durata de viata/biodegrabilitatea)

• produse cu durabilitate mare, adica toate geotextile sintetice);

• produse cu durabilitate limitata, aici încadrându-se toate geotextilele realizateîn amestec din polimeri sintetici si naturali.

Caracteristicile de identificare (proprietatile) ale GT stabilite prin normele de standardizare, se refera la:

1) caracteristicile fizice:

• masa unitara (p);

• grosime (§ pentru GT livrate în balot si 0 pentru fire/fibre);

• volumul unitar (y);

• finete;

• lungimea (pentru fire si fibre);

2) caracteristicile mecanice:

• compresibilitate;

• rezistenta la întindere;

• rezistenta la sfâsiere initiala;

• rezistenta la impact;

• rezistenta la puansonare;

• rezistenta la plesnire;

• rezistenta la frecare;

• rezistenta la smulgere;

• rezistenta cusaturii;

• suplete;

3) caracteristicile hidraulice:

• permeabilitatea transversala sau normala (K) pe planul GT;

• transmisivitatea(KD/KT);

4) caracteristicile de anduranta:

• alungirea sub sarcina (fluajul);

• oboseala textilelor;

• colmatarea;

5) caracteristicile referitoare la degradarea GT:

• degradarea la temperatura;

• degradarea biologica;

• degradarea produsa de razele solare;

• îmbatrânire.

Fig.3.2. Semne conventionale pentru GT si functiile lor (dupa IGS News)

Functiunile tehnice ale GT, asigurate de proprietatile acestora, sunt urmatoarele:

1. filtranta, drenanta;

2. de separare (între strate cu functiuni diferite) de protectie (între strate cu texturi sau duritati diferite), de ranforsare (consolidare);

Fig.3.3. Geotextilul TERRAFIX (Naue Fasertchik)

3. antierozionala, ca varianta a functiunilor de protectie sau ranforsare;

4. de suport, ca varianta a functiunilor de protectie sau separare;

5. de container, ca particularizare a asocierii functiunilor ranforsare desuprafata - filtrare;

6. de glisare, ca varianta aleasa în anumite categorii de lucrari pentru functiuneaasociata de separare - protectie.

Fig.3.4.Geotextilul DEPOTEX (Naue Fasertchik)

Larga aplicabilitate practica a GT în toate domeniile constructiilor a condus la dezvoltarea rapida a productiei de serie a acestor materiale în toate tarile lumii.

Cele mai reprezentative tipuri de GT produse în lume (majoritatea dintre acestea fiind diversificate în mai multe variante, conforme cerintelor specifice domeniului de aplicabilitate), sunt urmatoarele:

GERMANIA - secutex, terrafix, depotex, filter KB1, warzener banvlies, monofelt;

S.U.A - filter x, monofilter, poly-filter, mirafi, nicolou;

ANGLIA - terram, typar, parawels, geojute, lotrac, greenfix, tensar MAT;

OLANDA - stabilenka, colbond, armater, enkamat;

ITALIA - terbond, eurogrimp pA, italmat.

Din aceleasi motive, si în România, productia de GT este foarte diversificata. Cele mai reprezentative dintre acestea sunt Madril (Pes, D, Pm Pr, M, V, S-3), Terasin, Madritex, Netesin, Madrifor, Drenatex.

3.1.2. Geomembranele (GM)

Geomembranele sunt materiale geosintetice impermeabile (etanse) obtinute cu prioritate din polietilena (PE). Principala lor proprietate le confera aplicabilitate practica ca elementele constructive de etansare. în consecinta principalele proprietati ale GM sunt urmatoarele:

• etanseitate practic absoluta;

• se pot aplica pe orice forme de suprafete;

• rezistenta chimica ridicata fata de acizi si baze;

• rezistente mecanice mari;

• masa specifica redusa (ms = 0,75...5,0 kg/m2).

Sunt fabricate din polietilena de înalta densitate sub forma de folii, cu grosimi 5 = (0,50...5,00) mm, latimi I = (5,0...10,0) m si lungimi cât mai mari L = (100...200) m. In consecinta, sunt livrate, ca si GT, în baloturi rulate.

Constructiv, principalele tipuri de geomembrane sunt urmatoarele:

1.GM-HDPE clasice (HDPE - polietilena de înalta densitate), care au caprincipala calitate, etanseitatea ridicata (de 100 de ori mai ridicata decât ceaoferita de folia realizata din policlorura de vinii)

2. GM-HDPE cu rugozitate (pe una din fete sau pe ambele); sunt conceputepentru marirea aderentei foliei GM pe taluzele protejate; prezenta rugozitatiipermite marirea unghiului (a) taluzului protejat de la valori ai = 20Q...25Q

(pentru cazul foliei lise) la cc2 = 3O9...35g, si în consecinta, realizarea diminuariisuprafetei necesare de protejat si a volumului de terasamente (vezi fig.3.5.)

3. GM-HDPE, cu strat conductiv electric, astfel concepute încât dupa instalare(punere în opera), sa permita depistarea eventualelor zone cu defectiuni(perforatii sau lipiri imperfecte între folii), deci a zonelor de întrerupere aetanseitatii (monitorizarea calitatii lucrarii); aceasta calitate este conferita deamplasarea pe fata inferioara a GM a unui strat electric conductiv (vezifig.3.6); depistarea este realizata cu ajutorul unui dispozitiv (masurareadiferentei de potential) simplu de utilizat si rapid în obtinerea rezultatelor(viteza de testare v « 500 m2/h);

Fig.3.5. Avantajul tehnico-economic al GM cu rugozitate

Fig.3.6. GM cu strat electroconductiv, dispozitivul pentru depistarea defectiunilor

4. GM-HDPE cu strat reflectorizant, realizata din doua straturi, unul inferior propriu-zis evident de culoare neagra si celalalt deasupra de culoare alba pentru reflectarea razelor solare; se realizeaza astfel o diminuare a supraîncalzirii datorate radiatiei solare de la At = + 20QC (GM clasica) la At = + 7QC.

Principala prioritate a geomembranelor, adica etanseitatea absoluta, le recomanda ca eficient utilizabile pentru lucrarile de etansare-izolare. între acestea, radierele si acoperisurile depozitelor de deseuri industriale si menajere, se detaseaza prin marile lor suprafete de dezvoltare. Cum latimea maxima de productie a foliilor de GM este de 10 m, se pune problema îmbinarii acestora si evident asigurarea etanseitatii în aceste zone. îmbinarea foliilor se poate realiza prin:

• simpla suprapunere, metoda care pentru asigurarea unei minime etanseitati conduce la consumuri nejustificate de material;

• coasere locala, metoda ce elimina dezavantajul metodei anterioare si în plusconfera continuitate mecanica; este totusi necorespunzatoare, caci nu asiguragradul de etan sare cerut;

• lipire cu adezivi, ofera continuitatea si etanseitatea, dar prezinta dezavantajul riscului dezlipirii în timp sau al dizolvarii;

• sudare prin procedee termice (încalzire), care desi mai scumpa exclude toatedezavantajele metodelor anterioare; în plus ofera avantajul siguranteietanseitatii continue si al unei productivitati de realizare mult ridicata,productivitate asigurata de utilaje (dispozitive) performante din punct devedere tehnologic; sudarea are doua variante de realizare:

=> simpla sudare (fig.3.7.a.);

=> sudare plus extrudare (fig.3.7.b.).

Fig.3.7. Solutii de îmbinare etansa a foliilor de GM

Chiar daca functional, geomembranele sunt concepute în principal ca elemente de etansare, tipurile lor sunt foarte diversificate pe plan mondial. între acestea pot fi mentionate datorita cautarii lor pe piata româneasca cele de tip UPSUPLAST sau CARBOFOL produse de firma NAUE FASERTECHNIK (Germania), diversificate si ele la rândul lor prin grosimi, dimensiuni în plan ale foliei, rezistente mecanice, chimice, destinatie constructiva.

3.1.3. Geogrilele (GG)

Geogrilele sunt produse utilizate în lucrarile de terasamente, având ca principal rol constructiv preluarea eforturilor de întindere (armarea pamânturilor). Utilizarea lor confera constructiilor (cu precadere terasamentelor) rezistente si fiabilitate sporite, economii la alte materiale, costuri tehnologice si manopera. Sunt executate evident din polietilena de înalta densitate sau polipropilena si prezentate sub forma unei retele de forme diverse, cu goluri mari (dimensiuni I/L = 10... 140 mm). Au latimi mari si lungimi cât mai mari, la fel ca si GM, deci sunt comercializate (livrate) în baloturi rulate.

Fig.3.8. GG tip TENSAR

Golurile retelelor, functie de destinatia tehnica pot avea urmatoarele forme (vezi fig.3.9)

1.patrate;

2.dreptunghiulare:

2.1.dreptunghiulare propriu-zise;

2.2.dreptunghiulare alungite;

2.3.dreptunghiulare alungite groase;

3. romboidale.

Sunt obtinute prin:

a) sudarea (la cald sau cu ultrasunete) firelor sau platbenzilor de PHDE (GG. tipSECUGRID produse de firma NEUE FASERTECHNIK);

b) practicarea unor fante în folia de polimer urmata de etirare bidirectionala la otemperatura controlata; etirarea se executa mai întâi în sens longitudinal apoi transversal astfel încât sa se evite fracturarea structurii moleculare (GG. tip TENSAR).

Fig.3.9. Tipuri/forme ale retelelor de GG

Indiferent de tipul lor, GG au urmatoarele caracteristici:

• suprafata golurilor este foarte mare prin comparatie cu cea a nervurilor; înnoduri grosimile sunt de 2-3 ori mai mari în nervuri;

• rezistentele transversale sunt superioare celor longitudinale;

• preiau forta de întindere din pamânt prin intermediul fortelor de frecare dintreretea si pamânt, efect la care se mai adauga înclestarea mecanica generata între acestea, evident de încarcarile de compresiune.

Datorita masei specifice reduse punerea în opera a GG este simpla. Legatura dintre plase (retele) se face prin coasere sau legare. Nu sunt sensibile la granulele mai mari din straturile de umplutura, au flexibilitate ridicata si sunt inerte chimic.

Fig.3.10. Prezentare schematizata a tehnologiei de realizare a GG

Fig.3.11. GG mecanismul de înclestare

3.1.4. Georetelele (GR)

Georetelele sunt produse geosintetice cu urmatoarele principale proprietati:

• permeabilitate si transmisivitate (KD < m2/zi >) ridicata;

• mare suplete si flexibilitate;

• masa redusa (adeseori « 1 kg/m );

• necorodabile, inerte chimic si microbiologic;

• foarte rezistente la eforturi de întindere si tasari neuniforme.

Toate aceste proprietati (calitati) le recomanda ca elemente filtrant-drenante si de suport antierozional tridimensional.

Fig.3.12. GR tip SECUMAT (Naue Fasertechnik)

Sunt obtinute din polietilena simpla sau cu adaos (1-2)% negru de fum, si realizate:

a) cu structura plana din;

• folii de PE stantate sau folii stantate si supuse apoi unei extensii plane la otemperatura controlata (etirare);

• fire de PE termosudate (plase);

b) cu structura spatiala, (tridimensionala), realizate prin termosudura firelor de PE(tip SECUMAT- Germania sau TENSAR MAT Anglia).

Sunt livrate (comercializate) ca si GT, GM sau GG în baloturi rulate (roluri) cu latimi I = (1,5...6,0) m si lungimi L = (30...100) m, functie de tipul (structura) acestora.

3.1.5. Geocompozitele (GC)

Alaturi de GT, GM, GG si GR, geocompozitele sunt GS cu larga aplicabilitate în mai toate domeniile constructiilor. în fapt, GC sunt realizate din diverse combinatii între materialele anterior prezentate, si în consecinta îmbina proprietati si functiuni ale acestora. Sunt produse sub forma unor sandvisuri / structuri de GS, îndeplinind functiuni comasate sau extinse, în raport cu cele ale materialelor din alcatuire.

Principalele tipuri de GC sunt urmatoarele:

1) Compozite GT cu miez de materiale profilate drenante; sunt utilizatepentru îmbunatatirea calitatilor filtrant-drenante, a rupe bariera capilara înpamânt deasupra geotextilului si a asigura circulatia apei în planul drenului;

2) compozite geotextile - geomembrane; sunt utilizate pentru a mari frecariledintre GM si stratul suport sau cel de acoperire (varianta a GM curugozitate), pentru a proteja GM de la degradari mecanice, pentru drenaj sisub bariera de etansare sau asigurarea protectiei fata de subpresiuni;

3) compozite geomembrane - georetele; sunt utilizate pentru marirea frecarii sirezistentei elementului de etansare (varianta a GM cu rugozitate);

4) compozite geotextile - geogrile; sunt utilizate pentru armarea asfaltului;

5) compozitie cu miez de material plastic puternic drenant, de tipul unortuburi sau alveole, acoperite pe ambele fete cu GT; se obtine astfel un stratfiltru - dren cu grosime 5 de pâna la 10 cm, rezistent si cu care se potconsolida rapid terenurile mocirloase.

Între cele mai importante tipuri de GC, importanta conferita de calitatile functiunilor îndeplinite si de frecventa utilizarii lor în practica constructiilor/cautare pe piata, se numara:

BENTOFEX-ul, este alcatuit din doua straturi de GT între care se intercaleaza pudra de bentonita; supus actiunii apei (umectare) acest produs se gonfleaza obtinându-se un strat (bariera) cu grad foarte ridicat de etansare (K < 5.10"11m/s) sau foarte scazut de permeabilitate (< 5.10-"9 S~1), valori caracteristice bentofixului BFG 5000 produs de firma NAUE FASERTECHNIK (Germania); pentru cazul în care se doreste un grad foarte ridicat de siguranta se poate apela la un geocompozit format dintr-un strat de bentof.x alipit unei folii de GM: se livreaza în baloturi rulate (roluri).

SECUDRAN-ul este alcatuit din doua straturi de GT între care se amplaseaza o georetea de tip spatial (SECUMAT vezi fig.2.11); se obtine astfel un element drenant extrem de eficient, usor si suplu; este livrat de asemenea în roluri latimi mari si lungimi foarte mari.

Fig.3.13. GC tip SECUDRAN (Naue Fasertechnik)

TERRAFIX-ul este un element filtrant deosebit de eficient datorita caracteristicilor sale generale si realizat prin intercalarea unui strat de nisip între doua straturi de GT (vezi fig.3.12.)

Fig.3.14. GC Tip TERRAFIX (Naue Fasertechnik)

4. DEPOZITAREA DEsEURILOR RADIOACTIVE, SLAMURI sI

STERIL DIN INDUSTRIA EXTRACTIVĂ, NĂMOLURI

4.1. Depozitarea deseurilor radioactive

În perioada 1950-1964 în zona Stei - Baita, la 850 m.d.m., s-a facut o intensa exploatare de uraniu de catre fosta URSS. Roca extrasa avea pâna la 70 % uraniu si prin concasare s-a extras minereu de uraniu, în valoare estimata de actualele servicii de exploatare, la 22 mld.$. Roca a fost separata în functie de continutul de uraniu si bucati de roca se vad în noii munti creati în zona.

În prezent activitatea este sistata, se extrage foarte putin deoarece continutul de uraniu a scazut la 2-3% si se trimite la fabrici speciale care extrag uraniul. Deseurile nucleare rezultate din industria nucleara se depoziteaza în aceasta zona în galeriile ramase de la extractie (fig.4.1).

Fig.4.1. Schema depozitarii deseurilor radioactive la stei-Baita jud. Bihor

În fig.4.1.a se poate vedea un butoi de 200 l unde deseul radioactiv are câtiva cm" si restul este beton. Butoaiele se aseaza pe orizontala, la capat se realizeaza un cofraj de lemn si între butoaie se introduce praf de betonita, care datorita umezelii se transforma într-o pasta etansa (fig.4.1 .b).

4.2. Depozitarea prafului de minereu

În industria extractiva de aur, cupru etc. roca excavata se concaseaza si apoi se macina. Se separa metalele si praful de roca ramas se transporta cu ajutorul apei (hidrotransport) prin conducte la zona de depozitare (fig.4.2). Se realizeaza un depozit cu acest praf, de obicei în rambleu cu taluze înierbate si protejate cu secumat. în partea superioara unde o estacada de lemn sustine aceasta conducta de refulare pentru hidrotransport, se tot înalta cu cresterea depozitului. Se realizeaza o decantare a prafului de minereu si apa este evacuata-drenata cu o conducta în sifon. Protectia taluzelor prin înierbare este necesara ca vântul sa nu spulbere acest praf. în zona Stei-Baita-aval se poate vedea un asemenea depozit (fig.4.2).

4.3. Iaz cu slamuri de la flotatii

În industria extractiva de carbune din cariere de suprafata sau alte minerale, în procesul tehnologic apare flotatia (spalarea cu apa), rezultând un lichid rezidual care se depoziteaza în bazine de pamânt naturale (sau special sapati)

Pentru exemplificare se prezinta o solutie de folosirea materialelor geosintetice în scopul asanarii unui asemenea iaz, cu consolidarile necesare si folosirea lui, pentru construirea unui depozit de deseuri în regiunea Ruhr din Germania (fig.4.3).

Peste oglinda de slam se deruleaza în fata unui muncitor sulul de geogrila Tensar SS2 calcând pe el fara sa se înfunde. Apoi se deruleaza tot în fata un geotextil (secutex 351-4) si în final înca o geogrila Tensar SS2. Peste acest strat elastic se construieste o retea de geocelule de 1 m înaltime umplute cu piatra sort 20/30 mm (care sa nu treaca prin goluri) geogrila Tensar SS2. Cu un utilaj pe senile se înfig 18 m adâncime drenuri verticale din fibre verticale ca la secumat protejate, de un geotextil, drenurile în plan orizontal sunt la Im distanta pe ambele directii. Se obtine o drenare verticala a apei filtrata concomitent cu coborârea stratului de geocelule.

Se obtine astfel o fundatie de structura elastica de 1m, din aceste geocelule umplute cu piatra. în acest debleu se poate construi un depozit ecologic de deseuri, concomitent cu asanarea iazului de slam, încadrându-se estetic în natura dupa închiderea depozitului de deseuri.

Fig.4.3. Schema asanarii unui iaz de slam în vederea construirii pe acelasi loc a unui depozit de deseuri

4.4. Iaz cu slamuri de la emulsii bituminoase

Deponia "Neue Sorge" din Rositz la Altenburg se numara printre cele mai mari iazuri de deseuri lichide negre bituminoase vechi din landul Thiiringen, Germania. Din evacuarile productiei de emulsii bituminoase din Rositz a început din anul 1935 sa se creeze un iaz (lac) cu o suprafata de 25.000 m numit lacul negru (Teersee).

în perioadele calde se emana gaze cu miros de nesuportat si o acoperire urgenta a fost necesara.

Fig.4.4. închiderea iazului de emulsii bituminoase Teersee

"Naue Fasertechnik" din Germania a elaborat un concept de acoperirea acestui IAZ cu scopul de a micsora emisia de gaze. Se propune astfel un acoperis plutitor realizat din: geogrila Tensar SS40 asezat pe un geotextil (ca un geocompozit) peste care se asterne Secutex 301.GRK.4 si apoi Secudran R.354.DS.80I.R.354 pentru drenarea gazului si apoi pentru etansare o geomembrana, Carbofol de 1,5 mm. Ploile si scurgerile de apa care ajung pe aceasta suprafata impun ca geomembrana sa fie bine sudata si ancorata în maluri. S-a conceput astfel o instalatie plutitoare de sudarea geomembranei de carbofol (fig.4.4). Lucrarea s-a terminat în anul 1997, prin realizarea unei retele de colectare a gazelor de 20 m x 20 m si utilizat la încalzirea unei sere. în final toata suprafata este acoperita cu pamânt vegetal si recultivata.

4.5. Namolurile

Acestea provin din statiile de epurare a apelor comunale sau industriale si trebuie sa fie deshidratate.

• Namolul nedeschidratat nu se poate utiliza în cazul combustiei, compostarii sica rezerve pentru scopuri agricole.

• Costurile de transport ridicate pentru depozitarea namolului, cer materialdeshidratat cu un continut cât mai ridicat de substanta uscata.

În prezent solutia problemei este deshidratarea continua a namolului. Statia de epurare Târgu Mures obtine namol deshidratat cu umiditate de 80 % cu provenienta si cantitatea anuala totala 28.669 m3/an în anul 1998 (tabelul nr. 4.1).

Tabelul nr. 4.1. Namoluri Ia statia de epurare Târgu Mures

Nr. crt.

Denumire Provenienta Volum m /an

1. Suspensii grosiere Gratare 12632. Nisip Desnisipatoare 21903. Grasimi Separator de grasimi 2084. Namol fermentat Instalatii de fermentare 20000

De asemenea mai aduc la statia de epurare, cu cisterna întreprinderile (tabelul nr. 4.2).

Tabelul nr. 4.2. Namoluri aduse cu cisterna la statia de epurare Tg.Mures

Nr. crt.

Denumire Societatea Volum m /an

1. Deseuri lichide ISECO 2722. Deseuri lichide TAM 7883. Deseuri lichide MANPEL 3940

Toate acestea sunt prelucrate tehnologic cu instalatia HUBER-ROTAMAT conform schemei din fig.4.5.

Fig.4.5. Schema fluxului tehnologic a instalatiei HUBER ROTAMAT pentru deshidratarea continua a namolului

Fig.4.6. Protectia infectarii mediului, prin gonirea pasarilor de catre un soim dresat

Noul fluid este transportat în reactorul de floculare prin intermediul unei pompe de namol. Coagulatorul necesar este preparat continuu într-un utilaj automat si adaugat namolului.

Mixerul static din conducte de namol garanteaza o amestecare intensiva a namolului. Reactorul de floculare are peretele din sita speciala, astfel încât are loc o prima deshidratare prin presiune hidrostatica (utilizând polielectrilot 20 kg/zi).

În presa de namol întra namolul nedeshidratat si, prin cresterea presiunii continue în melc, acesta se deshidrateaza. Prin rotatia melcului si transportul namolului suprafata de filtrare este continuu eliberata, realizându-se deshidratarea la presiune scazuta.

Reintroducerea în circuit a unei parti din filtrant garanteaza calitatea optima a filtrantului.

BIBLIOGRAFIE

[I] Legea Protectiei Mediului nr.137. Monitorul Oficial al României, VII, 304, 1995[2] MAES, M. La mâitrise des dechets industriels. P. Johanet & Fils S.A., Paris, 1990

[3] TANAK.A, M. Risk management for landfill disposal of solid waste. Solid Waste

Management - ISWA year book, James & James, London, 1997/1998 [4] MAYSTRE, L., Y., DUFLON, V. Dechets urbains. Nature et characterisation. Presses

Polytechniques et Universitaires Romandes, Laussane, 1994 [5] MOTTEU, H., ROUSSEAU, E. Le remploi des dechets dans l'industrie de la construction.

CSTC Magazine, 2, 1992, 21-31 [6] * * * Recuperation des boues de papeterie pour l'industrie de la construction. CSTC

Magazine, 24, 1979, 15-21 [7] MOTTEU, H. L'industrie de la construction dans le contexte europeen. CSTC Magazine, 2,

1992,15-21 [8] SCHWARZ, E. J. Recicling networks. A building block towards a sustanable development.

Solid Waste Management ~ ISWA year book, James & James, London, 1997/1998, 189-191 [9] BAAR, V. Exemplary realization of the new German ecological law on recycling. Solid

Waste Management - ISWA year book, James & James, London, 1997/1998, II5-119 [10] SCHWETLICK, W. Reuse alternatives for waste materials. Solid Waste Management -

ISWA year book, James & James, London, 1997/1998, 128-130

[II] DIRK, G. Pulverised fuel ash solve the sewage sludge problem of the waste waterindustry. Waste Management, 16, 1-3, 1996, 51-55.

[12] POPESCU, M, BLANCHARD, J. M., CARRE, J. Analyse et trataimentphisicochimique des rejets atmospheriques industriels. Emissions, odeurs et poussiers. Lavoisier TEC&DOC, Paris, 1998

[13] NAVARO, A., REVIN, Ph. Dechets et environnment. INSA - Lyon, 1996.

CUPRINS

1. Problema deşeurilor sub aspect economic şi ecologic.........................................1

2. Clasificarea şi caracterizarea deşeurilor...............................................................3

2.1. Deşeuri miniere…………………………………………………………... 3

2.2. Deşeuri din industria metalurgică şi energetică…………………………...4

2.3. Deşeuri de producţie……………………………………………………....4

2.4. Deşeuri din construcţii şi demolări……………………………………......5

2.5. Deşeuri agrozootehnice…………………………………………………....5

2.6. Deşeuri periculoase......................................................................................7

2.7. Deşeuri radioactive......................................................................................7

3. Mecanisme ale digestiilor....................................................................................8

3.1. Microorganismele şi rolul lor în digestia deşeurilor....................................8

3.2. Biotransformările deşeurilor biodegradabile...............................................9

4. Aplicaţii..............................................................................................................10

Bibliografie............................................................................................................13

1. Problema deşeurilor sub aspect economic şi ecologic

Deşeurile apar ca rezultat al activităţii omului, iar reciclarea, tratarea şi depozitarea lor reprezintă una dintre cele mai actuale probleme economice şi ecologice ale societăţii contemporane.

Societatea umană are ca sursă primordială de existenţă munca, în al cărei proces omul transformă materii prime sau produse de nivel calitativ inferior în produse de nivel calitativ superior. Pentru aceasta el are nevoie de energie. Obligatoriu însă din această activitate apar produse secundare, inutile, de cele mai multe ori toxice. Aceste deşeuri, noxe, poluanţi pun în pericol, prin acumulare, nu numai activitatea creatoare de bunuri, ci chiar confortul şi sănătatea speciei umane.

Actualul flux de materiale este nedurabil, datorită distrugerii ambientale, extracţiei, prelucrării şi depozitării deşeurilor. Cererea de produse din lemn şi hârtie, de exemplu, continuă să se răsfrângă asupra pădurilor având consecinţe ambientale grave. Tăierile realizate pentru obţinerea produselor din lemn ameninţă peste 70% din pădurile virgine mari rămase pe planetă, iar în multe părţi ale lumii, plantaţiile forestiere cu o singură specie au înlocuit codrii seculari, ceea ce a redus diversitatea speciilor, făcând necesară aplicarea insecticidelor. Pădurile sănătoase asigură servicii vitale în cadrul ecosistemelor: de pildă stăvilesc eroziunea, acumulează apa pe care o furnizează în anotimpurile secetoase şi reglează regimul pluviometric. Pădurile reprezintă habitatul unei game diverse de organisme vegetale şi animale, găzduind peste 50 % din speciile de pe glob.

Unităţile miniere folosesc chimicale toxice, ca: cianură, mercur şi acid sulfuric pentru a separa metalul din minereu. Sterilul, respective restul de minereu îmbibat cu substanţe toxice care rămâne după separarea metalului, este descărcat, adesea, direct în lacuri sau râuri, cu consecinţe devastatoare. Proporţii catastrofale au luat deversările industriale în râul Rein; în lacurile din America s-au acumulat munţi de deşeuri industriale şi doar măsurile excepţionale au permis ameliorarea situaţiei ecologice.

Activitatea industrială din secolul XX a fost însoţită de transferarea către ambient a milioane de tone de plumb, zinc şi cupru; emisiile industriale globale de plumb depăşesc acum nivelurile naturale de 27 de ori. Impactul acestei poluări este grav: ca urmare a contaminării cu metale grele, de exemplu, vegetaţia lipseşte pe o rază de 15 km în jurul vechilor topitorii din fosta Uniune Sovietică. Expunerea la mercur, larg răspândiră printre mineri, măreşte riscul cancerului şi poate afecta rinichii şi sistemul nervos, iar plumbul – o substanţă neuro toxică – este cunoscut şi prin faptul că afectează dezvoltarea intelectuală a copiilor.

Depozitarea necondiţionată a deşeurilor industriale constituie o problemă globală. Aproape două treimi din deşeuri sunt depozitate în locuri neamenajate, iar un sfert din acestea sunt deversate în ocean. Tratarea cu neglijenţă a reziduurilor industriale are urmări medicale, ambientale şi economice teribile în multe regiuni ale lumii. Se spune că un sfert din populaţia Rusiei, de exemplu, trăieşte în zone unde poluarea depăşeşte de 10 ori nivelul admis. În Statele Unite circa 40 000 amplasamente au fost catalogate ca locuri cu deşeuri periculoase.

Dezvoltarea industrială şi ridicarea standardelor de viaţă a unei părţi a populaţiei a impus utilizarea unor substanţe chimice periculoase pentru om, vieţuitoare şi mediu. Deşeurile periculoase sunt formate, în cea mai mare parte, în industria chimică, rafinării, industria metalurgică, ateliere auto, benzinării etc. Chimia modernă a pus în folosinţă noi chimicale sintetice, adesea cu consecinţe necunoscute, care nu sunt atât de omniprezente pe cât sunt de persistente. Produşii organici persistenţi (POP), printre care se numără pesticidele, materiile plastice, dioxina etc.,se menţin activ în mediu mulţi ani. Deoarece se degradează încet, POP se adună în ţesuturile grase când trec în lanţul alimentar, provocând perturbări în sistemele endocrin şi reproducător.

Cele mai importante volume de deşeuri toxice în ţările UE revin Germaniei, Franţei şi Angliei (42 mln. t/an). Rusiei îi revin circa 20 mln. t/an, iar celorlalte ţări ale Europei Centrale şi de Est (ECE), cât şi Noilor State Independente (NSI) – încă 10 mln. t/an.

Deşeurile solide menajere de asemenea provoacă o gamă de probleme specifice. Cantitatea de deşeuri solide produsă de ţările dezvoltate este foarte mare (430 – 800 kg/an pe cap de locuitor) şi în continuă creştere. În ţările în curs de dezvoltare acest material este deversat, adesea, în locuri din apropierea oraşelor sau pe raza unor periferii aglomerate, unde face să prolifereze şobolanii şi insectele transmiţătoare de diferite boli parazitare. În ţările industrializate deşeurile menajere solide, de obicei, sunt îngropate sau incinerate, având urmări ambientale. De exemplu, dacă nu sunt căptuşite bine gropile de gunoi permit scurgeri descendente care contaminează sursele de apă subterane, iar prin putrezirea materiei organice se formează metan – un gaz de seră cu o capacitate de încălzire globală de 21 de ori mai mare decât al dioxidului de carbon.

Doar în ultimii ani viteza de creştere a cantităţilor de deşeuri pe cap de locuitor a început să scadă în ţările dezvoltate, pe de o parte datorită campaniilor de informare a populaţiei (conştientizarea necesităţii reducerii, refolosirii şi reciclării) şi pe de altă parte, datorită costurilor în continuă creştere a depozitelor de deşeuri. Azi în ţările dezvoltate se acumulează în jurul a 800 – 1000 kg deşeuri pe cap de locuitor anual..

Gestionarea corectă a deşeurilor, care prin natura lor reprezintă atât o sursă de poluare, cât şi un izvor de materii prime seculare, trebuie realizată în mod integrat, cu înţelegerea consecinţelor pe termen lung a deciziilor adoptate. În legătură cu aceasta, tendinţele actuale privind abordarea problemei deşeurilor trebuie să ţină cont de următoarele aspecte:

- micşorarea cantităţii de deşeuri;

- evitarea poluării mediului.

Din experienţa altor ţări s–a constatat că una din modalităţile de reducere a cantităţilor de deşeuri generate este înlocuirea taxelor fixe cu taxele pe unitate de volum sau masă. Această măsură va stimula şi recuperarea de la populaţie a materialelor reciclabile. În acest context va apărea o tendinţă normală de reducere a cantităţilor de deşeuri depozitate, va necesita introducerea colectării separate a

deşeurilor de la populaţie. Materialele utile din deşeuri reprezintă o sursă valoroasă care nu trebuie irosită.

Dezvoltarea economică şi socială durabilă fără deteriorarea calităţii mediului impune un management adecvat al deşeurilor fără epuizarea resurselor naturale.

Preocupările la nivel global privind eliminarea finală a deşeurilor şi conceptul unei societăţi durabile sunt din ce în ce mai pregnante. Există un consens general privind resursele limitate ale planetei şi creşterile continue ale costurilor gestiunii deşeurilor.

2. Caracterizarea şi clasificarea deşeurilor

În literatura de specialitate noţiunea de deşeu este prezentă sub diverse denumiri: deşeuri solide urbane şi industriale, reziduuri menajere, stradale şi industriale, gunoi menajer şi stradal, rebuturi, refuzuri etc.

După destinaţie deşeurile constituie două subgrupe: recuperabile şi irecuperabile, iar după origine pot fi grupate de asemenea în două subgrupe: rebuturi şi reziduuri.

Rebut poate fi o maşină, un utilaj sau un produs care nu mai poate fi folosit direct.

Reziduuri sunt materiile prime, materiale sau produse care sunt respinse în cursul unei fabricaţii sau a unor acţiuni umane (menaj, comerţ, ramuri industriale, agroalimentare etc.).

Ca aspect fizic, reziduurile pot fi solide, lichide sau gazoase.

Din punct de vedere al naturii şi locurilor de producere deşeurile se clasifică astfel:

deşeuri miniere; deşeuri din industria metalurgică şi energetică; deşeuri de producţie; deşeuri din construcţii şi demolări; deşeuri municipale şi nămol orăşenesc; deşeuri agrozootehnice; deşeuri periculoase; deşeuri radioactive.

2.1. De şeuri miniere

Deşeurile din minerit provin din prospecţia, extracţia, tratarea şi depozitarea mineralelor.

Este cel mai mare flux de deşeuri, având 29% din cantitatea totală de deşeuri generată în statele din zona economică europeană. Aproximativ 50% din materialul extras în activităţile de minerit devine deşeu. Acest tip de deşeu este format din sol, steril, rocă, deşeuri de la prosecarea minereului, inclusiv apă, substanţe chimice şi resturi de material

Cele două surse principale de îngrijorare în legătură cu deşeurile din minerit sunt volumul mare

în care sunt produse şi potenţialul ridicat ca substanţe periculoase să fie incluse în fluxul de deşeuri.

Prezenţa sulfurilor şi în special a piritei declanşează procesul de alterare cu formarea de H 2SO4 şi care contribuie în bună măsură la poluarea solului şi a apelor din zonele învecinate. Zone mari de teren sunt utilizate pentru depozitarea acestora şi această activitate are potenţialul de a polua mediul dacă nu este controlată corespunzător.

2.2. Deşeuri din industria metalurgică şi energetică

Deşeurile din industria metalurgică şi energetică sunt reprezentate prin zguri, cenuşă, nămoluri, prafuri. Aceste deşeuri pot conţine metale grele la care se adaugă sulfuri şi cloruri solubile care pot polua uneori intens mediul înconjurător. De asemenea praful foarte fin poate produce o poluare intensă a solurilor din jur. Cenuşa şi zgura pot fi reciclate în domeniul construcţiilor.

2.3. Deşeuri de producţie

Deşeurile industriei producătoare includ multe fluxuri diferite de deşeuri ce provin dintr-o gamă largă de procese industriale, în special din: producţia de metale de bază, alimente, băuturi şi produse din tutun, lemn şi produse din lemn, precum şi produsele din hârtie.

S-a estimat că peste 33 de milioane de tone de deşeuri industriale au fost generate în Europa în 1998, cu tendinţă crescătoare, în ciuda eforturilor de combatere a acestei tendinţe.

Industria producătoare joacă un rol cheie în prevenirea şi reducerea generării deşeurilor, căci producţia de astăzi se va transforma în deşeurile de mâine. Producătorii pot obţine acest lucru prin:

Analizarea din etapa de proiectare a impactului produselor lor de-a lungul perioadei de utilizare;

Folosind procese de producţie care minimizează folosirea materiilor prime şi consumul de energie;

Eliminând sau reducând acolo unde este posibil folosirea substanţelor sau materialelor periculoase pentru sănptate sau mediu;

Fabricând produse astfel încât ele să dureze mai mult şi să fie reciclabile sau reutilizabile la sfârşitul duratei de viaţă.

Politicile UE şi ale guvernelor statelor membre exercită o presiune crescândă asupra sectorului industrial să ia în considerare aceste recomadări.

2.4. Deşeuri din construcţii şi demolări

Ele provin din activităţi precum construcţia de clădiri şi obiective de infrastructură, demolarea totală sau parţială a clădirilor sau a obiectivelor de infrastructură, construcţia şi întreţinerea căilor rutiere.

Reprezintă aproximativ 25% din totalul deşeurilor generate în UE. În compoziţia sa intră numeroase materiale, precum beton, cărămizi, lemn, sticlă, metale, plastic, solvenţi, azbest şi sol excavat, (figura 1) dintre care multe pot fi reciclate într-un mod sau altul.

Figura 1. Compoziţia deşeurilor din construcţii şi demolari, în UE.

Sunt în special depozitate pe rampa de deşeuri, incinerate şi reciclate, unele ţări obţinând procente de reciclare de până la 80%.

Acest tip de deşeuri poate fi o resursă pentru reciclare şi refolosire în industria construcţiilor, fiind identificat ca flux de deşeuri prioritar de către Uniunea Europeană. Datorită cantităţilor foarte mari de deşeuri din construcţii şi demolări, ele pot ocupa spaţii valoroase în incinta depozitelor de deşeuri. De asemenea, dacă nu sunt separate la sursă, ele pot conţine urme de deşeuri periculoase. Totuşi, ele pot constitui o resursă preţioasă iar tehnologia separării şi recuperării deşeurilor din construcţii şi demolări este bine pusă la punct, uşor accesibilă şi în general necostisitoare. Cel mai important, există o piaţă pentru folosirea pietrişului rezultat din deşeurile de construcţii şi demolări la construcţia căilor rutiere, sistemelor de drenaj şi alte proiecte de construcţii.

2.5. Deşeuri municipale şi nămol orăşenesc

Deşeurile municipale reprezintă atât deşeurile menajere cât şi deşeurile voluminoase, colectate separat şi deşeurile rezultate de la curăţirea spaţiilor publice (deşeuri din parcuri, din pieţe, deşeuri stradale). Termenul de ‘deşeuri menajere’ face referinţă doar la deşeurile provenite din activităţile

casnice sau asimilabile cu acestea, colectate în amestec sau selectiv, dar şi cele asimilabile cu acestea (care prezintă compoziţie şi proprietăţi similare) generate în instituţii, industrie, comerţ, sectorul public sau administrativ.

Termenul de ‘nămol orăşenesc’ se referă la nămolul rezidual de la instalaţiile de tratare a apelor uzate urbane şi menajere şi nămolul rezidual de la fosele septice şi alte instalaţii similare de tratare a apelor menajere.

Există multe impacturi potenţiale asociate cu depozitarea deşeurilor, inclusiv cu generarea levigatului şi a gazelor (cu puternic efect de seră), mirosurilor, insectelor, paraziţilor şi modului de folosire a terenurilor în cazul depozitelor de deşeuri.

Analiza calitativă şi cantitativă a deşeurilor municipale reprezintă un element cheie pentru realizarea unui program de gestiune a deşeurilor. Fără informaţii referitoare la situaţia existentă la un moment dat, precum şi la tendinţele viitoare, nu pot fi conturate decizii referitoare la recuperarea materialelor şi a energiei sau în scopul depozitării controlate.

Analiza calitativă a deşeurilor se face prin urmărirea unor indici de calitate: greutate volumetrică, compoziţie după granulaţie, compoziţie după sortiment, conţinut de umiditate, conţinut de substanţe organice, putere calorică.

Analizând compoziţia fizică a deşeurilor menajere se constată că ea este extrem de eterogenă şi variază după anumiţi indicatori (nivel de trai, grad de civilizaţie, mediu de viaţă, evoluţie tehnico-ştiinţifică) (tabelul 1.).

Tabelul 1. Compoziţia deşeurilor menajere de la populaţie

Compoziţia Bucureşti(2001)

%

Timişoara(1999)

%

Braşov(2001)

%

RmVâlcea(2000)

%

Piteşti(2002)

%Hârtie, carton 19,46 15,72 8,37 4,4 10,68

Sticlă 7,88 6,55 4,10 2,6 4,35Metale 3,88 2,88 2,37 1,6 1,83Plastic 12,95 14,13 10,34 4,5 9,85Textile 3,36 4,80 4,99 2,6 2,30

Biodegradabile 48,84 30,07 65,68 71,70 68,20Altele 3,63 25,85 4,15 12,6 2,79Total 100 100 100 100 100

Principalele componente ale deşeurilor menajere sunt reprezentate de: hartie, materiale plastice, metale, cauciuc, textile, resturi alimentare, sticlă, moloz, resturi vegetale de grădină, diverse. O reprezentare a acestora se află în tabelul 2.

Tabelul 2. Compoziţia procentuală medie a deşeurilor menajere în 1998 şi 2002

Componente 1988 2002% kg/loc.an % kg/loc.an

Hârtie, carton 13 34 11 39Sticlă 6 16 5 18Metale 5 13 5 18Plastic 9 24 10 35Textile 6 16 5 18

Biodegradabile 53 139 51 179

Altele 8 21 13 46Total 100 263 100 352

Din punct de vedere chimic în deşeurile menajere sunt prezente atât componente organice cât şi componente anorganice, clasificate astfel: substanţe celulozice, albuminoide şi proteice, substanţe grase, minerale, materiale plastice.

Procentul de colectare selectivă a deşeurilor municipale este mic; doar în 2001 s-a raportat un procent de 2%, iar în 2002 – 7% din totalul deşeurilor municipale colectate, reprezentând deşeuri reciclabile colectate separat în cadrul unor proiecte pilot de colectare selectivă, sau în cadrul întreprinderilor, instituţiilor şi chiar comerţ. În anul 2006, cantitatea de deşeuri municipale colectată prin intermediul serviciilor proprii specializate ale primăriilor sau ale firmelor de salubritate, a fost de aproximativ 6.809 mii tone. Cantitatea de deşeuri menajere şi asimilabile reprezintă aproape 79%, din cantitatea de deşeuri municipale colectate, iar aproximativ 46% din acestea o reprezintă deşeruile biodegradabile.

Pentru alinierea la cerinţele Uniunii Europene în domeniul deşeurilor şi pentru realizarea principiilor managementului integrat al deşeurilor se impune introducerea colectării selective a deşeurilor municipale. Acest sistem permite reciclarea până la 80% din componentele deşeurilor.

2.6. Deşeuri agrozootehnice

Deşeurile agrozootehnice sunt reprezentate prin resturi vegetale şi dejecţii animaliere. Unele dintre ele au o largă întrebuinţare ca şi combustibil, cum sunt cocenii şi paiele, iar dejecţiile animaliere reprezintă un important îngrăşământ agricol. În stare proaspătă însă dejecţiile animaliere prezintă un pericol atât pentru mediu cât şi pentru culturile care se vor dezvolta pe teritoriile tratate cu aceste reziduuri. Neutralitatea reziduurilor zootehnice se poate realiza prin metoda compostării, iar în ultimul

timp se utilizează îndepărtarea acestora cu ajutorul apei şi apoi tratarea comună a reziduurilor solide şi lichide în staţii de epurare a apelor uzate.

2.7. Deşeuri periculoase

Deşeurile periculoase cuprind substanţe toxice care pot produce efecte negative asupra mediului înconjurător şi sănătăţii populaţiei, exceptând deşeurile radioactive. Aceste deşeuri provin în cea mai mare parte din industria chimică, rafinării, industria metalurgică, ateliere auto, unităţi medicale. Sunt reprezentate prin compuşi metalici, solvenţi organici halogeni, acizi compuşi organofosforici, fenoli, cianuri, eteri, vopsele, pesticide, reziduuri de spital.

Cele mai periculoase substanţe chimice sunt pesticidele folosite în agricultură pentru protecţia plantelor contra bolilor şi dăunătorilor. Aceste pesticide sunt concentrate în plante şi ajung direct prin alimente la om şi la animale. Apele de suprafaţă precum şi cele subterane pot fi poluate cu pesticide prin infiltraţiile produse de apele pluviale.

O altă substanţă extrem de toxică reprezintă dioxina, care stă la baza producerii altor substanţe toxice periculoase. Dioxina este un component al erbicidelor clorurate folosite destul de intens în agricultură. Dioxina apare de asemenea şi la arderea reziduurilor menajere conţinând plastic sau lemn tratat cu substanţe chimice clorurate.

Deşeurile periculoase sunt depozitate separat, iar managementul lor depinde de experienţa şi specificul fiecărei ţări.

2.8. Deşeuri radioactive

Deşeurile radioactive rezultă din numeroase activităţi industriale, medicale şi de cercetare. Cele mai mari cantităţi rezultă din activitatea de producere a energiei electrice, extracţia şi prelucrarea minereului radioactiv. Reziduurile radioactive sunt tratate diferenţiat în funcţie de radionuclizii pe care îi conţin.

Reziduurile care conţin radionuclizi cu viaţa scurtă şi activitate redusă şi al căror pericol nu e prea mare sunt colectate şi păstrate în containere speciale, ecranate corespunzător până la depăşirea timpului de înjumătăţire după care pot fi îndepărtate .

Radionuclizii care conţin radionuclizii cu viaţă lungă şi activitate mare şi deosebit de periculoase sunt tratate în vederea reducerii volumului, fie cu substanţe puternic oxidante, fie incinerate în crematorii cu circuit închis pentru a nu polua atmosfera. După tratare sunt înglobate în blocuri compacte de sticlă, ceramică, plumb şi îndepărtate în locuri speciale denumite cimitire radioactive.

3. Mecanisme ale digestiilor

3.1. Microorganismele şi rolul lor în digestia deşeurilor

Analiza fizico-chmică a deşeurilor biodegradabile arată că acestea reprezintă un material complex, care este în curs de oxido-reducere, sub acţiunea microorganismelor care îl utilizează ca sursă de energie, C, O, H, S, ş.a.

Deşeurile biodegradabile în general şi cele digestiv-metabolice în special de la emisiunea lor sunt supuse acţiunii unor factori din mediu şi anume: oxigenul, curenţii de aer, energia solară, radiaţiile, micro- şi macroorganismele coprofage. Ca urmare, cantitatea şi complexitatea deşeurilor se reduce treptat, materia organică fiind simplificată la CO2, H2O, energie, iar cea minerală la substanţe stabile, ambele componente fiind introduse în alte circuite materiale ale naturii.

În funcţie de o serie de particularităţi metabolice, bacteriile care intervin în degradarea deşeurilor organice pot fi grupate în:

aerobe, anaerobe, facultativ aerob-anaerobe, de fotosinteză bacterii care utilizează materia organică – heterotrofe şi care folosesc materia anorganică –

autotrofe.Caracteristic pentru microorganismele aerobe este folosirea oxigenului ca acceptor de hidrogen

în reacţiile de oxido-reducere (respiraţie), în timp ce microorganismele anaerobe utilizează alţi acceptori de hidrogen ca NO3

-, H+, Fe3+, SO42-. Microorganismele de fotosinteza utilizează energia luminoasă pentru

procesele de oxido-reducere, toate aceste trei grupe de microorganisme coexistând în procesele naturale de descompunere a deşeurilor organice.

Microorganismele anaerobe coprofage prezintă o mare varietate de genuri şi specii care acţionează de regulă sinergic, deşeurile fiind descompuse iniţial în substanţe simple, cu ajutorul exoenzimelor. Ca urmare a epuizării acceptorilor de hidrogen, unităţile biochimice elementare sunt oxidate la acizi graşi şi alcooli, de către microorganismele de fermentaţie. Procesul de degradare de către microorganismele anaerobe este mai lent, energia se eliberează în mai multe trepte, cu producerea a numeroşi intermediari, din care o parte sunt volatili şi urât mirositori. În urma acestor procese se eliberează de circa 30 de ori mai puţină energie decât oxido-reducerile terminale aerobe, se produce o biomasă mai mică, respectiv mai puţină materie organică este asimilată de către microorganismele anaerobe comparativ cu cele aerobe.

Microorganismele aerobe descompun prin intermediul exoenzimelor materia organică din deşeuri în unităţi elementare ca mono şi dizaharide, acizi graşi, aminoacizi, purine şi primidine, pe care apoi le oxidează în procesele metabolice endocelulare.

În ansamblu, descompunerea naturală a deşeurilor este realizată esenţial de către microorganismele din mediu, într-un proces fazic, începând cu hidroliza polimerilor şi consumul

monomerilor, creşterea şi dezvoltarea biomasei pe seama transferului de materii şi autoliza biomasei, alături de rezultatele diferitelor catabolisme incluse în alte circuite ale naturii.

Tipurile de organisme animale implicate în degradarea deşeurilor organice aparţin mai multor grupe sistematice. Există peste 35 de specii animale care trăiesc pe seama deşeurilor de natură vegetală şi animală, participând direct sau indirect la reciclarea lor. Dintre acestea nouă specii fac parte din Încrengătura Annelida, clasa Oligochaeta şi sunt speciile humificatoare şi 26 de specii fac parte din Încrengătura Arthropoda, clasa Insecta, specii coprofage, necrofage, detritivore sau cu regim de hrană mixt.

3.2. Biotransformările deşeurilor biodegradabile

Biotransformările deşeurilor biodegradabile cuprind în principiu trei etape:

Mobilizarea substratului primar cu formarea substratului secundar Transformarea substratului secundar Descompunerea finală a substratului secundarMobilizarea substratului primar cuprinde totallitatea reacţiilor biochimice prin care deşeul

biodegradabil este pregătit pentru asimilaţie de către micro- şi macroorganisme. Această pregătire se realizează printr-un proces de adaptare în complexul ecosistemic substrat – microorganisme şi de micşorare a “taliei” macrocomponenţilor nutritivi în substanţe micromoleculare asimilabile, care formează substratul secundar.

În cadrul etapei de transformare a substratului secundar se înregistrează de fapt utilizarea de către microorganisme a deşeurilor mobilizate prin hidroliză, respectiv prin degradarea primară. Metabolizarea hidrolizatelor poate fi măsurată prin prisma acumulărilor intracelulare, a cantităţii şi a calităţii excreţiilor, acestea din urmă fiind specifice anumitor microorganisme, prin înmulţirea celulelor, respectiv creşterea masei de microorganisme în deşeurile supuse degradării. Produşii finali ai proceselor de biotransformare sunt, în funcţie de tipul condiţiilor (aerobe sau anaerobe) CO2, H2O, CH4.

Hidraţii de carbon, proteinele şi grăsimile în procesele metabolice sunt descompuse de enzime şi coenzime în compuşi micmoleculari (hidroxialdehide şi cetone, acizi aminici, acizi hidroxilici, CO2, NH3, H2S, H2O), energie etc. Totalitatea acestor transformări formează procese catabolice. În procesele anabolice se sintetizează hidraţii de carbon, proteinele şi grăsimile specifice organismului în care se produce metabolismul. Între acestea, în materia organică, există în permanenţă o relaţie de reversibilitate. Astfel, sintezele şi degradările proteinelor şi grăsimilor sunt dependente de metabolismul hidraţilor de carbon, care se poate produce:

aerob, în prezenţa bacteriilor aerobe anaerob, în prezenţa bacteriilor facultativ anaerobe.Descompunerea finală a substratului secundar

Celulele au capacitatea de a oxida nutrimentele prin metabolismul lor până la bioxid de carbon şi apă. Cu cât gradul de simplificare catabolică al nutrimentelor este mai mare, cu atât căile de oxido-reducere sunt mai reduse. De exemplu, dacă pentru degradarea hidraţilor de carbon până la unităţi 3-6 C pot fi descrise cinci căi metabolice, pentru degradarea de la acest nivel până la bioxid de carbon şi apă au fost descrise la microorganisme numai două căi şi anume: ciclul acizilor tricarboxilici (ciclul Krebs) şi ciclul pentozofosfat.

4. Aplicaţii

În urma digestiei anaerobe rezultă două produse principale: biogazul şi nămolul, cu diferite utilizări: biogazul pentru obţinerea de energie neconvenţională iar nămolul ca fertilizator pentru sol.

Date cu privire la producerea de biogaz din diferite deşeuri organice sunt prezentate în tabelul 3. Rata producţiei de biogaz este de 0,20-1,11 m3 /kg de solide uscate, cu un conţinut de metan de 57-69%.

Tabelul 3. Producerea de biogaz din diferite deşeuri

Deşeuri

Producţia de biogazper unitatea de masă

de solide uscate,m3 /kg

T °C % metan îngaz

Timp de fermentaţie(zile)

Bălegar de bovine 0,31 - - -Bălegar de bovine (India) 0,23-0,50 11,1-31,1 - -

Bălegar de bovine (Germania)

0,20-0,29 15,5-17,3 - -

Bălegar de vită 0,86 35 58 10Bălegar de vită 1,11 35 57 10

Excremente de pui 0,31 37,2 60 30

Datorită compuşilor cum ar fi: vaporii de apă, hidrogenul sulfurat, dioxidul de carbon şi particulele de praf, biogazul nu poate fi folosit imediat ce a fost extras din instalaţie. Totuşi, după îndepărtarea vaporilor de apă şi dioxidului de carbon, biogazul poate fi folosit la fel ca orice alt gaz natural curat.

Experienţa în realimentarea tractoarelor sau compactoarelor folosite în cadrul instalaţiilor de deşeuri arată că biogazul poate fi folosit ca şi combustibil alternativ pentru vehicule. Dar , datorită legislaţiei corespunzătoare, este folosit mai ales în instalaţiile combinate de caldură si energie. În această procedură, biogazul este folosit pentru operarea unui motor cu combustie ce alimentează un generator pentru producerea energiei electrice. Apa caldă rezultată din procesul de răcire cât şi evacuările pot fi folosite pentru încălzire atât direct on-site cât şi la consumatori apropiaţi de locaţia instalaţiei.

O altă utilizare a biogazului este aceea de pompare a acestuia în reţeaua publică de gaze. Acest lucru necesită rafinarea biogazului la calitatea gazului natural. Fiind la fel de eficient pe cât este de flexibil, biogazul poate fi directionat în locul unde este efectiv necesar pentru producerea de caldură şi electricitate.

Nămolul rezultat, deşi are loc o degradare considerabilă a materiei organice solide în digestoarele anaerobe, mai conţine concentraţii mari din aceste materiale, şi necesită un tratament înainte de depozitare.

Nămolul conţine diferite tipuri de agenţi patogeni, de aceea este nevoie de pricepere în manipularea şi depozitarea lui. Dar totodată, conţinutul ridicat de nutrienţi din nămol, îl face potrivit pentru a fi folosit ca agent de fertilizare.

Bibliografie

1). Mihai Nicu, Daniela Şuteu – Tehnologii de tratare şi valorificare a deşeurilor, vol.5, Ed. Ecozone, Iaşi, 2009;

2). Ion Bumbu – Reciclarea, tratarea şi depozitarea deşeurilor solide, Universitatea Tehnică a Moldovei, Chişinău, 2007;

3) http://www.twinning-waste-bacau.ro/waste-1/despre-deseuri/cateva-informatii-despre-diferotele-tipuri-de-deseuri/#industrial

4) http://www.probiopol.de/7-Cum-este-utilizat-biogazul.48.0.html?&L=1