I. Definirea şi caracterele juridice ale contractului comercial de
vânzare internaţională.
Primele schimburi de valori materiale s-au realizat în forma lor cea mai simplă
cunoscută sub denumirea de troc. Pasul hotărâtor în evoluţia vânzării internaţionale a fost
făcută odata cu inventarea de către fenicieni a etalonului intermediar de măsurare a
valorilor, moneda sub diversele ei forme. Astefel s-a trecut de la schimbul în natură la
vânzare-cumpărare. Identificarea schimburilor comerciale s-a petrecut în perioada de
glorie a Imperiului Roman. Schimbul economic marfă-bani l-a urmat construcţia juridică
a contractului de vânzare–cumpărare. Pe măsura separării producţiei de consum, a
accentuării diviziunii muncii la început pe plan naţional şi apoi pe plan internaţional,
comerţul sub forma vânzării-cumpărării s-a dezvoltat continuu.
Vânzarea internaţională are drept rol, să faciliteze circulaţia mărfurilor între
producătorii si consumatorii din diferite ţări. Acest rol determină conţinutul contractului
de vânzare-cumpărare ca operaţiune juridică. Transpunerea unor asemenea operaţiuni
comerciale, se realizează prin activităţi economice diferite: expedierea, asigurarea,
transportul, decontarea preţului, asigurarea pe credite; necesare transferării în fapt şi în
drept a proprietăţii bunurilor materiale de la vânzător la cumpărător.
Pe plan juridic, documentul care consfinţeşte efectele unor asemenea activităţi
este contractul de vânzare-cumpărare.
1.1. Definiţia contarctului de vînzare –cumpărare:
În literature de specialitate contractul de vânzare internaţională este definit ca
fiind actul juridic prin care una din părţi, denumită exportator,aparţinând unui anumit
stat, se obligă să strămute proprietatea unui bun al său către cealaltă parte, numită
importator, aparţinând unui alt stat, care la rândul său se obligă să plătescă
exportatorului preţul bunului vândut.
Potrivit definiţiei în dispoziţiile art. 1294 Codul civil roman, contractul de
vânzare-cumpărare este o convenţie prin care două părţi se obligă între sine, una a
transmite celeilalte proprietatea unui bun şi acesta a plătii celei dintâi preţul bunului.
1
Contractul commercial de vînzare internaţională se distinge faţă de contractul
comercial de vânzare-cumpărare de drept comun, prin faptul că pe lângă elementele
esenţiale care definesc contractul de vânzare –cumpărare, potrivit Codului civil, art.1294,
el trebuie să cuprindă şi anumite caractere specifice si anume:comercialitatea şi
internaţionalitate.
În definirea comercialităţii în dreptul commercial intern sunt cunoscute doua
concepţii specifive:
Concepţia subiectivă
Concepţia obiectivă
Concepţia mixtă (îmbină criteriile celor doua concepţii şi se aplică în unele
legislaţii).
Concepţia subiectivă ia în considerare calitatea părţilor la raportul juridic, potrivit
căreia, operaţiunile efectuate de un comerciant în exerciţiul profesiei sale sunt considerate
acte sau fapte de comerţ, deci comercialitatea coboară de la persoană la actul sau faptul
juridic.
Concepţia obiectivă are în vedere, obiectul suplimentării, adică activitatea
comercială. Potrivit acestei concepţii actele şi faptele de comerţ sunt operaţiunile pe care
legea le determină ca atare, indiferent de calitatea şi voinţa părţilor. În acest caz,
comercialitatea urcă de la actul sau faptul juridic la persoană.
Potrivit dreptului comerţului internaţional, caracterul comercial prezintă relevanţă
juridică, în ceea ce priveşte legea aplicabilă contractului de vânzare comercială
internaţională. Astefel, în ceea ce priveşte efectele vânzării, competenţa de a determina
caracterul civil sau comercial, revine legii contractului.
Altă trăsătură ce distinge vânzarea comercială internaţională de vânzarea –
cumpărarea de drept comun este caracterul internaţional. Caracterul internaţional al
vânzării nu rezultă numai din simpla prezenţă a unor elemente de extraneitate, ca la
raporturile de drept internaţional privat, ci este determinat după criterii proprii, chiar dacă
acestea, constituie în acelaşi timp elemente de extraneitate.
Internaţionalitatea actelor de comerţ exterior constituie şi elemente de extraneitate
numai atunci când produc conflicte de legi şi se supun reglementării dreptului
2
internaţional privat, ori de câte ori, operaţiile de comerţ exterior se supun unor
reglementări conflictuale ce pot fi soluţionate pe calea normelor materiale uniforme.
În ceea ce priveşte Convenţia Naţiunilor Unite asupra contractelor de vânzare
internaţională de mărfuri, singurul criteriu pentru determinarea caracterului internaţional
al contractului îl constituie faptul că părţile contractante işi au domiciliul în state diferite.
Trăsături definitorii (caractere juridice) ale contractului comercial de vânzare
internaţională:
- constituie, un raport juridic perfectat prin acordul de voinţă a două persoane, vânzător
şi cumpărător, ceea ce îi oferă caracterul consensual.
- în baza raportului juridiv încheiat, vînzătorul se obligă să livreze obiectul contractului,
potrivit cantităţii şi calităţii stabilite şi să-i transfere cumpărătorului dreptul de
proprietate, cu toate prerogativele sale, fapt ce imprimă contractului caracterul său
esenţial translativ de proprietate.
- cumpărătorul se obligă să plătească preţul stabilit, element care îi conferă acestuia
caracterul de contract oneros.
- este un contract bilateral, în sensul că dă naştere între părţi la prestaţii reciproce,
obligaţiile astfel create servesc drept cauză.
- părţile fiind din ţări diferite, iar marfa susceptibilă să fie transportată peste mai multe
frontiere, ceea ce constituie element de extrneitate, raportul juridic iese de sub incidenţa
unui anumit sistem de drept naţional.
- izvoarele de drept, ce reglementează contarctul de vânzare internaţională sunt:
tratatele, uzuanţele uniforme internaţionale, sistemul de drept ales de părţi şi de regulă
clauzele stabilite prin contract care devin legea părţilor.
În practică se întâlnesc mai multe tipuri de contracte de vînzare-cumpărare
internaţională în funcţie de natura şi căile de realizare a vânzărilor internaţionale:
- contractele de vânzare-cumpărare internaţională încheiate ca rezultat al negocierii dintre
doi parteneri ( tipul clasic)
- contracte de vânzare-cumpărare internaţională încheiate în cadrul burselor
- contracte de vânzare-cumpărare internaţională încheiate în cadrul licitaţiilor
- contracte de export complete
3
1.2. Convenţii internaţionale privind contractele comerciale de
vânzare-cumpărare.
în vânzarea comercială internaţională, tratatel internaţionale sub formă de
convenţii, acorduri, protocoale au un rol important deoarece normele imperative pe care
le conţin influenţează direct conţinutul contractului.
Convenţiile internaţionale constituie izvor al dreptului internaţional, numai când
stabilesc norme, ce reglementează raporturile de comerţ internaţional, de cooperare
economică şi tehnico-ştiinţifică internaţională.
Convenţii internaţionale:
- Convenţia privind reglementarea unor conflicte de legi în materie de cambie şi
bilet la ordin
- Convenţia prin care se reglementează unele conflicte de legi în materie de cecuri
- Convenţia asupra legii aplicabile vânzărilor internaţionale de bunuri mobile
corporale
- Convanţia privind recunoaşterea şi executarea sentinţelor arbitrale străine
1.3. Importanţa contractului de vânzare internaţională.
În comerţul exterior contractul de vânzare comercială mai este denumit şi contract
de export, contract de import, contract de export-import sau contract extern.
Contractul de vânzare comercială internaţională este considerat în mod unanim,
ca fiind cel mai important contract de comerţ exterior, principalul instrument al
comerţului internaţional.
Contarctul de vânzare-cumpărare fiind un contract sinalagmatic, dă naştere la
obligaţii reciproce între părţi, deci fiecare parte contractantă stipulează o creanţă contra
celeilalte, concomitent cu obligaţia ce şi-o asumă faţă de aceasta. Într-un contract
comercial de vânzare-cumpărare, fiecare parte este totodată şi creditor şi debitor,
vânzătorul este creditor al preţului şi în acelaşi timp debitor, cu privire la predarea
bunului vândut, iar în situaţiile în care transmiterea dreptului de proprietate nu are loc în
momentul acordului de voinţă, el este debtor şi în transmiterea dreptului de proprietate.
4
De asemenea, cumpărătorul este creditor în ceea ce priveşte predarea bunului,
eventual cu privire la transmiterea dreptului de proprietate, dacă acesta nu s-a transmis
prin acordul de voinţă al părţilor, precum şi debitor al preţului.
În contractele de vânzare-cumpărare există o corelaţie între obligaţiile reciproce
ale părţilor, în sensul că fiecare dintre ele nu se obligă decât în mărimea prestaţiei la care
cealaltă parte se obligă. În contractul de vînzare-cumpărare obiectul creanţei
cumpărătorului constituie cauza juridică a obligaţiei sale- de a plătii preţul şi invers,
preţul obiect al creanţei vânzătorului, constituie cauza juridică a obligaţiei sale de a
transmite dreptul de proprietate asupra bunului şi de a preda bunul vândut.
În condiţiile trecerii la economia de piaţă, în care orice persoană fizică sau
juridică poate efectua operaţiuni de vânzare-cumpărare internaţională, se impune o
deosebită atenţie părţilor cu privire la imoprtanţa încheierii şi perfectării contractului de
vînzare internaţională, la stipularea în cuprinsul contractului a unor clauze cât mai clare,
care să dea posibilitatea executării corespunzătoare a contractului de vânzare
internaţională şi care să le protejeze interesele în releţiile pe care le stabilesc cu partenerii
stăini. Existenţa într-un contract de vânzare internaţională a unor clauze clare, exprese şi
detaliate, urmărirea permanentă a modului său de executare, precum şi intervenţia
promptă pentru înlăturarea eventualelor dificultăţi apărute pe parcursul executării,
reprezintă condiţii de bază pentru realizarea cu succes a unei tranzacţii de vânzare
internaţională.
1.4. Condiţiile de validitate ale contractului comercial de vânzare
internaţional.
Contractul fiind un act juridic bilateral, ce se formează prin acordul de voinţă al
părţilor, implică existenţa a cel putin două părţi, care sa ţi exprime consimţământul
valabil cu privire la obiectul şi scopul contractului.
Ca orice contract, contractul de vânzare –cumpărare internaţională, ca şi cel civil,
pentru a fi valabil încheiat trebuie să îndeplinească anumite condiţii:consimţământul,
capacitatea, obiectul şi cauza.
5
a. Cosimţământul părţilor
Încheierea contractului de vânzare intenaţională presupune acordul de voinţă al
părţilor, în sensul transmiterii de la vânzător la cumpărător a dreptului de proprietate
asupra unui bun în schimbul unui preţ.
b. Capacitatea părţilor
Pentru încheierea valabilă a contractului de vânzare internaţională, părţile trebuie să
aibă capacitatea cerută de lege. În dreptul comun, condiţiile de capacitate pentru
încheierea contractului de vânzare –cumpărare sunt cele generale prevăzute de lege
pentru încheierea oricărui act juridic: capacitatea de folosinţă şi capacitatea deplină de
exerciţiu.
II. Formarea contractului comercial de vânzare internaţională
2.1. Regimul juridic al ofertei
Prin ofertă se înţelege propunerea pe care o persoană o face altei persoane în
vederea încheierii unui contract şi care dă expresie unei manifestări de voinţă.
Fiind o latură a consimţământului, oferta trebuie să îndeplinească condiţiile de
validitate ale acesteia, care prezintă însă anumite particularităţi în cazul contractelor de
vânzare comercială internaţională şi anume:
- Oferata trebuie să fie fermă, să ateste voinţa ofertantului de a se angaja în vederea
încheierii contractului, adică să fie dată în stare de angajament juridic şi să
exprime voinţa neîndoielnică de a încheia contractul, dacă oferta este acceptată.
Această ofertă se numeşte facultativă sau fără angajament, care nu poate fi decât
publicitară, informativă, o invitaţie la negociere.
- Oferta trebuie să fie adresată uneia sau mai multor persoane fizice sau juridice.
- Oferta trebuie să fie precisă şi completă. Este necesar ca ea să conţină suficiente
precizări cu privire la toate elementele contractului spre a cărui încheiere tinde.
- Oferta nu trebuie să cuprindă condiţiile sau clauzele care rezultă din
reglementarea supletivă a legii sau din obiceiuri.
- Oferta se întocmeşte în limba ţării destinatarului sau o limbă comercială
accesibilă, trebuie să fie clară, concisă şi adevărată.
6
2.2. Regimul juridic al acceptării ofertei
Acceptarea, spre deosebire de ofertă, nu mai este o propunere, ci manifestarea
concretizată într-o declaraţie sau în orice altă comportare a destinatarului ofertei,
exprimând acordul acestuia în legătură cu conţinutul ofertei, de a încheia contractul.
Această manifetare trebuie să fie neîndoielnică, indiferent că este expresă sau
tacită şi să corespundă ofertei, adică fără obiecţiune, în caz contrar valorând cu o
contraofertă.
Acceptarea, trebuie să privească întreg conţinutul ofertei, de altfel acceptarea îşi
produce efectele specifice numai atunci când corespunde exact ofertei şi deci a accepta
oferta înseamnă a fi de acord cu acesta.
2.3. Negocierea în contractul de vânzare-cumparare internatională
Negocierea in contractele de vânzare comercială internaţională pornesc de la
necesitatea stabilirii preţurilor de contract pe baza preţurilor mondiale caracteristice
impuse în mod obiectiv, de actiunea legii valorii pe plan internaţional în confruntarea
între cerere şi ofertă. La negocierea contractelor fiecare parte ar dori ca acestea să cadă
sub asăect juridic sub incidenţa normelor de drept comercial al ţării căreia îi aparţine.
De obicei, în orice vânzare fiecare parte trebuie să câştige, să aibă un avantaj mai
mare sau mai mic, în funcţie de împrejurări, de natura mărfii, de gradul de pregătire şi
nivelul de calificare al negociatorului.
Întrucât tendinţa şi obiectivul fiecăruia dintre părţi fiin îndreptat către obşinerea
beneficiului maximal, se ajunge printr-un compromis, la o înţelegere care asigura
avantajul reciproc. Deci, negocierile sunt procesele prin care se confruntă cererea cu
oferta în vederea ajungerii la o înţelegere reciproc avantajoasă, respectiv la semnarea
unui contract de vânzare-cumpărare.
Negocierile purtate pentru încheierea contractelor de vânzare internaţională
trebuie să aibă în vedere urmaătoarele: diversitatea partenerilor, distanţele mari între ţări,
diversitatea mărfurilor, diversitatea formelor de comercializare, gradul mai ridicat de risc
şi incertitudine.
7
În relaţiile comerciale internaţionale, procesul negocierilor este finalizat prin
comunicări scrise, comunicarea verbală are un rol primordial atât din punct de vedere al
spaţiului pe care îl ocupă (etapa de selecţie, tratativele propriu-zise, perioada de redactare
a clauzelor contractuale, aspectele de derulare, activitatea post-negociere), cât şi din
punct de vedere al conţinututlui (elemente esenţiale ce fac obiectul negocierilor se
stabilesc prin dialog direct).
Tratativele comerciale reprezintă un preludiu al perfectării contractului. Pregătirea
tratativelor comerciale necesită stabilirea programului şi calendarului negocierii, de
asemenea şi bugetului tranzacţiei. Desfăşurarea tratativelor comerciale implică mai multe
etape:
- prenegocierea, care include în discuţiile sau comunicările dintre partenerii
contractuali
- negocierea propriu-zisă, în care se realizează angajarea formală a părţilor
- postnegocierea, care cuprinde încheierea înţelegerilor dintre părţi
III. Obiectul contractului comercial de vânzare internaţională.
3.1. Marfa ca obiect al prestaţiei vânzătorului
Având un caracter sinalagmatic, contractul de vânzare-cumpărare comercială dă
naştere la obligaţii în sarcina ambelor părţi, vânzătorul este obligat să predea bunul
vândut, iar cumpărătorul să plătescă preţul. În felul acesta fiecare obligaţie are ca obiect o
anumită prestaţie, obligaţia vânzătorului priveşte bunul vândut, pe când obligaţia
cumpărătorului se referă la preţ. Aceste două prestaţii formează obiectul contractului.
Contractul de vânzare-cumpărare poate avea ca obiect bunuri mobile, corporale
sau incorporale, prezente sau viitoare, determinate sau determinabile.
Pentru a fi valabil contractată vânzarea trebuie să primească un bun care să existe
real, să fie determinat sau succeptibil de a fi determinat.
Legislaţia comercială internaţională prevede că bunurile imobile nu pot constitui
obiectul contractului de vânzare-cumpărare comercială, iar actele de vânzare-cumpărare
privind aceste bunuri sunt acte juridice civile. Pentru a fi considerat obiectul obligaţiei
vânzătorului şi bineînţeles obiectul contractului de vânzare-cumpărare, bunul vândut
trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:
8
- să se afle în circuitul civil
- să existe la momentul încheierii contractului, ori să existe în viitor
- să fie detreminat sau determinabil
- să fie proprietatea vânzătorului (deoarece contractul de vânzare-cumpărare este un
contract translativ de proprietate, rezultă că pentru a se putea transmite dreptul de
proprietate asupra bunului de la vânzător la cumpărător, trebuie ca vânzătorul să
fie proprietarul bunului)
3.2. Preţul ca obiect al prestaţiei cumpărătorului
Preţul constituie un element necesar, esenţial al contractului de vânzare
internaţională, fără de care acesta este considerat nul. El reflectă nu numai frământările
economice determinate de producţie şi schimb, dar şi regimul social şi politic dintr-un
anumit moment.
Politica preţurilor va varia după cum societatea este guvernată de un regim de
liber schimb sau de economie dirijată. Va fi lăsat la libertatea de fixare al părţilor sau va
aparţine voinţei statului.
Fiind elementul esenţial al contractului de vânzare-cumpărare internaţională,
preţul constituie obiectul prestaţiei cumpărătorului, care este obligat ca în schimbul
mărfurilor primite de la vânzător să plătească un preţ. Astfel obiectul contractului îl
constituie bunul vândut, pentru vânzător şi preţul plătit, pentru cumpărător.
Preţul sau suma de bani pe care trebuie să-l plătească cumpărătorul, vânzătorului
trebuie să fie:
- ferm , un preţ real, pe care părţile să îl fi stabilit nu în mod fictiv, ci în scopul de a
fi cerut şi plătit în realitate
- determinat, atunci când cuantumul lui este hotărât în momentul încheierii
contractului
- detreminabil, atunci când este stabilit în momentul livrării, sau într-o anumită
perioadă determinată, legată de momentul livrării
9
3.3. Condiţiile de livrare
Condiţiile de livrare reprezintă unul din elementele esenţiale ale contractului de
vânzare-cumpărare, care generează consecinţe juridice şi economice în tranzacţiile
comerciale internaţionale, care are ca obiect transferarea bunurilor de la vânzător la
cumpărător.
Principalele condiţii generale de livrare
Printre cele mai importanete condiţii generale de livrare şi contracte tip eleborate
în cadrul Comisiei Economice pentru Europa a O.N.U. sunt:
- Condiţiile generale pentru exportul şi importul de combustibil solid , Geneva,
1958
- Condiţiile generale pentru exportul şi importul de buşteni de foioase şi de
cherestea din zona temperată, Geneva, 1961
- Condiţiile generale pentru livrarea şi montajul materialelor de echipament pentru
export şi import, nr.188A, Geneva, 1957
- Condiţiile generale pentru furnizarea la export a materialelor de echipament nr.
547, Geneva,1955
- Condiţiile generale pentru vânzarea internaţională de citrice, Genva, 1958
- Condiţiile generale pentru exportul şi importul de cherestea de răşinoase, Geneva,
1956
- Condiţiile generale de vânzare la export şi import a bunurilor de consum durabile
şi a altor produse a industriei mecanice fabricate în serie nr.730, Geneva, 1961
- Condiţiile generale pentru furnizarea la export a materialelor de echipament în
materie de industri mecanica, Geneva, 1953
- Condiţiile generale pentru montajul în străinătate a materialelor de echipament nr.
547 D
- Condiţiile generale pentru livrarea şi montajul materialelor de echipament la
export şi import nr.547 A, Geneva , 1957
- Condiţiile generale pentru vânzarea şi instalaţia de echipament electric, Franţa
- Contractele tip pentru vânzarea cerealelor nr. 1A, cu variantele lui nr.1B, 2A , 3A,
4A, 4B, 5A, 5B, 211-410
10
IV. Obligaţiile părţilor contractante
4.1. Obligaţiile vânzătorului
În temeiul contractului de vânzare-cumpărare internaţională vânzătorul are o
poziţie importantă şi activă. Rolul său se concretizează prin următoarele obligaţii
principale: predarea mărfii vândute, transmiterea proprietăţii asupra acesteia, remiterea
documentelor referitoare marfă şi asigurarea conformităţii mărfii cu stipulaţiile
contractuale.
Obligaţia de predare a mărfii se concretizează în remiterea materială a mărfii,
adică punerea acesteia la dispoziţia cumpărătorului la locul stabilit de părţi în momentul
încheierii contractului.
Cheltuielile ocazionate de predare a bunului vândut sunt suportate de vânzător, iar
cheltuielile de ridicare a bunului revin în sarcina cumpărătorului, în afară de faptul când
părţile au convenit altfel.
Vânzătorul are îndatorirea să ia măsuri pentru transportul mărfurilor la destinaţie, el
trebuie să încheie contracte necesare astfel încât transportul să fie efectuat până la locul
prevăzut, prin mijloace de transport adecvate împrejurărilor şi în conformitate cu
condiţiile uzuale pentru un atare transport.
Termenul de predare poate fi determinat sau cert, determinabil sau indicativ în
raport de posibilitatea existenţei unor date suplimentare, termenul este riguros, ferm sau
simplu.
Data predării este prevăzută de părţi prin contract. În cazul în care stabilirea datei
se face numai în termeni generali prin fixarea unei anumite perioade de timp, vânzătorul
are libertatea să predea marfa la orice moment pe parcursul acelei periaode.
Referitor la predarea documentelor, în cazul în care vânzătorul este obligat să
remită documentele referitoare la mărfuri, el trebuie să îndeplinească acestă obligaţie la
momentul, la locul şi în forma prevăzută în contract.
Vânzătorul trebuie să predea bunuri a căror cantitate, calitate şi tip să corespundă
celor prevăzute în contract. Bunurile predate de vânzător trebuie să fie conform clauzelor
contractuale, fără a avea defecte sau vicii.
Vânzătorul este responsabil de orice defect de conformitate care există în
momentul predării bunului către cumpărător.
11
Cumpărătorul trebuie să examineze bunurile primite într-un termen cât se poate
de scurt, ori în cazul în care în contract se prevede un transport al bunurilor, examinarea
acestora poate fi amânată până la sosirea bunurilor la destinaţie.
Pe lângă obligaţia de preadare a bunului, vânzătorul are şi obligaţia de garanţie.
Vânzătorul are obligaţia să garanteze că marfa corespunde calităţii convenite şi nu
prezintă defecte.
În relaţiile comerciale internaţionale răspundera vânzătorului pentru viciile
produsului diferă parţial de regimul din drept comun. Dacă î contractele civile, vânzătorul
nu este răspunzător pentru viciile aparetnte, ci numai de cele ascunse, în contractele de
vânzare comercială internaţională ambele categorii de vicii formează obiectul obligaţiei
sale de garanţie.
Obligaţia de garanţie a vânzătorului are dublu aspect:
- pe de o parte, garantarea liniştei folosinţe a bunului (garanţia contra evicţiunii)
- pe de altă parte, garantarea utilei folosinţe a bunului ( garanţia contra viciilor
bunului)
a. Garanţia contra evicţiunii impune vânzătorului să răspundă pentru evicţiunea
totală sau parţială a bunului, precum şi pentru sarcinile care gravează bunul vândut. Prin
evivţiune se înţelege pierderea proprietăţii sau a posesiei bunului ce face obiectul
vânzării, ori tulburarea cumpărătorului în executarea acestui drept, ce rezultă din
valorificarea de către un terţ a unui drept asupra bunului vândut, drept care exclude
dreptul dobândit de cumpărător în temeiul contractului de vânzare-cumpărare.
b. Garanţia contra viciilor bunului impune vânzătorului să răspundă pentru viciile
ascunse ale bunului vândut, dacă din cauza acestora, bunul nu este întrebuinţabil după
destinaţia sa, ori întrebuinţarea sa este atât de afectată, încât se presupune că bunul nu ar
fi achiziţionat sau cumpărătorul nu ar fi dat preţul achitat. Prin vicii ascunse înţelegem
acele lipsuri calitative ale bunului care nu puteau fi descoperite la predare şi care fac
bunul impropriu întrebuinţării potrivit destinaţiei sale, sau îi afectează întrebuinţarea.
Vânzătorul răspunde pentru viciile ascunse ale bunului numai dacă acestea existau
în momentul vânzării, indiferent dacă efectele au apărut ulterior acestui moment. În
cazurile când dreptul de proprietate nu se transmite în momentul încheierii contractului,
12
vânzătorul va răspunde pentru viciile ascunse, ulterioare vânzării, însă numai până în
momentul transmiterii dreptului de proprietate.
În cazul viciilor ascunse, cumpărătorul are opţiunea de a alege, fie să ceară
înlăturarea viciilor, fie rezoluţiunea contractului de vânzare, sau restituirea unei părţi din
preţul vânzării. Dreptul la acţiune al cumpărătorului este de 6 luni în cazul în care viciile
nu au fost ascunse cu viclenie, dar viciile trebuie descoperite în termen de 1 an, termenul
prescripţiei decurge de la data descoperiri viciilor. După trecerea acestui termen, fără ca
viciile ascunse să fi fost descoperite, cumpărătorul nu mai are nici un drept asupra
vânzătorului.
Termenul de garanţiei al bunului vândut începe să decurgă de la data vânzării,
data respectivă fiind înscrisă în certificatul de garanţiei. Curgerea termenului de garanţiei
se suspendă de la data reclamaţiei defectelor până la repunerea bunului în stare de
folosinţă. Dacă bunul a fost înlocuit, se va elibera un nou certificat de garanţie şi
cumpărătorul va beneficia de o nouă garanţie.
În perioada de garanţie, vânzătorul care a avizat la timp pe cumpărător despre
defectele mărfii trebuie în primul rând să faca dovada existenţei lor. Legislaţia în vigoare
prevede că defectele apărute în perioada de garanţie se datorează însăşi bunului.
Pentru a se degrava de răspundere, vânzătorul poate stabilii că defectele s-au
produs ca urmare a culpei cumpărătorului, care nu a respectat instrucţiunile de folosire,
întrebuinţare şi păstrare a bunului.
Garanţia încetează dacă vânzătorul stabileşte ca deficienţa este imputabilă
cumpărătorului.
În relaţiile comerciale internaţionale se prevede ca să se dea satisfacţie imediată şi
afectivă, în natură cumpărătorului, prin recondiţionarea sau prin înlocuirea bunului
defect. Dacă vânzătorul refuză sau nu are posibilitatea să se conformeze, cumpărătorul
este îndreptăţit să restituie bunurile necorespunzătoare calitativ şi să solicite despăgubirile
aferente. Cumpărătorul poate să păstreze marfa prin obţinerea pe cale judiciară, o
reducere de preţ, însă dacă doreşte înlocuirea bunului defect, va restitui bunul, fiind
îndreptăţit să ceară rezoluţionarea cu despăgubiri.
13
4.2. Obligaţiile cumpărătorului
Fiind un contract bilateral, contractul de vânzare-cumpărare internaţională dă
naştere la obligaţii şi în sarcina cumpărătorului.
Potrivit dreptului comun, principala obligaţie a cumpărătorului este de a plătii
preţul vânzării.
Plata preţului cuprinde şi obligaţia de a lua măsurile şi a îndeplinii formalităţile
necesare, prevăzute în contract spre a permite plata preţului.
Obligaţia de plată a preţului se realizează la data şi locul convenit între părţi, în
contract, iar în lipsa unei stipulaţii contractuale în aceste sens, preţul trebuie plătit la
momentul predării bunului de către vânzător.
În cazul în care, cumpărătorul nu plateşte preţul stabilit la data convenită în
contract el este obligat ca pe lângă preţul de vânzare să plătească şi o dobândă a preţului.
O altă obligaţie a cumpărătorului o reprezintă luarea în primire a bunului, obiect
al vânzarii. Această obligaţie constă în îndeplinirea oricărui act care poate fi cerut în mod
rezonabil cumpărătorului, care să permită vânzătorului să efectueze livrarea.
Potrivit dreptului comun, cumpărătorul este îndatorat să ridice bunul în locul şi
timpul în care vânzătorul face predarea şi să suporte cgeltuielile necesare aferente.
Dacă părţile nu au stabilit un loc şi un termen de preluare a bunului se face
conform principiilor generale, existenete în materie comercială, imediat după realizarea
acordului de voinţă, sau la cererea vânzătorului.
În cazul neîndeplinirii de către cumpărător a obligaţiei sale de luare în primire a
bunului vândut, vânzătorul poate recurge împotriva lui la următoarele mijloace de
constrângere:
a. să ceară executarea contractului, care presupune: plata preţului, luare în primire a
bunului, precum şi îndeplinirea celorlalte obligaţii ale cumpărătorului
b. să declare contractul rezolvit, el poate face declaraţia de rezoluţiune, în
următoarele cazuri: când neexecutarea de către cumpărător a uneia dintre
obligaţiile sale îmbracă forma de încplcare esenţială a contractului; dacă
cumpărătorul nu plăteşte preţul sau nu ia în primire marfa în termenul suplimentar
acordat de vânzător sau declară că nu-şi va îndeplinii aceste obligaţii în termenul
stabilit.
14
4.3. Rezoluţiunea contractului de vânzare-cumpărare comercială internaţională
Neexecutarea obligaţiilor contarctuale de vânzare comercială internaţională, poate
avea drept consecinţă rezoluţiunea contractului.
Rezoluţiunea este desfiinţarea cu efect retroactiv a contractului de vânzare
comercială internaţională, cu execuţie imediată, la iniţiativa uneia dintre părţi, ca urmare
a neexecutării obligaţiei celeilalte părţi din motive imputabile acesteia. Datorită cerinţei
de a se menţine şi executa obligaţiile contactuale, rezoluţiunea are caracter de excepţie.
Dispoziţiile Convenţiei Naţionale Unite de la Viena prevăd că rezoluţiunea
contarctului poate fi declarată în următoarele cazuri:
- Atunci când neexecutarea de către vânzător a uneia dintre obligaţiile sale
contractuale constituie o încălcare esenţială a contractului
- Atunci când vânzătorul nu predă mărfurile îm termenul suplimentar acordat de
cumpărător sau declară că nu le va predat în termenul acordat
Rezoluţiunea contractului se face printr-o declaraţie notificată către cealaltă parte.
Dacă se constată că înainte de data executării contractului se va săvârşii o încălcare
esenţială a contractului, cealaltă parte poate declara rezoluţiune anticipată.
Rezoluţiunea desfinţează cu caracter retroactiv contarctul de vânzare-cumpărare
internaţională, în cazul neexecutării culpabile de către debitor a obligaţiilor sale, spre
deosebire de reziliere, care intervine pentru cauze anterioare sau concomitente încheierii
contractului, rezoluţiunea intervine pentru fapte intervenite ulterior formării sale.
15
BIBLIOGRAFIE
1. Macovei Lidia: “Contractul comercial de vânzare
internaţională”
2. Virgiliu Anghelescu, Ervin Hutira: “Contracte comerciale
internaţionale”
16