Reeditare electronică cu acceptul direct al autorului GABRIELA MIMI BOROIANU şi al Bibliotecii Cronopedia, realizată de Ioan Muntean
Reproducerea - integrală sau parţială - a lucrării şi difuzarea ei pe cale electronică sunt autorizate pentru folosul privat al cititorului
şi pentru scopuri necomerciale.
Gabriela Mimi Boroianu
Balada iubirii
Gabriela Mimi Boroianu
2
Redactor: Lenuş Lungu
Coperta: Ioan Muntean (prelucrare foto web)
Tehnoredactare: Ioan Muntean
Corectură: Gabriela Mimi Boroianu
Grafică, ilustrare: Gabriela Mimi Boroianu (colecţie foto web),
Ioan Muntean (aranjament)
Ediţie apărută şi îngrijită sub egida administraţiei reţelei
Cronopedia (http://lenusa.ning.com)
Toate drepturile asupra acestei ediţii aparţin autorului
Gabriela Mimi Boroianuşi reţelei Cronopedia.
Tipărit la Editura StudIS
Adi Center® Iaşi
Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României
BOROIANU, GABRIELA MIMI Balada iubirii: poveşti/Gabriela Mimi Boroianu
- Iaşi: Editura StudIS, 2015 ISBN
821.135.1-1
Balada iubirii
3
Gabriela Mimi Boroianu
BBAALLAADDAA IIUUBBIIRRIIII
Editura StudIS
- Iaşi 2015 -
Gabriela Mimi Boroianu
4
Balada iubirii
5
Cuvânt înainte
Am citit cu deosebită atentie „Balada iubirii”, o combinație
interesantă între realitate și ficțiune. Realitatea este oferită de acea
scenă domestică, caldă, în care, în plină iarnă, bunica povestește
nepoților în faptul serii, fantastica baladă a haiducului sau
călătorului stelar. Întâmplările care se petrec, atât în spațiul cosmic
cât și pe pământ, mă duc cu gândul la Hermes Trismegistul și una
dintre legile sale cu caracter universal : Ceea ce se întâmplă în
cosmos, se repetă și în acest microcosmos care se numește
Pământul. O baladă sau un Cântec bătrânesc, este în definitiv o
epopee, este o istorie arhaică, este în felul ei o realitate pe care
inconștient sau nu, o înfășurăm în limbajul criptic al simbolurilor,
secretizând într-un fel acea întâmplare pe care o vom transmite
astfel generațiilor urmatoare.
Am citit de câteva ori balada. Interesul meu s-a legat nu atât
de modalitatea tehnică de a transforma aceasta întâmplare într-o
baladă, un produs folcloric de oirigine cultă, cât de mesajul pe care
produsul îl contine și îl transmite - așa cum am spus,- sub o forma
Gabriela Mimi Boroianu
6
criptată, umanității noastre atât de trecătoare. Menționez că ea
este asemănătoare, chiar dacă nu se identifică, cu marile legende
baladeşti ale universului nostru cultural, depășind însă granițele
noastre culturale și devenind universală.
Personajele implicate în drama ce se desfășoară în fața
ochilor noștri sunt: Haiducul stelar, (fiul Demiurgului), Lebăda
Fecioară a cărei mamă este astrul nopții, Luna, și Moartea. Acest
motiv al ființelor muritoare apare în Vechiul Testament, când
consumarea fructelor din pomul interzis, va duce la prima rupere a
relației dintre Creator și creația sa, aceasta fiind alungată din Rai ,
fiind pedepsită cu moartea la sfârșitul zilelor înscrise în cartea vieții.
De aici și blestemul care apare repetat la cei doi protagoniști,
acestia fiind obligați să aibă două tipuri de comportamente diferite-
de ființe astrale, dar și omenești,-neputându-se integra la un
moment dat într-una dintre ele în totalitate. Trezirea sentimentului
de iubire între cei doi protagoniști, va da naștere acelei crize de
identitate, pe de o parte, îi va împinge să renunțe mai devreme sau
mai târziu la condiția lor cosmică și căutarea unei soluții trecătoare,
legată de natura perisabila a ființelor omenești.
Această finalitate, în care divinul se întrupează în om, se va
face în baza unor acceptări sau renunțări în care este introdusă și
Moartea. Este foarte firesc. Dumnezeu renunțând la natura Sa
divină se va întrupa în Hristos, singura soluție de întoarcere în
universul cosmic fiind tocmai distrugerea ființei de carne în care s-a
întrupat. Acesta este însă doar un singur aspect al problemei.
Lebăda și apa, amintesc despre fata lui Faraon, Batia, care îl va salva
pe Moise din mrejele apei și pe care îl va crește ca pe copilul ei.
Harap Alb, fiul Craiului va merge în aceeași zona la împăratul care
avea mai multe fete, acestea fiind fiicele lui Faraon. Iosif va face
același lucru. Soția lui va deveni Asineta sau Asenet, Asnat, care de
Balada iubirii
7
fapt este una dintre preotesele zeiței Neith. Mai tarziu într-o baladă,
Broasca Roasca, Solomon va trage cu arcul și își va lua de soție o
broscuță, simbolul împărăției lui Faraon care se găsea întinsă
îndelungul fluviului Nil.
Moartea Lebedei, poate fi pusă și în legătură cu Mitul lui
Orfeu, mit de origine românească, pierderea ființei iubite,
determinându-l pe Orfeu (sau pe Heracles) să coboare în lumea
infernală și să o aducă din nou la lumina binefacătoare a soarelui.
Putem vorbi foarte mult despre ce se întâmplă în balada doamnei
Gabriela Mimi Boroianu. Dar cred că cel mai bine ar fi să îi lăsăm
cititorului plăcerea lecturii și să descopere tainele pe care aceasta
autoare le poartă cu dânsa în paginile cărții.
Ion Vanghele
Gabriela Mimi Boroianu
8
Balada iubirii
9
Balada iubirii
E iarnă. O pătură albă de nea acoperă totul în jur
parcă vrând să dea strălucire nopții ce începuse să-și
întindă umbrele peste curtea și căsuța ce se aflau la
marginea satului. Dinspre pădure se auzeau lupii urlând.
Focul ardea în sobă, copiii se jucau iar vocile lor erau
acompaniate de lemnele ce trozneau, agitate de câte-o pală
de vânt ce se aventura pe coș în jos. Bunica privea pe
fereastră dansul fulgilor de nea cu gândul dus departe la
anii când, lângă sobă, se jucau copiii ei acum duși departe.
Își alina dorul cu nepoții, bucățele din sufletul lor. Trebuia
să pregătească masa și apoi pe ei, pentru somn. Copiii de azi
sunt mai energici sau poate ea îmbătrânea și nu reușea să
mai țină pasul cu ghidușiile lor. Se desprinse de fereastră și
începu să pregătească cina. Când totul fu gata îi chemă la
masa nu foarte încărcată.
– Hai, spălați-vă pe mâini și veniți la masă, v-ați jucat
destul!
Trei glasuri ca trei clopoței răspunseră în cor:
Gabriela Mimi Boroianu
10
– Dar bunico e vacanță! Mai vrem să ne jucăm. În plus
suntem în casă nu ne-ai lăsat afară.
– Hai, lăsați vorbăria și treceți la masă!
I-ar fi lăsat afară dar se temea să nu se-mbolnăvească.
Erau tare fuduli când era vorba să se îmbrace iar dacă se
mai și udau hăinuțele alea ale lor, răceala era gata venită!
Nu-i putea convinge să poarte acolo o căciuliță de lână, ceva
un flanel, o vestă, un fular cum crescuseră îmbrăcați copiii
ei. E clar, e mult mai ușor să fii părinte decât bunic!
– Bunico ne spui o poveste? zise Oana întrerupând
gândurile bunicii.
– Mâncați mai întâi.
– Dar bunico dacă mâncăm tot, ne spui?
– Mă mai gândesc!
– Hai, bunico te rugăm!
– Bine, bine, mai vedem.
– Bunico ne-o spui pe cea cu Ileana Cosânzeana?
întreabă Dana.
– Nu mă, voi nu știți! intervine Gabiță, ne-o spune pe
cea cu Haiducul Stelar și Lebăda fecioară!
– Da! Da! aprobară fetele la unison, neștiind despre ce
poveste vorbea băiețelul.
– Te rugăm bunico și ruga lor curată încălzi inima
bunicii care răspunse:
– Bine, bine v-o spun!
Se băteau turcii la gura lor așa de repede mâncau,
parcă aveau concurs.
Balada iubirii
11
Bunica zâmbea învârtindu-se după ei.
Când totul a fost strâns iar îngerașii urcați în pat
așteptau cuminți, nemaiputând găsi nici o scuză se așeză pe
marginea patului începându-şi povestea.
– A fost odată ca niciodată că de n-ar fi fost nu s-ar
povesti
– Hai buni, nu așa...zise Găbiță. Daca vroim asta te
puneam să ne zici Albă ca zăpada! Spune așa cum știi tu..
– Te rugăm buni! Trei glasuri de copii și șase ochișori
de veveriță implorau, iar inima bunicii se înmuie.
– Bine, bine! Dar să știți că nu-mi mai aduc aminte
chiar totul așa că să fiți și voi mai înțelegători dacă buni o
mai greși ceva. Bine?
– Da, buni!
Și povestea începu să-şi cearnă cuvintele precum
iarna fulgii într-o liniște deplină iar cei trei nepoței torceau
cuminți ca niște pisoi ascultând vocea caldă a bunicii.
Gabriela Mimi Boroianu
12
A fost odată un astru mândru ce-n umbra Lunii sta ascuns. Cu raza lui scruta pământul și universul necuprins. Haiduc stelar neîmblânzit gonea prin codrii cerului În umbra Lunii învelit Stăpân al universului. Prea rece-n nemurirea lui, călcând pe veacuri fără teamă, Copil al Demiurgului născut fiind de-o pământeană, Haiducea Calea Lactee furtuni stelare ridicând Chemări ascunse-ntr-o scânteie le căuta, pe cer, flămând. Nu cunoștea supunerea, nu avea milă sau respect, Habar n-avea ce e iubirea, un sloi de gheață-n trup perfect. Dar laptele supt de la mamă și sufletul ce-n piept l-avea Nu-i dădeau pace și-l cheamau spre un ținut ce nu-l știa. Un loc unde minunile prind viață și se împlinesc, Acolo unde zânele în rând cu oamenii pășesc. Negându-și sufletul, chemarea, scruta cu raza-n-infinit Trăindu-și singur nemurirea până-ntr-o zi când, obosit Făcu popas într-o pădure lâng-un izvor cu apa rece... Mândrul haiduc cu plete sure n-a mai putut de-aici să plece. Descălecând la ceas de seară când Luna umbrele alungă Simți fiorul prima oară, știu c-aici trebuia s-ajungă!
Balada iubirii
13
Și firul poveștii se desfășura ca lâna de pe ghem,
împletindu-se cu vocea bunicii, întrerupt din când în când de
trosnetul unui lemn în sobă și de câte o întrebare curioasă a
unuia dintre cei trei nepoței cocoțați în mijlocul patului ce-şi
sprijineau căpşoarele pe brațe și-şi țineau ochișorii fixați pe
bunica dar care, defapt, priveau dincolo de ea în lumea magică ce
se țesea din cuvintele parcă aflate sub o vrajă, văzând aevea
haiducul si frumoasa lui...
– Bunico, bunico te rog nu te opri... -Ei, dar lăsați-mă să-mi
trag sufletul! Am obosit... vouă nu vă e somn?
– Hai bunico, e vacanță! Tu vrei să ne culcăm odată cu
găinile? Te rugăm...
– Bine, bine adu-mi un pahar cu apă, zisă bunica
neadresându-se special către unul anume.
Cei trei copii au sărit din pat ca la comandă îngrămădindu-
se să aducă un pahar cu apă bunicii.
Între timp bunica se ridică să mai bage un lemn în sobă,
uitându-se totodată pe fereastră la iarna ce-şi așternea liniștit
zăpada, ca o pătură, acoperind tot de parcă ar fi vrut să rămână
unica stăpână.
Gabriela Mimi Boroianu
14
Oana a adus paharul cu apă bunicii, urcându-se mai apoi în
pat împreună cu verișorii ei mai mici și reluându-şi firul
întrebărilor au început toți deodată
– Hai bunico, ne spui?
– Ce s-a întâmplat la izvor?
– De ce s-a dus haiducul acolo?
– Aveți răbdare și faceți liniște altfel nu mai zic nimic să
știți.
Și trei copilași ca trei pisoiași ai rămas cu ochii pe bunica
cu boticul pe lăbuțe într-o liniște deplină. Iar bunica începu cu
vocea ei caldă să depene firul povești în timp ce mâna-i împletea
firul de lână:
În fâlfâit de aripi albe, o lebădă veni în zbor, Se așeză pe iarba moale să guste apa de izvor. Dar cum bău, se ridică, iar haina penelor căzând, În raza Lunii arătă, un trup de fată cu chip blând Și-un glas atât de plin de dor că răscolea pădurea toată. O străbătea ca un fior, ca un vin dulce ce te-mbată. Haiducul o privea uimit cu pielea toată-nfiorată. Ceva așa desăvârșit el nu văzuse niciodată! Păsările toate au venit cu ea-mpreună ca să cânte Iar animalele pădurii stăteau cuminți să le asculte.
Balada iubirii
15
O zâna ce s-a coborât dintr-o poveste de-altădată, Să-ncânte un întreg pământ cu vocea ei cea minunată. Dar timpul trece nemilos și zorii genele-și ridică, Lăsând un soare luminos pădurea-întreagă să cuprindă. Atunci cu ochii lăcrimând ea haina penelor îmbracă Și aripi dalbe ridicând frumoasa lebăd-acum pleacă. Căci în blesteme țintuită inima de zână i se zbate Ziua-i o lebedă ce-i mută regină albă peste toate. Doar noaptea poate să-și arate adevărata-nfățișare Iar glasu-i dulce să-și înalțe la ceruri, ruga lui, cântare. Și s-a tot dus… spre cer în zbor, haiducul o privea uimit. Rămas în urmă la izvor de un blestem părea lovit! – Eu când o să fiu mare o să fiu ca lebăda! zise Oana. – Și eu o să fiu! repetă Dana, în urma ei repede.
Gabriela Mimi Boroianu
16
– Ce proaste sunteți! O să fiți pline de pene, câh...și n-o
să vă mai puteți juca cu păpușile și atunci îmi vor rămâne
mie și pot să le tai părul că voi n-o să mai puteți zice nimic...
Da, da faceți-vă lebede! E mai bine, e mai frumos...
– Ce știi tu săriră fetele amândouă gata de război.
– Bunico! strigă băiatul speriat.
– Ia, gata, fiți cuminți că nu vă mai spun nimic!
– Suntem bunico! Răspunseră trei glazuri tremurânde.
Bunica văzându-i liniștiți se ridică să mai arunce un
lemn în sobă. Viscolul se întețea afară iar zăpada parcă
dansa în brațele lui, un dans haotic acoperind cu fustele-i
răsfirate orice formă, nivelând totul, reducându-l la o mare
de alb...
– Bunico, da' unde s-a dus lebăda?
– Bunico, da' se mai întoarce?
– Bunico, da cum o va găsi haiducul?
– Ei, dragele mele aveți răbdare! Zise bunica luând
două guri de apă dintr-o cană, după care umplu o
crăticioară s-o pună pe sobă la fiert pentru un ceai.
Ce s-a-ntâmplat? Asta ce-a fost? și-l prinsă deodat' mirarea Atâtor zile fără rost când haiducea pe nouri zarea. Întors la ceruri astrul mândru vru să uite de-ntâmplare, Dar poți uita oare de cântul ce te-a cuprins în încântare?
Balada iubirii
17
Confuz stătea-n a Lunii umbră privind pierdut în infinit, Nu-nțelegea ce i se-întâmplă, haiducul s-a îndrăgostit. Neliniștit se-ntoarse iară în pădurea fermecată Dorindu-şi să se facă seară s-o vadă pe frumoasa fată. Ea, era visul lui ascuns pe care nu știa că-l are Fior în inimă pătruns fără să pună vreo-întrebare. ... În vremurile de demult când pe pământ trăiau titanii Când tinerețea stăpânea iar oamenii își uitau anii. Mai pe la răsărit cumva trăia-ntr-o țară-ndepartată Cu barba sură, fără vârstă, un rege ce avea o fată. Frumoasă cum niciuna nu-i și nu va fi alta vreodată Mândra Lebădă Fecioară de un blestem era legată.
Gabriela Mimi Boroianu
18
Dar timpul şi-a uitat măsura rămânând în așteptare Poveștilor neterminate să le găseasc-o rezolvare... Fiică a regelui cu Luna sub greu blestem fiind născută Era femeie doar când lumina Lunii pe trup i-era căzută. Născută între două lumi revendicată de-amândouă Trăia la margini de genuni cu viața împărțită-n două. Nimic nu poate fi mai greu decât blestemu-a două lumi, Nu ești nici om nu ești nici zeu, nu poți doar una să ți-o-
asumi! Nimic nu e mai greu de dus decât blestemul de la stele Când haina penelor ți-au pus să zbori când nu le vezi pe ele. Chemată fiind de-un dor cumplit, zbura plină de cutezanță. Își căuta al ei iubit ducând pe aripi o speranță. Juma' de suflet ea avea legată fiind cu nemurirea Și negre veacuri străbătea să-și întâlnească fericirea. Căci nu poți să iubești o stea când sângele îți e fierbinte. Nici om că n-ar înțelegea o lebăda fără cuvinte. Doar seara când Luna se-arată şi codrul o cheamă cu dor, Ca lebădă frumoasa fată se-ntoarce iarăși la izvor.
Balada iubirii
19
Cum intră în a Lunii rază, cum haina penelor căzu. Minune ce te-ngenunchează Haiducul nostru-atunci văzu. Prinzând curaj spre ea se-ndreaptă și hotărât o luă de mână, Privind-o-n ochi îi zise: – Fată, vrei să rămânem împreună? Ea zise: – Frumosule haiduc sunt om doar pe jumătate Mi-e greu blestemul ce îl duc de-atâtea veșnicii în spate. Sunt fiica Lunii cu un rege, pot să-mi arăt obrazul gol Doar în lumina ei cea rece, altfel s-o lebedă ce zbor. Un om eu nu pot să iubesc, cu veșnicia mi-s legată. Ziua ca lebădă trăiesc și gura mi-este ferecată... Amare lacrimi îi curgeau, din ochii mari sclipind a lună Ca perle se rostogoleau pe-obrajii albi ca de smântână. – Și nici un astru n-aș putea să îl iubesc cu el să fiu Pentru că n-ar înțelegea căldura ce-n suflet o țiu.
Gabriela Mimi Boroianu
20
Astfel grăi frumoasa fată privind în ochii de haiduc, Când el răspunse dintr-odată: – Și eu același blestem duc. Sunt fiul demiurgului iar mama mea-i o pământeană, Simțeam chemarea sângelui am ignorat-o cred, de teamă.. În lupte-mi dovedeam că sunt un astru rece și viteaz, Că nu mă leagă de pământ un suflet ce mă ține treaz. Am ignorat chemarea lui și sângele ce-mi arde-n vine. Sunt fiul Demiurgului, un astru nu un oarecine! Dar azi am înțeles ce sunt, că nu pot doar în cer trăi Că sunt legat și de pământ un om legat de veșnicii! Atâta timp am ignorat chemarea ce creștea în mine Și-atâtea zări am colindat până te-am întâlnit pe tine. Am înțeles că a mea soartă și dorul ce îmi arde-n piept, Legate sunt de tine, fată, dă-mi mâna că de mult te-aștept! Zâmbind atunci înfiorată cu lacrimi încă-n ochi jucând Ea-ntinse mâna rușinată, și zise cu glasul ei blând. – Prin negură de timp trecând te-aștept de-atâta timp
haiduce, Am să-ți dau mâna și-ascultând, te voi urma unde m-ai duce!
Balada iubirii
21
– Vai bunico! Ce bine, ce bine! Vor fi împreună... zice
Oana cu ochii visători parcă văzând nunta celor doi, iar
Găbiță deja coborâse din pat țopăind ca un iepuraș
strigând:
– Să cânte muzica! Să cânte muzica! Acompaniat de
aplauzele Danei.
– Ee ia potoliți-vă că nu vă mai spun nimic! zise
bunica, încercând să calmeze euforia celor doi gălăgioși dar
în același timp privindu-i cu ochii înlăcrimați văzând atâta
bucurie strălucind pe fața lor.
Imediat Găbiță a urcat în pat înghesuindu-se între
Dana și Oana așteptând ca bunica să reînceapă, iar firul
poveștii să se răsucească împletindu-se cu umbrele nopții
care pătrundeau în cameră făcând lumina să se strângă tot
mai aproape de becul ce licarea plăpând.
Gabriela Mimi Boroianu
22
După ce puse câteva flori de tei în crăticioara cu apă
ce fierbea pe sobă verificând în același timp focul, bunica
continuă:
Dar undeva într-un adânc, mult mai negru decât noaptea, Certându-se cu Dumnezeu, trăia deplin stăpână Moartea. Putere să distrugă-avea, destine vieților să fure Și-o ură cruntă-n ea ducea haiducului cu plete sure. Dușmanul ei cel mai cumplit, ce-n toate luptele-a învins-o Și-un munte peste a prăvălit, sub el în lanțuri a închis-o. Cu șapte lacăte de-argint, lăsând-o-n brațele frustrării Tot așteptând un punct slăbit și ceasul dulce-al răzbunării. Atât de mult mort l-ar fi vrut și sufletul să-i chinuiască, Of! Câte nu ar fi făcut, dorința să-și îndeplinească. Și-n gânduri cum se perpelea primi o veste bunăoară Haiducul se îndrăgostea de mândra Lebădă Fecioară. Se zgudui pământul tot, răsună hăurile toate Iar iadul mai aprinse-un foc ce bucurie azi pe Moarte! Un chin mai mare nu există, decât să pierzi ființa iubită S-o ții în brațe fericită ș-apoi deodată-i dispărută.
Balada iubirii
23
Și să nu poți nimic să faci, când i se curmă firul vieții, Să vezi în juru-i mii de draci, cum îi dansează dansul morții.
Tensiunea era atât de mare în cameră încât aveai
impresia că se aude râsul rece al morții făcându-ți pielea să
se încrețească. Trei perechi de ochișori licăreau încărcați de
lacrimi argintii care abia așteptau să se rostogolească pe
obrăjorii îmbujorați de emoție.
Văzându-și deja biruința Moartea începu să râdă Închipuindu-și suferința când pe fecioară-o s-o răpună. Căci ăsta-i planul cel avea, gândul cel crud al răzbunării Lovind haiducu'-n ce iubea, îi lua șansa fericirii.
Trei glăscioare începură să suspine simultan iar
bobițe de cristal se rostogoleau pe obrajorii dolofani
înodându-se sub bărbițele ce tremurau gata, gata să dea
drumul unui plâns în toată regula.
Gabriela Mimi Boroianu
24
Bunica continuă cu glasul ei cald povestea și iarna de
afară părea că ascultă, aducându-şi contribuția cu urletul
vântului ce se întețea, cu gerul ce făcea copacii să
troznească și, din când în când, cu un urlet al lupilor la luna
ce rotunjea în toată măreția ei pe boltă, vrând cumva să
pătrundă în camera mică atât de încărcată de emoție.
În poieniță la izvor, scăldați în razele de lună Doi tineri se iubeau cu dor făcându-și planuri împreună. Gândindu-se la viitor, pentru o-ntreagă veșnicie, N-au fost atenți c-al morții nor se-apropie cu frenezie. Dimineața în zori de zi Haiducu-n cer s-a ridicat. Lebădă, fata deveni, zburând pe lacul fermecat. Moartea chip de om îmbracă și la castel bate în poartă. În fața regelui se pleacă: – Am rege leac pentru-a ta fată! Trimite-un meșter iscusit haina penelor să-i fure Când soare fi-va răsărit fica ta fată va rămâne! Apoi un foc s-aprinzi, Mărite, în el s-arunci acest veșmânt Să ardă penele vrăjite să-ți auzi fata cuvântând! Să mergi Mărite la izvor, scăldată-n razele de soare Să-i privești ochii plini de dor și zâmbetul frumos de floare.
Balada iubirii
25
– Și îți mai dau un praf vrăjit, Tu să-l arunci peste-a ta fată Când soarele a răsărit vraja să-i fie ridicată! Și ai să vezi mărite rege, blestemul ce o stăpânește Ca abur peste lacuri trece, sub ochii tăi se risipește. – Cât vrei bătrâno să-ți plătesc? Vrei bani de aur sau pământ? – Vreau să pot și-eu să privesc blestemul risipit în vânt. Așa grăi Moartea vicleană zâmbind șiret din colțul gurii Văzând pe rege cum aleargă cuprins de febra pregătirii. Vuia cetatea ca un stup, toată treaba se făcea cântând. La butoaie cepur'le se rup vinul e mai dulce ca oricând. Se-aud lăutele cum cântă carnea sfârâie-n cuptor. Zici că-s pregătiri de nuntă, nu de ars, o piele la izvor!
Gabriela Mimi Boroianu
26
Chiar și zidu-și scutură cenușiul din culoare Și-mprumută din căldură, din lucirea de la soare. Clepsidra timpului își uită secundele în așteptare, Privind la lume cum se-agită, fremătând de nerăbdare. Când noaptea umbrele-și arată si totu' intră-n amorțire Alaiul pe-a cetății poartă iese, mergând către pădure. Pășeau încet în liniște vegheați de stelele din cer, Înfiorați în suflete de-al codrilor adânc mister. De-odată pasar'le-au tăcut, liniștea a cuprins pădurea, Din cer haiducu'-a coborât să-și întâlnească fericirea. Alunecând pe-a nopții boltă, în zbor lin lebăda veni, Și-ntr-o mișcare dezinvoltă, frumosul trup și-l dezveli. Către cer glasu-și înalță, făcând să râdă stelele Cu sufletul plin de speranță, ea își cânta cântecele. Stăteau curtenii în contemplare vrăjiți de cântecul de dor Doar hoțul cela-n grabă mare fură haina de la izvor. O noapte-ntreagă-au așteptat privind iubire-a doi copii.. – O, Doamne! Fi-va binecuvântat Soarele când o răsări! Fără să știe cei așteaptă și cât de mult s-au înșelat, Nu vedeau Moartea deghizată cum râde-n sine pe-nfundat!
Balada iubirii
27
– Bunico, bunico, o s-o omoare, bunico? Întreabă Oana
plângând.
– Nu așa bunico, că regele e deștept și n-o s-o asculte
pe Moartea aia rea? Zice și Dana acompaniind plânsul Oanei
cu suspinele ei.
– Fată tu ești proastă? Păi regele de unde să știe că e
Moartea?
– Bunico! Uite cum îmi zice Găbiță! Prost ești tu să știi!
Regele trebuie să le știe pe toate!
– Ba nu sunt! Nu așa bunico că nu sunt? Nu așa că
regele nu știe? Că doar Moartea acuma arăta ca o femeie!
– Gata, gata! Sau nu vreți să aflați continuarea? întrebă
bunica.
– Ba da, bunico! zise Oana întorcăndu-se către cei doi
și zicându-le:
– Dacă nu tăceți odată vă dau bobârnace!
Bunica începând să râdă de autoritatea Oanei
continuă să spună povestea:
Gabriela Mimi Boroianu
28
Cum văzură pleoapa zării tremurând că-şi saltă geana, Au pus foc pe la toți rugii înălțați să-i ardă haina. Dar fără haina fermecată, rămasă doar un om de-acum, În raza soarelui fu arsă, și-ncet se prefăcu în scrum. – Tăicuțule ce mi-ai făcut tocmai când mi-am găsit ursitul... Doar două nopți să fi trecut și se sfârșea tată blestemul! O, tată! O viață-aș fi trăit, alăturea de tine, în casă. Acum tăicuță m-ai pierdut, haina penelor mi-e arsă! Tăicuță, știu cât m-ai iubit, și cât ai vrut bine să-mi fie, Dar astăzi ai fost păcălit, căci m-ai pierdut pentru vecie. Rău te-a-nvățat, cin' te-a-nvățat, s-arunci asupra mea
pucioasă... Flăcări albastre-au transformat în fum pe fata cea frumoasă.
Balada iubirii
29
Păsările-au refuzat să cânte, izvorul apa își seca, Vântul a încetat să sufle, pădurea toată se usca. Stelele lumina-și sting de durere Luna s-a-nroșit, Îngerii din ceruri plâng, aripile și-au cernit. Haiducul privea-ncremenit, simțind că sufletul îi moare, Frumoasa fată dispărea deasupra lacului în soare. Un urlet sfâșie pădurea, fulger țâșnește către-nalt, Haiducul își striga durerea și ceru'-n două-a despicat. – O, Tată! Te rog să te-nduri, Pe Lebadă să nu mi-o iei! – De ce-mi ceri fiule minuni? Și moartea are rostul ei! – Atunci ia-mi tată nemurirea ș-aruncă-mă în iad să mor, Să ard în flăcări ca și ea, căci iad îmi este al său dor! Tu sufletul mi l-ai ucis, când mândra lebădă mi-ai luat, Gonindu-mă din paradis, de umbra Lunii m-ai legat. Luându-mi șansa fericirii, mi-ai făcut nemurirea chin, Ah! Blestem ceasul înserării ce-mi toarnă-n inimă venin! Azi nemurirea mi-e blestem, ce-n lanțuri de cer m-a legat, Renunț la tot! O zi mai dă-mi, o zi cu lebăda s-o-mpart!
Gabriela Mimi Boroianu
30
– Dumnezeu nu e rău, nu va lăsa Moartea să-nvingă!
Nu așa bunico?
– Aveți răbdare! zice bunica, ascultați povestea în
liniște dacă vreți să aflați sfârșitul, altfel vă bag la somn și
continui mâine seară!
– Nu buni, te rugăm...
Dar sporăvăiala din cameră fu întreruptă de scârțâitul
unei mașini pe zăpada ce crescuse destul de mult.
Cei trei iezi cucuieți își ițiră capetele la fereastră
tropăind de bucurie.
– A venit mămica, a venit mămica!!!
– Treceți în pat imediat! strigă bunica, sunteți desculți,
hai fuga, fuguța, cu voi vorbesc!
Dar bucuria era prea mare ca cei trei să asculte.
Deodată ușa de la hol se dete de perete, o pereche de cizme
începură să-şi scuture zăpada pe prag iar o voce ca un
clinchet de clopoțel strigă:
– Pe mine nu mă întâmpină nimeni?
– Mami, mami!
Balada iubirii
31
– Tuși!
Și trei veverițe se cocoțară în brațele noii venite!
– Ce curaj pe tine să pleci la drum pe o astfel de
vreme! Și singură, zise bunica.
– Mami nu mă certa te rog, dar muream de dorul
cocoloaşelor astea! Haideți să vă arăt ce v-am adus! zisă
Elena intrând înăuntru și închizând ușa de la hol căci deja
pătrunsese frigul de afară.
Intră în camera mică și începu să scoată o grămadă de
bunătăți din plasele pe care le adusese împărțind tuturor
din ele și în același timp dând explicații bunicii cum de se
hotărâse așa deodată să vină la țară. Cum Gigi soțul ei
plecase în delegație la București și cum se hotărâse să-şi ia
liber a doua zi fiindcă era vineri, zi cu program scurt, să
vină să petreacă sfârșitul de săptămână la țară împreună cu
copiii. În oraș nu ningea așa că i se păruse o idee minunată.
– Și, ia spuneți-mi voi sunteți cuminți sau o supărați
pe buni? zise Elena aplecându-se și luându-i la gâdilat
ducându-i cu râsete și fără comentarii în pat.
– Hai povestiți repede, ce făceați voi acum?
– Mami, mami, tuși! Trei glasuri la unison începură să
spună fiecare în felul lui însoțind cuvintele cu mimica și
gesturile adecvate, povestea așa cum o înțelesese. Elena
asculta răbdătoare zâmbind unei amintiri dragi, frânturile
de povești spuse de cei trei privind din când în când peste
capetele lor în ochii mamei, într-o înțelegere tăcută,
împărțind aceeași amintire ce venea parcă de dincolo de
timp.
Gabriela Mimi Boroianu
32
– Ce-ar fi s-o lăsăm pe buni să continue ea, zise Elena,
întrerupând sporovăiala celor trei, ridicându-se să-şi pună
o cană de ceai întrebându-şi din ochi mama dacă vrea și ea.
Bunica făcând semn că nu, începu cu glasul ei domol
să depene firul povești în liniștea ce se lăsase deodată în
cameră:
Urla pământul de durere scuipând cuvintele fierbinți, Marea s-a prefăcut în fiere lacrimi curgeau în ochi de sfinți. Plângea haiducu-nebunit și stele sfărâma în pumni, Din cer apoi le-a prăvălit închizând hăuri și genuni. Nicicând nu s-a mai auzit durere-așa copleșitoare, Nici cerurile n-au primit o rugă mai înălțătoare!
Balada iubirii
33
Atâta jale n-a văzut Pământul de când s-a creat! Plângea cel viu, cel nenăscut, plângea cel mort și îngropat. Dar ce-i făcut e bun făcut, soarta n-a fost scrisă-n stele! O greșală Demiurgul a făcut: A lăsat-o-n mâna Morții rele! Dar când durerea-i așa mare și vezi și pietre suspinând, Cum poți să fii nepăsătoare? Și Moartea s-a trezit plângând!
– Mărite Doamne am greșit, am venit să-mi faci dreptate Am vrut haiducul să-l înving, dar azi o vezi plângând pe
Moarte! Iartă Doamne al meu păcat eu în nemernicia mea Crezut-am că m-am răzbunat, ș-am ucis mândră Lebăda! Un suflet pur am condamnat dar am greșit cum vezi prea
bine, Ridică-mi pentru-al meu păcat, puterea de-a schimba destine. Ce satisfacție să-mi ofer văzând o lume-ngenunchind Ridicând ochii către cer și Mila-ți mare implorând? Cuprinsă-s de a lor durere cum nu aș fi crezut nicicând, Învii-o cu a ta putere! Te roagă Moartea azi plângând. – Tu înțelegi ce-mi ceri acum? Să schimb o-ntreagă rânduială, Să-nvii o lebăda ce-i scrum, doar să repar a ta greșală?
Gabriela Mimi Boroianu
34
Și chiar de-aș vrea știi bine tu, cei bun făcut nu pot schimba! Pot doar să-i așez sufletu' pe cerul nopților o stea. – O, Doamne! Știu că poți mai mult... chiar dacă le iei
nemurirea Lasă-i ca oameni pe pământ să poat' să-și trăiască iubirea! Ursește-le un alt destin, căci stă-n puterea ta și-apoi, Așează-n codru de-un festin: Cunună-i Doamne, pe-amândoi! Arată-ţi Mila înc-o dată, dă-mi mie ce pedeapsă vrei, Mai dă-le-o șansa lor la viață și fii alăturea de ei!
– Doamne, uitasem ce frumos povestești,- zise Elena-,
prinzând mâna mamei să o sărute. Bunica zâmbi
mângâindu-i obazul iar camera toată parcă fu cuprinsă de o
magie stranie... Elena se revăzu copil împreună cu frații ei
plecați acum departe, strânși în jurul mamei care povestea
cu aceeași voce minunată și două lacrimi se rostogoliră pe
obraz.
Balada iubirii
35
Deodată cerul s-a-negrit, Pământul s-a cutremurat Și doar un fulger s-a înfipt direct în cloaca cu păcat. Focurile-au încetat să ardă diavolii speriați fugeau. Dâre de lumină albă din cer în iad se pogorau. Însuși Luna preschimbată în om, pe dâră cobora În Iad s-o salveze pe fata ce-n lanțuri legată era. Talpa Iadului văzând, urla... nicicând nu s-a mai pomenit În iaduri să coboare Luna ca să învie ce-a murit! Închisă-n fundul Iadului cu șapte lanțuri sta legată, Frumoasa Universului cum fuse și Moartea odată. Dar când lumina sfântă, albă, pătrunse-n Iadu-ntunecat, Iar Luna-n glas de om cuvântă, toate lanțurile-au picat! Din praf de stele plămădit udat în lacrimă de rouă, Din lanțurile de argint și-o rază luată de la Luna nouă, Ia naștere un trup de fată cum încă nu s-a mai văzut Și de la Lună prinzând viață Lebăda mândr-a renăscut! – O, Doamne! Mare ți-e puterea, toți dracii-au îngenunchiat,
Privind cum din neant se-adună UN TRUP! Minunea s-a-ntâmplat...
Gabriela Mimi Boroianu
36
Când trupul rece prinde viață întregul Iad se înfioară: – O, mamă! În ale tale brațe azi m-am născut a doua oară! Stătea Haiducul la izvor plângând cu lacrimă amară, Când deodată lin, în zbor din ceruri pe pământ coboară, Dar nu în haina penelor ci ca o mândră domnișoară, Pe aripile îngerilor Frumoasa Lebădă Fecioară! Mă-ntreb cum aș putea să spun, că nu-s cuvinte să descrie Pământu'-i sărbătoare-acum iar Cerul este bucurie! Privind minunea-ncremenit, genunchii la pământ își pleacă Și către cer privind smerit Haiducu-a spus: – Iartă-mă, Tată! Atât de mare ți-e puterea minuni când vrei să-nfăptuiești... Cu toate după cum ți-e vrerea, Tu universul cârmuiești.
Balada iubirii
37
Ai dat Lebedei chip de fată și-o nouă viață-n ea ai pus, Azi în genunchi mulțumesc, Tată! Tu fericirea mi-ai adus. Renunț la a mea nemurire. Mă lasă doar să o iubesc Și-o viață în neprihănire, alături de ea s-o trăiesc. Să o iubesc, să mă iubească... În orice zi să-ți mulțumim, Să slăvim mila ta cerească cât pe pământ o să trăim. Din cer atunci un glas răsună zguduind codrul și câmpia, Ca toate să i se supună, Zise: – Să-nceapă veselia!” Și de la cer liber primind, Pământu-intră-n sărbătoare, Oameni și păsări în cor cântând, se pregătesc de-o nuntă
mare! S-au coborât stele din cer și chip de om au îmbrăcat, S-asculte-n crâng lăutele și-n horă s-au pus pe jucat. La proțap porcii se frigeau iar vinul din butoi curgea, Oile-ngropate-n jar erau căci un ospăț pe cinste se-ncingea!
Râzând, plângând, trei perechi de palmuțe începură să
aplaude asurzitor iar cei trei motănei să salte ca niște
mingiuțe în mijlocul patului.
– V-am spus eu! Decretă Găbiță cu o voce gravă.
– Da, tu ăla care le știi pe toate! Se întoarseră fetele
spre el luându-l la gâdilat.
Gabriela Mimi Boroianu
38
– Mami!!!! Strigă încolțit băiețelul..
– Daaa, răspunde gâdilându-l, vrei mai mult? întrebă
râzând Elena.
– Ia lăsați-mi copilul în pace răutăților zise buna
luându-l în brațe pe piciul care abia mai respira de râs. Sau
nu vreți să știți ce s-a mai întâmplat?
– Ba da, ba da, buni!
– Ba da, mami! zise și Elena în ton cu cele două fetițe.
Și fericire-a coborât peste ținutul legendar Cu Lebada fiind regină și rege Haiducul stelar. Fiind oameni obișnuiți și-n suflete purtând credința Condus-au cu înțelepciune, binelui dându-i biruința! Și au avut și ei copii...e mult de-atunci, nu se mai știe Dar știm c-atunci când au murit ei s-au întors la veșnicie. Se mai coboară câteodată pe lacul de lângă izvor Ca două lebede în noapte... Să nu uităm povestea lor.
Balada iubirii
39
Când ultimele cuvinte au fost rostite o liniște adâncă
se lasă în cameră. După toată agitația adormiseră cu
toții, fetele cuibărite lângă Elena iar Găbiță în bratele ei.
Era atâta pace în sufletul bunicii văzându-i...
Așeză puiul mic lângă ea și ghemuită pe un colț de
pat așa ca în anii dedemult adormi zâmbind.
- Sfârşit -
Gabriela Mimi Boroianu
40
Balada iubirii
41
http://lenusa.ning.com/group/bibliotecacronopedia
În Biblioteca Cronopedia au apărut: Nicu Doftoreanu - Tangouri dintotdeauna Chronos - Penița de Aur, anul II, nr. 16-17-18, iunie – iulie - august, 2014 Izvorul tămăduirii (Vinerea Luminată) Nicu Doftoreanu - Tangoul veşnic tânăr Nicolae Vasile - Punctul de sprijin Constantin Mîndruță - Mai apropape de lună Cuvinte sculptate - antologie de versuri Nicolae Doftoreanu - Tangouri altfel Zborul frunzelor în ceruri - antologie de versuri Nicu Doftoreanu ~ Tangouri de ieri, tangouri de azi
În curs de apariţie la Biblioteca Cronopedia: Antologia bilingvă româno-italiană „Cuvinte pe aripi de iubire” Antologia bilingvă româno-franceză „Cuvinte pe aripi de gând” Marin Voican Ghioroiu – Maria Tănase spune Marin Voican Ghioroiu – Nuntă-n Grădinari Colecţiile Bibliotecii Cronopedia: Viețile sfinților Tradiții Gastro&Literatura Mirific Povestiri cu tâlc Folclor internistic Călătorii virtuale Originea numelor Gânduri altfel Revista „Chronos – penița de aur – izvor de cultură”
Contact editura Biblioteca Cronopedia: mail: [email protected], [email protected] tel: 0771647750, 0763450054
Recommended