ÎNTEMEIEREA BISERICII. PERSECUȚIILE. CULTUL MARTIRILOR Întemeierea Bisericii
La Înălțarea Mântuitorului exista la Ierusalim un grup de 120 de frați care stăteau
alături de cei doisprezece apostoli (Matia a completat numărul lor -‐ Fapte 1, 15-‐26) direcți ai lui Hristos, așteptând împlinirea făgăduinței lui Hristos de a le trimite un alt Mângâietor (Fapte 1, 4-‐5). Învierea lui Hristos şi Cincizecimea petrecute la Ierusalim stau la începutul Bisericii creștine. Apostolii erau adunați în casa lui Ioan Marcu, după cum știm din Tradiție, când pe la ceasul 3 din zi un vuiet puternic a umplut casa, s-‐au arătat limbi ca de foc pe fiecare dintre ei și s-‐au umplut toți de Duhul Sfânt, începând să vorbească în alte limbi (Fapte 2, 1-‐4). Petru ține o predică, în care arată că toate profețiile Vechiului Testament s-‐au împlinit în Hristos, care a înviat din morți, iar în urma ei 3000 de suflete s-‐au botezat. Auzind cuvântul lui Petru aceștia „au fost pătrunși la inimă“ (Fapte 2, 37) și au întrebat de să facă? Petru le-‐a răspuns: „Pocăiți-‐vă și să se boteze fiecare dintre voi în numele lui Iisus Hristos, spre iertarea păcatelor voastre și veți primi darul Duhului Sfânt“ (Fapte 2, 38). Așa se intră în Biserică de atunci și până azi.
Această umplere a oamenilor de Duhul Sfânt este evenimentul fundamental al nașterii Bisericii. Prima comunitate creștină se naşte din Duhul Sfânt în ziua Cincizecimii şi îşi duce existenţa în umbra Duhului. Sfântul Luca relatează că "Biserica, în toată Iudeea şi Galileea şi Samaria, avea pace, zidindu-‐se şi umblând în frica de Domnul, şi sporea prin mângâierea Duhului Sfânt" (F.Ap. 9, 31). Această mângâiere a Duhului care se revarsă neîncetat zidind împreună cu apostolii şi ucenicii Biserica lui Hristos este experienţa trăită de primele comunităţi creştine. Diferenţa esenţială dintre comunitatea creştină şi orice alt tip de comunitate a fost şi trebuie să rămână "calitatea inspirată a propriei sale vieţi"1. Prin aceasta Biserica diferă de orice asociație sau confrerie umană, deoarece își trage viața din Iubirea nemărginită a Sfintei Treimi revelată în Sfânta Scriptură și Sfânta Tradiție. Un mare teolog apusean spunea că „Biserica este cel mai frumos gând de iubire al lui Dumnezeu“ pentru această lume.
Comunitatea descrisă are un ethos propriu, născut din ethosul iudaic radicalizat şi transformat calitativ uneori până la limita puterilor umane de către Mântuitorul Hristos în cunoscuta Predică de pe Munte prin celebrele formulări: "Aţi auzit că s-‐a zis celor de demult... Eu însă vă spun vouă..." (Mt. 5, 21-‐22, 27-‐28, 31-‐34, 38-‐39, 43-‐44).
Creştinismul s-‐a prezentat încă la începuturile sale drept o cale, "calea mântuirii" sau citându-‐l pe un duhovnic român din secolul al XX-‐lea, drept Cărarea Împărăţiei. Cei care s-‐au convertit la Hristos dintre iudei au pornit de fapt pe o cale nouă de viaţă, urmându-‐l pe Hristos. FA relatează ca Saul a plecat la Damasc să-‐i aducă legaţi la Ierusalim pe cei care mergeau pe calea lui Hristos (FA 9, 2). Priscila şi Aquila i-‐au arătat lui Apollo "cu de-‐amănuntul calea lui Dumnezeu" (FA 18, 26). Iudeii din Efes, care nu au crezut mărturiei lui
1 James Vernon Bartelet, Church-‐life and Church-‐order during the first four centuries, Oxford, 1943, p. 10, nota 1.
Pavel, nu credeau în Hristos, iar astfel bârfeau calea Domnului (FA 19, 9). Calea creştină a începuturilor are "rezonanţe ecleziale, fiindcă, îmbrăţişând "Calea" se adoptă modul de viaţă, radical înnoit, al comunităţii, are loc inserarea vieţii personale în Legământul pe care Dumnezeu l-‐a încheiat cu această comunitate, ce fiinţează prin comuniunea în Duhul Sfânt"2.
Biserica s-‐a întemeiat pe credinţa în învierea lui Iisus Hristos, pe care Domnul Însuşi o mijloceşte ucenicilor Săi prin repetate arătări, care au culminat cu şederea la masă şi mâncarea împreună cu ei, urmate apoi de Înălţarea la ceruri. Apostolii şovăitori sunt întăriţi în credinţă de Mântuitorul Hristos, iar mai apoi de Duhul Sfânt pogorât asupra lor. Apostolii au devenit martori ai învierii Domnului. Mărturia primă nu se naşte din credinţă, ci din evidenţă, din manifestarea directă a lui Hristos în faţa ucenicilor Săi, care vor propovădui apoi ceea ce au văzut cu ochii lor şi au pipăit cu mâinile lor despre Cuvântul vieţii.
Credinţa este însă un dar al lui Dumnezeu şi se naşte în urma auzirii cuvântului lui Dumnezeu din mărturia oamenilor şi mângâierea Sfântului Duh. Faptele Apostolilor ne prezintă o lume în care Dumnezeu lucrează prin îngeri, oameni şi minuni ale acestora la aducerea oamenilor la credinţă. Dumnezeu îi cheamă pe oameni prin propovăduirea kerygmatică apostolică, iar aceştie răspund liber chemării divine. Sfântul Luca i-‐a denumit pe primii creştini cu expresiile "cei care cred" sau "cei care au crezut" (FA 2, 44; 4, 32)3.
Faptele Apostolilor (2, 42) ne relaează că primii creștini stăruiau „în învățătura apostolilor și în comuniune (koinonia), în frângerea pâinii și în rugăciuni“. Acestea sunt de atunci încoace elementele fundamentale ale vieții creștine.
Comunitatea creştină diferea de celelalte asociaţii sau colegii ale lumii antice nu numai prin faptul că era o grupare eterogenă, ci şi datorită celor două "cetăţenii", pământească şi cerească, obţinută în urma convertirii prin botez, pe care membrii săi le deţinea, asigurându-‐le drepturi şi datorii. Participarea la rugăciunea comună și la Liturghia euharistică reînnoia apoi neîncetat unitatea creştinului cu Hristos şi cu ceilalţi fraţi 4 , devenind sursă de putere pentru "Liturghia de după Liturghie", adică slujirea adusă lumii şi oamenilor de către creştin. Creștinismul nu s-‐a afirmat apoi ca o forță persuasivă prin vorbe, ci ca o măreție a iubirii.
Mărturia comunității apostolice despre Iisus Hristos cel Înviat are valoarea unei paradigme valabile în orice biserică creştină până la sfârşitul veacurilor, mijlocindu-‐ne elementele fundamentale ale ethosului creştin al începuturilor.
Sfinții Apostoli și activitatea misionară a acestora
2 Aurelian C. Marinescu, Semnificaţia convertirii la creştinism în teologia secolelor I-‐III, (Teză de doctorat), Bucureşti, 1999, p. 117-‐118, nota 291. 3 Cf. Constantin Preda, Credinţa şi viaţa bisericii primare. O analiză a Faptelor Apostolilor, Editura IBMBOR, Bucureşti, 2002, p. 60 ş.u. 4 Euhariastia este întâi o taină a adunării. Adunarea în Biserică este prima lucrare liturgică, baza întregii Liturghii. Merg la Biserică pentru a alcătui Biserica împreună cu celelalte mădulare, pentru a fi ceea ce am devenit prin Botez, adică mădular în sensul deplin şi absolut al trupului lui Hristos. Cf. Alexander Schmemann, Euharistia Taina Impărăţiei, Trad. Boris Răduleanu, Editura Anastasia, Bucureşti, 1993, p. 28-‐29.
Cercetătorii au distins trei cercuri de ucenici ai lui Hristos: grupuri de oameni din popor cuceriţi de mesajul şi Persoana Sa (mulţimile care îl urmează – de ex. la înmulţirea pâinilor Ioan 6), ucenicii sau discipolii sedentari şi itineranţi (Lazăr şi surorile sale, Marta şi Maria din Betania -‐ Luca 10, diferite case în care intră şi mănâncă) şi cei 12 apostoli.
Apostol înseamnă trimis și prin acest concept sunt desemnați toți cei care au fost aleși de Hristos și trimiși ăn misiune cu împuterniciri și daruri deosebite. Cei doisprezece apostoli
Izvoarele evanghelice prezintă patru liste cu numele celor 12 ucenici (Marcu 3, 16-‐19; Matei 10, 2-‐4, Luca 6, 14-‐16 şi Fapte 1, 13), iar Evanghelia după Ioan cuprinde 9 nume. Cele douăsprezece nume sunt grupate în trei serii de câte patru, având în frunte constant pe Simon Petru, Filip şi Iacob, fiul lui Alfeu. Prima serie: Simon Petru, Andrei, Iacob şi Ioan
Este vorba de două perechi de fraţi, unde Petru şi Iacob sunt fraţii mai mari. Primii doi sunt originari din Betsaida, iar ceilalţi doi din apropiere de Capernaum, toţi patru pescari galileeni. Andrei este ucenicul prim al lui Hristos, numit protocletos (primul chemat).
Petru era căsătorit şi a venit la Hristos chemat de fratele său Andrei, care fusese ucenic al lui Ioan Botezătorul. Primeşte supranumele aramaic de Chefa, tradus în greceşte cu Petros, adică piatră.
Iacob şi Ioan, cunoscuţi ca „fiii lui Zevedeu“, numiţi de Iisus Boanerghes, adică „fiii tunetului“, datorită caracterului îndrăzneţ al celor doi. Ultimii trei, Petru, Iacob şi Ioan, sunt cei mai apropiaţi ucenici ai săi, pe care Iisus a dorit să-‐i aibă aproape în cele mai speciale momente ale activităţii sale: învierea fiicei lui Iair (Marcu 5, 37), Schimbarea la Faţă (Marcu 14) şi în timpul rugăciunii din Grădina Ghetsimani. Preeminenţa (Matei 26, 37). Preeminenţa acestor trei ucenici în comunitatea creştină timpurie de la Ierusalim este evidentă din faptul că Iacob este decapitat din porunca lui Agrippa (prăznuit pe 30 aprilie), iar Petru şi Ioan îşi asumă un rol determinant la începuturile Bisericii (Cf. FAp cap. 3-‐8). Din relatarea lui Eusebiu de Cezareea știm că Andrei a predicat în Sciția, Petru în Palestina, Asia Mică și Italia, iar Ioan în Asia. Ioan a participat la Sinodul de la Ierusalim din anul 50, când s-‐a stabilit ca creștinii să nu fie supuși circumciziei. Trăiește ultima parte a vieții la Efes, iar mai apoi în exil pe insula Patmos, unde are revelația Apocalipsei. Este prăznuit pe 8 mai.
Petru a participat la Sinodul de la Ierusalim (50), a predicat în Ierusalim, Iudeea, Asia Mică, Babilon, Roma. La Roma a murit răstignit pe o cruce cu capul în jos. Sfintele sale moaște se află în Basilica Sfântul Petru din Roma. A doua serie: Filip, Toma, Natanael Bartolomeu şi Matei
Filip este primul din al doilea grup. Era din Betsaida, fost ucenic al lui Ioan, care îl va chema şi pe Natanael la urmarea lui Hristos (Ioan 1). Eusebiu ne spune că ar fi murit la Ieropole în Frigia, unde au trăit și două fiice de-‐ale lui care aveau darul profeției.
Toma se bucură de o atenţie deosebită în Evanghelia după Ioan. Te’oma înseamnă în aramaică geamăn, lucru tradus în greacă prin dydimos, fiind ucenicul care reprezintă trecerea de la îndoială la credinţă. El este cel care l-‐a pipăit pe Domnul Înviat, iar după Cincizecime se spune că a predicat în India și în Parția. Biserica îl serbează pe 6 octombrie.
Bartolomeu, care apare în trei din cele patru liste cu cei doisprezece a fost identificat cu Natanael. Natanael este prenumele patronimului Bartolomeu, adică fiul lui Tolomeu, derivate din aramaicul Tolmai. După tradiție ar fi predicat în Armenia.
Matei este chemat de Iisus în apropiere de Capernaum să îl urmeze, acesta fiind vameş. Matei este identificat cu Levi, fiul lui Alfeu, deşi este foarte greu de explicat de ce Marcu şi Luca nu îl identifică pe Matei cu Levi. El scrie Evanghelia care îi poartă numele pentru compatrioții săi iudei, în anul 43-‐44, în limba aramaică. Este prăznuit pe 16 noiembrie. A treia serie: Iacob al lui Alfeu, Simon Zelosul, Iuda Tadeu şi Iuda Iscarioteanul
Iacob al lui Alfeu este numit şi Iacob cel Mic, pentru a putea fi distins de Iacob al lui Zevedeu. Pe mama sa o chema Maria (femeie mironosiţă, numită la Matei 28, 1 „cealaltă Marie“) şi avea şi un frate Iosif. A participat la alegerea lui Matia, dar nu se știe unde a predicat. Este prăznuit la 9 octombrie.
Simon Zilotul sau Canaaneul, de la qan’ana sau zelotes, care înseamnă „zelos“, dar nu făcea parte din grupul zeloţilor, rezistenţii cu arma împotriva stăpânirii romane.
Iuda Tadeu apare în două liste cu numele Iuda (Luca 6 şi FAp. 1), iar în celelalte două cu numele Tadeu (Marcu 3 şi Matei 3). Cercetătorii au identificat cele două persoane, considerând că numele lui era Iuda şi supranumele Tadeu (de la grecescul Teodot – dăruit de Dumnezeu).
Ultimul este Iuda Iscarioteanul, diferit de celălalt Iuda, trădătorul lui Iisus Hristos. Explicaţia ultimă a trădării nu sunt banii, ci faptul că diavolul a intrat în el (Luca 22, 3).
Cei doisprezece ucenici îl părăsesc pe Mântuitorul în timpul patimilor şi al răstignirii, dar după arătările Celui Înviat vor mărturisi cu toată puterea ceea ce au văzut şi auzit despre Cuvântul Vieţii. Acest lucru reprezintă una din cele mai puternice dovezi pentru dumnezeirea şi Învierea Domnului.
Ucenicii, aleşi în număr de 12 pentru a sintetiza tendinţele mesianice existente în poporul Israel, devin o prelungire vie a Persoanei lui Iisus şi a activităţii Sale în prezent şi în viitor. Şederea apostolilor pe 12 tronuri la venirea împărăţiei Sale arată că rolul celor 12 nu va înceta până la sfârşitul veacurilor. Apostolii (trimişii) vor face tot ceea ce a făcut Învăţătorul lor, vestesc Împărăţia lui Dumnezeu cu putere. Trimişii au acelaşi rang ca Cel care i-‐a trimis: „Cine vă primeşte pe voi pe mine mă primeşte, şi cine mă primeşte pe mine primeşte pe cel care m-‐a trimis pe mine“ (Mt. 10, 40).
Sfinții Apostoli au fost cinstiți ca martiri, după cum atestă tradiția apostolică. Cea mai veche mărturie despre un martiriu al apostolilor în totalitatea lor o întâlnim la Policarp al Smirnei5, iar cinstirea acestora s-‐a realizat și printr-‐un cult la mormintele lor de la sfârșitul secolului al II-‐lea6. Cinstirea Sfinților Apostoli s-‐a generalizat definitiv în secolul al III-‐lea7. Cele mai vechi imagini ale Sfinților Apostoli Petru, Pavel, Ioan și Andrei au fost descoperite în anul 2012 într-‐o catacombă din apropierea Romei cu ajutorul unor tehnici noi de restaurare care folosesc laserul. Imagile pictate pe plafonul unui mormânt au fost datate în a doua jumătate a secolului al IV-‐lea.
Eusebiu de Cezareea menționează următoarele teritorii de misiune ale unora dintre Sfinții Apostoli:
«Când Sfinţii Apostoli şi ucenici ai Mântuitorului nostru s-‐au împrăştiat peste întreg pământul, lui Toma, după spusele Tradiţiei, i-‐a căzut la sorţi Ţara parţilor, lui Andrei Scythia, lui Ioan, Asia, unde şi-‐a petrecut viaţa până ce a murit la Efes. Petru pare să fi predicat evreilor răspândiţi în Pont, Galatia, Bitinia, Cappadocia şi Asia, pentru ca la urmă ajuns la Roma să fie răstignit cu capul în jos, aşa cum singur dorise să pătimească. Ce să mai spun de Pavel, care, după ce vestise Evanghelia lui Hristos din Ierusalim până-‐n părţile Illyriei, a suferit martiriul la Roma sub Nero? Acestea sunt arătate tocmai de Origen în cartea a III-‐a a Comentariilor asupra Genezei » (Istoria Bisericească, III, 1, 1-‐3).
2.2.3 Sfântul Apostol Pavel Alături de cei doisprezece apostoli, un loc de frunte în răspândirea creștinismului l-‐a
jucat Sfântul Apostol Pavel. Deoarece viața, activitatea și misiunea sa sunt studiate în cadrul Noului Testament, vom schița doar succint importanța sa pentru misiunea creștină în primul secol.
Călătoriile misionare ale Sfântului Apostol Pavel, însoţit de colaboratorii săi, au avut drept consecinţă întemeierea mai multor centre creştine urbane în Cipru, Asia Mică şi Grecia. Mesajul creştin a ajuns însă în unele oraşe înainte de misiunea apostolului neamurilor, spre exemplu în Efes8. Din nefericire nu ştim decât foarte puţin sau deloc despre modul în care comunităţile pauline din aceste provincii s-‐au dezvoltat. După ce Pavel şi Barnaba au vestit Evanghelia în Cipru nu mai avem nici o ştire despre evoluţia creştinismului
5 Cf. Sfântul Policarp al Smirnei, Epistola către Filipeni (9), în: Scrierile Părinților Apostolici, traducere de pr. dr. Dumitru Fecioru, București, 1995, p. 254. 6 Dovezile se găsesc în Istoria bisericească a lui Eusebiu de Cezareea. Pentru amănunte vezi Theofried Baumeister, „Heiligenverehrung I”, p. 105-‐106. 7 Cf. Karl Suso Frank, „Vita Apostolica. Ansätze zur apostolischen Lebensform in der alten Kirche”, în: Zeitschrift für Kirchengeschichte, Band 82 (1971), p. 153-‐159. 8 Cf. Simon Légasse, Les autres voies de la mission (de l'Orient jusqu'à Rome), în Histoire du christianisme: Tome I -‐ Le nouveau peuple (des origines à 250), Desclée, Paris, 2000, p. 155.
în această insulă până în secolul al IV-‐lea, când trei episcopi ciprioţi sunt prezenţi la lucrările Sinodului I Ecumenic. Nu ştim ce s-‐a întâmplat după propovăduirea paulină în Perga, Antiohia Pisidiei, Iconium, Listra, Derbe, pentru a numi doar cetăţile vizitate în prima călătorie misionară (45-‐48). În cea de-‐a doua și cea de-‐a treia călătorie misionară (51-‐54 și 54-‐58), Sfântul Apostol Pavel își mărește zona de misiune înspre Nordul și Vestul Asiei Mici, petrecând cea mai multă vreme în Efes, dar încreștinând și cele mai importante cetăți ale Greciei de azi, începând de la Filipi și până la Atena și Corint.
Și-‐a sfârșit viața martirizat la Roma prin tăierea capului în anul 67 d. Hr, în timpul persecuției împăratului Nero. Persecuțiile împotriva creștinilor A. Persecuții iudaice: Sf. Arhid. Ștefan; Iacob, fratele Domnului -‐ mor ca martiri le Ierusalim, fiind uciși de iudei, acuzați de blasemenie împotriva lui Dumnezeu, prin recunoașterea lui Iisus Hristos cel Înviat ca Fiu al lui Dumnezeu. Martiriul Sf. Ștefan. Sfântul Ștefan a făcut parte din cei șapte diaconi aleși de Sfinții Apostoli la Ierusalim pentru slujba diaconiei, adică ajutorarea văduvelor, săracilor și orfanilor. Sfântul Luca istorisește că era un „bărbat plin de credință și de Duh Sfânt” (F. Ap. 6, 5), excelând în înțelepciune și putere, făcând semne și minuni mari în popor (F.Ap. 6, 8-‐10). Mărturisind plin de curaj faptul că Iisus Hristos, cel răstignit de iudei, este Fiul lui Dumnezeu și a înviat din morți, este acuzat de hulă și judecat în sinedriu, instanța de judecată a evreilor. În ședința sinedriului Sfântul Ștefan ține o cuvântare extraordinară, în care interpretează toată istoria poporului Israel în cheie hristologică, iar urma acestei cuvântări este condamnat la lapidare. Finalul vieții lui este istorisit astfel de Sfântul Luca: „Iar Ștefan, fiind plin de Duh Sfânt și privind la cer, a văzut slava lui Dumnezeu și pe Iisus stând de-‐a dreapta lui Dumnezeu. Și a zis: Iată văd cerurile deschise și pe Fiul Omului stând de-‐a dreapta lui Dumnezeu! Iar ei, strigând cu glas mare, și-‐au astupat urechile și au năvălit asupra lui. Și scoțându-‐l afară din cetate, îl băteau cu pietre. Iar martorii și-‐au pus hainele la picioarele unui tânăr, numit Saul. Și îl băteau cu pietre pe Ștefan care se ruga și zicea: Doamne Iisuse, primește duhul meu! Și, îngenunchind, a strigat cu glas mare: Doamne, nu le socoti lor păcatul acesta! Și zicând aceasta a murit” (F. Ap. 7, 55-‐60). Aceasta este mărturia lăsată nouă de primul sfânt al bisericii, o mărturie a iubirii de Dumnezeu și a iertării dușmanilor. Martiriul este cel mai înalt gest de mărturie pe care îl poate de cineva înaintea lui Dumnezeu. Martiriul Sf. Iacob, fratele Domnului: Începând cu anul 30 d. H. în fruntea Bisericii Ierusalimului s-‐a aflat Iacov, "fratele Domnului". Hegesip, evreu convertit la creştinism, care a trăit în generaţia imediat următoare apostolilor, renumit datorită călătoriilor întreprinse prin marile centre creştine, a relatat în Memoriile sale despre Iacov fratele Domnului că a fost primul episcop al Ierusalimului, fiind aşezat la conducerea Bisericii de către apostolii
înşişi.9 Mărturia dată de acesta pentru mesianitatea lui Hristos şi faptul că a desfăşurat o misiune deosebită convertindu-‐i pe mulţi conducători evrei la creştinism i-‐au atras ura iudeilor, care l-‐au ucis aruncând-‐l de pe aripa templului10. În timp ce tronul său episcopal putea fi văzut încă în vremea lui Eusebiu de Cezareea11, mormântul său se poate vedea până azi în valea Chidronului, alături de cel al profetului Zaharia şi al lui Abesalom. Între anii 34-‐37, atunci când Apostolul Pavel a făcut prima vizită la Ierusalim, nu a întâlnit aici decât pe Petru şi pe Iacov fratele Domnului (Gal. 1, 18-‐19), pe care l-‐a vizitat şi după sosirea la Ierusalim din cea de-‐a treia călătorie misionară în anul 58 (F. Ap. 21, 18)12. Prin urmare, ceilalţi apostoli nu se mai aflau în Cetatea Sfântă în vremea aceea, fiind împrăştiaţi deja printre neamuri spre a-‐L vesti pe Hristos. Moartea lui Iacov fratele Domnului s-‐a întâmplat cu puţin timp înaintea asediului lui Vespasian asupra Ierusalimului, aproximativ în anul 62, fiind iniţiată de către marele arhiereu Anania din partida saducheilor, care s-‐a folosit de dreptul de procurator în timpul vacanţei dintre procuratorii romani Porcius Festus şi Albinus, lucru care a dus la destituirea sa din funcţia sacerdotală13. Războiul iudeo-‐roman izbucnit în mai 66 din cauza jefuirii casei templului de către procuratorul roman Florus urmărea eliberarea iudeilor de sub jugul romanilor, fiind iniţiat de zeloţi. Vespasian şi Tit au condus armatele romane, cucerind în anul 70 Ierusalimul, iar în 73 ultima fortăreaţă a zeloţilor, Masada14. Templul din Ierusalim, despre care Mântuitorul Iisus Hristos a mărturisit că nu va rămâne piatră pe piatră (Mt. 24, 2) a fost distrus, iar astfel au încetat jertfele sângeroase, dar s-‐a realizat și separarea definitivă a creștinismului de iudaism. Conducerea spirituală a iudeilor a fost preluată de școlile iudaice din Babilon și Tiberias. Comunitatea creştină din Ierusalim, compusă din creştini dintre evrei, a părăsit cetatea înainte de izbucnirea războiului iudaic datorită unei "proorocii împărtăşite mai marilor acestei cetăţi"15, mutându-‐se la Pella, oraş păgân din Pereea. Nu se ştie mai nimic despre istoria posterioară mutării la Pella a comunităţii ierusalimitane. Intenţia împăratului Adrian de a construi în locul Ierusalimului oraşul păgân Aelia Capitolina, cât şi un decret care interzicea circumcizia au condus la o a doua revoltă condusă de Bar Cohbar (fiul stelei) între anii 132-‐135. După înăbuşirea revoltei şi dărâmarea 9 Acesta este diferit de "Iacov al lui Alfeu" şi de "Iacov, fratele lui Ioan", ambii fiind fiii lui Zevedei. Fericitul Ieronim şi după el teologii romano-‐catolici îl identifică pe Iacov al lui Alfeu cu Iacov fratele Domnului, afirmând prin aceasta că este numai văr cu Mântuitorul, în timp ce răsăritenii, urmând lui Clement, Origen şi Epifanie, susţin că el este deosebit de apostoli. O prezentare a persoanelor cu numele de Iacov care apar în Evanghelie prezintă André Benoit, Personajele din Evanghelie numite Iacov, în Originile creştinismului, trad. de Gabriela Ciubuc, Editura Polirom, Iaşi, 2002, p. 208-‐210. 10 Cf. Eusebiu, Ist.bis., II, 23, 4-‐20. Iosif Flavius vorbeşte despre omorârea sa cu pietre Cf. Josephus Flavius, Antichităţi iudaice, II, p. 571. 11 Cf. Eusebiu, Ist.bis., VII, 19. 12 Privitor la importanţa sa ca episcop al Ierusalimului cf. Iustin Moisescu, Ierarhia bisericească în epoca apostolică, Editura Mitropoliei Olteniei, Craiova, 1955, p. 52-‐53. 13 Cf. Josephus Flavius, Antichităţi iudaice, II, p. 571. 14 O descriere amănunţită a războiului oferă Josephus Flavius, Istoria războiului iudeilor împotriva romanilor, trad. de Gheneli Wolf şi Ion Acsan, Editura Hasefer, Bucureşti, 1999. 15 Cf. Eusebiu, Ist.bis., III, 5, 3.
Ierusalimului a fost construit pe locul templului un sanctuar în cinstea lui Jupiter, evreilor fiindu-‐le interzis accesul în oraş sub pedeapsa cu moartea. În secolul al 4-‐lea le era permis accesul în oraş numai în ziua de 8 august (ziua distrugerii oraşului de către Tit), pentru a plânge lângă vechiul zid al templului16. De atunci până azi evreii se roagă zi şi noapte la Zidul Plângerii pentru binele personal, al poporului lor, dar şi pentru reconstruirea templului distrus17. Împăratul a construit în acelaşi timp deasupra locului unde se aflase Golgota şi Mormântul Mântuitorului, locuri cunoscute de creştinii vremii prin tradiţie şi respectate ca atare, un terasament de piatră, pe care a fost ridicat un templu în cinstea zeiţei Afrodita. Ceea ce trebuia să fie o victorie a păgânismului s-‐a arătat însă aproape 200 de ani mai târziu a fi fost providenţă divină, deoarece această platformă a protejat locurile sfinte ale creştinilor, astfel încât la începerea săpăturilor de către Constantin cel Mare în anul 326 stânca Golgotei şi peştera Învierii au fost găsite intacte. B. Persecuții ale autorităților romane păgâne: Nero (54-‐68) -‐ Dioclețian (285-‐305) Persecuțiile au cunoscut două etape: 1. până la Deciu (249-‐251) -‐ incidentale și locale, aplicate pe bază de rescript, creștinii fiind urmăriți mai mult din inițiativa guvernatorilor de provincii și a mulțimii păgâne. 2. de la Deciu la Dioclețian (285-‐305) -‐ sistematice și generale, aplicate pe bază de edict, fiind dezlănțuite de autoritățile romane cele mai înalte, îndeosebi de împărați. Cauzele persecuțiilor: Monoteismul creștin și exclusivismul său au intrat imediat în conflict cu lumea politeistă, care permitea în panteonul său nenumărați zei, care nu se excludeau unul pe altul. Strânsa legătură dintre religie și viața socială și politică au condus la prezența idolatriei în toate manifestările sociale și culturale ale lumii greco-‐romane. Nu exista nici o manifestare politică în care zeii să nu fie mai întâi cinstiți. Necinstirea acestora de către creștini a fost considerată de păgâni ca ofensă adusă statului și zeilor săi. Orice calamități venite asupra orașelor romane (molime, incendii, cutremure etc.) erau considerate răzbunări ale zeilor, pentru faptul că nu erau cinstiți de creștini. Cultul împăratului, considerat în rândul zeilor, era o obligație cetățenească de prim rang și el asigura unitatea politică a imperiului. Acesta se realiza prin jertfe de tămâie și libații aduse în fața statuii împăratului. Aceste acte erau însă considerate idolatrie de către creștini, fapt pentru care le refuzau, fiind ca urmare acuzați de ofensă adusă majestății imperiale.
16 Cf. Joachim Gnilka, op. cit., p. 31-‐32. 17 Valoarea spirituală pe care acest zid rămas din templu o are pentru evrei este arătată şi de faptul că cele mai scumpe locuiţe din lume sunt locuinţele aflate în imediata apropiere a acestui zid. Pe vechiul loc al templului se ridică azi moscheea El-‐aqsa, al treilea loc sfânt al musulmanilor după Meca şi Medina.
Persecuția lui Deciu (249-‐251) Edict de persecuție în toamna lui 249, nu se păstrează textul, dar se știe ce prevedea din modul de aplicare. Creștinii trebuiau să facă acte de adeziune la păgânism în întreg imperiul: sacrificii, libațiuni, jertfe de tămâie. Erau chemați după liste în toate orașele, iar după cinstirea zeilor se emiteau certificate. Au fost nenumărați apostați, dată fiind amploarea persecuției, reprimirea acestora în Biserică după încetarea persecuției constituindu-‐se într-‐o foarte mare dilemă. Au fost patru categorii de apostați: -‐ sacrificati -‐ cei ce au sacrificat zeilor. -‐ thurificati -‐ cei ce au adus ardere de tămâie -‐ libellatici -‐ cei care au adus un certificat obținut fără mărturisire creștină de la autorități (descurcăreții) -‐ acta facientes -‐ au declarat la interogatoriu că nu sunt creștini, dar nu au adus jertfă zeilor în nici un fel. Au fost stabilite grade de penitență diferite pentru reprimirea în biserică, în funcție de gravitatea vinei lor. În timpul lui Dioclețian (285-‐305) a fost declanșată cea mai amplă ofensivă împotriva creștinilor, fiind emise patru Edicte de persecuție (303-‐304). S-‐a urmărit nimicirea totală a creștinismului, fiind prevăzută distrugerea locașurilor de cult, interzicerea adunării creștinilor, arderea cărților sfinte, arestarea clericilor etc. Au murit cei mai mulți martiri de până atunci. Martiri din timpul persecuțiilor: Sf. Ap. Petru și Pavel (Roma, 67); Sf. Ioan Evanghelistul (Efes, 100); Ignatie al Antiohiei (Roma, 107); Simeon al Ierusalimului (în timpul lui Traian 117-‐138); Sf. Policarp (Smirna, 155); Sf. Justin Martirul și Filozoful (Roma, 165); Cecilia (Roma, sub Marcu Aureliu 161-‐180); Potin și alți 48 de martiri din Lugdunum (sub Marcu Aureliu); 12 martiri în Scili (Africa), anul 180, sub Comod 180-‐192; Leonida (Alexandria, sub Septimiu Sever 193-‐211); Perpetua și Felicitas (Cartagina, 203); Ipolit și Ponțian ai Romei (Roma, 235); Fabian al Romei, Alexandru al Ierusalimului, Vavila al Antiohiei, preotul Pionius din Smirna (sub persecuția lui Deciu 249-‐251); Sixt II al Romei, Ciprian al Cartaginei, diaconul Laurențiu din Roma (sub persecuția lui Valerian 253-‐260); Martiri în timpul persecuțiilor lui Dioclețian (285-‐305): Antim al Nicomidiei; Sfânta Varvara (Eliopol, Egipt); Cosma și Damian (medici fără de arginți, Asia Mică, Roma); Gheorghe (Capadocia); Dimitrie, diacon din Sirmium; Dimitrie din Tesalonic; Ecaterina (307, sub Maximin Daia), Petru al Alexandriei, preotul Pamfil din Cezareea Palestinei; Cei 40 de martiri din Sevastia (320 sub Liciniu). Epoca persecuțiilor s-‐a încheiat în timpul împăratului Constantin cel Mare, care prin decretul de la Milano 313, iar mai apoi prin învingerea lui Liciniu (324) a asigurat libertatea totală de cult a creștinilor. Chiar și în această perioadă nu toți împărații au fost persecutori,
existând printre ei și unii care au fost favorabili creștinilor: Filip Arabul (244-‐249) și Gallienus (260-‐268). Martiriul și cultul martirilor Sfântul Apostol Pavel îi numește în adresele epistolelor sale pe primii creștini convertiți, ca fiind mădulare ale Trupului lui Hristos, adică ale Bisericii, „sfinți și aleși”. Prin aceasta el exprimă sfințenia colectivă a comunității creștine. Participarea acestora la sfințenia lui Dumnezeu prin urmarea lui Hristos (cf. Rom 1, 7; 1 Cor 1, 2) se realizează prin Sfântul Duh18. Dorința de sfințenie este urmarea lui Hristos în umbra Sfântului Duh19. În Noul Testament se întâlnește calificativul de „sfânt”, de asemenea, pentru profeți, apostoli și martiri. Sufletele martirilor care au fost uciși pentru cuvântul lui Dumnezeu se află la picioarele dumnezeiescului altar din ceruri20, conform Apocalipsei lui Ioan, și strigă cu voce tare: „Până când, Stăpâne sfinte și adevărate, nu vei judeca și nu vei răzbuna sângele nostru, față de cei ce locuiesc pe pământ?” (Apoc 6, 9-‐10)21. De aici, s-‐a născut concepția că martirii după moartea lor petrec în rai la Dumnezeu și pot vorbi cu El22. Această înțelegere a ridicat ceata martirilor deasupra „creștinilor obișnuiți” și le-‐a creat un acces spre sfințenie într-‐o manieră ieșită din comun. Același proces s-‐a întâmplat și cu privire la mărturisitorii credinței, asceți, fecioare, episcopi și alte personalități ale Bisericii vechi, care au fost considerați sfinți în sens restrâns. Toți acești sfinți sunt invocați în rugăciune și cinstiți ca vase ale Sfântului Duh. Aceste două aspecte complementare ale sfințeniei -‐ cea a comunității și cea a sfinților -‐ sunt exprimate foarte clar și pot fi trăite în Dumnezeiasca Liturghie a Bisericii Ortodoxe. Înaintea împărtășirii, preotul ridică Sfântul Agneț și spune: Să luăm aminte! Sfintele sfinților. Comunitatea, ca trezită de această chemare23, cântă imediat, mărturisindu-‐și nevrednicia: Unul Sfânt, Unul Domn Iisus Hristos, întru slava lui Dumnezeu Tatăl. Amin24. Prin aceasta, membrii comunității sfințiți prin baia botezului primesc Sfânta Euharistie spre sfințirea vieții lor. La sfârșitul Sfintei Liturghii, Hristos este rugat, ca pentru rugăciunile Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, ale Sfinților Apostoli și ale Sfinților Martiri să ne miluiască și să ne
18 Albrecht Dihle, „Heilig”, în: Reallexikon für Antike und Christentum, Band XIV (1988), col. 40. 19 Bernhard Kötting, „Entwicklung der Heiligenverehrung und Geschichte der Heiligsprechung”, în: Die Heiligen in ihrer Zeit, Band I, hrsg. von Peter Manns, Mainz, 1966, p. 27. 20 Cf. Arnold Angenendt, Heilige und Reliquien. Die Geschichte ihres Kultes von frühen Christentum bis zur Gegenwart, zweite, überarbeitete Auflage, Verlag C. H. Beck, München, 1997, p. 172. 21 Cf. Apocalipsa 7, 13-‐17. 22 Theofried Baumeister, „Heiligenverehrung I”, în: Reallexikon für Antike und Christentum, Band XIV (1988), col. 115-‐116. 23 Vgl. Paul Evdokimov, „Sfințenia în tradiția Bisericii Ortodoxe”, 572. 24 Cf. Die Göttliche Liturgie des Hl. Johannes Chrysostomus mit den besonderen Gebeten der Basilius-‐Liturgie im Anhang, hrsg. von Fairy von Lilienfeld, 2., verbesserte Auflage, (OIKONOMIA, Band 2, Heft A), Erlangen, 1986, p. 153.
mântuiască pe noi25. Prin aceasta, comunitatea euharistică intră în communio sanctorum și primește prin mijlocirea sfinților harul mântuitor al lui Dumnezeu26. Primul sfânt cunoscut al creștinătății a fost Sfântul Arhidiacon Ștefan27, care și-‐a dăruit viața lui Iisus Hristos (FA 6 și 7) și prin aceasta a imitat dăruirea lui Hristos până la moarte și ascultarea Sa față de Tatăl28. Faptele Apostolilor relatează că el „plin de credință și de Duh Sfânt făcea minuni și semne mari în popor” (FA 6, 5 și 8). În timpul uciderii cu pietre a strigat către Dumnezeu și a zis: „Doamne Iisuse, primește Duhul meu!” (FA 7, 59). Această strigare și prezența sufletului său la altarul lui Dumnezeu, așa cum este descris acest lucru în Apocalipsă 6, au creat premisele teologice necesare pentru invocarea martirilor din ceruri. Cinstirea sfintelor sale moaște este atestată mai târziu, după ce au fost descoperite de un presbiter din Ierusalim în anul 415 29 . Pentru sufletul aflat în ceruri a fost creat un corespondent pentru trup pe pământ, mai întâi mormântul și apoi translarea Sfintelor Moaște la picioarele altarelor30. Pe aceasta s-‐a întemeiat practica de azi a Bisericii Ortodoxe de a construi bisericile deasupra moaștelor sfinților. Ceata Sfinților era formată în secolele I și II în mod special din martiri. Sfinții Apostoli, „martori ai învierii” (FA 1, 21), au fost cinstiți, de asemenea, ca martiri, lucru atestat în tradiția apostolică. Cea mai veche mărturie despre un martiriu al apostolilor în totalitatea lor o întâlnim la Policarp al Smirnei31, iar cinstirea acestora s-‐a realizat și printr-‐un cult la mormintele lor de la sfârșitul secolului al II-‐lea32. Cinstirea Sfinților Apostoli s-‐a generalizat definitiv în secolul al III-‐lea 33 . Marea cinste de care se bucura martirul a condus la dezvoltarea unei teologii a martiriului, care s-‐a combinat cu o venerare a martirului. după cum reiese din Martyrium Polycarpi (jumătatea sec. al II-‐lea). În scrisoarea „Bisericii lui Dumnezeu din Smirna către Biserica lui Dumnezeu din Filomelium și către toate comunitățile Sfintei Biserici catholice de pretutindeni”, se spune privitor la martiriul său:
„Văzând deci centurionul supărarea iudeilor, punând trupul Sfântului Policarp în mijloc, cum e obiceiul lor, l-‐a ars. În acest chip, noi am dobândit mai în urmă osemintele lui, mai cinstite decât pietrele preţioase şi mai scumpe decât aurul, şi le-‐am aşezat la un loc cuviincios. Dea Domnul să ne adunăm şi noi acolo, după putinţă, cu bucurie şi veselie ca să sărbătorim
25 Ibidem, p. 181. 26 Un loc foarte important referitor la cinstirea sfinților în Dumnezeiasca Liturghie se găsește în anafora după epicleză. Cf. Fairy von Lilienfeld, „Die Bedeutung der Heiligenverehrung in der orthodoxen Theologie und Volksfrömmigkeit”, în: Fairy von Lilienfeld, Sophia -‐ Die Weisheit Gottes. Gesammelte Aufsätze 1983-‐1995, hrsg. von Karl Christian Felmy, Heinz Ohme, Karin Wildt, (Oikonomia, Band 36), Erlangen, 1997, p. 102-‐103. 27 Cf. Paul Evdokimov, „Sfințenia în tradiția Bisericii Ortodoxe”, p. 576. 28 Cf. Arnold Angenendt, Heilige und Reliquien, p. 26. 29 Cf. Epistula Luciani, în: PL 41, col. 809-‐815. P. Peeters, Le tréfonds oriental de l’hagiographie byzantine, Bruxelles, 1950, p. 56. 30 Cf. Arnold Angenendt, Heilige und Reliquien, p. 173. 31 Cf. Sfântul Policarp al Smirnei, Epistola către Filipeni (9), în: Scrierile Părinților Apostolici, traducere de pr. dr. Dumitru Fecioru, București, 1995, p. 254. 32 Dovezile se găsesc în Istoria bisericească a lui Eusebiu de Cezareea. Pentru amănunte vezi Theofried Baumeister, „Heiligenverehrung I”, p. 105-‐106. 33 Cf. Karl Suso Frank, „Vita Apostolica. Ansätze zur apostolischen Lebensform in der alten Kirche”, în: Zeitschrift für Kirchengeschichte, Band 82 (1971), p. 153-‐159.
ziua martiriului lui ca zi a naşterii, atât pentru amintirea celor ce au săvârşit lupta, cât şi pentru deprinderea şi pregătirea celor ce vor lupta în urmă”34.
Adunarea comunității la mormânt, în ziua morții Sfântului Policarp, era legată foarte probabil și cu o celebrare euharistică , în cadrul căreia era amintit numele martirului și era citită relatarea martiriului său. Aceasta este prima mărturie sigură despre cultul martirilor, aflat în formare în acea perioadă35. Ziua anuală a morții și locul unde erau așezate Sfintele Moaște au format primele date fundamentale ale cinstirii martirilor36. Toate actele martirice atestă prezența și puterea Sfântului Duh sau a Mântuitorului Iisus Hristos în desfășurarea pământeană a suferinței (Christus in martyre est)37. Martirii simțeau ajutorul și mângâierea Sfântului Duh nu doar duhovnicește, ci și în corporalitatea lor38. De aceea, nu trebuie să ne mire faptul că în cultul martirilor au fost incluse și rămășițele lor pământești, deoarece acestea au fost considerate a fi pline de Sfântul Duh39. Astfel, în mod corespunzător, atât mormântul, cât și Sfintele Moaște ale unui martor al lui Hristos ofereau celor rămași o posibilitate de contact direct cu el aici pe pământ. Istoricul bisericesc Ioan Rămureanu, plecând de la cele mai vechi relatări despre martiri, a stabilit faptul că atât cultul martirilor, cât și cel al rămășițelor pământești ale acestora s-‐au născut într-‐o strânsă relație unui față de altul40. Epoca martirilor era la sfârșitul secolului al IV-‐lea deja intrată în istorie. Aceasta nu a însemnat însă în interiorul comunității creștine că acei sfinți ai începuturilor și-‐ar fi pierdut influența asupra bisericii. Prin răspândirea Sfintelor Moaște, aceștia nu au rămas prezenți doar în comunitățile lor de baștină, ci au inflențat biserica într-‐o manieră mai mare decât în timpul existenței lor pământești41. Dacă au murit mai mulți martiri într-‐o sigură comunitate, aceștia nu erau cinstiți în mod egal. După ce Biserica a dobândit pacea în anul 313, comunitățile creștine care nu aveau martiri au început să-‐ți creeze propriile centre de cult al martirilor42 prin
34 Martyrium des Hl. Polykarp (18), în: Frühchristliche Apologeten, Band II. Aus dem Griechischen oder Lateinischen übersetzt von Gerhard Rauschen, (Bibliothek der Kirchenväter, 1. Reihe, Band 14), München, 1913. 35 Theofried Baumeister, „Heiligenverehrung I”, p. 114. Referitor al relația din adorarea lui Hristos și cinstea arătată martirului, scrierea relatează: „[...] Căci lui Hristos ne închinăm pentru că este Fiul lui Dumnezeu, iar pe martiri îi iubim după vrednicie ca pe ucenicii şi imitatorii Domnului, pentru neîntrecuta lor iubire faţă de împăratul şi învăţătorul lor. Fie ca şi noi să devenim părtaşi şi împreună ucenici cu ei!”. Martyrium des Hl. Polykarp (17). 36 Cf. Hippolyte Delehaye, Cinq leçons sur la méthode hagiographique, (Subsidia Hagiographica 21), Bruxelles, 1934, p. 13-‐17. 37 Cf. Hippolyte Delehaye, Les origines du culte des martyrs, Bruxelles, 1933, p. 9-‐10. 38 Cf. Scrisoarea comunităților din Lyon și Vienne către Bisericile lui Dumnezeu din Asia Mică despre persecuția din timpul lui Marcu Aureliu (161-‐180). Eusebius, Ausgewählte Schriften Band II: Kirchengeschichte, Aus dem Griechischen übersetzt von Phil. Häuser, (Bibliothek der Kirchenväter, 2. Reihe, Band 1), München, 1932, p. 207-‐221. 39 Amănunte la Theofried Baumeister, „Heiligenverehrung I”, p. 113-‐114. 40 Cf. Actele martirice, studiu, introducere, traducere și note de pr. prof. dr. Ioan Rămureanu, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1997, p. 17. Dr. Petru Rezuș, Aghiologia Ortodoxă, Caransebeș, 1940, p. 280 ș.u. 41 Cf. E. D. Hunt, „The Traffic in Relics: some Late Roman Evidence”, în: Sergei Hackel (ed.), The Byzantine Saint, London, 1981, p. 171-‐172 și 179-‐180. 42 Cf. Karl Hausberger, „Heilige/Heiligenverehrung. III. Anfänge der christlichen Heiligenverehrung”, p. 649.
împărțirea sau translarea acestora43. Au existat însă două evoluții diferite: 1. în Roma au fost păstrate sfintele trupuri ale martirilor neatinse, iar ca înlocuitor pentru aceasta au fost acceptate relicvele de contact44; 2. în Răsărit era însă foarte răspândită împărțirea sau translarea Sfintelor Moaște45. Invocarea martirilor în rugăciune este atestată de la jumătatea secolului al 3-‐lea în catacombele din Roma de diferite inscripții păstrate până azi. Cu formule precum „pete pro nos” sau „roga pro nos” s-‐a dezvoltat un cult propriu-‐zis de invocare și rugăciuni adresate martirilor46. Sfântul Vasile i-‐a numit pe martiri „intercesori puternici”, iar familia sa păstra Sfinte Moaște de-‐ale celor 40 de martiri din Sevasta, care au fost uciși în anul 320 sub împăratul Liciniu47. Prin înmormântarea ad sanctos, ridicarea de capele martirice și relatările despre nenumăratele minuni făcute de martiri, aceste areae martyrum au devenit unele din cele mai importante centre de pelerinaj ale Antichității. Lectura actelor martirice (passio) aducea cu sine prezența sfântului (praesentia), în sensul în care acesta era cu adevărat în mijlocul comunității. Aceasta conducea la speranța și încrederea nestrămutată în puterea (potentia) lui. Este cunoscut faptul că sfinții ale căror acte martirice și vieți nu erau cunoscute, se bucurau de o mai mică venerare și invocare în rugăciune48. Praesentia înțeleasă ca prezență a sfântului în mijlocul unei comunități prin Sfintele Moaște, constituia cel mai mare dar și cea mai mare binecuvântare pentru un creștin al Antichității. Paulin de Nola descria în poemele sale dedicate Sfântului Felix, al cărui mormânt se afla în apropierea orașului, comuniunea sa cu acest „însoțitor și prieten nevăzut”49. Începând cu secolul al III-‐lea poate fi observată o extindere a cinstirii sfinților. Mărturisitorii se bucurau de o mare cinstire la creștini, deoarece s-‐au dovedit martori curajoși ai credinței în fața autorităților romane50. Viața ascetică și cea feciorelnică au fost fost înțelese după schimbarea din anul 313 ca martiriu nesângeros51, astfel că
„din reinterpretarea martiriului în forma mortificării exersată zilnic s-‐a născut un nou tip de sfințenie, cel al asceților și fecioarelor, care s-‐a
43 Prima traslare cunoscută a Sfintelor Moaște este cea a rămășițelor Sfântului Vavila din Antiohia la Daphne. Aceasta este însoțită de nenumărate minuni. Cf. Jean Chrysostome, Discours sur Babylas, (Sources Chrétienns, nr. 362), Paris, 1990, p. 179 ș.u. 44 Este vorba despre obiecte de tot felul (de. ex. batiste, amulete, filacterii etc.), care erau atinse de mormânt sau de moaștele propriu-‐zise. 45 Cf. Hippolyte Delehaye, Les origines du culte des martyrs, p. 52-‐53. 46 Pentru nenumăratele dovezi rămase până azi a se vedea Hippolyte Delehaye, Les origines du culte des martyrs, p. 102-‐105; Karl Hausberger, „Heilige/Heiligenverehrung. III. Anfänge der christlichen Heiligenverehrung”, p. 649; Damasus und die römischen Märtyrer, Città del Vaticano, 1986. 47 Cf. Christoph Markschies, Zwischen den Welten wandern. Strukturen des antiken Christentums, Fischer Verlag, Frankfurt am Main, 1997, p. 121. 48 Cf. Peter Brown, Cultul Sfinților. Apariția și rolul său în creștinismul latin, traducere de Doina Lică, Editura Amarcord, Timișoara, 1995, p. 89. 49 Cf. Peter Brown, Cultul Sfinților, 63. Referitor la tema prieteniei între sfinți vezi Daniel Benga, „Întâlnirea dintre istorie şi eshaton în teologia şi viaţa Sfinţilor Trei Ierarhi“, în: Studii Teologice, Seria a III-‐a, II (2006), nr. 1, p. 25-‐26. 50 Cf. Pr. dr. Vasile Muntean, „Sfântul bizantin”, în: Biserica Ortodoxă Română, XXXVII (1986), nr. 3-‐4, p. 104. 51 Referitor la asceză ca premisă pentru un om sfânt vezi Daniel Caner, Wandering, Begging, Monks. Spiritual Authority and the Promotion of Monasticism in Late Antiquity, University of California Press, 2002, p. 4-‐11.
păstrat de-‐a lungul secolelor până în ziua de azi și a dăruit bisericii cea mai mare grupă a sfinților recunoscuți”52.
Marii asceți ai lumii monahale, părinții duhovnicești și unii episcopi erau cinstiți ca sfinți încă din timpul vieții lor. Cete întregi de oameni mergeau la ei în pelerinaje, iar după moartea acestora la moaștele și mormintele lor53 . Un singur exemplu este de ajuns. Sâmbătă, 11 decembrie 493, a trecut la cele veșnice Sfântul Daniel Stilitul, după ce trăise pe o coloană aflată în apropiere de Constantinopol, timp de 33 de ani. Era cunoscut pentru asceza sa severă, renumit exorcist, sfătuitorul a trei împărați bizantini, cea mai mare autoritate din imperiu de-‐a lungul vieții sale. Imediat după moartea sa, „trupul său sfânt” a fost venerat și sărutat mai întâi de arhiepiscopul Eufemiu, iar mai apoi de consilierii imperiali și de toți credincioșii54. Cultul sfinților a marcat într-‐un mod deosebit istoria creștinismului și a lumii. Prin venerarea Sfintelor Moaște și pătrunderea acestora intra muros s-‐a creat o nouă topografie a orașelor antice și s-‐a dezvoltat o evlavie vie. Granița dintre cei vii și cei morți, între cer și pământ, a fost anulată. Creștinismul a purtat cu el, oriunde s-‐a răspândit, „prezența” sfinților55.
52 Karl Hausberger, „Heilige/Heiligenverehrung. III. Anfänge der christlichen Heiligenverehrung”, p. 650. 53 Cf. Georgia Frank, The Memory of the Eyes. Pilgrims to Living Saints in Chiristian Late Antiquity, University of California Press, 2000, p. 79 ș.u. 54 Pr. Constantin Necula, Elena Tâmpănariu, Sfântul Daniil Stâlpnicul, Editura Agnos, Sibiu, 2007, p. 134. 55 Cf. Peter Brown, Cultul Sfinților, p. 15-‐23.