Oameni ai credinţei | 1
Lucrare coordonată de Dănuț Mănăstireanu
Oameni ai credinţeiOameni ai dreptăţii
Editura Adoramus
Iași – 2009
Oameni ai credinţei | 5
Lucrare coordonată de Dănuț Mănăstireanu
Oameni ai credinţeiOameni ai dreptăţii
Editura Adoramus
Iași – 2009
Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a RomânieiOameni ai credinţei - oameni ai dreptăţii / Marcelin Blaj, Marcel Bulai, Adina Petric, ... ; coord.: Dănuţ Mănăstireanu. - Iași : Adoramus, 2009 ISBN 978-973-87908-3-4
I. Blaj, MarcelinII. Bulai, MarcelIII. Petric, AdinaIV. Mănăstireanu, Dănuţ (coord.)
2
Autorii: Narcis Stupcanu și Monica Zaharia (ortodocși); Marcelin Blaj și Marcel Bulai (romano-catolici); Adina Petric și Cristian Zaharia (protestanţi)
Editarea teologică: Constantin Naclad (ortodox),Cornel Cadar (romano-catolic)Dănuţ Mănăstireanu (protestant)
Editarea literară: Ovidiu Bișog
Ilustraţiile: Cristian Bandi
Tehnoredactarea și coperta: Daniel Condurachi
Administrarea proiectului: Monica Zaharia
Pentru redarea numelui Mântuitorului, am optat pentru versiunea „Isus Cristos“, considerată cea mai corectă din punct de vedere
filologic. De asemenea, am renunţat pentru această lucrare la practica pietistă a majusculării pronumelor divine.
© 2009 World Vision International. Toate drepturile rezervate.Editura AdoramusCP 3008 OP 5 Dacia700810 Iași Româniawww.adoramus.ro
Ediţie revizuită.
Lucrarea este rezultatul Proiectului „Sf. Nicolae“ (http://sfintulnicolae.wordpress.com), iniţiat de Sharon Payt, Director de Advocacy,
pentru Regiunea Europei de Est și a Orientului Apropiat al Organizaţiei World Vision International (http://meero.worldvision.org) și a fost
finanţată prin contribuţia acestei organizaţii.
Oameni ai credinţei | 9
La Judecata cea mare, nu vom fi întrebaţi dacă am practicat aşa cum trebuie asceza şi nici câte mătănii am făcut înaintea aLtaruLui. vom fi întrebaţi, mai degrabă, dacă i-am hrănit pe cei fLămânzi, dacă i-am îmbrăcat pe cei goi, dacă i-am vizitat pe cei boLnavi şi pe cei afLaţi în puşcării. asta este tot ce vom fi întrebaţi.
sf. maria skobtsova
cuprins
Cuvânt înainte 6
Sf. Laurenţiu († 258) 8
Sf. Nicolae (sec. iii-iv) 10
Sf. Anastasia († 304) 12
Sf. Stelian Paflagonul (sec. iv) 14
Sf. Vasile cel Mare (330 – 379) 16
Sf. Martin din Tours (316 - 397) 18
Sf. Ioan cel Milostiv (c. 550-619) 20
Sf. Francisc din Assisi (1182 – 1226) 22
Fer. Ieremia Valahul (1556 – 1625) 24
Nicolaus Ludwig Graf von Zinzendorf (1700 – 1760) 26
William Wilberforce (1759 -1833) 28
IPS Veniamin Costachi (1768 – 1846) 30
Sf. Ioan Bosco (1815 – 1888) 32
Fer. Damian de Veuster (Leprosul) (1840 – 1889) 34
George Müller (1805- 1898) 36
Cuprins | 5
Sf. Ilia cel Drept(1837- 1907) 38
Sf. Ioan din Kronstadt (1829 - 1908) 40
Jean Henri Dunant (1828 – 1910) 42
Catherine şi William Booth (1829-1890) (1829-1912) 44
Eva von Tiele-Winckler (1866 – 1930) 46
Fer. Zeffirino Jiménez Malla (1861 – 1936) 48
Sf. Dimitri Klepinin (1904 – 1944) 50
Dietrich Bonhoeffer (1906 – 1945) 52
Sf. Maria Skobtsova (1891- 1945) 54
Pr. Dumitru Sandu-Matei (1913 – 1951) 56
Martin Luther King, Jr. (1929 – 1968) 58
Oscar Romero (1917 – 1980) 60
Fer. Maica Tereza de Calcutta (1910 – 1997) 62
Richard Wurmbrand (1909 – 2001) 64
Desmond Tutu (n. 1931) 66
Postfaţă 68
cuvânt înainte
Acest text este rodul unui proiect
World Vision al cărui obiectiv este
prezentarea succintă a unor oameni
ai lui Dumnezeu – deopotrivă femei
și bărbaţi; catolici, ortodocși și
protestanţi – care prin viaţa și faptele
lor au ilustrat cuvintele rostite de
Mântuitorul în sinagoga din Nazaret,
la începutul misiunii sale în Galileea:
„Duhul Domnului este peste mine,
căci el m-a uns ca să aduc celor
sărmani vestea bună. El m-a trimis
să vestesc celor captivi eliberarea și
orbilor căpătarea vederii, să-i eliberez
pe cei asupriţi și să vestesc anul de
îndurare al Domnului“ (Luca 4:18-19,
citat din Isaia 61:1-2a).
Proiectul este intitulat „Sf. Nicolae”,
din pricina modelului de angajare
socială, pentru caritate și dreptate, pe
care îl reprezintă cunoscutul episcop
Nicolae din Mira, care a trăit în secolul
III–IV.
De-a lungul întregii istorii creștine
– în perioada patristică, în Evul mediu
sau în perioada modernă – au existat
oameni sfinţi ai lui Dumnezeu care
au dublat viaţa lor spirituală lăuntrică
cu o angajare activă, pentru justiţie
socială și în apărarea celor săraci și
oprimaţi. Unii dintre aceștia au fost
sanctificaţi (declaraţi „sfinţi“) ori
beatificaţi (declaraţi „fericiţi“), funcţie
de tradiţia de care aparţin.
Aceste texte se adresează mai ales
adolescenţilor, în speranţa că aceștia
vor fi motivaţi să exploreze implicaţiile
sociale ale credinţei lor în Dumnezeu.
Căci, așa cum pe bună dreptate
spunea Maria Skobtsova, una dintre
promotoarele moderne ale dreptăţii
sociale, din perspectivă creștină, „la
Judecata cea mare, nu vom fi întrebaţi
dacă am practicat așa cum trebuie
asceza și nici câte mătănii am făcut
înaintea altarului. Vom fi întrebaţi,
mai degrabă, dacă i-am hrănit pe cei
flămânzi, dacă i-am îmbrăcat pe cei
goi, dacă i-am vizitat pe cei bolnavi și
pe cei aflaţi în pușcării. Asta este tot ce
vom fi întrebaţi“.
Proiectul „Sf. Nicolae” a fost iniţiat
de Sharon Payt, Director pentru
Advocacy, pentru regiunea Europei
de Est și a Orientului Apropiat al
World Vision International și a fost
Cuvânt înainte | 7
coordonat sub raport administrativ
de Monica Zaharia. Este vorba de
un proiect cu adevărat ecumenic,
parte a eforturilor organizaţiei World
Vision de a sluji Biserica lui Cristos
din regiunea noastră, prin încurajarea
angajării ei de partea celor sărmani și
marginalizaţi.
Dintre cei șase autori, doi sunt
catolici (Marcelin Blaj și Maricel Bulai),
doi sunt ortodocși (Narcis Stupcanu
și Monica Zaharia) și doi sunt
protestanţi (Adina Petric și Cristian
Zaharia). Cei trei editori teologici,
preotul catolic Cornel Cadar, preotul
ortodox Constantin Naclad și teologul
protestant Dănuţ Mănăstireanu au
verificat conţinutul teologic al textelor
care descriu personalităţi provenind
din propriile lor tradiţii eclesiale.
Editarea literară a textelor a fost
realizată de Ovidiu Bișog, credincios
catolic. Scopul acestei editări a fost
o anume armonizare a stilului și a
limbajului.
Ilustraţiile au fost realizate de Cristi
Bandi, un foarte talentat grafician
ortodox.
Punerea textului în pagină a
fost realizată de Daniel Condurachi,
credincios evanghelic specializat în
designul tipografic.
Punem acest text la dispoziţia
tinerilor români pentru a-i ajuta să
înţeleagă faptul că credinţa creștină
este nu doar o teorie religioasă ori un
set de ritualuri, ci o filosofie de viaţă,
care, prin puterea Duhului Sfânt,
le poate transforma caracterul și le
poate inspira trăirea, pentru slava lui
Dumnezeu și în folosul celor pentru
care a venit Cristos pe pământ.
Dănuţ Mănăstireanu
sf. Laurenţiu († 258)
diacon martir. a împărţit săraciLor averea bisericii
Laurenţiu este un sfânt din secolul
al III-lea care s-a opus nedreptăţii și
i-a ajutat pe cei săraci, fiind martirizat
după ce a împărţit celor nevoiași
bunurile Bisericii.
Conform tradiţiei, Sfântul
Laurenţiu s-ar fi născut la Huesca,
localitate în provincia Aragon din
nord-estul Spaniei.
Faptul că Laurenţiu era un tânăr
curajos și destoinic a făcut ca el să
ajungă omul de încredere al papei
Sixt al II-lea în administrarea bunurilor
comunităţii din Roma. Laurenţiu
era diacon, un bărbat cu o conduită
exemplară, ales și sfinţit pentru a-i
ajuta pe episcopi și preoţi.
La începuturile Bisericii, la
Ierusalim existau șapte diaconi
rânduiţi să administreze bunurile
materiale oferite pentru ajutorarea
văduvelor, a săracilor și a orfanilor.
După exemplul lor, Biserica din Roma
și-a format un mare număr de diaconi,
pe care papa i-a pus sub conducerea
arhidiaconului Laurenţiu. Misiunea lor
era aceeași: să adune și să distribuie
celor săraci bunurile oferite de
credincioși.
În acel timp, Biserica era
persecutată. Împăratul Valerian
a pornit o prigoană împotriva
creștinilor, în timpul căreia însuși
episcopul Romei, arestat și condamnat
la moarte, i-a cerut lui Laurenţiu să
împartă săracilor tot ceea ce avea.
Era în anul 258. Împăratul Valerian
dăduse poruncă să fie arestaţi și
condamnaţi toţi episcopii, preoţii
și colaboratorii lor. Papa Leon cel
Mare (400-461), o personalitate
importantă din istoria Bisericii, scria
că „nelegiuitul persecutor s-a înrăit
împotriva acestui slujitor și îl urmărea
atât din cauza ministeriului său sacru,
cât și din cauza că avea misiunea de a
administra bunurile bisericești”.
Cu patru zile înainte de a fi
arestat, Laurenţiu a distribuit săracilor
bunurile pe care le administra,
pentru a nu fi luate de autorităţile
romane. Când împăratul i-a poruncit
lui Laurenţiu să-i predea bunurile pe
care, după cum fusese informat, le
Sf. Laurenţiu | 9
deţinea Biserica, acesta a chemat în
faţa împăratului Valerian mulţimea
de săraci pe care îi ajutase, și i-a spus:
„Iată comorile noastre, care nu scad
niciodată, aduc venit întotdeauna
și pot fi găsite oriunde!”. Acestea au
fost ultimele cuvinte ale martirului,
care a fost ars pe un grătar de fier pus
deasupra cărbunilor aprinși.
Trupul lui a fost depus într-un
mormânt la Roma, pe Via Tiburtina. În
cinstea lui, au fost ridicate numeroase
biserici, dintre care una chiar pe
ruinele teatrului lui Pompei, la
iniţiativa papei Damasus.
Mesajul pe care Laurenţiu l-a
imprimat în memoria creștinilor este,
fără îndoială, iubirea faţă de cei săraci
și responsabilitatea în administrarea
bunurilor.
Sfântul Laurenţiu este cinstit de
catolici și ortodocși la 10 august. În
Occident este cinstit ca patron al
diaconilor și, de asemenea, ca patron
al bucătarilor și al pompierilor.
Maricel Bulai
sf. nicOLae(sec. iii-iv)
ocrotitoruL copiiLor, aL orfaniLor şi aL ceLor nedreptăţiţi; un modeL de sfinţenie pentru toţi creştinii
Sfântul Nicolae este unul dintre
cei mai iubiţi sfinţi creștini, și aceasta
deoarece mulţi sunt cei care cunosc
exemplul lui de bunătate faţă de
cei aflaţi în suferinţe și, mai ales,
dragostea lui faţă de copii.
Conform tradiţiei, Nicolae era fiul
unor părinţi creștini din Patara Lichiei
(localitate situată în Turcia de astăzi) și
de mic copil a dat semne de o alegere
deosebită din partea lui Dumnezeu;
respecta cu sfinţenie zilele de post,
petrecea mult timp în rugăciune și
arăta o bunătate îngerească faţă de
toţi.
Vizitând mănăstirile din ţinutul
Tebaida, a rămas o vreme printre
pustnici, dar s-a reîntors în orașul
natal. Episcopii întruniţi la Mira
pentru desemnarea unui succesor,
nereușind să cadă de acord asupra
persoanelor propuse, au hotărât să-l
aleagă pe cel care a doua zi avea să
intre cel dintâi în biserică. Şi pentru
că Nicolae a venit primul la sfântul
lăcaș, ei l-au ales episcop. La început
s-a împotrivit, dar înţelegând că este
voinţa lui Dumnezeu, în cele din urmă
a acceptat.
Ca episcop de Mira, Nicolae
și-a arătat dragostea faţă de cei
săraci și lipsiţi de ajutor. Se spune
că un om sărac avea trei fete care
ajunseseră la vârsta la care trebuiau
să se căsătorească. Însă pe atunci,
foarte importantă era dota sau
zestrea miresei; cu cât dota era mai
mare, cu atât șansele de căsătorie
creșteau. Şi pentru că sărmanul om
nu le putea oferi fetelor sale o zestre
considerabilă, se vedea nevoit să
le vândă ca sclave. Atunci, Sfântul
Nicolae le-a oferit în secret trei pungi
cu galbeni, fără ca ele să știe cine le
face acest dar, și astfel le-a salvat de la
o viaţă de sclavie.
Urmând cuvintele Mântuitorului:
„Mergi, vinde tot ce ai și împarte
săracilor”, Nicolae și-a dat toate
veniturile pentru ajutorarea săracilor,
a celor bolnavi și suferinzi. Făcea multe
donaţii în secret, fără să aștepte ceva
în schimb. De multe ori lua apărarea
celor nevinovaţi, chiar dacă își risca
Sf. Nicolae | 11
viaţa. Din această motiv, în timpul
domniei împăratului Diocleţian, el a
fost exilat și ţinut în închisoare.
În acea perioadă, creștinismul era
o religie interzisă, iar credincioșii erau
pedepsiţi și chiar uciși pentru simplul
motiv că erau creștini. Însă, odată
cu urcarea pe tron a împăratului
Constantin cel Mare, creștinismul a
devenit religia oficială în tot Imperiul
Roman, iar Sfântul Nicolae a fost
eliberat și s-a întors la credincioșii săi
din Mira Lichiei, unde a rămas până la
moarte.
Sfântul Nicolae este cinstit atât de
ortodocși, cât și de catolici, dar este
apreciat și de protestanţi, rămânând
un veritabil exemplu de dragoste faţă
de semeni, un ocrotitor al copiilor,
al orfanilor și al celor nedreptăţiţi și
un model de sfinţenie pentru toţi
creștinii.
Biserica îl pomenește în calendar
la 6 decembrie.
Narcis Stupcanu
sf. anastasia († 304)
izbăvitoarea de otravă şi mângâietoarea ceLor din închisori
Anastasia este o sfântă care și-a
dedicat viaţa slujirii deţinuţilor, în
special a acelor creștini din Imperiul
Roman care erau aruncaţi în temniţă
din pricina credinţei lor.
S-a născut la Roma în secolul al
III-lea, în vremea domniei împăratului
Diocleţian, cunoscut pentru
persecutarea creștinilor. Anastasia
provenea dintr-o familie înstărită,
în care tatăl era păgân, iar mama,
creștină, și a beneficiat de educaţia
oferită de un învăţat creștin, pe nume
Hrisogon.
După moartea mamei, tatăl
Anastasiei a hotărât să-și mărite fata
cu un soldat roman, Publius, împotriva
voinţei acesteia. În perioada care a
urmat, Anastasia și-a făcut un obicei
de a-i vizita pe ascuns, îmbrăcată
în haine modeste, pe creștinii care
se aflau în închisorile romane. Ea
încerca să le aline suferinţa, ducându-
le mâncare, îngrijindu-le rănile
provocate de torturile la care erau
supuși, îmbărbătându-i și rugându-se
împreună cu ei.
După un timp, Publius a aflat
despre activitatea secretă a Anastasiei
și a poruncit să fie închisă în casă.
Atunci, ea a început să corespondeze
în taină cu învăţătorul ei, Hrisogon.
Acesta i-a trimis cuvinte de încurajare
și totodată i-a profeţit că soţul ei va
muri în curând pe mare, ceea ce s-a
și întâmplat. Nava cu care Publius
a plecat în călătorie s-a scufundat,
iar Anastasia, rămasă singură, și-a
împărţit averea săracilor și s-a dedicat
slujirii celor nevoiași.
Ea a mers din oraș în oraș, îngrijind
creștinii din închisori împreună cu
Theodota, o tânără văduvă care avea
trei fii. Folosindu-se de cunoștinţele
de medicină pe care le avea, dar și
de puterea rugăciunii, Anastasia a
vindecat răni și a ușurat suferinţe,
devenind cunoscută mai ales pentru
puterea de a-i salva de la moarte pe
cei otrăviţi.
În urma unui edict dat împotriva
creștinilor de către Diocleţian,
Anastasia, Theodota și copiii ei au
fost arestaţi și li s-a promis că vor fi
eliberaţi, dacă renunţă la credinţa
creștină. Deoarece au refuzat,
Sf. Anastasia | 13
Theodota și cei trei fii ai ei au fost arși
de vii, iar Anastasia a fost condamnată
la moarte prin înfometare. Cu toate
acestea, după 60 de zile fără hrană,
Anastasia încă trăia.
Atunci, judecătorul a hotărât să
fie urcată într-o corabie împreună cu
alţi deţinuţi, ce urmau să fie înecaţi.
După ce corabia a fost abandonată
de soldaţii romani în largul mării, iar
aceasta a început să ia apă, Sfânta
Theodota li s-a arătat celor de pe
corabie și a dus-o la ţărm. Văzând
minunea, cei 120 de oameni au
crezut în Cristos și au fost botezaţi de
Anastasia și de un alt creștin, pe nume
Eutychianus. În scurt timp, ei au ajuns
din nou în mâinile soldaţilor, fiind cu
toţii arși de vii în localitatea Sirmium
(azi Mitrovica, în Kosovo).
Sfânta Anastasia este celebrată de
Biserica Ortodoxă la 22 decembrie și
de Biserica Catolică la 25 decembrie.
Monica Zaharia
sf. steLian pafLagOnuL (sec. iv)
ocrotitoruL prunciLor şi aL famiLiei creştine – creatoruL primuLui centru sociaL creştin pentru copii
Sfântul Stelian este considerat
protector al pruncilor și al familiei
creștine în general. Viaţa sa de
rugăciune și râvna duhovnicească
l-au învrednicit de darul facerii de
minuni, vindecându-i mai ales pe
copiii chinuiţi de diferite boli.
S-a născut la Adrianopolis, în
provincia Paflagonia din Asia Mică (pe
teritoriul Turciei de astăzi). Provenind
dintr-o familie săracă, Stelian a fost
nevoit să-și câștige singur existenţa.
Însă ceva în adâncul sufletului îl
îndemna să se retragă din lume și să-i
slujească lui Dumnezeu, cel care nu-l
părăsise niciodată la nevoie.
Nu e lipsit de importanţă faptul că
Sfântul Stelian a trăit în „secolul de aur”
al creștinismului, caracterizat, printre
altele, de încetarea persecuţiilor,
de sistematizarea adevărurilor
de credinţă și de o viaţă ascetică
înfloritoare. Cu toate că singurătatea îl
atrăgea, Stelian nu s-a îndepărtat întru
totul de societate, datorită dragostei
lui pentru semeni, preferând să fie
printre ei spre a-i ajuta, și abia apoi
să se întoarcă în chilia sa, pentru a se
odihni.
Într-o noapte, în timp ce se
ruga, Stelian a simţit prezenţa lui
Dumnezeu și a fost copleșit de slava
Duhului Sfânt. Nu se știe exact ce s-a
întâmplat atunci în chilia lui, însă cert
este faptul că în ziua următoare chipul
său iradia de o bucurie profundă și
era copleșit de o liniște sufletească
pe care n-o mai cunoscuse până
atunci. Totul avea să se deslușească
atunci când Stelian a întâlnit un copil
bolnav, pe care încerca să-l consoleze,
ca de obicei, iar când și-a pus mâna
peste creștetul copilului, a simţit
puterea lui Dumnezeu trecând prin
mâna sa. Copilul și-a revenit imediat
și, de atunci înainte, Stelian simţea
orice suferinţă sufletească de la mare
distanţă.
În scurt timp, chilia lui a devenit
un adevărat loc de pelerinaj pentru
bolnavi și suferinzi, dintre care mulţi
se însănătoșeau, nu numai prin
puterea mâinii sale, ci și prin credinţa
lor puternică, fără de care ar fi rămas
Sf. Stelian Paflagonul | 15
fără nici o speranţă de vindecare.
Deși nu studiase la școli înalte,
Stelian s-a dovedit a fi și un învăţător
erudit. Se spune că multe familii își
încredinţau copiii lui Stelian spre a fi
călăuziţi către Dumnezeu. Şi probabil
că acesta a constituit primul centru
social, unde mamele își puteau lăsa
copiii, în timp ce se ocupau de alte
treburi casnice.
Astfel, Sfântul Stelian avea să
devină patronul spiritual al nou-
născuţilor și al familiei în general.
Grija pentru copii se reflecta mereu
pe chipul său vesel. Întotdeauna era
binevoitor și plin de dragoste faţă de
semeni. Așa l-au ajuns bătrâneţile pe
Sfântul Stelian, care a trecut la Domnul
într-o liniște sufletească deosebită,
dându-i slavă lui Dumnezeu pentru
toate.
Biserica Ortodoxă îl pomenește în
calendar la 26 noiembrie.
Narcis Stupcanu
sf. vasiLe ceL mare (330 – 379)
fondatoruL „vasiLiadei” – un compLex de spitaLe, aziLuri, şcoLi şi case pentru cazarea străiniLor; precursoruL asistenţei sociaLe creştine
Sfântul Vasile s-a născut în anul
330 în Cezareea Capadociei, o cetate
din Asia Mică, într-una dintre cele
mai renumite familii din istoria
creștinismului, care a dăruit nu mai
puţin de șase sfinţi: Sfânta Macrina
cea Bătrână, bunica Sfântului Vasile;
Sfânta Emilia, mama lui; Sfântul Vasile
și fraţii săi: Sfântul Grigore de Nyssa,
Sfântul Petru de Sebaste și Sfânta
Macrina cea Tânără.
Încă din copilărie, Vasile a primit
o educaţie aleasă, având în vedere
faptul că tatăl său era un retor vestit
la vremea aceea. Mai târziu și-a
continuat studiile la vestitele școli din
Constantinopol și Atena, după care a
intrat în monahism.
În anul 370 a fost ales episcop
de Cezareea, demnitate ce l-a ajutat
foarte mult în activităţile pe care
avea să le dezvolte. Astfel, el avea să
pună bazele asistenţei sociale prin
întemeierea „Vasiliadei”. Era vorba
de un complex de case și locuinţe
cu scopul de a-i adăposti pe orfani,
locuinţe în care primeau îngrijire și
bătrânii și văduvele. Pe lângă toate
acestea, existau și spitale, școli și case
de oaspeţi pentru cazarea străinilor.
Sfântul Vasile ridicase astfel un
mic orășel în jurul bisericii, un orășel
unde nimeni nu era trecut cu vederea.
Copiii erau educaţi de profesori bine
instruiţi, bătrânii erau îngrijiţi și asistaţi
de călugări și călugăriţe, văduvele
aveau o locuinţă și puteau să lucreze
ajutându-i pe ceilalţi. Chiar și străinii
care erau în trecere primeau alimente
și erau adăpostiţi peste noapte. Tot în
acea comunitate locuiau și medicii,
infirmierii și toţi cei care ajutau la
funcţionarea întregului complex.
„Vasiliada” Sfântului Vasile cel
Mare era o lume de vis unde trona
bunătatea, compasiunea, ajutorul
reciproc, dragostea pentru semeni
și, nu în ultimul rând, preaslăvirea lui
Dumnezeu.
Însă activitatea Sfântului Vasile
nu s-a oprit numai la construirea
„Vasiliadei”. După ce a pus bazele
vieţii monahale de obște și a înfiinţat
nenumărate mănăstiri pe cuprinsul
Sf. Vasile cel Mare | 17
eparhiei sale, a construit pe lângă
acestea și spitale sau aziluri pentru
bolnavi și săraci, unde călugării se
ocupau de îngrijirea lor.
Toată viaţa și-a dedicat-o
semenilor. La 1 ianuarie 379, la vârsta
de numai 49 de ani, Sfântul Vasile cel
Mare a pășit în veșnicie. Au rămas
însă foarte importante cuvintele sale:
„Nu trebuie să lucrăm pentru o hrană
pieritoare, ci pentru o hrană veșnică.
Această hrană este de a face voia lui
Dumnezeu”. Voinţa Tatălui este de „a-i
hrăni pe cei flămânzi, de a le da de
băut celor însetaţi și de a-i îmbrăca
pe cei goi”. Munca nu este un scop în
sine, ci ea trebuie făcută pentru alţii,
mai ales pentru cei săraci.
Biserica Ortodoxă îl pomenește în
calendar la 1 ianuarie.
Narcis Stupcanu
sf. martin din tOurs (316 - 397)
episcop – patron aL soLdaţiLor, aL săraciLor şi aL ceLor nedreptăţiţi
Martin din Tours este un sfânt care
și-a dedicat viaţa ajutorării celor săraci
și bolnavi.
S-a născut în anul 316, în
localitatea Sabaria din Panonia
(Ungaria de astăzi), în familia unui
tribun roman. Deși părinţii săi erau
păgâni, la vârsta de zece ani s-a înscris
în rândul catehumenilor (cei aflaţi în
perioada de pregătire pentru primirea
Botezului). Deoarece împăratul
dăduse un decret prin care fiii ofiţerilor
romani erau obligaţi să îmbrăţișeze
cariera militară, Martin a intrat în
cavalerie și a depus jurământul militar.
În această perioadă s-a petrecut
un fapt care a rămas viu întipărit în
amintirea contemporanilor. Trecând
prin orașul francez Amiens, Martin
a întâlnit un cerșetor care tremura
de frig; cei dinaintea lui nici nu s-au
uitat la dânsul, însă Martin se gândea
că Dumnezeu anume a voit așa, ca
el să aibă ocazia de a face un bine.
Deoarece nu mai avea nimic de dat,
a scos sabia și a tăiat în două mantia
lungă cu care era acoperit; o parte
a dat-o cerșetorului, iar cu cealaltă
s-a înfășurat el însuși. În noaptea
următoare, Martin a avut un vis: Isus
Cristos, acoperit cu jumătatea de
mantie oferită celui sărac, le spunea
îngerilor care-l înconjurau: „Martin,
care este numai catehumen, m-a
îmbrăcat cu veșmântul acesta”.
La vârsta de 18 ani, Martin a părăsit
cariera militară și a fost botezat de
episcopul Ilarie de Poitiers, pe care
îl întâlnise în timpul operaţiunilor
militare desfășurate în Galia (Franţa).
Mai târziu, acest episcop îl va sfinţi
preot, chiar dacă Martin a încercat să
se împotrivească.
Deoarece viaţa sfântă și slujirea
lui Martin erau cunoscute de mulţi
oameni, pe la anul 371 a fost ales
episcop. Astfel, într-o zi, câţiva creștini
l-au rugat să meargă la o persoană
aflată pe moarte. Martin i-a urmat
în grabă, însă pe drum i-au apărut
înainte niște oameni înarmaţi, care
l-au obligat să-i urmeze, explicându-i
Sf. Martin din Tours | 19
că fuseseră trimiși de comunitatea
creștină din Tours, care, rămasă fără
episcop, l-a ales pe el.
În calitate de episcop, Martin a fost
apărătorul celor săraci și neajutoraţi,
neacceptând nedreptatea și
oprimarea. La momentul oportun, a
știut să ţină piept chiar și împăraţilor,
pentru ca aceștia să nu ia decizii
nedrepte, în defavoarea celor mai
slabi.
Îndată după moarte, sfântul
Martin a devenit cel mai cunoscut și
mai venerat sfânt în Europa.
Sfântul Martin este un adevărat
exemplu în ajutorarea celor săraci, în
apărarea celor slabi și în implicarea
în lupta împotriva sărăciei. Este
considerat patronul soldaţilor, al
săracilor și al celor nedreptăţiţi.
Biserica Romano-Catolică îl
celebrează în ziua de 11 noiembrie,
iar Biserica Ortodoxă, la 11 octombrie.
Maricel Bulai
sf. iOan ceL miLOstiv(c. 550-619)
spriJinitoruL ceLor săraci – a împărţit cu ei nu numai bunuriLe saLe ci şi bunuriLe bisericii
S-a născut în jurul anului 550, la
Amathos (Cipru), în familia lui Epifanie,
guvernatorul insulei. Dărnicia lui faţă
de cei necăjiţi și săraci - pe care îi
numea „stăpânii” săi - avea să-i atragă
supranumele de „cel Milostiv”.
Ioan era căsătorit și avea copii,
însă, rămânând văduv, a fost chemat
să ocupe scaunul patriarhal de la
Alexandria, rămas vacant după
moartea patriarhului Teodor.
Înscăunarea sa a avut loc în anul
611, devenind al cincilea patriarh de
Alexandria cu acest nume.
La acea vreme, Patriarhia de
Alexandria dispunea de numeroase
resurse materiale provenind mai
ales din activităţile de comerţ. Ioan
împărţea cu dărnicie celor săraci nu
numai bunurile sale, ci și pe cele ale
Patriarhiei. Așa se face că, odată,
primind în dar o pătură cu cusături
scumpe, n-a avut somn până nu
a vândut-o, iar banii obţinuţi din
vânzarea ei i-a împărţit săracilor.
Altădată, unui om care se minuna de
marea lui dărnicie faţă de cei săraci
și neajutoraţi, patriarhul Ioan i-a
povestit despre o viziune pe care o
avusese, în care Milostenia i-a apărut
sub chipul unei tinere frumoase și i s-a
recomandat ca fiind „cea dintâi fiică a
Domnului”.
În calitate de patriarh, Ioan se
afla mereu la dispoziţia celorlalţi,
indiferent că era vorba de vreo
rugăminte sau de vreo plângere.
Milostenia lui era îndreptată atât
către creștinii din Alexandria, cât și
către cei de altă credinţă ori de altă
naţionalitate. Astfel, atunci când
perșii au jefuit Ierusalimul, el a ajutat
la salvarea locuitorilor prin furnizarea
unor mari sume de bani, a unor
cantităţi mari de vin, porumb, ulei și
îmbrăcăminte, în afara animalelor de
povară pentru transportul acestor
bunuri de care Ierusalimul avea atâta
nevoie.
Uneori, dărnicia sa părea excesivă.
Odată, unul dintre apropiaţii
patriarhului și-a dat seama că un om
- deghizat fiind - încerca să-l înșele pe
Sfântul Ioan, revenind de mai multe
Sf. Ioan cel Milostiv | 21
ori pentru a primi ceva de pomană.
Fiind înștiinţat, patriarhul a răspuns că
acel om deghizat putea fi chiar Cristos.
Altă dată, între el și prefectul imperial
Nichita, cu care era bun prieten, s-a
iscat o mare ceartă, întrucât acesta
din urmă încerca să-și însușească
unele dintre bunurile Bisericii pentru
a sprijini trupele împăratului Heraclie
în lupta împotriva perșilor. Ioan a
rezistat acestor încercări, iar Nichita,
în cele din urmă, și-a cerut iertare.
În anul 619, când perșii au invadat
Egiptul, patriarhul Ioan a fost nevoit să
fugă din Alexandria. Întors în Cipru, a
murit la scurt timp după aceea, lăsând
în urma sa multe realizări frumoase și
un exemplu demn de urmat.
Biserica Ortodoxă îl pomenește în
calendar la 12 noiembrie.
Narcis Stupcanu
sf. francisc din assisi(1182 – 1226)
fondatoruL ordinuLui franciscan; patronuL păsăriLor, aL animaLeLor şi aL ecoLogiei
Francisc din Assisi este un sfânt
din secolul al XIII-lea care i-a ajutat pe
săraci și bolnavi. De asemenea, este
fondatorul Ordinului Franciscan, care
a influenţat viaţa spirituală a Evului
Mediu.
Francisc s-a născut la Assisi
(Italia), în anul 1182, în familia unui
comerciant înstărit, pe nume Petru
Bernardone.
Francisc era o fire veselă și dorea să
ajungă cavaler. Pe atunci, provinciile
Assisi și Perugia se aflau în război.
Plecat și el la luptă, Francisc a fost luat
prizonier. Stând doi ani în închisoare,
a avut timp să reflecteze asupra vieţii
sale, făcând probabil și o făgăduinţă:
dacă va ieși din închisoare, se va dărui
lui Dumnezeu.
După ce a fost eliberat, Francisc
a început să-i ajute pe cei nevoiași;
lua stofe din prăvălia tatălui său și le
împărţea săracilor. Petru Bernardone
era foarte supărat că Francisc lua
bani și materiale din prăvălie. Într-o
zi, s-a dus și s-a plâns episcopului.
Acesta l-a chemat pe Francisc de
faţă cu tatăl său, pentru a se justifica.
Francisc i-a înapoiat tatălui său banii,
s-a dezbrăcat de haine și le-a așezat
la picioarele sale, zicând: „De acum
așa mă voi ruga: Tatăl nostru care ești
în ceruri...”. Episcopul i-a dat o tunică,
iar el s-a acoperit. Din acel moment,
Francisc a fost liber să-l slujească pe
Cristos în cei săraci și bolnavi. În scurt
timp, alţi tineri au îmbrăţișat modul
său de viaţă.
Dacă vedeau o femeie săracă
având mulţi copii, o ajutau; la fel pe
vreun om ce nu-și putea face munca în
gospodărie. Seara mergeau la cerșit;
unii își băteau joc de ei, aruncându-le
oase sau scuipându-i, dar ei suportau
totul cu răbdare.
Pentru Francisc, sărăcia a fost
doamna și sora lui. Vizita spitalele,
ajuta bolnavii, predica pe străzi și
îi considera fraţi pe toţi oamenii.
Muncea cu propriile mâini, făcea
curăţenie în biserici și altele asemenea.
Nu departe de Assisi, la Vittorina,
era o leprozerie. Când trecea prin
faţa ei, Francisc își închidea ochii și
Sf. Francisc din Assisi | 23
își astupa nările, pentru că nu putea
suporta priveliștea. Plimbându-se
într-o zi prin apropiere, s-a întâmplat
ca una dintre acele fiinţe sărmane să-i
apară în cale și să-i ceară de pomană.
Împins de o forţă irezistibilă, Francisc
s-a apropiat de lepros și i-a dat de
pomană, apoi i-a sărutat rănile.
„Când m-am retras din mijlocul
lor – a spus el în ajunul morţii, la 3
octombrie 1226 – ceea ce mi-a părut
că până atunci era amar, s-a schimbat,
în ceea ce mă privește, în dulcea
mângâiere a sufletului”.
A fost declarat sfânt la 16 iulie
1228 de către papa Grigore al IX-lea.
Este considerat patronul păsărilor, al
animalelor și al ecologiei, precum și
protector al Italiei. Este celebrat de
Biserică în ziua de 4 octombrie, iar în
ziua de 17 septembrie este celebrată
primirea stigmatelor (urmele rănilor
lui Isus) de către sfântul Francisc.
Maricel Bulai
fer. ieremia vaLahuL(1556 – 1625)
patronuL infirmieriLor, aL ceLor boLnavi şi aL emigranţiLor
Ieremia s-a născut la 29 iunie
1556, la Sasca, în părţile de nord ale
Moldovei, din părinţi foarte evlavioși.
La botez a primit numele de Ion. A
fost un om simplu, drept și plin de
frica lui Dumnezeu.
Într-o zi un cerșetor i-a spus: „Ion,
tu vei merge peste munţi într-o ţară
care se cheamă Italia. Apoi, ajuns la
capătul călătoriei tale, vei intra în
serviciul unui domn mare. Îl vei sluji
cu multă iubire și bucurie și vei fi
recompensat din abundenţă”.
Într-adevăr, la vârsta de 18 ani,
a plecat în Italia pentru a se sfinţi.
Mama sa, Margareta, îi spusese că
există o ţară îndepărtată numită Italia,
unde trăiesc oameni buni și unde sunt
călugări sfinţi. Cuvintele mamei l-au
fascinat pe Ion. În anul 1578 a ajuns la
Napoli, unde a intrat într-o mănăstire
de călugări capucini (ordin călugăresc
catolic, ramură a Ordinului Franciscan,
înfiinţat de sfântul Francisc din Assisi).
Aici și-a luat numele de Ieremia.
La Napoli, timp de 40 de ani,
fratele Ieremia i-a îngrijit cu multă
blândeţe și dăruire pe cei bolnavi. S-a
apropiat de toţi, mici și mari, bogaţi
și săraci, sănătoși și bolnavi. Când nu
pleca în împrejurimi pentru a-i ajuta
pe cei săraci, se afla în locuinţele celor
bolnavi.
Fratele Salvatore, un călugăr
cu mâinile și picioarele deformate,
nu putea să facă nici cea mai mică
mișcare. Ieremia îl lua delicat în braţe
ca să-l ridice din pat și îl spăla așa cum
o mamă își spală pruncul. Nu trecea
nici o noapte în care fratele Salvatore
să nu-și strige infirmierul, astfel încât
într-o zi a fost dojenit de un alt frate.
Dar Ieremia i-a luat apărarea, spunând:
„Sărmanul! Nu se poate ajuta deloc. E
ca un copil mic!”.
Ieremia spunea mereu că iubirea
faţă de cei sărmani și bolnavi atrage
milostivirea lui Dumnezeu.
Timp de patru ani și jumătate,
Ieremia s-a îngrijit de fratele Martin,
un călugăr suferind. Nimeni nu se
atingea de el, deoarece era plin de
Fer. Ieremia Valahul | 25
răni. Din acest motiv, îl spăla chiar și
de zece ori pe zi. Îi plăcea să spună că
Dumnezeu îl vrea acolo: „L-am simţit
pe Dumnezeu în timp ce mă rugam”,
avea să exclame Ieremia. Când Martin
a murit, Ieremia a izbucnit în plâns,
spunând: „Săracul frate Martin, era
recreaţia mea...”
Ieremia a murit la 5 martie 1625, la
Napoli, iar la 30 octombrie 1983 a fost
declarat fericit de către papa Ioan Paul
al II-lea.
Astăzi este cunoscut sub numele
de Fericitul Ieremia Valahul, fiind
celebrat de Biserică în ziua de 8 mai.
Este considerat patronul infirmierilor,
al celor bolnavi și al emigranţilor.
Marcelin Blaj
nicOLaus Ludwig graf vOn ZinZendOrf(1700 – 1760)
protector aL creştiniLor refugiaţi din boemia, iniţiator aL mişcării misionare moderne şi pionier aL ecumenismuLui
Nicolaus Ludwig von Zinzendorf
s-a născut la Dresda, în Germania,
într-o familie de nobili. Bunica din
partea mamei împreună cu o mătușă
au fost cele care, după moartea tatălui
său, l-au crescut pe tânărul conte,
îngrijindu-se ca acesta să primească o
educaţie aleasă.
Încă din copilărie, Zinzendorf a
manifestat un interes aparte pentru
viaţa religioasă. Mai târziu, sub
influenţa familiei, s-a decis să studieze
dreptul, pregătindu-se pentru o
carieră diplomatică. A rămas însă
preocupat de literatura teologică.
După finalizarea studiilor, s-a întors
la Dresda, unde a ocupat postul
de consilier juridic. Această funcţie
i-a permis să călătorească destul
de mult. Atunci când, într-una din
călătorii, a vizitat galeria de picturi
din Düsseldorf, privirea i s-a oprit
asupra unui tablou care purta titlul
Ecce homo („Iată omul!”) și înfăţișa
suferinţele lui Isus Cristos. Dedesubtul
tabloului era scris: „Iată ce am făcut
eu pentru tine! Ce faci tu pentru
mine?” Zinzendorf a rămas în faţa
acelei picturi multă vreme, profund
impresionat de tabloul în sine, cât și
de cuvintele care îl însoţeau. Această
experienţă avea să-l marcheze pentru
tot restul vieţii.
Moștenind de la bunica sa o
proprietate, Zinzendorf va începe
să-i adăpostească pe refugiaţii
din Boemia și Moravia, membri ai
bisericii persecutate Unitas fratrum
(actualmente, Biserica Moraviană).
Noua așezare a primit numele
Herrnhut („Ocrotirea Domnului”).
După ce a renunţat la postul de
consilier, s-a mutat împreună cu
familia la Herrnhut, pentru a contribui
la realizarea unităţii în comunitatea
care se formase acolo.
Iniţial nu a dorit să se desprindă
de Biserica Luterană (el însuși
fiind consacrat preot luteran), ci
să reformeze Biserica din interior.
Dar mulţi dintre refugiaţi nu
doreau să renunţe la doctrina lor,
iar Biserica Luterană, sesizând
diferenţele doctrinare, dorea să-și
Nicolaus Ludwig Graf von Zinzendorf | 27
exercite autoritatea deplină asupra
comunităţii din Herrnhut.
Timp de mai bine de zece ani,
Nicolaus von Zinzendorf a fost exilat,
perioadă în care a întreprins călătorii
misionare în Europa și America. La
Berlin se va întâlni cu episcopul
Bisericii Unitas fratrum, Daniel
Jablonsky, care îl va consacra preot
moravian.
Zinzendorf a fost unul dintre primii
lideri religioși care a folosit cuvântul
„ecumenism”, rămânând în istorie ca
un apărător al libertăţii religioase.
În primul rând, el a propovăduit o
„religie a inimii”, în care credinţa și
iubirea erau deasupra doctrinei.
A susţinut cu pasiune importanţa
misiunii creștine, astfel încât, în anul
morţii sale, creștinii moravieni aveau
peste 200 de misionari răspândiţi în
întreaga lume.
În anul 1747, Zinzendorf a primit
permisiunea de a se întoarce la
Herrnhut, unde și-a petrecut ultimii ani
din viaţă. A murit în 1760, iar ultimele
sale cuvinte au fost: „Eu m-am rugat să
văd măcar primele roade [ale lucrării]
printre cei păgâni, și iată că am ajuns
să văd mii de roade... Acum pot muri
liniștit!”
Adina Petric
wiLLiam wiLberfOrce(1759 -1833)
renumit om poLitic şi reformator sociaL britanic – fiLantrop şi Lider aL mişcării de aboLire a scLaviei
William Wilberforce s-a născut în
1759 în Yorkshire (Marea Britanie).
A urmat Colegiul „St. John’s” din
Cambridge, iar în 1780 și-a început
cariera politică, devenind membru
independent al Parlamentului.
În contextul unei puternice
treziri religioase în Anglia la sfârșitul
secolului al XVIII-lea, William a
devenit creștin evanghelic. După
convertire, s-a implicat în numeroase
campanii sociale, militând pentru
diverse cauze. Astfel, a înfiinţat
organizaţii precum „Societatea
pentru Reprimarea Viciilor”, „Şcolile
de Caritate”, „Societatea Misionară
a Bisericii” și „Societatea pentru
Prevenirea Cruzimii faţă de Animale”.
De asemenea, a sprijinit misiunile
creștine din India și i-a ajutat în
nenumărate rânduri pe cei nevoiași.
Doctrina creștină l-a condus pe
tânărul parlamentar independent
William Wilberforce la convingerea
că toţi oamenii sunt egali. Din acest
motiv, a luptat fără încetare pentru
abolirea sclaviei. În această direcţie
a fost sprijinit și de John Newton, un
preot anglican, fost comerciant de
sclavi. Pe când Wilberforce se frământa
dacă să rămână în politică sau să se
implice în viaţa Bisericii, acesta l-a
sfătuit să le facă pe amândouă în
același timp.
Începând din a doua jumătate a
secolului al XVII-lea, navele britanice
transportaseră aproximativ 3.415.000
de sclavi africani, dintre care mai
mult de 500.000 au murit în timpul
transportului, din cauza condiţiilor
inumane la care erau supuși (lipsa
alimentelor, a igienei, a asistenţei
medicale sau a odihnei).
Împreună cu Thomas Clarkson, un
important militant împotriva sclaviei,
și cu avocatul Granville Sharp, William
a format în anul 1787 grupul numit
„Secta Clapham”, cu scopul de a
aduna dovezile necesare unui proiect
de lege prin care să fie abolită această
practică inumană. Timp de peste 30
de ani, ei au dus o campanie politică
modernă, folosind ca metode de
luptă petiţiile, boicoturile, discursurile
William Wilberforce | 29
și mitingurile. Au înfiinţat „Comitetul
pentru Abolirea Comerţului cu Sclavi”
și „Societatea pentru Reformarea
Moravurilor”, au organizat campanii
de propagandă în toată ţara și și-
au făcut auzită vocea în Camera
Comunelor. Cu toate că numărul
susţinătorilor lor creștea și câștigaseră
și sprijinul primului ministru, ei nu
reușeau totuși să obţină niciun succes
legislativ. Fiecărei petiţii depuse în
Camera Comunelor i se opuneau
interesele economice, care susţineau
menţinerea sclaviei.
Primul succes l-au avut abia în
1807, când guvernul lui Charles
James Fox a adoptat un act care
interzicea comerţul cu sclavi pe
teritoriul Marii Britanii. După alţi 26
de ani de documentare, de pledare
a cauzei și de petiţii anuale, William
Wilberforce a reușit în 1833, cu doar
trei zile înainte de a muri, să impună
adoptarea „Documentului de Abolire
a Sclaviei” în aproape întreg teritoriul
Imperiului Britanic.
Cristian Zaharia
ips veniamin cOstachi(1768 – 1846)
administrator aL spitaLuLui „sf. spiridon“ şi promotor aL cuLturii în Limba română
Veniamin Costachi a fost un
slujitor al Bisericii, dar și un mare
cărturar, traducător de cărţi și dascăl
care, de pe scaunul de mitropolit,
a contribuit la transformarea vieţii
culturale a Moldovei de la începutul
secolului al XIX-lea.
S-a născut în satul Roșiești
(judeţul Vaslui), într-o veche familie
boierească, primind la botez numele
Vasile. A urmat cursurile școlii de la
Mănăstirea „Trei Ierarhi” din Iași, iar la
vârsta de 15 ani a fost luat ca ucenic la
Episcopia Hușilor de către episcopul
Iacob Stamati. Un an mai târziu, a
devenit călugăr, luându-și numele de
Veniamin.
A început să urce treptele ierarhiei
bisericești de foarte tânăr. Astfel,
la vârsta de 21 de ani a fost numit
egumen (superior) al Mănăstirii „Sf.
Spiridon” din Iași, unde s-a remarcat
printr-o foarte bună organizare și
administrare a spitalului aflat în grija
mănăstirii. La vârsta de 24 de ani a
fost ales episcop de Huși, iar patru
ani mai târziu, episcop de Roman. În
1803 a devenit mitropolit al Moldovei,
funcţie pe care a ocupat-o timp de 40
de ani.
În calitate de mitropolit, s-a
ocupat de îmbunătăţirea activităţii
Bisericii și a școlilor care, în epoca
respectivă, funcţionau pe lângă
mănăstiri. L-a preocupat îndeosebi
creșterea nivelului de instruire al
slujitorilor Bisericii. Astfel, în 1803 a
înfiinţat Seminarul Teologic de pe
lângă Mănăstirea „Socola” din Iași, iar
în 1805 a întemeiat o școală pentru
călugăriţele de la Mănăstirea „Agapia”
și o școală de cântări bisericești la Iași.
A încurajat câţiva tineri studioși,
precum Gheorghe Asachi, pe care
i-a trimis cu burse de studiu în
străinătate. Mai târziu, la îndemnul
său, tânărul Asachi a predat între 1814
și 1818 un curs de inginerie în limba
română la Academia Domnească din
Iași, punând bazele învăţământului
politehnic pe meleagurile noastre.
Cei doi au avut un rol important și
în deschiderea la Iași a Academiei
Mihăilene (1834), numită astfel după
IPS Veniamin Costachi | 31
numele domnitorului Mihail Sturza,
dar și a primei școli de arte și meserii
din Moldova (1841).
Veniamin Costachi a acordat o
mare importanţă nu numai deschiderii
de școli publice cu predare în limba
română, ci și traducerii și tipăririi de
cărţi. În acest scop, el a reorganizat
și a dotat tipografia de la Mănăstirea
„Trei Ierarhi” din Iași și pe cea de la
Mănăstirea „Neamţ”, unde au văzut
lumina tiparului peste 130 de cărţi
bisericești, de teologie, dar și manuale
școlare.
În 1842 s-a retras de pe
scaunul mitropolitan, stabilindu-
se la Mănăstirea „Slatina”, unde
și-a continuat munca de o viaţă,
traducând cărţi din limba greacă.
A încetat din viaţă la vârsta de 78
de ani, iar rămășiţele sale pământești
se găsesc astăzi la catedrala
mitropolitană din Iași, ale cărei temelii
le-a pus în 1833.
Monica Zaharia
sf. iOan bOscO(1815 – 1888)
apărător aL orfaniLor, patron aL tineretuLui şi fondator aL ordinuLui saLezieniLor
Ioan Bosco s-a născut în ziua de
16 august 1816, la Becchi (Italia).
Mama, Margareta, rămasă văduvă cu
patru copii, i-a dat o solidă educaţie
creștină. Cunoscuţii săi îl numeau Don
Bosco.
Sfinţit preot la Torino în anul 1841,
Don Bosco și-a fixat de la bun început
ca principal obiectiv educarea
tinerilor, îndeosebi a celor săraci și
părăsiţi. Primul care a beneficiat de
ajutorul lui a fost un băiat orfan, care a
primit găzduire în casa acestui preot.
Încetul cu încetul, Don Bosco
a adunat un mic grup de băieţi în
locuinţa lui. În cele din urmă, și-a găsit
un adăpost într-o șură, unde a fondat
primul său oratoriu (un cămin pentru
copiii săraci). În fiecare dimineaţă, Don
Bosco celebra Liturghia împreună
cu băieţii, apoi lua masa cu ei. După
masă, fiecare pleca la muncă: unii
erau ucenici în fabrici, în ateliere de
tâmplărie sau fierărie, alţii erau băieţi
de prăvălie sau chelneri.
În acele timpuri, pentru a reduce
salariile, patronii primeau în locul
muncitorilor calificaţi, femei și copii.
În anul 1844, în Piemonte (Italia) erau
7.184 de copiii angajaţi în fabrici. O
zi de muncă varia între 16 și 18 ore.
Odată cu ei pleca și Don Bosco, pentru
a cere de pomană oamenilor înstăriţi,
ca să-i poată întreţine pe băieţi și să-i
întâlnească la locurile lor de muncă.
Ajutat de mama sa, Don Bosco
a deschis Oratoriul „Sfântul Francisc
de Sales” (loc de întâlniri duminicale;
complex de școli de arte și meserii
pentru tinerii muncitori; școli pentru
studii umaniste) pentru a-i sustrage
pe băieţi de la muncile grele. Despre
aceștia, Don Bosco spunea: „Aveau
feţele negre, dar ce frumoase erau
sufletele lor!”
În fiecare zi Don Bosco aducea alţi
băieţi, iar mama sa îi spunea mereu:
„Tu nu faci altceva decât să cauţi băieţi
și eu nu știu unde să-i pun”.
Într-o zi, Don Bosco a găsit un
băieţel pe nume Carligo care plângea.
„Ce ţi s-a întâmplat?”, l-a întrebat el.
„A murit mama. Nu știu unde am să
mă duc”. „Vino cu mine. Eu sunt un
Sf. Ioan Bosco | 33
preot sărac, dar chiar atunci când voi
avea doar o bucăţică de pâine, am s-o
împart cu tine”.
Don Bosco a asigurat continuitate
lucrării sale de ajutorare a copiilor
și tinerilor sărmani, întemeind
Societatea „Sfântul Francisc de
Sales” (în care aveau să se formeze
viitorii preoţi, în vederea continuării
activităţii de educare a tinerilor) și
Ordinul „Fiicele Mariei Ajutătoare”
(care se ocupa de educarea fetelor
sărace).
Don Bosco a murit la 31 ianuarie
1888 și a fost declarat sfânt de
papa Pius al XI-lea în anul 1934.
Este patronul tinerilor, educatorilor,
elevilor, studenţilor, editorilor. Biserica
îl celebrează la 31 ianuarie.
Marcelin Blaj
fer. damian de veuster (LeprOsuL) (1840 – 1889)
preot misionar care s-a dedicat asistenţei LeproşiLor de pe insuLa moLokai
Damian de Veuster s-a născut la 3
ianuarie 1840, la Tremeloo (Belgia), în
familia unui fermier, primind la botez
numele de Iosif. A avut o copilărie
obișnuită: o familie iubitoare, o
educaţie aleasă, numeroși prieteni.
Urmându-l pe fratele său
Augustin, a dorit să devină preot
misionar. La vârsta de 19 ani a intrat
în Congregaţia Misionarilor „Sfintele
Inimi ale lui Isus și Mariei”, luându-
și numele de Damian. Nefiind
încă preot, în anul 1864 a ajuns în
Honolulu (Hawaii), după 138 de zile
de navigare. După sfinţirea ca preot,
a fost trimis să predice Evanghelia
într-o zonă din răsăritul arhipelagului
Hawaii. Aici, superstiţiile păgâne îi
vor da bătăi de cap timp de nouă ani.
Diferenţa de cultură i-a creat multe
probleme, iar singurătatea i s-a părut
adesea insuportabilă.
În Hawaii, lepra era o realitate
cruntă. Toţi bolnavii de lepră,
despărţiţi de familii, erau trimiși de
guvern pe insula Molokai. În anul
1873, Damian s-a oferit voluntar
pentru a merge pe insula Lazaret,
din același arhipelag, unde se aflau
aproape 800.000 de bolnavi.
Ajungând pe insulă, prima
întâlnire a avut-o cu un tânăr
muribund. În ciuda unui miros greu de
suportat, părintele Damian s-a rugat
la căpătâiul său timp de o jumătate
de oră. Această priveliște îl va însoţi,
de altfel, de-a lungul celor 16 ani trăiţi
în mijlocul leproșilor.
Insula Molokai era supranumită
„insula morţii”. În primele opt luni
de la sosirea lui Damian au avut loc
183 de decese. A luptat tot timpul
cu autorităţile pentru îmbunătăţirea
vieţii acestor deznădăjduiţi. A înfiinţat
capele, a construit căsuţe, a organizat
fanfare și coruri, încercând pe toate
căile să însenineze viaţa acestor
leproși.
A fost îndrăgit de localnici,
devenind cunoscut sub numele de
Makna (părintele) Kamiano. Nu a fost
doar preot pentru leproși, ci și doctor.
Le-a bandajat rănile, i-a transportat
în braţe și i-a îngrijit cum a știut mai
Fer. Damian de Veuster (Leprosul) | 35
bine.
Inevitabilul s-a produs și, la un
moment dat, predica lui a cunoscut o
cotitură radicală. În loc să mai predice:
„Voi, leproșilor...”, într-o zi a spus: „Noi,
leproșii...”.
Îmbolnăvindu-se de lepră, a
murit la 15 aprilie 1889, fiind îngrijit
de câteva surori și înconjurat de alţi
preoţi, sosiţi în ultimii ani să-l ajute în
activitate. Între timp, vestea despre
el se răspândise în întreaga lume.
Însuși Mahatma Gandhi a afirmat că a
avut în părintele Damian Leprosul un
izvor de inspiraţie pentru campaniile
sociale pe care le-a condus în India.
Datorită activităţii părintelui
Damian, pe insula Molokai au sosit
ajutoare, iar după anii 1900 s-au
ridicat spitale, case de copii și multe
altele.
În anul 1995, papa Ioan Paul al II-
lea l-a declarat fericit, fiind celebrat de
Biserică în ziua de 10 mai.
Maricel Bulai
geOrge müLLer (1805- 1898)
om aL credinţei şi fondator a numeroase orfeLinate
George Müller, supranumit și
„părintele orfanilor”, s-a implicat
în activităţi sociale de ajutorare
a copiilor fără părinţi, oferindu-le
adăpost, educaţie și pregătindu-i
pentru integrarea în societate.
S-a născut în anul 1805, în
Germania. Deși a studiat teologia,
dând curs dorinţei tatălui său, s-a
convertit abia la 21 de ani. După
finalizarea cursurilor universitare, a
plecat în Anglia, lucrând la început
pentru o societate misionară și apoi
ca predicator.
În anul 1830 s-a căsătorit cu Mary
Groves, iar patru ani mai târziu a
fondat organizaţia „Instituţia pentru
cunoașterea Scripturii în ţară și
străinătate”, cu scopul de a răspândi
cuvântul Scripturii și a sprijini lucrarea
misionară.
În anul 1835, George Müller
a înfiinţat prima casă de orfani.
Ceea ce l-a inspirat a fost exemplul
reverendului A.H. Franke, care cu
128 de ani înainte înfiinţase în
Germania câteva aziluri, susţinute în
totalitate prin resurse venite în urma
rugăciunilor.
Müller a început să lucreze fără a
avea resurse financiare sau un cadru
instituţional clar definit. Pentru primul
orfelinat, el a închiriat o casă, în care și-
au găsit adăpost 30 de tinere orfane.
După opt luni, a închiriat o altă casă
și a deschis al doilea orfelinat, pentru
36 de copii. După alte nouă luni a
deschis al treilea orfelinat, adăpostind
încă 36 de copii.
Deoarece copiii tulburau liniștea
vecinilor, Müller a fost nevoit să caute
un alt loc pentru copiii din orfelinate.
De aceea, s-a hotărât să ridice câteva
case noi la marginea orașului. După
ce s-a rugat pentru acest proiect, a
început construirea primei case, care
putea găzdui 140 de fete, 80 de băieţi
și 80 de copii mici. Ulterior, va construi
alte patru case, fiecare putând
adăposti până la 450 de copii orfani.
Astfel, în anul 1870, această lucrare
socială includea 2250 de orfani și 112
angajaţi.
Adesea, Müller și cei implicaţi
George Müller | 37
în creșterea orfanilor treceau
prin crize financiare, deoarece
cheltuielile legate de îngrijirea și
educarea copiilor depășeau puţinele
resurse disponibile. Într-o anumită
împrejurare, când nu mai erau deloc
bani, Müller s-a rugat lui Dumnezeu
să deschidă inima unui cunoscut
negustor din Londra ca să-i ajute. La
scurt timp, el a primit un cec chiar de
la acel om. Au fost multe asemenea
situaţii în care Dumnezeu a răsplătit
credinţa și rugăciunile sale, oferind de
fiecare dată soluţii pentru ieșirea din
situaţiile de criză.
În ultimii ani din viaţă, George
Müller a întreprins numeroase
călătorii misionare, vizitând ţări
precum Egiptul, Palestina, Rusia
sau India. Pretutindeni el le vorbea
oamenilor despre modul în care
Dumnezeu răspunde rugăciunilor și
îi încuraja să se implice în acţiuni de
binefacere.
Adina Petric
sf. iLia ceL drept(1837- 1907)
„părinteLe naţiunii“ georgiene – apărător aL cuLturii şi aL conştiinţei naţionaLe
Ilia Chavchavadze, canonizat
în 1987 sub numele de Sfântul Ilia
cel Drept, a fost un renumit scriitor,
jurnalist și jurist, lider al mișcării
pentru independenţa naţională
a Georgiei din a doua jumătate a
secolului al XIX-lea.
Prinţul Ilia Chavchavadze s-a
născut în Kvareli (Georgia), pe atunci
parte a Imperiului Rus. Era al treilea
copil al unei familii de nobili cultivaţi.
Patriotismul, valoare centrală a vieţii
sale, l-a învăţat din familie, de la tatăl
său, care era militar de carieră, dar
și de la mama sa, care era pasionată
de literatura clasică georgiană. Ilia
a crescut ascultând în casă poezii și
nuvele istorice, pe care i le citea mama
sa și în care erau relatate faptele de
eroism ale strămoșilor.
În timpul gimnaziului, Ilia a
început să scrie poezii, prin care
își exprima suferinţa pricinuită de
moartea părinţilor și a fratelui său,
Constantin. În 1857 s-a înscris la
Facultatea de Drept a Universităţii
din Sankt Petersburg (Rusia). Aici,
Ilia obișnuia să petreacă mult timp
în arhivă, căutând documente
referitoare la istoria Georgiei, de care
era fascinat.
După terminarea studiilor, în
1861, s-a întors în ţara natală, care
se afla în plin proces de rusificare,
pierzându-și identitatea naţională
și culturală. Aici a început o intensă
activitate publică, politico-socială,
dar și culturală. A fondat două din
cele mai populare ziare politice ale
vremii, în ale căror pagini a pledat
pentru eliberarea ţării de sub
dominaţia rusă, pentru întemeierea
unui stat georgian modern și pentru
autocefalia sau conducerea de
sine stătătoare a Bisericii Ortodoxe
Georgiene. El credea că un element
esenţial pentru trezirea conștiinţei
naţionale era renașterea limbii
georgiene. De aceea, a militat pentru
învăţământul în limba natală și pentru
răspândirea literaturii georgiene. În
acest sens, el a înfiinţat „Societatea
pentru propagarea literaturii printre
georgieni”. De asemenea, a înfiinţat și
Sf. Ilia cel Drept | 39
o arhivă, în care a adunat manuscrise
vechi, obiecte cu valoare istorică, dar
și opere din folclorul naţional. A fost
fondator și membru al mai multor
organizaţii culturale și traducător al
unor lucrări din literatura britanică.
Ilia avea trei valori majore despre
care spunea adesea că îl conduc în
viaţă: patria, limba natală și credinţa.
Adeziunea sa la aceste valori i-a
atras mulţi dușmani, mai ales printre
adepţii ideologiei marxiste, care erau
atei și nu credeau nici în ideea de
naţiune.
Între 1906 și 1907, Ilia
Chavchavadze a fost membru în
Consiliul de Stat al Rusiei. După ce
s-a întors în Georgia, în timpul unei
călătorii împreună cu soţia sa, Olga,
a fost ucis de o bandă de răufăcători,
moartea sa rămânând până azi un
eveniment controversat.
După încorporarea Georgiei
în fosta Uniune Sovietică, Ilia a
devenit simbolul naţional al libertăţii
poporului georgian, astăzi fiind
considerat părintele acestei naţiuni.
Biserica Ortodoxă Georgiană îl
pomenește în calendar la 2 august.
Monica Zaharia
sf. iOan din KrOnstadt(1829 - 1908)
precursor aL misiunii urbane – a înfiinţat un adevărat oraş fiLantropic, format din ateLiere, bibLioteci, şcoLi, orfeLinate, aziLuri
IIoan Ilici Serghiev, cunoscut mai
târziu sub numele de „Sfântul Ioan din
Kronstadt”, s-a născut la 19 octombrie
1829 în sătucul Sura din îndepărtata
regiune Arhanghelsk (nordul Rusiei),
ca fiu al lui Ilia Mihailovici Serghiev și
al Fiodorei Vasilievna.
A urmat cursurile școlii parohiale
din Arhanghelsk, iar apoi pe cele
ale Seminarul Teologic. Mai târziu
avea să obţină o bursă la Academia
Teologică din Sankt Petersburg, pe
care a absolvit-o în 1855. În același
an, la 12 noiembrie, a fost hirotonit
preot pentru Parohia „Sf. Andrei”
din Kronstadt, unde a slujit vreme
de 53 de ani, dedicându-se întru
totul creșterii culturale și spirituale a
credincioșilor de acolo.
La început a resimţit din plin
greutăţile misiunii sale pastorale.
Astfel, a fost nevoie de aproape nouă
ani pentru a se pune temelia unei
construcţii de întrajutorare. Iniţial, în
1874, a fost creată o eforie (instituţie
administrativă) parohială destinată
asistenţei celor săraci. A urmat apoi
prima „casă a dragostei de muncă”,
ce avea să se dezvolte până la stadiul
de „oraș în oraș”. În cadrul acesteia
funcţionau o filatură de fibre textile
și ateliere pentru confecţionarea de
șepci, în care ajunseseră să lucreze
peste 7.000 de muncitori.
În cadrul aceleiași instituţii
existau: o școală elementară, fără
taxe (în 1903, aici învăţau 259 de
copii); un atelier pentru calificarea în
diferite meserii; un atelier de croitorie
pentru fete; un atelier de cizmărie; o
clasă de desen; o bibliotecă pentru
copii (în 1896, aceasta număra 2.687
de volume); o școală de duminică,
împărţită pe grupe, în funcţie de
nivelul de cunoștinţe al cursanţilor,
și care aduna peste 150 de tineri. De
asemenea, periodic erau organizate
lecturi și conferinţe publice. Tot
la iniţiativa părintelui Ioan a fost
înfiinţată și o bibliotecă populară
gratuită.
În „orașul filantropic” al lui
Ioan din Kronstadt nu puteau lipsi
așezămintele cu caracter social. Astfel,
Sf. Ioan din Kronstadt | 41
au fost construite: un cămin destinat
copiilor orfani, un cămin de zi pentru
preșcolari, o casă de odihnă pentru
copii, situată în afara orașului, un azil
pentru femeile sărace, precum și un
azil de noapte cu plată.
În afară de acestea, părintele Ioan
s-a îngrijit de asistenţa medicală a
enoriașilor săi, ca și de înfiinţarea
unei cantine a săracilor, unde zilnic
primeau hrană caldă între 400 și 800
de persoane.
Aceeași instituţie le oferea celor
săraci ajutoare în bani, îmbrăcăminte,
încălţăminte și alte obiecte. Foarte
important era faptul că, pentru a fi
ajutaţi în mod eficient, cei nevoiași
erau luaţi în evidenţă, și astfel era
cunoscută situaţia fiecăruia.
La 20 decembrie 1908, la vârsta
de 79 de ani, Ioan din Kronstadt a
pășit în veșnicie, lăsând în urma sa un
exemplu de dăruire și dragoste faţă
de semeni.
Biserica Ortodoxă îl pomenește în
calendar la 20 decembrie.
Narcis Stupcanu
Jean henri dunant(1828 – 1910)
scriitor, fiLantrop şi fondator aL crucii roşii internaţionaLe
Jean Henri Dunant a fost un
renumit om de afaceri, filantrop și
activist social, ale cărui idei s-au aflat la
baza creării Comitetului Internaţional
al Crucii Roșii.
S-a născut în Geneva (Elveţia),
într-o familie bogată de credincioși
reformaţi, pentru care implicarea în
acţiuni sociale era o prioritate. Tatăl
său ajuta orfanii, iar mama sa îi ajuta
pe cei săraci.
La vârsta de 28 de ani, în timpul
călătoriilor sale de afaceri în Algeria,
Henri a înfiinţat o companie de
comerţ cu cereale. Datorită faptului
că dreptul de cesiune a pământului
și a apei nu era clar statuat în lege,
s-a hotărât să meargă în audienţă la
Napoleon al III-lea pentru a-și apăra
interesele.
În 1859, Napoleon era în plin
război cu Franz Joseph al Austriei și își
stabilise cartierul general la Solferino
(Italia), unde cele două armate erau
pregătite de luptă. Sosit în Solferino
în seara bătăliei (24 iunie 1859),
Dunant s-a confruntat cu ororile
războiului: 38.000 de răniţi, morţi și
muribunzi rămași pe câmpul de luptă.
Şocat de imaginea războiului, tânărul
Henri a luat iniţiativa de a organiza
populaţia civilă, în special femeile
și fetele, pentru a oferi asistenţă
medicală soldaţilor răniţi. Plecând
de la sloganul: „toţi suntem fraţi”,
echipele au acordat ajutor tuturor
răniţilor, indiferent de tabăra din
care proveneau. Lipsa de materiale
și provizii a fost depășită prin diferite
donaţii, dar și prin organizarea
riguroasă asigurată de Dunant.
În urma acestei experienţe, Henri
Dunant a scris o carte de memorii,
intitulată A Memory of Solferino
(1862), ale cărei idei s-au aflat la
baza înfiinţării, în anul 1863, a unui
comitet din care el însuși a făcut
parte și care mai târziu se va numi
Comitetul Internaţional al Crucii Roșii.
Sub organizarea lui Dunant, 12 ţări
au semnat în 1864 prima Convenţie
de la Geneva. Viziunea lui, aceea de a
înfiinţa o organizaţie neutră, capabilă
să ofere asistenţă medicală în
Jean Henri Dunant | 43
conflictele armate, s-a dovedit a fi una
dintre ideile care au schimbat lumea,
motiv pentru care Henri Dunant a
primit în 1901 Premiul Nobel pentru
Pace.
Deși în 1867 afacerea lui a
falimentat, Dunant a continuat
să lupte pentru ideile și planurile
sale umanitare. A pledat pentru
dezarmare și pentru înfiinţarea unui
tribunal care să medieze conflictele
internaţionale. De asemenea, a
lucrat pentru crearea unei biblioteci
internaţionale – idee preluată în
proiectele viitoare ale UNESCO – și
a militat pentru înfiinţarea unui stat
evreiesc în Palestina.
Afectat de mai multe boli, Jean
Henri Dunant și-a petrecut ultimii
ani de viaţă într-un spital din orașul
Heiden (Elveţia). Înainte de a muri, el a
oferit ultimii săi bani pentru a asigura
în acest spital un „pat liber” destinat
celor săraci.
Cristian Zaharia
catherine şi wiLLiam bOOth(1829-1890) (1829-1912)
fondatori ai organizaţiei umanitare „armata saLvării”
William și Catherine Booth au
alcătuit un cuplu britanic de misionari
metodiști, implicaţi în ajutorarea
celor săraci. Ei au înfiinţat organizaţia
„Armata Salvării”, una din cele mai
răspândite organizaţii de sprijin
umanitar, structurată în stil militar.
William provenea dintr-o familie
bogată, a cărei afacere a falimentat,
și s-a convertit în timpul uceniciei
într-o casă de amanet. A predicat
Evanghelia săracilor din Nottingham,
iar apoi a devenit predicator metodist.
Catherine provenea dintr-o
familie care i-a acordat o serioasă
educaţie creștină, ea citind Biblia
de opt ori până la vârsta de 12
ani. În adolescenţă, s-a implicat în
combaterea efectelor alcoolismului,
publicând numeroase articole. Atunci
când cei doi s-au căsătorit, au preferat
să organizeze o nuntă modestă, astfel
încât banii să poată fi folosiţi pentru
ajutarea celor săraci.
Într-o noapte, când nu putea
dormi, William a ieșit să se plimbe.
Ajuns într-un cartier mărginaș, a
văzut oameni care dormeau direct pe
caldarâm. Întors acasă, i-a spus soţiei:
„Am fost în iad!”. La scurt timp, cei
doi au înfiinţat organizaţia care mai
târziu avea să ia numele de „Armata
Salvării”(1878).
Convinși fiind că sărăcia are de-a
face cu credinţa și valorile umane,
dar și de schimbarea pe care o poate
aduce creștinismul, soţii Booth
s-au adresat celor săraci și nevoiași.
William predica pe străzi și în zonele
în care tavernele erau mai multe
decât magazinele, iar Catherine, în
pofida convenţiilor vremii, care nu
permiteau femeilor să vorbească în
public, ţinea cuvântări la întâlnirile
femeilor, lucra cu cei tineri și îi vizita
pe cei dependenţi de alcool.
Într-o zi, pe când mergea pe stradă,
Catherine a văzut un beţiv, escortat
de un poliţist spre închisoare, de care
trecătorii își băteau joc. Indignată
de această reacţie a oamenilor,
Catherine a decis să meargă alături
de acel bărbat, pentru a-i arăta că
există cineva interesat de soarta lui.
,
Catherine şi William Booth | 45
Ulterior, ea și William au înfiinţat un
centru de consiliere a alcoolicilor,
o casă de adăpost pentru cei care
dormeau pe străzi și au strâns fonduri
pentru ajutorarea criminalilor și a
prostituatelor.
De asemeni, au iniţiat programul
„Hrană pentru un milion”, oferindu-
le celor săraci supă și pâine pentru
un penny, iar celor fără bani, în mod
gratuit.
Respingerea concepţiei vremii,
conform căreia un om este sărac
pentru că o merită, i-a motivat pe soţii
Booth să continue lupta chiar și atunci
când William se întorcea acasă plin de
răni, provocate de pietrele aruncate
asupra lui în timpul predicilor ţinute
în cartierele mărginașe.
Organizaţia înfiinţată de William
și Catherine Booth s-a răspândit
în timpul vieţii lor în 58 de ţări. În
ultimele zile ale vieţii sale, întrebat
fiind ce mesaj are pentru soldaţii
„Armatei Salvării”, William a răspuns:
„Alţii”, subliniind astfel încă o dată că
un creștin adevărat trebuie să-și ajute
întotdeauna semenii.
Cristian Zaharia
eva vOn tieLe-wincKLer(1866 – 1930)
diaconiţă evangheLică – fondatoare a căminuLui păcii, un adăpost pentru copii, bătrâni şi boLnavi abandonaţi
Eva von Tiele-Winckler, cunoscută
drept „Maica Eva”, s-a născut în 1866
într-o familie bogată ce deţinea un
castel la graniţa dintre Polonia și
Germania.
Încă din copilărie, ea s-a simţit
chemată să se implice în lucrări
sociale. Deși aparţinea aristocraţiei,
Eva nu s-a sfiit să pregătească și să
împartă mâncare celor săraci. Într-o
zi, un băieţel murdar și înfometat a
venit la castel. Ea l-a spălat și i-a făcut
o pereche de pantaloni dintr-o rochie
de-a ei mai veche. Aflând despre
gestul Evei, tatăl s-a supărat și i-a
interzis să mai intre în bucătărie sau
să mai vorbească cu locuitorii satului
din apropiere. Însă în inima ei, Eva a
început să se încreadă mai mult în
Dumnezeu.
La vârsta de 19 ani a plecat la
Bielefeld, pentru a participa la un
curs despre îngrijirea bolnavilor.
Întorcându-se acasă, i s-a permis să
cheme la castel opt tinere, pentru a
le învăţa să coase și să împletească.
Treptat, atitudinea tatălui ei s-a
schimbat, așa încât în anul 1888 ea
a primit cadou de Crăciun planul
unei case care avea să se numească
Friedenshort („Căminul păcii”).
Odată cu inaugurarea noii case,
Maica Eva și-a început lucrarea
socială. Avea pe atunci 24 de ani.
La Friedenshort își găseau adăpost
și alinare copii bolnavi, bebeluși
abandonaţi, oameni în vârstă și
bolnavi alungaţi din familie.
În anii următori, sfătuită de
pastorul Friedrich von Bodelschwingh
și având consimţământul tatălui, Eva a
întemeiat o comunitate de diaconiţe,
pe care avea să le pregătească pentru
diferite slujiri. La scurtă vreme,
lucrarea de la Friedenshort s-a extins
prin ridicarea a încă două clădiri, una
pentru bolnavii incurabili și cealaltă
pentru copii.
În 1910 a fost înfiinţată în Breslau
prima casă de copii, din care s-a
dezvoltat ulterior organizaţia Heimat
für Heimatlose („Cămin pentru cei
fără cămin”), care susţinea un număr
de 40 de cămine.
Eva von Tiele-Winckler | 47
Eva a pus în practică și ideea
de „casă familială”, prin creșterea
și educarea unui număr de 10-15
copii de diferite vârste într-un cadru
asemănător vieţii de familie.
Între anii 1910-1923, în aceste
case și-au găsit un nou cămin
peste 14.000 de copiii. Numărul
diaconiţelor a crescut și el, ajungând
la 800. Reprezentativ pentru proiectul
Friedenshort a fost faptul că de
la început a existat o deschidere
interconfesională și ecumenică, ceea
ce a dus și la dezvoltarea unei misiuni
externe.
Eva von Tiele-Winckler și-a
îndreptat atenţia și asupra celor aflaţi
în închisori, la început prin vizite, iar
ulterior prin ridicarea unei case în care
prizonierii eliberaţi erau ajutaţi să se
reintegreze în societate.
A murit în 1930, în orașul
Miechowitz (Polonia), după o viaţă
pusă cu totul în slujba celor săraci,
bolnavi și lipsiţi de ajutor.
Adina Petric
fer. ZeffirinO JiméneZ maLLa (1861 – 1936)
ţigan martir – executat pentru că a Luat apărarea unui preot maLtratat
Supranumit „El Pelé”, Zeffirino s-a
născut la 26 august 1861, la Benavènt
de Segrià, în Spania. A fost botezat
catolic în localitatea Fraga, în timpul
unui popas făcut de părinţii săi
nomazi, Giovanni și Giuseppa. De mic
mergea să cerșească, asemenea altor
copii ţigani de aceeași vârstă cu el.
Un descendent de-al său
mărturisea: „Nu era un fricos. Când era
nevoie, intervenea fără teamă pentru
a susţine dreptatea. Trăia potrivit legii
ţigănești, cu forţă și dreptate”. Nu era
rasist. Era ca o punte între două lumi:
a celor nomazi și a celor sedentari. A
știut să unească cele mai bune lucruri
ale celor două culturi. Avea o pasiune
deosebită pentru copii, îi ajuta pe cei
săraci și nevoiași, îi vizita pe bătrâni și
pe bolnavi.
„El Pelé” s-a căsătorit la 18 ani, după
legea ţiganilor, cu Tereza. Neavând
copii, a adoptat-o pe Pepita, nepoata
soţiei. Până la 40 de ani a trăit ca un
nomad. Deși se ocupa de comerţul cu
cai, era un om cinstit. La 50 de ani s-a
căsătorit creștinește, după 32 de ani
de viaţă matrimonială ţigănească.
Într-o zi, Zeffirino a întâlnit un
om bolnav de tuberculoză, prăbușit
la pământ. În timp ce toţi ceilalţi îl
evitau, el a alergat iute să-l ajute,
învingând frica de contaminare.
Altă dată, o tânără mamă nu putea
să-și alăpteze copilul. „El Pelé” îi dădea
zilnic banii necesari pentru a cumpăra
lapte. Cine nu avea un animal de
povară pentru a merge să-și vândă
produsele la târg, vorbea cu „El Pelé”,
care răspundea: „Intră în staulul meu,
ia animalul pe care-l dorești și îmi vei
plăti la sfârșitul muncilor sezoniere”.
Îi vizita des pe cei bătrâni și
bolnavi. În fiecare zi mergea la azil să-i
viziteze pe cei neputincioși. Era înscris
în Consfătuirea „Sfântul Vincenţiu”, o
asociaţie de binefacere care venea în
ajutorul celor săraci.
Pe cerșetori îi ducea în camera
sa și îi hrănea. Celor mici le vorbea
despre Isus, iar seara îi chema în casă
și se ruga în genunchi împreună cu ei.
Pe cei care se certau, Zeffirino îi
împăca. Avea un dar special pentru
Fer. Zeffirino Jiménez Malla | 49
a atenua certurile dintre ţigani sau
dintre aceștia și autohtoni. Ei alergau
spre el și-l chemau să facă dreptate.
Spre sfârșitul vieţii, se ruga zilnic:
în casă, pe stradă, la azilul de bătrâni,
în închisori.
În anul 1936, Zeffirino a fost arestat
și condamnat la moarte de trupele
republicane în timpul războiului civil
din Spania, pe când lua apărarea unui
preot care era maltratat. În ziua de 9
august a fost executat în cimitirul din
Barbastro (Spania). Pe drum, striga
fără încetare: „Trăiască Cristos, regele”.
La 4 mai 1997, Zeffirino Jiménez
Malla a fost declarat fericit de către
papa Ioan Paul al II-lea, fiind celebrat
de Biserică în ziua de 4 mai.
Marcelin Blaj
sf. dimitri KLepinin (1904 – 1944)
un „drept între popoare” – a saLvat de La moarte numeroşi evrei în timpuL ceLui de aL doiLea război mondiaL
Dimitri Klepinin a fost un preot
rus emigrat în Franţa, care a salvat de
la moarte numeroși evrei în timpul
ultimului război mondial, motiv
pentru care memorialul evreiesc Yad
Vashem din Ierusalim i-a oferit în 1984
titlul de „drept între popoare”.
S-a născut în Piatigorsk (Rusia)
într-o familie cu trei copii. Tatăl era
arhitect, iar mama era implicată în
ajutorarea săracilor. După lovitura
de stat bolșevică din 1917, familia
Klepinin a părăsit Rusia, stabilindu-se
la Constantinopol, apoi în Iugoslavia.
Când avea 19 ani, Dimitri a trăit
tragedia pierderii mamei sale și, după
propriile sale spuse, a găsit în Isus
Cristos singura lumină și consolare.
În 1925 a început studiile teologice
la Paris, iar după absolvire a plecat cu o
bursă la Seminarul Teologic Protestant
din New York. Întors în Europa, a avut
mai multe slujbe în Iugoslavia, iar apoi
s-a stabilit în Franţa, unde s-a căsătorit
și a devenit preot ortodox în 1937.
Doi ani mai târziu a fost trimis
să slujească la capela din casa
de ospitalitate pentru refugiaţi
întemeiată de compatrioata sa, Maria
Skobtsova, în Rue de Lourmel, la
Paris. În timpul ocupaţiei naziste, el
s-a alăturat eforturilor de rezistenţă
ale mișcării intitulate „Acţiunea
Ortodoxă” și a ascuns numeroase
familii de evrei, dar și prizonieri de
război și alte categorii de persoane
căutate de naziști.
În acea perioadă, mulţi evrei au
venit la părintele Klepinin pentru a
lua certificate de botez, în baza cărora
puteau scăpa de persecuţia nazistă.
Deși mulţi dintre ei nu deveneau
creștini, fiindcă în realitate nu se
botezau, el le dădea hârtia care îi
salva de la moarte, deoarece, așa cum
îi spunea Maicii Maria (Skobtsova):
„Cred că bunul Cristos mi-ar da
această hârtie, dacă eu aș fi în locul
lor. Deci, trebuie să fac acest lucru. [...]
În toate timpurile, Biserica a fost un
refugiu pentru toţi cei care au căzut
victime ale barbariei”.
În 1943, a fost arestat de naziști
pentru ajutorul dat evreilor și interogat
Sf. Dimitri Klepinin | 51
de Gestapo. Când ofiţerul l-a întrebat:
„Dacă îţi dăm drumul, promiţi că n-ai
să mai ajuţi evrei?”, părintele Klepinin
a răspuns: „Nu pot să spun așa ceva.
Sunt creștin și trebuie să fac ceea ce
trebuie”. Enervat, ofiţerul i-a strigat:
„Iubitorule de evrei!”. Atunci Dimitri a
ridicat calm crucifixul pe care îl avea
la gât și i l-a arătat ofiţerului, zicând
cu voce scăzută: „Pe acest evreu îl
cunoști?”. Înfuriat la culme, ofiţerul a
strigat: „Te-ai condamnat singur!”.
Dimitri a fost deportat, împreună
cu Iuri Skobtsov, fiul Maicii Maria, în
lagărul de concentrare Buchenwald
din Germania, iar apoi în lagărul de la
Dora, unde a murit de pneumonie în
iarna anului 1944.
Biserica Ortodoxă Rusă îl
pomenește în calendar la 20 iulie.
Monica Zaharia
dietrich bOnhOeffer (1906 – 1945)
teoLog şi pastor Luteran – participant La compLotuL împotriva Lui hitLer
Dietrich Bonhoeffer, considerat
unul dintre martirii vremurilor
moderne, a fost teolog și pastor
luteran, și deopotrivă opozant activ al
regimului nazist. Bonhoeffer rămâne
un exemplu de trăire autentică a
credinţei creștine. A refuzat tăcerea
și exilul, preferând să-și riște viaţa
pentru a lupta alături de compatrioţii
săi împotriva nazismului. Prin viaţa și
scrierile sale, Bonhoeffer continuă să
impresioneze și astăzi.
S-a născut în 1906, la Breslau
(Polonia), în familia unui renumit
medic psihiatru. Odată cu venirea
la putere în Germania, în 1933,
a lui Adolf Hitler, Bonhoeffer și-a
manifestat opoziţia în mod deschis,
atrăgând atenţia asupra pericolului
de a servi un lider imoral. A făcut
parte din nucleul grupării creștine
Die Bekennende Gemeinde („Biserica
mărturisitoare”), care a condamnat
în mod deschis doctrina și acţiunile
nazismului.
Bonhoeffer a luat apărarea
celor persecutaţi de regimul nazist,
afirmând că modul în care sunt trataţi
evreii este un atac la adresa libertăţii
civile. Şi-a exprimat protestul faţă
de situaţia în care se aflau colegii săi
care nu erau arieni (rasa ariană era
un termen folosit de naziști pentru a
denumi populaţiile albe în general și
pe strămoșii germanilor în special),
refuzând postul oferit la o parohie
din Berlin. Bonhoeffer a preferat să
meargă la Londra, pentru a sluji la o
biserică de limbă germană în care
aveau să primească ajutor mulţi
creștini și evrei refugiaţi.
Unii dintre contemporani l-au
acuzat pe Bonhoeffer că, prin plecarea
în Anglia, renunţă la lupta împotriva
nazismului; însă el a continuat lupta
la nivel internaţional. În cadrul unei
conferinţe ecumenice susţinute
în Danemarca, Bonhoeffer a uimit
participanţii prin discursul său despre
pace. „Pentru a obţine pacea – spunea
el – trebuie să îndrăznim; aceasta este
marea aventură!”
La întoarcerea sa în Germania,
Bonhoeffer a predat teologia
Dietrich Bonhoeffer | 53
timp de doi ani la Seminarul din
Finkenwalde. Ulterior, școala
respectivă – aparţinând grupării
creștine protestatare Die Bekennende
Gemeinde – a fost închisă. Bonhoeffer
a continuat să scrie și să joace un rol
de agent dublu, fiind implicat și într-o
operaţiune de salvare a unui grup de
evrei.
În 1939, Bonhoeffer a fost invitat să
predea în Statele Unite la un seminar
teologic. Însă la scurt timp a revenit în
ţară, preferând să îndure suferinţele
războiului alături de compatrioţii săi.
A procedat astfel, deși Gestapo-ul îi
interzisese deja cu un an mai înainte
să intre în Berlin. Din toamna anului
1940 nu i s-a mai permis să vorbească
în public.
Cu toate că avea convingeri
pacifiste, Bonhoeffer a considerat că
este mai bine să participe la eliminarea
răului, decât să vadă consecinţele
acestuia. Implicat în complotul de
asasinare a lui Adolf Hitler, alături de
unii membrii ai Abwehr-ului (Oficiul
German de Securitate Militară), a fost
arestat în 1943 și trimis la închisoarea
din Floessenburg. Rolul său în cadrul
complotului a fost acela de curier
și diplomat în relaţia cu guvernul
britanic.
Cu o lună înainte de sfârșitul
războiului, Dietrich Bonhoeffer a fost
executat prin spânzurare, din ordinul
direct al lui Hitler.
Adina Petric
sf. maria sKObtsOva (1891- 1945)
membră a mişcării franceze de rezistenţă – protectoare a refugiaţiLor şi a evreiLor persecutaţi de nazişti
Maria Skobtsova a fost poetă,
măicuţă și membră a mișcării franceze
de rezistenţă din timpul celui de-al
Doilea Război Mondial. Ea a oferit
adăpost și ajutor refugiaţilor ruși din
Franţa și evreilor persecutaţi în timpul
ocupaţiei naziste.
S-a născut într-o familie nobilă din
Letonia (pe atunci în Imperiul Rus),
sub numele de Elizaveta. Marcată
profund de moartea tatălui ei, a căutat
răspunsuri cu privire la sensul vieţii în
teoriile revoluţionare socialiste, dar
acestea n-au mulţumit-o. Din acest
motiv, a decis să urmeze cursurile
Institutului Teologic din Sankt
Petersburg.
După instaurarea regimului
bolșevic în Rusia (1917), Elizaveta
a emigrat în Franţa. Acolo a trăit
experienţa dureroasă a pierderii
unuia dintre cei trei copii ai ei. Din
1930, când a fost numită în funcţia
de secretar al Mișcării Creștine a
Studenţilor Ruși, a intrat în contact
cu numeroși refugiaţi ruși din Franţa,
implicându-se în ajutorarea lor. Astfel,
a pus bazele unei comunităţi în care
cei nevoiași primeau adăpost și
îngrijire, dar și sprijin spiritual.
În 1932, Elizaveta a devenit
călugăriţă, luându-și numele de
Maica Maria. În loc să se retragă într-o
mănăstire, ea a ales să se implice în
viaţa socială, profesând „monahismul
în lume”. A înfiinţat o casă de
ospitalitate, în care erau amenajate
o sală de mese, o capelă și o cameră
pentru lectură și discuţii. În scurt timp,
aceasta a devenit neîncăpătoare, așa
încât a fost nevoie de o nouă locaţie
(în Rue de Lourmel), în care puteau fi
hrănite și adăpostite 100 de persoane.
Cu timpul, au mai fost închiriate și alte
clădiri, una pentru familii, alta pentru
bărbaţi singuri, iar o fermă rurală a
fost transformată într-un sanatoriu.
Casa Maicii Maria nu era doar
un adăpost pentru nevoiași, ci și
un loc potrivit pentru discuţii. Aici
se întâlnea elita intelectualilor ruși
din Paris, pentru a dezbate teme
precum credinţa sau problemele
sociale ale momentului. Din discuţiile
Sf. Maria Skobtsova | 55
lor, în 1935 s-a născut mișcarea
Acţiunea Ortodoxă, având ca scop
transpunerea principiilor evangheliei
în viaţa socială.
În timpul ocupării Parisului de
către naziști, Maria, împreună cu Iuri,
fiul ei și cu Dimitri Klepinin, preotul
capelei din Rue de Lourmel, au
adăpostit numeroși evrei, care erau
arestaţi pentru a fi trimiși în lagărele
de concentrare. În iulie 1942, când mii
de evrei au fost adunaţi pe stadion,
de unde urmau să fie repartizaţi în
lagăre, Maria, împreună cu câţiva
gunoieri, a reușit să salveze câţiva
copii, ascunzându-i în coșurile de
gunoi.
În 1943, Maica Maria a fost
arestată de naziști, sub acuzaţia că
era „iubitoare de evrei”. După doi ani
petrecuţi în lagărul Ravensbrück din
Germania, a murit într-o cameră de
gazare, cu doar câteva săptămâni
înainte de terminarea războiului.
Biserica Ortodoxă Rusă o
pomenește în calendar la 20 iulie.
Monica Zaharia
pr. dumitru sandu-matei (1913 – 1951)
preot romano-catoLic – martir anticomunist şi apostoL aL săraciLor
Părintelui Dumitru Sandu-Matei
i-a fost dat să participe activ la
evenimentele din prima jumătate a
secolului al XX-lea, un timp de mari
suferinţe, provocate îndeosebi de cele
două războaie mondiale.
S-a născut la 28 iulie 1913, la
Sărata (judeţul Bacău), într-o familie
de agricultori. A absolvit Seminarul
Romano-Catolic din Iași, fiind
sfinţit preot în anul 1939. A lucrat la
catedrala catolică din Iași, unde era
iubit și stimat de toţi.
Părintele Dumitru era un adevărat
„apostol al săracilor”. Localnicii
spuneau că el era în stare să pună tot
ce avea în folosul săracilor. Dărnicia lui
era motivată de faptul că-l vedea pe
Isus în cei nevoiași.
În primii ani ai Celui de-al Doilea
Război Mondial s-a ocupat de
asistenţa spirituală a luptătorilor pe
front. După război, i s-a încredinţat
misiunea de capelan al răniţilor
din spitale și responsabilitatea cu
preluarea și distribuirea ajutoarelor
venite din străinătate pentru cei
înfometaţi. La Iași a înfiinţat o cantină
pentru studenţi.
I-a ajutat mai ales pe prizonieri,
cu medicamente, îmbrăcăminte și
alimente. În perioada 1946 1948 a
ajutat mai mulţi prizonieri germani
să evadeze din lagărele și spitalele
din Iași. Mai multe persoane au fost
solicitate să-i găzduiască pe prizonieri
în casele lor. Mihai Gheorghiu, din
Iași, a declarat că, în repetate rânduri,
părintele i-a cerut să adăpostească
în propria casă foști prizonieri
germani. La fel și dr. Rozalia Iosub,
care a mărturisit că a ascuns în casa
ei pe câţiva urmăriţi, tot la cererea
părintelui Matei.
În perioada 1939-1944, părintele a
publicat mai multe articole tratând o
tematică diversă: istorie, spiritualitate,
cultură religioasă. Emoţionante sunt
cronicile trimise de pe front, unde
acorda asistenţă spirituală răniţilor
din spitalele militare. A fost pătruns
de ideea importanţei presei, a
seminariilor, a școlilor și a asociaţiilor.
A militat pentru creșterea rolului
Pr. Dumitru Sandu-Matei | 57
învăţătorilor în educaţia tineretului,
ca și pentru dezvoltarea școlilor.
Odată cu instaurarea regimului
comunist, mulţi studenţi s-au
organizat pentru a lupta împotriva
acestuia. Preotul Dumitru a devenit
mentorul lor. Unul dintre ei, Liviu-
Coca Mărgineanu, dă mărturie despre
rolul părintelui, care a devenit figura
centrală a grupului, organizând
întâlniri pentru a găsi modalităţi
de împotrivire faţă de acţiunile
comuniștilor.
După ce a trebuit să se ascundă
prin mai multe locuri de urmăritorii
săi, părintele s-a retras la București,
unde a și fost arestat. A fost acuzat de
crimă de înaltă trădare și condamnat
la pedeapsa cu moartea. Executarea
lui prin împușcare a avut loc la 21
februarie 1951, în Penitenciarul Jilava.
Părintele Dumitru Sandu-Matei
a rămas în memoria posterităţii
drept un apostol al săracilor și al
celor nedreptăţiţi, dar și un martir al
timpurilor moderne, care nu a ezitat
să-și dea viaţa pentru binele fraţilor
săi.
Marcelin Blaj
martin Luther King, Jr. (1929 – 1968)
omuL care a avut un vis – Lider aL mişcării americane pentru drepturiLe civiLe
Martin Luther King, Jr. a fost unul
dintre cei mai importanţi militanţi
împotriva segregării rasiale din Statele
Unite, adept al schimbării sociale prin
acţiune directă, dar neviolentă.
S-a născut în 1929 în Atlanta,
Georgia (SUA), într-o familie de
pastori baptiști. A studiat teologia,
și după căsătorie, în 1955, a obţinut
doctoratul în teologie.
La 1 decembrie 1955, în
Montgomery, orașul în care Martin
Luther King slujea ca pastor, a avut loc
un incident. Croitoreasa de culoare
Rosa Parks, care era așezată pe un
scaun în partea de autobuz destinată
negrilor, a refuzat să cedeze locul
unui bărbat alb, încălcând astfel
legea segregării rasiale a autobuzelor,
și a fost arestată. Deși asemenea
evenimente erau frecvente, de această
dată populaţia de culoare a hotărât
să-și revendice dreptul de a fi tratată
cu demnitate, declanșând “boicotul
autobuzelor din Montgomery”. Ales
lider al boicotului, Martin Luther
King Jr. reușește să impună calea
nonviolentă de protest. Chiar și atunci
când casa i-a fost incendiată, iar
familia sa a fost pusă în pericol, a avut
tăria de a spune mulţimii de negri
înarmaţi, care doreau răzbunare: „Nu
vom putea rezolva această problemă
dacă vom răspunde la violenţă
cu violenţă. [...] Vom răspunde la
violenţă cu nonviolenţă. Gândiţi-vă
la cuvintele lui Isus: «Cine ridică sabia,
de sabie va pieri». Isus ne strigă astăzi
de peste secole: «Iubiţi-vă vrăjmașii!»
Asta este ceea ce trebuie să trăim”.
Ca urmare a acestei mișcări de
protest, Curtea Supremă a Statelor
Unite a declarat legea segregării
rasiale ca fiind neconstituţională
(decembrie 1956), iar autobuzele din
Montgomery au fost desegregate.
În anii următori, Luther King s-a
implicat activ în fondarea „Conferinţei
Liderilor Creștini din Sud”, și a
sprijinit „Comitetul Studenţesc de
Coordonare a Nonviolenţei”. S-a
implicat în mișcarea pentru drepturile
civile din Albany și a organizat
demonstraţia pentru drepturile
Martin Luther King, Jr. | 59
negrilor din Birmingham (1963).
Acestea s-au soldat cu ciocniri între
manifestanţi și poliţiști, fapt care a
devenit cunoscut în întreaga lume,
iar problema segregării rasiale a
ajuns cel mai important subiect din
viaţa americanilor. Numeroasele
demonstraţii ce au urmat în 1963
au culminat cu „Marșul către
Washington”, în timpul căruia, Martin
Luther King Jr. a rostit de pe treptele
Memorialului Lincoln celebrul său
discurs I Have a Dream („Am un vis”),
care l-a situat între cei mai buni oratori
din istoria Statelor Unite.
În 1963, revista Time l-a numit
„omul anului”, iar eforturile sale
de a schimba lumea prin mijloace
pașnice i-au adus recunoașterea
internaţională, în 1964, când a devenit
cel mai tânăr deţinător al Premiului
Nobel pentru Pace.
Din 1967, Martin Luther King, Jr.
a criticat public intervenţia SUA în
Vietnam și a iniţiat Campania pentru
Oamenii Săraci. La 3 aprilie 1968, cu o
zi înainte de a fi asasinat, a participat
la greva muncitorilor negri din
Memphis, unde a ţinut ultimul său
discurs, intitulat: „Am fost în vârful
muntelui”.
Cristian Zaharia
Oscar rOmerO (1917 – 1980)
gLasuL ceLor fără gLas – martir aL Luptei pentru dreptate sociaLă şi poLitică în eL saLvador
Oscar Romero este un arhiepiscop
romano-catolic din secolul al XX-lea,
care a desfășurat o intensă activitate
în favoarea dreptăţii sociale și în
apărarea drepturilor omului. A fost
„glasul celor fără glas”.
S-a născut la 15 martie 1917, în
Ciudad Barrios, un mic orășel din El
Salvador.
Din anul 1828, în El Salvador
începuse să se planteze cafea. Ţăranii
erau exploataţi la maximum și plătiţi
cu sume derizorii. Ţara devenea din
ce în ce mai mult un stat poliţienesc,
în care drepturile omului nu mai erau
respectate. Poporul sărac și suferind
dorea dreptate. Dar dacă cineva
vorbea ceva despre aceasta, era închis
ori ucis.
Într-un asemenea context, Oscar
a dorit foarte mult să devină preot.
Astfel, la vârsta de 14 ani a părăsit
locurile natale și s-a îndreptat spre
San Miguel, unde avea șansa să-și
urmeze vocaţia. După câţiva ani, a
intrat la Universitatea Pontificală
Gregoriana din Roma, unde în anul
1943 a obţinut licenţa în teologie.
După ce a devenit preot, s-a
întors în El Salvador. În februarie
1977, a devenit arhiepiscop de San
Salvador, într-un moment în care ţara
era marcată de represiune socială și
politică.
Numirea lui Romero ca arhiepiscop
nu a trezit preocuparea conducerii
politice, întrucât se considera că era
un om mult prea tăcut. Nimeni nu
se gândea că ar putea spune ceva în
public împotriva acţiunilor guvernului
și ale armatei.
Oscar își desfășura activitatea
obișnuită de păstor de suflete. Totul
s-a schimbat, odată cu uciderea
bunului său prieten, părintele Rutilio
Grande. În faţa catedralei, la Liturghia
celebrată în faţa a 100.000 de oameni,
arhiepiscopul a denunţat conducerea
nedreaptă și crimele săvârșite
împotriva poporului. A condamnat,
de asemenea, orice încălcare a
drepturilor omului.
Romero i-a adresat o scrisoare
președintelui ţării, în care își exprima
Oscar Romero | 61
dorinţa de pace: „Pacea nu este un
produs al terorii și al fricii, nu este
liniștea cimitirelor, nu este liniștea
rezultată din represiunea violentă.
Pacea este contribuţia generoasă,
liniștită a tuturor pentru binele
comun. Pacea este dinamism. Pacea
este generozitate. Este un drept și o
datorie”.
Opoziţia sa faţă de jafurile din El
Salvador și condamnarea pe faţă a
terorii l-au făcut extrem de vulnerabil.
La 24 martie 1980, arhiepiscopul a fost
asasinat în timpul Liturghiei oficiate în
catedrala din San Salvador.
Exemplul vieţii curajoase a
episcopului Romero și moartea sa
continuă să-i inspire pe aceia care
luptă pentru demnitatea omului și
pentru dreptate. Deși procesul de
canonizare, început de papa Ioan Paul
al II-lea, nu a fost încă încheiat, din
ziua morţii sale, poporul îl numește
„Sfântul Romero al Americii”.
Maricel Bulai
fer. maica tereZa de caLcutta (1910 – 1997)
fondatoarea congregaţiei misionareLe carităţii; Laureat nobeL pentru pace
Agnes Gonxha Bojaxhiu,
cunoscută sub numele de Maica
Tereza de Calcutta, s-a născut la 26
august 1910 în orașul Skopje, din
Macedonia, pe atunci aparţinând de
Albania.
Maica Tereza este una dintre
cele mai cunoscute și mai apreciate
femei din lume, pentru că și-a
dedicat întreaga viaţă celor aflaţi în
suferinţă. Ţinta preocupărilor ei erau
bolnavii: muribunzii și leproșii, copiii
abandonaţi, pruncii nenăscuţi și
săracii.
La vârsta de 18 ani a intrat în
mănăstire la Loreto, apoi a plecat în
India, la Calcutta, unde s-a îngrijit de
cei mai săraci dintre săraci: bolnavii.
A fondat Congregaţia Misionarele
Carităţii, care îngrijește astăzi peste
un milion de bolnavi în cele 200 de
așezăminte înfiinţate. În cele 50 de
leprozerii ale congregaţiei și-au găsit
adăpost peste 50.000 de leproși.
Desculţă sau în sandale, îmbrăcată
într-o haină albă, tivită cu o fâșie
albastră, cu un chip brăzdat de riduri,
obsedată de suferinţa bolnavilor și
a săracilor, Maica Tereza a cutreierat
tot pământul pentru a-i sprijini pe
semenii ei. Primul gest de iubire l-a
săvârșit în ziua în care a adunat de pe
stradă o femeie care era pe moarte,
pentru că avea trupul ros de șoareci
și furnici.
Într-o zi, un ziarist american, care
a văzut-o spălând un bolnav cu răni
grave, i-a spus: „Eu n-aș face aceasta
nici pentru un milion de dolari”. „Nici
eu”, i-a răspuns Maica Tereza. „Pentru
un milion de dolari nu, însă din iubire
faţă de Cristos, da, și cu bucurie”.
Maica Tereza a luptat în favoarea
vieţii. Ea s-a împotrivit cu vehemenţă
avortului și legalizării divorţurilor,
devenind pentru mulţi o persoană
incomodă.
În anul 1994, la Washington, în
faţa multor oameni de stat, ea a
declarat că cea mai mare problemă
a timpurilor noastre este avortul:
„Nu ucideţi copilașii! Le rog pe toate
mamele din lume: Dacă nu doriţi un
copil, daţi-mi-l mie... Eu îl doresc! Așa
Fer. Maica Tereza de Calcutta | 63
am adoptat peste 3.000 de copii în
Calcutta”.
La 10 decembrie 1979, la Oslo,
când a primit premiul Nobel pentru
pace, avea să declare: „Suntem în
Anul Internaţional al Copilului. Eu
vă vorbesc în numele copilului
nenăscut”. Iar când s-a adresat regelui
Olaf al VI-lea al Norvegiei, a strigat:
„Repet, Majestate, avortul este un
asasinat!”.
În repetate rânduri, Maica Tereza
a primit diferite premii pentru rolul
activ pe care l-a avut în societate, în
special în promovarea păcii.
A fost prezentă și în România, în
anul 1990, cu ocazia deschiderii la
Bacău a Casei Misionarelor Carităţii,
precum și în anul 1992.
A murit la 5 septembrie 1997,
în urma unui stop cardiac. A fost
declarată fericită la 19 octombrie
2003 de către papa Ioan Paul al II-lea,
fiind celebrată de Biserică în ziua de 5
septembrie.
Marcelin Blaj
richard wurmbrand (1909 – 2001)
pastor Luteran – apărător aL creştiniLor persecutaţi de regimuriLe comuniste
Richard Wurmbrand, supranumit
și „Apostolul Pavel al Cortinei de Fier”,
a fost unul dintre cei mai remarcabili
predicatori creștini ai secolului al XX-
lea, care a luptat pentru drepturile
creștinilor persecutaţi din România și
din întreaga lume.
S-a născut în 1909 la București,
într-o familie de evrei. În tinereţe a
fost atras de mișcarea comunistă, dar
în scurt timp a devenit conștient de
falsele promisiuni ale acesteia.
În 1936 se căsătorește cu Sabina
Oster, o tânără evreică. În același
an, în timpul unei călătorii la munte
în zona Brașovului, tânăra familie
primește o Biblie de la un tâmplar.
Lectura Scripturii și întâlnirea cu alţi
credincioși au dus la convertirea
soţilor Wurmbrand la credinţa
creștină.
În timpul celui de-al Doilea Război
Mondial, Richard Wurmbrand a fost
implicat în acţiuni misionare ilegale,
ajutând mulţi evrei să supravieţuiască.
De asemenea, a predicat în multe
adăposturi antiaeriene, ceea ce a
dus în câteva rânduri la arestarea sa
pentru activitate creștină ilegală în
timpul stării de război.
Odată cu venirea la putere a
Partidului Comunist, a început
perioada de persecutare a creștinilor.
La congresul cultelor desfășurat
în 1945 la palatul Parlamentului,
Wurmbrand a fost singurul
reprezentant care s-a opus dominării
Bisericii de către regimul comunist.
În februarie 1948, el a fost arestat
de autorităţile comuniste și deţinut
timp de opt ani sub un nume
fals. Iniţial autorităţile au spus că
Wurmbrand ar fi fugit din ţară. Apoi,
câţiva agenţi comuniști, dându-
se drept „foști deţinuţi”, au sugerat
familiei că de fapt el ar fi murit în
închisoare. A fost eliberat în 1956, însă
doi ani mai târziu a fost închis din nou,
pentru încă șase ani.
A fost eliberat în anul 1964, în
urma unei amnistii generale, fiind
răscumpărat cu bani de creștinii din
Occident și s-a stabilit ulterior în
Statele Unite ale Americii. Într-o zi, pe
Richard Wurmbrand | 65
străzile unui cartier din Philadelphia a
avut loc o impresionantă manifestare
publică de susţinere a Vietnamului.
Diverse personalităţi se perindau
pe la tribună, susţinând cauza
comunismului. La un moment dat,
manifestarea a fost întreruptă de un
necunoscut care a afirmat că este
el „doctor în comunism”. Spunând
aceasta, le-a arătat cicatricele rănilor
de pe piept și de pe spate, drept
mărturie a torturii comuniste. Acel
„necunoscut”, nimeni altul decât
Richard Wurmbrand, i-a îndemnat pe
cei prezenţi să fie de partea victimelor
și nu a torţionarilor.
Wurmbrand a fost audiat de către
Comisia pentru Securitate Internă
a Senatului American; astfel, veștile
despre suferinţele creștinilor din ţările
comuniste s-au răspândit în întreaga
lume. Ulterior, el a înfiinţat organizaţia
„Voice of the Martyrs”, care luptă
împotriva persecutării creștinilor de
către regimurile comuniste.
A murit în anul 2001, iar moștenirea
pe care a lăsat-o în urmă – dincolo de
mărturiile și cărţile sale – este adunată
în propriile sale cuvinte: „În tot ceea
ce am suferit alături de fraţii mei de
credinţă, doar Isus Cristos vreau sa fie
văzut, Cel care ne-a păstrat în credinţă
și ne-a dat puterea de a învinge”.
Adina Petric
desmOnd tutu (n. 1931)
Luptător împotriva regimuLui de apartheid din africa de sud
Desmond Mpilo Tutu s-a născut
într-o familie săracă, ce trăia asemeni
celorlalţi negri din Africa de Sud,
într-o colibă fără curent electric sau
apă. Din cauza politicii de apartheid
a guvernului, conform căreia cei cu
pielea neagră sunt inferiori celorlalţi
oameni și de aceea trebuie să fie
separaţi de restul lumii, populaţia
de culoare era obligată să locuiască
în ghetouri și era lipsită de orice
drepturi, singura ei menire fiind aceea
de asigura mâna de lucru ieftină.
Asemeni tatălui său, Desmond
a devenit profesor, dar atunci
când guvernul a dat o lege prin
care populaţia de culoare urma să
primească o educaţie inferioară celei
primite de albi, el și-a dat demisia și
s-a dedicat studiilor teologice, fiind
ordinat ca preot în 1960. Câţiva ani
mai târziu, reîntors în ţara natală după
o bursă de studii în Anglia, Desmond
a constatat că aici domnea atmosfera
unui adevărat război civil și a hotărât
că este momentul unei schimbări.
În timp ce ocupa funcţii de rang
înalt în Biserică – a fost episcop de
Lesotho, apoi primul secretar general
de culoare al Consiliului Bisericilor
Sud-Africane și, ulterior, Arhiepiscop
anglican al Africii de Sud – el a fost
purtătorul de cuvânt al celor oprimaţi
în faţa comunităţii internaţionale și a
promovat schimbarea prin mijloace
nonviolente.
Mulţi l-au cunoscut pe Desmond
ca pe un om mic de statură, desculţ,
care, într-un gest de credinţă și curaj,
înarmat doar cu o Biblie, s-a opus
forţelor represive ale guvernului,
jucând rolul de pacificator pe străzile
însângerate ale Africii de Sud și
promovând „o societate democratică
și dreaptă, fără segregare rasială”.
În urma unui masacru săvârșit de
forţele de ordine într-o suburbie a
orașului Johannesburg, Tutu a fost
singurul care a rămas în mijlocul
ruinelor, încurajându-i pe oameni și
spunându-le: „Nu urâţi; să alegem
calea pașnică spre libertate”.
Deși apartheid-ul era deja
considerat crimă împotriva umanităţii
Desmond Tutu | 67
(1973), el a fost cu adevărat
înfrânt atunci când comunitatea
internaţională a impus sancţiuni
economice și politice Africii de Sud,
răspunzând solicitărilor lui Desmond
Tutu, care a fost supranumit de
atunci „Mister Sanctions”. Implicarea
sa în mișcarea nonviolentă pentru
drepturile negrilor i-a adus în 1984
Premiul Nobel pentru Pace.
Desmond Tutu a jucat un rol
important și după abolirea apartheid-
ului, devenind președintele Comisiei
pentru Adevăr și Reconciliere. El a
insuflat acesteia o concepţie creștină
asupra împăcării cu trecutul, prin
iertarea greșelilor recunoscute: „Nu
putem să fim superficiali – spunea el
– și să îngropăm trecutul, pentru că
trecutul nu poate fi îngropat și ne va
urmări mereu. Adevărata reconciliere
nu costă niciodată puţin, pentru
că se bazează pe iertare, care este
costisitoare. Iar iertarea, la rândul ei,
se bazează pe căinţă, care trebuie să
se sprijine pe recunoașterea faptelor
greșite și, astfel, pe dezvăluirea
adevărului. Nu poate fi iertat ceva ce
nu este cunoscut...”.
Cristian Zaharia
pOstfaţăţi s-a arătat, omuLe, ce este bine, şi ce aLta cere domnuL de La tine, decât să faci dreptate, să iubeşti miLa, şi să umbLi smerit cu dumnezeuL tău? (mica 6:8)
În slujba dreptăţii
Aţi fost vreodată întristaţi de o
nedreptate pe care v-aţi dorit s-o fi
putut îndrepta? Aţi dorit cu ardoare să
luptaţi împotriva vreunei manifestări
a răului în orașul vostru, în ţara voastră
sau într-o altă parte a lumii? Aţi văzut
răul triumfând asupra binelui și aţi
știut că există totuși o cale mai bună?
V-aţi gândit cumva că este posibil ca și
Dumnezeu să fie îndurerat de aceste
lucruri? V-aţi gândit vreodată că lupta
pentru dreptate, inspirată de credinţă,
ar putea fi o slujire creștină legitimă?
Timp de două mii de ani, creștinii au
avut această convingere și, insuflaţi
de iubirea lor pentru Dumnezeu, au
adus o schimbare, mai mică sau mai
mare, în lumea lor.
Dacă aceste cuvinte vă motivează,
aţi putea fi inspiraţi să realizaţi,
pentru slava lui Dumnezeu, lucruri
aparent imposibile. Credinţa voastră
v-ar putea susţine în lupta împotriva
nedreptăţilor sociale. Dacă credeţi cu
tărie că aceasta este vocaţia voastră,
și nu daţi înapoi, veţi fi înzestraţi
cu putere de sus; veţi primi curajul,
speranţa și viziunea de a realiza
lucruri aproape imposibile. Lumea are
nevoie de oameni ca voi, care să fie
dedicaţi trup și suflet pentru dreptate
și adevăr.
Așa cum aţi putut vedea în această
carte, timp de două milenii au existat
creștini care au crezut și au luptat
împotriva opresiunii, și care au avut
izbândă în faţa opreliștilor de orice fel.
Încă de la începuturile creștinismului,
credincioșii s-au implicat în
promovarea dreptăţii sociale, ceea ce
a adus schimbări majore în societate.
Lista acestor schimbări este infinită.
Menţionăm aici doar câteva dintre
realizările remarcabile ale creștinilor
care au luptat pentru dreptate socială:
• abolirea comerţului cu sclavi în
anii 1800;
• combaterea exploatării copiilor
prin munca în fabrici;
• înfiinţarea spitalelor și școlilor
pentru cei săraci;
• lupta împotriva tiraniei de orice
Postfaţă | 69
fel;
• apărarea bisericii persecutate din
ţările comuniste.
Acest lucru este valabil nu doar
pentru trecut. Trăim acum un timp al
transformării, când oamenii credinţei
se implică din ce în ce mai mult
în reformele sociale și în apărarea
drepturilor omului.
Iată doar câteva dintre ocaziile
de implicare socială care ne stau la
dispoziţie peste tot în jurul nostru:
• existenţa a peste 27 de milioane
de oameni, inclusiv copii și
tineri, care sunt prinși în capcana
traficului de persoane – sclavia
zilelor noastre, având drept
rezultat munca până la epuizare și
exploatarea sexuală;
• existenţa peste tot în lume a unor
refugiaţi și persoane strămutate
din locul lor, care fug cu disperare
din calea conflictelor;
• organizarea unor grupuri de
presiune ale cetăţenilor, pentru
o mai bună guvernare și pentru
servicii sociale eficiente;
• lupta pentru combaterea
corupţiei;
• lupta împotriva reţelelor de
cerșetorie infantilă și găsirea de
alternative pentru a oferi o viaţă
mai bună celor nevoiași;
• găsirea de soluţii pentru copiii
cu infirmităţi – mai ales dreptul
acestora de a merge la școală,
pentru a scăpa de marginalizarea
și de singurătatea la care sunt
adesea condamnaţi de societate;
• apărarea copiilor orfani.
Vechiul Testament descrie
astfel adevărata închinare adusă lui
Dumnezeu:
Iată postul plăcut mie: dezleagă
lanţurile răutăţii, deznoadă legăturile
robiei, dă drumul celor asupriţi, şi rupe
orice fel de jug. (Isaia 58:6)
În Noul Testament, de asemenea,
Isus a spus:
Duhul Domnului este peste mine,
pentru că m-a uns să vestesc săracilor
Evanghelia; m-a trimis să tămăduiesc pe
cei cu inima zdrobită, să propovăduiesc
robilor de război slobozirea, şi orbilor
căpătarea vederii, să dau drumul celor
apăsaţi, şi să vestesc anul de îndurare al
Domnului. (Luca 4:18-19)
Implicarea activă a creștinilor în
societate, motivată de principiile
creștine ale dreptăţii sociale, este
cea care schimbă lumea. Asemenea
oameni sunt o mărturie vie cu privire
la faptul că ,,religia adevărată”, cea
care este în acord cu Evanghelia, este
de partea celor săraci și conduce la
o societate mai dreaptă. Numărul
activiștilor creștini este tot mai mare,
iar guvernele din tot mai multe
ţări reacţionează, îmbunătăţindu-
și treptat politicile și practicile.
Aceasta este vremea potrivită pentru
combaterea injustiţiei în lumea în care
trăim, potrivit îndemnului biblic de a
aduce ,,robilor de război slobozirea”.
Iată câţiva dintre pașii pe care i-aţi
putea face, dacă vă simţiţi atrași de o
asemenea slujire.
• Întâi de toate, rugaţi-vă pentru
călăuzirea lui Dumnezeu în
această direcţie.
• În al doilea rând, nu există limite
de vârstă. Nu are importanţă dacă
sunteţi tineri sau bătrâni.
• Începeţi cu lucruri mici, acolo
unde vă aflaţi.
• Luaţi în calcul studierea dreptului,
a asistenţei sociale sau a
dezvoltării internaţionale.
• Alăturaţi-vă, ca voluntari sau ca
angajaţi, unei organizaţii creștine
sau laice, care lucrează în acest
domeniu.
• Familiarizaţi-vă cu câteva site-uri
web specializate, precum cele
enumerate mai jos.
• Citiţi cărţi legate de slujirea
creștină în domeniul dreptăţii,
precum Good News About
Injustice, de Gary Haugen.
• Discutaţi cu cei care slujesc în
biserica voastră, în legătură cu
formarea unui grup de tineri care
să-i ajute pe cei nevoiași.
Posibilităţile sunt limitate doar
de imaginaţia voastră. Oricum ar
fi, mergeţi pe acest drum, știind
că veţi fi capabili, prin credinţă și
muncă perseverentă, să produceţi o
schimbare în această lume, care este
plină încă de suferinţă și nedreptate.
deschide-ţi gura pentru ceL mut, pentru pricina tuturor ceLor părăsiţi! deschide-ţi gura, Judecă cu dreptate, şi apără pe ceL nenorocit şi pe ceL Lipsit. (proverbe 31:8-9)
Postfaţă | 71
site-uri web recomandate
• World Vision International,
Eastern Europe: http://meero.
worldvision.org
• International Justice Mission:
www.ijm.org
• Stop the Traffik:
www.stopthetraffik.org
• Human Rights Watch:
www.hrw.org
• Amnesty International:
www.amnesty.org
• International Crisis Group:
www.crisisgroup.org
studiu suplimentar
Reflectaţi asupra următorului text
biblic:
Căci el va izbăvi pe săracul care
strigă, şi pe nenorocitul, care n-are
ajutor. Va avea milă de cel nenorocit şi
de cel lipsit, şi va scăpa viaţa săracilor; îi
va izbăvi de apăsare şi de silă, şi sângele
lor va fi scump înaintea lui. (Psalmul
72:12-14)
Meditaţi la sensul acestui pasaj,
care arată că Dumnezeu manifestă
compasiune pentru cei slabi și
oprimaţi. Încercaţi apoi să răspundeţi
la următoarele întrebări:
• Cine sunt cei oprimaţi și aflaţi în
nevoie în jurul vostru?
• Care sunt pașii concreţi pe care
i-aţi putea face pentru a le veni în
ajutor?
Sharon Payt
© 2009 World Vision International. Toate drepturile rezervate.ISBN 978-973-87908-3-4Editura AdoramusCP 3008 OP 5 Dacia700810 Iași Româniawww.adoramus.ro
La Judecata cea mare, nu vom fi întrebaţi dacă am practicat aşa cum trebuie asceza şi nici câte mătănii am făcut înaintea aLtaruLui. vom fi întrebaţi, mai degrabă, dacă i-am hrănit pe cei fLămânzi, dacă i-am îmbrăcat pe cei goi, dacă i-am vizitat pe cei boLnavi şi pe cei afLaţi în puşcării. asta este tot ce vom fi întrebaţi.
sf. maria skobtsova