ACADEMIA DE STUDII ECONOMICE BUCUREŞTI
FACULTATEA DE MANAGEMENT
PROGRAM DE LICENŢĂ - ÎNVĂŢĂMÂNT LA DISTANŢĂ – ANUL I – MANAGEMENT ECONOMIC
DISCIPLINA DREPTUL AFACERILOR
PROIECT LA DISCIPLINA DREPTUL AFACERILOR
“CONTRACTUL DE VÂNZARE”
CADRU DIDACTIC STUDENT
PROF. UNIV. DR. DRĂGAN DANIELA
CRAUCIUC OLIMPIU ADRIAN SERIA A, GRUPA 208
Daniela DRĂGAN/grupa 208/DREPTUL AFACERILOR/ „CONTRACTUL DE VÂNZARE” PG 1
I. CLASIFICAREA TIPURILOR DE CONTRACTE ÎN AFACERI
În lumea afacerilor, în general, contractele sunt cu titlu oneros şi sinalagmatic.
Contractele sunt cu titlu oneros, întrucât oamenii de afaceri urmăresc realizarea de
beneficii (profituri), contractul putând fi profitabil pentru ambele părţi contractante.
Aceste contracte sunt sinalagmatice (pentru că fiecare dintre parteneri se obligă faţă de
celălalt), dar nu rămân în mod indefinit în această stare. Când una dintre prestaţii se
execută, contractul nu va mai lega decât pe debitorul celuilalt şi, deci, va înceta să mai
fie sinalagmatic, pentru a deveni “unilateral” (contractul unilateral fiind acela care nu
obligă decât una dintre părţi). Aşa, de exemplu, promisiunea acceptată a unui împrumut
cu dobândă este un contract sinalagmatic, dar odată acest împrumut primit nu mai este
vorba de o promisiune de împrumut, ci un împrumut şi nu va genera o obligaţie decât
pe seama împrumutătorului; el devine un contract unilateral.
O altă categorie de contracte, devenită clasică în dreptul contemporan, o constituie
contractele aleatorii, adică acele contracte la încheierea cărora nu este cunoscută
existenţa sau întinderea exactă a avantajelor patrimoniale ce vor rezulta pentru părţi din
ele, fiindcă au înţeles să se oblige în funcţie de un eveniment viitor şi incert.
Cu privire la tipurile de contracte comerciale se disting, în general, următoarele grupuri
de contracte:
Contractul de vânzare (cel mai important contract atât pe planul comerţului
intern, cât şi al comerţului pe plan internaţional);
Contractul de intermediere (contractul de mandat; contractul de comision;
contractul de agency; contractul de consignaţie);
Contractul de concesiune (contractul de concesiune exclusivă; contractul de
franchising);
Contractul de transfer de tehnologie (contractul de licenţă; contractul de
consulting – engineering; contractul de know – how);
Contractul de finanţare a operaţiunilor comerciale (contractul de factoring;
contractul de leasing).
Daniela DRĂGAN/grupa 208/DREPTUL AFACERILOR/ „CONTRACTUL DE VÂNZARE” PG 2
II. NOŢIUNI GENERALE ŞI CARACTERE JURIDICE PRIVIND CONTRACTUL DE VÂNZARE
Originea vânzării se găseşte în schimb. Oamenii tranzacţionau, primind alte bunuri în
locul celor vândute (trocul). Nevoia de a asigura posibilitatea transferului unui bun
primind în schimb valoarea reală a acestuia a determinat apariţia monedei, a banului,
care a devenit rapid cea mai utilă şi folosită metodă de echivalare a valorii bunurilor
aflate în circuitul economic şi social. Pe cale de consecinta, trocul a fost inlocuit rapid
cu vânzarea – un contract simpu şi eficient – prin care transferul proprietăţii unui bun
se face în schimbul primirii unui preţ stabilit de părţi prin acordul lor comun, în funcţie
şi cât mai aproape de valoarea reală a bunului respectiv. Vânzătorul va înstrăina
marfa, iar cumpărătorul va plăti preţul. Fernand Braudel remarca faptul că „Economia
începe în pragul valorii de schimb”, existând un spaţiu vast şi complex de la trocul
elementar până la capitalismul cel mai sofisticat. Evoluţia vânzării ca şi instituţie juridică
a fost una spectaculoasă, devenind în scurtă vreme elementul central al circuitului
civil. Treptat, regulile ei au fost temeinic consolidate şi, ca urmare a importanţei pe
care a căpătat-o în viaţa economică a societăţii, s-au transformat într-un cumul de
norme a căror aplicabilitate s-a extins şi asupra altor tipuri de contracte.
Deşi vânzarea a devenit cel mai uzual contract, ea nu neagă existenţa contractului de
schimb, care nu mai joacă însă un rol atât de important. Codul civil consacră vânzării un
întreg titlu (articolele 1650 – 1762), iar modalităţi ale vânzării vom întâlni în unele acte
normative speciale (de exemplu, Decretul – Lege nr 61/1991, privind vânzarea
imobilelor din fondul locativ de stat etc.).
Art 1650 Cod civil defineşte vânzarea ca fiind „contractul prin care vânzătorul
transmite, sau, după caz, se obligă să transmită cumpărătorului proprietatea unui bun în
schimbul unui preţ pe care cumpărătorul se obligă să îl plătească”.
Anumite contracte de vânzare – cumpărare sunt reglementate şi prin alte legi speciale,
cum este cazul vânzării locuinţelor proprietate de stat, a vânzării internaţionale de
mărfuri etc., „vânzării de bunuri consumatori, vânzării bunurilor la distanţă (prin telefon
sau internet) etc.
Contractul de vânzare mai este cunoscut în dreptul actual ca cel de „contract de
vânzare – cumpărare” sau „contract de cumpărare”.
Vânzarea priveşte de regulă strămutarea dreptului de proprietate, însă sunt şi alte
drepturi care se pot transmite pe calea vânzării, cum sunt alte drepturi reale (ex. dreptul
Daniela DRĂGAN/grupa 208/DREPTUL AFACERILOR/ „CONTRACTUL DE VÂNZARE” PG 3
de uzufruct) sau alte drepturi de creanţă (caz în care vânzarea mai poartă denumirea
de „cesiune”), sau alte drepturi de proprietate intelectuală.
A determina caracterele juridice ale unui contract înseamnă, în esenţă, a-i stabili
principiile fundamentale în raport de care el va fi analizat întotdeauna.
Contractul de vânzare prezintă următoarele caracteristici:
este un contract cu titlu oneros: oamenii de afaceri urmăresc realizarea de
beneficii (profituri), contractul putând fi profitabil pentru ambele părţi contractante. Prin
încheierea contractului, vânzătorul urmăreşte să primească preţul, iar cumpărătorul
urmăreşte să primească dreptul cumpărat. Este evident, deci, caracterul oneros al
contractului de vânzare cumpărare, ambele părţi având un interes pe care îl
materializează şi care este cauza determinantă a realizării contractului. Lipsa oricăruia
dintre aceste elemente face ca actul juridic încheiat să nu mai reprezinte o vânzare ,
modificând astfel întregul regim juridic aplicabil. De exemplu, dacă transmiţătorul
urmăreşte să înstrăineze dreptul fără a primi în schimb un preţ, atunci contractul va fi
unul cu titlu gratuit, respectiv o donaţie. De asemenea, dacă o parte urmăreşte să
remită celeilalte o sumă de bani fără a primi în schimb un drept sau proprietatea unui
bun, contractul va fi unul de donaţie, iar nu de vânzare.
Având în vedere interesul pe care ambele părţi îl au, faptul că fiecare urmăreşte să-şi
procure un avantaj, în esenţa având în vedere caracterul oneros al contractului de
vânzare - cumparare, regimul juridic aplicabil vânzarii are o anumită conotaţie, fiind
caracterizat de existenţa anumitor reglementări specifice. Pentru că interesul urmărit de
vânzător este procurarea preţului bunului respectiv, legea reglementează cu multă
rigurozitate toate aspectele legate de preţ. Corelativ cu aceasta, pentru ca scopul
urmărit de cumpărător este dobândirea proprietăţii bunului vândut, norma legală se
ocupă cu precadere de toate aspectele legate nu numai de transmiterea proprietăţii ci
şi de predarea bunului, de starea lui şi de păstrarea proprietăţii şi a posesiei de către
dobânditor.
este un contract comutativ: actele juridice – contractele – comutative sunt acele
acte cu titlu oneros în care, la momentul încheierii lor, “existenţa drepturilor şi obligaţiilor
părţilor este certă, iar întinderea lor este determinată sau determinabila”, in timp ce
actele juridice – contractele – aleatorii sunt acele acte tot cu titlu oneros dar care, prin
Daniela DRĂGAN/grupa 208/DREPTUL AFACERILOR/ „CONTRACTUL DE VÂNZARE” PG 4
natura lor sau prin voinţa părţilor, “oferă cel puţin uneia dintre părţi şansa unui câştig şi
o expune totodată la riscul unei pierderi, ce depind de un eveniment viitor şi incert” .
Două condiţii se cer a fi îndeplinite pentru a se putea vorbi despre caracterul comutativ
al unui act juridic :
- certitudinea existenţei drepturilor şi obligaţiilor;
- o întindere determinată sau determinabilă a respectivelor drepturi şi obligaţii.
Aceste două condiţii trebuie să fie îndeplinite cumulativ pentru ca, în primul rând,
tehnica redactării normei juridice o impune prin aşezarea celor două elemente într-un
raport de coordonare. În al doilea rând, observăm ca şi în cazul actelor juridice
aleatorii existenţa drepturilor şi obligaţiilor este certă – lucru absolut firesc având în
vedere că este vorba de acte cu titlu oneros, în cadrul cărora ambele părţi urmăresc
obţinerea unui avantaj. Ceea ce delimitează de fapt cele două categorii de acte este
întinderea acestor drepturi şi obligaţii, măsura în care proporţia lor este sau nu
cunoscută părţilor încă de la momentul incheierii contractului.
este un contract consensual: este unanim recunoscut în teoria juridică faptul că
vânzarea se formează, ca şi contract, prin simplul acord de voinţă al părţilor,fără a
necesita nici folosirea unei anumite forme, ad validitatem, nici remiterea materială a
bunului.
Această catalogare are la origine acea clasificare a actelor juridice făcută în funcţie de
modul lor de formare şi care le împarte în acte juridice consensuale, acte juridice
solemne şi acte juridice reale.
Actele juridice consensuale sunt acelea care iau naştere în mod valabil prin simpla
manifestare de voinţa a părţii/părţilor, fără a fi necesară respectarea unei anumite forme
de încheiere a lor. Conform art. 1174 alin (1)Cod civil, contractul consensual este
definit ca fiind acela care se formeaza “prin simplul acord de vointa al părţilor” şi tot el
instituie, prin art. 1178, principiul consensualismului ca şi regulă esenţială în materia
contractelor.
Actele juridice solemne sunt acelea care nu pot lua naştere valabil decât dacă sunt
încheiate cu respectarea unei forme cerută în mod obligatoriu de lege – forma ad
validitatem – şi care reprezintă o condiţie esenţială pentru insăşi valabilitatea actului
juridic. Art. 1174 alin. ( 2) Cod civil, defineşte contractul solemn ca fiind cel a cărui
validitate “este supusă îndeplinirii unor formalităţi cerute de lege”.
Actele juridice reale sunt acelea care nu pot lua naştere în mod valabil decât dacă
manifestarea de voinţă este însoţită de remiterea materială a bunului ce face obiectul
Daniela DRĂGAN/grupa 208/DREPTUL AFACERILOR/ „CONTRACTUL DE VÂNZARE” PG 5
actului. Acelaşi art. 1174 Cod civil, în al treilea aliniat al său, se precizează că este real
acel contract care, pentru a se foma în mod valabil, necesită “remiterea bunului”.
Vânzarea este în mod evident un contract consensual, regulile care-i sunt aplicabile
fiind cele cuprinse în art. 1182 si următoarele din noul cod civil. Pentru incheierea
valabilă a contractului nu este nevoie decât de acordul părţilor, simpla manifestare a
voinţei lor concordante fiind suficientă pentru a da naştere actului juridic. Astfel,
contractul de vânzare se incheie “prin negocierea lui de către părţi sau prin acceptarea
fără rezerve a unei oferte de a contracta”. Tot în conformitate cu regulile generale,
“este suficient ca părţile să se pună de acord asupra elementelor esenţiale ale
contractului” pentru ca vânzarea să ia fiinţa în mod valabil, chiar dacă anumite aspecte
secundare au fost lăsate spre a fi convenite ulterior sau spre a fi determinate cu
ajutorul unui terţ.
este un contract translativ de proprietate: acest caracter rezultând din însăşi
definiţia legală a acesteia, cuprinsă în art. 1650 Cod civil : “vânzarea este contractul prin
care vânzătorul transmite sau, după caz, se obligă să transmită cumpărătorului
proprietatea unui bun”. Este o caracteristică ce priveşte însăşi esenţa contractului de
vânzare, în aceeaşi măsura în care esenţial este şi caracterul oneros al acestuia.
Analizând fondul contractului de vânzare, se pot extrage două elemente care îl
definesc în mod special şi obligatoriu: faptul că vânzătorul transmite proprietatea unui
bun – deci caracterul translativ de proprietate – şi faptul că acest transfer se face în
schimbul unui preţ – deci caracterul oneros al contractului de vânzare .
Transferul proprietătii bunului ce face obiectul unui contract de vânzare este însuşi
interesul urmărit de cumpărător atunci când încheie actul juridic respectiv, tot aşa cum
primirea preţului este interesul urmărit de vânzător, ceea ce leagă fără echivoc
caracterul translativ de proprietate de caracterul oneros al vânzării, cele două
aspecte astfel evidenţiate reprezentând avantajele reciproce pe care părţile urmăresc
să şi le procure .
Prin urmare, atunci când vorbim despre caracterul translativ de proprietate al vânzării
trebuie să avem în vedere faptul că el este de esenţa acestui contract, definindu-l în
mod obligatoriu. În lipsa lui nu se mai poate vorbi despre o vânzare, regimul juridic
aplicabil respectivului contract modificându-se substanţial.
Lipsa , fie şi numai a unuia dintre caracterele juridice fundamentale ale vânzării,
duce implicit la schimbarea regimului juridic aplicabil respectivului contract. De
exemplu, dacă se constată că transferul dreptului se face cu titlu gratuit, iar nu oneros,
Daniela DRĂGAN/grupa 208/DREPTUL AFACERILOR/ „CONTRACTUL DE VÂNZARE” PG 6
cum este de esenţa vânzării, bineînţeles că se va aplica respectivului contract regulile
de la donaţie, şi nu pe cele de la vânzare.
III. CERINŢE SPECIALE DE VALIDITATE A CONTRACTULUI DE VÂNZARE
Alături de cerinţele legale generale cu privire la valabilitatea oricărui contract, Codul
civil stabileşte o serie de cerinţe speciale sau particularităţi ale cerinţelor generale în
cazul cazul contractului de vânzare:
Incapacităţi speciale: codul civil stabileşte anumite capacităţi speciale, respectiv
situaţii în care anumite persoane nu pot încheia în mod valabil un contract de
vânzare cu privire la anumite bunuri. Aceste situaţii, denumite incapacităţi
speciale, se împart în două categorii, astfel:
1. Incapacităţile de a cumpăra care privesc următoarele categorii de persoane:
judecătorii, procurorii, grefierii, executorii, avocaţii, notarii publici, consilierii
juridici şi practicienii în insolvenţă. Aceştia nu pot cumpăra direct sau prin
persoane interpuse drepturi litigioase care sunt de competenţa instanţei
judecătoreşti în a cărei circumscripţie îşi desfăşoară activitatea. Mandatarii,
pentru bunurile pe care sunt însărcinaţi să le vândă. Părinţii, tutorele,
curatorul, administratorul provizoriu, pentru bunurile persoanelor pe care le
reprezintă. Funcţionarii publici, judecătorii sindici, practicienii în insolvenţă,
executorii care ar putea influenţa condiţiile unei vânzări care are ca obiect
bunurile pe care aceştia le administrează ori supraveghează.
2. Incapacităţile de a vinde se referă la următoarele: persoanele prevăzute mai
sus care au interdicţia de a cumpăra nu pot, de asemenea, să vândă bunurile
proprii pentru un preţ care constă într-o sumă de bani provenită din vânzarea
sau exploatarea bunului sau patrimoniului care îl administrează sau îl
supraveghează.
Daniela DRĂGAN/grupa 208/DREPTUL AFACERILOR/ „CONTRACTUL DE VÂNZARE” PG 7
Cerinţele cu privire la bunul vândut: din punct de vedere al validităţii vânzării,
cerinţele principale ale lucrului vândut sunt:
a) lucrul vândut să fie posibil;
b) lucrul vândut să existe sau să poată exista.
Codul civil stipulează unele situaţii speciale privind obiectul contractului de
vânzare:
a) vânzarea unui bun viitor (art. 1658 Cod civil);
b) vânzarea bunului pierit în întregime sau în parte (art. 1659 Cod civil);
c) lucrul să fie în circuitul civil;
d) lucrul să fie determinat şi determinabil;
e) lucrul să fie licit şi moral;
f) lucrul să fie în proprietatea vânzătorului;
Cerinţe privind preţul: în cadrul contractului de vânzare preţul care trebuie plătit
pentru dobândirea bunului trebuie să îndeplinească anumite condiţii. Aceste
condiţii sunt stipulate de Codul civil în articolele 1660 – 1665:
a) preţul trebuie să constea într-o sumă de bani: dacă preţul este un alt bun
atunci contractul nu este unul de vânzare, ci unul de schimb;
b) preţul trebuie să fie real şi serios: vânzarea este anulabilă atunci când preţul
este stabilit fără intenţia de a fi plătit. Preţul este derizoriu şi vânzarea este
anulabilă dacă preţul este într-atât de disproporţionat faţă de valoarea
bunului, încât este evident că părţile nu au dorit să consimtă la vânzare.
c) preţul trebuie să fie determinat sau determinabil: dacă în contract nu a fost
determinat preţul care trebuie plătit de cumpărător, contractul este valabil
doar dacă a fost convenită o modalitate prin care preţul poate fi determinat
ulterior, dar nu mai târziu de data plăţii, şi care nu necesită un nou acord de
voinţă al părţilor. Modalităţile de determinare pot fi:
- determinarea de un terţ; părţile pot conveni asupra unui sau mai multor
terţi care să determine preţul; în această situaţie, Codul civil stabileşte
două termene: unul de 6 luni de la încheierea constractului, perioadă în
care, dacă terţii nu au determinat preţul, partea interesată se poate adresa
judecătoriei pentru numirea unui expert şi un al doilea termen, de 1 an de
la încheierea contractului, perioadă în care dacă nu a fost determinat
preţul, vânzarea este nulă afară în cazul în care părţile au convenit un alt
mod de determinare a preţului;
Daniela DRĂGAN/grupa 208/DREPTUL AFACERILOR/ „CONTRACTUL DE VÂNZARE” PG 8
- determinarea după greutatea lucrului vândut; preţul se poate determina şi
în funcţie de greutatea lucrului vândut, caz în care în procesul de stabilire
a cuantumului preţului nu se ţine seama de greutatea ambalajului;
- determinarea potrivit împrejurărilor, dacă aceasta este posibilă;
- determinarea după preţul obişnuit; dacă contractul are ca obiect bunuri pe
care vânzătorul le vinde în mod obişnuit, se prezumă ca părţile au avut în
vedere preţul practicat în mod obişnuit de vânzător;
- determinarea după preţul zilei de pe pieţele organizate; în lipsă de
stipulaţie contrară, vânzarea unor bunuri al căror preţ este stabilit pe pieţe
organizate este presupusă a se fi încheiat pentru preţul mediu aplicat în
ziua încheierii contractului pe piaţa cea mai apropriată de locul încheierii
contractului.
Cerinţe privind forma şi dovada contractului: în general, nu există o cerinţă de
formă obligatorie pentru contractul de vânzare, însă în anumite situaţii legea
poate prevedea anumite condiţii speciale. De asemenea, în vederea asigurării
opozabilităţii faţă de terţi, în anumite cazuri este necesară şi parcurgerea unei
formalităţi suplimentare de publicitate.
Astfel, pentru vânzarea unui teren este necesară înscrierea vânzării în Cartea
funciară, pentru vânzarea (cesiunea) unor acţiuni sau părţi sociale la o societate
comercială este necesară înscrierea cesiunii în registrul acţionarilor societăţii
respective sau în Registrul comerţului.
IV. OBLIGAŢIILE PĂRŢILOR CONTRACTANTE ÎN CADRUL CONTRACTULUI DE VÂNZARE
IV.a. Obligaţiile vânzătorului:
În cadrul contractului de vânzare, principalele obligaţii ale vânzătorului sunt:
a) Transmiterea proprietăţii bunului (art 1673 – 1684 Cod civil) – vânzătorul
este obligat să transmită proprietatea bunului vândut către cumpărător, care odată cu
proprietatea, dobândeşte toate drepturile şi acţiunile accesorii ce au aparţinut
vânzătorului. Transmiterea proprietăţii are loc în momentul încheierii contractului de
vânzare, prin însăşi contractul de vânzare, chiar dacă bunul nu a fost predat ori nu a
Daniela DRĂGAN/grupa 208/DREPTUL AFACERILOR/ „CONTRACTUL DE VÂNZARE” PG 9
fost achitat. De la această regulă se permit excepţii atunci când fie legea, fie părţile prin
contract stabilesc o dată ulterioară pentru transferul proprietăţii.
Codul civil face referire la o serie de situaţii prin care este posibilă o dată ulterioară
pentru transferul proprietăţii:
- în cazul bunurilor de gen, inclusiv bunuri dintr-un gen limitat, proprietatea se tranferă
cumpărătorului la data individualizării acestora prin predare, numărare, cântărire,
măsurare ori prin orice alt mod convenit sau impus de natura bunului;
- în situaţia bunurilor vândute în bloc şi pentru un preţ unic şi global, proprietatea se
strămută cumpărătorului îndată ce contractul s-a încheiat, chiar dacă bunurile nu au fost
individualizate;
- la vânzarea după mostră sau model, proprietatea se strămută la momentului predării
bunului;
- la vânzarea pe încercate, proprietatea se transmite dacă, în urma încercării, bunul
corespunde criteriilor stabilite prin contract sau, în lipsa acestora, destinaţiei bunului
potrivit naturii sale;
- la vânzarea pe gustate, transmiterea proprietăţii se face la îndeplinirea condiţiei ca
bunul să fie pe gustul cumpărătorului;
- în cazul vânzării bunului unui alt proprietar, obligaţia vânzătorului se consideră ca fiind
executată fie prin dobândirea de către acesta a bunului, fie prin ratificarea vânzării de
către proprietar, fie prin orice alt mijloc, direct sau indirect, care procură cumpărătorului
proprietatea asupra bunului;
De asemenea, conform Codului civil, sunt situaţii în care părţile convin asupra unui
moment pentru transferul proprietăţii bunului decât încheierea contractului, cum ar fi:
- contractul de vânzare sub condiţie suspensivă, proprietatea transmiţându-se la data
îndeplinirii condiţiei;
- contractul de vânzare sub rezerva proprietăţii; în acest caz, vânzătorul îşi rezervă
proprietatea bunului până la plata integrală a preţului.
b) Predarea bunului (art 1685 – 1694 Cod civil) – vânzătorul are obligaţia de a
preda bunul cumpărătorului, ceea ce se realizează prin punerea bunului vândut la
dispoziţia cumpărătorului, împreună cu tot ceea ce este necesar, după împrejurări,
pentru exercitarea liberă şi neîngrădită a posesiei.
Obligaţia de predare se aplică şi la accesoriile bunului precum şi la tot ce este destinat
folosinţei sale perpetue.
Daniela DRĂGAN/grupa 208/DREPTUL AFACERILOR/ „CONTRACTUL DE VÂNZARE” PG 10
Predarea bunului presupune nu doar predarea bunului propriu-zis ci şi predarea
documentelor, titlurilor privitoare la proprietatea sau folosinţa bunului.
Cu privire la categoria bunurilor care fac obiectul contractelor de vânzare, se cunosc
următoarele tipuri:
- bunurile imobile care se predau prin punerea imobilului la dispoziţia cumpărătorului,
liber de orice alte bunuri ale vânzătorului (art. 1687 Cod civil);
- bunurile mobile, care se predau prin remiterea materială, fie prin remiterea titlului
reprezentativ ori a unui alt document sau lucru care îi permite cumpărătorului preluarea
în orice moment (art. 1688 Cod civil).
Predarea bunului se face la locul unde acesta se află la momentul încheierii
contractului, dacă părţile nu au convenit altfel, iar, în lipsa unei convenţii, predarea se
face în conformitate cu uzanţele în domeniul respectiv.
De menţionat faptul că la predarea bunului se va verifica starea acestuia, astfel încât
acesta să fie în aceeaşi stare ca la momentul încheierii contractului.
Părţile pot conveni sau nu un termen de predare. Dacă părţile nu au convenit un astfel
de termen, cumpărătorul poate cere predarea bunului de îndată ce preţul este plătit.
Dacă însă, ca urmare a unor împrejurări cunoscute cumpărătorului la momentul
vânzării, predarea bunului nu se poate face decât după trecerea unui termen, plăţile
sunt prezumate că au convenit ca predarea să aibă loc la expirarea acelui termen.
c) Garanţia contra evicţiunii (art. 1695 – 1706 Cod civil) – vânzătorul est
obligat să-i garanteze cumpărătorului stăpânirea netulburată a bunului vândut.
Evicţiunea este situaţia tulburării stăpânirii bunului. Ea poate să provină de la terţe
persoane sau de la acţiunile vânzătorului însuşi. Evicţiunea poate să îmbrace
următoarele două forme:
- evicţiunea de fapt, aceasta constând într-o tulburare de posesie, prin acte de
impiedicare a exercitării în fapt a acesteia (ex. ocuparea unui teren, împiedicarea
accesului într-un imobil etc);
- evicţiunea de drept, aceasta constând în invocarea de către un terţ a unor drepturi
reale asupra bunului cumpărat (ex. o altă persoană reclamă proprietatea aceluiaşi bun,
sau având un gaj ori o ipotecă asupra acesteia).
Garanţia de evicţiune priveşte toate formele de evicţiune. Obligaţiile vânzătorului în
cadrul garanţiei contra evicţiunii se împart în:
- obligaţii privind acţiuni anterioare vânzării, în acest caz garanţia fiind datorată
împotriva evicţiunii ce rezultă din pretenţiile unui terţ numai dacă acestea sunt
Daniela DRĂGAN/grupa 208/DREPTUL AFACERILOR/ „CONTRACTUL DE VÂNZARE” PG 11
întemeiate pe un drept născut anterior datei vânzării şi care nu a fost adus la cunoştinţa
cumpărătorului până la această dată;
- obligaţii privind acţiuni posterioare vânzării, în acest caz garanţia fiind datorată
împotriva evicţiunii ce provine din fapte imputabile vânzătorului, chiar dacă acestea s-au
ivit ulterior vânzării.
Părţile pot conveni să extindă sau să restrângă obligaţia de garanţie. În situaţia în care
o astfel de clauză există, stipulaţia prin care obligaţia de garanţie a vânzătorului este
restrânsă sau înlăturată nu îl exonerează pe acesta de obligaţia de a restitui preţul, cu
excepţia cazului în care cumpărătorul şi-a asumat riscul producerii evicţiunii. Cu toate
acestea, chiar dacă clauza de exonerare există, vânzătorul va răspunde de evicţiunea
cauzată prin fapta sa ulterioară vânzării sau de cea provenită din cauze pe care,
cunoscându-le la momentul vânzării, le-a ascuns cumpărătorului.
Nerespectarea garanţiei de evicţiune de către vânzător atrage după sine următoarele
sancţiuni:
- rezoluţiunea vânzării, cumpărătorul putând cere rezoluţiunea vânzării dacă a fost evins
de întregul bun sau de o parte a acestuia îndeajuns de însemnată încât, dacă ar fi
cunoscut evicţiunea, el nu ar mai fi încheiat contractul;
- restituirea preţului, în cazul în care evicţiunea parţială nu atrage rezoluţiunea
contractului, vânzătorul trebuie doar să restituie cumpărătorului o parte din preţ
proporţională cu valoarea părţii de care a fost evins şi, dacă este cazul, să plătească
daune – interese;
- daune interese.
Daunele interese datorate de vânzător cuprind:
- valoarea fructelor pe care cumpărătorul a fost obligat să le restituie celui care l-a
evins;
- cheltuielile de judecată efectuate de cumpărător în procesul cu cel ce l-a evins,
precum şi în procesul de chemare în garanţie a vânzătorului;
- cheltuielile încheierii şi executării contractului de către cumpărător; pierderile suferite şi
câştigurile nerealizate de către cumpărător din cauza evicţiunii;
- toate cheltuielile pentru lucrările efectuate în legătură cu bunul vândut, fie că lucrările
sunt autonome, fie că sunt adăugate, dar, în acest din urmă caz, numai dacă sunt
necesare sau utile.
Dacă cumpărătorul păstrează bunul plătind terţului evigător o sumă de bani sau
dându-i un alt bun, vânzătorului îi revine obligaţia de a rambursa cumpărătorului suma
Daniela DRĂGAN/grupa 208/DREPTUL AFACERILOR/ „CONTRACTUL DE VÂNZARE” PG 12
plătită, cu dobânda calculată de la data plăţii sau plata valorii bunului dat terţului,
precum şi a tuturor cheltuielilor aferente.
d) Garanţia pentru viciile ascunse (art. 1707 – 1715 Cod civil) – vânzătorul este,
de asemenea, obligat să garanteze cumpărătorului contra viciilor ascunse care fac
bunul vândut impropriu întrebuinţării la care este destinat sau care îi micşorează în
asemenea măsură întrebuinţarea sau valoarea încât, dacă le-ar fi cunoscut,
cumpărătorul nu ar fi cumpărat sau ar fi dat un preţ mai mic.
Viciul ascuns se diferenţiază de viciul aparent care putea fi descoperit de cumpărător în
momentul sau imediat după preluarea bunului.
Este totuşi considerat ascuns acel viciu care, la data predării, nu putea fi descoperit,
fără asistenţă de specialitate, de către cumpărător prudent şi diligent. Dacă
cumpărătorul cunoştea viciul la momentul contractului, vânzătorul nu răspunde pentru
această garanţie.
Dispoziţiile privitoare la garanţia contra viciilor ascunse se aplică şi atunci când bunul
vândut nu corespunde calităţilor convenite de către părţi sau în cazul vânzării după
mostră sau model, vânzătorul garantează că bunul are calităţile mostrei sau modelului.
În momentul în care cumpărătorul descoperă viciile ascunse trebuie să notifice
vânzătorul într-un termen rezonabil. Acest termen poate varia de la o situaţie la alta. De
exemplu, dacă cumpărătorul este profesionist iar bunul este mobil corporal, termenul
este de două zile lucrătoare conform art. 1709 Cod civil.
Sancţiunile care pot fi acordate vânzătorului în baza acestei garanţii sunt:
- înlăturarea viciilor de către vânzător sau pe cheltuiala acestuia;
- înlocuirea bunului vândut cu un bun de acelaşi fel, însă lipsit de vicii;
- reducerea corespunzătoare a preţului;
- rezoluţiunea vânzării.
e) Garanţia pentru bună funcţionare (art. 1716 – 1718 Cod civil) – în afară de
garanţia contra viciilor ascunse, vânzătorul poate garanta pentru un timp determinat
buna funcţionare a bunului vândut, dacă această obligaţie este asumată prin contract
sau îi revine potrivit legii speciale. În această situaţie el este obligat, în cazul oricărei
defecţiuni ivite înăuntrul termenului de garanţie, să repare bunul pe cheltuiala sa.
Dacă reparaţia este imposibilă sau dacă durata acesteia depăşeşte termenul stabilit
prin contract sau prin legea specială, vânzătorul este obligat să înlocuiască bunul
vândut. Garanţia nu va fi datorată dacă vânzătorul dovedeşte că defecţiunea s-a produs
Daniela DRĂGAN/grupa 208/DREPTUL AFACERILOR/ „CONTRACTUL DE VÂNZARE” PG 13
din pricina modului nepotrivit în care cumpărătorul a folosit sau a păstrat bunul. Pentru a
beneficia de această garanţie, cumpărătorul trebuie să comunice defecţiunea înainte de
împlinirea termenului de garanţie asumat de vânzător.
Pentru situaţia contractelor de vânzare încheiate cu consumatorii, legislaţia privind
protecţia consumatorilor stabileşte condiţii speciale privind garanţia pentru calitatea şi
buna funcţionare a bunurilor vândute, fiind prevăzute şi anumite termene legale de
garanţie, în funcţie de natura bunului vândut.
IV.b. Obligaţiile cumpărătorului:
În cadrul contractului de vânzare, principalele obligaţii care îi revin cumpărătorului sunt:
a) Preluarea bunului vândut (art 1690 alin (2) şi (3), art 1719 şi art 1726, Cod
civil) – cumpărătorul are obligaţia de a prelua bunul la locul stabilit pentru predarea
acestuia. Dacă cumpărătorul nu îşi îndeplineşte aobligaţia de preluare a bunului vândut,
vânzătorul are posibilitatea să depună lucrul vândut într-un depozit la dispoziţia şi pe
cheltuiala cumpărătorului sau de a-l vinde. În această ultimă situaţie, cumpărătorul are
însă dreptul de a pretinde diferenţa dintre suma ce reprezintă cheltuielile achiziţionării
bunurilor şi preţul convenit cu vânzătorul, precum şi la daune interese, dacă este cazul.
De asemenea, cumpărătorul are obligaţia de a verifica starea bunului imediat după
predare potrivit uzanţelor. În cazul în care cumpărătorul constată existenţa unor vicii
aparente, el trebuie să informeze vânzătorul cu privire la aceste lucruri. În lipsa
informării, se consideră că vânzătorul şi-a executat obligaţia de predare în starea în
care era la momentul închirierii contractului.
Dacă există un dezacord privind calitatea sau starea bunului, orice parte se poate
adresa instanţei de judecată care va numi un expert în vederea constatării situaţiei
bunului.
b) Plata preţului (art. 1719 – 1729 Cod civil) – cumpărătorul are obligaţia de a
plăti preţul contractului la locul în care bunul se afla în momentul încheierii contractului
şi de îndată ce proprietatea este trasmisă. Părţile pot însă conveni un alt loc şi o altă
dată pentru plata preţului.
În caz de evicţiune, cumpărătorul poate suspenda plata preţului până la încetarea
tulburării sau până când vânzătorul oferă o garanţie corespunzătoare.
Daniela DRĂGAN/grupa 208/DREPTUL AFACERILOR/ „CONTRACTUL DE VÂNZARE” PG 14
În cazul întârzierii plăţii, cumpărătorul este obligat să plătească dobândă pentru fiecare
zi de întărziere începând de la data dobândirii proprietăţii dacă bunul produce fructe
civile sau naturale, ori din ziua predării, dacă bunul nu produce fructe, însă îi procură
alte foloase.
Dacă cumpărătorul nu a plătit sau refuză să plătească, vânzătorul este îndreptăţit să
obţină fie executarea silită a obligaţiei de plată, fie rezoluţiunea vânzării, precum şi, în
ambele situaţii, daune – interese, dacă este cazul.
c) Suportarea cheltuielilor vânzării (art. 1666 Cod civil) – dacă părţile nu convin
altfel, cumpărătorul are obligaţia de a suporta cheltuielile vânzării.
V. VARIETĂŢI ALE CONTRACULUI DE VÂNZARE
Conform Codului civil, contractul de vânzare cunoaşte următoarele varietăţi:
a) Vânzarea după mostră sau model (art. 1680 Cod civil) – în cadrul acestui
contract de vanzare, proprietatea bunului se strămută la momentul predării acestuia,
sub condiţia implicită ca bunul să corespundă criteriilor stabilite prin mostră sau model
respectiv. Acestă formă de contract, prezintă o modalitate diferită de stabilire a
condiţiilor de calitate ale bunurilor care se vând, nu prin descriere în cuvinte ci prin
mostră sau modelul respectiv.
b) Vânzarea pe încercate (art. 1681 Cod civil) – această formă de contract este
un contract sub condiţia suspensivă ca, în urma încercării, bunul să corespundă
criteriilor stabilite la încheierea contractului sau, în lipsa acestora, destinaţiei bunului,
potrivit naturii sale. În cazul în care prin contractul de vânzare părţile au prevăzut că
bunul urmează să fie încercat, se prezumă că s-a încheiat o vânzare pe încercate.
Dacă durata încercării nu a fost convenită şi din uzanţe nu rezultă astfel, condiţia se
consideră îndeplinită în cazul în care cumpărătorul nu a declarat că bunul este
nesatisfăcător în termen de 30 de zile de la predarea bunului.
La această varietate de vânzare, transmiterea proprietăţii se face la îndeplinirea
condiţiei ca bunul să fie pe gustul cumpărătorului.
c) Vânzarea pe gustate (art. 1682 Cod civil) – asemeni contractului de vânzarea
Daniela DRĂGAN/grupa 208/DREPTUL AFACERILOR/ „CONTRACTUL DE VÂNZARE” PG 15
pe încercate şi acest contract reprezintă o formă de vânzare sub condiţie suspensivă, în
acest caz condiţia constând în rezerva ca bunul să corespundă gusturilor
cumpărătorului.
d) Vânzarea sub rezerva proprietăţii (art. 1684 Cod civil) – în cadrul acestui
contract, vânzătorul îşi rezervă proprietatea bunului până la plata integrală a preţului.
Clauza de rezervă a proprietăţii este valabilă chiar dacă bunul a fost predat. Totuşi, faţă
de terţi, clauza produce efecte numai după îndeplinirea formalităţilor legale de
publicitate, după natura bunului.
e) Vânzarea bunurilor imobile (art. 1741 – 1746 Cod civil) – pentru vânzarea
bunurilor mobile, codul civil cuprinde unele prevederi referitoare la relaţia dintre
descrierea imobilului şi precizarea suprafeţei acestuia, şi consecinţele juridice ale
diverselor situaţii care pot intervenii: nemodificarea preţului imobilului (în situaţia în care
suprafaţa este diferită faţă de cea care a fost crezută iniţial) şi strămutarea proprietăţii
(numai după măsurarea şi delimitarea suprafeţei vândute).
f) Vânzarea cu plata în rate (art. 1755 – 1757 Cod civil) – în acest caz, obligaţia
de plată este garantată cu rezerva dreptului de proprietate, cumpărătorul dobândind
dreptul de proprietate la data achitării ultimei rate din preţ. Neplata unei singure rate,
dacă este mai mică decât 1/8 din preţ, nu dă dreptul la rezoluţiunea contractului, iar
cumpărătorul păstrează beneficiul termenului pentru ratele succesive.
Dacă vânzătorul obţine rezoluţiunea pentru neplata preţului, are obligaţia de a restitui
ratele primite, dar poate reţine, în afara sumei aferente daunelor interese, şi o sumă
care să constituie o compensaţie echitabilă pentru folosirea bunului de către
cumpărător.
g) Vânzarea cu opţiune de răscumpărare (art. 1758 – 1762 Cod civil) – această
formă de contract afectată de condiţia rezolutorie prin care vânzătorul îşi rezervă dreptul
de a răscumpără bunul său sau dreptul transmis cumpărătorului, drept ce poate fi
exercitat într-un termen de maxim de 5 ani. Exercitarea opţiunii de răscumpărare de
către vânzător se poate face numai dacă acesta restituie cumpărătorului preţul primit şi
cheltuielile pentru încheierea contractului de vânzare şi pentru realizarea formalităţilor
de publicitate.
Dacă înţelege să îşi exercite opţiunea de răscumpărare, vânzătorul trebuie să îl notifice
pe cumpărator şi să consemneze la dispoziţia acestuia sumele datorate în termen de o
lună de la data notificării. Iar dacă între timp, bunul a fost vândut unui terţ, cumpărătorul
îl va putea notifica pe acesta şi va consemna pe numele acestuia sumele datorate.
Daniela DRĂGAN/grupa 208/DREPTUL AFACERILOR/ „CONTRACTUL DE VÂNZARE” PG 16
BIBLIOGRAFIE
http://lecturijuridice.blogspot.ro - pagină internet accesată în data de 04 Ianuarie 2013
http://www.juspedia.ro - pagină accesată în data de 03. Ianuarie 2013
Dreptul afacerilor – Noţiuni generale de drept privat – Crenguţa LEAUA – Editura
Universul Juridic, Bucureşti, 2012
Dreptul afacerilor, pentru învăţământul superior economic – Silvia Lucia CRISTEA –
Editura Universitară, Bucureşti, 2008
Noul Cod civil – Codul de procedură civilă – Editura Hamangiu, Bucureşti, 2012
CUPRINS
I. CLASIFICAREA TIPURILOR DE CONTRACTE ÎN AFACERI pg. 01
II. NOŢIUNI GENERALE ŞI CARACTERE JURIDICE PRIVIND
CONTRACTUL DE VÂNZARE
pg. 02
- CARACTERISTICILE CONTRACTULUI DE VÂNZARE pg. 03
III. CERINŢE SPECIALE DE VALIDITATE A CONTRACTULUI DE
VÂNZARE
pg. 06
IV. OBLIGAŢIILE PĂRŢILOR CONTRACTANTE ÎN CADRUL
CONTRACTULUI DE VÂNZARE
pg. 08
- OBLIGAŢIILE VÂNZĂTORULUI pg. 08
- OBLIGAŢIILE CUMPĂRĂTORULUI pg. 13
V. VARIETĂŢI ALE CONTRACTULUI DE VÂNZARE pg. 14
BIBLIOGRAFIE pg. 16