5/11/2018 ŢĂRILE ROMÂNE ÎN SECOLUL AL VII - slidepdf.com
http://slidepdf.com/reader/full/tarile-romane-in-secolul-al-vii 1/27
ŢĂRILE ROMÂNE ÎN SECOLUL AL VII-LEA
Contextul internaţional care a jalonat evoluţia politică a ţărilor române
Secolul al XVII-lea este considerat de istoriografie ca o perioadă de tranziţie lentă
de la Evul Mediu târziu la Epoca Modernă. Aceasta îi dă o trăsătură contradictorie şi
controversată. Pe de o parte asistăm la mari realizări în plan ştiinţific, cultural, spiritual,
care au stat la baza primei „revoluţii industriale, mai ales în Apus, iar pe de alta se
înregistrează mari rămâneri în planul vieţii materiale, în care societatea rămâne mai
departe preponderent rurală, de 85 %. Se poate spune că din acest punct de vedere secolul
al XVII-lea rămâne un secol conservator.
În plan demografic asistăm chiar la o scădere a populaţiei. Europa înregistra în
această perioadă 12 – 14 milioane de locuitori. Ţările române nu depăşeau fiecare, în
secolul al XVII-lea, 300.000 de oameni. La scăderea demografică au contribuit:
- războaiele, cum ar fi cel de 13 ani (1593 – 1606) şi cel de 30 de ani
(1618 – 1648);
- epidemiile unor boli ca: ciuma, holera etc.;
- perioadele de foamete datorate unor calamităţi naturale.
Din punct de vedere politic zona centrală şi de sud-est europeană evoluează subameninţarea Imperiului otoman şi a celor două ligi: Liga creştină (1593 – 1606) şi Liga
Sfântă (1684 – 1699). În această zonă au acţionat, pe lângă Imperiul otoman, şi alte
puteri, ca: Uniunea polono-lituaniană, Ţaratul Moscovei, căreia nu i se recunoaşte statutul
de stat european, şi Imperiul habsburgic.
Imperiul otoman atinge în secolul al XVII-lea limitele maxime ale expansiunii
sale în Europa, jalonate de cucerirea Cameniţei şi a Podoliei (1672) şi asediul Vienei
(1683). Până la jumătatea secolului al XVII-lea principalul inamic al Porţii otomane afost Casa de Austria, ca din 1663 locul acesteia să fie preluat de Polonia până la pacea de
la Carlovăţ (1699). Războiele purtate de sultani în Asia, în special cu Iranul, au frânat
succesele Porţii înspre Europa Centrală.
În adoua jumătate a secolului al XVII-lea Poarta otomană duce războaie cu
Imperiul habsburgic şi Polonia pentru stăpânirea Ucrainei şi chiar a Rusiei moscovite
5/11/2018 ŢĂRILE ROMÂNE ÎN SECOLUL AL VII - slidepdf.com
http://slidepdf.com/reader/full/tarile-romane-in-secolul-al-vii 2/27
(1676 – 1681), care ajunsese cu hotarele la Nipru (1681). Aceste războaie au avut
consecinţe şi asupra ţărilor române, prin înăsprirea regimului dominaţiei otomane,
concretizat prin.
- participarea cu unităţi militare româneşti în campaniile otomane
împotriva Imperiului habsburgic (1663 – 1683);
- furnizarea de provizii şi servicii armatei otomane împotriva Poloniei,
începând cu anul 1672.
Concomitent sultanii, datorită unor frământări interne pierd treptat puterea, încât
în a doua jumătate a secolului al XVII-lea adevăraţii conducători ai Porţii devin marii
viziri, între care amintim pe Köprülii, Kara Mustafa etc.
Imperiul habsburgic a avut de suferit ca urmare a fărămiţării într-un mozaic de
formaţiuni politice şi autonomii locale de etnii diferite, precum şi a conflictelor religioase, care au stat la baza izbucnirii războiului de 30 de ani, în care au fost implicate
aproape toate ţările europene, inclusiv şi ţările române. Acesta s-a încheiat prin pacea de
la Westfalia, din octombrie 1648, şi consacrarea Austriei. Aceasta din urmă, sub Leopold
I (1658 – 1705), a devenit cel mai puternic stat din Europa Centrală, care împreună cu Ian
al III-lea Sobieschi, regele polon, au reuşit să oprească, în 1683, la porţile Vienei,
expansiunea otomană spre centrul Europei. Cei doi suverani au pus bazele, în 1684, a
Ligii Sfinte, sub patronajul papei Innocenţiu al XI-lea, la care, în 1686, s-a alăturat şiRusia. În cadrul acesteia, Leopold I, ca rege al Ungariei, a fost împuternicit să
recucerească regatul ungar, obiectiv realizat în 1688, iar în 1691 cucereşte şi
Transilvania, recunoscute prin pacea de la Carlovăţ, din 1699.
Între 1617 – 1699 Polonia s-a aflat în stare conflictuală, aproape permanent, cu
Poarta otomană, în care unele lupte s-au purtat pe teritoriul românesc: 1620 la Ţuţora,
1621 la Hotin şi 1633 la Cameniţă.
La mijlocul secolului al XVII-lea Polonia s-a confruntat cu răscoala cazacilor
zaporojeni condusă de Bogdan Hmelniţki, care după o perioadă scurtă, protejat de sultan,
trece de partea regelui Ioan Cazimir al Poloniei, care intră în conflict cu Suedia, încheiat
în 1660 prin pacea de la Oliwa.
5/11/2018 ŢĂRILE ROMÂNE ÎN SECOLUL AL VII - slidepdf.com
http://slidepdf.com/reader/full/tarile-romane-in-secolul-al-vii 3/27
Evoluţia situaţiei politice a Ţării Româneşti
în secolul al XVII-lea
După uciderea lui Mihai Viteazul, ţările române au trecut printr-o epocă complexă
şi frământată de instabilitatea politică, de accentuarea politico-militară a Imperiului
otoman de a le readuce sub stăpânirea sa. Prima jumătate a secolului al XVII-lea este
dominată de o seamă de conducători care au încercat şi au reuşit să asigure echilibrul
intern şi exten necesar refacerii ţărilor române. Mijlocul secolului al XVII-lea poartă
amprenta domniilor lui Matei Basarab în Ţara Românească, a lui Vaslie Lupu în Moldova
şi a Racoviţeştilor în Transilvania. Sfârşitul secolului al XVII-lea trăieşte sub impulsul
măsurilor trasate de domniile Cantancuzinilor, Cantimireştilor şi a lui Constantin
Brâncoveanu.Politica Ţării Româneşti este dominată, în primele două decenii, de personalitatea
şi activitatea lui Radu Şerban, care a domnit în trei rânduri: 1601, 1602 – 1610 şi 1611. El
aparţine grupării boiereşti antiotomane din vremea lui Mihai Viteazul, când ocupa
dregătoria de mare paharnic, fiind caracterizat ca „foarte priceput în treburile militare” şi
dispunea de unul dintre cele mai întinse domenii boiereşti. El era un urmaş de-al lui
Neagor Basarab, fapt care îi plăcea să se intituleze în actele sale drept „nepot răposatului
Basarab voievod”, iar izvoarele istorice interne şi externe îl înregistrează sub numele deRadu vodă Basarab.
A fost ales ca domn de către Marea Adunare a Ţării, strânsă la Cârstieneşti, pe
Topolog, sub numele de Radu voievod, urmaş pe linie maternă al boierilor Craioveşti.
Prin el s-au pus bazele dinastiei „Basarabilor Craioveşti”, din care au făcut parte
Constantin Şerban, Şerban Cantacuzino şi Constantin Brâncoveanu.
Radu Şerban, fiind susţinut de împăratul Rdolf al II-lea căruia i-a depus omagiu, a
continuat politica lui Mihai Viteazul, de participare în cadrul Ligii Creştine la lupta
antiotomană. Domnul Ţării Româneşti era considerat „zidul de apărare al Transilvaniei”
şi „o fortăreaţă îndreptată împotriva sultanului”. El a reuşit să încheie, în anii 1604 –
1605, pace în condiţii avantajoase cu tătarii şi Imperiul otoman, tratate de alianţă
negociate în condiţii de egalitate cu principii Transilvaniei: Ştefan Bocskay, Sigismund
5/11/2018 ŢĂRILE ROMÂNE ÎN SECOLUL AL VII - slidepdf.com
http://slidepdf.com/reader/full/tarile-romane-in-secolul-al-vii 4/27
Rakoczi şi Gabriel Bathory şi să stabilească relaţii normale, chiar prieteneşti cu
Movileştii (Mihăilaş şi Constantin) din Moldova.
În plan intern, cu tote că moştenise o situaţie foarte grea datorită războaielor din
vremea lui Mihai Viteazul, a foametei din anii 1602 – 1605 şi a ciumei, a dus o politică
echilibrată, înţeleaptă şi tolerantă, pentru refacerea ţării, reuşind să convingă majoritatea
boierilor partizani lui Simion Movilă să revină în ţară, să atragă de partea sa gruparea
boierească filoturcă, dar fără a le încredinţa vreo dregătorie. Aşa se explică de ce în
vremea acestei domnii nu s-au înregistrat nici un complot boieresc, fenomen care nu s-a
mai întâlnit de-a lungul întregului secol al XVII-lea.
Aceiaşi politică a adopta-o şi faţă de biserică, acordând atenţie întăririi
proprietăţilor mănăstirilor din ţară, inclusiv celor catolice sau protestante, mănăstirilor din
Grecia, de la Muntele Athos, din Bulgaria şi Serbia , cărora le-a făcut numeroase danii.În contrast cu politica lui Mihai Viteazul şi a lui Radu Şerban, Radu Mihnea a
militat pentru o politică prootomană. Poarta otomană l-a ajutat să ocupe tronul Ţării
Româneşti în trei rânduri: 1601 – 1602, aprilie – mai 1611 şi 1611 – 1616. În politică s-a
sprijinit pe gruparea boierească filoturcă şi pe elemente levantine împământenite. În
vremea sa s-a înregistrat primul val masiv de greci sau elemente grecizate care s-au
aşezat în Ţara Românească, răspândindu-se apoi şi în Moldova şi Transilvania. Cazul cel
mai edificator este al fraţilor Cantacuzini. Toate acestea explică demersurile grupării boiereşti antiotomane de a-l readuce în scaun pe Radu Şerban.
Radu Mihnea, domn erudit, adevărat precursor al lui Dimitrie Cantemir,
cunoscător al mai multor limbi orientale şi apusene, s-a dovedit a fi un diplomat iscusit,
partizan al tratativelor şi al evitării conflictelor militare. El a mediat înţelegerile dintre
turci şi poloni sau între turci şi ruşi, căutând să îndepărteze ducerea unor războie în
spaţiul românesc.
În 1613 Radu Mihnea a reuşit să încheie o înţelegere cu Ştefan Tomşa al II-lea,
domnul Moldovei, şi cu Gabriel Bathory, principele Transilvaniei, prin care cei trei îşi
jurau „a trăi ca fraţii şi a nu se părăsi unul pe altul până la moarte”.
În anul 1616 Radu Muhnea a fost mutat în Moldova, unde a domnit de două ori.
Acest sistem de muatre a domnilor dintr-o ţară în alta a devenit obicei în perioada
următoare.
5/11/2018 ŢĂRILE ROMÂNE ÎN SECOLUL AL VII - slidepdf.com
http://slidepdf.com/reader/full/tarile-romane-in-secolul-al-vii 5/27
Domnia Ţării Româneşti a fost asigurată de Alexandru Iliaş (1616 – 1618) şi
Gabriel Movilă (1618 – 1620), care au continuat politica lui Radu Mihnea.
Între 1620 – 1626 Ţara Românească şi Moldova au fost conduse de Radu Mihnea,
fără a se crea vreo „uniune” sau „unire” între cele două ţări, cum s-a exagerat uneori.
După ce între 1620 – 1623 a domnit în Ţara Românească, Radu Mihnea a fost mutat în
Moldova (1623 – 1627), timp în care la tronul muntenesc a urmat fiul său în vârstă de 11
– 12 ani, Alexandru Coconul, care se afla sub tutela tatălui său. Apoi au urmat:
Alexandru Iliaş (1627 – 1629), Leon Tomşa (1629 – 1632) şi Radu Iliaş (1632), domni
care nu s-au ridicat la înălţimea lui Radu Mihnea. Ei au ajuns pe scaunul domnesc în
schimbul unor mari sume de bani plătiţi la Poarta otomană.
În cele din urmă boierimea ţării l-a ales domn pe Matei din Brâncoveni (1632 –
1654), confirmat apoi de către Poarta otomană. În ocuparea tronului a fost ajutat de paşade Silistra şi Oceakov, Abaza Mehmed, principele Transilvaniei, Gabriel Rakoczi I,
precum şi în urma triplării haraciului ţării de la 45.000 de taleri la 130.000 de taleri
(65.000 galbeni). I s-a spus Basarab după unchiul său Neagoe Basarab.
Domnia lungă a lui Matei Basarab trece drept o epocă de pace şi stabilitate
internă, caracterizată printr-o aspră fiscaliatate, limitarea „libertăţilor” boiereşti, care au
dus, spre finalul domniei sale, la mari mişcări sociale – răscoala seimenilor.
Faţă de biserică a avut o atitudine binevoitoare, i-a acordat numeroase scutirifiscale, numeroase danii, a ctitorit circa 30 de lăcaşuri de cult, la care se adaugă
numeroase alte lucrări de înfrumuseţare şi reparaţii, făcând din acestea adevărate cetăţi de
apărare, care se înscriiau într-un adevărat sistem de fortificaţii, prin care se ocolea astfel
interdicţia otomană de a se construi cetăţi. Ca urmare istoricul Constantin C. Giurescu l-a
caracterizat „cel mai mare ctitor bisericesc al neamului nostru”.
La acestea se adaugă construirea de biserici pentru românii din afara Ţării
Româneşti:
- în Transilvania construieşte o biserică la Porceşti – Sibiu;
- în Moldova – la Soveja;
- în Bulgaria – trei biserici la Vidin şi Şiştov;
- la Muntele Athos etc.
5/11/2018 ŢĂRILE ROMÂNE ÎN SECOLUL AL VII - slidepdf.com
http://slidepdf.com/reader/full/tarile-romane-in-secolul-al-vii 6/27
În acelaşi timp a dus o politică de limitare a procesului de închinare a bisericilor
la Athos, interzicând unui număr de 39 de mari aşetăminte religioae de a fi închinate în
afara ţării.
Din punct de vedere social domina lui Matei Basarab se caracterizezaă prin
sporirea proprietăţii boiereşti şi mănăstireşti, printr-o fiscalitate apăsătoare pentru ţărani,
introducând, pentru limitarea fugii ţăranilor, răspunderea colectivă şi pedepse aspre
pentru nerespectarea acesteia. A încercat introducerea unei reforme privitoare la modul
de percepere a dărilor în bani – „darea talerului” în funcţie de avere; a introdus executorii
fiscali.
În plan militar se trece în vremea lui Matei Basarab de la sistemul organizării
curteneşti la cel al organizării slujitoreşti, care pune în evidenţă coexistenţa elementelor
vechii organizări, ca oastea roşiilor, a subalternilor micilor dregători şi a unităţilor boiereşti cu a noilor elemente slujitoreşti, în care predomină elementul ţărănesc, în frunte
cu căpitani de steaguri, iuzbaşi (locotenenţi), ceauşi ( sublocotenenţi) şi stegari.
În domeniul juridic Matei Basarab s-a preocupat de încetăţenirea obiceiului ca
nimeni să nu fie pedepsit fără vină, publicând, în 1652, în limba română codicele
Îndreptarea legii.
Preocupările în domeniul economic au vizat construirea unor fabrici de hârtie la
Călimăneşti, de sticlărie, a pus în funcţiune minele de la Baia de Aramă şi Baia de Fier, asprijinit funcţionarea tipografiei primită, în 1635, de la Petru Movilă, mitropolitul
Kievului, instalată la Câmpulung, apoi mutată la Govora, iar de aici la m-rea Dealu, ca în
final să ajungă la Târgovişte.
Politica externă a lui Matei Basarab se caracterizează prin susţinerea unui
echilibru între ameninţarea militară şi plata unor mari sume de bani către Poarta otomană.
Pentru a contabalansa agresivitatea dominaţiei otomane Matei Basarab a căutat să
stabilească legături de prietenie cu Moldova şi Transilvania, iar împăraţilor habsburgi le-a
propus colaborarea antiotomană, dar a fost refuzat.
În cadrul acestor demersuri s-au concretizat doar legăturile cu Tansilvania,
încheind cu aceasta din urmă un tratat de alianţă, în 1635, cu Gheorghe Rakoczi I,
reînnoit în octombrie 1638 la Bucureşti şi aprilie 1647 la Târgovişte şi reconfirmat în
februarie 1650. Prin acesta se stabilea mai mult o legătură vasalică, prin care principele
5/11/2018 ŢĂRILE ROMÂNE ÎN SECOLUL AL VII - slidepdf.com
http://slidepdf.com/reader/full/tarile-romane-in-secolul-al-vii 7/27
Transilvaniei urmărea să-şi impună suzeranitatea asupra Ţării Româneşti şi Moldovei.
Oricum, alianţa cu Transilvania a constituit cel mai important sprijin în acţiunile externe
ale domnului muntean.
Relaţiile cu Moldova au fost dominate de conflictele personale dintre Matei
Basarab şi Vasile Lupu, alimentate şi de intrigile Porţii, de pe urma cărora a stors
câştiguri mari prin medierea neînţelegerilor dintre cei doi domni români.
Starea conflictuală, dintre anii 1635 – 1639, dintre Matei Basarab şi Vasile Lupu a
degenerat în trei confruntări militare, care aveau ca obiectiv îndepărtarea din domnie a
domnlui muntean. Acestea au luat sfârşit prin încheierea, în 1640, a unei păci durabile,
sun patronajul principelui Gheorghe Rakoczi I, reînnoită în 1644, dar fără a mai fi
consultat principele transilvan. Garantul păcii l-a constituit ridicarea de către Matei
Basarab a mănăstirii Soveja, în Moldova, în ţinutul Putna, iar Vasile Lupu a refăcut înîntregime biserica Stelea din Târgovişte, unde se găsea mormântul tatălui său.
După 1648 relaţiile dintre cei doi domni au căpătat o nouă stare conflictuală, care
în anii 1652 – 1653, s-a acutizat. Gheorghe Rakoczi II şi Matei Basarab decid să-l
îndepărteze din domnie pe Vasile Lupu, sprijiniţi şi de marele logofăt Gheorghe Ştefan,
conducătorul grupării boiereşti care uneltea detronarea domnului moldovean, fapt care s-
a realizat în primăvara anului 1653. Vasile Lupu, sprijinit de ginerele său, Timuş
Hmelniţki, a recâştigat tronul, fără a reuşi însă să-l detroneze pe Matei Basarab, care, înlupta de la Finta, din mai 1653, oastea moldovenească a fost înfrântă.
Starea conflictuală dintre cele două ţări a dus la înrăutăţirea situaţiei economice a
ţărănimii şi târgoveţilor, degenerând, în anii 1653 – 1655, în mişcări sociale, care s-au
răspândit şi în rândul oştirii, accentuate din cauza neprimirii lefurilor. Numai promisiunea
că vor primi „bani din dăstul” a putut potoli pentru moment pe răsculaţi.
Măsurile preconizate de Matei Basarab a fi luate împotriva unităţilor de seimeni
nu a mai apucat să le ducă la îndeplinire, fiindcă în dimineţa de 19 aprilie 1654 a murit.
După moartea lui Matei Basarab pe tronul Ţării Româneşti s-au perindat
Constantin Şeban (1654 – 1658), care cu sprijinul lui Gheorghe Rakoczi al II-lea a înfrânt
răscoala seimenilor, apoi au urmat Mihnea al III-lea (1658- 1659), de origine greacă şi
„credincios turcilor”, Gheorghe Ghica (1659 – 1660), strămutat din Moldova, căruia i-a
urmat fiul său, Grigore Ghica (1660 – 1664 şi 1672 – 1673), Radu Leon (1664 – 1669),
5/11/2018 ŢĂRILE ROMÂNE ÎN SECOLUL AL VII - slidepdf.com
http://slidepdf.com/reader/full/tarile-romane-in-secolul-al-vii 8/27
Antonie din Popeşti (1669 – 1672), alesul boierilor, şi Gheorghe Duca (1673 – 1678).
Aceste domnii au căutat să ducă o politică de reconciliere între grupările boiereşti din
jurul Cantacuzinilor şi a Leurdeştilor, dar fără succes.
A doua jumătate a secolului al XVII-lea este marcată de domniile lui Şerban
Cantacuzino (1679 – 1688) şi Constantin Brâncoveanu (1688 – 1714).
Şerban Cantacuzino s-a preocupat de consolidarea domniei, punând capăt
conflictelor dintre Cantacuzini şi Leurdeni, prin reprimarea adversarilor, prin sprijinirea
marii boierimi, prin dezvoltarea economiei (în vremea lui s-a introdus cultivarea
porumbului), drumurilor şi a comerţului.
Progresele economice au fost umbrite de fiscalitatea apăsătoare pentru întreţinerea
Curţii domneşti, a oastei şi achitarea obligaţiilor către Poarta otomană.
În domneiul culturii şi învăţământului amintim reorganizarea vechii Şcoli deslavonie de la biserica Sf. Gheorghe Vechi, unde se pregăteau diecii şi pisarii, scriitorii
actelor de cancelarie sau a tranzacţiilor negustoreşti. Şerban Cantacuzino a pus bazele
viitoarei Academii domneşti, unde cursurile ţinute în chiliile mănăstirii Sf. Sava se
predau în limba greacă.
O atenţie deosebită a acordat tipăriturilor, în special a cărţii religioase, între care
traducerea şi tipărirea în româneşte a Bibliei, la care au contribuit fraţii şi Şerban
Greceanu, apărută în noiembrie 1688.Pe tărâmul eclesiastic pomenim readucerea pe scaunul mitropolitan a înaltului
ierarh Theodosie, susţinător al Cantacuzinilor, a intervenit în Transilvania pe lângă
principele Mihail Apafi pentru eliberarea mitropolitului de Alba Iulia, Sava Brancovici şi
reinstalarea acestuia în fruntea bisericii ortodoxe, iar mai târziu a susţinut pe succesorii
acestuia Iosif şi Ioasaf.
S-a preocupat, de asemenea, de întărirea oştirii, formată în special din mercenari,
recrutaţi mai ales din rândul balcanicilor, a înzestrat-o cu tunuri mari, pregătindu-se să
treacă de partea Ligii Sfinte, care plănuia războiul împotriva Imperiului otoman.
Politica externă dusă de Şerban Cantacuzino cunoşte două perioade:
- prima cuprinde perioada de la urcarea pe tron şi până la asediul Vienei (1683);
- cea de a doua de la 1683 şi până la decesul său.
5/11/2018 ŢĂRILE ROMÂNE ÎN SECOLUL AL VII - slidepdf.com
http://slidepdf.com/reader/full/tarile-romane-in-secolul-al-vii 9/27
Prima etapă este dominată de clarificarea relaţiilor cu vecinii, în special cu
Transilvania; cu Moldova nu putea fi vorba pentru că aici se afla rivalul său, Gheorghe
Duca şi boierii ostili Cantacuzinilor, refugiaţi acolo.
A doua etapă se remarcă prin orientarea lui Şerban Cantacuzino spre Liga Sfântă,
contând pe sprijinul Poloniei, Austriei şi al Rusiei, în care spera să fie eliberate Ţara
Românească şi Moldova de sub suzeranitatea Potţii.
În timpul campaniei otomane din 1683, Ţările române, deşi obligate să participe
alături de forţele Porţii, au adoptat o politică de pasivitate şi chiar binevoitoare faţă de
Austria. Şerban Cantacuzino a furnizat informaţii austriecilor despre situaţia armatei
otomane, care, alături de sosirea oastei poloneze în frunte cu Jan Sobieski, a contribuit la
înfrângerea oştilor otomane şi despresurarea Vienei. Apropierea de Austria a fost
determinată de nereuşitele Poloniei în confruntările cu otomanii, din 1684, pentrurecuperarea Cameniţei.
În acest sens Şerban Cantacuzino a încheiat, în iunie 1685, la Făgăraş un tratat de
bunăvecinătate cu Transilvania, prin care cele două ţări îşi asigurau ajutor reciproc
împotriva otomanilor şi a imperialilor. Totodată, a intervenit în Moldova pentru
înlăturarea lui Dumitraşco Cantacuzino, fiind mazilit, şi pentru înscăunarea serdarului
Constantin Cantemir.
Concomitent, succesele imperialilor din 1686 împotriva Porţii otomane şiapropierea lor de Transilvania au impus cercurilor conducătoare de la Alba Iulia aşa
numitul tratat hallerian de la Viena, din 28 iunie 1686, prin care Principatul era silit să se
pună sub protecţia împăratului şi să accepte garnizoane habsburgice la Cluj şi Deva, în
schimbul recunoaşterii drepturilor lui Mihail Apafi şi a fiului său la coroana princiară.
În faţa acestei situaţii, Şerban Cantacuzino a căutat, cu mare prudenţă, să ajungă
la o înţelegere convenabilă cu habsburgii. În acest sens el s-a adresat împăratului Leopold
I, cerându-i, în schimbul răscoalei împotriva otomanilor şi a trecerii făţişe de partea Ligii
Sfinte, declanşarea unei operaţii militare antiotomane în apropierea graniţei Ţării
Româneşti.
După cucerirea Ungariei, Curtea din Viena i-a impus lui Mihail Apafi, la 27
octombrie 1687, un tratat prin care trupele habsburgice aveau dreptul de a ierna în
Transilvania şi de a ocupa 12 oraşe şi cetăţi. În situaţia tărăgănării asigurărilor cerute,
5/11/2018 ŢĂRILE ROMÂNE ÎN SECOLUL AL VII - slidepdf.com
http://slidepdf.com/reader/full/tarile-romane-in-secolul-al-vii 10/27
Şerban Cantacuzino şi-a îndreptat atenţia către Rusia, dar, aceasta, ca şi Polonia, era în
imposibilitate de a-i acorda sprijinul necesar. Aceste lucruri l-au determinat pe domnul
muntean să să continuie tratativele cu imperialii. Aceştia din urmă, nemulţumiţi de
rezistenţa opusă de Şerban Cantacuzino la condiţiile impuse de Curtea din Viena, au
încercat procedeul aplicat Transilvaniei, trimiţând trupe în Ţara Românească cu scopul de
a-l obliga pe domnul Ţării româneşti de a li se închina necondiţionat.
În cele din urmă Şerban Cantacuzino, convins că austiecii ar putea înfrânge pe
otomani, se decide să trimită solia solicitată la Viena pentru a negocia condiţiile aderării
Ţării Româneşti la Liga Sfântă. Moartea fulgerătoare, survenită la 29 octombrie 1688, nu
i-a dat posibilitate de a vedea rezultatele soliei sale trimise la Viena.
În locul său a fost ales Constantin Brâncoveanu (1688 – 1714), în vârstă de 34 de
ani, cunoscător al limbilor greacă şi turcă, confirmat şi de Poarta otomană. El a fostsprijinit de Cantacuzini, care prin învăţatul Constantin stolnicul, conduceau politica Ţării
Româneşti, iar prin alţii conduceau armata.
Faţă de biserică s-a arătat darnic, acordându-i numeroase danii şi scutiri fiscale
înaltului cler, a ctitorit numeroase lăcaşuri de cult la Hurezi, Brâncoveni, Râmnicu Sărat,
Bucureşti şi în Transilvania.
Ca om de cultură a sprijinit tipografiile şi învăţământul, îndeosebi cel superior,
reorganizând Academia domnească din Bucureşti. A ridicat mai multe palate la Potlogi,Mogoşoaia, apoi conace la Doiceşti şi Brâncoveni, a refăcut Curtea Veche din Bucureşti
şi veche reşedinţă domnească de la Târgovişte.
Pentru acoperirea cheltuielilor de întreţinere a Curţii domneşti, a obligaţiilor către
Poarta otomană a impus o politică fiscală foarte drastică, care număra 37 de dări
sistematizate printr.o refomă fiscală în patru rate trimestriale fixe, cunoscute sub numele
de sistemul „rupturii”. Noul principiu n-a fost aplicat cu consecvenţă datorită adăugirii
unor noi dări ocazionale.
Până în iunie 1703, când Brâncoveanu a primit domnia pe viaţă, a avut relaţii
bune cu partida Cantacuzinilor, după care, dorind să ia guvernarea ţării în propriile mâini
şi să asigure succesiunea la tron prin fiii săi, cărora le-a dat o educaţie aleasă, a înlăturat
tutela autoritarelor sale rude. Aceştia, frustaţi, au declanşat pe parcurs denigrarea lui
Constantin Brâncoveanu la Poartă şi la principele Transilvaniei, dar fără a se finaliza.
5/11/2018 ŢĂRILE ROMÂNE ÎN SECOLUL AL VII - slidepdf.com
http://slidepdf.com/reader/full/tarile-romane-in-secolul-al-vii 11/27
Beneficiind de experienţa Cantacuzinilor, în special a stolnicului Constantin,
Brâncoveanu şi-a constituit o cancelarie activă şi eficace, dotată cu dieci pentru limbile
latină, germană, polonă, turcă, maghiară şi rusă, cu secretari inteligenţi, ceea ce i-a dat
posibilitatea de a întreţine o întinsă corespondenţă cu suveranii vremii (ai Austirei,
Rusiei, Franţei, Polonie etc.), cu oameni de stat, ambasadori etc., de la care s-au păstrat
282 scrisori trimise de către domnul muntean diferiţilor destinatari.
A dispus de o vastă reţea de agenţi şi emisari, recrutaţi din rândul cărturarilor,
comercianţilor, clericilor transivăneni, sud-dunăreni sau levantini, pe care i-a folosit în
diferite misiuni.
Bucureştiul, în vremea lui Constantin Brâncoveanu, a devenit cel mai activ centru
diplomatic unde se legau drumurile Vienei, Constantinopolului, Moscovei şi Varşoviei,
În politica externă Constantin brâncoveanu a dorit să se apropie de Moldova, dar suspiciunile şi reticenţele lui Constantin Cantemir, ca şi a rivalităţilor dintre grupările
boiereşti, a făcut ca relaţiile dintre cele două ţări să rămână reci. Nici domnii care i-au
succedat lui Constantin Cantemir, după moartea sa în 1693, Consatantin Duca (1693 –
1695), Antioh Cantemir (1695 – 1700), Mihai Racoviţă (1700 – 1705) şi nici Nicolae
Mavrocordat, până la Dimitrie Cantemir, chiar dacă unii au fost susţinuţi de către
Constantin Brâncoveanu, nu au schimbat relaţiile dintre cele două ţări.
Consatantin brâncoveanu s.a preocupat şi de soarta românilor din Transilvania,grav prejudiciată sub stăpânirea habsburgică şi, mai ales, datorită prozelitismului religios
promovat de autorităţile de la Viena. Pentru a contracara pericolul deznaţionalizării şi al
ruperii de credinţa ortodoxă, domnul muntean a construit mai multe biserici: la Făgăraş
(1698), Sâmbăta de Sus (1700), Ocna Sibiului ( 1701), a făcut numeroase danii în bani şi
proprietăţi pentru Biserica ortodoxă din Transilvania, s-a opus măsurilor de prozelitism
forţat în rândul românilor, intervenind chiar la împăratul Lepold I.
Cu Austria domnul muntean era dispus să încheie un tartat în sensul preconizat de
înaintaşul său, Şerban Cantacuzino, dar austriecii, nesocotind voinţa domnului şi
nerăbdători de a intra în Ţara Românească, au trimis în iarna anului 1689 o oştire sub
comanda generalului Donat Heisler, care a ocupat chiar Bucureştiul. Primind sprijinul
Porţii, oştile imperiale au fost nimicite în bătălia de la Zărneşti, din 11/21 august 1690.
5/11/2018 ŢĂRILE ROMÂNE ÎN SECOLUL AL VII - slidepdf.com
http://slidepdf.com/reader/full/tarile-romane-in-secolul-al-vii 12/27
De asemenea, Constantin Brâncoveanu a căutat să ducă o politică de echilibru
între Austria şi Turcia, pentru a nu implica ţara într-un conflict care putea să-i afecteze
statutul de autonomie. Pacea de la Karlowitz, din ianuarie 1699, nu a schimbat regimul de
stat autonom faţă de Poartă.
Către sfârşitul secolului al XVII-lea domnul muntean şi-a îndreptat tot mai mult
privirile spre Rusia, de care, ca şi popoarele balcanice, se simţeau legate prin afinităţi de
ordin cultural şi confesional, dar şi de speranţa eliberării de sub dominaţia otomană. Cu
toate acestea, la izbucnirea războiului ruso-turc, din 1710 - 1711, Constantin
Brâncoveanu s-a menţinut rezervat în a sprijini Rusia în detrimentul Porţii, dar cu oştirea,
adunată la Urlaţi, era gata pentru a interveni la venirea trupelor lui Petru I.
Incidentul spătarului Toma Cantacuzino, care cu un steag de călăreţi munteni s-a
alăturat ruşilor, n-a împiedicat înfrângerea lui Petru I, la Stănileşti, pe Prut, în iulie 1711.După consumarea acestui eveniment politica externă a lui Brâncoveanu capătă un
sens incoerent, dar de supravieţuire, datorată în parte şi rupturii cu familia Cantacuzinilor,
care o parte au fugit în Rusia în frunte cu spătarul Toma. Aceştia din urmă au pus la cale
înlăturarea bătânului domn. Toate acestea au determinat ca Poarta otomană să nu mai
suporte jocul dublu a lui Brâncoveanu, hotărând, la 27 martie 1714, mazilirea domnului
muntean. Ca urmare întreaga avere, care se cifra la 12.000 de galbeni şi un imens tezaur
alcătuit din vase de argint, haine şi blănuri scumpe, i-a fost confiscată, iar ConstantinBrâncoveanu a fost arestat şi dus cu întreaga familie la Constantinopol.
Aici a fost decapitat la 15 august1714, împreună cu cei patu copiii, înaintea
sultanului Ahmed al III-lea şi a Curţii sale. I-a urmat, pentru scurtă vreme, Ştefan
Cantacuzino (1714 – 1716), după care s-a instalat domnia fanariotă.
5/11/2018 ŢĂRILE ROMÂNE ÎN SECOLUL AL VII - slidepdf.com
http://slidepdf.com/reader/full/tarile-romane-in-secolul-al-vii 13/27
Situaţia politică a Moldovei în ecolul al XVII-lea
La începutul secolului al XVII-lea situaţia politică a Moldovei a evoluat în
limitele raporturilor dintre Poarta otomană şi Polonia. Impunerea lui Ieremia Movilă ca
domn al Moldovei (1595 – 1606), cu o mică întrerupere cauzată de intervenţia lui Mihai
Viteazul în Moldova, de către Polonia a evitat transformarea acesteia în paşalâc în frunte
cu Ahmed sangiacul de Tighina. Ieremia a fost confirmat de sultan, care în 1598 i-a
recunoscut domnia pe viaţă. Înţelegerea turco polonă asigra respectarea autonomiei
Moldovei de către ambele puteri.
În politica externă Ieremia Movilă nu a constituit o adevărată ameninţare pentru
Mihai Viteazul, totuşi el a avut câteva iniţiative personale susţinând, în 1606, pe
principele Sigismund Bathory, a căutat să încheie înţelegere cu generalul Gheorghe
Basta, comandantul trupelor imperiale în Transilvania, cu împăratul Rudolf al II-lea şi cuRadu Şerban, domnul Ţării Româneşti şi a căutat să impună în Ţara Românească pe
fratele său Simion Movilă ca domn.
În politica internă Ieremia Movilă a promovat interesele marii boierimi
filopolone, s-a dovedit a fi un bun gospodar prin măsurile luate în condiţiile războaielor
împotriva jafurilor mercenarilor, flagelului ciumei şi a secetei, a reparat cetăţi şi biserici,
a restaurat cetatea Sucevei, unde îi plăcea să stea, a luat măsuri organizatorice în
administraţia centrală şi locală.Domnia sa se caracterizează prin asigurarea stabilităţii interne, prin menţinerea
unui echilibru între imperiali şi turci şi între Polonia şi Poarta otomană.
După moartea sa, la 30 iunie/10 iulie 1606, au început luptele pentru domnie între
gruparea lui Ieremia Movilă, care îl susţinea pe fiul acestuia, Constantin, căruia Poarta
otomană i-a trimis steag de domnie, şi gruparea lui Simion Movilă, care a primit şi el
steag de domnie, dar acesta a murit în septembrie – decembrie 1607.
Fiul acestuia, Mihail Movilă, nu s-a putut menţine în scaun decât câteva luni, fiind
detronat de vărul său Constantin Movilă (1607 – 1611), confirmat, în 1608, de către
Poarta otomană.
El a dus o accentuată politică externă filopolonă şi filohabsburgică, de apropiere
de Radu Şerban, domnul Ţării Româneşti, încheind cu acesta o alianţă antiotomană în
1611. Aşa se explică mazilirea lui Constantin Movilă, după îndepărtarea lui Radu Şerban
5/11/2018 ŢĂRILE ROMÂNE ÎN SECOLUL AL VII - slidepdf.com
http://slidepdf.com/reader/full/tarile-romane-in-secolul-al-vii 14/27
şi înlocuirea cu Ştefan Tomşa (1611 - 1615). Acesta din urmă a dus o politică de
echilibru între Poartă şi Polonia, apelând mai mult la sprijinul Imperiului otoman, dar a
căutat să stabilească relaţii bune şi cu Polonia, încheind cu Sigismund al III-lea un tratat
în 1612, prin care se reglementau raporturile dintre Moldova şi Polonia.
Marea boierime nemulţumită de politica sa l-a înlocuit cu Alexandru Movilă
(1615 – 1616), schimbat şi acesta cu Radu Mihnea (1616 – 1619), sprijinit de Poarta
otomană.
Politica internă a lui Radu Mihnea se caracterizează printr-o fiscalitate apăsătoare,
care stă la baza mai multor răscoale ţărăneşti, care i-a adus în cele din urmă mazilirea. În
locul acestuia Poarta l-a numit domn pe Gaspar Gaţiani (1619 – 1620), care ducând o
politică proimperială i-a adus, în august 1620, mazilirea.
După scurtele domnii ale lui Alexandru Iliaş (1620 – 1621) şi Ştefan Tomşa al II-lea (1621 – 1623), a urmat Radu Mihnea (1623 – 1626), care de fapt conducea şi Ţara
Românească, prin fiul său Alexandru Coconul. În actele externe el se intitula „domn şi
voievod al Moldovei şi Ţării Româneşti.
Moartea acestuia, la 13/23 ianuarie 1626, a readus pe tronul Moldovei
reprezentanţii Movileştilor: Miron Barnovschi şi Moise Movilă, cu excepţia perioadelor
când au domnit Alexandru Coconul (1629 – 1630) şi Alexamdru Iliaş (1631 – 1633).
Miron Barnovschi (1626 – 1629), nepot al lui Ieremia Movilă, a fost, faţă de predecesorii săi, domn ales din rândul boierilor Movileşti. Domnia sa se remarcă prin
aşezământul bisericesc din 1626 şi prin „aşezământul” din ianuarie 1628, care prevedea:
- aducerea celor fugiţi după 1621;
- limitarea amestecului pârcălabilor domneşti pe moşiile boiereşti şi
mănăstireşti;
- interzicerea dregătorilor domneşti de a folosi ţiganii de pe moşiile boiereşti şi
mănăstireşti;
De asemenea a luat măsuri referitoare la:
- organizarea armatei, în special a curtenilor pe bresle, fixându-le o
singură dare, numită bir, plătită o singură dată pe an;
- organizarea cancelariei domneşti în sensul accentuării activităţii sale
legislative prin hrisoave domneşti şi aşezăminte.
5/11/2018 ŢĂRILE ROMÂNE ÎN SECOLUL AL VII - slidepdf.com
http://slidepdf.com/reader/full/tarile-romane-in-secolul-al-vii 15/27
În plan extern a dus o politică de echilibru între Polonia şi Imperiul otoman, fiind
însărcinat oficial, în 1627, cu medierea păcii între cele două puteri. Apropierea de
Polonia, neacceptarea măririi tributului, dar, mai ales, intrigile principelui Gabriel
Bethlen la Poartă, i-a adus mazilirea în 1629.
Politica urmaşilor săi, Alexandru Coconul şi Moise Movilă, a dus la izbucnirea, în
primăvara anului 1633, a unei ample răscoale populare şi la impunerea, în 1634, de către
Poarta otomană ca domn al Moldovei pe Lupu vornicul (1634 – 1653).
Vasile Lupu a promovat o politică internă de echilibru între grupările boiereşti,
alcătuind un sfat domnesc din rudele sale apropiate – o adevărată afacere de familie - , nu
a favorizat marea boierime, dar şi-a atras de partea sa boierimea mică şi mijlocie
răsplătind-o pentru slujbe credincioase cu dregătorii şi danii. Exemplul semnificativ îl
reprezintă Gheorghe Ghica, care, dintr-un modest negustor a ajuns de la mare şetrar, înanii 1638 – 1641, la cea de mare vornic al Ţării de Jos (1641 – 1652), şi în sfârşit
capuchehaie la Poartă (1653), ca în final să ajungă domn al Moldovei, întemeind familia
domnească a Ghiculeştilor din ţările române extracarpatice.
În plan social a căutat să reducă sarcinile contribuabililor, în special al ţăranilor, a
acordat „cărţi de slobozire” boierilor şi unor mănăstiri pentru a înfiinţa slobozii cu scutiri
fiscale limitate în timp.
Pentru acoperirea cheltuielilor pentru oaste şi fastul curţii, a dărilor către Poartă,Vasile Lupu a introdus treptat tot felul de dări, însă nu prea mari, reuşind să asigure un
climat de stabilitate, chiar de oarecare bunăstare, încât fiscalitatea sa nu a dat naştere la
mişcări sociale.
Grija pentru justiţie s-a materializat prin apariţia, în 1646, a Cărţii româneşti de
învăţătură , o culegere de legiuiri bizantine şi occidentale adaptate la viaţa societăţii
moldoveneşti de la mijlocul secolului al XVII-lea.
Un loc aparte în ploitica internă a lui Vasile Lupu l-a ocupat Biserica ortodoxă
autohtonă. Informaţiile istorice arată că nu există mănăstire sau biserică de oarecare
însemnătate care să nu se fi bucurat de întăriri de proprietăţi şi danii domneşti. A
întemeiat şi reparat peste 30 de edificii religioase, între care se remarcă splendidul
edificiu Trei Ierarhi din Iaşi. Aici s-a ţinut, între 15 septembrie – 27 octombrie 1642,
Sinodul ecumenic, timp în care Iaşul a devenit capitala ortodoxiei. La acest Sinod s-a
5/11/2018 ŢĂRILE ROMÂNE ÎN SECOLUL AL VII - slidepdf.com
http://slidepdf.com/reader/full/tarile-romane-in-secolul-al-vii 16/27
discutat şi aprobat Mărturisirea ortodoxă , operă dogmatică a mitropolitului kieviean,
Petru Movilă.
La cererea patriarhului Partenie I, Vasile Lupu a întreprins măsuri pentru
redresarea situaţiei Patriarhiei de Constantinopol, pentru care, drept recunoştinţă, Marele
Sinod a aprobat trimiterea moaştelor Sfintei Paraschiva cea Nouă la Iaşi. De asemenea,
domnul Moldovei s-a implicat în problemele Patriarhiilor de Alexandria, de Ierusalim, de
Antiohia din Orientul Apropiat, cărora le-a făcut substanţiale danii, a achitat datoriile
complexului monastic de la Muntele Athos către Poarta otomană etc.
În politica externă Vasile Lupu s-a manifestat ca un fidel constant faţă de Poarta
otomană, căreia îi datora domnia şi sprijinul în aproape toate iniţiativele sale în relaţiile
cu celelalte puteri. În raporturile cu Gheorghe Rakóczi I a adoptat o poziţie de aliat,
neacceptând condiţiile de suzeranitate impuse de principele Transilvaniei.În ceea ce priveşte relaţiile cu Matei Basarab trebuie de precizat faptul că luptele
propriu-zise dintre cele două domnii ocupă intervale scurte care nu depăşesc cinci luni.
După 1640 Moldova, prinsă între rivalităţile polono-cazaco-tătaro-transilvănene,
s-a apropiat de Polonia, care într-o posibilă acţiune antiotomană Vasile Lupu trebuia să-şi
îndeplinească obligaţiile asumate. Netranspunerea în fapt a proiectului a dus la
declanşarea unor lupte între poloni şi cazaci şi înlăturarea lui Vasile Lupu din domnie de
gruparea boierilor complotişti, condusă de marele logofăt Gheorghe Ştefan, care a fostîncoronat domn.
Vaslie Lupu, cu sprijinul cazacilor conduşi de Bogdan Hmelinţki, a fost
reînscăunat, continuându-şi campania spre Ţara Românească, în urmărirea rivalului său
Gheorghe Ştefan, dar este înfrânt, la17/27 mai 1653, în lupta de la Finta,. A urmat riposta
lui Gheorghe Ştefan, care cu ajutoare de la Matei Basarab, Gheorghe Rakóczi al II-lea şi
de la poloni, a reuşit să-l înfrângă pe Vasile Lupu şi pe Bogdan Hmelniţki, care moare în
luptă. Vasile Lupu a reuşit în cele din urmă să ajungă la Constantinopol, unde a fost
închis, după care eliberat moare în aprilie 1660.
Gheorghe Ştefan (1653 – 1658), om cult, priceput în treburile diplomatice,
recunoscut ca domn de către Poarta otomană, şi-a început domnia prin persecutarea
grecilor, socotiţi partizanii lui Vasile Lupu, şi cu măsuri pentru potolirea răscoalei
seimenilor din 1654.
5/11/2018 ŢĂRILE ROMÂNE ÎN SECOLUL AL VII - slidepdf.com
http://slidepdf.com/reader/full/tarile-romane-in-secolul-al-vii 17/27
În politica externă Gheorghe Ştefan l-a sprijinit pe Constantin Şerban, domnul
Ţării Româneşti, pentru înfrângerea răscoalei seimenilor şi a dorobanţilor, precum şi pe
poloni în luptele cu ruşii moscoviţi şi cazacii. De asemenea, a căutat să stabilească, în
secret, legături cu Moscova, în anii 1654 – 1656, în speranţa de a scăpa de stăpânirea
otomană, acceptând suzeranitatea ţarului prin tratatul încheiat în mai 1656, la Moscova.
Planul său nu şi-a putut atinge scopul, fiind mazilit în 1658, alături de Constantin Şerban,
domnul Ţării româneşti, şi Gheorghe Racóczi al II-lea, principele Transilvaniei.
A doua jumătate a secolului al XVII-lea a însemnat pentru Moldova o perioadă
zbuciumată sub aspect politic şi militar, datorată, în principal, războielor turco-polone.
Acestea au creat o acută instabilitate domnească, domniile înregitrând în medie în jur de
trei ani şi numai doi domni au reuşit să moară în scaun.
După mazilirea lui Gheorghe Ştefan, marele vizir Mehmed Küprülü l-a numitdomn pe Gheorghe Ghica (1658 – 1659), apoi Ştefăniţă Lupu, socotiţi credincioşi Porţii
otomane. Moartea acestuia din urmă de tifos au adus pe scaunul domnesc pe Eustratie
Dabija (1661 – 1665), după care au urmat Gheorghe Duca şase luni (noiembrie 1665 –
mai 1666), Iliaş Alexandru (1666 – 1668), ultimul Bogdănesc, din ramura lui Alexandru
Lăpuşneanu. Apoi a fost readus pentru a doua oară Gheorghe Duca (1668 -1672), care
însoţit de o mulţime de creditori greci şi evrei, a stârnit nemulţumirile boierilor lăpuşneni,
orheieni şi soroceni, care în noiembrie-decembrie 1671 s-au răsculat în frunte cu serdarulMihalcea Hâncu şi fostul mare medelnicer Apostol Durac. Această stare conflictuală a
dus la plecarea mazilirea lui de către sultanul Mehmed al IV-lea, care conducea expediţia,
din 1672, pentru cucerirea Cameniţei.
Au urmat o serie de scurte domnii efemere: Ştefan Petriceicu (1672 – 1673),
Dumitraşco Cantacuzino (1673 – 1675), Antonie Roset (1675 – 1678) şi Gheorghe Duca
(1678 – 1683), mutat de la Bucureşti. Această ultimă domnie a lui Gheorghe Duca se
dovedeşte a fi de o fiscalitate foarte apăsătoare. În iulie 1781 a devenit şi hatmanul
cazacilor ucraineni supuşi Porţii, timp în care a încurajat colonizarea moldovenilor în
Ucraina.
După înfrângerea turcilor la Viena, 1683, cazacii de sub ascultarea lui Gheorghe
Duca s-au răsculat, iar el a fost capturat în ţinutul Putna, pe când se întorcea de la Viena,
de oastea lui Ştefan Petriceicu, care a ocupat Iaşul (1683 – 1684). Gheorghe Duca moare
5/11/2018 ŢĂRILE ROMÂNE ÎN SECOLUL AL VII - slidepdf.com
http://slidepdf.com/reader/full/tarile-romane-in-secolul-al-vii 18/27
în 1685, dar nici Ştefan Petriceicu nu s-a purtut menţine, fiindcă Poarta l-a numit din nou
pe Dumitraşco Cantacuzino (1684 – 1685), care moare la Constantinopol.
Următorii 25 de ani istoria politică a Moldovei a fost dominată de familia
Cantemireştilor, Constantin şi cei doi fii ai săi, Antioh şi Dimitrie, de confruntările
grupăriloe boiereşti ale Roseteştilor de orientare filo-turcă şi a Costineştilor filopone, la
care se adaugă adversitatea lui Constantin Brâncoveanu.
Constantin Catemir (1685 – 1693) a cunoscut cea mai lungă domnie din această
perioadă, fiind ales de boierii pribegiţi în Ţara Românească şi susţinut de Şerabn
Cantacuzino. Provenea din rândul răzeşilor din ţinutul Fălciu, nu avea ştiinţă de carte, în
schimb a dobândit, în lunga sa carieră, multă experienţă politică şi militară. În actul de
conducere a ţării a apelat la chivernisitori, consilieri, din rândul celor două grupări
boiereşti: al Roseteştilor, care susţineau pe domn în orientarea către Poarta otomană, şi alCostineştilor, care pledau pentru alianţa cu Polonia. Aceştia din urmă au căzut, în urma
uneltirilor Roseteştilor, în dizgraţia domnului, fiind executaţi în decembrie 1691.
Fiind în vărstă şi bolnav, Constantin Cantemir n-a putut suporta rigorile
campaniei otomanilor, din iarna anilor 1692 – 1693, de a asedia Soroca, găsindu-şi
ulterior moartea la 13/23 martie 1693. În locul său a fost ales, fiul său, Dimitrie, care nu a
reuşit să se menţină mai mult de 20 de zile, ca urmare a uneltirilor lui Constantin
Brâncoveanu la Poartă, care obţine impunerea pe scaunul Moldovei a fiului lui GheorgheDuca, Constantin (1693 – 1695).
Domnia lui Constantin Duca, scurtă şi pusă sub tutela lui Constantin
Brâncoveanu, a fost dezastroasă pentru Moldova, nemulţumind chiar pe dregătorii
otomani care-l susţineau. A fost înlocuit cu Antioh Cantemir (1695 – 1700), fiul lui
Constantin Cantemir şi fratele lui Dimitrie, care a devenit capuchehaie la Poartă,
înfruntând adversitatea lui Brâncoveanu şi a Cantacuzinilor.
În cele din urmă, aceştia au obţinut mazilirea lui Antioh Cantemir şi numirea lui
Constantin Duca (1700 – 1703), pentru a doua oară, care acuzat de boierii Ruseteşti de
promovarea unei fiscalităţi apăsătoare şi de contacte cu ruşii, este mazilit. A fost numit în
loc Mihai Racoviţă (1703 – 1705), apoi din nou Antioh Cantemir (1705 – 1707),
recunoscut de data aceasta şi de către domnul muntean, Constantin Brâncoveanu. După
care a urmat iar Mihai Racoviţă (1707 – 1709). Acesta din urmă, acuzat de legături cu
5/11/2018 ŢĂRILE ROMÂNE ÎN SECOLUL AL VII - slidepdf.com
http://slidepdf.com/reader/full/tarile-romane-in-secolul-al-vii 19/27
ţarul Rusiei, a fost mazilit şi înlocuit cu Nicolae Mavrocordat (1709 – 1710), fiul marelui
dragoman Alexandru Exaporitul.
În această vreme dregătorii otomani au fost puşi în temă de trădarea lui
Brâncoveanu şi a legătuilor sale cu ţarul, fapt care a dus la înlocuirea lui Nicolae
Mavrocordat cu Dimitrie Cantemir, cunoscut ca adversar tenace al domnului muntean.
La înscăunare Dimitrie Cantemir a primit misiunea de a-l supraveghea pe domnul
Ţării Româneşti şi de a-l aresta atunci când va primi poruncă de la Înalta Poartă.
Sosind la Iaşi, Dimitrie Cantemir a luat ca primă măsură organizarea sfatului
domnesc, în care a introdus boieri credincioşi familiei sale, şi-a ales colaboratori din
generaţia mai tânără, între care Ion Neculce. Pentru a stinge vechile animozităţi cu
familia Costineştilor, a numit pe Nicolae Costin, fiul cronicarului Miron Costin, ucis din
porunca tatălui său, ca mare logofăt.În plan social a căutat să reducă fiscalitatea, să întărească stăpânirea de pământ
unor boieri mici, breslaşi şi târgoveţi, prin care preconiza să-şi asigure solidaritatea
tuturor claselor sociale, să construiască o monarhie stabilă şi ereditară. Prin aceste măsuri
el poate fi considerat un precursor al despotismului luminat, având ca promotor în Rusia
reformele lui Petru cel Mare.
Pentru a-şi pune în aplicare unele din planurile sale a căutat să-şi atragă şi
biserica. În acest sens a ţinut să reglementeze, în înţelegere cu patriarhul Ierusalimului,Hrisant Notara, raporturile cu mănăstirile închinate Sfântului Mormânt.. În urma acestui
demers au fost restituite ţării o serie de mănăstiri dintre cele mai bogate şi însemnate ca
Bistriţa, Tazlău şi Probota. Altor mănăstiri le-a acordat înlesniri fiscale şi obişnuite
întăriri de moşii.
În politica externă Dimitrie Cantemir a fost influenţat de rezultatele modernizării
şi întăririi Rusiei prin promovarea reformelor introduse de Petru cel Mare, monarh
autoritar ce întruchipa aspiraţiile lui Cantemir de conducător luminat. Aşadar, trecerea lui
Cantemir de partea Rusiei n-a fost un act de conjunctură, ci rezultatul reflexiilor sale
pentru ridicarea Moldovei al un statut mai apropiat de monarhiile europene. Poziţia
domnului Moldovei corespundea planurilor strategice şi militare ruse, oferind trupelor lui
Petru cel Mare trecerea fără rezistenţă prin Moldova spre Dunăre, spre a face joncţiunea
5/11/2018 ŢĂRILE ROMÂNE ÎN SECOLUL AL VII - slidepdf.com
http://slidepdf.com/reader/full/tarile-romane-in-secolul-al-vii 20/27
cu ostea domnului Ţării Româneşti, beneficiind, totodată, şi de proviziile pregătite de
către domnul muntean.
După mai multe runde de tratative s-a ajuns la înţelegerea, din 13 aprilie 1711,
dintre Petru cel Mare şi Dimitrie Cantemir, prin care se reglementa politica internă a
Moldovei, angajamentele externe şi garanţiile privitoare la persoana domnului. Acest
acord l-a determinat pe ţarul Petru I să înceapă ofensiva împotriva Imperiului otoman
prin Moldova, ci nu în Crimeea, unde la Dunăre putea stăvili înaintarea turcilor, contând
pe sprijinul lui Dimitrie Cantemir şi Constantin Brâncoveanu, precum şi pe alianţa
Poloniei.
În faţa precipitărilor evenimentelor, Dimitrie Cantemir a dezvăluit boierilor
alianţa cu ţarul şi alăturarea armatelor ruse. La 26 mai 1711 domnul moldovean cerea lui
Petru I să grăbească intervenţia militară a ruşilor şi protecţie de teamă să nu fie prins detruci. Concomitent a primit poruncă de la Poartă ca să intre în Ţara Românească pentru a
acorda sprijin tătarilor din Bugeac pentru capturarea lui Brâncoveanu şi a-l preda turcilor.
În paralel un corp de oaste rus a ajuns la Prut, la locul Zagorancea, întâmpinat de
voievodul Moldovei.
Vestea răzvrătirii lui Dimitrie Cantemir i-a parvenit şi marelui vizir care, drept
represalii, a executat capuchehaia domnului la Poartă, iar fratele său Antioh a fost închis
în temniţa de la Edikulé, dar a scăpat cu viaţă, fiindcă a prevenit pe dregătorii otomani deintenţiile de trădare ale fratelui său, dar nu i s-a dat crezare.
Prezenţa oastei ruse în Moldova a fost făcută prin manifeste care îndemnau
poporul, boierii şi alţi dregători să se revolte împotriva turcilor. Însuşi domnul Moldovei
a adresat o proclamaţie, document unic prin valoarea sa programatică, prin care se cerea
supuşilor să-i fie alături în demersul său împotriva asupriri Porţii otomane.
La 24 iunie 1711 Petru cel Mare a sosit la Iaşi, însoţit se soţia sa, Ecaterina, de
miniştri, generali şi statul major al oştirii, fiind întâmpinat, în tabăra de la Ţuţora de către
Dimitrie Cantemir. În cinstea înaltului suveran domnul Moldovei a dat, la 25 iunie 1711,
un mare banchet, la care a participat şi Toma Cantacuzino, spătarul din Ţara
Românească, care părăsise tabăra lui Constantin Brâncoveanu de la Uralaţi, în frunte cu
un steag de călăreţi.
5/11/2018 ŢĂRILE ROMÂNE ÎN SECOLUL AL VII - slidepdf.com
http://slidepdf.com/reader/full/tarile-romane-in-secolul-al-vii 21/27
Planul strategic al ruşilor s-a dovedit cu totul nechibzuit, ceea ce a dus la
înfrângerea ruşilor în luptele din iulie 1711, de la Stănileşti, pe Prut. Situaţia dificilă în
care se găsea i-a impus lui Petru I să ceară, printr-un emisar, începerea tratativelor pentru
încheierea păcii între cele două puteri, la care au consimţit şi turcii, în pofida opoziţiei
tătarilor, polonilor şi suedezilor, care doreau continuarea ostilităţilor.
În cele din urmă tratatul de pace a fost semnat la 12/23 iulie 1711, după care a
început evacuarea armatei ruseşti sub escortă turcă, ca să evite atacul tătarilor. Odată cu
aceasta a trecut şi Dimitrie Cantemir, ascuns într-o caretă a ţarinei, părăsind pentru
totdeauna Moldova. Restul vieţii şi l-a petrecut în Rusia, la Harkov, sub protecţia ţarului,
unde şi-a elaborat vasta sa operă. S-a stins din viaţă la 21 august 1723, înainte de a
împlini vârsta de 50 de ani.
5/11/2018 ŢĂRILE ROMÂNE ÎN SECOLUL AL VII - slidepdf.com
http://slidepdf.com/reader/full/tarile-romane-in-secolul-al-vii 22/27
Evoluţia situaţiei politice a Transilvaniei
în secolul al XVII-lea
După uciderea lui Mihai Viteazul, în Transilvania a urmat stăpânirea scurtă a lui
Sigismund Bathory (1601 – 1602), care s-a retras definitiv în Boemia, după care s-a
instaurat, sub conducerea guvernatorului Gheorghe Basta, aspra stăpânire habsburgică
(1602 – 1605).
Moise Székely în 1603 şi Ştefan Bocskay în 1604 au încercat să înlăture, fără
succes, stăpânirea imperială. Acesta din urmă a reuşit, în iunie 1605, să fie recunoscut de
către Poarta otomană principe al Transilvaniei, iar peste un an şi de către Rudolf al II-lea.
Pacea din noiembrie 1605 dintre turci şi imperiali punea capăt războiului dintre cele două
puteri şi confirma păstrarea autonomiei Principatului Transilvaniei sub suzeranitateaPorţii otomane.
După moartea lui Ştefan Bocskay, în decembrie 1606, Dieta de la Cluj l-a ales ca
principe pe Sigismund Rakóczi (1607 – 1608), pentru a împiedica începerea luptelor
pentru putere. În ciuda politicii sale de echilibru în interior, cât şi în plan extern, este
nevoit să abdice din cauza izbucnirii unor frământări sociale la hotarul de apus al
Principatului.
În locul acestuia Dieta l-a ales ca principe pe Gabriel Bathory (1608 – 1613), carea dus în plan intern o politică de sporire a autorităţii princiare prin acordarea unor
demnităţi nobilimii venite din Ungaria şi prin desfiinţarea, în 1610, a Universităţii săseşti.
În politica externă a căutat să obţină coroana Poloniei, dobândirea stăpânirii asupra Ţării
Româneşti şi a Moldovei, încât a nemulţumit atât Curtea din Viena, cât şi Poarta
otomană, fiindcă periclita echilibrul păcii turco-imperiale. Acestea au dus la înlocuirea sa
de către Poarta otomană cu Gabriel Bethlen (1613 – 1629), care era fidel turcilor.
Acesta a urmărit în politica internă întărirea puterii centrale prin limitarea
influenţei nobilimii, prin numirea în marile dregătorii ale ţării rude apropiate şi fidele lui,
prin redarea nobilimii de ţară privilegiile pierdute în vremea lui Gabriel Bathory, prin
repunerea în drepturi a Universităţii săseşti.
5/11/2018 ŢĂRILE ROMÂNE ÎN SECOLUL AL VII - slidepdf.com
http://slidepdf.com/reader/full/tarile-romane-in-secolul-al-vii 23/27
Faţă de români a adoptat o atitudine binevoitoare, întărind Bisericii ortodoxe
vechile ei proprietăţi, preoţii au fost scutiţi, în 1624, de unele dijme, iar învăţământul
primar a fost extins şi asupra fiilor de ţărani şi de târgoveţi.
În domeniul militar s-a preocupat să organizeze, pe baza experienţei militare ca
participant la Războiul de 30 de ani, o oaste puternică, de nivel european, în care baza o
constituiau secuii, alături de români şi maghiari, care slujeau la cetăţi, în unităţile
comitatelor şi al oraşelor.
În poltica externă, pentru a limita efectele războiului de 30 de ani, a luat o serie de
măsuri fiscale, monetare, de reglementare a preţurilor, a stabilit cursul monedelor
externe. Totodată, a stimulat mineritul, comerţul şi activitatea breslelor meşteşugăreşti.
Faţă de habsburgi nu a manifestat o atitudine preitenoasă, fiindca aceştia ridicau pretenţii
de suzeranitate asupra Transilvaniei.În cursul Războiului de 30 de ani (1618 – 1648) a făcut parte din gruparea statelor
care formau „Uniunea Evanghelică”, remarcându-se, cu aprobarea Porţii în faza ceho-
palatină (1618 – 1623) şi daneză (1623 – 1629) ale războiului. Cu toate acestea n-a reuşit
să obţină coroana Ungariei sau pe cea a Boemiei, după cum n-a obţinut, din cauza
opoziţiei turcilor, nici pe cea de rege al „Daciei”, care trebuia să unească, după proiectul
său din 1627, cele trei ţări româneşti într-o singură formaţiune politică, precum şi nici pe
cea a Poloniei. Totuşi, el s-a impus ca o figură reprezentativă a Războiului de 30 de ani.Moartea sa a declanşat o serie de frământări pentru putere, impunându-se în cele
din urmă Gheorghe Rakóczi I (1630 – 1648), în urma tratativelor, din 1631 şi 1632, cu
habsburgii şi pretendenţii susţinuţi de turci.
Politica internă a lui Gheorghe Rakóczi I se caracterizează prin consolidarea
puterii în urma stabilirii de relaţii bune cu puterea suzerană, prin reluarea politicii
autoritare a înaintaşului său, pusă în practică prin:
- reintroducerea monopolului princiar asupra comerţului;
- restrângerea atribuţiilor Consiliului princiar;
- limitarea daniilor şi a zălogirii moşiilor fiscale;
- limitarea atribuţiilor Adunării generale a ţării;
- sporirea puterii economice a principelui;
- reorganizarea competenţelor sistemului reţelei de poştă.
5/11/2018 ŢĂRILE ROMÂNE ÎN SECOLUL AL VII - slidepdf.com
http://slidepdf.com/reader/full/tarile-romane-in-secolul-al-vii 24/27
Introducerea în practică a acestor măsuri a dus la schimbarea concepţiei despre
bazele puterii princiare, ceea ce a constituit pentru contemporani o mare noutate.
Primii şase ani se caracterizeaă prin creşterea fiscalităţii, ca după 1636 să asistăm
la revenirea în limitele cuantumului din vreme domniei lui Gabriel Bethlen. Privilegiile
acordate negustorilor au facilitat atragerea grecilor, care aşezaţi la Sibiu, au format
campania grecească.
În vremea sa Alba Iulia a devenit oraşul de reşedinţă a principelui şi locul de
desfăşurare a Adunărilor ţării.
Ca protestant a promovat rolul confesiunii calvine, în detrimentul celorlalte
confesiuni, mai ales, a celei ortodoxe româneşti, supunând jurisdicţiei episcopului
reformat pe cel ortodox. Aceeaşi poziţie a avut-o şi faţă de biserica catolică, refuzând
reînfiinţarea episcopiei catolice de la Alba Iulia.În politica externă a căutat să păstreze relaţiile de prietenie şi de bună înţelegere
cu ţările române, promovând un sistem de alianţe care prevedeau sprijinul reciproc
diplomatic şi militar. El a fost concretizat prin tratativele cu Matei Basarab şi mai puţin
cu Vasile Lupu.
În Războiul de 30 de ani a participat alături de coaliţia antihasburgică franco-
suedeză, prin care spera să redobândească cele şapte comitate din Ungaria stăpânite de
Gabriel Bethlen, să-şi consolideze prestigiul şi autoritatea în faţa stărilor, precum şicâştigarea încrederii turcilor prin serviciile aduse acestora în lupta împotriva Vienei. O
parte din acestea s-au relizat prin pacea de la Linz, din 16 decembrie 1645, confirmate şi
prin prevederile păcii din Westfalia (1648).
După moartea principelui, s-a impus Gheorghe Rakóczi al II-lea (1648 – 1660)
care a acordat în plan intern o grijă deosebită justiţiei, alcătuind în acest sens o comisie
din reprezentanţii celor trei naţiuni privilegiate, pentru a pune ordine în mulţimea de legi
date de la Ioan Zapolya şi de la existenţa Transilvaniei, concretizat prin alcătuirea unui
singur corpus de legi aprobat la 15 iunie 1653 sub numele de Approbatae Constitutiones.
În plan extern dorea să redobândească calitatea de rege al Poloniei, adică domnia
lui Ştefan Bathory, pretenţie pe care a avut-o şi tatăl său, în 1648, dar murind candidatura
sa nu a mai fost luată în consideraţie.
5/11/2018 ŢĂRILE ROMÂNE ÎN SECOLUL AL VII - slidepdf.com
http://slidepdf.com/reader/full/tarile-romane-in-secolul-al-vii 25/27
În anul 1657, redeschizându-se problema succesiunii la tronul polon, Gheorghe
Rakóczi al II-lea, nesocotind prevederile tratatului cu Poarta otomană, plănuieşte o
acţiune rapidă asupra Poloniei, cu sprijinul ţărilor române, a Suediei şi cazacilor. Poarta
aflând despre acest plan i-a cerut să revină în ţară, timp în care Polonia a primit ajutorul
tătarilor şi al imperialilor, încât acţiunea lui Gheorghe Rakóczi al II-lea s-a terminat
printr-un eşec total, care a afectat statutul politic al ţării.
Poarta otomană nu l-a mai recunoscut ca principe al Transilvaniei, iar Constantin
Şerban şi Gheorghe Ştefan au fost maziliţi. Stările transilvănene, sub ameninţarea
transformării ţării în paşalâc, au acceptat, la 23 august 1658, alegerea pentru scurtă vreme
a lui Acaţiu Barcsai ca principe al Transilvaniei (1658 – 1659). Ca atare în august 1659
stările l-au recunoscut pe Gheorghe Rakóczi al II-lea din nou ca principe al Transilvaniei,
care a dus în această perioadă o politică hotărât antiotomană. În acest sens a încheiat la 15octombrie 1659, cu Mihnea al III-lea un tratat împotriva Impriului otoman. Riposta Porţii
a venit rapid repunându-l în scaun pe Acaţiu Barcsai, care a avut de înfruntat opoziţia lui
Ioan Kemeny, un apropiat al Rakoczeştilor.
În cele din urmă a fost ales principe Mihail Apafi (1661 – 1690), în urma
acceptării a 24 de condiţii impuse de Adunarea stărilor, pentru recâştigarea supremaţiei
politice. În ciuda acestora Mihail Apafi a căutat să-şi consolideze puterea princiară prin:
- scăderea ritmicităţii convocării Dietei;- anularea în 1665 a două condiţii referitoare la:
- împuternicirea luării deciziilor importante ;
- şi la interzicerea primirii solilor şi discutarea problemelor de
politică externă cu aceştia în absenţa consilierilor princiari;
- măsuri de natură economică;
- recuperarea domeniilor statului şi ale familiei princiare.
Aceeaşi soartă a avut-o şi Consiliul princiar a cărui autoritate a scăzut în favoarea
principelui. Aceste măsuri au atras nemulţumirea unor membri ai Consiliului princiar,
care s-au constituit, în 1671, în aşa-zisa „Ligă blestemată”, în frunte cu Dionisie Banffy,
care era filoturc. O altă grupare nobiliară în frunte cu Mihail Teleki a pus la cale
înlăturarea şi executarea lui Banffy în 1674.
5/11/2018 ŢĂRILE ROMÂNE ÎN SECOLUL AL VII - slidepdf.com
http://slidepdf.com/reader/full/tarile-romane-in-secolul-al-vii 26/27
După 1685, o dată cu intrarea trupelor austriece în Transilvania, autoritatea lui
Teleki a sporit mult, ca şi a Consiliului princiar şi a Adunării stărilor, care era convocată
şi fără mandat princiar, ca urmare a subordonării principelui.
În plan economic Mihail Apafi a luat măsuri împotriva exportului de fier,
intensifică exploatarea superioară a zăcămintelor de aur şi argint de la Abrud, Zlatna,
Baia de Criş, Baia de Arieş Rodna etc., a sporit exploatarea ocnelor de sare care aduceau
venituri importante pentru visteria princiară. Concomitent s-a preocupat de dezvoltarea
comerţului, restrângând monopolurile de breaslă. Toate aceste măsuri s-au integrat într-
un sistem coerent de politică economică, prin care s-a reuşit dezvoltarea şi prosperitatea
Transilvaniei.
Politica externă a lui Mihai Apafi se caracterizează prin îndeplinirea cerinţelor
Porţii otomane, de a participa, în 1663, la campaniile acesteia împotriva Imperiuluihabsburgic. În urma păcii dintre cele două puteri, Transilvania s-a văzut cu hotarele
micşorate.
În relaţiile cu habsburgii, domnia lui Mihail Apafi a înregistrat două etape
distincte:
- prima până spre anii 1672-1674, caracterizată prin menţinerea păcii;
- a doua, începe de prin anul 1670 şi este dominată de o stare conflictuală
datorită refugierii în Transilvania a numeroşi reformaţi din Ungaria,răzvrătiţi şi nemulţumiţi de intoleranţa promovată de biserica catolică,
sprijinită de Viena.
Această situaţie a stat la baza izbucnirii conflictului din 1681 dintre Imperiul
habsburgic şi Poarta otomană, în care au fost implicate şi cele trei ţări româneşti.
Relaţiile cu Ţara Românească şi Moldova au fost prieteneşti, în ciuda instabilităţii
domneşti.
După înfrângerea turcilor sub zidurile Vienei, în 1683, habsburgii au luat
iniţiativa diplomatică pentru a pune în practică planul de încorporare a Transilvaniei şi a
Ţării Româneşti, ca foste teritorii cucerite sau supuse coroanei ungare.
Tratatul hallerian, din iunie 1686, a avut drept rezultat intrarea trupelor imperiale
în Transilvania şi impunerea tratatului de la Blaj, din octombrie 1687. Acesta din urmă
prevedea că ţara era obligată să primescă garnizoane imperiale în 123 oraşe şi cetăţi, să
5/11/2018 ŢĂRILE ROMÂNE ÎN SECOLUL AL VII - slidepdf.com
http://slidepdf.com/reader/full/tarile-romane-in-secolul-al-vii 27/27
furnizeze provizii pentru armată, să plătească o sumă de 700.000 de florini în schimbul
obţinerii recunoaşterii Principatului şi a legilor ţării. Apoi la 9 mai 1688 Adunarea ţării a
acceptat „de bunăvoie” renunţarea la suzeranitatea otomană în schimbul protecţiei
imperiale.
După moartea lui Mihail Apafi i-a urmat fiul său, Mihail Apafi al II-lea, care
neacceptat de Viena, a dus la complicarea situaţiei, în condiţiile izbucnirii războiului
dintre Franţa şi Imperiul habsburgic, precum şi a revenirii turcilor în faţa Vienei.
Înfrângerea oştilor imperiale conduse de Donald Heissler, la Zărneşti 1690, a determinat
ca Poarta otomană, cu sprijinul lui Constantin Brâncoveanu, să-l numească pe Emeric
Thököly ca principe al Transilvaniei.
Curtea de la Viena, prin demersurile cancelarului Nicolae Bethlen, a obţinut
diploma din 16 octombrie 1690, prin care se garanta statutul separat al Principatului încadrul Imperiului habsburgic. Aceasta a fost promulgată la 4 decembrie 1791 sub numele
de Diploma leopoldină, care a constituit actul juridic fundamental, constituţia
Principatului Transilvaniei până la dualismul austro-ungar din 1867.