1

Cine are carte, împarte?

Pe agenda noilor guvernanţi: egalitatea şanselor de a fi educat

Sorin Adam Matei Purdue University

http://www.matei.org/research/publications/carteimparte.pdf

Publicat in Adevarul Literar si Artistic, Februarie 15, 2005

Preşedintele Traian Băsescu anunţa în primul său discurs de după cîştigarea alegerilor că una dintre priorităţile sale şi ale alianţei D.A. este promovarea egalităţii şanselor de a reuşi în viaţă a tuturor românilor şi în special a celor tineri. Aceasta este o problemă vitală. Ea este însă tratată mai mult din perspectiva inegalităţii şanselor economice. Această inegalitate, deşi reală, este numai o parte a problemei, anume, cea de la suprafaţă. Ca un aisberg, a bună parte a acestei chestiuni se află, cum fostul căpitan de vas bine ştie, sub luciul apei. Şansele de reuşită în viaţă ale românilor sunt foarte inegale, unele categorii sociale lăsînd moştenire statutul lor social copiiilor şi nepoţilor într-un procent foarte mare. Articolul de faţă arată cum acest fenomen se leagă nu numai de capitalul economic ci, mai ales, de cel intelectual. El relevă, poate pentru prima dată în presa din România, că fiii şi fiicele de intelectuali au mult mai multe şanse de a ajunge intelectuali, comparat cu congenerii lor provenind din alte grupuri sociale.

2

Un vechi proverb românesc spune: „Cine are carte, are parte”. Un alt proverb, însă, adaugă: „Cine împarte, parte îşi face”. Există vreo legătură mai profundă între aceste două proverbe decît simplul joc de cuvinte? Eu cred că da. Problema este atît de serioasă încît i-am dedicat în cartea mea, „Boierii minţii” un spaţiu considerabil. Una dintre tezele cărţii este că mulţi, deşi nu toţi, intelectuali din România au un comportament de grup închis, în care prestigiul şi anume privilegii, inclusiv de a face parte din casta intelectualilor, în special cei de vîrf, sunt cu grijă drămuite şi apărate. Teoria a fost primită în mediul românesc cu variate reacţii, de la entuziasm la oprobiu. Intens disputată a fost în special una dintre sugestiile cărţii, anume că intelectualitatea românească--ca instituţie socială--este, din motive sociologice şi istorice, caracterizată de un model de viaţă care pune accentul pe rolul special al acestui grup în societate şi care poate duce, în anume condiţii, la elitism. Deşi elitismul de care vorbeşte cartea „Boierii Minţii” este un fenomen destul de complex, el poate fi descris în două feluri. Pe de o parte el se compune din acţiuni şi atitudini conştiente, subiective, ale unor indivizi şi grupuri specifice. Aceşti actori sociali cred că ideile publice, visurile comune şi tematica discuţiei sociale trebuie să fie inspirate, modelate şi organizate în jurul unor teme înalte: naţiunea,

filosofia, „cultura”, Europa, literatura, etc. În acest proces, intelectualii publici selectaţi printr-un proces de consacrare în interiorul unor grupuri închise au un rol hotărîtor, acţionînd ca nişte preoţi iniţiaţi ai unui cult „socio-intelectual”. Cum şi de ce are loc acest proces, care sunt efectele sale şi alternativele posibile, este explicat în cartea „Boierii Minţii”.

Elitismul mai poate fi descris, însă, şi ca un proces social profund, care afectează viaţa publică românească în mod tăcut. E vorba de modul în care se creează şi se menţine clasa intelectuală în mod nemijlocit. În timp ce ideologia şi ideile elitismului afectează viaţa publică la nivel de vîrf, procesele sociale care îl sprijină subteran se referă la modul în care intelectualii şi urmaşii lor au acces la educaţie şi la o şansă ne-egală de a înainta în societate, în general. De acest proces m-am ocupat foarte puţin în volum şi aş vrea să îl descriu în cifre în acest articol.

Copiii de intelectuali au de 7 ori mai mari şanse de a face facultatea

Fenomenul la care mă refer cînd vorbesc despre „crearea nemijlocită” a grupului intelectualilor este acela al mobilităţii sociale încetinite. Prin acest termen sociologii descriu modul în care generaţiile şi grupurile sociale îşi menţin ori schimbă compoziţia socială în decursul timpului. Sau, mai pe şleau spus, vorbind despre

3

intelectuali:1 în ce proporţie devin copiii de intelectual, intelectuali, comparaţi cu copiii de neintelectuali?

Pentru că moştenirea poziţiei sociale nu este o excepţie în România sau în lume, ci mai degrabă regula, discuţia nu poate fi purtată în mod abstract. Este de aşteptat ca o anumită moştenire a poziţiei sociale să existe. Părinţii vor ca copiii lor să fie tot atît de fericiţi şi cel puţin tot atît de privilegiaţi social pe cît au fost ei. De aceea, ca să judecăm situaţia dintr-o anume societate trebuie să folosim o unitate de măsură. Aceasta poate fi comparaţia societăţii vizate cu societăţile la care ea aspiră să se alinieze în termeni sociali şi intelectuali. Unde se află România în termenii mobilităţii intelectuale? Mai precis, cu cît sunt mai favorizaţi copiii de intelectuali din România faţă de cei de neintelectuali din România, sau de intelectuali din alte ţări, de a

deveni intelectuali? Calculele statistice arată2 că copiii absolvenţilor de facultate români au de şapte ori mai multe şanse de a termina o facultate decît copiii românilor care nu au terminat facultatea. Analiza ia în considerare vîrsta subiectului, diferenţele regionale, de sex, de venit şi cele dintre ţărani şi oraşeni, calculînd care ar fi efectul educaţiei tatălui dacă toate celelalte condiţii nu ar conta. În alt fel spus, care sunt şansele unui român de a absolvi o facultate dacă numai educaţia tatălui ar fi ce l-ar distinge de compatrioţii săi? În aceste condiţii de egalitate teoretică, şansele ar fi de şapte la unu.3 Dacă toate celelalte condiţii ar fi egale, pentru fiecare absolvent universitar între 25 şi 90 de ani, provenind dintr-o familie al cărui tată a fost neintelectual, ar exista şapte absolvenţi ai căror părinţi au terminat ei înşişi o facultate. Neşansa românului fără

7.457.06

6.035.34

4.063.30

2.601.87

0.00

1.00

2.00

3.00

4.00

5.00

6.00

7.00

8.00

Român

ia

Polonia

Grecia

Ungari

aSUA

German

iaAng

lia

De cîte ori sunt mai mari şansele de a face facultatea pentru copiii de absolvenţi universitari, comparaţi cu cei ai părinţilor fără

facultate, toate celelalte condiţii fiind egale

Surse: Barometrul de opinie publică, 2000 (România); European Social Survey, 2002-2003 (Anglia, Germania, Franţa, Polonia, Grecia, Ungaria); General Social Survey, 2000 (SUA). Datele includ numai subiecţi peste 25 de ani. Analiza statistică aparţine autorului.

4

facultate: mai mare ca a francezului, americanului, ungurului, etc.

Ce înseamnă o diferenţă de 7 la 1? E mult, e puţin? Răspunsul poate fi dat comparînd şansele românilor de a face facultatea, cunoscînd educaţia tatălui, cu cele ale membrilor unor societăţi occidentale sau est-europene cu care România se vrea sau se poate compara:4 Franţa, Germania, Anglia, Statele Unite, Grecia, Ungaria sau Polonia.

În România, efectul educaţiei tatălui asupra educaţiei copiilor este foarte puternic, punînd de departe în umbra ce se întîmplă în Anglia, Germania, Franţa sau SUA. De pildă, şansele de 7 ori şi jumătate mai mari de a

termina facultatea, de care se bucură copiii de intelectuali

români, sunt superiore celor de 1,8 mai mari pentru copiii englezi, de 2,6 pentru cei germani, sau 3,3 pentru cei francezi sau 4 pentru americani. Cu alte cuvinte, efectul educaţiei tatălui asupra soartei intelectuale a copiilor e de patru ori mai mare în România ca în Anglia (7,5/1,87), şi aproape de două ori mai mare ca în Franţa (7,5/3,9) sau Statele Unite (7,5/4,06). Efectul din România este apropiat, deşi mai ridicat, decît acela din ţări afine cultural şi economic, cum ar fi Polonia şi Grecia, deşi este simţitor mai mare, o dată şi jumătate (7,5/5,34), ca acela din Ungaria. Efectul educaţiei tatălui devine şi mai semnificativ cînd aflăm că în România numărul celor educaţi la nivel universitar este mai mic ca în ţările de referinţă. Graficul de mai jos arată că atît la nivelul subiecţilor, cît şi la acela al

taţilor lor, în România educaţia

Român

ia

Polonia

Grecia

Ungari

aSUA

German

ia

Anglia

9%

13% 14%16%

25%

22%23% 23%

3% 4% 5%7%

16%

10% 10% 10%

0%

5%

10%

15%

20%

25%

Proporţia celor cu studii universitare şi a celor care au părinţi absolvenţi universitari

Au taţi absolvenţi universitari Au studii universitare

Surse: Barometrul de opinie publică, 2000 (România); European Social Survey, 2002-2003 (Anglia, Germania, Franţa, Polonia, Grecia, Ungaria); General Social Survey, 2000 (SUA). Datele includ numai subiecţi peste 25 de ani. Analiza statistică aparţine autorului.

5

universitară este mult mai puţin prevalentă.5

Absolvenţii de facultate sunt de două ori şi jumătate mai puţin numeroşi în România ca în occident şi cu una pînă la două treimi mai rari ca în ţări ca Polonia, Ungaria sau Grecia.

Acest rezultat pare să întărească ipoteza avanstată în „Boierii Minţii”, anume că România se află într-o situaţie de „paramodernitate”6. Faptul ca şansele de a deveni un intelectual cu diplomă dacă nu eşti fiu de titrat universitar sunt invers proporţionale cu mărimea elitei intelectuale pare să indice că miza cuceririi statutului de intelectual e mai mare unde grupul este mai restrîns. Această relaţie e în acord cu ce se întîmplă în societăţile care au revigorat comporatmente şi structuri sociale neo-feudale. În astfel de cazuri educaţia este încă văzută ca un privilegiu ce trebuie, în cel mai bun caz, apărat, nu ca o un drept social ce trebuie lărgit.

Cauzele lipsei de şanse reale

Aceste rezultate ne aduc la întrebarea firească despre mecanismele prin care are loc moştenirea statutului intelectual. Ca şi în cartea „Boierii Minţii”, prefer o interpretare sociologică, nu una inspirată de teoria conspiraţiei. Este evident că moştenirea statutului nu e produsul direct al taţilor educaţi intervenind pe lîngă comisiile de admitere sau prin trucarea metodelor de selecţie la facultate în favoarea organizatorilor sau a odraslelor lor

(deşi, în treacăt fie spus, aceste fenomene nu sunt străine României şi, deşi nu hotărîtoare, au un efect de accentuare a gradului de moştenire a statutului intelectual, mai ales in zona post-universitară). Moştenirea statutului de intelectual începe cu cultura pedagogică din clasele primare, unde notele mari, recunoaşterea socială şi efortul educaţional au fost şi sunt concentrate pe copiii de familii „bune”, adică de intelectuali şi funcţionari, în era comunistă, la care s-au adăugat familiile noilor îmbogăţiţi după 1989. O bună porţiune a clasei profesorale îmbrăţişează o prejudecată larg împărtăşită în România, anume că valoarea intelectuală a unui copil şi şansele sale de reuşită academică sunt o reflecţie a condiţiei sociale a familiei lor. Intelectuali ei înşişi, profesorii au de multe ori o imagine stereotipă despre copiii de neintelectual: murdari, nedisciplinaţi, flămînzi, incapabili de performanţă etc. Într-un mod care li se pare „natural,” bazîndu-se pe superficiala judecată a aparenţelor, resursele mentale şi de energie ale multor profesori, ca şi cele materiale ale instituţiilor din care fac parte, sunt îndreptate asupra copiilor „buni”, a celor care vin din familii educate sau avute. În unele situaţii, deşi poate nu majoritare, dar destul de frecvente ca să aibă un impact asupra calităţii procesului educativ al copiilor de neintelectuali, notele, recunoaşterea socială şi atenţia sunt cumpărate prin mită şi contraservicii. În multe şcoli s-a practicat (şi se practică, încă), metoda de segregare socio-

6

educaţională, unde „copiii buni”, adică cei care provin din familii „alese”, sunt grupaţi în clasa „A”, iar ceilalţi sunt grupaţi în clase de calitate descrescătoare „B”, „C”, „D”, etc., ca produsele de carne, în ordinea raportului dintre cantitatea de „os” şi „pulpă.”

Această metodă a defavorizat şi defavorizează încă copiii de neintelectuali. Inteligenţa este egal distribuită printre membrii fiecărei clase sociale. Copiii de neintelectuali, însă, îngrămădiţi în clase de „proşti”, au fost şi sunt expuşi la mai puţin efort educaţional, au avut mai puţine oportunităţi de a fi recompensaţi şi recunoscuţi ca elevi promiţători, şi în general au fost convinşi că lumea şcolii nu e pentru ei. Cei mai perseverenţi şi mai inteligenţi dintre ei au supravieţuit şi încă se mai strecoară printre picături. Cei medii, însă, care dacă ar fi fost în clasa „A” ar fi făcut o figură onorabilă mai tîrziu în liceu şi ar fi ajuns să intre la facultate, s-au pierdut şi se vor pierde, încă, pe drum. La segregarea socială din interiorul şcolilor se adaugă segregarea geografică, între mediul rural şi cel urban. Comform calculelor statistice, chiar şi copiii absolvenţilor de facultate ce stau la ţara au mai puţine şanse de a face studii universitare. În fapt, deşi o distanţă între copiii de intelectuali „de ţară” şi cei de tărani adevăraţi există, toţi copiii de la ţară, indiferent de studiile tatălui, au între de 1,5 şi 6 ori mai puţine şanse, depinzînd de mărimea localităţilor, de a termina o facultate, comparat cu copiii de la

oraş. Distanţa socială dintre sat şi oraş este, poate, cea mai serioasă din România contemporană. Aceasta s-a tradus şi se traduce încă în mediul rural prin şcoli mai puţin dotate, profesori sau învăţători mai puţin pregătiţi, programe învechite sau absente, care au dus şi duc încă la recrutarea mult mai rară a elitelor intelectuale din zona rurală. Procesul de moştenire a statutului social s-a prelungit şi prin resursele şi motivaţiile părinţilor. Părinţii sunt natural preocupaţi de succesul copiilor lor şi intelectualii fac o treabă mai bună în a-şi pregăti copiii pentru facultate. Acesta este un lucru bun şi de bun simţ. Problema este că în cazul copiilor de neintelectuali neajunsurile sau neputinţa părinţilor se răsfrîng asupra copiilor, care nu au nici o vină. În fine, chiar dacă un copil de oameni de rînd ajunge la facultate, posibilitatea de a rămîne şi de a face faţă studiilor a fost şi este condiţionată de posibilităţile materiale ale părinţilor. Pentru mulţi copii de neintelectuali din familii sărace, însăşi opţiunea de a da la facultate a fost în trecut şi este încă limitată de posibilitatea de a furniza copilului banii necesari intreţinerii. Cît s-a schimbat după 1989?

Acest tablou acoperă o bună periodă de timp, de dinainte şi de după 1989. Multe lucruri s-au schimbat, vor spune unii, şi poate în bine, după 1989. Astăzi studenţii pot lucra şi se pot întreţine,

7

nemaidepinzînd de resursele părinţilor. Locurile la facultăţile de stat s-au înmulţit. Facultăţile private absorb pe mulţi dintre copii celor cu resurse materiale. Dezavantajele ar trebui, deci, să se mai atenueze. Graficul de mai jos arată situaţia moştenirii statutului intelectual pentru generaţia care a fost educată după revoluţie (subiecţi care aveau între 26 şi 30 de ani în anul 2000).

În acest grup nu mai puţin de 31% dintre cei care au făcut facultatea au avut un tată absolvent de facultate. Este o proporţie de trei ori mai mare decît cea pentru toate generaţiile de peste 25 de ani studiate, unde în mod normal cam 10% din absolvenţii de facultate aveau taţi cu diplomă universitară.

E adevărat că acestă creştere procentuală a celor cu taţilor educaţi este parţial explicată de faptul că părinţii titraţi ai membrilor generaţiei post-revoluţionare sunt mai numeroşi, fiind produsul perioadei de extindere a învăţămîntului superior românesc din anii 60. Este însă îngrijorător faptul că această creştere a nivelului de educaţie a părinţilor se reflectă mai mult

pentru absolvenţii de faculte din anii de după 1989, decît pentru restul populaţiei de aceiaşi vîrstă, fără studii universitare. După cum se poate observa de mai sus, congenerii absolvenţilor de facultate din perioada post 1989 fără studii superioare provin intr-o proporţie de numai 4% din taţi

Educatia fiilor în functie de cea a tatãlui

Subiect

are facultatefãrã facultate

Proc

ent

100

90

80

70

60

50

40

30

20

10

0

Tatãl

are facultate

fãrã facultate

31

69

96

Sursa: Barometrul de opinie publică, 2000 (România). Datele includ numai subiecţii între 26 şi 30 de ani în anul 2000. Analiza statistică aparţine autorului.

8

educaţi universitari. Comparînd cele două grupuri vedem că şansele ne-egalizate ale celor ce au taţi educaţi de a termina facultatea sunt de 8 ori mai mari decît cele ale congenerilor lor (31/4).

Folosind metoda egalizării condiţiilor, membrii generaţiei între 26 şi 30 de ani în 2000, educată mai ales după 1989, care au tatăl absolvent universitar au de 17 de ori mai multe şanse de a fi absolvenţi de facultate ei înşişi, cînd toate celelalte condiţii sunt egale (situarea domiciliului, sex, vîrsta, venit). Deşi datorită numărului redus de membrii ai eşantionului folosit (134) aceast indicator este ceva mai puţin precis din punct de vedere statistic decît cele menţionate mai sus, este prea mare pentru a fi ignorat.7 Şansele de a face facultatea pentru copiii de intelectuali educaţi după 1989, de între 8 şi 17 ori mai mari, sunt mai mari faţă de cele de 7 ori mai mari, pentru întreaga populaţie educată universitar. Acest lucru indică că situaţia nu a devenit mai bună, din punctul de vedere al mobilităţii intelectuale, după 1989. Ce se poate face?

Diferenţele dintre grupul celor ce provin din familii de intelectual şi a celor ce provin din familii fără studii superioare nu vor dispărea de pe o zi pe alta şi pot duce la o sciziune socială cu efecte dramatice. Ele însoţesc procesul care se desfăşoară în paralel, de distanţare economică a românilor din variate clase sociale. Educaţia ar fi putut să fie un mecanism de compensare pentru

polarizarea economică. Dacă nu poţi face bani, sau învîrti afaceri semi or ilegale, dar dacă eşti deştept şi capabil, ai putea spera ca prin educaţie să capeţi cumva o slujbă pe lîngă noii îmbogăţiţi. Pînă la urmă, mafioţii şi rudele lor au nevoie de arhitecţi să le facă case, de doctori să le îngrijească sănătatea, sau de avocaţi să îi scape de puşcărie. În condiţiile date, aceste slujbe sunt, în continuare, rezervate în bună măsură celor care au deja un capital intelectual in familie. Intelectualii români sunt în faţa uneia dintre cele mai dramatice provocări din istoria lor. Deşi mulţi dintre ei sunt nemulţumiţi de felul în care este guvernată şi organizată România, şi de imensele polarizări sociale şi economice care au însoţit tranziţia de la comunism, ei par să ignore procesele ce se întîmplă în jurul şi sub directa lor supraveghere. Din fericire, ei au puterea şi autoritatea să facă ceva. O campanie de îmbunătăţire a şanselor copiilor de la ţară şi a celor de neintelectuali de a-şi continua studiile cît de departe îi duce mintea, energia şi motivaţia se impune imediat.

Preşedintele Băsescu vorbea în discursul său de după alegeri nu numai de egalitatea şanselor, dar şi de mobilizarea societăţii civile. Un pas concret în această direcţie ar fi creerea unei organizaţii nonguvernamentale pentru solidaritatea socială, care să strîngă şi să distribuie bani pentru finanţarea de burse de merit pentru copiii din aceste grupuri, inclusiv pentru studiul la şcoli generale ori licee, publice sau private, bine

9

echipate. Bursele ar putea acoperi şi meditaţii, inclusiv pentru învăţarea limbilor străine, pentru intrarea la facultăţile căutate, dintre care multe sunt acum bilingve.

Guvernul, şi mai ales ministerul educaţiei, pot, la rîmdul lor să pună umărul la acest proiect. O examinare a modului în care şcolile decid împărţirea copiilor în clase şi a modului în care aceste clase sunt tratate se impune imediat. Măsuri de egalizarea procesului educaţional şi de nediscriminare socială trebuie implementate unde este necesar. Profesorii şi învăţătorii trebuie educaţi să nu mai facă diferenţe între copiii ce provin din familii cu diferite posibilităţi materiale şi intelectuale. Învăţămîntul trebuie inclus în programul de eliminare a corupţiei pe care noul preşedinte l-a promis. Legile anti-corupţie trebuie rescrise în aşa fel încît să includă şi şcolile, liceele şi universităţile. Profesorii şi învăţătorii care sunt prinşi că fac favoruri educaţionale sau că dau note pe ochi frumoşi trebuie trimişi la cursuri de perfecţionare şi pedepsiţi administrativ. Dacă comportamentul se arată intratabil, aceştia trebuie daţi afară din învăţămînt.

Mişcarea nu trebuie însă să fie animată de spiritul „discriminării pozitive”. Scopul ei nu trebuie să fie de a impune staliniste cote de fii de muncitori şi ţărani în învăţămîntul mediu sau superior. Ea trebuie să se bazeze pe mobilizarea societăţii civile pentru finanţarea realelor talente nedescoperite şi neîncurajate din toate grupurile sociale româneşti.

Este o mişcare a solidarităţii sociale, nu a milei. Numai astfel cei care au avut şansa sau voinţa de a ajunge la vîrful piramidei intelectuale româneşti vor putea da un răspuns decent la întrebarea din titlul acestui articol. Da, cine are carte, poate împarte privilegiul mai departe, dincolo de cercul strîmt al rudelor, prietenilor şi intereselor lor imediate. E nevoie, însă, de decenţă, viziune şi voinţă. NOTE 1 În acest articol, datorită cerinţelor analizelor statistice, statutul de intelectual este tratat în sensul cel mai larg, fiind asimilat cu o persoană cu studii universitare. 2 Am efectuat acest calcul pe baza datelor oferite de sondajul CURS din Noiembrie 2000 al populaţiei adulte româneşti (Barometerul de Opinie Publică, Noiembrie 2000, 1775 de subiecţi, vezi http://www.osf.ro/ro/index.php?option=content&task=view&id=20&Itemid=38). Tipul de analiza folosită este regresia logistică şi include numai subiecţii peste 25 de ani la data interviului. Modelul explică 25% din variaţia nivelului de educaţie al subiectului, iar nivelul de confidenţă al efectului educaţiei tatălui este de 99.9%. Efectul educaţiei tatălui este socotit independent de cel al educaţiei mamei, care este şi el luat în considerare. 3 Cifra este mai mica decît cea pe care am obţine-o din datele ne-egalizate. Dacă nu luăm în considerare aceşti factori, diferenţa este de 12 la 1. 4 Caculele, care îmi aparţin, au fost efectuate folosind aceeaşi metodologie ca şi pentru România, folosind bazele de date European Social Survey, pentru ţările europene, create pe baza unor sondaje de opinie efectuate între 2002 şi 2003 (vezi http://www.europeansocialsurvey.org/) şi folosind baza de date General Social Survey, pentru Statele Unite (vezi http://www.icpsr.org), creată cu ajutorul unui sondaj efectuat în anul 2000. 5 Cifra de 9%, bazată pe sondajul CURS din Noiembrie 2000 pentru populaţia peste 25 de ani, este estimativă. Ea este un coeficient statistic care aproximează proporţia reală a populaţiei educate la nivel universitar, cu un adaus de plus ori minus marja de eroare de 2.4%.

10

6 Ar trebui adăugat şi că, atît în carte cît şi în acest context, consider „modernitatea” un caz ideal, nu o realitate empirică şi cu atît mai puţin reflecţia unei anumite ţări. Într-un anume sens, toate societăţile contemporane sunt „paramoderne”, cu singura distincţie că unele sunt mai aproape de ideal, iar altele mai departe. Folosesc, însă „paramodern”, ca o abreviere conceptuală pentru România şi tările aflate într-o situaţie similară cu a sa, pentru a accentua distanţa dintre ele şi ideal. 7 Cu un eşantion mai mare şanesele ar putea fi mai mici, deşi nu sub nivelul ne-egalizat de 8, pentru această generaţie. Din motive statistice (numărul redus de subiecţi) această analiză exclude regiunea. Dacă introducem şi regiunea în analiză şansele cresc la 22 la 1.