Revista Cronos nr. 12 (33), decembrie 2016

1

ANUL II, serie nouă, nr. 12 (33), decembrie, 2016

rrruuubbbrrriiicccaaa cccuuullloooaaarrreeeaaa llluuunnniiiiii ––– tttoooppp 111,,,444 cccmmm

coperta 1

EDITORIAL 3 ESEU 5 ARTE 9

POEZIE 14 CAFENEAUA CU PENIŢE 23

PAGINI INTERNAŢIONALE 25

FORUM CRONOPEDIAN 27 PROZĂ 28 NOTE DE CĂLĂTORIE 35

CRONICĂ DE CARTE 37 RECENZII 40

PARABOLE 47 DEBUT 48 MONDEN 51 LECTURI ÎN FOILETON 52 TRADUCERI 59

SPIRITUALITATE 60

TRADIŢII, DATINI OBICEIURI 61, 63, 64 DIPTIC 62

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură 2

coper ta 2

AA DD RR II AA NN GG RR AA UU EE NN FF EE LL SS 55 ,, 11 55

AA DD RR II AA NN GG RR AA UU EE NN FF EE LL SS 55 AA GG AA FF II AA DD RR AA GG AA NN 11 99

AA NN NN AA BB LL UU RR (( BB LL UU RR OO FF FF II VV EE SS )) 44 88

BB II AA NN CC AA MM .. CC AA LL II NN 44 55

CC AA MM EE LL II AA AA RR DD EE LL EE AA NN 22 11 CC EE PP EE HH AA II .. MM II HH AA II 33 00

CC OO NN SS TT AA NN TT II NN MM ÎÎNN DD RR UUŢŢĂĂ 66 55

CC OO NN SS TT AA NN TT II NN SS TT AA NN AA 44 00

DD II AA NN AA PP OO PP EE SS CC UU 44 77

DD II MM II TT RR II UU MM II HH AA EE LL AA -- DD OO II NN AA 33 77 EE MM II LL II AA PP OO PP EE SS CC UU RR UU SS UU 66 44

FF AA TT AA MM OO RR GG AA NN AA (( BB LL OO GG UU RR II )) 55 11

FF LL OO RR II NN TT .. RR OO MM AA NN 11 66 ,, 66 44

FF OO LL CC LL OO RR RR OO MMÂÂNN EE SS CC 66 44 GG AA BB RR II EE LL AA MM II MM II BB OO RR OO II AA NN UU 33 55

II OO NN II OO NN EE SS CC UU -- BB UU CC OO VV UU 11 77

II OO NN VV AA NN GG HH EE LL EE 66 33

II UU LL II AA AA NN AA SS TT UU PP AA RR UU 44 33

JJ EE RR LLĂĂ II AA NN UU MM AA NN UU EE LL AA CC EE RR AA SS EE LL AA 66 33 LL AA UU RR EE NNŢŢ II UU FF UU LL GG AA 22 33

LL EE NN UUŞŞ LL UU NN GG UU 22 77

LL II ZZ EE TT TT EE RR AA MM II RR EE ZZ FF EE RR RR EE RR 22 66

LL OO RR EE NN ZZ OO LL AA NN DD II NN II 22 55

LL UU CC AA CC II PP OO LL LL AA 55 99 MM AA RR II AA CCĂĂ LL II NN EE SS CC UU 11 99

MM AA RR II AA GG II UU RR GG II UU 22 88

MM AA RR II UU SS -- AA DD RR II AA NN II OO NN EE SS CC UU 11 44

MM AA TT EE II II OO AA NN IIŢŢ II UU 66 00 MM II HH AA EE LL AA MM OOŞŞNN EE AA NN UU 33 22

MM II HH AA II ȘȘTT EE FF AA NN AA RR SS EE NN EE 22 11

NN EE LL UU PP RR EE DD AA 22 00

NN II CC OO LL AA EE TT OO MM EE SS CC UU 66 11

NN II CC OO LL AA EE VV AA SS II LL EE 33 NN II CC OO LL AA EE VV AA SS II LL EE 55 22

NN II CC UU DD OO FF TT OO RR EE AA NN UU 22 22

OO VV II DD II UU DD II NN II CC AA 11 55

ZZ II NN AA DD OO RR II NN AA PP AA NN CC UU 77

3


editorial 3-4

Nicolae Vasile

Noi și... chinezii!...

Abia ajunsesem la Beijing și, în

aceeași seară, urma să avem întâlnirea

cea mai importantă a acelei deplasări.

Știam, din cele spuse de cei care mai

fuseseră pe acolo, că așa este obiceiul la

ei, spre deosebire de la noi, unde masa

festivă este la sfârșit. Tot de la acei

binevoitori mai aflasem

că totdeauna este în

delegația lor, nedeclarat,

cineva care cunoaște

bine limba celeilalte

părți și că se supără

foarte tare dacă nu

mănânci mâncarea

chinezească oferită, care

reprezintă o mândrie

națională pentru ei.

Nu era nicio

problemă, în afara

oboseli acumulate pe

drum, fiind o călatorie

destul de lungă. Gândul

că o să mergem la o masă

mare chiar mă

recomforta!... Comportamentul gazdelor

era ireproșabil!... China este una dintre

puținele țări unde când spui că ești

român ești privit cu o deosebită simpatie.

Referitor la mâncare, este un șoc

culinar, greu de trecut, prima confruntare

cu multiplele noutăți specifice: masa în

sine, mobilierul, cu cele două părți

concentrice, apoi multitudinea de feluri

de mâncare, dar, mai ales, aromele și

aspectul, cu totul deosebite față de ale

noastre, uneori, foarte greu de suportat.

Ouăle acelea negre,... mai târziu le

consideri niște delicatese, dar la început,

nu!... Dacă refuzai, gazdele se suparau

foarte tare și nu mai conteneau cu

îndemnurile!...

A doua zi, după o călătorie de peste

zece ore cu un microbuz, urma o altă

masă, cu o delegație condusă de

președintele unei provincii cu o populație

de peste trei ori mai mare decât a

României. Ghinionul a fost că drumul

spre sala unde urma să fie masa, trecea

pe lângă bucătărie și

danful acela de mirosuri

era mai, mai să mă

doboare!... Învățasem

deja, de la masa de cu o

seară înainte, cam cum

arăta numele meu scris

în limba chineză și că, la

început, în fața fiecaruia,

era un păhărel plin cu o

bautură tare, pe bază de

orez, un fel de palincă

de-a noastră. M-am dus

glonț la locul meu, am

băut pe nerăsuflate

conținutul, mi-l-au

umplut din nou și din

nou.... Am băut trei

astfel de păhărele, unul dupa altul!... De

atunci, la fiecare masă, locul meu se

distingea prin faptul că era prevăzut, de

la început, cu trei pahare pline și n-am

mai avut niciodată probleme cu mâncarea

chinezească, din contră, am devenit un

mare fan al acestei, spre bucuria tuturor

gazdelor pe care le-am mai întâlnit cu

viitoarele ocazii.

Am devenit repede un fan nu numai

al mâncării chinezești, ci și al poporului

chinez, care știe ce vrea și face ce știe,

editorial


produc, spre deosebire de noi, chiar și de

celelalte țări est-eropene, foste socialiste.

Chinezii și-au asumat rolul de

producătorii lumii, în timp ce noi fugim

de producție ca dracu’ de tămâie!... De

când am intrat în UE și NATO, în loc să

facem ce așteaptă lumea de la noi, adică

să producem, având astfel un viitor

asigurat al dezvoltării economice, facem

fel de fel de „mari combinații”, care au

rezultate mai apropiate de cele din Ilf și

Petrov decât cele din economia de piață.

De la prima vizită

acolo, în anul 1987, când

reformele economice ale

lui Deng Xiaoping erau

doar la început, și până

acum câțiva ani, au

parcurs, foarte rapid,

toate etapele, de la

producția artizanală, pe

genunchi, la producția

super-tehnologizată de

azi, când sunt cei mai

mari producători din

lume în aproape orice

domeniu. Au făcut și ei

privatizări, dar nu le-au

scăpat din mână, au

primit capital străin, fără

a-i da acestuia frâiele deciziilor majore,

au promovat firmele mari, fără a le

neglija pe cele mici și mijlocii. Adică, au

făcut tot ceea ce la noi se zice că nu se

poate. Când au avut un excedent

comercial uriaș, și au dezvoltat un

program de mari investiții în străinatate,

la noi nu s-a putut!... Astfel, poate acum

ar fi fost deja funționale : autostrada de

centură a Bucureștiului, podul peste

Dunăre din zona Brăila-Galați,

tehnologizarea unor termocentrale și a

unor mine de carbune, acum părăsite, și

câteva parcuri industriale care ar fi dat de

lucru la zeci de mii de români. Răspunsul

autorităților române a fost mereu „... nu

vrea UE!...”, cu toate că țările dezvoltate

vest-europene au luat bani de investiții

din China, cu două mâini!... Când eram

mic și tata înființase o boltă de vie în

curte, sora mai mare, mai iute cu gândul,

ne-a spus: „Măi, voi ăștia mici, să nu

cumva să mâncați strugurii care se vor

face, necopți, pentru că o să vi să facă rău

la stomac!... Așteptați până se vor face

negri, negri!...” Noi am

așteptat să se facă

strugurii negri, până

când aceștia s-au

terminat, mâncați de

sora cea isteață!...

Așa s-a întâmplat și

cu investițiile chinezești

în România!... Țările

dezvoltate din UE au

mâncat toți strugurii

galbeni, chinezești, iar

noi tot mai așteptăm să

se coacă, să se facă negri.

Se pare că acum ei nu

mai produc struguri

suficienți nici măcar

pentru ei, dar să mai dea și la alții!...

Pentru că ei mai pot ceva, ce noi nu mai

putem, când există o necesitate mare pe

piața internă, nu mai dau buzna cu

exportul cu orice preț!... Noi exportăm

bușteni și omorâm industria de mobilă,

exportăm cereale și omorâm industria

alimentară, exportăm gaze și omorâm

industria de îngrășăminte etc., pentru că

marile decizii economice nu mai depind

de autoritățile române, proprietarii

acestor resurse ne mai fiind români.

editorial

5


eseu 7-12

Adrian Grauenfels

Jocul Tarot al suprarealiştilor din Marsilia

Într-un Ianuarie 1941 o duzină de

„indezirabili”, adică evrei, antifascişti şi

apatrizi simţind apropierea nazismului se

strâng la Marsilia unde se

mutaseră şi consulatele

câtorva ţări neutre din

Europa. Se ştie cert că

erau acolo: revoluţionarul

rus Victor Serge, pictorii

Max Ernst, Victor

Brauner, Wilfrido Lam,

Oscar Dominguez,

Jacqueline Lamba, Andre

Masson şi colecţionara

Peggy Guggenheim.

Poetul Andre Breton, şeful

mişcării suparealiste

aranjează ca toţi aceşti

refugiaţi să fie luaţi sub

aripa protectoare a

Comitetului de Salvare

American, condus de Varian Fry.

Cu toţii se instalează în vila Air-Bel,

pe Bulevardul Lombarzilor 63, care

număra 15 camere. Refugiaţii au botezat

vila „Castelul vizei-speranţă”. Ce naiba

făcem acum, sau mâine? întreba nervos

Breton. Brauner era ameninţat de legile

anti-evreieşti ale regimului Vichy. De fapt

toţi erau marcaţi a fi anti-nazişti prin

scrisul, pictura ori politica la care

aderaseră. Era necesar să reziste fără să se

gândească la ce va urma.

Un joc, luat în serios

Breton propune un joc suprarealist.

Era un om liber, fără o ocupaţie concretă,

liderul ales al unei avangarde născute

înainte de război. Amicii săi probau acea

uniune a realului cu imaginarul produsă

de somn sau de hipnoză. Se întâlneau

zilnic la cafeneaua lor preferată „Lupii

Arzători” aflată lângă mare, pe cheiul

Belgian. Jucau diverse jocuri, unele

grafice, sau polemizau timp de ore. Jocul

duce la o gândire colectivă, scrie biograful

lui Breton, Henri Behar, despre

suprarealiştii noştri.

Poezia lor colectivă este

unitară, curajoasă şi

apetisantă, decide Paul

Eluard ani mai traziu.

Trăiau fără griji, fără să se

plângă de mizerie, doar

plictisul obişnuit îi

deranja teribil.

Cum să uiţi

ororile

Aveau ceva metode

de anulare a plictiselii.

Câţiva, refugiaţi în sera

vilei, citeau sau fumau. În

parcul vilei, bogat în

măslini şi pomi acacia, Breton cita versete

religioase ale căror morală, i se părea,

eclipsa faptele diverse din cotidienele de

scandal. Uneori organizau expoziţii de

pictură cu tablourile lui Max Ernst agăţate

prin pomi. Nu se ştie cine a propus un joc

de cărţi. Era o idee bună, oricum locatarii

nu se puteau aventura în oraş.

Atmosfera devenise irespirabilă.

Jandarmi diverşi patrulau strada

terorizându-i, uneori dădeau târcoale vilei

chiar şi de trei ori în aceiaşi zi. La 3

eseu


decembrie, un mareşal vizitează Marsilia,

prilej ca poliţia să verifice vila artiştilor.

Au găsit un revolver a lui Victor Serge, un

mic pistol aparţinând lui Breton, dar cel

mai grav - un colaj intitulat „Blestematul

Cretin Petain”. Destul ca să fie arestaţi pe

trei zile împreună cu încă 20.000 de

persoane considerate a fi „subversivi

periculoşi”.

Cărţile suprarealiste Tarot de

Marsilia

Deci au decis să inventeze un joc de

cărţi. Breton se oferă să

studieze problema

căutând referinţe la

subiect în biblioteca

palatului Carli, în

apropierea Portului Vechi.

Cărţile de ghicit Marseieze

Tarot erau deja în uzul

ghicitoarelor, în special a

unei domne Sacco din

Paris despre care Breton

spunea: „Nu s-a înşelat

vreodată, în cazul meu”.

Gaşca veselă decide să

producă ceva nou, o satiră

la adresa guvernului

militar instalat. Regele şi

Regina îşi pierd tronul în

favoarea Geniului şi a Sirenei, valetul este

eliberat, înlocuit cu un magician. Cele

patru semne clasice: pica, trefla, caroul şi

inima sunt înlocuite cu „dragostea, visul,

revoluţia, şi cunoaşterea - simbolurile

mişcării suprarealiste. Apar noi semne:

flacăra, stele, roata, lacătul... Figurile sunt

înlocuite prin tragere la sorţi. Ernst

propune pe revoluţionarul Pancho Villa.

Alţii îl vor pe Baudelaire. Andre Masson îl

susţine pe poetul Novalis, Dominguez

votează pentru Freud. Victor Brauner

alege pe Hegel. Wilfredo Lam pe

Lautréamont, Jacques Hérold propune pe

marchizul de Sade, Breton adaugă figura

alchimistului din secolul XV, Paracelsus.

Erau timpuri pline de lipsuri, hrana

era distribuită pe tichete cu raţii precise,

amicii îşi împărţeau creioane colorate

albastru şi roşu, din ce în ce mai greu de

procurat. Mai aveau ceva acuarele şi tuş

negru. Desenau pe hârtie Canson sau pe

foi albe smulse de la sfârşitul cărţilor

tipărite. Cu totul au realizat 25 de cărţi de

joc cu personajele fantastice stabilite.

Desenele lui Brauner

pentru Helen Smith,

prezintă un leopard cu o

coamă exotică.

Dominguez înlocuieşte

mustaţa şi cravata lui

Freud cu nuduri feminine.

Ernst îl ornează pe Pancho

Villa cu un cap de pasăre

de pradă şi un şarpe

încolăcit în jurul mâinilor.

Marchizul de Sade este în

posesia unor pumnale

bine ascuţite.

Originalele au fost

donate de Aube Breton, în

anul 2000, muzului

Cantini. De fapt, cărţile n-

au fost folosit la joc niciodată. În martie

1941 Peggy Guggenheim plăteşte biletele

de vapor pentru Breton, Jacqueline

Lamba şi fiica lor Aube. Cei trei vor ajunge

cu bine în Statele Unite, însoţiţi de

Wilfredo Lam. Ernst şi Andre Masson vor

sosi şi ei mai târziu. Amicii se reîntâlnesc

pentru o scurtă perioada angajându-se în

alte jocuri ale spirtului. Ca să la fie cald şi

să uite.

surse: internet, Larousse

http://www.johncoulthart.com

eseu

http://www.johncoulthart.com/

7


Zina Dorina Pancu

Poveste la solstiţțiul de iarnă

Mă-ntorc în iarnă la casa bunicilor în

noaptea cea mai lungă din an cu sufletul

împietrit. Anii, lunile, zilele, clipele s-au

așternut în mine, s-au făcut timp, acum

încerc să retrăiesc farmecul iernilor

copilăriei mele.

Iarna s-a dezlănțuit

violent. De câteva zile

ninsoarea se revarsă peste

lume, peste Bărăganul

retras în liniște, de parcă

iadul ar vrea să ia în

stăpânire lumea. Ce

ironie, nicio poveste nu

ne-nvață că acolo e alb,

știm că e foc viu. Oamenii

s-au refugiat la adăpost,

iar cine îndrăznește să

iasă din casă simte

usturimea viscolului care

cutreieră câmpia smintit,

urlând amenințător

Vacanța de iarnă nu ne oferă decât

posibilitatea retragerii liniștite din fața

dezastrului iminent. Afară ninge viscolit,

văd că zăpada are cel puțin un metru,

privesc în sus în speranța că văd măcar o

spărtură de cer. Toți copiii stau cu

năsucurile lipite de ferestre visând la

bulgăreală, la săniuș, la crăiese ale zăpezii

care să le îndeplinească dorințele. Îmi spun

în gând că dacă fiecare copil ar găsi un

petic de cer și s-ar aduna, năzdrăvani cum

sunt s-ar rostogoli în gând, iar cerul s-ar

arăta din nou senin, iar teroarea care l-a

fragmentat ar dispărea într-o clipă.

Doar focul din sobă arde mocnit,

răspândind în aer un miros de rășină de

brad. Mă așez în fotoliu, privirea rămâne

ațintită asupra flăcărilor roșiatice. Jarul

trosnește, având licăriri de stele coborâte

din cer să ne protejeze de iarna

dezlănțuită. Pe plită sunt puse la copt turtă

dulce, mere și gutui care

șuieră și își răspândesc

aroma îmbietoare, ca

atunci când bunica nu

înceta nicio clipă să ne

ispitească, asemeni unei

zâne bune. Îmi spunea

atunci să nu ne temem de

urgia de-afară. Cât timp

aromele se răspândesc

protector în odaie, lumina

va învinge întunericul,

zăpada se va opri, viscolul

își va domoli furia, iar eu

priveam cum toarce fusul

cu măinile ei micuțe. Îmi spunea că a

învățat din bătrâni că așa soarele-moș va

prinde putere și se va înălța miraculos pe

cer.

Zăpada care se depune pe streașina

casei m-apasă, îmi alimentează teama de

moarte. Mi-e teamă de înghețul din mine

întors în cuvinte, mi-e teamă de noi, reci,

străini, rătăciți prin nămeții de

indiferență..

eseu


A doua poveste la solstiţiul de iarnă

Noaptea asta nu trebuie să dormim, că

altfel întunericul înghite lumea. Soarele

nostru a murit, de aceea trebuie să stăm

inimă lângă inimă toți copiii, să furăm

scânteia, să o ținem în palmele noastre

pline de viață - nu, nu vă temeți, nu vă veți

arde, atât timp cât pentru voi cutia

Pandorei nu s-a închis - să aprindem focul,

să-l alimentăm cu

vreascurile uscate ale

lumii acesteia, iar când

vom fi obosit să punem

surcele tinere din ramurile

noastre ca să nu se stingă.

Bunica, în nopțile

viscolite de iarnă, punea la

fiert grâul până înflorea,

iar pe plită mere peste

care presăra scorțișoară și

îmi vorbea încet despre

moșii care acum sprijină

coloana cerului. La

fereastra micuță a odăii

albastre așeza mereu câte

o gutuie galbenă și spunea că rolul ei este să

călăuzească lumea atunci când soarele,

speriat de răutățile oamenilor de peste an,

obosit să înconjoare pământul, încearcă să

se strecoare înspre tărâmul de miazănoapte,

vrând să scape nevăzut, să se ascundă, să

mai vadă, să uite, să doarmă... Când fuge,

Soarele-Moș răscolește lumea, uneori

singur, alteori însoțit de babe bocitoare,

hâde, năpraznice care aduc gerul și nisori

de-a valma peste lume, peste streșinile

caselor, peste zilele din calendar. Iar el,

soarele, era urmărit de doi sfinți, gardieni la

marginile lumii, meniți să-l așeze din nou

pe drumul lui. Din prag mă privea cu

blândețe bunicul, care intrase cu brațele

încărcare de dulciuri, de jucării. În răstimp,

mâinile ei micuțe, albe torceau fusul, în

vatră focul ardea molcom, răspândind

miros de rășină de brad, întreaga casă se

cufunda în liniște, iar eu tresăream la auzul

viscolului șuierând

amenințător, strecurându-

se pe la colțurile caselor în

așteptarea sufletelor

înfricoșate. Zăpada se

așternea, se înălța din

pământ, înghițea încet

Bărăganul...

Iarnă, nu am nimic

cu tine, dar în fiecare an

îmi răscolești amintirile și

zadarnic încerc să

regăsesc bucuria sufletului

de copil care stătea cu

năsucul cârn lipit de

fereastra peste care

zăpada își așternuse stelele, zadarnic încerc

să simt aroma de gutuie și măr copt cu

scorțișoară. În auz îmi sună și acum

lemnele care se zvârcolesc, suieră și se lasă

înghițite de flăcările galben-roșiatice, chipul

sever al bunicului, vocea bunicii..., dar ei au

devenit de mult moși, s-au mutat în copacul

care se întinde deasupra lumilor și

veghează.

eseu

9


arte

Adrian Scriminț

Basmul Artistului

Un test codat, ca să nu mă depisteze

inchiziţia! (a se citi cu timbru edificator!)

A fost odată ca niciodată, că dacă

greabănul meu obosit nu le-ar fi trăit, nu vi

le-aş mai fi povestit, a fost odată un colţ

ceresc pitoresc, în care divinităţile s-au

hotărât să se pogoare, să schimbe structura

genetică a bipezilor care îl populau, şi să îi

înzestreze cu puterea

inteligenţei şi a stăpânirii.

Cum bieţii bipezi erau

deosebit de creduli şi de

firavi în gândire, căpătuiţi

cu teama faţă de cei de sus,

care se mai pogorau din

când în când ca să îi ajute,

de teamă şi de smerenie,

pentru că nu îi duceau

capetele să se descurce

singuri—şi pe mulţi dintre

ei nu prea îi duc capetele

să se descurce nici acum—

se hotărâră să le dedice

nişte ritualuri exagerate,

care constau în sacrificii

umane, animale, vegetale,

toate însoţite de mişcări şi

cânturi desincronizate. Dacă zeii se bucurau

sau nu de acţiunile primitivilor pe care ei

înşişi i-au modificat genetic este greu de

ştiut, a trecut o groază de timp de atunci şi

nu prea mi le mai amintesc, pot spune doar

că în acest fel s-au născut primele valuri

plăpânde de artişti, cu ştiinţa, sau mai mult

fără ştiinţa lor.

De la ritmurile barbare şi victorioase,

de la bucuria sălbatică pe care o transmiteau

celor de sus străbunii, s-au trecut încet la

alte manifestări artistice, unele dintre ele

căpătând valori semnificative. Un împărat

ţinuse atât de mult la sclavul său dansator

încât dădu poruncă grabnică să fie

transformat în femeie, ca destinele şi

afinităţile pentru artă să le rămână veşnic

împreunate. Făurarul unui rege meşteşugi

un taur de bronz cu o trapă deasupra. În

interior, pornind de la gura acestuia, se

prelungea o ţeavă în spirală, şi dacă suflai

într-însa scotea sunete ample ca de corn.

Sub burta dihaniei de bronz se încropea un

foc, iar prin trapă se introducea în pântecul

de metal un nefericit care trebuia sacrificat:

de preferinţă un sclav neascultător sau vre-

un prizonier de război. Prima victimă a

acestei ctitorii fu chiar făurarul regelui, care,

la un semn discret fu vârât

de către gărzi în interiorul

taurului. Focul pus

dedesubt ardea domol,

dând timpul necesar celui

prins în propria-i capcană

să se grăbească să-i dedice

cele mai mişcătoare ode

regelui său înainte de

moarte prin intermediul

mugetelor mişcătoare pe

care le scotea din nările

colosului. Fără

conştientizarea lui,

sacrificatul a gândit

principiul cornului de

astăzi, nelipsit aproape în

nicio lucrare simfonică.

Nu ştiu pe unde m-

am mai peregrinat şi de câte ori m-am

reîncarnat. Îmi amintesc vag de dansatoarele

Egiptului Antic, îmbrăcate mai mult decât

sumar, care îmi delectau privirea cu

mişcările lor pline de graţie, pe vremea când

slujeam dinastiilor Ramses. În Grecia am dat

de corul „ditirambilor”: cincizeci de

voluptoşi deghizaţi în sumarul costum al lui

Adam. Executau rapid un cerc dansant în

acompaniamentul flautului, a castagnetelor,

a tamburinelor şi a timpanelor. Pe vremea

împăratului Nero, sclavii dansatori erau mai

preţuiţi decât carele cu aur, serbările izvorau

cu nemiluita. În lupta cu cei care voiau să îl

arte


răstoarne pe atunci de la putere a încropit un

cor al curtezanelor, menit să îi înduioşeze

până la lacrimi pe rebeli cu vocile lor.

Crampele puternice pe care le am chiar

acum, mă fac să mă gândesc serios dacă nu

cumva am fost chiar eu însumi Nero, şi dacă

nu cumva din această cauză încă mai am

repercursiuni de la îmboldirea mea în

stomac cu un cuţit pe care mi-l dăduseră

proprii mei generali în refuzul de a-mi

asculta cântul, preferând să mă înlăture de la

putere sub acuza gravă că le-am dus de râpă

imperiul. Artiştii mei nu aveau dreptul la

vot, erau ţinuţi în denigrare, dădeau

spectacole pe unde apucau,

în văzul liber al prostimii,

deşi aveau şi pe la curţi

mare căutare. Gusturile nu

se discută...

Pe lângă mine au mai

apărut şi alţi zei. Unii au

fost cu mult înaintea mea,

alţii îmi erau contemporani

şi unii aveau să apară. S-au

înfiinţat mai târziu consilii,

cu ştirea sau fără ştirea

zeităţilor, şi reprezentanţii

puterii bisericeşti au

hotărât că instrumentele

muzicale nu au provenienţă

cerească, singura

provenienţă divină ar fi fost

vocea umană, născându-se

prin marile catedrale corurile. Alcătuite în

mare parte din băieţi, acestora li se

căpătuiau bărbăţiile, ca nu cumva vocea lor

contratenorică să capete după adolescenţă o

altă nuanţă şi să zgârie neplăcut urechile

zeilor.

Poate că cei din interiorul zidurilor

puteau să fie îmblânziţi, însă cei de dincolo

nu puteau fi nicicum struniţi. La lumina şi în

jurul focurilor de tabără răzbăteau cu

lăudăroşenie Saltarello, Galliarda, dansuri

ale sătenilor, menite ca după zile întregi de

munci şi biruri să îi răsplătească cu un nou

optimism asupra vieţii şi să îi facă măcar

pentru câteva clipe să nu se mai gândească la

greutăţile ei. Pe aceleaşi principii coercitive

mergeau pe alocuri şi popoarele otomane.

Undeva în Zvornik, în zona Krinei, în

Bosnia, marii conducători ai aceste supreme

armate au interzis cu desăvârşire strunele

spurcate ale poporului pe care îl cuceriseră,

ca nu cumva să ne supere pe noi, cei din

ceruri. Au amuţit toate instrumenetele.

Nunţile se făceau într-o linişte deplină.

Bipezii humanoizi înzestraţi de noi cu

inteligenţă găsiseră şi de această dată o

formă de protest şi de rezolvare a

nemulţumirilor. La nunţi se

adunau toţi flăcăii din sat,

îşi legau de glezne salbe cu

clopoţei, şi băteau colbul cu

tălpile opincilor de răsuna

scoarţa pământului până în

celelalte sate învecinate.

Curând toată ţara luase

exemplul răzvrătiţilor. Paşa

nu mai avu ce face. Renunţă

la supărările zeilor, căci ale

lui fură la un moment dat

cu mult mai ample...

Instrumentele

muzicale medievale

pătrunseră până la curţile

regale, dincolo de zidurile

cetăţilor. Până la urmă

papii îşi ridicară cu

nepăsare umerii, neputincioşi la oboaiele,

flautele, fluierele, bombardele, viorile rebek

cu un arcuş, viellele, lirele da braccio,

tamburinele şi castagnetele care inundau cu

trilurile lor saloanele. Pe strune răsunau

Gavottele, Giga, menuetul sau sarabandele.

Poporul trebuia să se distreze. Artiştii

reîncepură să aibă mare căutare.

M-am mai plimbat dintr-un colţ al

lumii în celălaltul, mai mult din pictiseală, că

doar nu sunt un zeu al muzicii. Mai degrabă

sunt un bufon, un clovn, un cârcotaş în

grădinile divine, zeii s-au scârbit de

arte

11


parodierile şi sarcasmele mele, m-au

transformat într-un titan şi m-au aruncat în

Hades, în iadul pământesc, ca să anim şi să

distrez prostimea... Nerecunoscătorii, puţini

au ştiut care îmi era aprecierea.

În ambele colţuri ale vechiului pământ

regii şi-au încropit şcoli ale artelor şi ale

bunelor maniere, îşi obligau supuşii să pună

accent pe ţinută şi pe codurile bunelor

moravuri. Scrisorile amoroase călătoreau

neîncetat, prin tot ţinutul, cu slove înfocate

şi aranjament poetic. S-au instaurat şcoli ale

muzicii şi dansului, împărăţiile s-au inspirat

unele de la altele, preţul artiştilor creştea la

curţile nobiliare, se punea

mare accent pe aceşti

hipnotizatori ai mulţimii,

la poruncile grabnice ale

domnitorilor scribii se

grăbeau destoinic să îi

treacă în documentele

veacurilor şi să le dea

nemurire. Vremuri bune

au apărut pentru artişti, cu

precădere pentru cei care

aveau mare trecere prin

saloanele distinse. În acele

timpuri arta avea mult mai

mare întâietate sportului.

Într-un mare teatru s-a

iscat un scandal de

proporţii între adepţi şi

oponenţi, numai pentru

simplul fapt că un coregraf a îndrăznit să

schimbe paşii clasici cu cei noi,

contemporani. Genţile elegantelor doamne

făceau curse scurte, vizând atât capetele

distinşilor domni, cât şi pe cele ale dânselor.

Spectacolul s-a întrerupt, jurnaliştii au scris

de i-au durut încheieturile degetelor,

gazetele s-au vândut, sirenele maşinilor de

urgenţă au răguşit de atâtea răgete panicate,

toate din cauza unui curent numit

„baletomania”, datorită baletomanilor,

susţinătorii acestuia. La nivel general,

artistul a dus-o cel mai bine pe timpurile

acelea...

Însă au venit altele. Şi după ele

potopul. Sătulă de atâtea manierisme şi

distracţii nobiliare, ţărănimea şi clasa

muncitoare s-a răsculat. Au pornit revoluţii,

şi-au dorit cu orice preţ egalitatea în

drepturi. Au câştigat. Au năvălit în palate, au

măcelărit pe cine au apucat, cei care au

reuşit să iasă prin labirinturi s-au salvat...

Artistul a fost obligat să încerce să îi

lecuiască şi pe ei sufleteşte cu calităţile lui

vocale sau instrumentale şi graţiile lui

dansante. Se bucurau hămesiţii, rânjeau cu

ochii înlăcrimaţi şi privirile pierdute, până

când s-a găsit unul mai

breaz dintre dânşii să le

strige: „Uitaţi-vă fraţilor

cum se destrăbălau ţarii!!!”

Şi atunci în loc să se aleagă

cu ropotele aplauzelor, s-

au ales cu cele ale

geamurilor sparte, ale

tacâmurilor şi ale

porţelanurilor la

întâmplare aruncate... Nu

am putut să intervin. De

ajuns că îmi mâniasem

cândva zeii, nu mai

puteam să îmi risc alte

consecinţe intervenind în

inconştienţa umană.

Îi priveam de sus.

Trebuiau să existe. S-au

dedat la forme artistice mai uşoare, prin

localuri cu specific de musical şi caffe teatru.

Cu trecerea anilor cei care s-au pus

conducători în locul ţarilor au găsit noi căi

de a folosi artistul. S-au gândit la motouri:

„Propagandă fără artă nu există!” Vocile

miilor de soldaţi care defilau s-au cizelat

peste noapte, nu mai urlau ca beţivii sau ca

descreieraţii în fundalul filmărilor, pe

coloana sonoră le-au luat loc başii, tenorii şi

baritonii. Când s-au mai liniştit treburile,

odată cu reconstrucţia, s-au ctitorit hurdubăi

cu nume de teatre, în care artiştii au fost

arte


adunaţi de prin toate cotloanele ţării. Li s-au

impus ca obiectiv principal, să edifice şi să

ridice în slăvi prin intermediul odelor

conducătorii iubiţi şi epocile de aur şi

împliniri măreţe pe care le trăiau. Erau mai

liniştiţi, mai uşuraţi, stăteau la cheremul

permanent al cuiva, primiseră şi

apartamente de serviciu, chiar dacă erau

construite din cutii de beton, ei tot

mulţumiţi erau. Indirect, s-a ales şi cultura

cu ceva. Pe lângă odele interminabile şi

slăvirile pompoase, artistului i se mai arunca

din când în când câte-un ciolan metaforic,

din măduva extrasă se năştea câte-un

Trubadur, câte-un Rigolett

sau câte-o Traviattă. În

decursul anilor lăcaşurile

respective şi-au format un

public cu tradiţie.

Odată cu trecerea

deceniilor clasele sociale

s-au săturat de primii fii ai

ţării. Unii s-au sinucis şi au

fost incineraţi, alţii au fost

otrăviţi sau au fost

executaţi. Artistul a fost

nevoit să se descurce din

nou singur. Cei rămaşi la

putere aveau impresia că îl

finanţează, deşi nu dădeau

doi bani pe dânsul. Venise

era telefonului mobil. În

saloanele cu program

specific de caffe concert comunicau peste

programul artistic şi peste umerii

protagoniştilor: „Te distrezi bă? Ţi-e bine?

Hai noroc!” Un nou curent artistic se

născuse: dansul pe cub, consumaţia sau

cântul despre moartea de ciudă a

duşmanilor şi banii fără număr.

Zeii m-au trântit în văgăunile

balcanilor. Ca un fost meloman al Olimpului,

nu îmi mai rămânea nimic de făcut decât să

sălăşluiesc pe acolo. Am surprins artişti

călătorind prin podurile vagoanelor, însetaţi

să îşi exercite portofoliile de cunoştinţe

pentru societăţi mai bune. Făceau parte din

categoria celor cărora li se solicitau vize. Un

altul îşi fructifica destoinic concediul de

odihnă. După un sezon întreg de muncă

asiduă, protagonistul meu se apucase să

şofeze camioane prin văi şi drumuri

întortocheate şi să descarce mobilă. O căra

cu spatele, treaptă cu treaptă, etaj cu etaj, se

opintea, acapara forme sisifice. Se mai

întâmpla uneori să mai şi încurce adresele.

Beneficiase din plin de aplauze, de hrana sa

spirituală, îşi umpluse cu ele podul care

dădea să se rupă. Omul nostru se decise să

mai ia o pauză. Avea acum nevoie de o altă

hrană, una cu care să îşi

plătească ratele la bancă,

datoriile la întreţinere, să

îşi cumpere haine, să îşi

întreţină maşina second

hand şi să îi asigure

temporar un oarecare trai

copilului. Eroul nostru fuse

felicitat de însuşi

directorul trustului de

mobilă, avea de-a face cu

primul balerin din

industria Ikeei care venise

la ei în Italia să se sinucidă

în concediu şi să le care

mobila. Se inspirase după

un alt coleg de-al său, care

după orele de activităţi

teatrale şofa şi descărca

rulmenţi de peste cincizeci de kilograme.

Artistul este un messager, un

ambasador al epocii sale. Preia mesajul

contemporaneităţii şi îl reflectă mai departe.

De pe un nor, de acolo de unde şedeam,

zăream un autocar pe drumurile

întortocheate ale Montenegrului. Venea din

Croaţia. Era înţesat cu astfel de ambasadori

şi era escortat din ambele părţi de maşinile

poliţiei, cu girofarele puse în funcţiune. Erau

primele tentative de împăcare ale celor două

state care se măcelăriseră mai deunăzi, de îşi

pierduseră şi câte nouă inşi dintr-o familie.

La spectacol participaseră oameni clasaţi la

arte

13


nivel înalt, terminând treapta socială cu

miniştri. Pe spatele artiştilor se duceau

primele negocieri şi mediatizări

interstatale...

Neputinţe, văicăreli, restructurări,

posturi blocate, arta dusă la nivel birocratic.

Cei de jos au cam uitat de noi. Lăsau legile la

domeniul constituţiei modificate după bunul

plac, nu îşi mai dădeau seama că aceste legi

puteau călători până la noi, că ne puteau fi

lăsate nouă, celor de sus, pentru interpretare

şi schimbare.

Nu am putut rămâne indiferent la

această rătăcire. După Prometeu, a venit

rândul meu să enervez

Olimpul. Am dat artistului

speranţa, i-am dat să bea

în ascuns din licuarea

iniţiativei, i-am dat idei, l-

am învăţat să se ridice

singur, să nu mai fie un

bun sau un cherem, să nu

îi mai ridice pe alţii pe

umerii săi dacă urcarea nu

era reciprocă.

Credincioşi şi

necredincioşi. Pe cei cu

credinţă în mine i-am

învăţat că îşi aveau un loc:

puteau înfiinţa cabarete,

puteau preda celor care le

călcau pe urme, puteau

ţine conferinţe, susţine

seminarii, puteau participa în comisii de

jurizare, colaborări cu televiziunile; un joc

infinit al cărţilor pe care le deţineau... Mare

amploare au luat în drumul lor cei care m-au

ascultat. Recunosc, mai dădeau şi de piedici

în calea lor femininele balerine de la cabaret,

căci nu eu am băgat râcă între pământeni şi

i-am despărţit pe zone geografice. În zonele

centrale li se aruncau flori la picioare, pe

când, cu cât onorau evenimente mai spre

sud, cu atât îşi auzea comentariile unor

burduhănoşi, cu lanţuri de aur atât de groase

la gât, încât nu mai puteau să şi le ridice:

„Centura dom’ primar! Nu trebuie să căutaţi

centura, că vine ea la dumneavoastră, hă, hă,

hă...”

I-am îndrumat. Le-am acordat mii de

ore din timpul meu nemuritor, i-am călăuzit.

Au învăţat să se orienteze şi să nu se mai

bată cu morile de vânt, să le lase să

funcţioneze aşa cum erau, căci şi ele îşi

aveau rostul: produceau făină, să îşi îndrepte

vârful lăncilor în altă parte şi să

convieţuiască în paralel cu acele mori. Cei

care m-au luat în derâdere nu s-au adaptat.

De la artă au trecut la şoferie,

administraţie hotelieră, florării, zidărie,

pescuit, şomaj... însă

artiştii care au băut din

licuarea iniţiativei, furată

de mine din Olimp, au

acaparat vertiginos căi

ascendente, ireversibile,

cei care i-au umilit, i-au

denigrat şi i-au înfometat

atâta timp, i-au etalat

replici manageriale de

tipul: „Dacă nu-ţi convine

pleacă, că nu te ţine

nimeni aici!” nu mai ştiau

cum mama dracului să îi

aducă înapoi, căci, îşi

aveau şi ei sindrofiile şi

normele.

Încă îi mai

ameninţau anemic cu

diverse tehnici de management: „Vom

întocmi comisii de disciplină!” Artiştii mei

începeau să le cam râdă uşor în faţă, să le

contracareze clauzele manageriale cu altele,

trimise din cer de la mine: „Ştiinţa şi

raritatea se plăteşte. Nu ne mai supăraţi! Noi

putem crea războaie dar putem duce şi la

încheierea lor, putem încropi state, dar

putem duce şi la dezmembrarea lor, însă cel

mai mult putem transmite în timp şi în

spaţiu mesajul unei civilizaţii, lăsaţi-ne să

existăm!...

arte


poezie 13-18

Marius-Adrian Ionescu

Ora noastră

Priveşte cum timpul

s-a oprit la comandă

şi a adormit cuminte

ca un bebeluş:

Uite-aşa, special pentru noi

Să mai stăm să vorbim

oraşul să-l bântuim,

să ne rătăcim cântându-ne

poveştile pe străzile

din ce în ce mai pustii

ale oraşului

din ce în ce mai prieten...

Ca într-un vis

Sunt sătul să tot privesc

doar o veche poză

dintr-un album,

nu pricep de ce un vis

trebuie să se destrame în fum,

însă mâine-n zori de zi

am să plec spre tine singur

pe drum.

Nu îmi pasă dacă-i soare,

nu îmi pasă de-i furtună sau nor

am s-aleg trenul cel bun

către tine să mă ducă în zbor

şi pe ritm de rock'n'roll,

roţile m-or duce mult mai uşor.

Sunt liber iar pe drumul meu

sunt liber iar şi nu-mi pare rău.

Am s-alerg pe-un drum deschis către paradis.

Dacă vii şi tu, vom trăi ca într-un vis!

Stau cu ochii-acum pe geam

contemplând schimbătorul decor;

am ales trenul cel bun

către tine să mă ducă în zbor.

Am s-ajung la tine-acasă

obosit, dar totuşi triumfător...

Alerg printre stele

Gândul meu de-ar zbura

către tine cândva,

ai putea să-l strângi în braţe

ca pe-o stea?

N-am să-ntârzii un ceas,

nicio zi, niciun pas;

voi porni la drum şi nu am

să mă las!...

Alerg printre stele

în visele mele

alerg, rătăcesc,

dar tot nu pot să te găsesc...

Alerg printre stele

în visele mele

alerg, rătăcesc

şi-aş vrea să pot să te răpesc.

Într-o zi voi afla

care este taina ta,

unde te ascunzi, pe care drum de stea.

N-am să-ntârzii un ceas,

nicio zi, niciun pas;

voi porni la drum şi nu am să mă las!...

poezie

15


Adrian Grauenfels

Not XX

mă rănisem în mod intenţionat

ca să capăt un plasture roz, pus în X peste rană

sora a bifat un X în formular

apoi a zis neXt pe coridorul plin cu răniţi

de mic mă jucam la maşina de scris a mamei

băteam XXXX peste teXtele ei frumoase

Femeile iubite capătă cercei X, făcuţi din sânge

Se scriu poeme doar în X şi Y

Erotica unora e doar XX

Pornografia justifică XXX

Fără X am fi aberanţi, surzi,

cu pantalonii căzuţi,

cu ochii cârpiţi

înainte de eXamene

la geometria eXtrapolată,

scrisă eXemplar de

eXemplu, la un eXtemporal

eXhaustiv despre

eXpresionism şi lovitura în

pleX, mamă ce perpleXe

priviri aveau fetele,

le însemnam în gând cu X,

cu L de la love (în latină) ca

să facem paX între noi

să fie armonie, să nu ne năpădească ierburi

sau peşti fără solzi, nici statistica

infertilităţii de după război, când primeşti o

grenadă desfigurantă în faţă

şi eşti dus cu targa la infirmerie, acolo

capeţi un număr bizar cu 5 cifre, un X pe

pieptul nebronzat de soare, ca să zaci

mirosit de pisicile strânse în jur, în

aşteptare.

Ovidiu Dinica

Bunicii

Picioarele lor au însămânțat

văzduhul cu războiul de o sută de ani

de cincizeci de ani

de ieri de astăzi

cu ploaia cu ninsoarea

cu tine cu mine

apoi au însămânțat

în plămânii lor

cu sângele ploii

al ninsorii

cu uitarea

până când văzduhul

i-a pierdut ca semințe.

Timp

călăresc pe urma cuvântului plat

împing cu o vorbă

continente de săpun

pe calea răspunsului trist

mă înconjoară verbul a fi în şansa minciunii

descifrate în aval

singur timpul ca un copil nedorit

recită în lumea albastră

a focului viu tăcuţii psalmi

nefiresc transcrişi din grăunţe de nisip

pe cerul ce arde speranţele vi

poezie


Florin T. Roman

Cadenţe hibernale

E decembrie.

În văzduh pluteşte,

pe aripi de vânt rece, dragostea.

Ninge iar peste ţara mea.

Undeva, departe,

la poalele unui munte

cu creste cărunte

se odihneşte un sat

de vreme şi de lume uitat.

Satul trimite spre norii târzii

rotocoale de fum cenuşii...

E noapte.

Luna pătrunde prin vitralii

de biserici încă nezidite,

tandru, discret,

în naosul sufletului meu de poet

şi mă mângâie cu raze piezişe

pe câteva versuri încă nescrise.

Gândurile rele

nu mai au putere,

gândurile bune

încep să se-adune

şi să se aştearnă,

molcom, delicat,

precum omătul peste un ogor arat,

pe o coală albă de hârtie.

(Aşa s-a născut această poezie).

Şi încă ceva:

În văzduh pluteşte şi inima mea,

sub formă de fulgi de nea.

12 decembrie 2014

Serafim

Ceasornic al orelor târzii,

Sfânt!

Ceasornic al clipelor pustii,

Sfânt!

Foşnet veşted de verb „a iubi”

Sfânt!

Hotare de inimi golite, zdrobite,

Domnul Savaot!

Uneori cerul e mult prea albastru,

alteori adevărul e mult prea adevăr.

Dar şase perechi de aripi

umplu cerul

şi adevărul

de strigarea lor…

Greu de priceput

Iisuse Hristoase,

Iisuse Hristoase,

cum poate obrazul Tău

încape

atâtea săruturi de trădare,

în fiecare zi,

de mii de ani,

de pe icoane adunate?

Iisuse Hristoase,

Iisuse Hristoase,

cum poate fruntea Ta

să asude

atâtea pungi de arginţi,

în fiecare zi,

de mii de ani,

de la atâtea Iude?

poezie

17


Ion Ionescu-Bucovu

adio, eu plec undeva...

adio, eu plec undeva

adio, eu plec undeva,

unde e lună plină, cerul senin,

nu mă mai întorc,

nu vreau să mai vin,

acolo cerul e-abastru și foarte clar,

de ce să mai vin, de ce să apar,

e lumea murdară

pe-aici pe la voi,

e în zori și e iarnă,

mă trage jocul la o

povarnă,

aș bea tot amarul din mine,

nu-i viață de om, e viață de câine,

ninge-n vitralii aprinse,

translucide ferestre,

vino cu mine, maiestre,

vino să explorăm lumile noi,

fără vânturi și ploi,

să ne-așezăm pe un plaur,

unde Ofelia are părul de aur,

unde fulgii de zăpadă

stau în cuiburi să ne cadă,

veacul măcinat de ornic

să ne fie mai statornic,

să-ți speli fața de belele

cu lacrimioarele mele

să clădim un nou Ninive,

plin de rame sub ogive,

cu efebi, candori și vise

în seraiuri paradise;

ochiul nehrănit de sori

se hrănește cu erori,

în gura lumii avide,

ochiul tragic se închide

și în muzici desuete

ne-necăm în râul Lethe

nu mai vine nici Orpheu,

lângă suflețelul meu

doarme lira lui în vis...

oare ce dor l-a ucis?

luni, 19 decembrie 2016

mă doare

Mă doare frunza căzută în noroi

Și lacrima dulce din ochii tăi,

Mă doare ceasul ieșit din pereți

Și moartea când curăță vieți.

Mă doare cuibul sălbaticei Lede

Când nimeni, sărmana, n-o vede,

Mă doare iarna cu viscole albe

În cuib de stihie cu stele și salbe.

Mă doare minciuna din rătăciri

Și visele sterpe ce n-au împliniri,

Mi-e drag să privesc peste munți

Când stelele nopții cad peste punți.

Când trist nu mai am aer și cer,

Mi-e drag să citesc din Homer.

Când pragul vieții îmi este mai rar,

În cale seamăn praf de mărgăritar.

Cu mâna slabă de poet subțire,

Mai scriu adesea câte-o suvenire,

Și viața mi se luminează brusc,

Când fac din ea un sarcofag etrusc.

poezie


Agafia Dragan

Aceeaşi zi, acelaşi mâine

Te întrebi ce fac?

Stau în planul sferic

al unui gând

cu faţa întoarsă spre apus

citesc, iubesc sau tac,

despic amurguri

cu umbre de la răsărit;

din ziduri curg păpuşi de ceară

şi dintr-un capăt până-n altul,

un pianist nebun repeată

acelaşi monoton motiv,

se împiedică mereu de acelaşi prag.

Mă întrebi, ce fac?

O, iarăşi scriu, vorbesc năucă,

pe clape de pian dezacordat.

într-un simulacru de eufonie,

aceeaşi clapă, acelaşi sunet

învie linii subţiri şi imprecise

în camera albă cu patul nefăcut.

Dacă aş mai fi...

Dacă aş mai fi cea de ieri

aş împărţi cu ţine nuditatea iubirii

aş contura ispita cu păsările focului

discretă cum e luna la pătrar

să luminez aşternutul,

cu gust de piersică şi sare

până când dimineaţa firul şi-l toarce

tras din coama nopţilor pârguite

de plăceri

Dacă aş mai fie cea de ieri

ţi-aş respira lâncezeala

înrourată de patimi şi şoapte

până când din inima noptii se recită ziua

într-o cafea amară

satisfăcut

ai spune bună

sânilor şi pântecului în care

te-ai adăpostit

înainte de a reîncepe istoria

cotidienelor treburi.

Maria Călinescu

Visul încolțește în cuvinte

aripi îmblânzite

își continuă zborul dincolo de iluzii și vis

deschid cărări prin păienjenișul timpului

lasă în urmă

adierea blândă să-mi mângâie auzul

cu o avalansă de sunete

ce se rostogolesc în clepsidra inimii

pe un petec de gând încropesc cuvinte

parcă smulse dintr-un joc de lumini

când timpul toarce grăbit peste lume

umbrele nopții

răspândind incertitudinea

un amestec de emoție

dizolvă rolul meu uman

în cețurile harțuite de umbre și lumini

norii se izbesc de mareția cerului

se sparg în mii de lacrimi cristaline

zborul aripilor devine un vis real

preludii întregi de jurăminte

vor rămâne înscrisuri pe file de cer

păstrate peste secole de bunătate și iubire

visul încolțește în cuvinte

(de care nu m-am rupt nicicând)

devine real în locul în care credeam

că e prea mult, și prea târziu...

poezie

19


Trăim un secol de contraste cum n-au mai fost, dar poate-or fi

În viitor, mai mari și poate, nu vom mai ști ce-i libertatea –

Sfârșit-au dictatori feroce, precum a fost și Ghadafi,

Dar libertate tot n-avem, căci ni-i călcată demnitatea.

Abundă azi tehnologia în tot ce vrei și nu te-aștepți,

Dar exigențele sunt multe și tot mai mult de cheltuit –

Lucra odinioară tata, care trecut-a printre drepți,

Și-ntreținea familia – azi, toți lucrăm și-a trebuit

În câmpul muncii cum se spune – tribut de muncă și efort,

Să dăm întreaga națiune pentru câțiva mai hrăpăreți,

Ce-au locuit în a lor țară până mai ieri afară-n cort

Și au găsit aici belșugul pentru cei hoți și ziși „isteți”!

Oligarhia financiară ne stoarce cu dobânzi veroase,

În restul lumii, modice, la noi sunt duble, chiar triplate –

Economia o sufocă prin speculă și mari foloase

Dar ne vorbesc neaveniții doar de profit și libertate!

Când sonde au ajuns pe Marte ca un triumf pur tehnologic,

În Apuseni n-avem curent, mai scriu copiii la opaiț -

I-aș întreba pe potentați cu a lor gușă: „Asta-i logic?,

Mai faceți mult la lemne frecții ca să le dați apoi cu baiț?”

Un secol cu așa contraste nu a mai fost, dar îl trăim,

Obezi sunt unii, subnutriții tot intră-n oastea celor drepți –

Dar dac-ar exista voință efortu-ar fi total infim

Să îi hrănim pe toți ca frații, dar la bogați, ce să aștepți!?

Nelu Preda

Secolul XXI

poezie


Camelia Ardelean

M-ai mângâiat cu slove...

M-ai mângâiat cu slove din coajă de copac,

Pe-un pat din răsărituri și veri imaginare,

Mi-ai desfrunzit surâsuri ce-n rouă se prefac

(Prin aripă de flutur, lumina stea îmi pare).

Am înțeles îndată că mai există „noi“,

Sub raze destrămate de frig și așteptare;

Prin ropote de vise și gemete de ploi,

Apusul din privire devine sărbătoare.

Mi-ai explicat afabil că valurile mor,

Ducând cu ele timpul sfărmat de întuneric,

Că astrele ne cheamă cu strigăte ce dor,

De gândurile negre primează pe generic.

M-ai ridicat din cețuri cu gustul de catran,

În clipa tot mai scurtă, avidă și pustie,

Mi-ai descheiat simțirea de lacrima în van,

Închisă-n orizonturi, mustesc de poezie…

Aveam cândva doar nuferi în privire

Aveam cândva doar nuferi în privire,

Petale se brodau în ochii mei,

Pe trupul meu, suave flori de tei

Își împleteau parfumul în neștire,

Iar frigul arctic – un bătrân sihastru,

În oaza-mi vie, nenăscut părea,

Răstimpul – un ponton de catifea,

În primăvara unui veșnic astru.

Ce plin de sensuri socoteam apusul,

Când ploaia, pelerina-și dezbrăca!

(„În lacrimă de stea te-aș încrusta”,

Își da semețul cer cu presupusul.)

Cândva vâsleam pe-o apă cristalină,

Pe luciul său, grimasele lipseau,

Acrobații secundele făceau,

Dar șnurul e prea firav să mai țină…

Mihai Ștefan Arsene

de iarnă

afară ninge ca în basme

așterne iarna fulgi pufoși

iubito spune-mi câte astre

se văd prin norii găunoși

afară-i ger de zici că nu e

timp de trăit să fi rămas

iubito spune-mi câți pești iarna

caută aer pe-nnoptat

afară-i zvon de clipe pieritoare

așteaptă oul timp curat

iubito spune-mi noaptea care trece

câți dorm și cine-i treaz cu-adevărat

Licărul din pietre seacă

omoară-mă iubito dar să nu plângi

când licărul din pietre seacă

când pe la colțuri vezi

oameni cum în gunoaie caută

o zi mai bună

din câte-au mai rămas

și o sticlă de bere

să uite

că sunt de pripas

să uite inima le cere

și-i vezi la colțuri așteptând

o pâine

un ban

o lumânare aprinsă să țină veșnicia toată

omoară-mă iubito dar să nu plângi

când licărul din pietre seacă

un cârd de ciori s-a aciuiat pe aici

și nici de arunci cu piatra

nu mai pleacă

poezie

21


Nicu Doftoreanu

Tangoul iernii

Ca să smulgi Pământului

Tainele-adâncului

E PREA MULT!

Norii-ncercărilor

Udă bătrânele scoarţe de arbori

IAR ELE,

Care-au căutat cerul,

Au văzut că AERUL

E aliatul LUI,

Al Pământului,

Şi-s grele... de dor de vară!

De-aceea sfâşie aerul umed şi rece

Cu imnul lor mut...

Tăcut...

Pe crengile care s-au ridicat invocând

Timpul ce trece..

Pentru că

... A te smulge Pământului...

E PREA MULT!!

Tangoul anotimpului jocului cu viaţa

(Numai Copiii...)

NUMAI COPIII SUNT VII CU ADEVĂRAT!

Numai copiii,

Pentru că numai ei mai ţin minte

ce au simţit când s-au zbătut pe aripile vieţii!

Numai Ei....

NOI,...

Noi am început să primim,

Picurat,

Puţin câte puţin:

Cu fiecare pas înainte,

Cu fiecare renunţare,

OTRAVA TRISTEŢII!

– Oare când mi-am trădat copilăria?!

– Eram în tinereţe când am simţit gustul bătrâneţii?

– Doar ştiam că...

... NUMAI COPIII SUNT VII CU

ADEVĂRAT,

Căci numai EI ştiu,

Pentru că n-au uitat încă,

Cum se zbat cu adevărat

ARIPILE NEMURIRII!

NOI,...

Noi am început să simţim picurată în gânduri,

Cu fiecare zâmbet dăruit veşniciei,

Cu fiecare joc pierdut,

OBOSEALA!

La început am jucat pe teren propriu,

Zgârâindu-ne în cădere,

pe ici pe colo

GÂNDURILE,

Apoi,

Când am relut filmul cu încetinitorul,

Ne-am dat seama că nu mai putem da înapoi,

Cu toate că ştiam

Că... figurile drămuite-n cursul jocului erau sortite uitării!

De aceea am introdus în joc rezerve de speranţe clasice,

Însă,

Lipsite de experienţă,

Ele nu au profitat de oboseala adversarului...,

Cu toate că ştiau că...

... NUMAI COPIII SUNT VII CU ADEVĂRAT!

Numai EI..

NOI,

Noi am început să murim câte puţin:

Cu fiecare dragoste,

Cu fiecare dezamăgire:

Întâi ne-au murit jucăriile

Păstrând doar o mică cutiuţă cu inima mamei,

Apoi ne-au murit visele...

Ne-a trebuit atîta timp

pentru a descoperi în cele din urmă că...

… NUMAI COPIII SUNT VII CU ADEVĂRAT!

ÎN TOATE ANOTIMPURILE!

poezie


cafeneaua cu peniţe 19-23 (dezbateri)

Laurenţiu Fulga

Interviu cu filozoful Sorin Cerin

Sorin Cerin, filosof, autor de aforisme,

eseist, poet şi prozator roman, s-a născut pe

25 noiembrie 1963, la Baia Mare, pe numele

Hodorogea Sorin. Din 1987 ia numele de

Cerin prin căsătoria sa cu Cerin Mariana.

Motivează acest gest prin faptul că era fiul

vitreg al celui căruia îi purta numele.

Prof.univ.Dr. Ion

Dodu Bălan considera

despre Sorin Cerin ca

„este un autor de studii

filozofice pe teme

îndrăzneţe şi ambiţioase

despre nemurire,

efemeritate şi eternitate,

despre moarte, neant,

aneant, credinţă, dor, etc.”

Aflaţi mai multe

despre filozoful Sorin

Cerin în interviul de mai

jos.

Domnule Sorin

Cerin, ştiind ca aţi scris filosofie, proză,

poezie dar mai ales literatură sapienţială,

adică cugetări, aforisme, am dori să ştim

faţă de care dintre acestea se simte mai

apropiat scriitorul şi filosoful din

dumneavoastră?

Mă regăsesc în fiecare, fapt pentru

care am încercat să îmbin anumite domenii

cum am făcut în cele şase volume care

compun Culegere de înţelepciune, carte

aparută la editura Eminescu, anul trecut.

Chiar dacă scriam o cugetare, aceasta

exprima nu numai un anumit sens filosofic

cât şi o trăire poetică. Iniţial am scris alte

câteva cărţi de filosofie. Chiar dacă iubesc

filosofia am simţit mereu că-i lipseşte acea

poezie inerentă prin care Dumnezeu a clădit

aceasta lume cu iubire. Cum altfel ai putea

eprima filosofia dar şi iubirea în teoria

existenţei de exemplu, sau ontologie cum o

denumesc filosofii decât dând enunţurilor o

tentă poetică.

An de an am văzut noi şi noi apariţii

editoriale semnate Sorin Cerin, anul trecut

de exemplu aţi scos şase volume, cinci de

aforisme şi unul de poezii. Până unde va

merge acest urcuş

editorial?

M-am axat mai mult

pe cugetări în ultima

perioadă. Anul trecut am

publicat cele cinci volume

care alcătuiesc Culegere

de înţelepciune, fiindcă cel

de-al şaselea intitulat

Revelaţii 21 decembrie

2012 a apărut cu un an

înainte, în 2008. Toate

acestea au fost traduse ca

să apară în toamna acestui

an în Statele Unite.

Am văzut pe pagina

dumneavoastră de autor

de pe Amazon.com şapte

apariţii editoriale recente

avându-l ca editor pe celebrul

Amazon.com, cum puteţi să explicaţi

această situaţie nemaiintâlnită în peisajul

filosofic sau literar al unui filosof sau

scriitor roman?

Este adevărat. De curând au apărut pe

Amazon.com şapte cărţi. Sunt cele şase

volume din ciclul Culegere de înţelepciune.

Pentru cei care doresc să cumpere toate cele

şase volume într-o singură carte pot să o

facă, apărnâd şi în formula unei singure

cărţi. Fiindcă ar fi avut câteva mii de pagini,

doar Revelaţii 21 Decembrie 2012 are cinci

cafeneaua cu peniţe

23


sute de pagini, fiind unul dintre cele şase

volume, editorii au hotărât să-i aloce un

format uriaş şi astfel să ajungă undeva la

vreo opt sute de pagini.

Referitor la ediţie, am citit că au

apărut în ediţie Kindle. Ce anume

înseamnă aceasta?

Deocamdată au apărut în ediţie

electronică, putând fi accesate pe iPod-urile

Amazon.com dar în zilele următoare vor

apărea şi în ediţie paperback, adică pe

hârtie, toate cele şapte carţi.

Pe plan mondial am văzut ca aveţi un

succes deosebit. Aţi

apărut alături de mari

nume mondiale pe

paginile elitiste de citate,

atât americane cât şi

europene sau asiatice.

Pagina de autor de pe

Amazon.com da o

imagine a valorii

dumneavoastră ca autor.

Spun asta fiindcă ştiu cât

de mare notorietate

trebuie să ai pentru a

avea o pagină de autor pe

Amazon.com! Şi eu am

încercat să inserez

anumiţi clasici români

dar nu am reuşit...

Prima apariţie pe

plan mondial am avut-o în ianuarie 2004 cu

romanul Destiny. Abia acum, după aproape

şapte ani, am primit vestea că cei din stuff-

ul central al Amazon.com au decis să facă o

astfel de pagină cu mine. Mi-au scris în

acest sens.

Ce alte apariţii editoriale semnate

Sorin Cerin vom putea citi în Romania?

Chiar şi cărţile în limba româna vor fi

scoase pe viitor tot pe Amazon.com. De

curând am primit o astfel de ofertă din

partea dânşilor. Astfel ca cei care vor dori să

citească din mine o vor putea face

comandând cărţi gigantului american

Amazon.com, atât în format pe hârtie cât şi

electronic, sau Kindle, adică pe iPod, mobil

sau alte surse care pot stoca informaţia.

Zilele trecute cineva a deschis şi o pagină

Facebook cu mine. Ceea ce m-a bucurat a

fost modul cum a reuşit să selecteze

linkurile care duc la opera mea. Nu ştiu cine

este persoana dar ţin să-i mulţumesc.

Ce proiecte aveţi pe viitor?

Cred că la aceasta întrebare este cel

mai greu de răspuns. Eu nu-mi fac

niciodată un proiect scriitoricesc pentru

viitor. Trăiesc prezentul şi

atât. Scriu atunci când

simt că am ceva de spus,

ca o lacrimă din

Dumnezeul creaţiei care

spală faţa gândurilor mele

cu iubirea şi destinul care

se vor reliefa în opera

mea. Dacă aş fi fost

întrebat acum doi ani de

cineva ce planuri aveam

pentru viitor nu aş fi putut

să-i răspund că va urma să

scriu nouă cărţi. Cred ca a

fost perioada mea de

apogeu în calitate de

autor. Poate va fi şi pe

viitor. Cine ştie. Doresc să

le mulţumesc şi pe această

cale celor care prin criticile lor, prin

gândurile lor scrise despre opera mea, m-au

încurajat să merg mai departe. În mod

deosebit le mulţumesc domnilor Acad.

Gheorghe Vlăduţescu şi prof. Univ. Ion

Dodu Bălan.

Vă mulţumesc pentru interviul

acordat şi sper că voi citi şi alte pagini la

fel de profunde ca cele din Culegere de

înţelepciune, pe care le recitesc de câte ori

am posibilitatea.

sursa: http://www.news20.ro/articol_Interviu-cu-

filozoful-Sorin-Cerin_16850.html

cafeneaua cu peniţe

http://www.news20.ro/articol_Interviu-cu-filozoful-Sorin-Cerin_16850.html

http://www.news20.ro/articol_Interviu-cu-filozoful-Sorin-Cerin_16850.html


pagini internaţionale 24-27

Lorenzo Landini

Italia

“E’ COMPIUTO”

Tradito, frustato, portato in giudizio

in mezzo ai ladroni subisce il supplizio.

Perfetto , innocente, sovrano d’amore

lo mettono al palo, gli spezzano il cuore.

Guariva gli infermi, capiva la gente

venuto nel mondo a servire umilmente.

Non gli hanno creduto, neppure onorato

cedendo la vita l’umano ha comprato.

Inchiodato sul palo rifiuta l’aiuto

capisce il mandato gridando „è compiuto!”

Sembrava morir senza lodi ne onori

ai piedi la folla, la legge, i signori.

Il cielo s’infuria i lampi son sorti

sobbalzano la Terra e i sepolcri dei morti.

Ha dovuto aspettare per tutta la vita

che la ricompensa gli è fosse servita.

ALTO TRADIMENTO

Giurasti fedeltà, giustizia, amore,

due corpi separati e un solo cuore:

davanti a te vedevi il paradiso,

un bacio per saluto e un bel sorriso.

Ma come puoi tradir tanta bellezza?

avendo un solo cuor, cosi si spezza!

ll bacio non c’è più, il sorriso spento

si va dal paradiso allo sgomento.

Un bimbo sta piangendo sconsolato

è nato in paradiso, ora è all’inferno:

lmplora nel suo dolore a fll di fiato

Sia maledetto il giorno in cui son nato

MONDO

Mondo: è correre nei prati

col cuore di un bambino,

aver con te i tuoi cari

poter stargli vicino.

Mondo: è cogliere un fiore

portarlo alla tua mamma:

Dirin ti voglio bene

Sei la mia dolce fiamma.

Mondo: è fare una carezza

al viso di una donna,

toccargli i suoi capelli

potergli dire nonna.

Mondo nasce un bambino,

nudo di sentimenti,

lascia che riempia il cuore

di tanti bei momenti.

L’ALBA

Nel cielo si spengon le stelle

riapre il sipario sul mondo

intravedi le cose più belle

tu le vedi iniziando dal fondo.

Anche il bosco si sveglia in un canto

alla luce ora inneggian gli uccelli

si dissolve ancor più il nero manto

ogni cosa ha i contorni più belli.

Dal levante si eleva il segnale

si prepara la Terra all’evento

come sposa già in veste nunziale

nell’attesa è immortale il momento.

La rugiada or s’accende d’incanto

le sue gocce diventan scintille

lo scenario è da se reso santo

sorge un sole ma a te sembran mille.

pagini internaţionale

25


Lizette Ramirez Ferrer

Puerto Rico

Tu amiga

Nocturna.

Rebosante estoy de ti

desde mi balcón

se divisa una estrella,

eres tú, a mi alma llegas

como la luz que en tus ojos brilla.

Y tú solamente me llamas amiga.

Aprehensiva.

En cada recodo de mi pensamiento,

insondable fisura secreta en mi interior

guardián absoluto en tu recuerdo, tu calor,

suspirando mi ser que por ti respira

y tú solamente me llamas amiga.

Exiliada.

Como el peregrino que marcha

hacia lejanas tierras,

Y aunque tu recuerdo en mi se encierra

haciéndome en las redes de tu amor cautiva

tú solamente me llamas amiga.

Amándote.

En la certeza de ser tonta

universal y efímera verdad,

y si he de condenarme a la frialdad

en el mar de tu lejanía,

no importa

me seguirás llamando amiga.

Juramento

Y en cada amante

en cada amigo,

en cada piedra en mi camino

te amaré...

Yo seré la más callada

de todas las que transiten

los senderos de tu tumba.

No me anunciarán voces extrañas,

ni envolturas de luto

cubrirán mi cuerpo.

Sólo he de ser,

esta alma que te ama, que te extraña,

lágrimas, deslizadas cual cascadas,

sin el más absurdo reconocimiento.

Dolor de voces,

callado e irredente sentimiento,

llega a mis pupilas para decirte

¡Cuánto te amo!

¡Cuánto he de amarte!

¡Que importa este mundo

de flamígeras fantasías

si tú ya no estás!

Descendiendo distancias

de tristezas sin freno,

estaré aquí...

Para decirte,

que he de ser la más callada

de todas las que deambulen

los senderos de tu tumba.

¿El luto?

Lo lleva mi alma peregrina

de vagar mis caminos sin tus pasos,

transmutando mi destino

para llegar hasta ti,

en la inmortalidad de nuestro tiempo...

Si he de ser la más callada

de todas las que leviten

los senderos de tu tumba...

De alguien que piensa en ti

todos los días de su vida...

pagini internaţionale


forum cronopedian

Lenuş Lungu

Vocea sufletului…

Totul e negru în jurul meu. Un spaţiu gol, infinit – se întinde în faţa mea. Privesc în gol şi nu mai văd culoare. Sunt în alb şi negru. Singură, într-un spaţiu gol şi plin de tăciune. Nu pot gândi limpede. Nu pot să disting răul de bine şi binele de rău. Nu pot să-mi dau seama cine sunt. Nu-mi ştiu numele. Mă plimb într-un vid infinit, inconştient şi plin de remuşcări, însă nu-mi dau seama de ce. Plâng. Sunt pierdută, disperată. Îmi vine să ţip, să mă zbat, să îmi audă cineva strigătul de disperare. Sufletul mă arde, de dor şi de iubire, dar tu departe ai plecat. Ţi-e greu să spui „îmi pare rău”. Mă aflu într-o cameră plină de suflete. Voci care murmură, şuşotesc şi strigă, femei, copii şi bărbaţi care mormăie cuvinte de neînţeles. Mă sperie. Mă fac să mă cutremur, să mă pierd într-o cădere nebună, continuă într-un vid. Simt că mă absoarbe o gaură neagră, invizibilă. Azi sunt în negru. Azi port doliu pentru suferinţa mea. Azi sufletul îmi plânge. Cineva mă întreabă: „Ce ai?” iar eu îi răspund sec: „nimic.” Acele voci îmi inundă gândurile, mă fac să mă pierd şi să mă ascund într-un colţ, doar al meu. Unde nimeni să nu mă poată vedea. Auzul paşilor de plumb al unei siluete fantomatice în noapte, mă fac să mă cutremur de spaimă. Bătăile inimii mele se înteţesc atunci când aud paşii străinului apropiindu-se de mine chipul palid şi uscat. Îmi rânjeşte sardonic şi spune neîncetat: „Ţi-a fost dor de mine?”. Vocea îmi era cunoscută dar chipul îmi era străin… Nu recunoşteam acel chip de ceară… era vocea sufletului meu ce de disperare a ieşit din mine… să îmi alunge suferinţa, ca sufletul să nu mai doară… Cad, într-un abis necunoscut… De undeva din interior aştept lumina…

Tăcerea din mătasea nopţii

Rup din mătasea nopții steaua mea și-am învelit doar o dorință. Am ascuns-o pentru că timpul devenise scurt și mă presa trecutul să tai vechi rădăcini de somn și de trezire.

Rămăsesem blocată, pe marginea tristeții, în veghe, între ziduri nepăsătoare ce nu mă lăsau să zbor spre nori, punând frâu gândurilor toate. Aș fi vrut să mă preschimb în ploaie de stele ce mângâie cerul și din comete să-mi fac șuvițe aurii, dar am rămas aici pe margine de stâncă și apa mă cheamă. Mi-arunc privirea-n valuri și ochii adună stropi de rouă. Timpul pare prea grăbit... și mă simt blocată-n

labirintul lui cu mâinile întinse spre stele. Se răzvrătesc gândurile-n mine și secundele ticăie surpând turnul timpului. Caut un punct de sprijin pentru ziua ce vine, dar mă adâncesc în apa singurătății ce mă ascunde. Mă atrage încă flacăra aprinsă a dorinței și mă întreb de sunt aproape de firul alb al zorilor. Pentru o clipă, inima se scufundă în pace și simt parfumul noii zile ce stă să se-mplinească. Golul imens al durerii se-acoperă cu speranță. Privesc trecutul și nu îl mai vreau parte din mine. Sunt colțuri de stâncă prea multe, ascunse-n zăpezi și drumul nu mai e descoperit pentru

călătorii. Încerc să văd mai mult decât reflexia mea în ape și nu reușesc... Am clădit un vis pe un drum suspendat și îl străbat pe vârfuri, temătoare. Cu mâinile mi-am păstrat echilibrul și din ape și lumină au apărut culori de curcubeu. Viitorul m-a primit în brațele sale. Mai am timp suficient să ajung la visele mele? Voi mai avea forță să fac ceea ce am de făcut? Cred în ziua de mâine și mai descopăr speranțe în locuri în care sunt greu de găsit. Știu când să vorbesc, știu când să ascult și știu că singura cale e calea dreaptă. Am învățat din greșeli măreția clipei. Totul e un puzzle lăsat spre rezolvare. Păstrez dorința cu gândul că binele va exista mereu. Cu tot ce e bun și rău.

forum cronopedian

27


proză 28-33

Maria Giurgiu

Universul unde mă simt o prinţesă

Când mă întorc acasă în satul unde am

deschis prima oară ochii, după o lungă lipsă

lucrurile din casă se scutură din amorțire și

parcă atinse de o baghetă magică se trezesc

la viață. Rafturile bibliotecii din cameră se

scutură de praful uitării, sub care cărțile și

albumele cu poze vechi de familie au tânjit

luni de zile după o mână

caldă și iubitoare care să le

mângâie coperțile și să le

răsfoiască în căutarea

tainelor ascunse între

paginile lor îngălbenite.

Focul în soba mare de

teracotă din odaie a înviat

și el în această seară de

decembrie și duduie vesel

trosnind și luminând

încăperea cu scânteieri

jucăușe. Umbrele

lucrurilor s-au trezit din

amorțire și prind să

danseze fericite pe pereți

în penumbra încăperii,

laolaltă cu limbile

flăcărilor din sobă într-un

balet livresc. Frigul care se

încuibase încă de la

sosirea iernii în tăcerile nostalgice ale

zidurilor, se retrage în trombă din cameră,

pe fereastra deschisă, odată cu aerul de

încremenire, lăsând loc suflului proaspăt

ozonat ce năvălește pe aceeași fereastră și

aromelor de căldură și de rășină ce se

revarsă din sobă. Spiritul casei infiltrat în

inima lucrurilor dăruie încăperii o patină de

„vino încoace” care mă cucerește imediat și

mă invită la o seară tihnită, răsfoind pagini cu amintiri la gura sobei.

După ce mă schimb ies din casă cu

dorința de a merge la mama, nerăbdătoare

să o îmbrățișez după lunga despărțire și să

petrec seara cu ea. Mă așteaptă deja, căci

am vorbit mai devreme.

Țărâna bătrână a satului mi-a

recunoscut pașii, care atât de rar i-au

bătătorit ulița în ultimii ani și mă întâmpină

cu fastul cuvenit unui fiu rătăcitor, întors

acasă.

Dintre toți ai mei cei mai în vârstă mi-

a mai rămas doar mama, care mă întâmpină

cu lacrimi de bucurie în priviri. O

Îmbrățișez cu duioșie și inima-mi începe să

bată mai grăbită, înecată de căldura

lacrimilor simțind alături pâlpâirea

domoală de iubire ce mă învăluie, emanând

din fibrele plăpânde ale

acelui trup împuținat de

eroziunile agresive ale

vieții trăite într-o continuă

luptă cu vicisitudinile.

– Sărut mâna mamă

și bine te-am găsit! -Îi spun cu emoție în voce.

– Bun venit acasă,

fata mea! -Îmi șoptește ea,

zâmbind printre lacrimi.

Scot o batistă și îi șterg

obrazul ud cu piele ofilită,

luminat de o aureolă de

noblețe degajată de

sufletul ei cuprins de

fericirea revederii. Îi

zâmbesc fără multe vorbe

ca să nu mă năpădească

lacrimile ce le rețin cu

greu în gât. Astfel îmbrățișate intrăm în casă.

În treacăt cuprind cu priviri avide

camera părinților, care azi e locuită doar de

ea. Bunul meu tată ne-a lăsat plecând în

veșnicie cu vreo câțiva ani în urmă. A închis

ochii fără veste, lăsând un gol mare în

viețile noastre și mai ales în sufletul

înlăcrimat al mamei. Candela arde palidă

sub icoana pictată pe sticlă a fecioarei Maria

cu pruncul, așezată pe peretele de răsărit al

camerei și răsfrânge umbre domoale pe

fotografia lui. Din eternitate mă întâmpină

zâmbind jovial, cu obișnuitul său surâs în

proză


colțul gurii. Atârnat de un fir roșu cu

albastru de lână împletită deasupra iconiței

îmi trimite parfumul său un mănunchi de

busuioc uscat. Pe vitrina din colț într-un vas

de lut, mama a pus câteva crenguțe verzi de

vâsc. Se obișnuiește astfel pe la noi, în

preajma Crăciunului să se pună în casă

vâsc. Se spune, că îndepărtează spiritele

rele.

Atmosfera simplă cu patină ancestrală

de tradiție și credință mă transportă în anii

copilăriei, când eram eu însămi parte

integrantă a acestui mic univers al satului

meu. Îmi părea în concepția mea de atunci

o lume prea mare pentru

mine, căreia jinduiam să-i

cunosc tainele și

nemărginirea. Azi, prin

contrast aceeași lume

când o privesc cu ochii

omului adult cunoscător al

unor orizonturi

îndepărtate, mă face să mă

simt un uriaș rătăcit într-

un univers liliputan, prea

strâmt ca să-i mai

cuprindă setea de zbor al

sufletului. Cu toate

acestea, în mod paradoxal

am înțeles de mult, că nu

pot trăi prea mult departe

de acest univers al meu,

pentru că doar aici mă

simt acasă. Aici când mă

reîntorc, mă invadează o

bucurie curată, autentică ce-mi crește cu

adevărat aripi în suflet, mă face să mă simt

tânără și mi se înzecesc forțele interioare.

Pentru mine în sătucul meu e ascuns izvorul

cu apă vie ce face să-mi reînvie florile

sufletului, ofilite de prea multă înstrăinare și tristeți.

De când am pus piciorul din nou pe

drumul colbuit al satului mi-am amintit

cine sunt cu adevărat. Până nu demult, mă

simțeam în această lume largă asemenea

unui mărunt fir de nisip pe o plajă fără

margini. Acum mă simt ca o puternică și

însemnată prințesă a acestor locuri. De la

sosire mi-a crescut în suflet un zâmbet

fericit și nu reușește să mai rămână ascuns

doar în inimă, mi s-a lățit pe figură ca o

aureolă luminoasă. Mărturisesc că totul se

întâmplă aievea și simt metamorfozându-se

în mine tot mai prezent copilul de odinioară

ce aștepta sărbătorile de iarnă cu aripile

sufletului gata să zboare de bucurie cot la

cot cu îngerii de lumină, în căutarea minunilor din colindele Crăciunului.

Ne așezăm - eu și mama, pe fotoliile

din cameră dinaintea sobei de teracota ce

încălzește camera simplă cu macate de lână

așternute pe pat și pe pereți, țesute de ea și

de bunica Gherghina în lungile ierni apuse.

Abia ce am pătruns

pe tărâmul natal și

amintirile încep să se

amestece cu imaginile din

fotografiile tăcute, din

vitrină. Ne zâmbește din

amintirile mele și din una

din fotografiile înrămate

de pe perete bunica mea

cea năzdrăvană,

Gherghina. Lângă

fereastră deasupra unei

mese vechi de lemn

acoperită cu o față cusută

de mână, cu motive

înflorate în culori vii, se

sprijină pe perete un

dulap înalt cu rafturi tot

din lemn, plin cu mici

suveniruri: câteva cărți de rugăciuni, o

biblie veche pe care tata obișnuia să o

răsfoiască adesea și de fotografii frumos

înrămate ale celor din familia mea dintre

care unii sunt azi doar umbre palide în

arhivele amintirilor noastre. Privesc

fascinată împrejur și din fibrele obiectelor

îmi șoptesc icoanele dragi, povești și reînvie

în minte întâmplări, sub forma unor

flashuri ascunse în energii lor subtile, aureolate.

proză

29


Cepeha I. Mihai

Singur (1)

Vineri, ora cinci după-amiază. Şi-a terminat programul. Îşi ia geanta din cancelarie fără să-i bage în seamă pe ceilalţi şi iese din şcoală. Încotro? Îi e groază să se întoarcă acasă. Hoinăreşte pe străzi fără nici o ţintă. Ploaia care se porneşte îl obligă să se adăpostească la o terasă din parc. O

bere, apoi încă una şi încă... se fac vreo şase de toate. Culmea, nu se simte ameţit deloc, ar mai bea, dar e plin şi nu-i vine deloc să meargă la toaletă pentru a face loc. Nici măcar nu-i este foame.

Cheamă chelneriţa:

– Vreau o sticlă de vin...

– Nu se poate, domnule profesor! În

situaţia dumneavoastră nu am voie!

– Ce vrei să zici, Anuţă?

Anuţa i-a fost elevă nu cu mulţi ani în urmă, ba chiar şi diriginte într-o vreme. E o fată deşteaptă,

dar fără prea mult noroc. Nu vrea să-şi supere dascălul, aşa că îşi caută cu grijă cuvintele.

– Înţelegeţi dumneavoastră...

– Vrei să spui că sunt beat?

Fata răspunde făcându-i o propunere:

– Vă împachetez o sticlă...

– Am înţeles, copilă. Împachetează! hotărăşte dirigintele expediind-o către bar cu un gest al mâinii.

Fata se întoarce cu o sticlă învelită în hârtie şi o pune pe masă.

Zice:

– Să nu vă supăraţi pe mine, dar...

– Nici o grijă, Anuţă! E bine aşa.

Apucă sticla şi o pune în geantă alături de caietele cu planificări şi porneşte pe alee în sus, către zona mai puţin frecventată de plimbăreţi. Cum nu are umbrelă şi nici ploaia nu vrea să stea se adăposteşte într-un

foişor. N-are unde se grăbi. Aici sau acasă tot singur e. Cum umezeala îi pătrunse până la piele, făcându-l să se zgribulească de frig, scoate sticla de vin şi ia câteva înghiţituri pentru încălzire, numai că vinul peste bere începe să lucreze. Gândurile se adună şi-i dau asalt.

Au trecut patru ani de când e singur. La început a crezut că va interveni uitarea şi că se va obişnui. Mai apoi, trecutul s-a dovedit a fi

prea adânc înrădăcinat şi nu conteneşte să vină peste el cu încăpăţânare, făcându-l să-şi blesteme soarta, să înjure şi să caute vinovaţi. De unde vinovaţi? Nimeni nu s-a amestecat în viaţa lor, a

lui şi a soţiei, iar Cel de Sus nu poate fi făcut responsabil, chiar dacă e ispitit să o facă. Atunci cum?

– De ce a trebuit să mi se întâmple mie? se întreabă el în timp ce mai ia o înghiţitură din sticlă.

Mama ei de viaţă! Mai bine aş muri şi eu!

Pune sticla în geantă şi porneşte împleticit spre casă.

Ud fleaşcă intră în baie, se dezbracă şi aruncă hainele în cadă. Ameţit şi gol puşcă răscoleşte prin casă după haine, reuşind să se îmbrace în cele din urmă.

– Şi acum? se întreabă el ridicând mâinile a neputinţă.

Sticla de vin îi vine în ajutor, o goleşte şi se aruncă în pat. Adoarme imediat.

Ce va face când se va trezi?

*

proză


Singur (2)

Un miros puternic de cafea fierbinte îl

face să deschidă ochii. Încă mahmur, cu

urechile vâjâindu-i, apucă ceaşca de cafea

de pe noptieră şi soarbe cu lăcomie. Printre

pomii din faţa ferestrei pătrund câteva raze

de soare blânde. Ploaia de ieri a curăţat

aerul şi totul pare mai proaspăt, mai plin de

viaţă.

Se ridică şi deschide fereastra lăsând

aerul răcoros al dimineţii să-i pătrundă în

piept. Dintr-o dată îşi dă seama că ceva nu-i

în regulă în casă. Se

întoarce brusc şi priveşte

ceaşca de cafea.

– Asta-i culmea!

Cine a făcut cafeaua? Să fi

fost aşa de beat încât să o

fi făcut eu şi să nu-mi

amintesc? Şi aromele de

scorţişoară, vanilie şi

cacao din cafea? Numai

soţia făcea o licoare aşa de

bună. Bine, dar este

imposibil. Ea a dispărut

din viaţa mea acum patru

ani!

Intră în baie. Pe un

umeraş, agăţat de calorifer

se odihnesc curăţate şi

proaspăt călcate costumul,

cămaşa şi cravata aruncate

în cadă cu o seară înainte. Coşul cu rufe

murdare e gol. Se repede la şifonier şi-l

deschide. Toată garderoba lui este aranjată

cu mare grijă la locul ei. Se duce la uşă. E

deschisă.

– S-o fi uitat deschisă? Imposibil!

Întotdeauna verific.

Caută cheile şi le găseşte pe masă.

Verifică şi ferestrele. În afară de cea pe care

a deschis-o el, toate sunt închise. Fiind la

parter, s-a obişnuit să nu dea apă la moară

hoţilor, chiar dacă n-ar avea ce fura, şi

închide totul în fiecare seară sau când

pleacă de acasă. Total încurcat de lipsa

oricărei logici, iese în faţa blocului. Pe

banca de la intrare, o vecină îşi

supraveghează nepoţelul care dă ture cu

bicicleta.

– Vecino, s-a întâmplat ceva azi-

noapte prin împrejurimi, că eu am venit

abia spre dimineaţă?

– Dar ce, aţi plecat din nou peste

noapte? N-aş fi crezut că sunteţi în stare.

Aţi avut vreo onomastică pe la şcoală?

– Da! minte el cu neruşinare, dar

fericit că i se oferă o scuză.

Apoi recunoaşte parţial:

– N-am plecat

nicăieri, am dormit ca un

lemn.

– Păi, vecine, nu s-a

întâmplat nimic. Toate

bune şi frumoase, ca de

obicei.

– Nici un străin, nici

o maşină...

– Nu, domnule! Am

stat până târziu afară, că

nepotul numai nu se da

dus în casă.

– Cum, a stat în

ploaie?

– Păi, nu mai ploua

pe când aţi venit

dumneavoastră.

Asta chiar e bună.

Se întoarce în casă cu coada între

picioare.

– M-am prostit de tot! îşi zice. Trebuie

s-o las mai moale cu berea. Unde o fi sticla

de vin?

Caută prin casă, Nu-i! Până la urmă o

găseşte în coşul de gunoi de sub chiuvetă.

Peste măsură de iritat se aşează pe pat.

– Ceva nu e în regulă! constată el. Sper

că nu mi-am pierdut minţile! Cineva o fost

în casă peste mine. Cine?

*

proză

31


Mihaela Moşneanu

Răpirea (5)

La început, comisarul îi auzi pe cei doi

oameni, dar nu înţelegea ce vorbeau. Ceea

ce-l făcu să rămână încremenit şi totodată

surprins, era că una dintre cele două voci

era cea a nevestei sale, care vorbea jos în

scară cu un bărbat. Discuţia dintre ei părea

să fie aprinsă şi misterioasă, lucru care îl

făcu pe comisar să strângă din ochi şi să se

încrunte.

Soţia comisarului era

înaltă, slăbuţă şi brunetă.

Era îmbrăcată într-un

capot roşu şi avea în

picioare o pereche de şlapi

roz. Părul drept îl avea

până la umeri. Avea ochi

mari şi căprui, un nas

drept şi nişte buze

senzuale, întodeauna

rujate. Era una dintre cele

mai frumoase femei şi una

dintre cele mai respectate

doamne din cartier,

datorită faptului că era

soţia comisarului Cristea.

Soţul ei coborî

treptele scărilor încet, să asculte ce vorbeau,

fără să facă zgomot. Nevastă-sa şi bărbatul

care era îmbrăcat într-un costum negru,

vorbeau cu voce joasă, aşa că trebui să se

apropie mai mult, ca să poată asculta

discuţia lor. Ea ştia că soţul ei Andrei era la

domnul Tică, unde obişnuia să întârzie şi de

aceea conversa liniştită cu acel bărbat, fără

să-i treacă prin minte că soţul ei era

aproape, la câţiva paşi şi asculta discuţia

lor:

– Numai vreau să am de-a face cu tine,

Ghiţă. Vreau s-o terminăm.

– De ce? Cum adică nu mai vrei să ai

de-a face cu mine?

– Uite aşa! Numai vreau. E timpul să

punem punct.

– De ce? Să nu-mi spui că acum te-ai

apucat să-l iubeşti pe comisar, că nu te cred,

îi spuse el, nervos.

Ea începu să râdă şi îi spuse:

– Pe uriaşul ăla de comisar nu l-am

iubit niciodată. Doar banii şi funcţia lui au

fost şi sunt bune pentru mine, de-aia m-am

măritat cu el. În rest, nu l-

aş fi luat de bărbat.

– Păi şi-atunci Livia,

de ce vrei s-o terminăm?

Ţi-ai găsit pe altul?

– Încă nu, dar sunt

alţii mai buni decât el şi

decât tine, măi Ghiţă,

răspunse ea râzând.

Comisarul asculta

împietrit. Nu-i venea să

creadă.

Ghiţă Suciu era

patronul unui bar numit

Scânteia, care era la vreo

doi kilometri distanţă de

acel bloc, unde locuiau

familiile Alexandrescu şi

Cristea. Era de etnie rromă. Şi oamenii lui

erau cei care o răpiseră din greşeală pe

doamna Mariana.

Auzind-o cum îi vorbea, se enervă pe

loc şi îi dădu Liviei o palmă zdravănă. În

mod normal, comisarul ar fi luat la bătaie

pe oricine ar fi îndrăznit să se uite la Livia,

dar acum nu avu nicio reacţie. Rămase pe

loc ca o statuie, năucit de discuţia nevestei

sale cu Ghiţă Suciu, privindu-i fix. Îl ştia din

vedere, dar nu avusese ocazia „să-l

cunoască” până acum.

proză


„Eu n-am lovit-o niciodată, i-am oferit

o viaţă frumoasă, are tot ce-şi doreşte cu

mine şi uite răsplata ei. Doamneee! Ce prost

am fost! Tocmai eu să fiu înşelat în halul

ăsta, nu-mi vine să cred. Şi cu cine, pe

deasupra? Eu care credeam că nu mai există

nimic în lumea asta, care să mă mire, uite

de unde sare iepurele!”

Şi simţi dintr-odată lacrimile care i se

prelingeau pe obraji fără să-şi dea seama, la

fel ca domnului Tică, mai devreme. Era o

trădare pe care el nu şi-ar fi închipuit-o nici

măcar în vis, din partea Liviei. Nu realiza că

plângea, deşi simţea

lacrimile pe obrajii lui

roşii.

Ghiţă Suciu, bărbatul

în costum negru continuă,

de data asta cu glas tare,

auzindu-se în scară:

– Măi nenorocito ce

eşti tu, dac' ar şti

comisarul ce poamă eşti,

te-ar băga în pământ de

vie, la cum îl ştiu eu! Nu

ţi-e ruşine? De fapt, ce

ruşine să-ţi fie ţie? Îţi

aduci aminte când mi-ai

spus că mă iubeşti şi că

vrei să fii cu mine? Şi eu

ţi-am promis că vom fi

împreună, că te voi fura. Vrei să ştii ce-am

făcut măi, vagaboandă nenorocită şi penală,

ce eşti? Vrei să ştii, ce-am făcut? Îţi spun eu

acum, ce-am făcut! Când am văzut că nu-mi

mai răspunzi la telefon şi că nu mai dai

niciun semn de viaţă, am trimis trei oameni

de-ai mei să te răpească şi ce crezi? Le-am

spus cum arăţi tu şi idioţii dracului au răpit-

o pe vecina aia a ta, de la unu, pe Mariana.

Imbecilii ăia au răpit-o pe ea în locul tău,

fiindcă au confundat-o cu tine. Când am

întrebat-o cum o cheamă şi când mi-a spus,

am zis că mor nu alta, pentru că ştiu că

barbatul ei este bun prieten cu comisarul.

– Ceee? Eşti nebun la cap? sări atunci

cu o voce răsunătoare, comisarul Cristea,

cum ai putut să faci mă, aşa ceva? Băi

tâmpitule, ştii că soţul ei este distrus acum,

că nu ştie unde este şi ce face? Şi tu? Tu

Livia, cum dracu te-ai încurcat tocmai cu

ăsta? Doamneee! Nu-mi vine să cred ce-am

auzit adineaori din gura voastră, mai ales de

la tine! Lasă că o să-ţi arate ţie „uriaşul

acela!”! Şi tu măi javră penală, ştii ce-

nseamnă ce-ai făcut tu cu vecina mea de la

unu? Şi cu oricare

persoană, dacă ai fi făcut

acest lucru, ştii ce-

nseamnă? Sechestrare de

persoană înseamnă, care

se plăteşte cu puşcăria,

măi porcule, idiotule ce

eşti tu! Nenorociţilor, ce

sunteţi voi, amândoi!

Acum fu rândul

Liviei şi-a lui Ghiţă Suciu

să rămână împietriţi.

Auzind prima oară vocea

lui Suciu şi după aceea pe

a comisarului, domnul

Tică şi doi vecini care nu

dormeau încă, ieşiră afară

şi auziră ce spuseseră

Suciu, după ce-i dăduse palma Liviei, şi

comisarul.

Domnul Tică coborî în grabă şi se

repezi la Ghiţă Suciu, pe care şi el îl ştia din

vedere.

– Unde-i Mariana mea, Suciule? Acum

să faci bine să mă duci la ea şi să mi-o dai

înapoi! Şi tu Livia, ce ai de vorbit cu ăsta? o

întrebă domnul Tică privind-o, după care îşi

întoarse privirea spre prietenul său, Andrei.

Îl văzu pe comisar cu umerii îndoiţi şi

avea o faţă de parcă l-ar fi bătut cineva.

proză

33


Niciodată nu-l văzuse aşa pe Andrei şi nu-i

venea să creadă. Întodeauna, prietenul lui

fusese puternic ca un munte şi veselia sa

explozivă se răspândea prin toate locurile

pe unde trecea, dar acum arăta ca un copac

uscat de la rădăcină. În acel moment, era

umbra comisarului, acel comisar care băga

spaima în toţi infractorii, acum era înfrânt

de trădarea soţiei sale, Livia. Dar cu toate că

arăta aşa de rău, îşi găsi puterea de-a vorbi:

– Acum, în acest moment Suciule, ne

iei pe mine şi pe Tică, şi ne duci în locul

unde o ţii pe Mariana, ai înţeles? Ai vreo

maşină sau chem eu o

maşină de poliţie?

– Da comisare, să

trăieşti! Am maşină, acum

mergem.

Auzindu-l cum îi

vorbeşte, comisarul se

repezi la el brusc şi îi dădu

un pumn în faţă,

doborându-l jos. Apoi sări

pe el şi-l ridică cu forţă în

sus. După care îi spuse, cu

vocea sa răsunătoare:

– Băi împuţitule ce

eşti! Pentru tine sunt

„Domnul comisar”, nu

„comisare”! Şi să-mi spui:

„Da, domnule comisar, să

trăiţi!”, ai înţeles?

– Da, domnul comisar. Da domnule

comisar, să trăiţi! îi răspunse slab Ghiţă

Suciu.

– Mai tare, că dacă nu, aici te omor, ai

înţeles? zbieră la el, ţinându-l de piept,

zgâlţâindu-l.

– Da, domnule comisar! Da domnule

comisar, să trăiţi! strigă Suciu tare.

– Bravo! Aşa să faci de-acum în colo,

ai auzit? Şi îi dădu drumul, împingându-l

spre ieşirea din scară, după care continuă

poruncitor, şi acum mişcă-te! Tică, hai să

mergem după Mariana!

– Hai Andrei, hai! Da repede, da? îi

răspunse domnul Tică, nerăbdător.

– Andrei! Andrei! strigă Livia la el cu

jumătate de gură, stai!

– N-am de ce să stau, plec acum după

Mariana! Stau eu şi cu tine de vorbă, când

mă-ntorc, n-avea grijă!

Şi Ghiţă Suciu ieşi primul din scară,

urmat de domnul Tică şi de comisar.

Parcurseră aleea în paşi grăbiţi până

ajunseră pe stradă şi

înaintară direct spre

aceeaşi Dacia Break, în

care o luaseră cei trei

oameni în negru pe

doamna Mariana. Ironia

sorţii fu ca domnul Tică şi

comisarul să intre în

spate, pe bancheta unde

cei doi oameni în negru o

aruncaseră pe doamna

Mariana ca pe un

geamantan, atunci când o

răpiseră.

După ce intrară toţi

trei în maşină, Suciu porni

maşina şi mări viteza.

Conduse aproape doi

kilometri, după care intră

cu maşina pe-o alee, unde încetini viteza.

După o sută de metri, ajunse în faţa barului

Scânteia. De acolo o luă pe stânga, printre

nişte blocuri şi ajunseră într-o parcare,

unde erau nişte garaje. Unul dintre ele era

deosebit de celelalte, fiindcă avea fereastră

cu grătar de fier şi o uşă cărămizie. De la

fereastră, se vedea lumina aprinsă.

va urma

proză


note de călătorie 35

Gabriela MimiBoroianu

Mica evadare

Urăsc diminețile de luni când țârâitul enervant al alarmei mă anunță că începe o nouă săptămână. Fără nici o tragere de inimă alunec de sub plapumă în răcoarea camerei. Cu ochii somnoroși privesc pe geam. E ceață... O mașină strivește zăpada sub roți deranjând liniștea zorilor cu scârțâitul ei. Hmm... deci afară e frig. Mă zgribulesc preventiv spre baie. Va fi o zi lungă și obositoare dar un fior de bucurie îmi străbate inima, după amiază vom merge să luăm apă de la izvor!

Dimineața de luni e întotdeauna agitată. Lume nervoasă în trafic, claxoane stridente... toți se grăbesc... iar azi, parcă în ciuda lor, ceața zgârie cu unghia pe nervii și așa întinși la maxim ai șoferilor!

…

După două guri de cafea începi să vezi lumea altfel și să-ți intri în ritm. Cu ceașca lângă mine mă apuc de treabă. Telefoane, hârtii, nervi mari și bucurii mici… dar timpul fuge și nici n-am realizat când a venit ora mesei. Ridic privirea și zâmbesc la soarele care, timid, a alungat ceața.

În sfârșit ora patru! Răsuflu ușurată, emoția îmi face sângele să alerge mai repede prin vene, iar bucuria îmi umple inima la gândul drumului ce va urma. Bidoanele fiind deja în mașină, pornim către izvor!

De câțiva ani ne-am făcut acest obicei. Ar fi mai simplu să folosim apa îmbuteliată și poate mai sigur dar m-aş lipsi de plăcerea de a ieși din oraș și de a-mi încărca bateriile

cu energia naturii. Nu e un loc anume de unde luăm apă și, cum izvoare și fântâni găsești în orice sat din județ, de fiecare dată locul e altul. Fiind zăpadă de data aceasta am luat-o spre munte... Muzica ne poartă pe notele ei, căldura din mașină ne învăluie pregătindu-ne de acea stare de detașare pe care ți-o dau drumurile lungi. Peisajul se derulează, halucinant sub ochii noștri ca într-un film.

Ador aceste drumuri...

Un soare lăptos mărginește zarea către apus scăpând câte o rază în copacii înfofoliți în cojocul de nea. O liniște grea domnește peste pădurea și valea ce se coboară din

poala ei... Doar o pasăre „deranjează” tabloul când lovește crenguța cu aripa scuturând zăpada într-o ploaie fină de steluțe. Natura dă un adevărat spectacol revărsând atâta frumusețe încât simți, privind-o, că îți stă inima în loc, vrând parcă prin oprirea ei să încremenească însuși timpul.

Urcăm dealul către izvor. Drumul şerpuit acoperit de zăpada așternută, bătătorită de roțile mașinilor lucește alb ca o oglindă aburită. Înaintăm încet să nu pierdem vreo secvență din

acest film ce se derulează, copleșindu-ne cu miracolul ce-şi deschide porțile invitându-ne într-o lume magică... pe margine copacii își împreună crengile grele de zăpadă deasupra noastră.

Urâțenia orașului plin de ciorofleaşcă înghețată, de țipătul strident al claxoanelor, de cenușiul ce se înstăpânise peste tot inclusiv în aerul cu miros de fum, rămăsese undeva în urmă ca o amintire urâtă.

Aici totul este alb... Un alb coborât din poveștile copilăriei, încărcat de bucurie. Mă ard palmele din dorința de a face bulgări...

Oprim undeva mașina și cobor să fac

note de călătorie

35


câteva fotografii. Mă simt vie, într-un un mod straniu, eliberată de stres, de griji, de viața de zi cu zi cu toate problemele și agitațiile ei, de parcă timpul are altă curgere aici. O bucurie imensă îmi umple inima, îmi vine să râd, să dansez... mă simt ca un copil... Mi se umplu ochii de lacrimi.

De ce ne dorim atât de mult să creștem, să ajungem oameni mari când e atât de frumoasă copilăria? De ce ne grăbim să renunțăm la lumea magică în care sufletul poate fi cu adevărat liber?

Cât mi-aş dori să mai fiu copil, să nu-mi pese de frigul de afară, de nasul roșu și mereu umed, de ghetele ude din picioare și să-mi dau drumul cu sania nu pe derdeluș ci pe aripile visului strigând simplu „pârtieeee!!!!”...

Doamne, cum de au trecut anii atât de repede? Unde au fugit?

Am uitat să trăim, să simțim, ne zbatem doar pentru încă o zi într-o luptă strânsă cu viața. Ne pierdem în detalii uitând esențialul - viața ne-a fost dată s-o trăim - am ajuns într-un punct în care acest lucru nu mai este o prioritate. Muncim până la epuizare adunând în jurul nostru atâtea nimicuri cu trebuinți incerte, cică pentru a ne „ușura” viața... o iluzie cu care ne plătim clipa efemeră de existență...

Îmi amintesc de bunici, de zilele de iarnă ale copilăriei mele de pâinea scoasă din cuptor, de pacea ce stăpânea totul, de rostogilirea lentă a orelor...

Ochii mei dau roată peste valea ce dormitează sub cuvertura albă, o urmă de pași mărunți îmi arată că în spatele încremenirii acestui tablou viața își urmează cursul.

Florin își sprijină brațul de umerii mei simțindu-mi starea. Ne întorcem la mașină și ne continuăm drumul.

La izvor gerul zidise din stropii de apă o adevărată fortăreață în jurul firicelului de apă ce se încrâncena să-i reziste... Umplând bidoanele parcă mă văd în satul copilariei... Coborâm cu ulcioarele pe sanie, într-un zbor șerpuit până la izvoarele din mijlocul satului. O adevărată peripeție mai ales dacă trebuia să faci față unei bătălii cu „bulgări”. De câte ori nu sparsesem urcioarele bunicii... În vale ne afundam în zăpadă luptându-ne să fim primii la izvor, înghesuială, hărmălaie, ce se transforma repede într-o altă bătaie cu trântituri şi tăvăleli prin troienele pufoase și-apoi îmbujorați și fericiți ne prezentam cu

urcioarele la bunica, de cele mai multe ori goale de jumate, ca să avem scuză să ne ducem iar...

Zâmbesc nostalgică și mai privesc odată în jurul meu și cum Florin terminase între timp de umplut bidoanele, o idee ghiduşe mă împinge de la spate și mă aplec repede adunând în pumni un bulgăr... Surprinzându-mi privirea năstrușnică a ghicit și fiind mai rapid ca mine a dat primul! A urmat o bătaie cu bulgări pe cinste așa ca în copilarie... Rostogoliți în zăpadă râdem cuprinși euforia momentului.

....

Soarele își adună razele iar frigul își face simțită prezența. Încărcăm bidoanele în mașină și, umăr lângă umăr, mai privim odată spectacolul oferit de această iarnă întârziată, ascunzând la loc amintirile copilăriei. Mâinile mi-au înghețat dar sufletul vibrează șoptind:

– Voi reveni!

note de călătorie


cronică de carte 36-41

Prof. Dimitriu Mihaela-Doina

Cronică literară

Romanul despre care voi vorbi,

Băiuțeii, a apărut la Editura Polirom, în

2006 și a fost tradus în Polonia, Marea

Britanie, Spania, Bulgaria. Aceast roman

Filip Florian îl scrie în tandem cu fratele său

Matei Florian, care s-a născut pe 8 ianuarie

1979, în București, debutul său literar

producându-se cu apariția unei poezii în revista Cuvîntul, în 1997.

Este reporter,

începînd cu 1998, apoi își

continua traseul literar

început, devenind ulterior,

titular de rubrică la

Dilema (Dilema veche).

Scrie reportaje, cronici

literare, cronici de teatru,

scurt la diferite publicații

cultural, radio. A

colaborat cu reportaje,

cronică literară şi teatru

scurt la diferite publicaţii

culturale şi la radio.

Romanul Băiuţeii

reprezintă, așa cum vocile

literare afirmă „debutul editorial al autorului“.

De menționat este și

deschiderea apetitului

fraților pentru literatură, căci pe linie

directă, bunicul bunicului său este Ioan Slavici.

Băiuțeii este un roman dedicat mamei,

un semn al respectului pentru figura ei, ce

avea pântecele ca o proră și silueta de

fregată „Pentru mama, care n-a copt în

viaţa ei o plăcintă, dar ne-a făcut fericiţi.”

Euforia cristalină a copilăriei se va revărsa

treptat pe pereții romanului, căci o scriitură

redactată la două mâini pare a semăna cu o

partitură de pian ce pune diezii, bemolii,

becarii - ideile, într-o armonie perfectă și

autentică.

Copilăria tușată, îngroșată, prin

evenimente comune lectorului, ne

surprinde și ne captivează, prinzându-ne în

iureșul amintirilor palpabile, naratorii

făcându-ne să credem „că totul era de-

adevăratelea”, ceea ce înseamnă niște

convenții ale jocului pictat cu o naturalețe

lingvistică remarcabilă, propus și acceptat

de toți cei ce doresc să îl guste până la capăt.

Fleacurile sunt descrise cu ironie,

sarcasm și umor, dar și unele momente ale

pubertății și adolescenței (cănd se dorește

mai mult decât fixarea

chipurilor), cum ar fi cel în

care unul dintre

personaje, Cristos s-a

urcat pe bloc, gata să își ia

zborul, așa cum își aduce

aminte Coșută, nu avea

aripi, nici parașută, ci

doar o gașcă fioroasă,

toate luminile blocurilor

vecine parcă s-au aprins

atunci, ce zbierau la unison să nu sară în gol.

Un alt episod hazliu

este cel în care pisica Fifi,

se îneacă în viața

monahală și îi ține de urât

și de cald lui Filip, așa

schiloadă și vărgată cum

era. Astfel de nimicuri,

parafrazând puțin, ne spun naratorii,

transform amintirile în bomboane narative cu gust nostalgic, dulce-amărui.

Ei mereu comunică, ne decojesc

secretele vremurilor trăite, cum ar

comunismul ce sărăcesc pe Uca (mătușa

Lucica, la care se duceau în vacanțele de

vară, ajungând pe Lunca Siretului) și pe

soțul acestea, și le reduc identitățile la

mizerie și la pânzele de păianjen ale

realului, dar și cel al purtării uniformelor de

pionieri, chipiul pe care trebuia să îl poarte

și revolta verbală și psihică pentru tovarășa

Stănescu (o uram, o făceam vacă, tută și

cronică de carte

37


câte și mai câte), dar și pentru Patrie, ce

devine o oliță și care se hlizea contagios la protagoniști.

Este un roman foarte bine scris, ideile

ce curg precum niște gheizere pe pereții

cărții sunt atât de bine închegate, încât nu

poți spune că există o ruptură, un abis între

lector și narator, ci dimpotrivă o continuă

relație de amiciție, căci i se promite că nu se

vor juca povestitorii cu el și că nu îl vor

minți, astfel, mizând pe onestitatea discursului narativ.

„Există în textul acesta lucruri mici,

spuse sau subînțelese, par mărunțișuri, dar

nu sunt așa, fără

lămurirea lor întregul n-

ar fi întreg…. O să vă las

să citiți să aflați câte ceva

despre Luigi” – invitația

afectoasă îmbie mințile

cititorilor să cartografieze

totul și să își continue

lectura, astfel păstrându-

se o destindere

intelectuală de mare

impact emoțional, căci

cititorul ajunge el însuși să

conștientizeze că acest

tărâm al lui Coșuță, al lui

Cristos (act clar de ironie

etimologică), Paul,

Luminița, Mara, Nicoleta,

Dudu, Ștam, Știm (măștile

naratorilor ce se nasc într-

un borcan de muștar),

Luigi, Cubanezul, Gigi Maimuță, Gioe

Limonadă, Bil, Frec, Rahan (masca

naratorului Matei sau a matenului, cum îi

zice nenea), Migu, Șchiopu Barbosu, Bebe,

Sandu, Buzescuice și (personaje cu

caractere puternice, cu temperamente

vulcanice sau blânde, energice, cu un scut

verbal tăios, cu o experiență acidă) este

Țară a Minunilor, specifice oricărui copil ce

are dorința ardentă de a se întoarce înapoi,

în lumea lipsurilor de grijă, în universul

familiei, al ritualurilor ce hipnotizau rutina,

în sanctuarul urban natal, realizându-se un

permanent outside și inside textual.

Relevant mi se pare pentru undele

afective între narator-cititor, următorul

pasaj, pe care l-am decupat, realizând

practic o decriptare mentală și manuală, zic

eu inedită, prin accentuarea rolului și

însemnătății triadei epice: intentio autoris-

intentio operis-intentio lectoris. Miza cărții,

după opinia mea, este aceea că se încearcă o

suspendare în fluxul memoriei affective a

unor acte fabuloase, o focusare pe o vârstă

de aur, o reconfigurare detaliată a

vedeniilor flaușate ale unor copii, ale unor

felii de tort însiropate cu năzbâtii, bocete

infantile, jocuri de fotbal,

plimbări cu autobuzele

RATB.

Aleea Băiuț (în

capitolul 5- când Filip

Florian îi scrie o scrisoare

lui Matei ni se precizează

adresa: aleea Băiuț,

numărul 1, bloc D13, scara

D, etaj 4, apartament 40,

sector 6, București) este

locul unde se consumă

majoritatea energiei și

creativității vârstei. O

vărstă la care naratorii

ajung să aibă și mustrări

de conștiință căci existau

anumite tensiuni,

disensiuni în familie, tatăl

fiind mai tot timpul plecat,

ajunge să o înșele pe

mamă, să se despartă, iar mama ocupându-

se de educația lor, apoi de propria refacere a

vieții, aș spune că se declanșează o oarecare

traumă a disipării conceptului familie, o

atârnare perpetuă de aventuri și de

nebuniile infantile.

Băiuții, cuvântul care dă titlul

romanului, e o sintagmă generic construită

ce încastrează toposul cărții și junii

protagoniști, unul cu iz bucureștean,

acțiunea petrecându-se în Drumul Taberii sau în alte spații clar precizate de naratori.

Romanul are doisprezece capitole cu

cronică de carte


titluri sugestive: „Câte ceva despre Cristos”,

„Pantofi ciocați și șosete flaușate”

„Incredibilele aventuri ale lui Știm și

Ștam”, „Câteva miracole din biografia

fraților mai mari”, „Frații pot scrie

împreună un roman”, „Mărunțișuri,

vechituri, oameni, omuleți”, „Un întuneric

beznă cu miros de brânză”, „Tata n-a mers

pe tractor”, „Patria este un borș cu știr”,

„Încurcate sunt căile domnilor”,

„Rezistență, pace, cadență”, „Lui Tudor

Vladimirescu, cu uimire și presupuneri”.

Frazele lui Radu Cosașu, ce realizează

o pseudoprefață subiectivă a cărții, „Ei au

făcut totul!”, anunță parcă

ipotezele și conținutul

cărții, momentele pufoase

duminicale și matinale în

care copii se pun lângă

tată și se bagă în

plăpumica aceea caldă

pentru a asculta povești ca

cele ale Aventurilor lui

Tom Sawer sau ale

Comorilor din insulă, dar

și pistele false ale

lectorilor naivi, ce ar crede

că bagatelitează

comunismul. Vede totul

cu un scâncet de milă

puerilă față de speță, dar

și o oarecare traumă peste

care mulți nu au trecut

datorită orânduirii

comuniste ce au alterat

„meciurile între idilici”, spune apoi, într-un

gest de empatie și simpatie narativă: „Mă

simt alt om – cu sânge cald şi cord

inteligent – în fața dezinvolturii cu care cei

doi numesc lucruri importante, obiectele și

ființele laolaltă, tot ce mișca și nu miscă,

mamele, tații, bunicii, frățiorii, bicicletele,

funigeii, profesoarele și fotbalul minut cu

minut, duminică de duminică, vedeniile,

fandacsiile și miracolele până la acel strigăt

magic de pe stradă: «tiche goae, ooooo!».”

Cele două sfârșituri „Sfârșit 1”, „Sfârșit

2”, reușesc să reia visele seducătoare ale

ludicului, desenate superb, cu crestele lor

albe, cu tainele achimiei alpine ale

întâmplărilor, ale bastonașelor (înțeleși ca

primi piloni în pășirea tainelor literelor),

dar și ieșirea din acest labirint întortocheat

cu aleile identice, obositoare, cu soarele

acela de carton, cu acei oameni ce

dispăruseră precum pterodactylii,

nostalgica senzație a ușii ce se încăpățâna să

rămână închisă, să miroasă a stătut și pânze

de păianjeni, mohorâta adiere a perdelelor,

dar și mutarea din acele blocuri

fantomatice.

Se narează cu o fluență desăvârșită și

se descriu cadre cu o acuratețe

excepțională. Memoria

înregistrează suculentele

momente, chestiile bizare,

necunoscute, zgmomotul

motorului, reacțiile

corpului, parfumul

pungiilor cu jucării,

umbra dulceagă a aleii

Băiuț, lăsată în spatele

cortinei, în extremitatea

sudică a lui D13, pe la

prânz, în lumina aia

limpede din aprilie, când,

zice cu umor naratorul, nu zbura nimeni.

Deși sunt momente

ale pendulării între real și

fictiv, scrisoarea către

Matei cel Mic, de pildă,

care nu tulbură citititorul,

ci îl ispitește și mai mult

să continue povestea, scrisul rămâne

singura metodă de evadare din cotidian, de

scufundare în lumina și bezna trecutului

intim, unul care are o magie aparte, din

acest unghi, scriitura putând fi interpretată

ca un jurnal, amintirile fiind o breșă spre

eliberare, căci așa cum spune Filip Florian

„Dacă oamenii, toți oamenii, s-ar sătura

într-o bună zi de povești, cred că sufletele

s-ar usca, s-ar topi și lumea ar arata ca un pustiu”.

cronică de carte

39


recenzii

Constantin Stana

Reverii şi revelaţii

Costel Avrămescu este un pasionat

de literatură care vine, în lumea fascinantă

a poeziei, dintr-o zonă extraliterară. Nu este

un caz izolat, nici măcar curios, dat fiind

faptul că această pasiune nu alege –

preferenţial – o anumită profesie, şi nu este

o dedicaţie exlusivă a oamenilor de litere.

Am putea spune chiar că,

în această privinţă, vocaţia

pentru frumos, exprimată

în forme beletristice, se

instituie ca gen proxim,

orientările profesionale

devenind diferenţe

specifice, a căror

diversitate ţine de

motivaţii mai mult sau

mai puţin conjuncturale.

Accesul la literatură este,

în această viziune, una

dintre formele deplinei

libertăţi a spiritului care

se manifestă paralel,

deseori anacronic,

marcând, efemer sau

constant, existenţa umană în genere.

„Revelaţia cuvintelor” este un

volum de poezie edificator pentru viziunea

artistică a autorului, pentru tehnicile şi

formulele poetice, ca şi pentru uzanţa

mijloacelor expresive prin care se

conturează un stil propriu şi o notă

particulară a autenticităţii.

Citind şi celelalte patru volume

anteriore de poezie („Dincolo de cuvinte,

sufletul meu”, „Mare şi destin”, „Însemnări

în jurnalul de bord”, „Între relativ şi

absolut”), am relevat o persoană complexă

din punct de vedere spiritual şi emoţional.

Sunt impresionat de sprinteneala şi

inteligenţa cu care a făcut trecerea de la

extraordinara rigoare ştiinţifică a cărţilor cu

tematică geopolitică şi militară, scrise până

la debutul în această literatură de cu totul

altă factură, survenit după ieşirea sa la

pensie (trecerea în rezervă, autorul având o

impresionantă carieră militară).

Dacă este adevărat că dintr-o realitate

dată, fiecare alege ceea ce vrea să vadă şi

ceea ce este în

conformitate cu sistemul

său de valori, atunci

putem spune că autorul

alege, în mod cu totul

deliberat, o viziune mai

puţin obişnuită asupra

lumii.

Tematica

preocupărilor sale

beletristice mă determină

să presupun un scriitor

„cu program”, ocolit de

capriciile întâmplării, cu

profunde sclipiri ale

inspiraţiei şi o pronunţată

tuşă filozofică. Cuvintele i

s-au revelat într-un proces

de durată, provocând reverii transcrise

adesea cu o evidentă lăcomie retorică,

marcată de dorinţa de a spune cât mai

multe, în fraze poetice ample şi

tumultuoase, parcă zorite de inexorabila

trecere a timpului. Cu tot acest galop al

imaginilor, reuşeşte să prindă cele mai

potrivite cuvinte, într-o fulgurantă

anamneză. Imaginile feerice create, de

senină reverie, reuşesc să strunească

limbajul într-o interesantă

complementaritate a construcţiilor

recenzii


metaforizante.

Chiar dacă esenţializează şi, de multe

ori, reuşeşte să sublimeze în metafore cu

încărcătură metafizică, în unele poeme,

autorul îşi exprimă crezul liric, accentul

căzând însă nu pe tehnica poetică ci pe

relaţiile dintre el şi lumea înconjurătoare, în

care natura are un loc bine statuat. În

funcţie de context, sugestia, simbolistica şi

metafora sunt folosite diferenţiat (a se

vedea, comparativ, poeziile „Vis de iarnă” şi

„Prizonierul nopţilor de iarnă”). În aceeaşi

direcţie, „Hegemonia

frumuseţii din idee”,

poezie care trimite la

poetica horaţiană, se

situează într-o

complementaritate

armonioasă cu poezia

„Dulci simboluri în

lumina lunii” sau cu

poezia „Forma

întâmplării”.

Contemplarea sa nu

se fixează exclusiv pe

reverie. Are şi ochi de

pictor preocupat să

surprindă variaţiile

cromatice ale naturii,

modificarea unor privelişti

pe parcusul diurn al soarelui pe boltă, când

contururile devin fie foarte clare, fie

tremurătoare, fie ireale. Nici în poeziile de

această factură, autorul nu-şi poate reprima

total efuziunile sale lirico-filozofice.

Imaginile sunt pipăite cu mâinile – „ochii

tactili ai sufletului”, receptate cu ochiul fizic

– „felinar în glastra sufletului” – sau

corespondentul lui („ ...mi-ai dăruit clipa în

care am închis ochii ca să le

desluşesc,/condamnându-mă la simţire,

fără a mai fi nevoie să privesc...” –

„Întregul unui relativ absolut”).

Preocupat de problemele referitoare la

sensurile existenţei, crezul poetic al lui

Costel Avrămescu se desfăşoară, aproape

fără îngrădire, mai mult în timp decât în

spaţiu, în percepţia acută a comuniunii cu

cei dragi, a căror viaţă, repede întreruptă, o

retrăieşte în amintirile sale într-o strânsă

legătura cu sensurile externe („Dialog

temporal”, „Pirostrii peste amintiri”).

Din acest punct de vedere, apreciz că

poezia sa este şi imprevizibilă. Chiar dacă,

uneori, este

neconvenţional,

sentimentalismul unor

poeme este răscolitor. Se

remarcă precizia cu care

sunt înregistrate şi

comunicate anumite stări,

trăiri, senzaţii, simbioze

sufleteşti. În pofida

poeticii, specifică mai

degrabă vârstelor

adolescentine, ele nu

suferă de anumite reţineri,

de timiditatea incomplet

depăşită a acestor

perioade ale vieţii.

Evident, indiciile

temporale sunt reazemul

unei asemenea atitudini („Iniman de

firesc”, „Ciutura cu amintiri”, „Ecoul

cântecului de sirenă”, „Din scoică, se

prelinge marea”).

„Revelaţia cuvintelor” produce o stare

de uluire incipientă, care poate fi domolită

doar prin scufundarea în reverie sau într-o

analiză foarte profundă a textului. De acea

stare meditativă care pune ordine în

impresiile aleatorii, dând limpezimea

necesară imaginii şi expresiei („Altă faţă a

toamnei”).

recenzii

41


În funcţie de raportul stabilit între

imagine şi realitate, poezia lui Costel

Avrămescu are parte de forme stilistice

tradiţionale sau moderne. Acolo unde este

cazul, jocul rimelor, expresiv elaborat, dă

strălucire imagistică poemelor. Excesul

uneori retoric, impulsurile explicative,

abundenţa elementelor conjuncte şi a

determinanţilor lexico-semantici – aspecte

explicabile prin înclinaţiile filozofice ale

poetului – combinate cu amplitudinea

desfăşurărilor sintactice contribuie la

această armonie a frumuseţii ideatice cu o

rigoarea asumată cu multă

îndrăzneală.

Opţiunea pentru

prozodia clasică este,

uneori, amendată de

latenţele spiritului

modern, ce pare a căuta o

eliberare de canoanele

obsedante, un fel de

evadare din imperiul

rigorii, pe care nu le poate

repudia. Există în

discursul liric al lui Costel

Avrămescu numeroase

asemenea tendinţe. Versul

liber aduce un câştig

metaforic net („Catedrala

de sub riduri”), izvorând din însăşi nevoia

de zbor neîngrădit al libertăţii expresiei. Cel

mai grăitor exemplu, în acest sens, este

poezia „Timpului oricum nu-i pasă”.

Limbajul şi imaginile artistice sunt

puse în corelaţie cu un plan filosofic bine

conturat, având rolul de a revela un mister

esenţial relativ la conţinutul unor poeme;

eufonia versurilor libere sugereaza

amplificarea misterului.

Subiectele poetice ale lui Costel

Avrămescu, numeroase şi motivaţionale,

sunt supuse la numeroase interogaţii şi

invocaţii retorice. Ele se nasc în dorinţa de

comprehensiune a unui suflet marcat

evident de sensibilităţi lirice şi de un limbaj

expresiv pus bine în lumină. Călător pe

tainicile şi minunatele cărări ale lumii vii,

ale gândului şi ale nebănuitelor frumuseţi

de-abia intuite, mai mult meditativ decât

jovial, uneori, obosit de speranţe şi

contrariat de tragismul unei lumi puricate

cu multă minuţiozitate, Costel Avrămescu

îşi găseşte în clipa cea repede dintre visare

şi aşteptări cuvenitul răgaz

pentru viitoarele lui

peregrinări („Amintiri

viscolite”).

Eul poetic al lui

Costel Avrămescu nu pare

a fi îngrădit nici de timp,

nici de spaţiu. El ne

propune o poetică plurală,

marcată de puternice

accente filozofice şi

evidenţiată prin

predominarea cugetării, a

reflexivităţii, profunzimea

metaforei şi mister.

Oricine citeşte aceste

versuri îşi dă repede

seama că ceea ce citeşte este, de fapt, o

regăsire a propriilor gânduri, o

materializare a lor.

Puternic ancorată în

contemporaneitate, poezia lui Costel

Avrămescu merită atenţie din partea

cititorilor şi chiar a criticii literare.

recenzii


Iulia Ana Stuparu

„Ficţiuni secunde”, Mircea Băduţ, Editura Europress Bucureşti, 2016

O carte mică în dimensiuni, asta

vedem la început, şi de-abia la final ne vom

mira de câte au încăput în ea, de cât de mult

ne-a cerut şi ne-a oferit.

Prefaţa, scurtă şi probabil rezultată

dintr-o compilaţie de idei

ale celor implicaţi în

editare, ne previne referitor

la conţinutul cărţii: pare a

fi o colecţie "best-of" din

prozele beletristice ale

autorului. Tot aici aflăm

despre existenţa în cuprins

a ceva neaşteptat: o serie

de reinterpretări

speculative de mituri şi

legende populare (mitul

biblic al întoarcerii fiului

risipitor, şi respectiv

baladele româneşti

„Mănăstirea Argeşului” şi

„Mioriţa”). Şi chiar cu

acestea voi începe mica mea recenzie

asupra „Ficţiunilor secunde”.

Sunt patru astfel de „mise-en-prose”

(cum le numeşte şi editorul în prolog) şi

sunt destul de consistente. (Apropo de

aspectul minion al cărticelei: nu vă aşteptaţi

la ceva scurt! acestea sunt mai degrabă

nuvele.) Prima îl are în obiectiv (şi în titlu)

pe Meşterul Manole, a doua (şi cea mai

lungă) ne vorbeşte într-un mod original

despre „întoarcerea fratelui risipitor”, a

treia revine la legenda Mănăstirii Argeşului

însă dedicându-se Anei, iar a patra (şi

ultima proză în cuprins) este „Mioara

mică”. Printre aceste reinterpretări vom

găsi presărate şi celelalte proze, cu adevărat

ficţionale şi de lungimi mai reduse.

Reinterpretările sunt deosebite, dar nu

se ajunge facil la ele. Scriitura lor uşor

arhaizată – care ne îngreunează un picuţ

lectura parcă nu atât pentru a da

veridicitate textului, cât pentru a ne câştiga

în imersia necesară trăirii –, precum şi

diseminarea dozajului dramatic, cer

cititorului o anumită dispoziţie (deschidere,

relaxare, descrâncenare), şi

doar astfel lectura îl va

răsplăti pe măsură, ori

chiar mai mult decât s-ar

aştepta. Textele pleacă de

la poveştile ştiute (mituri,

legende, balade) şi le

respectă epic surprinzător

de mult (decepţionându-l

eventual pe cititorul de SF,

care s-ar aştepta la

transcenderi mai radicale),

aşa încât – la prima vedere

– putem spune că termenul

„reinterpretare”, folosit în

adnotările cărţi, ar putea fi

înlocuit cu „reconstituire”.

Însă pe traseul lecturii – deşi ne-am relaxat

datorită contextului epic familiar – tot

trebuie să fim atenţi, pentru că apar mici

devieri, provocând deopotrivă cerebral şi

emoţional. Pentru că poveştile sunt şi nu

sunt cele ştiute; aspectul ajunge să depindă

şi de sensibilitatea cititorului, care – dacă

acceptă experimentul propus – se va trezi

părtaş la fineţuri dramatice cu intensităţi

nemaitrăite. (Un paradox, nu-i aşa?)

Cu excepţia acestor reinterpretări

(care au în comun multe aspecte literare),

recenzii

43


celelalte proze din cuprinsul cărţii nu seamă

între ele nici stilistic şi nici ca abordare,

accentuând ideea de experimente literare

(încât putem specula că autorul fie are o

fibră neliniştită, fie încă nu a ajuns la un stil

propriu de cursă lungă). În prefaţă am fost

avertizaţi atât asupra diversităţii motivelor

cât şi asupra abaterilor de la schema clasică

a dozajului dramatic, cea cu punctul

culminant înspre final. Tot prefaţa ne spune

că aici SF-ul pare a fi mai degrabă pretext

decât obiectiv, aspect pe care îl putem

eventual confirma după

parcurgerea cărţii (şi care

s-ar putea să ne

dezamăgească pe alocuri

dacă suntem prea

condiţionaţi de SF). Altfel,

asumându-ne acestea, ne

vom bucura pe îndelete de

umanitatea textelor.

Deci, în afara celor

patru reinterpretări de

mituri/legende, în

cuprinsul cărţii mai sunt

12 proze ficţionale, şi

fiecare ne va provoca

altfel: unele prin ideiile

speculative („Între noi,

inteligenţii”), altele prin

ineditul viziunii („Un basm, contorsionat”),

unele prin mesajul umanist („Singurul

meridian”, „Firul de şansă”, „Ziua lor”),

altele prin delicateţe („Ca un fum de pipă”),

unele prin stilul literar aparte („Instinct”,

„Exerciţiu de ciclicitate”), altele prin emoţia

trăirii („Cataliză canicula”). Probabil că

cititorul cu experienţă în lecturile SF va găsi

că temele de aici nu îi încreţesc suficient

sinapsele, dar am fost cumva avertizaţi din

start că nu aceasta ar fi misiunea cărţii de

faţă.

Avem aici o colecţie eclectică, atât din

perspectiva temelor/ideilor cât şi din

privinţa tratării stilistice. Conţinutul ideatic

furnizează cititorului o împletire deosebită

de stimuli pentru minte şi pentru inimă. Şi

în privinţa scriiturii avem o paletă largă:

deşi uneori lectura este mai puţin facilă,

alteori, datorită fluenţei cu o muzicalitate

andante, aceasta îl conduce pe cititor pe căi

aproape onirice. (Mărturisesc, uneori a

trebuit să recitesc câte-o frază, pentru că,

vrăjită de susurul cuvintelor, pierdusem din

vedere detalii necesare.)

Aş mai avea multe de

spus despre experienţa

mea de cititor la întâlnirea

acestei colecţii de

experimente, dar, până la

urmă, fiecare trebuie să

facem propriile

descoperiri asupra lumii,

fie aceasta reală sau

fictivă. Aşa că încerc să

închei aici:

Dacă cititorul

reuşeşte să se desprindă

de încordarea cotidiană şi

se lasă absorbit de aceste

lecturi, ele îl vor răsplăti,

ducându-l departe „atât la

propriu cât şi la figurat”. Şi pentru că aici

„propriul” este de fapt un alt figurat,

călătorindu-ne în timpul-spaţiul poveştilor

dar şi în miezul acelor trăiri, putem spune

că avem două straturi de figurat, de fictiv:

cel al naraţiunii deosebite şi cel al emoţiilor

induse. Aceasta ar fi interpretarea mea

supra titlului cărţii (deşi ultimele rânduri

din postfaţă par a mă contrazice).

recenzii


Bianca M. Calin

„Central Park” de Guillaume Musso

Descriere:

Guillaume Musso, „romancierul

preferat al Franței” (Lefigaro.fr), prezintă

un thriller irezistibil cu două personaje

memorabile puse în situații incredibile.

„Central Park” s-a vândut în 75.000 de

exemplare în primele 3 zile de la lansare și a

fost tradus în 19 limbi.

Alice și Gabriel n-au

nicio amintire din noaptea

care tocmai s-a încheiat. Cu

toate acestea, n-o vor putea

uita curând… Alice este o

blondă zveltă de vreo

treizeci de ani, căpitan de

poliție în Brigada

Criminalistică din Paris.

Gabriel este un pianist de

jazz american. Cei doi se

trezesc la 8 dimineața pe o

bancă din Central Park,

New York, legați cu cătușe

unul de altul. Nu se cunosc

și nici nu își amintesc să se

fi întâlnit vreodată. Mai

mult decât atât, cu o noapte

înainte, Alice a ieșit să petreacă împreună

cu trei colege pe Champs-Elysées, iar

Gabriel a cântat cu un saxofonist la Brown

Sugar, un club de jazz din Dublin. Acum

realizează că au rămas fără acte, fără bani și

fără telefoane mobile. Iar dacă nu aveau

deja suficiente motive să se alarmeze, Alice

are cămașa pătată de sânge și din arma ei

lipsește un glonț. La frică se adaugă

disperarea. În mod evident, ceva grav se

petrecuse în noaptea aceea și nu au altă

soluție decât să afle ce s-a întâmplat.

Adevărul pe care îl vor descoperi le va

schimba viețile pentru totdeauna.

„Un autor care nu face compromisuri,

inteligent ca o vulpe, Guillaume Musso

rămâne cel mai uluitor romancier francez

contemporan.” – Le Parisien

„Guillaume Musso își reconfirmă

extraordinarul talent de povestitor.” – TV

Mag/Le Figaro

„Guillaume Musso reușește să ne

surprindă încă o dată… Aventura care

durează mai puțin de 24 de ore implică o

serie de flashback-uri și un final total

neașteptat.” – France Info

„Imprevizibil și

tulburător, un thriller

psihologic cu un

deznodământ incredibil,

care te ține cu sufletul la

gură până la final.” – Métro

Detalii tehnice:

Format carte: b5 130×200

Numar pagini: 360

Culoare interior: alb negru

ISBN: 978-606-783-026-2

Data publicatie: 25.04.2016

Recenzie:

Guillaume Musso este un autor pe

care îl aveam de mult timp în vedere, iar

Central Park a fost primul meu contact cu

literatura lui. Voi recunoaște faptul că nu

sunt o expertă a literaturii franceze, dar

după experiența aceasta, mă voi asigura că

voi citi mai des cărți scrise de francezi.

Încă de la primele pagini ale

romanului am știut că Musso va fi unul

dintre autorii de care voi deveni rapid

obsedată și că îi voi citi toate romanele.

După ce am terminat Central Park, am

recenzii

45


intrat rapid să văd care dintre romanele lui

sunt publicate în România și mi-am făcut

deja o listă cu aceastea, pe care sper să o

primească Moșul. Talentul lui Guillaume și

abilitatea lui de a te captiva de la primele

pagini m-au fascinat și m-au convins că este

un autor exact pe gustul meu.

Pe pagina în care ne este prezentată

biografia autorului, acesta spune că „scrie

întotdeauna cărțile pe care i-ar plăcea să le

citească”. Cred că a reușit să își atingă

scopul cu Central Park, care este un roman

cum nu am mai citit până acum. Nu numai

că mi-a plăcut la nebunie, dar consider că

este una dintre cele mai

bune cărți pe care le-am

citit anul acesta. Și, dacă

nu printre cele mai bune,

cu siguranță printre cele

mai potrivite mie.

Central Park este un

thriller demențial, cu o

notă de dramatism care te

face să stai lipit de carte

de la început până la final.

Primele pagini ale cărții

sunt extrem de

misterioase, pentru că

cititorul, la fel ca și

personajele principale,

habar nu are ce se

întâmplă și care este

situația. Pe măsură ce

acțiunea înaintează și te afunzi în lectură,

intriga devine din ce în ce mai captivantă și

ajungi la un punct în care simți că nu mai

suporți și că trebuie neapărat să afli

adevărul. Nu mi s-a mai întâmplat de mult

să citesc o carte care să mă facă să simt că

pur și simplu nu mai pot și că trebuie să

citesc mai repede. Tocmai de-asta mi-a

plăcut și atât de mult. E un thriller bun, o

dramă emoționantă și o carte extrem de

bine scrisă.

Mi-a plăcut tot la cartea aceasta, dar

partea mea favorită a fost, cu siguranță,

povestea. Are un pic din orice: acțiune,

dramă, mister, suspans, romance și o

intrigă care te lasă cu răsuflarea tăiată.

Acțiunea are dinamica potrivită, astfel că

autorul dezvăluie totul la timpul potrivit,

creând un suspans care ajunge la cote

maxime după jumătatea cărții. Atunci toată

povestea devine mai complicată și mai

complexă, iar cititorul nu poate fi sigur de

nimic. La un moment dat, ajunsesem să fiu

atât de nesigură de personaje, încât mă

îndoiam chiar și de Alice. Mi s-a părut

genial felul în care autorul reușește să se

joace cu mintea cititorului!

Romanul a fost, de

asemenea, de o

imprevizibilitate aparte.

Datorită tuturor

întorsăturilor de situație

care sunt de-a dreptul

șocante și neașteptate, nu

puteam niciodată să

ghicesc care este adevărul.

Apropierea de final aduce

din ce în ce mai multe

situații care te fac să

exclami surprins și să dai

paginile mai repede.

Finalul, deși

necaracteristic thriller-

elor, mi-a plăcut la

nebunie, fiind încărcat de

emoție și de înțelesuri.

Mi-a demonstrat că viața merge mai

departe și că a renunța la luptă nu este o

rezolvare.

Personajele, Alice și Gabriel, mi-au

plăcut la nebunie. Alice este polițista tipică

din romanele thriller din ultimii ani. Dură,

inteligentă, independentă, sarcastică, dar cu

un trecut care nu îi dă pace și care o face să

aibă o parte foarte întunecată. Gabriel, pe

de cealaltă parte, este un personaj

misterios, pe care cu greu îl poți desluși. Cu

toate acestea, simți o apropiere și un drag

față de ambele personaje și aștepți

recenzii


deznodământul poveștii cu sufletul la gură.

Un alt atu al cărții este emoția

puternică pe care o transmite. În ciuda

acțiunii captivante, cartea debordează de o

emoție intensă, care îi dă o notă necesară de

realism. Emoția provine din poveștile de

trecut a celor două personaje, care sunt

dezvăluite încetul cu încetul și care îți frâng

inima. Pentru mine, combinația de suspans,

dramatism și mister a fost absolut genială.

Scrisul lui Musso mi-a plăcut foarte

mult. Deși relativ simplu și ușor de urmărit,

are o intensitate rar întâlnită, păstrându-și,

în același timp,

naturalețea și realismul.

Guillaume scrie cu emoție

și cu foarte mult substrat,

iar poveștile lui te lasă

absolut răvășit și dornic

de mai mult.

Nu vă mai pot spune

decât că trebuie să citiți

cartea aceasta.Este o

capodoperă a literaturii

contemporane și a genului

thriller. Central Park este

cartea cu care trebuie să

începeți noul an, iar

Guillaume este un autor

pe care trebuie să îl aveți

mereu în vedere.

Recomand tuturor, pentru

că fiecare va găsi ceva pe gustul lui la acest

roman.

Notă: 6 stele din 5

„Este povestea unei fete triste și

solitare care nu și-a găsit niciodată locul

nicăieri. O bombă umană pe punctul de a

exploda. O oală sub presiune în care fierb

de prea mult timp resentimente,

insatisfacții, dorința de a fi în altă parte.”

pagini regăsite 60-61

Diana Popescu

O parabolă despre Anul Nou

Oportunităţile sau împlinirea

năzuinţelor tale din Noul An depind într-o

mai mare măsură decât întrevezi de modul

cum te încrezi în tine însuţi, de atitudinea ta

în interacţiunea cu alţii şi în conjuncturile

vieţii tale viitoare.

Trecerea dintre ani poate fi asemuită

unui drum al tău cu maşina de la un oraş la

altul.

La un moment dat,

ajungi la o benzinărie şi,

după ce îi spui tipului de

acolo să-ţi facă plinul, îl

întrebi, „Cum sunt

oamenii din oraşul

următor?”

La rândul său, el te

întreabă, „Cum sunt

oamenii din oraşul prin

care ai trecut mai

înainte?”

Dacă îi răspunzi,

„Sunt nişte nenorociţi,

duşmănoşi, puşi mereu pe

ceartă şi bârfă”, tipul de la

benzinărie îţi va răspunde,

„Ei bine, îmi pare rău să-ţi

zic asta, dar în următoarea

localitate vei întâlni nişte oameni la fel ca

aceştia”.

Pe de altă parte, dacă îi mărturiseşti că

oamenii din oraşul în care ai fost anterior

sunt „Prietenoşi, buni, generoşi, binevoitori,

gata mereu să-şi ajute aproapele”, tipul de

la Peco îţi va spune, „Ei bine, cei pe care îi

vei găsi în următorul oraş sunt exact la fel

ca şi cei pe care i-ai aflat în celălalt”.

sursa: diana.ro

recenzi i parabole

47


debut 46-49

Anna Blur (Bluroffives)

Secretul planetelor gemene

Partea V - Luminiș

Când Enki păşi de după arbori, Nerys-

Randa era îngenuncheată în mijlocul

luminişului, părând că se sprijină de

pământ.

Enki se încordă instantaneu,

invocându-și într-o clipită energia gata de

atac, gata să o scoată de

acolo și să o ducă la

adăpost. Dar, înainte să o

ridice cu forţa în picioare, îi

văzu chipul concentrat şi

palmele afundate în iarbă...

și plantele care se iveau

dintre degetele ei răsfirate,

ce păreau să-şi ducă viaţa

pe repede înainte.

Vârfuri fragede de

iarbă răsăreau, creşteau la

maturitate văzând cu ochii,

doar ca, la câteva alte clipe,

să se ofilească şi să se

dezintegreze. Şi apoi, o

luau de la capăt, din nou şi

din nou, doar în apropierea

palmelor ei.

Abia când ea deschise ochii şi se uită la

el, Enki îşi dădu seama că îşi ţinuse

respiraţia. O văzuse şi o urmărise atâtea zile

descifrând pergamente. Stătuse alături de

ea căutând înţelesul simbolurilor aduse de

el, mai întâi în tăcere, apoi vorbind,

schimbând opinii, noţiuni. Dar, până în

acest moment, îi părea ca nu o văzuse pe

de-a-ntregul.

În pădure prinsese doar câteva

frânturi ale puterii ei. Observase, chiar şi

fără ştirea ei, înflorirea copacului dragon, la

fel ca şi înfrunzirea lăstarului ce, altfel, s-ar

fi uscat fără puterea necesară să se susţină

la umbră atâtor arbori mai puternici. Dar

acum, avea o demonstraţie demnă de cea ce

urma să devină conducătoarea Înţelepţilor,

așa cum spuneau zvonurile.

Şi cumva, Enki, încă prins între

dorinţa impulsivă de a o atinge şi simţul

datoriei şi al onoarei, îşi dori să poată

întoarce timpul.

Poate că nu a fost bine s-o aleagă

tocmai pe ea, poate că ar fi fost mai bine să

nu descopere deloc luminișul, ba chiar...

poate că acceptarea acestei misiuni ar fi fost

mai bine să fie evitată.

Cineva avea să piardă, cineva avea să

sufere, iar Enki realiză că şi

dacă el va fi cel care

câştigă, cel mai probabil

avea şi să piardă.

Nerys-Randa încă îl

privea, dar fără să îl vadă

cu adevărat. Era doar o

formă asupra căreia avea

nevoie să îşi focuseze

privirea pentru a-şi aduna

la loc energia. Apoi îşi

concentră atenţia asupra

chipului său. Era a nu ştiu

câta oară când el avea

aceeaşi expresie, şi mereu

numai atunci când o privea

pe ea. Ceva care trăda o

agitaţie interioară, o

năzuinţă înfrânată, o

mâhnire nedesluşită... sau un amestec din

toate.

Şi fără să ştie de ce, se simţi cuprinsă

de o stare care o oglindea pe a lui. Ca şi cum

timpul petrecut împreună în ultimele zile,

drumul prin pădure dar mai ales energia, pe

care indiferent cât încerca, nu şi-o putea

concentra la atingerea lui, o conectaseră la

el.

Se ridică şi îşi roti privirea prin

luminiş, încercând să-şi reaşeze gândurile,

energia. Era un spaţiu destul de mic,

străjuit la margini de arbori diferiţi. Poate

de aceea, în cutreierările ei prin pădure nu-l

debut


întâlnise. Pe de altă parte, ştia spusele

bătrânilor, cum că pădurea se arată doar

când, cum şi cui vrea ea.

Şi dintr-un motiv anume, i se arătase

lui Enki.

Frunzişul ce-i înconjura era, la prima

vedere, la fel ca cel din restul pădurii, la fel

ca cel din restul lumii phylloniene, verde-

albăstrui. Însă, privind atent, văzu că avea

ceva aparte, rar chiar.

Erau cu toţii arborii lui Dai. O specie

despre care se ştiau puţine. Marginile

frunzelor luceau diferit în funcţie de

momentul zilei, iar acum luceau într-o tentă

puternică de portocaliu.

Se roti încercând să

cuprindă tot cu ochii, cu

simţurile, până când

privirea ei o intersectă din

nou pe cea a lui Enki, şi se

opri.

El o fixa în

continuare, acum fără să

mai trădeze nici un

sentiment, nici măcar

când rosti într-o voce

calmă şi rece:

– N-am văzut pe

nimeni citind elementele

cu energia sa, deşi știam

că unii o pot face.

Nerys-Randa doar

zâmbi.

– Ce-ai aflat? continuă el.

Fu rândul ei să-l privească în tăcere

pentru câteva clipe. Apoi răspunse:

– Doar că este ceva special cu acest

luminiş, o energie pe care nu ştiu s-o mai fi

întâlnit până acum. Momentan, doar mi-am

confirmat că nu m-ai adus degeaba, nimic

mai mult - spuse ea ridicând o sprânceană.

– Te îndoiai?! veni răspunsul lui Enki,

care se îndreptă spre ea, păşind într-un fel

în care o făcu pe Nerys-Randa să se ducă cu

gândul la un CatSíth.

Simţea nevoia să se de la o parte, dar

nu o făcu. Ajunsese deja prea departe ca să-

şi mai ascundă scăpările de energie, dacă el

chiar venea s-o atingă voit. Ştia, undeva

într-un colţ de minte pe care nu dorea să-l

exploreze, că fiind din clanul dragonilor, şi

cu atât mai mult cu rangul de tiarna, Enki

cu siguranţă observase tot. Îi era clar, după

toate cele întâmplate, că lui nu-i scăpase

energie, ci doar ei, el n-avea cum să fi ratat

asta. Doar ea era cea afectată, doar energia

ei izbucnea necontrolat din degete şi făcea

să răsară flori sau să înflorească arbori.

Doar ea, năştea involuntar flori portocalii.

Se priviră fix, într-un fel de bătălie

mută. Cumva rangul

dispăruse, erau pe teren

neutru unde ea nu era

viitoarea Mare Învăţată iar

el nu era tiarna Enki, lord

din clanul dragonilor.

Erau. Şi atât.

Dar înaintând, Enki

nu o atinse, ci doar trecu

pe lângă ea, îndreptându-

se spre unul din arbori. Iar

Nerys-Randa, urmărindu-

l, nu ştiu să-şi explice dacă

ceea ce simţea era uşurare

sau dezamăgire.

Enki îngenunche

lângă arborele cu tulpini

împletite şi se întoarse

către ea. Ea se apropie,

aşezându-se de partea

cealaltă a rădăcinilor ce ieşeau din loc în loc

de sub pâlcurile de iarbă albăstruie.

Îl privi nedumerită cum aşeză între ei

un pergament şi o piatră de scris, apoi

mângâie scoarţa copacului.

Nerys-Randa îşi înfrână întrebările

gata să izbucnească abia când desluşi că el

nu mângâia scoarţa, ci îşi trecea degetele pe

ceva anume, urmând un tipar. Se apropie şi

îi imită mișcările.

Enki o privi cum atinge scoarţa şi îşi

retrase atingerea. Doar o urmări. Ştiu

momentul în care o străbătu arsura, după

debut

49


tresărire, dar la fel văzu când trecu mai

departe, căutând înţelesul ascuns al

simbolurilor.

Pleoapele i se închiseră peste ochii

negri precum trunchiul pe care îl atingea,

buzele rămăseseră întredeschise, şi

respiraţia devenise din ce în ce mai

sacadată.

Nerys-Randa îşi trecu de trei ori

degetele peste însemnările de pe trunchi.

De fiecare dată mai adâncită în a găsi

descifrarea, de fiecare dată mai conştientă

de prezenţa lui Enki la mai puţin de un pas

de ea.

Aruncase o privire

către el, imediat după

prima citire a

simbolurilor, dar doar

pentru o clipă. Iar acum,

zăbovind mai mult pe

fiecare crestătură, mintea

îi era invadată de

înţelesurile descifrate

peste care năvălea în

continuu imaginea lui.

Faţă în faţă cu ea,

stând jos, cu arcul şi

săgeţile aşezate lângă

cizma dreaptă, părea că

acum îl percepea pentru

prima dată. Fu asaltată

din nou de valul de

energie ce emana de la el,

din luminiș, și cumva, din ea însăși. Dintre

toate câte o înconjurau, pe el îl simțea cel

mai tare chiar și cu ochii închiși, îi vedea

imaginea amestecată cu simbolurile.

Şi acum, aşezaţi aşa, era mult mai înalt

că ea. Părul deschis la culoare îi era împletit

pe lângă urechi, într-una din ele încă

strălucind roşiatic radd-ul dragon.

Și-ar fi dorit să-şi ridice degetele să-l

atingă, să fie sigură că sclipirile acelea nu

erau doar în mintea ei, şi apoi să îşi ducă

palma către propriul radd - mai simplu dar

la fel de strălucitor ca al lui, o aripa -

simbolul tuturor celor din tagma

Învăţaţilor. Zâmbi. Era ca și cum aripa

dragonului lui se odihnea pe curbura

urechii ei.

Se opri brusc. Ceva din imaginile ce i

se perindau prin fața ochilor închiși era în

neregulă, și cu toate astea păreau ca se

îmbina perfect, menit într-anume așa.

Dragonul și aripa, simbolurile care spuneau

ceva de pereche, energia care plutea în jurul

ei asaltând-o.

Era ceva ce nu reuşea să deslușească.

Ceva important. Dar ce?!

Strânse ploapele încercând să își

readucă atenția la scoarța de copac, dar

imaginea lui Enki îi

străfulgeră încă o dată

prin minte.

Ochii aceea, aproape

aurii, sclipind tăios încă o

dată, aşteptând-o să-şi

încerce puterile; mâna

care găsise o bucată de sol

şi o frământa între degete

- singura mişcare, a unui

trup, ce altfel, părea

împietrit.

Era ceea ce văzuse

constant în ultimele zile, şi

totuşi, ceva cu totul nou...

Apoi, semnele se

transformară în cuvinte și

Nerys-Randa şopti:

– Înţeleg ce scrie.

Enki nu îndrăzni să spună nimic, iar,

ea continuă:

Diferiţi, dar la fel,

Şoptiţi legământul de pereche,

Adevăraţi de-aţi fi

Veţi dezlega arma străveche.

Nerys-Randa își îndepărtă brusc

trupul de trunchi, smulgîndu-și mâinile de

pe el. Deschise apoi ochii, fixându-l pe Enki.

debut


monden - şuete

Fata Morgana (bloguri)

Nu sunt bune de amante

Sunt puține femeile care să-și asume rolul de amantă până la capăt. Și prin a-și asuma acest rol înțeleg să-l conștientizeze și să-l accepte fără să-i provoace suferință. Puține femei pot face asta, marea majoritate sfârșește prin a-și dori mai mult de la bărbatul pe care-l iubesc, deși când l-au primit în viața lor a venit împachetat în statutul de bărbat însurat. Femeile care ajung să sufere din postura de amantă sunt cele care nu înțeleg că schimbă regulile după ce jocul a început de o vreme și după ce, inițial, aceste reguli au fost acceptate și cele care ajung să spere că vor reuși să-l facă să le iubească atât de mult încât să vină ei cu propunerea de a renunța la familie pentru iubirea lor.

Femeile care acceptă acest rol îl văd, de cele mai multe ori, ca pe unul tranzitoriu, ca pe o fază a relației, în timp ce bărbații și-l pot asuma la nesfârșit, ei fiind mai capabili să-și compartimenteze existența, să pună granițe clare între familie și restul lumii. Deși în timpul petrecut cu amanta aceste granițe par a fi foarte vagi și nelămurite, ele se activează, pline de energie, la orice amenințare. Fie le activează schimbarea regulilor, când femeia iubită, dar care ocupă locul doi în lista priorităților, începe să emită pretenții de depășire a condiției sale prezente, fie când apare o amenințare de partea cealaltă, când soția și restul familiei îl iau la scuturat și-l „trezesc la realitate” pe cel implicat într-un triunghi amoros.

Momentul în care încep suferințele femeii care nu a fost pe deplin conștientă de ceea ce o așteaptă din postura de amantă este cel în care realizează pentru prima dată care îi

sunt limitele. Nici nu știe ce o doare mai tare: spulberarea speranței de a deveni vioara numărul unu, orgoliul rănit, conștientizarea faptului că el nu o iubește așa cum credea ea, dar toate o lovesc instantaneu și simultan, învârtind cu o cruzime insuportabilă cuțitul în toate rănile sufletului ei, la nesfârșit. După acest moment nimic nu va mai fi la fel, nici sexul, nici întâlnirile, nici absențele. Perioadele de absență vor fi resimțite mult mai acut, cu teama de a fi părăsită definitiv strecurată de acum ca o otravă în sânge, iar întâlnirile nu mai sunt eliberatoare, ci încep să aibă o tonalitate gravă și un gust greu, dulce-amărui, împletit din iubire, vină, disperare, speranță, reproșuri, dorință, dar

încă iubire. O iubire căreia i-a fost sabotată baza, fundația și care se scufundă pe nesimțite, autodistrugându-se. Pentru că, de la un punct, noțiunea de amant(ă) se confundă cu cea de suferință și cine poate suferi fără să-și dorească un sfârșit al chinurilor sale…

Dacă ea, amanta, continuă relația din acest punct, înseamnă că îl iubește tot mai puțin pe cel cu care și-ar fi dorit cu mult mai mult decât o fugă între cearșafuri și că e doar o chestiune de timp până când totul se va stinge între ei, pentru că asta se

întâmplă cu iubirea ce a fost amestecată cu prea multă durere. Sau se poate încheia brusc, odată cu conștientizarea dureroasă a evidenței că el face o separație clară între viața de familie și relația extraconjugală, peste care nu va trece. Sunt rare situațiile în care o femeie poate să accepte rolul asta ingrat pe termen lung, sau la nesfârșit, cu seninătate. Femeile nu sunt bune să fie amante. Mai devreme sau mai târziu, orice femeie își dorește un cuib al ei, un bărbat al ei, proprii copii. Ea simte nevoia să dăruiască iubire necondiționat și a fi amantă o condiționează grav.

monden

http://www.morganaimperial.com/2017/01/08/nu-sunt-bune-de-amante/

51


lecturi în foileton

Nicolae Vasile

Dominoul iubirii (14)

Alex a fost salvat. Norocul său a fost

Nana, care venise întâmplător, cum venea

ea de obicei. A chemat salvarea, care a venit

în timp util.

Când şi-a revenit, nu ştia nimic de

moartea Mirei. În familia lui numele ei era

un cuvânt interzis de multă vreme şi nu

avea de unde să ştie ceva. După ceva timp,

când îşi mai revenise,

Nana i-a spus că, într-una

din zilele anterioare, îl

căutase o doamnă de la

universitate la telefon. A

sunat la universitate unde

era ascultat ca şi cum ar fi

sunat de pe lumea

cealaltă! Acolo zvonurile

erau că ar fi murit

amândoi şi au fost foarte

surprinşi de telefonul lui.

Până la urmă, din această

discuţie, a aflat de

moartea ei, ceea ce a avut

un efect devastator asupra

lui. El nu ştia absolut

nimic de ea până atunci.

Ar fi încercat să repete tentativa de

sinucidere, dar era foarte controlat în tot ce

făcea şi nu mai avea acces la medicamente.

Nu mai avea niciun rost pe lume, nu ştia ce

sa facă, timpul parcă se oprise în loc! Până

la urmă, pentru a găsi o preocupare, a

insistat şi a obţinut un calculator. Când a

deschis prima dată calculatorul, după

cumplitele evenimente, prin mulţimea de e-

mail-uri primite, a găsit ultimul mesaj al

Mirei, cel care se încheia cu „Mira ta”. Era

mesajul pe care îl aşteptase cel mai mult în

viaţa lui! Disperarea că un asemenea mesaj

nu va veni niciodată, l-a făcut să-şi piardă

echilibrul, l-a făcut să-şi piardă răbdarea,

să-şi piardă încrederea în viitor. Acum

ajunsese la destinatar, dar nu mai avea

nicio importanţă! Întârzierea acestui mesaj

a condus la succesiunea de evenimente care

avea să ducă la dispariţia Mirei. Simţea o

vină apăsătoare!... Mai multă răbdare, mai

multă încredere din partea lui ar fi

însemnat salvarea ei!...

Nu reuşea deloc să intre într-o

activitate care să-l preocupe cu adevărat şi

să-i abată gândurile spre

altceva. După un timp, s-a

gândit la metoda Alinei,

după ce a murit Radu. A

hotărât să înceapă să

cultive memoria Mirei.

Foarte puţini

cunoşteau ce a făcut ea, ce

a reprezentat ea pentru cei

mulţi. A fost o adevărată

protectoare a săracilor din

lumea a treia. În lumea

economică, a fost aceea

care, de pe poziţii de

conducere a unor

organisme internaţionale,

a spus totdeauna

adevăruri care nu

conveneau multora, mai ales celor bogaţi.

Pentru studenţi şi doctoranzi, a fost

totdeauna o plăcere să o asculte şi a făcut

mari eforturi să-şi păstreze cursurile, să nu

lipsească niciodată. Nu a folosit metoda,

mult uzitată de alţii, de a trimite nişte

înlocuitori de nivel mult inferior. Lipsa unui

soţ valid, care să o poată însoţi în diversele

întâlniri protocolare de nivel înalt cu şefi de

state, de guverne, cu miniştri din multe ţări,

cu care avea relaţii curente, a reprezentat

pentru ea un mare handicap. Pentru a nu da

naştere unor discuţii neplăcute, a preferat



să evite partea informală a multor astfel de

evenimente, unde se ştie că se tranşează

marile hotărâri. România a pierdut mult

datorită acestei situaţii. Evita cu diplomaţie

şi delicateţe discuţiile pe acest subiect. Tot

din această cauză, ea nu a avut concedii cu

familia sau alte momente de recreere,

absolut necesare după munca intensă dusă

pe multiple planuri. Singurul refugiu era la

ţară, la fosta casă părintească, unde îşi

amenajase o locuinţă şi unde, când ajungea,

trăia în cele mai simple condiţii, ca ţăranii

de acolo. Localnicii îi spuneau „ţaţa Mira”.

Timpul curgea greu

fără ea. Nu găsea nimic

care să-i suplinească lipsa.

De multe ori îi reveneau în

minte momente când o

supăra şi apoi îşi făcea

reproşuri. Se gândea la

unele poezii rele pe care i

le-a făcut. Pe unele i le-a

trimis, pe altele nu. Dar

toate nu mai aveau acum

niciun sens! Singurul

lucru care conta era

absenţa ei definitivă, fără

să mai existe posibilitatea

repetabilelor ei întoarceri.

Jocul supărare-bucurie,

care însoţea repetabila ei

plecare şi întoarcere, se

terminase. Se terminase cu o plecare

definitivă. Ultima ei plecare avusese deja

loc!... El era cu mintea dusă permanent

după ea!...

A căutat-o pe Alina. Odată, să aibă o

discuţie referitoare la diverse metode de

promovare a îmaginii unei persoane. Ea, ca

jurnalistă, cunoştea multe în acest sens, dar

şi pentru că simţea nevoia de a mai discuta

cu cineva. Nu avea cu cine vorbi deschis

despre ceea ce îl frământa pe el. Deşi relaţia

lor se terminase în defavoarea lui, au

păstrat legătura, mai discutau la telefon,

mai colaborau în unele mici afaceri comune.

Chiar despre relaţia lui cu Mira îi spusese cu

ceva timp în urmă. Era la curent cu

întâmplările. A acceptat fără prea multe

formalizări întâlnirea. Nu arăta prea bine!

Viaţa o încercase greu şi pe ea şi asta se

vedea pe întreaga ei fiinţă.

– Nu prea ţi-ai ales bine femeile din

viaţa ta, a rupt ea tăcerea, în loc de bun

venit!

– Nu te pot contrazice. Faptele îţi dau

dreptate. Tot atât de

adevărat este şi că

bărbatul are un rol mai

mic în procesul de alegere.

– Nu mai face pe

neajutoratul!... Vă cunosc

eu la ce vă duce capul!...

– Am auzit una

bună, căută el să ridice

nivelul discuţiei. Cică

femeia alege bărbatul care

trebuie s-o aleagă!

I-a plăcut. Se vedea

pe faţa ei că vrea să-l

scoată din gândurile rele,

înainte de a intra efectiv în

subiect. Ultima lui reacţie

însă a făcut-o să tresară,

ca în vremurile ei bune, când era ziaristă şi

când un interlocuitor îi dădea un răspuns

inteligent.

– Uite, de aceea m-am îndrăgostit eu

cândva de tine! Aveai nişte remarci

deştepte.

– Mulţumesc, dar până la urmă nu ai

ales deşteptăciunea!...

– Nu aş vrea să fiu în locul tău!... Am

trecut şi eu prin momente groaznice când a

murit Radu. Nu mi-a trecut nici acum de

tot, dar nu avem ce face. Viaţa merge


53


înainte. Am mai avut un eşec înaintea lui

Radu. Am trăit mai bine de zece ani cu cel

mai vânat bărbat din televiziune. Ştiam eu

că nu este un sfânt, dar ce am aflat la un

moment dat întrecea orice înţelegere! Am

găsit la el, din greşeală, o listă de circa patru

sute de femei, dintre care pe unele le

cunoşteam. Lista mai avea poziţii goale

până la numărul o mie. Era lista femeilor cu

care se culcase! Îşi propusese, ca ţintă, să se

culce cu o mie de femei! Evident că am

rupt-o cu el, deşi era un bărbat excepţional.

Noroc că Hans m-a lăsat, chiar m-a ajutat,

să-mi fac toate damblalele

referitoare la amintirea lui

Radu. Nu este gelos, nu

este meschin deşi are şi el

cusururile lui!

– Hai, că nu ne-am

întânlit să-l bârfim pe

soţul tău!... Eu îl ştiu ca pe

un tip simpatic.

– Este foarte

simpatic, dar a făcut

greşeli mari în afaceri, a

sfârşit rău. A ajuns să

traiască pe seama mea, el,

marele magnat care a fost!

Nici asta nu ar fi o

problemă, dar s-a

înbolnăvit de fel de fel de

boli şi nu respectă nimic

din ce îi spun doctorii. Îmi este teamă să nu

o păţească şi mai rău şi să-l duc cu

căruciorul! Uneori, mă gândesc la

momentul când am ales între tine şi el şi

mai-mai că îmi spun c-am greşit!...

– Apropo, că tot nu mai contează, cum

ai ales?...

– Tu erai însurat iar el era liber!... Tu

erai foarte competitiv atunci!... Erau mulţi

care doreau, la diferite niveluri ale înaltei

societăţi, să te atragă spre ei pentru

farmecul tău natural. Ai un farmec al tău, de

care poate nu-ţi dai seama, pentru care nu

faci eforturi speciale! Ţi-am urmărit mereu

zodia şi evoluţia. Am avut o mare durere în

suflet când mi-ai spus despre această

femeie pe care ai iubit-o atât, căreia i-ai

scris atâtea poezii şi romane! Ştii cum este

treaba, voi, bărbaţii, ţineţi să fiţi primii în

viaţa unei femei, la noi este invers, vrem să

fim ultima femeie iubită de un bărbat.

Femeile vor ca bărbatul pe care l-au iubit

cel mai mult, să moară cu ele în minte!...

– Hai, că mă faci să mai fiu stresat şi

pentru tine! Nu-mi ajunge mie durerea mea

actuală?

– A trecut!... Dacă

tot suntem la momentul

adevărului, am vrut să ştii.

S-au despărţit

amiabil. A rămas că vor

comunica mai des în

viitor, să ştie lumea ce

oameni mari au fost Radu

şi Mira.

Dorina aflase de

moartea Mirei. Nu a

comentat în niciun fel, dar

nici nu a iertat-o.

Bombănea ceva legat de

pedeapsa lui Dumnezeu!

Când a ajuns acasă,

după discuţia cu Alina, a fost întâmpinat

încă de la intrare:

– Ce faci acum, ai reluat-o cu

cealaltă?...

– Stai liniştită!... Nu este vorba de o

relaţie de dragoste. Ce mai vrei? Ai câştigat!

Îmi voi petrece tot restul vieţii cu tine!... Nu

asta ţi-ai propus? Poate Dumnezeu a

considerat că tu ai avut dreptate! Mişcarea

luminii în defavoarea întunericului, din

visul tău, s-a făcut în sensul dorit de tine.

– Aşa să fie, dar eu rămân prudentă!



Eu nu consider că am câştigat ceva. Toţi am

murit!... Unii sunt „morţi morţi”, iar noi, cei

care am supravieţuit, suntem nişte „morţi

vii”. Mintea noastră a fost foarte afectată şi

trăim acum în alte vieţi, trăim vieţile

altora!...

El i-a răspuns calm, fără urmă de

supărare sau reproş. Şi-a văzut de treburile

lui în linişte. Nu mai avea puterea să

suporte interminabilele discuţii

contradictorii cu ea. Încerca să înţeleagă şi

durerea ei. Din punctul ei de vedere, a

luptat cu armele ei şi a câştigat, deşi nu era

o victorie plină de

satisfacţii. Ea îl iubea cu

toată fiinţa ei pe Alex, cu

toate relele pe care i le

făcuse. Considera că

Dumnezeu i l-a lăsat ei

pentru totdeauna!...

Analizând, în lungile

nopţi când nu putea

dormi, ce ar putea face în

viitor, s-a gândit că

puterea lui de creaţie ar

putea fi instrumentul

cultivării memoriei celei

care îi umpluse şi

continua să-i umple toate

gândurile. Putea să scrie

despre ea, despre momentele trăite

împreună, despre viaţă şi moarte. Putea să-i

dedice în continuare poezii. Trecuse rapid

dar semnificativ prin viaţa lui. Rămăsese

devastat după această relaţie, ca Pământul

după trecerea unei comete. Era imaginea

care i se părea cea mai sugestivă.

Situaţia lăsată după „trecerea cometei”

a încercat să o trateze cu ceva care să-i

aducă liniştea mult dorită, cu scrisul şi

munca fizică. Şi-a completat astfel CV-ul cu

competenţe aplicate de zidar, tâmplar,

fierar, zugrav, etc. Munca fizică, dusă până

la extenuare, a constituit cel mai bun

remediu psihic pentru situaţia în care se

afla.

A făcut o „cură de filozofie” pentru

tratarea „bolii” sale. În situaţii limită,

Nietzsche, foarte bolnav fizic şi psihic, a

introdus necesitatea psihanalizei bazate pe

teoria „morţii la momentul potrivit”.

Aceasta însemna că dacă nu mai ai un rol în

viaţă, mai bine mori, dar dacă reuşeşti să-ţi

găseşti un asemenea rol, merită să trăieşti.

Marele filozof, bolnav fizic, motiv pentru

care fusese nevoit să părăsească

universitatea, şi căzut

psihic, după ce marea sa

iubire la părăsit,

căsătorindu-se cu cel mai

bun prieten al său, a găsit

un rol în viaţă, să scrie

cărţi de filozofie!... Aşa a

creat cel mai mare filozof

al omenirii din ultimele

două secole!...

Alex a început să-şi

caute un nou rol în viaţă

pe fondul confuziei create

de evenimentele în care a

fost implicat. Mulţi nu mai

ştiau cine a murit şi cine

trăieşte! La un moment

dat, se zvonise că a

murit!... În asemenea

momente apar emoţii ce se manifstă pe

principiul „despre morţi numai de bine”.

Este fascinant să vezi ce ar fi zis lumea

despre tine după ce ai murit! Unii cârcotaşi

chiar l-au acuzat că şi-ar fi regizat moartea

în acest sens. Nu-l mai interesau aceste

micimi ale vieţii cotidiene, se făcea că nici

nu le aude, ceea ce înainte nu putea face.

Devenise un apreciat moderator de

evenimente. Era căutat pentru asemenea

activităţi. Avea un amestec de exactitate cu


55


umor, cu poezie, care atrăgea audienţa. Era

după un asemenea eveniment. Era seară.

Aştepta, pe scările Palatului Parlamentului,

să vină şoferul pentru a trece apoi pe acasă

să o ia pe Dorina şi să meargă la un cocktail.

Acesta era organizat de către tinerii săi

prieteni, Nadia şi Cătălin, cu ocazia

închiderii unui grup de evenimente,

expoziţie, conferinţe şi întâlniri culturale.

Avea satisfacţia unor evenimente reuşite,

deşi era foarte obosit. Moderase în acea zi

două sesiuni, de dimineaţă şi după-amiază

şi se ajutase pe parcurs cu vreo patru cafele.

Printre activităţile sale din

acea zi, în pauzele dintre

sesiuni, avusese plăcuta

ocazie să participe la

anumite întâlniri culturale

care acompaniau

derularea evenimentelor

economice, cu

participarea unor actori

renumiţi precum Horaţiu

Mălăele, George Mihaiţă,

Eusebiu Ştefanescu, care

veniseră la invitaţia

organizatorilor expoziţiei.

La un moment dat, a

simţit o furnicătură la o

mână. Uitându-se spre ea,

observă cum venele i se

umflau, de parcă vroiau să

iasă de sub piele. La unul dintre degete a

apărut şi o dilataţie de mărimea unei

măsline. Intrase în panică. Nu ştia ce se

întâmplă, cât se vor mai umfla venele sale.

În câteva zeci de secunde acestea au revenit

la normal şi după câteva minute s-a retras şi

umflătura de pe deget.

A ajuns acasă. Ca şi cum nimic nu s-ar

fi întâmplat, au plecat la cocktail. Pe drum,

a vrut să-şi citească e-mail-urile pe

telefonul mobil, dar nu şi-a amintit parola.

A abandonat, fără să se impacienteze.

Punea întâmplarea pe seama oboselii.

Au ajuns. S-au aşezat la masă cu

organizatorii evenimentului, precum şi cu

renumiţii actori cu care mai discutase în

dimineaţa respectivă la expoziţie. În scurt

timp, constată că nu mai cunoştea

persoanele de la masă. Nu-i mai cunoştea

nici pe Cătalin, nici pe Nadia, nici pe actori,

nu-şi mai cunoştea nici soţia! Îşi pierduse

memoria. A fost poate soluţia cea mai

uşoară pe care a găsit-o Dumnezeu pentru

a-l salva de amintirile dureroase.

Dorin îşi continua

aceeaşi viaţă, doar că

acum se ocupau copiii de

ceea ce făcea soţia

înainte. Copiii însă

simţeau mult lipsa

sprijinului mamei lor.

Prietenii lui, care nu

l-au părăsit niciodată,

erau şi mai des cu el,

încercând să compenseze

o tendinţă de depresie

care apăruse şi la el.

Totuşi, întâlnirilor lor le

lipsea ceva. În

subconştientul lor, acel

ceva era lipsa soţiei. Toţi o

adoraseră, dar acum ea nu

mai era. Intangibilitatea ei mărea, în mintea

lor, valoarea de bărbat a lui Dorin. Prin

dispariţia ei scăzuse implicit valoarea lui,

scăzuse şi miza întâlnirilor.

Era mult mai gânditor. Era prima dată

în viaţa lui când îşi punea întrebări

referitoare la soţia sa. Ea a fost totdeauna

fără sentimente, fără incertitudini, parcă

era de fier. Ce ar fi putut afla de la acel

telefon încât să o afecteze atât de mult şi să

moară cu el în mână? „Miţa lui” nu-i mai

dădea niciun telefon, pentru că ajunsese

undeva unde nu avea semnal.



El nu ştiuse niciodată amănuntele

vieţii soţiei sale, care se desfăşurau în afara

casei lor. Simplul fapt că ea este bine era tot

ce îl interesa. Când se întorcea acasă,

vederea ei, la intrarea pe uşă, îi umplea

viaţa.

Pentru psihicul lui nici nu ar fi fost

bine să ştie infinitatea de idei, sentimente,

suferinţe, bucurii, tristeţi, speranţe, care se

găseau între cheful lui cu băieţii de pe

terasa din Hamburg şi acel telefon. Ar fi

stricat liniştea bătrâneţii acestui om bun,

care nu a ştiut niciodată ce barieră a

reprezentat în calea

multora în drumul lor

spre Mira. Mulţi ar fi dorit

doar o privire, un zâmbet,

un mesaj din partea ei!...

Foarte puţini au fost cei

care au obţinut mai mult.

Toţi acei norocoşi au ajuns

rău! Şi Dorin era unul

dintre ei!

El a fost farul a cărui

lumină a adus-o mereu

acasă. A avut un singur

sprijin care să-l ajute să

suporte o astfel de viaţă.

Acel sprijin a fost însă de

nădejde. A fost sprijinit de

Dumnezeu, în care el nu a

crezut niciodată!... Între el

şi Dumnezeu a stat ea!...

Epistemologia iubirii

Da, există o epistemologie a iubirii!...

Iubirea este cunoaştere, care, ca orice fel

de cunoaştere, are o filozofie a ei! Ca în

orice tip de cunoaştere, logica are un rol

foarte important. Logica iubirii, dacă

putem vorbi de aşa ceva, lucrează cu

aceleaşi valori ca şi logica oricărui alt

domeniu. Sunt axiome, care au valori de

adevăr absolut, sunt logici binare, logici

trivalente, logici polivalente şi chiar logici

fuzzy.

Eroii noştri au, sau au avut, diverse

axiome în logica vieţii şi iubirii lor.

Dorina nu concepea să aibă decât „un

singur bărbat”, Mira, doar „o singură

căsătorie”, Alex, „o singură grijă-liniştea”,

Paul, „un singur model de viaţă”, Anghel,

„o singură preocupare-filozofia”, Dorin,

„un singur ajutor- Mira”.

Fiecare avea „fixa” lui, cum ar fi zis

Nana, în sensul de idee fixă.

Dorina a luptat şi va

lupta toată viaţa pentru a

păstra singurul bărbat al

vieţii sale. Se va lupta cu

oricine va dori să-i ia

bărbatul. A luptat cu

Alina, a luptat cu Mira, cu

arme diferite, cu metode

diferite, dar l-a păstrat pe

Alex. A putut să treacă de

la gelozia extremă la

înţelegerea totală faţă de

Alex când a realizat că

poate să-l piardă. Ea a

ştiut totdeauna tot ce se

întâmpla, iar

supravieţuirea lui Alex a

privit-o ca pe o victorie. O

victorie amară şi tristă.

Mira a luptat cu ea însăşi pentru

păstrarea căsătoriei sale cu Dorin,

considerând aceasta ca pe o datorie

religioasă. A respins orice altă cerere în

căsătorie atâta timp cât soţul său trăia. A

respins cea mai mare dorinţă a lui Paul,

aceea de a se căsători cu el, deşi îl iubea

din toată fiinţa ei. Datoria a fost mai

puternică decât iubirea. A vrut să fie

corectă la întrecerea dintre Paul şi Alex şi

i-a pierdut pe amândoi!

Alex acceptă orice situaţie a femeii pe


57


care o iubeşte, îi satisface toate dorinţele

acesteia, dacă aceste dorinţe îi sunt

prezentate de la început şi are o certitudine

a evoluţiei relaţiei. Nu îi plac surprizele,

nu agrează schimbările bruşte de situaţii,

chiar dacă acestea sunt spre bine. Nu îi

place nimic care îi tulbură liniştea, pe care

şi-o construieşte pe date cunoscute sau

predictibile. Îşi pierde încrederea în

persoana care dă răspunsuri evazive. Dacă

ştia de la început de existenţa relaţiei Mirei

cu Paul, o lua ca atare şi nu era deloc

deranjat ulterior.

Paul a avut un

model mental şi a făcut

orice s-a potrivit cu

modelul său. A renunţat

la orice, la familie,

inclusiv la viaţă, când a

apărut ceva ce nu a mai

corespuns modelului său.

Nu şi-a pus niciodată

problema de a schimba

modelul funcţie de

realitatea existentă.

Anghel a avut o

singură preocupare

legată de activitatea sa -

filozofia. A sacrificat

totul, familia, viaţa,

pentru filozofie.

Considera că filozofia nu

poate fi împărţită cu o femeie.

Dorin, în situaţia din ultima parte a

vieţii, de când s-a îmbolnăvit, nu avea

decât o speranţă de ajutor şi aceasta se

îndrepta spre Mira. La moartea ei, el nu

ştia nimic din cele întâmplate şi a luat totul

ca pe un blestem.

Logica binară este cea mai frecventă

în iubire, deşi conduce adesea la nefericire,

la drame. Conform acesteia, nu există

decăt două valori de adevăr pereche, „eu şi

tu”, restul lumii dispare. Cei doi rămân

izolaţi de lume. Binecunoscutele

triunghiuri reprezintă aplicaţii ale logicii

trivalente, poligoanele iubirii sunt logici

polivalente. Logica fuzzy modelează ceva

mai aproape de prostituţie decât de iubire!

De aici se ajunge la aspectele terminologice

de iubire platonică, aristotelică,

pitagoreică, ptolemeică, pentagonică!...

Mii de ani, de la Aristotel, omenirea

şi-a bazat analiza unei gândiri corecte

doar pe logica binară. Da sau nu, lumină

sau întuneric, bun sau rău, au creat

bariere de netrecut, au creat drame, pentru

că nu se ştia că mai există

şi alte valori logice.

Transfomarea

acestor valori logice în

dogme religioase a

agravat şi mai mult

efectele sociale ale unor

judecăţi incorecte.

Ajungeai să crezi că „te

bate Dumnezeu”, dacă nu

respecţi judecăţile logicii

binare. Cel mai sugestiv

răspuns, în logica simplă

a Nanei, este „Dumnezeu

te iartă, dacă este spre

bine”.

Viaţa trebuie trăită

peste axiome, peste logici,

peste dogme religioase, peste contracte de

căsătorie. Să nu vă fie niciodată teamă să

trăiţi, Dumnezeu nu va ridica primul

piatra!... Vă va oferi totdeauna timpul să

dovediţi bunele intenţii, luând-o mereu de

la început!...

- sfârşit -



pagina membrului portret literar – traduceri 54-55

Luca Cipolla

Back home

Roteando, le mie cellule ho sperso e donato al vento, intrecciate a fili di arabesco.. note indecifrabili che raccolgo nel meccanismo simile ad orologio squassato e sei tu, sono io, riportati a casa feriti; ci ridestiamo colore, iridi, papaveri e spighe che lavano il dolore nell'aura d'ambra che avvolge il sangue speso e lo perde dentro un semplice ricordo..

Cleopatra

Eri raccolta all'ombra dei pensieri-nebbia, quella madre che più non scorgo, eclissata dal mio ego, un deserto che l'immagine risalta. Cleopatra, temevi un dì la serpe, dico, anche di pezza, e fra le dita leggevi il mio destino..poi, scivolata nello spazio d'un atomo, vidi la tua forma accecarmi ed il mio sguardo teso ad una goccia di rimpianto e di beata gioia.

Back home

Rotind, celulele mi-am pierdut și dăruit vântului, împletite la firele de arabesc.. note indescifrabile pe ce le adun în mecanismul similar unui ceas zguduit și

ești tu, sunt eu, readuși acasă răniți; ne redeșteptăm culoare, curcubeie, maci și spice care spală durerea în aura ambrei înfășurând sângele risipit și-l pierde într-o simplă amintire..

Cleopatra

Erai reculeasă la umbra gândurilor-ceață, mama aceea pe ce n-o mai zăresc, eclipsată de egoul meu,

un deșert pe care imaginea îl subliniază. Cleopatra, o zi te temeai de șerpii, vreau să spun, și din cârpă, și între degete citeai destinul meu… apoi, alunecată în spațiul unui atom, văzui forma ta să mă orbească și privirea mea țintită spre o picătură a regretului și a bucuriei fericite.

traduceri

59


spiritualitate

Matei Ioaniţiu

Poveţe ale regelui Solomon

Când regele Solomon s-a întors din

munți, după apusul soarelui, cei adunați la

poale l-au întrebat:

— Ești sursa noastră de

inspirație. Cuvintele tale ne ating

inima. Iar înțelepciunea ta ne

luminează mintea. Suntem flămânzi

să te ascultăm. Spune-ne: Cine

suntem noi?

El le-a zâmbit și le-a

răspuns?

— Voi— sunteți

lumina universului. Voi

sunteți stelele. Voi sunteți

altarul credinței. În fiecare

dintre voi este un univers.

Grămădiți înțelepciunea

în inimă, ascultați-vă

inima, ascultați prin

dragostea voastră.

— Care este sensul

vieții?

— Viața – este un

drum, un scop și o

victorie. Viața este un

dans al iubirii. Misiunea

voastră este să înfloriți. SĂ

FII – e un dar pentru toată lumea. Viața

voastră – este istoria omenirii. De asta viața

este mai frumoasă decât orice teorie.

Creează din viața ta o sărbătoare, pentru că

asta este adevărata ei valoare. Viața este

compusă din prezent. Iar sensul prezentului

este să trăiești în prezent.

— De ce ne urmărește necazul?

— Ceea ce ai semănat, aceea vei

culege. Nefericirile sunt alegerile noastre.

Sărăcia – este creația omului. Iar

nemulțumirea este fructul neglijenței.

Învinovățind pe cineva, îți pierzi puterea.

Nefericit este acel care nu se cunoaște.

Sărac devine acel care pierde timpul în

zadar. Nu permite mulțimii să îți omoare

sufletul.

— Cum să trecem peste

nefericiri?

— Nu te analiza. Nu te compara și nu

te împărti. Mulțumește pentru tot ce ai.

Bucură-te pentru că bucuria crează minuni.

Iubește-te, pentru că cei care se iubesc pe

sine, îi iubesc toți. Roagă-te când ești fericit

și ghinionul te va evita.

— Care este drumul către

fericire?

— Fericiți sunt cei care iubesc, fericiți

sunt cei care mulțumesc.

Fericiții trăiesc în

armonie. Fericiții văd

adevărata frumusețe a

lumii. Fericiții se bucură

de soare. Fericiții sunt

gata să primească soarele

în brațe. Fericiții sunt

liberi. Fericiții iartă.

— Cum să trăim în

lumină?

— Savurați fiecare

picătură a vieții, o viață

trăită în zadar va da

naștere nefericirii. Și să

știi că ceea ce se află în

interior, aceea se află și în

exterior. Lumea este

sumbră pentru că inima

este sumbră. Fericirea este apusul soarelui.

— Cum să trăim în armonie?

— Trăiește simplu. Nu fă rău nimănui.

Nu invidia. Lasă ca îndoielile să treacă și nu

căuta altele noi. Dăruiește-ți viața

frumosului. Crează pentru artă, dar nu

pentru recunoaștere. Dă viață trecutului,

uitându-l. Adu în lume ceva nou. Umple-l

cu iubire. Acolo unde este iubire – acolo

este și Dumnezeu.

Trăiește în armonie! Fii tu însuți!

spiritualitate


tradiţii, datini obiceiuri

Nicolae Tomescu

Tradiţii și obiceiuri de Anul Nou

Sfinții calendarului popular,

metamorfoze ale Anului, sunt mai tineri sau

mai bătrâni, după șansa avută de aceștia la

împărțirea sărbătorilor: Sânvăsâi, celebrat

în prima zi a Anului, este un tânăr chefliu

care stă călare pe butoi, iubește și petrece;

Dragobete (24 februarie), fiul Dochiei,

reprezintă zeul dragostei

pe plaiurile carpatice;

Sângiorzul (23 aprilie),

Sântoaderul sunt tineri

călări pe cai; Sântilie (20

iulie) și Sâmedru (26

octombrie) sunt maturi.

După ei urmează

generația sfinților-moși:

Moș Andrei (30

noiembrie), Moș Nicolae

(6 decembrie), Moș Ajun

(24 decembrie) și Moș

Crăciun (25 decembrie).

Întoarcerea simbolică a

timpului este asimilată cu

moartea divinității

adorate, iar reluarea

numărării zilelor – cu

renașterea acesteia.

În satele românești, cete de flăcăi se

pregătesc pentru „urat”, respectând datinile

și obiceiurile din timpul sărbătorilor de

iarnă.

În ajunul Noului An, pe înserat, își fac

apariția „mascații”…

*

De Anul Nou, un loc aparte îl ocupă

colindatul și cetele de colindători care, după

ce fac urări de sănătate, belșug, bucurie etc.,

primesc în dar colaci, vin, cârnați și uneori

bani…

În satele bucovinene se obișnuiește ca

mascații să umble în ceată, care reunește

personaje mascate: ursul, capra, căiuții,

cerbii, urâții, frumoșii, dracii, doctorii,

ursarii, bunghierii etc. După lăsarea serii,

ceata cea mare se fărâmițează, iar grupurile

rezultate încep să meargă din casă în casă,

până la răsăritul soarelui, atunci când Anul

Nou își intră în drepturi…

Umblatul cu Capra ține, de regulă, de

la Crăciun până la Anul Nou. Măștile care

evocă la Vicleim personaje biblice sunt

înlocuite aici de masca unui singur animal,

al cărui nume variază de la o regiune la alta:

cerb în Hunedoara, capră sau țurcă în

Moldova și Ardeal, boriță

(de la bour) în

Transilvania de sud. În

Muntenia și Oltenia, capra

este denumită „Brezaia”

(din cauza înfățișării

pestrițe a măștii) și

obiceiul se practică mai

ales de Anul Nou. Capra se

alcătuiește dintr-un lemn

scurt, cioplit în formă de

cap de capră, care se

învelește cu hârtie roșie,

peste care se pune o altă

hârtie, neagră, mărunt

tăiată și încrețită, sau se

lipește o piele subțire cu

păr pe ea…

Obiceiul umblatului

cu Ursul este întâlnit doar

în Moldova, de Anul Nou. Ursul este

întruchipat de un flăcău purtând pe cap și

umeri blana unui animal, împodobită în

dreptul urechilor cu ciucuri roșii. Masca

este condusă de un „Ursar”, însoțită de

muzicanți și urmată, adesea, de un întreg

alai de personaje (printre care se poate afla

un copil în rolul puiului de urs). În răpăitul

tobelor sau pe melodia fluierului și ajutată

de un ciomag, masca mormăie și imită pașii

legănați și sacadați ai ursului, izbind

puternic pământul cu tălpile. Semnificația

este purificarea și fertilizarea solului în noul

an. S-a avansat ipoteza că la originea

tradiţii, datini, obiceiuri

61


acestui obicei e un cult traco-getic…

Strigatul peste sat este ceremonialul

nocturn al cetelor de feciori pentru

judecarea publică a celor care au încălcat

regulile comunității. Cocoțați pe dealuri,

movile, copaci sau acoperișuri, ei „biciuiesc”

prin versuri fetele bătrâne, flăcăii tomnatici,

femeile care fac farmece și descântece,

leneșii, hoții sau bețivii. Dialogul este

așteptat de întreaga comunitate, încheindu-

se cu formula „Cele rele să se spele, cele

bune să se adune!”. Pentru curățarea relelor

și alungarea spiritelor rele, obiceiul este

însoțit de aprinderea focurilor…

În prima zi a noului

an, de Sfântul Vasile, se

crede că cerurile se

deschid, că rugăciunile

sunt ascultate și că

animalele vorbesc cu glas

omenesc. Tot atunci se

merge cu Plugușorul și cu

Sorcova, obiceiuri ce

invocă prosperitatea și

belșugul pentru

gospodăria celui care

primește colindătorii. Se

afirmă că aceia care nu

primesc cetele de

colindători vor avea

necazuri și sărăcie în anul

ce vine…

În ajunul Anului

Nou, în Moldova, cete de

flăcăi și de bărbați de curând însurați merg

cu Plugul. Străvechi obicei agrar derivat

dintr-o practică primitivă, trecut printr-un

rit de fertilitate, Plugușorul a ajuns o urare

obișnuită de recolte bogate în anul care abia

începe. Textul este, prin excelență, o narație

privind muncile agricole, recurgând la

elemente fabuloase. Începe cu aratul, fiind

urmat de semănat, îngrijirea plantelor,

recoltat și adusul boabelor în hambare.

Plugușorul este întotdeauna însoțit de

strigături, pocnete de bici și sunete de

clopoței, dar plugul adevărat, tras de boi, a

fost înlocuit cu timpul de un plug

miniatural, mai ușor de purtat, sau de

buhaiul care imită mugetul boilor. La sate,

Plugușorul este însă extrem de complex, iar

alaiurile care merg din casă în casă duc cu

ele chiar un plug…

Semănatul desemnează un obicei

agrar, structurat după modelul colindelor și

practicat de copii în dimineața zilei de Anul

Nou, după încheierea Plugușorului.

Colindătorii, purtând traiste de gât

încărcate cu semințe de grâu, secară, orz,

ovăz, mai rar cu porumb, intră în case,

aruncă boabe cu mâna, imitând semănatul

pe ogor, și urează gazdelor

sănătate și roade bogate.

Ei sunt răsplătiți cu mere,

colaci, bani. După

plecarea lor, gospodinele

adună semințele și le duc

în grajdul vitelor, pentru a

fi sănătoase peste an…

Un alt obicei de Anul

Nou, umblatul cu Sorcova,

ar simboliza bucuria

copiilor; aceștia poartă o

crenguță înmugurită de

copac sau o sorcovă

confecționată dintr-un băț

în jurul căruia s-au

împletit flori de hârtie

colorată. Numele de

sorcovă vine de la

cuvântul bulgar „surov”

(verde fraged), aluzie la ramura abia

îmbobocită, ruptă odinioară dintr-un

arbore. Înclinată de mai multe ori în

direcția unei anumite persoane, sorcova

joacă, întrucâtva, rolul unei baghete magice,

înzestrată cu capacitatea de a transmite

vigoare și tinerețe celui vizat. Textul urării,

care amintește de o vrajă, nu face decât să

întărească efectul mișcării sorcovei…



Jerlăianu Manuela Cerasela

În luna albă s-au săltat poeţii

S-a risipit timpul în miezul ceții

Chiar dacă stâlpii porții au țipat,

În luna albă s-au săltat poeții

Și-n urma lor cuvinte au lăsat.

Cuvinte sfinte, fără de tăgadă

Culese dintre căile de drum,

Iar îngerii-au venit cu ei să vadă

Acest pământ învăluit în fum.

Durerea încă joacă-n lut lambada,

Cuvintele vor trece fără sens,

Poeții însă au sfârșit tirada

În inima tăcerilor prea dens.

Dar mările-i plâng azi cu lacrimi crude

Și munții se topesc de dorul lor,

Și visele în lacrimi rămân ude

Și sparg esența vieții pe covor.

O lună va veni să vă vorbească

De umbrele ce ieri s-au îngropat

Și-o răsări o literă să crească

În urma cerului înseninat.

Iar soarele va coborî în bernă

Într-un azur crescut în absolut

Și v-a-mpleti cu viața lor eternă

Cuvântul alb în chipul nevăzut

Ion Vanghele

Toamna cu îngeri

Trec îngeri cu aripi înmuiate-n cenuşă,

Arhangheli bolnavi printre zori cenuşii,

Copacii nebuni ciocănesc pe la uşă

Şi caii nechează în ore târzii.

Îşi scutură pomii podoaba sumară

Cu bocet de frunze - un veşted prohod

Şi păsări în cer tăcerea-nfioară

Iar clipele mor întorcându-se-n glod.

Arhanghelii trec într-un zbor eşuat,

Ghirlande de flăcări să ardă în cer

Când iadul din mine rămâne-ngropat

În toamna bolnavă cu brume şi ger.

O noapte se plimbă prin noi nevăzută

Cu umbre dansând caraghios în pereţi,

Doar luna se sparge în ore tăcută

Visând trene albe, fugind prin nămeţi.

Şi tu o cadână cu pielea de jar

Dansezi în şuvoiul ce torţa îl arde

Şi umbrele tale, mistuite-n zadar

Pe pat dansatoarea o lasă de cade.

E-o noapte adâncă cireşii au ars,

Dezmăţul iubirii cu flori de cenuşă,

Iubito invită, dorinţa la vals

Şi-ascultă copacii cum tremură-n uşă..

diptic

63



63

Folclor românesc

Asta-i seara cea mai sfântă

Asta-i seara cea mai sfântă,

Îngerii în ceruri cântă-,

Îl slăvesc pe Dumnezeu,

C-a trimis pe Fiul Său,

Să se nască din Duh Sfânt,

Pentru oameni pe pământ.

Să le-arate calea dreaptă

Şi viaţa care-i aşteaptă.

Să le-aducă mângâiere,

Să-i ferească de durere.

Să-i cureţe de păcate,

La mulţi ani cu sănătate!

folclor românesc, din satul Pinu,

comuna Brăeşti, judeţul Buzău

Florin T. Roman

Colindă

Fulgii zboară peste ţară

pe aripi de adevăr

în această sfântă seară,

linu-i lin şi flori de măr.

Stelele sunt spice coapte

sufletul e mai senin

în această sfântă noapte,

flori de măr şi linu-i lin.

Taina vieţii se desface

lin păstorii cântă-n cor

toţi copiii dorm în pace,

leru-i ler şi flori de dor.

Îngerii zburând pe sus

îi fac blând, discret, pe cer,

cale stelei lui Iisus,

flori de dor şi leru-i ler.

Emilia Popescu Rusu

Sorcova

Sorcova să sorcoviţi,

ca pomii să înfloriţi,

sănătoşi, frumoşi

şi la pungă groşi!

Sorcova să sorcoviţi,

ca o stea să străluciţi,

în bine şi sănătate

de iubire s-aveţi parte!

Sorcova să sorcoviţi

că e obicei străbun

pentru tot omul român,

care trece-n noul an,

cu speranţe şi cu drag,

aşteaptă An Nou în prag.

Cu colac şi vin pe masă,

faţa-i albă de mătase,

copii frumoşi şi

năzdrăvani...

La anul şi la mulţi ani!

Folclor românesc

Ce sară-i astă sară

Ce sară-i d'aiastă sară

Domnului Doamne

Da' îi sara de ajun

Înspre ziua de Crăciun

Când Hristos Domnul cel sfântu'

A venit pe-acest pamântu

În paiele grâului,

În florile fânului.



coperta4 64

Constantin Mîndruţă

Colind de mâine

EE iiaarrnnăă ddee îînncchhiippuuiirree

ŞŞii iinniimmaa iiuubbeeşşttee--nn ssuufflleett,,

CCoobbooaarrăă ddiinn lluummiinnăă sstteellee

ŞŞii nnuu mmaaii şşttiiuu llaa cciinn’’ ssăă ccuuggeett..

AAccoolloo oo mmaaii ffii oo ccaassăă

ŞŞii ppooaattee--aamm ss--oo mmaaii vvăădd vvrreeooddaattăă,,

ÎÎţţii ssppuunn îînn ssttrrăălluucciirreeaa nnooppţţiiii,,

DDee mmââiinnee,, ssăărruutt mmâânnaa,, ttaattăă..

SSee--aauuddee lliinniişştteeaa ccuumm ttaaccee,,

ÎÎnn oocchhii nnuu mmaaii ttrreessaarree tteeaammăă,,

ÎÎţţii ssppuunn ccuu llaaccrriimmii llâânnggăă ccrruuccee,,

DDee mmââiinnee,, ssăărruutt mmâânnaa,, mmaammăă..

SSee--aaşşeeaazzăă mmaassaa ppee oorriiuunnddee

ŞŞii bbrraadduull aarree aauurroorrăă,,

ÎÎţţii ssppuunn ccuu ddrraagg,, ccaa şşii--aallttăăddaattăă,,

DDee mmââiinnee,, ssăărruutt mmâânnaa,, ssoorrăă..

DDee mmuulltt nnuu--ii rrăăuu,, ee nnuummaaii bbiinnee,,

CChhiiaarr ddee nnuu aamm ssăă ttrreecc vvrreeuunn pprraagg,,

ÎÎţţii ssppuunn zzââmmbbiinndd,, mmăă vvăădd ppee mmiinnee,,

SSăă ccrreeşşttii ffrruummooss,, ccooppiillee ddrraagg..

SSee--aaşşeeaazzăă nneeaauuaa ppeessttee îînnggeerrii

ŞŞii aarriippii ssee îînnccuurrccăă--nn cceettiinnii,,

VVăă ssppuunn ccuu iinniimmaa îînn ppaallmmăă,,

DDee mmââiinnee,, „„LLaa mmuullţţii aannii,, pprriieetteennii!!””

ÎÎţţii ssppuunn ccuu ssuufflleettuull îînn ppaallmmăă::

„„CCuu ttooţţii,, TTuu,, DDooaammnnee ttee aassaammeennii””,,

SSăă ffiiţţii iiaarr bbuunnii,, ccaa nniicciiooddaattăă,,

DDee mmââiinnee,, ddrraaggiilloorr,, vvooii,, ooaammeennii..

Viaţă către cer

DDee--aarr ppllâânnggee ffuullgguull ffăărrăă ssăă îînngghheeţţee

PPee ffrruunnttee,, iiaarrnnăă ffăărrăă ddee ppoovvaaţţăă,,

ÎÎnnvvaaţţăă,, ccaa ggeennuunncchhiiuull ssăă îînnvveeţţee

CCăă ppee ppăămmâânntt ee vviiaaţţaa aallttăă vviiaaţţăă..

MM--aamm ddeessppăărrţţiitt ddee eeaa ddee mmuullttăă vvrreemmee,,

NNuu ttee îînncceerrcc ccuu aallttffeell ddee--nncceerrccaarree,,

DDaarr nnuu ee mmooaarrttee ccaarree ssăă mmăă cchheemmee

AAttââttaa ccââtt iiuubbiirreeaa nnuu mmaaii mmooaarree..

NNee ddeessppăărrţţiimm ddee cceellee ppăămmâânntteennee,,

NNaaşştteerreeaa TTaa ee ttoottuuşşii ppee ppăămmâânntt,,

SSăărrbbăăttoorriimm ccâânndd ssoommnnuull nn--aarree ggeennee,,

IIaarr eeuu nnuu şşttiiuu ccee ppooaattee ffiiee ssffâânntt..

IIuubbiittaa mmii--aa aapprriinnss uunn bbrraadd sspprree sseeaarrăă,,

IIaarr eeuu aapprriinndd ddiinn ccââttee ppoott aapprriinnddee,,

TTuu,, TTee nnaaşşttii,, DDooaammnnee,, aassttaa mmăă--nnffiiooaarrăă,,

TTuu,, TTee nnaaşşttii,, DDooaammnnee şşii nnee llaaşşii ccoolliinnddee..

Entertainment & Humor

Revista Cronos nr. 12 (33), decembrie 2016