View
1.855
Download
0
Category
Preview:
Citation preview
1
MINISTERUL EDUCAŢIEI AL REPUBLICII MOLDOVA
UNIVERSITATEA DE STUDII EUROPENE DIN MOLDOVA
FACULTATEA DE DREPT
NOTE DE CURS
DREPT PENAL PARTEA GENERALĂ
(Ciclul I)
AUTORI:
Alexandru Mariț
dr. în drept, conf. univ.
Svetlana Prodan
doctor în drept, lector superior
Boris Lichii
dr. în drept, lector superior
Sergiu Mîțu
mg. în drept, lector univ.
Aprobat la şedinţa Catedrei Științe penale
din: 20.05.2013, proces-verbal Nr. 10
Examinat de Consiliul facultăţii de Drept USEM
la 24.05.2013, proces-verbal Nr. 5
Aprobat la ședința Senatului USEM
din: 01.07.2013, proces-verbal Nr. 9
CHIŞINĂU – 2013
2
I. PRELIMINARII
Profundele transformări social-economice pe care societatea le-a cunoscut în evoluţia sa au marcat, cum
era şi firesc, în mod direct şi evoluţia dreptului. O tendinţă în planul evoluţiei dreptului a fost şi este apariţia
unor norme şi instituţii noi în cadrul ramurilor de drept ce formează sistemul dreptului. Dreptul penal, la
rândul său, a fost şi el marcat de schimbările produse în realitatea socială. Ţinând seama de faptul că prin
intermediul normelor, dreptul penal protejează în modul cel mai eficace ordinea de drept şi, pe cale de
consecinţă, ordinea socială, se recunoaşte că această ramură a dreptului reprezintă în cadrul sistemului unitar
mijlocul principal de apărare a celor mai importante valori sociale.
În acest sens, problema standardizării învăţământului universitar se înscrie în contextul eficientizării
învăţământului ca sistem şi ca proces. Astăzi investiţia în învăţământ este una dintre cele mai importante. În
astfel de condiţii, standartizarea învăţământului devine o necesitate, fapt impus atât de particularităţile
funcţionării sistemului de învăţământ în cadrul societăţii, cât şi de condiţiile integrării internaţionale a ţării
noastre.
În acest context, curriculumul universitar presupune o echilibrare a planurilor şi programenlor de
învăţământ, obţinerea unor rezultate adecvate cerinţelor zilei de azi şi tendinţelor dezvoltării social-
economice. Curriculumul universitar este o premisă a asigurării calităţii procesului de învăţământ.
Curiculumul la disciplina Drept penal (Partea Generală) reprezintă un aspect inovator al învăţământului
universitar. El se axează pe trei niveluri comportamentale, cu un grad divers de complexitate: cunoaştere,
aplicare, integrare. Nivelul cunoaştere presupune acumularea cunoştinţelor teoretice, formarea bazei
conceptuale în domeniul Dreptului penal (Partea Generală). Aplicarea presupune formarea abilităţilor tipice
disciplinei Drept penal (Partea Generală), dezvoltarea capacităţilor. Integrarea presupune formarea capacităţii
de transfer al cunoştinţelor teoretice şi al abilităţilor practice în situaţii atipice, soluţionarea situaţiilor de
problemă, rezolvarea unor sarcini cu un grad sporit de complexitate, manifestarea atitudinilor personale faţă
de diverse activităţi. Nivelul comportamental de integrare constituie finalitatea procesului de învăţământ la
disciplina Drept penal (Partea Generală), formată prin realizarea obiectivelor de cunoaştere şi aplicare.
Astfel conceput, notelor de curs reprezintă faţeta incipientă a oricărei discipline universitare, prezentându-
se studentului, dar şi profesorului, ca un program de activitate propriu.
Capitolul 1: NOŢIUNI INTRODUCTIVE
§1. Definiţia dreptului penal
§2.Obiectul dreptului penal
§3.Scopul şi sarcinile (funcţiile) dreptului penal
§4. Sarcinile dreptului penal
§5. Dreptul penal – ca ramură de drept public
§6. Principiile dreptului penal
§7. Izvoarele dreptului penal
§8. Legătura dreptului penal cu alte ramuri de drept
§9. Știința dreptului penal
§1. Definiţia dreptului penal
Lupta împotriva infracţionalităţii se duce, în principal, prin prevenire şi, în secundar, prin combatere.
Autorii francezi1 definesc dreptul penal ca fiind acea ramură a dreptului care determină anumite fapte sau
omisiuni considerate infracţiuni şi sancţiunile aplicabile2, sunt autorii care afirmă că dreptul penal are ca
obiect incriminarea şi sancţionarea acelor acţiuni sau inacţiuni ce sunt de natură a crea o tulburare în
societate.
Se mai susţine3 că dreptul penal este sinonim cu legislaţia penală.
Ca o sinteză considerăm că dreptul penal constituie acea ramură de drept ce face parte din sistemul de
drept care este formată dintr-o totalitate de norme juridice ce reglementează relaţiile dintre stat şi infractor
care apar eminamente din momentul săvârşirii unei fapte social periculoase considerată drept infracţiune şi
care se mai rezumă la întreaga ordine de drept împotriva atentatelor criminale.
§2.Obiectul dreptului penal
Obiectul dreptului penal îl constituie4 raporturile sociale ce reglementează lupta împotriva infracţiunilor, a
faptelor penale ce se nasc între stat şi infractor, ca urmare a săvârşirii unei infracţiuni, în vederea tragerii la
răspundere penală a acestuia din urmă prin aplicarea pedepselor şi a celorlalte măsuri penale.
Dreptul penal pe parcursul reglementării relaţiilor specifice realizează următoarele funcţii:
- funcţia preventiv educativă;
- funcţia sancţionatoare şi de combatere5.
Referitor la relaţiile sociale pe care le reglementează dreptul penal, se pot face următoarele remarci:.
Relaţiile sociale, în contextul dreptului penal, au un caracter represiv, de constrângere penală ce apare ca
urmare a săvârşirii infracţiunilor, în cadrul cărora are loc tragerea la răspundere penală şi pedepsirea
infractorilor, relaţii de conflict între comandamentele legii penale şi destinatarii acestora (dreptul pur
1 Jean Larguier, op.cit p.138 2 G.Levasseur şi G.Stefani, op.cit. p.89 3 G.Bettiol, op. cit. p. 18
3
4 Matei Basarab. Drept penal (partea generală). Vol.I, Ed. «LUMINA LEX», 1997. p.18 5 Ibidem p.18 6 C. Bulai. Manual de drept penal (partea generală), Ed. «ALL», 1997. p.14 7 V. Dongoroz, op.cit. p.88 8 N. Giurgiu. Infracţiunea, Ed. ―GAMA‖, Iaşi, 1994. p.14 9 M. Zolyneak, op. cit. p.8 10 A. Ungureanu, op. cit. p.7
4
§2. Obiectul de reglementare a ramurii dreptului penal
Obiectul dreptului penal îl constituie11
raporturile sociale ce reglementează lupta împotriva infracţiunilor,
a faptelor penale ce se nasc între stat şi infractor, ca urmare a săvârşirii unei infracţiuni, în vederea tragerii la
răspundere penală a acestuia din urmă prin aplicarea pedepselor şi a celorlalte măsuri penale.
Dreptul penal pe parcursul reglementării relaţiilor specifice realizează următoarele funcţii:
- funcţia preventiv educativă;
- funcţia sancţionatoare şi de combatere12
.
Referitor la relaţiile sociale pe care le reglementează dreptul penal, se pot face următoarele remarci:.
- Relaţiile sociale, în contextul dreptului penal, au un caracter represiv, de constrângere penală ce apare
ca urmare a săvârşirii infracţiunilor, în cadrul cărora are loc tragerea la răspundere penală şi pedepsirea
infractorilor, relaţii de conflict între comandamentele legii penale şi destinatarii acestora (dreptul pur
sancţionator)13
.
Legea penală îndeplineşte o funcţie normativă, neconflictuală, adică de recomandare şi pretindere a unei
anumite conduite din partea membrilor societăţii faţă de conţinutul prevederilor, când obligaţia legală este
respectată de către destinatarii legii penale în care se naşte un raport juridic de conformare. Acest raport
constituie dreptul societăţii de a i se conforma şi unul conflictual care constă în dreptul societăţii de a trage la
răspundere şi a sancţiona făptuitorul precum şi obligaţia corelativă de a se supune rigorilor legii penale14
.
Rolul dreptului penal este unul social, de apărare împotriva criminalităţii ce constituie, de fapt, şi o
obligaţie cu caracter complex preventiv-educativă şi, în caz de nerespectare a legii penale, acea de
constrângere în urma aplicării pedepsei15
.
Aşadar, specificul relaţiilor de drept penal se materializează în următoarele forme sau aspecte:
Relaţiile sociale de conformare(cooperare), de respectare a prevederilor normelor penale (adeziune dorită
şi voluntară), în cazul nerespectării dispoziţiilor penale prin săvârşirea de infracţiuni, obiectul lor îl constituie
relaţiile de conflict născute între stat şi infractori în vederea tragerii la răspundere penală a celor ce au
încălcat normele penale şi a obligării lor de a suporta toate consecinţele juridice născute din faptele
săvârşite16
.
Relaţii sociale de conflict (contradicţie) sunt relaţiile sociale ce se nasc între stat şi infractor prin
săvârşirea unei infracţiuni, în vederea tragerii la răspundere penală a celor care au încălcat normele penale şi
a obligării lor la suportarea consecinţelor juridice născute din fapta penală săvârşită17
.
§3.Scopul şi sarcinile (funcţiile) dreptului penal
Scopul dreptului penal este redat în art.1 al Codului penal şi anume: ―De a ocroti viaţa şi sănătatea
persoanei, drepturile şi libertăţile cetăţenilor, proprietatea, orînduirea de stat, sistemul politic şi economic,
precum şi întreaga ordine de drept de orice atentat criminal‖.
Ca urmare a dezvoltării relaţiilor de proprietate, de finanţe, de transporturi, de agricultură, etc., în ţara
noastră se realizează relaţii sociale noi.!În procesul transformărilor amintite, un rol important îl joacă statul şi
dreptul. Statul s-a dovedit a fi un instrument eficace şi necesar care a contribuit şi contribuie la transformarea
societăţii. Un rol important îl joacă dreptul care este un instrument regulator şi normativ indispensabil.
Dreptul este chemat să reglementeze toate relaţiile sociale într-o direcţie şi într-un spirit democratic. Prin
norme de drept se prescrie conduita necesară a participanţilor în relaţiile economice, politice şi în celelalte
relaţii sociale existente sau în formare în societatea noastră. Prin norme de drept se prescrie condiţia necesară
a particularităţilor în relaţiile economice, politice şi în cazul celorlalte condiţii sociale existente sau în
formare în societatea noastră. Prin norme de drept se prescrie conduita oamenilor faţă de stat, faţă de
bunurile publice sau faţă de oameni şi drepturile acestora la proprietate,muncă, familie, etc. Cu ajutorul
dreptului toate relaţiile sunt reglementate pe o cale nouă, creîndu-se o normă de drept nouă, democratică. Cu
ajutorul normelor de drept relaţiile sociale sunt îndrumate să se desfăşoare conform dreptului. Vorbind
despre ordinea de drept democratică, înţelegem ordinea de drept umană în favoarea omului aşteptată şi dorită
de către om18
.
Rolul activ al dreptului penal constă în apărarea, consolidarea şi dezvoltarea societăţii, lupta împotriva
infracţionalităţii constă, în primul rând, în prevenirea acesteia şi combaterea ei19
.
Scopul dreptului penal este determinat de necesitatea apărării valorilor sociale şi a ordinii de drept
împotriva criminalităţii şi combaterii acesteia,din care rezultă:
- funcţia de apărare (întreaga ordine de drept care implică toate valorile ocrotite prin diferite dispoziţii ale
legii penale);.
- funcţia de combatere cu mijloace şi în forme specifice a criminalităţii20
.
Scopul dreptului penal mai rezidă şi în faptul de a pune în evidenţă caracterul său social-politic, el
apărând cele mai importante valori sociale, considerate statale la un moment dat21
.
Funcţiile de apărare, de preîntâmpinare şi de reglementare educativă constituie autonomia dreptului
penal.22
S-a afirmat că dreptul penal nu constituie o ramură independentă, autonomă în cadrul dreptului, ci
dependentă de alte ramuri de drept, având un caracter complimentar, sancţionator.
Conţinutul reglementărilor ce alcătuiesc dreptul penal apără o categorie diversă de valoare socială de
natură politică, civilă, administrativă, din acest punct de vedere se interpretează şi interpătrunde cu celelalte
ramuri de drept. Dar odată săvârşită infracţiunea ce vătămează orânduirea de stat, dreptul de proprietate,
relaţiile de familie, se nasc relaţii de conflict între stat şi între făptuitor – reglementare ce cade în sarcina
11 Matei Basarab. Drept penal (partea generală). Vol.I, Ed. «LUMINA LEX», 1997. p.18 12 Ibidem p.18 13 C. Bulai. Manual de drept penal (partea generală), Ed. «ALL», 1997. p.14 14 V. Dongoroz, op.cit. p.88 15 N. Giurgiu. Infracţiunea, Ed. ―GAMA‖, Iaşi, 1994. p.14 16 M. Zolyneak, op. cit. p.8 17 A. Ungureanu, op. cit. p.7 18 Ion Oancea, ―Tratat de drept penal‖, (p.generală), Ed.‖ALL‖ 1996, p.46. 19 Matei Basarab. Drept penal (partea generală). Vol.I, Ed. «LUMINA LEX», 1997. p.6
5
§4.Sarcinile dreptului penal Sarcinile dreptului penal sunt:
- contribuţia la prevenirea săvârşirii de noi infracţiuni.
- asigurarea cadrului legal de realizare a funcţiei de apărare socială, care este desfăşurată de către
organele de stat competente.
- asigurarea dezvoltării noilor valori şi a relaţiilor sociale23
. În dispoziţiile dreptului penal, sunt reflectate realităţile economice, politice, sociale etc., din care izvorăsc
trăsăturile sale, care se caracterizează prin, cel puţin, următoarele aspecte:
1.Un prim aspect l-ar constitui faptul că raporturile sociale se nasc între stat şi persoane care săvârşesc fapte
prevăzute de legea penală şi sancţionate de aceasta.
2.Privind sancţiunile aplicate ca urmare a săvârşirii infracţiunii, există diferenţă de alte sancţiuni şi măsuri
juridice (cum ar fi sancţiuni civile, administrative sau disciplinare), deoarece acestea joacă un rol de prevenire şi
de combatere, aplicându-se de către instanţele judecătoreşti în cadrul unei forme juridice, cum ar fi procedura
penală 24
.
§5. Dreptul penal – ca ramură de drept public
Dreptul penal aparţine dreptului public, întrucât realţiile ce le reglementează se stabilesc între stat şi între
făptuitor sau persoana care este destinatar al normelor penale. Dreptul civil, dreptul familiei sunt ramuri ale
dreptului privat, deoarece obligaţiile de reglementare sunt relaţiile dintre persoanele private. Dreptul penal
reglementează relaţiile ce i-au naştere între stat (purtător al autorităţii, singur în drept de a exercita
constrângerea) şi infractor. Obligaţia de reglementare este emanată în relaţiile sociale de conflict care apar în
urma sâvârşirii infracţiunilor, infracţiunile, la rîndul lor, aduc atingerea intereselor statului sau a organelor sale
ori a interesului public (mita, abuz de serviciu...).
Dreptul de a aplica sancţiunea aparţine statului, acţiunea penală este o acţiune publică ce aparţine statului
care o exercită prin intermediul organelor de competenţă în acest sens.
Caracterul unitar al dreptului penal include două categorii de norme (penală generală şi penală specială),în
funcţie de conţinutul şi obiectul reglementării lor. Normele penale generale cu sediul în partea generală consacră
asemenea noţiuni cum sunt principii, acţiunea legii penale în spaţiu şi timp, definiţia infracţiunii şi instituţiile
referitoare la aceasta, tentativa, participaţia, pedeapsa şi felurile de pedepse şi celelalte sancţiuni a dreptului
penal, circumstanţe atenuante şi agravante, instituţia de individualizare şi executare a pedepsei, într-un cuvânt,
instituţiile fundamentale ale dreptului penal (legea penală, infracţiunea, răspunderea penală şi sancţiunea de
drept penal).
Normele penale speciale îşi au sediul în partea specială şi au pedepse corespunzătoare după natură şi durată.
Între ele există conexiune şi un caracter unitar, ele nu pot fi divizate într-o ramură distinctivă, autonomă,
deoarece nu au existenţă desinestătătoare, aplicarea lor se face prin raportare de la unele la altele. Dispoziţiile
referitoare la tentativă, participaţie, concurs, recidivă au în vedere tipurile de infracţiuni concrete ale părţii
speciale. Regulile sociale, care formează obiectul dreptului penal sunt reglementate de cele două categorii de
norme, privind acţiunea concomitentă şi convergentă.25
În literatura străină,26
se face deosebire dintre dreptul penal ordinar (obişnuit) şi dreptul comun în materie,
care cuprinde norme penale generale şi speciale cu infracţiuni clasice, existente în toate legislaţiile penale,
aplicabile tuturor persoanelor şi anumite infracţiuni comise de anumite categorii de persoane (de exemplu,
infracţiuni militare, domeniul economic, vamal, rutier ş.a.). Caracterul unitar al dreptului penal rezultă şi din
acest raport de completare între normele generale şi speciale.
Referitor la dreptul penal în literatura străină, mai nou, s-a constatat apariţia dreptului penal internaţional şi a
dreptului internaţional penal datorită rapoturilor internaţionale dezvoltate până în prezent,ca ramuri sau
subramuri ale dreptului penal.
§6. Principiile dreptului penal
Principiile în general sunt idei directoare cu caracter genedral care călăuzesc elaborarea şi realizarea ordinii
de drept penal, acţionînd asupra sistemului de drept. În literatura de specialitate se întîlnesc principii
fundamentame şi principii instituţionale, primele determină orientarea şi organizarea dreptului pozitiv. Unele
20 N. Giurgiu. Infracţiunea, Ed. ―GAMA‖, Iaşi, 1994. p.13 21 A. Ungureanu.op. cit. p.8 22 Ibidem p.17 23 C. Bulai. Manual de drept penal (partea generală), Ed. «ALL», 1997, p.14 24 Matei Basarab. Drept penal (partea generală). Vol.I, Ed. «Lumina LEX», 1997, p.8 25 M. Zolyneak, op. cit. p.142 26 M. Zolyneak, op. cit. p.148,Pierre Buzat,Jean Pinatel,op.cit.p.59
6
sunt denumite principii fundamentale specifice, ceea ce este sinonim cu principiile instituţionale şi principiile
fundamentale comune27
.
Literatura de specialitate recunoaşte unanim principiul legalităţii şi al încriminării pedepsei, celelalte
principii coexistă şi coacţionează.
Se mai constată identificarea şi formularea ca cele mai reprezentative principii cum ar fi; principiul
legalităţii, umanismului şi democratismului28
.
Principiul legalităţii incriminării şi a pedepsei are implicaţii asupra următoarelor instituţii de drept penal;
asupra aplicării legii penale în timp şi în materia izvoarelor de drept penal precum şi o importanţă deosebită mai
are şi asupra interpretării legii penale.
Pe lîngă cele menţionate adesea se întîlnesc şi următoarele principii, infracţiunea ca unic temei a răspunderii
penale, personalităţii răspunderii29
şi a egalităţii în faţa legii30
. Clasificarea susmenţionată a principiilor ca
fundamentale şi simple (instituţionale) se face în raport cu întinderea reală a incidenţelor sau asupra cîmpului de
acţiune care este restrîns sau specializat.
Francezii de exemplu prevăd principiul legalităţii incriminării şi a pedepsei şi-l consacră în art.4 al Codului
penal francez. Italienii comentează principiile dreptului penal, care sunt deja consfinţite în constituţia italiană;
acestea sunt principiul legalităţii, neretroactivităţii legii penale, principiul umanismului, principiul
responsabilităţii penale, principiul abolirii pedepsei cu moartea. Poziţiile predominante le ocupă principiile
legalităţii, egalităţii, umanismului şi personalităţii.
6.1. Principii generale.
1.Principiul legalităţii
Acest principiu presupune, că fapta chiar prevăzută de legea penală,dacă nu înruneşte trăsăturile unei
infracţiuni,nu va exista răspundere penală.
Principiu în cauză se conţinea în art.VIII al Declaraţia Universală a drepurilor omului şi cetăţeanului (din
1789), unde se prevedea, ―nimeni nu poate fi pedepsit decît în virtutea unei legi, stabilită şi promulgată anterior
infracţiunii şi legal aplicată‖
Deasemenea acest principiul a fost formulat de Cesare Becaria în opera sa ―Despre infracţiuni şi pedepse‖
din 1764 şi de Montesquieu în lucrarea sa ―Despre spiritul legilor‖, precum şi de Constituţia Statelor Unite din
1774.
El presupune implicaţii privitor la interpretarea legii penale (interzice interpretarea penală prin analogie),
precum şi asupra izvoarelor dreptului penal şi asupra aplicării legii penale în timp31
.
Respectiv conform acestui principiu acţiunea penală nu poate fi pusă în mişcare, dacă faptei îi lipsesc unele
din trăsăturile de bază ale infracţiunii sau vre-un element al componenţei, sau chiar pusă în mişcare nu poate
continua şi atunci se dispune scoaterii de sub urmărire penală sau achitarea persoanei32
. Una dintre cele mai
importante condiţii ale constituirii statutului de drept este respectarea strictă a legalităţii în toate sferele
activităţii ce ţine de aplicarea dreptului33
.
2. Principiul legalităţii incriminării şi a pedepsei
Acest principiu îşi are sorgintea de la Cesare Becare din opera sa ilustră “Dei delitti e della poenae” (Despre
infracţiuni şi pedepse).
Ulterior acest principiu a fost formulat în declaraţia dreptului omului şi a cetăţeanului din 1789 (Nullum
crimen sine lege, nula poena sine lege), care serveşte un garant împotriva arbitrariului şi abuzului de tragere la
răspundere penală pentru faptele (ex novo), care la data săvîrşirii nu erau prevăzute de legea penală. Acest
principiu ca o nuanţă a democratismului şi umanismului a fost reafirmat solemn de Adunarea generală ONU din
10 decembrie 1948 în ―Declaraţia universală a drepturilor omului‖ şi în ―Pactul internaţional cu privire la
drepturile civile şi politice‖ din 16 decembrie 1966, unde în art.15 al Declaraţiei se prevede ―Nimeni nu va fi
condamnat pentru acţiuni sau inacţiuni care în momentul cînd au fost săvîrşite nu constituiau un act delictuos
potrivit dreptului naţional sau internaţional.‖
Acest principiu mai este concretizat în art.1 şi 3 din Codul penal al RM, unde se subliniază în al.2 art.3 că ―
Nimeni nu poate fi declarat vinovat de săvîrşirea unei infracţiuni şi supus unei pedepse penale decît pe baza unei
sentinţe a instanţei judecătoreşti şi în conformitate cu legea.‖ Iar în art.22 al Constituţiei RM se declară în mod
derect că ―Nimeni nu poate fi condamnat pentru acţiuni sau inacţiuni care la momentul săvîrşirii lor nu aveau
toate elementele constitutive ale infracţiunii‖
27 N. Giurgiu. Infracţiunea, Ed. ―GAMA‖, Iaşi, 1994, p.25. 28 Vintilă Dongoroz, «Explicaţii teoretice ale Codului penal român», Ed.Academiei Române, 1938, p.64. 29 M. Zolyneak, op. cit., p.110. 30 C. Bulai. Manual de drept penal (partea generală), Ed. «ALL», 1997, p.47. 31 C. Bulai. Manual de drept penal (partea generală), Ed. «ALL», 1997, p.49. 32 Matei Basarab. Drept penal (partea generală). Vol.I, Ed. «Lumina LEX», 1997, p.10 33 Ion Macari «Drept penal al R.Moldova» (p.generală), Ed.Chişinău, 1999, p.24
7
Conform art.25 al.2 şi al.3 din ultima Constituţie a Italiei unde se prevede ―Nimeni nu poate fi pedepsit decît
în baza unei legi ce a intrat în vigoare înaintea faptei săvîrşite. Nimeni nu poate fi supus la vre-o măsură de
siguranţă decît în cazurile prevăzute de lege.‖
Astfel conform codului penal francez, unde în art.4 se prevede ―Nici o contravenţie, nici un delict şi nici o
crimă nu pot fi pedepsite cu pedepse care nu erau prevăzute de lege, înainte ca ele să fie comise.‖ După cun
vedem în contextul articolului în cauză se ilucidează şi principiul neretroactivităţii legii penale.
Codul penal belgian prevede în art.2 ―Nici o infracţiune nu poate fi pedepsită cu pedepse care nu erau
prevăzute de lege înainte ca infracţiunea să fie comisă.‖
După principiul legalităţii în art.3 al Codului penal al Rusiei se prevede ―Faptele penale şi pedepsele lor şi
alte măsuri penale se apreciază numai de actualul cod…‖, în al.2 se prevede ― aplicarea legii penale după
analogie nu se permite‖. În codul penal rus în art.4 se stipuşează ―persoanele, care au săvîrşit infracţiune sunt
egali în faţa legii şi sunt traşi la răspundere penală, indiferent de gen, rasă, naţionalitate, provinienţă socială,
avere şi poziţie socială, loc de trai, atitudine faţă de religie, convingeri, apartenenţă la întrunirile obşteşti şi alte
împrejurări.‖
În codul penal al României din 1864, art.2 se prevedea că ―nici o pedeapsă nu poate fi stabilită sau aplicată
decât în condiţiile şi temeiul legii.‖ În art.2 al codului penal actual al României se prevede, ―legea prevede care
fapte constituie infracţiuni, pedepsele ce se aplică infractorilor şi măsurile ce se pot lua în cazul săvîrşirii acestor
fapte‖, în Constituţia României în art.72 se precizează, că atît infracţiunile şi pedepsele nu se pot exprima decît
în legi organice.
Situaţiile tranzitorii ce s-ar putea ivi prin succesiunea legilor penale diferite, fie cu efecte de dezincriminare
(abolitio crimens) sau de incriminare (ex novo) care sunt deasemenea reglementate prin lege.
În literatura belgiană pedepsele sunt practic puse la nivel egal indiferent de denumirea lor, aşa zisele măsuri
de ocrotire sau siguranţă, care după cum se exprimă unii autori belgieni sunt nişte pedepse penale ―deghizate‖
prinpr-o simplă mistificare de limbaj34
.
Pentru a impune în evidenţă principalul său efect de neretroactivitate a legii penale sau preferat formulări
mai nuanţate, ―nullum crimen, nullum poena, sine lege praevia‖ sau ―sine legea penale anteriori‖ sau ―nulum
poena sine judicio, nullum judicium sine legea‖.Pentru o imagine mai amplă asupra problemei relatăm.
3. Principiul umanismului
În articolul 20 al CP al RM se prevede că ―Pedepsa este nu numai o osîndă pentru infracţiunea săvîrşită,ci are
drept scop corectarea şi reeducarea condamnaţilor în spiritul atitudinii cinstite faţă de muncă,executării stricte a
legilor, precum şi prevenirea săvîrşirii de noi infracţiuni atît din partea condamnaţilor,cît şi din partea altor
persoane.
Pedeapsa nu urmăreşte scopul de a cauza suferinţe fizice sau înjosirea demnităţii omului‖, unde şi se conţine
esenţa principiului umanismului.
Umanismul unei societăţi democratice este reflectat şi în dispoziţiile dreptului penal,care presupune nu
numai grija pentru cei care au încălcat legea, ci şi pentru ceilallţi membri ai societăţii care au respectat-o şi care
sunt victime ale infracţiunii. Deci faţă de întreaga societate, care trebuie să fie apărată împotriva infracţiunilor.
Ca atare legea penală pretinde membrilor societăţii să aibă o conduită căreia aceştea i se pot conforma35
. După
cum s-a menţionat şi mai sus privitor la art.20 al codului penal, caz concret al aplicării principiului umanismului
mai sunt şi alte situaţii unde legea exteriorizează şi alte aspecte ale principiului umanismului, de exemplu
prevede posibilitatea executării pedepsei fărăr privaţiune de libertate (cînd infractorul condamnă cu suspendarea
executării pedepsei art.43 Cod penal prin dispoziţiile căreia se urmăreşte să fie ajutaţi şi să se îndrepte cei
condamnaţi, să se creeze condiţii ca aceştea să se reîntegreze cît mai repede posibil în viaţa socială.
Deasemenea este posibilitatea de absolvire a răspunderii penale cu atragerea la răspundere administrativă
art.48-1 Cod penal RM, art.42, (aplicarea pedepsei mai uşoare decît cea prevăzută de lege), art.51, (eliberarea
condiţionată înainte de termin şi înlocuirea pedepsei cu alta mai blîndă). Chiar şi aplicarea art.54 CP al
RM,(stingerea antecedentelor penale) şi art.55 CP al RM, (aplicarea măsurilior de constrîngere cu caracter
medical) şi art.59 CP al RM, (aplicarea măsurilor de constrîngere cu caracter medical alcoolicilor şi
narcomanilor) constituie deasemenea cazuri concrete de aplicare a principiului umanismului în contextul
legislaţiei noastre şi nu în ultimul rînd abolirea pedepsei cu moartea la noi în republică.
6.2. Principii instituţionale (speciale)
1. Principiul caracterului personal al răspunderii penale
Răspunderea persoanei este personală şi nu poate fi transferată asupra altei persoane,survenirea morţii
infractorului stinge raportul juridic penal.Infractorul este singurul titular al obligaţiei de a răspunde,moartea face
34 I.Consant,op.cit,p.26 35 Matei Basarab. Drept penal (partea generală). Vol.I, Ed. «Lumina LEX», 1997, p.16
8
să dispară legătura juridică stabilită între infractor şi stat.Neexluzînd posibilitatea de a continua această legătură
în raport cu alte persoane participante la comiterea faptei.
Pedeapsa este un mijloc de constrîngere şi mijloc de reducare.
Principiu este subînţeles fără a fi prevăzut în mod direct şi expres (expressis verbis).
Dreptul nostru penal nu admite răspunderea colectivă.În virtutea căruia ar urma să răspundă din punct de
vedere penal nu numai infractorul,ci şi prin legături de rudenie sau de altă natură legate de un grup de persoane.
Astfel complotul în scopul de a pune mîna pe putere ca modalitate a trădării de patrie(art.61 CP al RM)nu
constituie o formă a răspunderii colective,dar fiind supuşi răspunderii penale toţi cei care au întrat într-o
asemenea grupare sau asociaţie.
2. Principiul vinovăţiei
Potrivit art.3 CP al RM, răspunderii şi pedepsei penale este supusă numai persoana vinovată de săvîrşirea
infracţiunii, adică persoana care a săvîrşit intenţionat sau din imprudenţă o faptă social periculoasă prevăzută de
lege. Aceasta înseamnă, că nici o faptă săvîrşită cu nevinovăţie, oricît de grave consecinţe vor surveni nu poate
fi examinată ca infracţiune.
Principiul nu există infracţiune fără vină presupune deasemenea şi responsabilitatea personală a persoanei
fizice care a atins vîrsta de la care se aplică răspunderea penală.
Dacă s-ar incrimina fapte al cărui pericol social persoana nu l-ar putea şi nu ar trebui să-l prevada ,pedeapsa,
la rîndul ei nu ar avea la bază scopul educativ şi preventiv şi, ca consecinţă, răspunderea penală se va transforma
într-o răspundere obiectivă (similar unor state occidentale Germania, SUA, Franţa), ceea ce este străin teoriei şi
practicii noastre judiciare. Incriminarea subiectivă este cea mai elimentară condiţie pentru aprecierea
comportamentului uman în genere şi a celui infracţional în concret.
În literatura de specialitate sau mai elucidat şi alte categorii de principii fie generale sau speciale
(instituţionale), principiul democratismului, principiul egalităţii, echităţii sociale, internaţionalismului şi din cele
speciale asemenea principii cum ar fi, infracţiunea singurul temei al răspunderii penale, incriminarea ca
infracţiuni a faptelor ce reprezintă un anumit grad de pericol social, principiul individualizării răspunderii şi
sancţiunii penale, principiul inevitabilităţii pedepsei, principiul apărării sociale, patriotismului, siguranţei
răspunderii penale, principiul conform căruia simpla intenţie sau gînd nu se pedepseşte (cogitationis poena
nemo paitur), principiul unităţii infracţiunii şi a parificării sau diversificării pedepsei, principiul caracterului
obligatoriu al prescripţiei răspunderii penale, principiul eliminării pedepsei cu moartea, etc.
Fără a le considera incorecte ne limităm la explicarea principiilor dezvăluite mai sus şi doar la enumerarea
celorlalte.
§7. Izvoarele dreptului penal
Izvor al dreptului penal este forma de exprimare a normelor juridice în vigoare. În întreaga lume drept
izvoare ale dreptului penal sunt recunoscute legile, precedentul judiciar, dreptul cutumiar, dreptul canonic şi
dreptul musulman.
1. Legile sau legislaţia Legile sau legislaţia stau la baza dreptului penal ca izvor în majoritatea ţărilor lumii. Acest principiu de
obicei este aplicabil statelor din sistemul de drept romano-germanic. În şirul diferitelor acte normative de obicei
pe prim plan este situată constituţia, unde sunt formulate principiile generale cu privire la drepturile şi libertăţile
cetăţenilor, inviolabilitatea persoanei, dreptul cetăţeanului de a fi apărat în judecată, obligaţiunea cetăţenilor să
respecte legea, legitimă apărare. Defectul retroactiv al legii mai favorabile, prezumţia nevinovăţiei ş.a.
Codul penal este unicul act juridic jeneralizator care include într-o formă sistematizată toate normele
legislaţiei penale a ţării. Ca regulă el este adoptat de organul suprem al puterii legislative a ţării. În condiţiile
statului nostru el este adoptat, pus în funcţiune, modificat sau completat numai de organul suprem al puterii
legislative – Parlamentul RM.
Pentru prima dată codul penal a fost elaborat şi adoptat în 1810 pe timpurile lui Napolion 1, ulterior după
modelul acestui cod au fost elaborate şi adoptate aproape toate codurile penale ale lumii.
2. Convenţiile internaţionale care conţin dispoziţii penale
În anumite condiţii, pot fi calificate drept izvoare ale dreptului penal şi pactele,tratatele, convenţiile
internaţionale ce vizeazâ problemele combaterii criminalitaţii, semnate şi ratificate de Republica Moldova,însă
trebuie luat în consideraţie faptul că contractele şi convenţiile la care a aderat ţara noastrâ(le-a ratificat) cu
privire la criminalizarea unor fapte socialmente periculoase,care aduc prejudicii grave intereselor generale ale
umanitâţii(lupta cu falsificarea de bani,lupta cu terorismul,genocdul etc.).Dar indirect pot fi considerate izvoare
ale dreptului penal, deoarece,în virtutea circumstanţelor de ordin internaţional,statul nostru adoptă norme
juridico-penale respective, care ulterior devin parte inalienabilă a Codului penal al Republicii Moldova,adicâ
devin legislaţie naţională.
9
3. Hotărârile Curţii Supreme de Justiţie
În practica judiciară a republicii o deosebită importanţă pentu perceperea nediferenţiată şi aplicarea anumitor
norme ale legislaţiei penale au hotârîrile îndrumâtoare ale Plenului Curţii Supreme de Justiţie a Republicii
Moldova, care sunt cu titlu de îndrumare şi uniformizare pentru organele de justiţie ale ţarii noastre , însă ele, cu
toate câ sînt foarte importante, nu pot servi drept izvoare ale dreptului penal.
4. Izvoarele de drept în alte sisteme de drept
4.1. Precedentul judiciar
Despre precedentul judiciar în calitate de izvor al dreptului penal se vorbeşte în cazul, cînd judecata la
pronunţarea sentinţei se bazează pe hotărîrea judecătorească cu privire la un dosar penal asemănător.
Precedentul judiciar rămîne un izvor însemnat pentru sistemul anglo-saxonic. El este aplicat în Anglia, precum
şi în unele state foste subiecte al expansiunii coloniale ale Angliei. Precedentul judiciar constă în aceea, că
hotărîrile judecătoreşti pronunţate de instanţele judecătoreşti superioare, care stabilesc anumite principii juridice
referitor la colcul concret sunt obligatorii pentru instanţele judecătoreşti ierarhic inferioare care cercetează
cazuri asemănătoare, curţile de apel în cadrul acestui sistem soluţionează problemele desinestătător. Esenţa
acestui sistem constă nu în hotărîrea judecătorească, ci motivarea hotărîrii asemănătoare sau relativ
asemănătoare.
Un alt izvor de drept penal al Angliei este aşa numitul drept statutar, adică sistemul de legi şi acte
subordonate legii cu privirea la pedepsele pentru infracţiuni publicate într-o perioadă de 800 ani, din sec al VII
pînă în sec. XX. Al treilea izvor al dreptului penal al Angliei îl constituie operele juriştilor clasici, de exemplu
tratatele lui Gllenevil şi Breakton din 118736
.
4.2. Dreptul cutumiar
Dreptul cutumiar este tradiţional pentru ţările în dezvoltare ale Africii, Asiei. El reprezintă o totalitate de
obiceiuri juridice, care sunt generale şi obligatorii şi sunt sancţionate de stat. Pînă în prezent el funcţionează în
sfera relaţiilor sociale şi influenţează formarea sistemelor naţionale de drept, nivelul conştiinţei juridice şi
ordinea de drept.
Acest drept a existat în multe ţări precoloniale ale Asiei şi Africii. El continua să funcţioneze şi cînd aceste
ţări au devenit colonii, însă cu unele limitări, fiind pusă condiţia că el să nu contrazică legislaţia colonială.
Primii paşi privind crearea sistemului de drept naţional în ţările eliberate de sub jugul colonial era spre
sistematizarea normelor dreptului cutumiar. În prezent dreptul cutumiar se dizolvă şi se reduce continu în
normele de drept codificat. Trebuie luat în consideraţie faptul, că tradiţiile, obiceiurile nu dispar fără urmă după
ce îşi pierd caracterul lor juridic37
.
4.3. Dreptul canonic
Dreptul canonic este dreptul care se conţine în canoanele bisericeşti, stabilite de biserică pe parcursul
secolelor la structura ecliziastică, instituţiile clericale, jurisdicţia pentru persoanele duhovniceşti. El conţine
normele dreptului penal cu privire la combaterea infracţiunilor care atentează la bazele religiei (aşa numitele
erezii) şa ale procedurii judiciare cu privire la dosarele religioase şi judecata inchizitorială.
4.4. Dreptul musulman (şariatul)
Acest drept a apărut în Califatul arab în secolele VII-X şi este parte componentă a islamului. Dreptul
musulman este bazat pe normele cărţii sfinte pentru musulmani – Coranul, care reprezintă o înregistrarea
maximelor fondatorului religiei musulmane Mahommed. De rînd cu altele, dreptul musulman conţine normele
dreptului penal şi procedurii judiciare.
În prezent în majoritatea ţărilor musulmane şariatul este înlocuit cu codul penal de tip european, însă rămîne
şi pînă azi izvorul principal al dreptului penal în Arabia Saudită, Republica Yemen, Sultanul Omman şi în unele
cnezate ale Golfului Persic.
În ultimul timp în Iran, Afganistan, Sudan, Pachistan este o tendinţă tot mai accentuată de renaştere a unor
principii şi norme ale dreptului musulman, inclusiv celui penal.
După cum s-a expus mai sus pentru sistemul nostru romano-germanic principalul izvor al dreptului în
general îl constituie legea, deasemenea şi în contextul şi cadrul dreptului penal principalul izvor al dreptului îl
constituie legea penală
§8. Legătura dreptului penal cu alte ramuri de drept
Orice lezare adusă valorilor prevăzute şi ocrotite prin normele de drept, constituie un ilicit juridic. Fiecare
încălcare prezintă un anumit grad de pericol social neuniform. Cel mai accentuat grad de pericol îl prezintă
ilicitul penal, care lezează cele mai importante valori sociale sau unele aspecte ale acestora, consecinţele sunt
36 Ion Macari «Drept penal al R.Moldova» (p.generală), Ed.Chişinău, 1999, p.33. 37 Ibidem, p.34.
10
mai grave decît toate celelalte cazuri de ilicit juridic. Se deosebesc atît prin mijloacele cît şi metodele prin care
se ocrotesc diversele valori sociale sau unele aspecte ale acestora38
.
1. Legătura dreptului penal cu dreptul constituţional
Dreptul penal are o legătură strînsă cu dreptul constituţional, care stabileşte prin normele sale valorile sociale
esenţiale pentru configurarea ordinii de drept în ansamblul ei. Reglementarea juridico-penală trebuie să
purceadă în orientarea întregii sale activităţi normative de pe poziţiile asigurării transpunerii specifice a
principiilor şi valorilor constituţionale care consacră reglementarea juridică intervenită în ocrotirea nemijlocită a
unor norme de drept constituţional instituind infracţiuni şi pedepse pentru protejarea unor drepturi39
.
Dreptul penal are legătură cu dreptul constituţional, şi prin faptul că acesta consacră unele principii
fundamentale ale dreptului penal (principiul legalităţii pedepsei, instituţia extradării), deasemenea consacră
drepturile şi libertăţile fundamentale ale cetăţenilor, libertatea şi inviolabilitatea persoanei asigurată prin
incriminarea faptei de arestare ilegală şi cercetare abuzivă, inviolabilitatea domiciliului, dreptul incriminat prin
infracţiunea violarea de domiciliu, secretul corespondenţei, că nimeni nu poate fi supus torturii şi nici unui fel
de pedeapsă sau tratament inuman sau degradant40
.
2. Legătura dreptului penal cu dreptul procesual penal
Dreprul penal are o strînsă legătură cu dreptul procesual penal. Dreptul penal este acea ramură de drept
material care determină prin normele sale faptele ce constituie infracţiuni şi sancţiunile, condiţiile de aplicare şi
executare a lor. Dar descrierea faptelor ce constituie infracţiuni şi identificarea infractorului precum şi
determinarea vinovăţiei şi determinarea aplicărei pedepsei are loc prin intermediul organelor judiciare pe calea
procesului penal ce se desfăşoară în faţa organelor judiciare în activitatea de urmărire şi judecată. Legătura
organică şi funcţională conduce la o legătura indisolubilă între aceste două ramuri. Eficienţa dreptului penal este
condiţionată totodată şi de eficienţa dreptului procesual penal. Raportul juridic penal (conflictual) se precizează
şi definitivează prin raportul juridic procesual penal. Instituţii ca amnistia, plîngerea prealabilă, reabilitarea,
extrădarea, expulzarea, etc. au o alcătuire mixtă dintre normele penale şi cele procesual penale41
.
Dreptul procesual penal şi dreptul penal sunt aşa de strîns legate între ele ca de exemplu tipurile şi formele de
plantă cu planta în sine, formele animalelor cu carnea şi sîngele acestora, astfel unul şi acelaş spirit trebuie să
influenţeze procedura penală (procesul penal) cu legea penală, deoarece procesul este forma de viaţă a legii
penale aşa dar forma de exprimare a vieţii interioare a acesteia.
3. Legătura dreptului penal cu dreptul administrativ
Dreptul penal reglementează infracţiunile prin care se aduc atingere activităţii organelor de stat (inclusiv cele
administrative) abuzul de serviciu, neglijenţa în serviciu, sau infracţiuni contra autorităţii în mod direct42
sau
cum ar fi cazul infracţiunilor contra statului.
4. Legătura dreptului penal cu dreptul civil, dreptul familiei
Dreptul penal are legătură cu dreptul civil prin faptul că unele instituţii de bază ale dreptului civil cum ar fi:
proprietatea, sunt reglementate într-un capitol aparte a dreptului penal în partea specială cum ar fi: infracţiuni
contra proprietăţii.(furtul,tîlhăria,escrocheria,şantaj,delapidare.etc)
Dreptul penal mai are legătură şi cu alte ramuri private ale dreptului cum ar fi dreptul familiei, dreptul
muncii, etc.
Legătura dreptului penal cu alte ştiinţe nenormative
1. Legătura dreptului penal cu teoria generală a dreptului
Cu Teoria generală a dreptului legătura se constată prin faptul că ea exprimă şi prezintă prin sine baza
teoretică a dreptului penal ca şi altă bază a altor obiecte şi în acelaş timp ea singură se bazează pe conceptul
aceloraş discipline cum ar fi bunăoară chiar dreptul penal43
.
2. Legătura dreptului penal cu filozofia
Cu filozofia legătura se explică prin faptul, că metodica de bază de cercetare a conceptului este dialectica şi
materialismul istoric, sau o parte a conceptelor cum ar fi de exemplu baza răspunderii penale, raportul penal sau
legătura cauzală, este studiată de pe poziţiile exprimate mai sus44
.
3. Legătura dreptului penal cu penologia
38 Matei Basarab. Drept penal (partea generală). Vol.I, Ed. «Lumina LEX», 1997, p.8 39 N. Giurgiu. Infracţiunea, Ed. ―GAMA‖, Iaşi, 1994, p.24 40 M. Zolyneak, op. cit., p.124 41 Ibidem. 42 Augustin Ungureanu Drept penal român (p.generală), Ed.Lumina LEX Bucureşti 1995, p.10 43 А.Д. Гаухмана, Л.М. Колодкина, С.Б. Максимова. Уголовное право (часть общая, особенная). Москва, Из «Юриспруденция». 1999г., ст.9. 44 А.Д. Гаухмана, Л.М. Колодкина, С.Б. Максимова. Уголовное право (часть общая, особенная). Москва, Из «Юриспруденция». 1999г.,
ст.11.
11
Ştiinţa penetenciară studiază problemele ridicate de executarea pedepselor definitive, a pedepselor şi
sancţiunilor privative de libertate cu modalităţile lor de executare în regim penetenciar, în regim de semilibertate
sau de libertate totală şi celorlalte categorii de pedepse şi sancţiuni neprivative de libertate, certetează sistemul
de sancţiuni şi modalităţile lor de executare, studiind experimentarea executării pedepselor, dificultăţile care le
ridică alte sau anumite sancţiuni, eficienţa şi neeficienţa lor, prevenirea săvîrşirii de noi infracţiuni, limitarea
stării de recidivă45
.
4. Legătura dreptului penal cu criminologia
Legătura dreptului penal cu criminologia. Aceasta constă în acea că criminologia ca ştiinţă socială nejuridică,
la rîndul ei studiază cauzele şi condiţiile criminalităţii geneza acestui fenomen, formele sale de manifestare,
dinamica sa, precum modurile şi mijloacele de combatere a acestuia în scopul limitării sale.
5. Legătura dreptului penal cu criminalistica,
Săvîrşirea unei infracţiuni impune descoperirea rapidă a faptei şi a persoanei infractorului, la descoperirea
faptei şi identificarea infractorului se presupun folosirea unor metode perfecţionate, criminalistica este o ştiinţă
ce elaborează metodele tehnico-ştiinţifice şi tactice şi mijloacele corespunzătoare în vederea descoperirii
infracţiunilor, identificării infractorilor şi prevenirii săvîrşirii de noi infracţiuni46
.
6. Legătura dreptului penal cu medicina legală şi psihiatria judiciară
Legătura dreptului penal cu medicina legală este determinată de necesitatea calificării şi incadrării
corespunzătoare a unor infracţiuni contra vieţii, sănătăţii şi integrităţii corporale a persoanei şi infracţiunile
referitoare la viaţa sexuală. Cu ajutorul medicinii legale se poate stabili cauza morţii sau vătămării integrităţii
corporale, durata îngrijirilor medicale, în funţie de felul şi natura traumatismului provocat. Concluziile medico-
legale pot fi hotărîtoare pentru aprecierea juridico-penală şi pentru justa calificare a acestora, expertiza medico-
legală aduce elemente în probarea intenţiei.
Ştiinţa dreptului penal are legătură şi cu psihiatria, ştiinţa în cauză se ocupă cu studiul bolilor mintale a
nevrozilor şi maladiilor psihice. Iresponsabilitatea constituie o cauză care exclude caracterul penal al faptei,
persoana iresponsabilă nu acţionează cu vinovăţie. Chiar dacă fapta este prevăzută de legea penală dar săvîrşită
fără vinovăţie fapta nu constituie vinovăţie şi nu atrage răspunderea penală. Iresponsabilitatea pune problema
limitelor dintre penal şi extrapenal47
.
§9. Știința dreptului penal
Ştiinţa dreptului penal constă dintr-un sistem de cunoştinţe despre dreptul penal, care este obiectul său de
studiu sub aspectul adoptării normelor care îl compun, al cauzelor care le-a determinat, modul cum acestea se
realizează în practică prin analiza activităţii juridice în aplicarea normelor penale. Studiază legea penală în
privinţa incidentei ei în spaţiu şi timp, infracţiunea, sancţiunea şi răspunderea penală, precum şi tipurile de
infracţiuni prevăzute în partea specială a codului penal sau în legi speciale48
.
Dreptul penal atît ca ramură a sistemului de drept cît şi ca ramură a ştiinţei juridice denumite în acest fel
reprezintă un sistem de cunoştinţe exprimate în concepte, definiţii, teorii, principii, dezvoltări teoretice,
privitoare la dreptul penal ca ramură a sistemului de drept49
.
Dreptul penal cuprinde ansamblul cunoştinţelor privitoare la fenomenele juridice penale, exprimate prin
diverse concepţii, teorii, idei, cu privire la legitimitatea, conţinutul şi funcţiile dreptului penal, precum şi la
metodele şi mijloacele specifice de apărare socială şi combatere a criminalităţii50
. Ca ramură a ştiinţelor juridice
se va ocupa de instituţiile răspunderii penale şi a pedepsei penale cu întreaga lor problematică.
Cercetarea ştiinţifică-penală nu se va putea limita la studierea conţinutului normelor dreptului penal în sine,
practicînd o viziune strict normativistă şi tehnicistă, va trebui să se implice la studierea comandamentelor
sociale pe care le exprimă valorificarea datelor şi ideilor furnizate de ştiinţele limitrofe (sociologia,
criminologia, psihologia, statistica) contribuind la fundamentarea teoretică a principalelor direcţii ale politicii
penale51
. Conform (V.Manzini) dreptul penal poate fi luat în consideraţie după trei aspecte
1. ştiinţa normativă
2. ca ştiinţă a fenomenului psiho-social şi ştiinţă fenomenologică
3. a adaptării mijlocului la scop, doctrina teliologică (politica penală)
Potrivit (G.Stefani, G.Levasseur) ştiinţele care studiază infracţiunea şi infracţiunile sub un alt aspect decît cel
juridic sunt grupate în afara dreptului penal în ştiinţe criminologice şi criminalistice.
45 M. Zolyneak, op. cit., p.111. 46 Ibidem 114. 47 M. Zolyneak, op. cit., p.125. 48 Matei Basarab. Drept penal (partea generală). Vol.I, Ed. «Lumina LEX», 1997, p.19. 49 .M. Zolyneak, op. cit., p.118. 50 C. Bulai. Manual de drept penal (partea generală), Ed. «ALL», 1997, p.21. 51 N. Giurgiu. Infracţiunea, Ed. ―GAMA‖, Iaşi, 1994, p.20.
12
J.Largueir susţinea, că ştiinţa dreptului penal o formează ştiinţa penitenciară, criminologia, criminalistica şi
politica criminală care fac parte din sfera mai largă a conceptului de ştiinţe criminale, care exced dreptul penal
reprezentînd simple ştiinţe anexe ale acestuia.
Obiectul ştiinţei dreptului penal
Îl formează totalitatea relaţiilor ce iau naştere în acţiunea de prevenire şi combatere a infracţionalităţii,
obiectul ştiinţei dreptului penal îl formează ansamblul normelor juridice penale al tuturor instituţiilor şi al
reglementărilor ce alcătuiesc dreptul penal. Ştiinţa dreptului penal îl formează dispoziţiile, instituţiile, conţinutul
normativ, condiţiile de rezistenţă, principiile ce le guvernează, conceptele, normele ce incriminează diferite
categorii de infracţiuni, fundamentîndu-le din punct de vedere teoretic, ce se face cu respectarea succesiunii
prevăzute în sistemul legii penale, izvoarele dreptului penal, legea penală, norma penală, structura şi clasificarea
normelor, interpretarea legii penale, noţiunea de conţinutul (componenţa) de infracţiune, raportul de cauzalitate
a dreptului penal.
Partea specială supune analizei infracţiunile prevăzute în normele speciale de incrimanare grupate după
anumite criterii ştiinţifice referitoare la valorile care le vatămă.
Ştiinţa dreptului penal poate face unele referiri istorice la elemente noi intervenite în disciplinile unei materii,
necesitatea modificării sau apariţiei unor alte reglementări determinate de schimbările social economice, care
impun modificări sau novaţii în legislaţie, ştiinţa dreptului penal poate face unele referiri la dreptul penal al altor
state, a privi reglementările exprimate în contextul multiplelor disciplinări ale aceleiaşi materii prilej cu care
poate observa asemănări şi diferenţieri de reglementare şi evedenţierea astfel a unor legislaţii mai superioare în
raport cu altele, în vederea perfecţionării se poate propune ca model o reglementare străină care trebuie adaptată
la condiţiile specifice ţării noastre, prin prisma eficienţei în contextul condiţiilor proprii de dezvoltare un
îndrumar de mare valoare în activitatea organelor juduciare în operaţiunea de aplicare a legii penale şi examenul
teoretic al practicii judiciare pentru a constata felul cum au fost interpretate dispoziţiile penale de către organele
judiciare, soluţiile adoptate de către acestea iar în cazul cînd soluţiile adoptate de către acestea nu sunt conforme
cu legea să releve orientarea justă, să dezvăluie sensul şi inţelesul exact al dispoziţiilor ce au generat interpretări
eronante.
Dacă aceste interpretări au fost datorită neclarităţilor textelor sau insuficienţei cadrului legal interpretat se
poate de făcut propuneri de perfecţionare a legii în sensul refolmurării textelor, a modificării şi complectării
acestora, chiar şi a întroducerii unor noi dispoziţii de natură a crea în cadrul legal mai adecvat necesităţilor
practice.
II. Plan de seminar
1. Noţiunea de drept penal: concept şi caracterizare;
2. Importanţa şi nesecitatea dreptului penal în cadrul ştiinţelor juridice;
3. Caracterele dreptului penal;
4. Obiectul dreptului penal: definiţie şi opinii;
5. Scopul dreptului penal;
6. Subramurile dreptului penal.
7. Funcţiile dreptului penal;
8. Legătura dreptului penal cu dreptul constituţional;
9. Legătura dreptului penal cu dreptul procesual penal;
10. Legătura dreptului penal cu dreptul civil;
11. Legătura dreptului penal cu dreptul familiei;
12. Ştiinţa dreptului penal: concept şi importanţă
13. Obiectul ştiinţei dreptului penal;
14. Scurtă prezentare a ştiinţelor penale;(sub formă de referat).
Literatura recomandată:
1. Codul penal al Republicii Moldova din 2002. M.O. 13.09.2002
2. S.Botnaru A.Şavca ş.a. - Dr.Penal, partea generală,Chişinău 2005, Ed. pag.9-39
3. Drept penal. Partea generală. Sub redacţia lui Borodac A. – Chişinău, 1994, p.4 – 21.
4. Bulai Costică. Drept penal. Partea generală. Bucureşti, 2001, p.2 – 14. Orice altă ediţie
românească.
5. Российское уголовное право. Общая часть. Под ред. В.Н. Кудрявцева и А.В. Наумова,
Москва, 1997, с.3 – 33. Orice altă ediţie rusească.
6. Barbîneagră A. Berliba V., Gurschi C. HolbanV. Popovici T. Ulianovschi Gh. Ulianovschi
X., Ursu N., Codul penal comentat şi adnotat, Ed. Cartier Juridic, Chişinău, 2005, pag. 12-20
13
14
Capitolul 2. Legea penală
Scopul lecţiei: iniţierea în noţiuni generale a problemei vizând importanţa şi necesitatea studierii legii
penale, transmiterea unor informaţii suplimentare referitor la problema vizată.
Subiecte:
§1.Noţiunea, importanţa şi interpretarea legii penale;
§2.Modalităţile legilor penale;
§3.Aplicarea legii penale în timp. Principiul retroactiv al legii penale.
§4.Aplicarea legii penale în spaţiu.
§5.Sistemul legii penale şi structura normelor juridico-penale;
§6.Interpretarea legii penale.
§1.Noţiunea, importanţa şi interpretarea legii penale;
Noţiunea, importanţa şi trăsăturile caracteristice ale legii penale. Codul penal – unica lege penală a
Republicii Moldova. Constituţia Republicii Moldova şi actele internaţionale la care Republica Moldova este
parte ca izvoare ale dreptului penal. Sistemul legii penale.
Dreptul nu este altceva decât sistemul normelor juridice, adică al regulilor de conduită impuse de puterea
publică şi destinate asigurării ordinii în societate.
Dar, pentru a-şi ajunge finalitatea, regulile de conduită trebuie să conţină totdeauna o comandă, un ordin, o
punere în vedere prin care se cere să se facă ceva (jussum), să nu se facă ceva (vettum) sau să se facă în anumite
condiţii (permissum).
Norma juridică este definită în Teoria generală a dreptului ca o regulă generală de conduită, instituită şi
sancţionată de stat, asigurată în aplicarea ei, la nevoie, de forţa de constrângere a statului.
Din cele expuse mai sus se pot desprinde careva trăsături specifice normelor juridice, spre deosebire de
normele de conduită. În primul rând, normele juridice sunt proclamate şi impuse de puterea publică. În al doilea
rând, norma juridică are un caracter categoric şi obligatoriu, precum şi o sancţiune determinată precis şi certă de
realizare. Şi, în sfârşit, realizarea normelor juridice este realizată de o triplă intervenţie a puterii publice: de
puterea legislativă, pentru aplicarea corectă şi executivă, pentru vegherea la respectarea normei şi la executarea
sancţiunilor sale.
Norma juridică de drept penal, având ca finalitate reglementarea apărării sociale contra criminalităţii prin
mijloace de drept penal, nu şi-ar putea atinge această finalitate dacă nu ar institui şi ea reguli de conduită
specifice, vizând acţiunile sau inacţiunile considerate infracţiuni şi sancţiunile ce le sunt aplicabile, deci
reglementând reguli de conduită cu o comandă precisă şi o sancţiune certă.52
Deci, în esenţă, norma de drept penal se va subordona structurii generice a oricărei norme juridice, dar, în
acelaşi timp, va prezenta şi unele particularităţi proprii.
Ca o consecinţă a celor expuse mai sus, legea penală constituie actul legislativ adoptat de Parlamentul
Republicii Moldova, care conţine norme de drept, ce stabilesc principiile şi dispoziţiile generale ale dreptului
penal, determină care anume acţiuni socialmente periculoase constituie infracţiuni penale şi le determină
pedepsele, ce urmează a fi aplicabile faţă de persoanele vinovate de săvârşirea lor.53
Legislaţia penală se împarte în două părţi: partea generală şi partea specială.
În legislaţia penală în vigoare partea generală se împarte în următoarele capitole: dispoziţii generale,
infracţiuni, pedepse, aplicarea pedepsei şi absolvirea de pedeapsă, măsurile de constrângere cu caracter medical
şi educativ.
Partea specială a Codului penal include, la rândul său, categoriile concrete de infracţiuni cu indicarea
pedepselor respective.
La săvârşirea de infracţiune sau de o faptă socialmente periculoasă se conduce atât de normele părţii
generale, cât şi de normele părţii speciale. Deci, partea generală şi partea specială ale Codului penal sunt
interdependente şi nu pot fi aplicate una fără alta.
Atât partea generală cât şi partea specială cuprind articole asupra unei întrebări concrete. Articolul, la rândul
său, mai poate fi împărţit în părţi cu o importanţă de sine stătătoare.
§2.Modalităţile legilor penale;
52 Nr. 1. pag. 52. 53 Nr. 2. (Borodac) pag. 29.
15
Dreptul penal este forma exterioară constituită din acte normative (legi organice) care reglementează ce fapte
constituie infracţiuni şi sancţiunile ce se aplică în cazul săvârşirii lor. În tratate sau convenţii internaţionale pot
fi, uneori, cuprinse dispoziţii penale şi acestea sunt forme de exprimare a dreptului penal numai după ce au fost
ratificate de către Parlamentul Republicii Moldova.
Clasificarea legilor penale se face după următoarele criterii şi anume: după domeniul său, întinderea legii,
după durata legii şi după caracterul legilor.
1.După domeniul de aplicare a legilor penale, acestea pot fi generale şi speciale.
a) Codul penal este o lege unitară şi sistematizată în care se conţine majoritatea normelor de drept penal şi
care este adoptată printr-o lege organică,fiind o lege cu caracter general.
a) Normele cu caracter penal mai pot fi cuprinse şi în legi penale speciale sau legi speciale
nepenale, care conţin şi dispoziţii penale.
2.După caracterul duratei de aplicare, sunt legi penale nedeterminate în timp şi legi cu durată limitată sau
temporare.
a) Legi nedeterminate în timp sunt legile care produc efecte pentru o perioadă nelimitată în timp
la momentul adoptării, chiar dacă sunt modificate pe parcurs, durata lor nu este afectată.
b) Legi cu durată determinată sau temporare sunt legile care au aplicabilitatea limitată în timp.
3.După caracterul legilor, legile penale se subîmpart în legi ordinare şi legi penale excepţionale.
a) Legile penale ordinare sunt legile adoptate în condiţii social- economice şi politice normale
sau obişnuite;
b) Legile penale excepţionale sunt acele legi care sunt adoptate în condiţii neordinare sau
excepţionale ori alte împrejurări deosebite (război, calamităţi naturale, etc).
4.După caracterul corelaţiei dintre ele, acestea sunt:
a.Legi penale generale care, de obicei, sunt mai stabile şi de o mai lungă durată.
b.Legi penale speciale care, la rîndul lor, se car`cterizează prin faptul că sunt mai schimbătoare,mai
trecătoare şi de o durată mai scurtă de timp în care funcţionează.
5.După specificul lor, legile se împart în: a.Legi penale integrale;
b.Legi nepenale cu unele dispoziţii penale(cum ar fi legi privind circulaţia pe drumurile publice,legi privind
regimul vamal).
Legea penală în Republica Moldova
Legea penală constituie actul legislativ adoptat de către Parlamentul Republicii Moldova, care conţine norme
de drept ce stabilesc principiile şi dispoziţiile generale ale dreptului penal, determină care anume acţiuni
socialmente periculoase constituie infracţiuni penale şi le stabileşte pedepsele ce urmează a fi aplicate faţă de
persoanele vinovate de săvârşirea lor.
Din definiţie rezultă un şir de principii:
a) Legile penale sunt adoptate de către Parlamentul Republicii Moldova;
b) Legea penală stabileşte principiile generale, temeiurile şi condiţiile răspunderii penale, dezvăluie
noţiunile generale şi instituţiile dreptului penal, de exemplu, noţiunea despre infracţiune, complicitate,
iresponsabilitate ş.a.;
c) Legea penală determină sfera de acţiuni socialmente periculoase, indicând, totodată, trăsăturile lor
caracteristice şi stabileşte măsurile concrete de pedeapsă, aplicate de judecată faţă de persoanele care au săvârşit
infracţiuni prevăzute de Legea penală.
Legea penală exprimă voinţa poporului şi serveşte ca un mijloc important de apărare a ordinii de drept
împotriva atentatelor criminale. Ele reflectă ideile politice, juridice, morale ale întregii populaţii a Republicii
Moldova.
Acest lucru se manifestă în participarea activă a cetăţenilor la elaborarea şi discutarea proiectelor de lege, iar
după adoptare - în aplicarea lor în viaţă.54
Conceptul de lege penală este examinat în doctrina penală în două sensuri:
Într-un sens larg (cato senso) conceptul de lege penală pe care îl are în vedere legiuitorul în predispoziţiile
art.141 C. P Român.
În alt sens, conceptul de Lege penală desemnează actul normativ emis de către Parlament după o procedură
specială şi care conţine norme de drept penal.55
Legea, compusă dintr-un ansamblu de norme, este forma de exprimare a dreptului penal, deoarece ea prevede
care fapte constituie infracţiuni, pedepsele ce se pot aplica în cazul săvârşirii acestor!fapte.
54 Borodac A. ,, Drept penal‖ partea generală pag. 29-30 55 I. Macarie ,,Drept penal ― partea generală pag 43,
16
Prin lege penală înţelegem orice dispoziţie care se află într-o lege sau decret, iar prin legislaţia penală,
totalitatea dispoziţiilor penale indiferent de sediul lor – cod penal, lege specială penală, sau nepenală cu
dispoziţii penale.56
§3.Aplicarea legii penale în timp. Principiul retroactiv al legii penale.
Acţiunea legii penale în timp. Timpul săvîrşirii faptei. Momentul intrării în vigoare a legii penale. Efectul
retroactiv al legii penale. Limitele efectului retroactiv ale legii penale. Suspendarea acţiunii legii penale.
Circumstanţele în urma cărora legea penală expiră (îşi pierde puterea legitimă).
Aplicarea legii penale în spaţiu. Locul săvîrşirii faptei. Noţiunea teritoriului Republicii Moldova. Aplicarea
legii penale în raport cu faptele săvîrşite în afara teritoriului ţării de către cetăţenii Republicii Moldova, apatrizi
şi cetăţenii străini. Extrătarea.
În conformitate cu prevederile art. 8 din Codul penal al Republicii Moldova Caracterul infracţional al faptei
şi aplicarea pedepsei pentru ea se stabilesc de legea penală în vigoare la momentul săvârşirii acesteia. Potrivit
acestei dispoziţii o persoană poate fi trasă la răspundere, după acea lege penală, care era în vigoare la momentul
săvârşirii infracţiunii. Deci, eficienţa legii se dobândeşte odată cu intrarea ei în vigoare. De regulă, intrarea în
vigoare se face prin intervenţia puterii executive, care realizează publicarea legii în baza promulgării ei de către
şeful statului. De observat însă că momentul adoptării legii şi momentul intrării ei în vigoare, de regulă, nu
corespund. Ordinea de publicare şi de intrare a legilor în vigoare pe teritoriul Republicii Moldova e
reglementată de Legea Republicii Moldova din 15 februarie 1991 Despre ordinea publicării şi intrării în
vigoare a legilor Republicii Moldova, a hotărârilor şi a altor acte adoptate de Parlamentul Republicii Moldova,
de ordinele lui şi de Preşedintele Republicii Moldova. Această lege stabileşte o ordine unică de intrare în
vigoare a legilor penale publicate, după cum urmează:
a) termenul de intrare în vigoare nemijlocit este arătat în text;
b) dacă termenul de intrare în vigoare nu este indicat în text, atunci ea intră în vigoare pe întreg
teritoriul Republicii Moldova după expirarea termenului de 10 zile după publicarea ei;
c) ca excepţie (în caz de calamităţi naturale, stare de război ş. a.), o lege, dacă este indicat, intră în
vigoare prin telegraf, radio sau este expediată organelor de stat corespunzătoare, din momentul adoptării de
aceste organe a textului oficial al telegramei, radiogramei.
Efectul retroactiv al legii penale.
În procesul schimbărilor din viaţa socială este posibil ca o anumită faptă, care a fost, la un moment dat
sancţionată de legea penală, să-şi piardă nocivitatea sub limita unor cerinţe de a mai fi menţinută în planul
sancţionării, situaţie în care se procedează la scoaterea ei din câmpul legii penale.
În acest caz, legea penală adoptată ulterior acţionează în mod diferit în stabilirea răspunderii penale pentru
faptele săvârşite până la intrarea ei în vigoare. Ea poate să atenueze, precum şi să agraveze pedeapsa sau, în
genere, să nu recunoască acţiunile în cauză ca ilegale şi pasibile de pedeapsă. De aceea, s-a admis principiul
retroactivităţii legii, actualul Cod penal dându-i formulare în art. 10 C.P.R.M.
1. Principiul activităţii legii penale.
Aplicarea legii penale în spaţiu implică prin natura lucrurilor raportarea acesteia şi la categoria de timp,
deoarece este de neconceput faptul ca legea penală – ca instrument de apărare şi consacrare a acelor mai
importante valori sociale, materiale şi spirituale ale unei societăţi de pe un anumit teritoriu – să nu aibă o
evoluţie în timp, pentru ca să corespundă mereu realităţilor existente în societatea dată.
În codul penal al Republicii Moldova s-a creat un cadru legal distinct de reglementare a aplicării în timp a
legii penale naţionale, reglementare care, prin întinderea şi complexitatea sa este menită să rezolve multiplele
probleme pe care le ridică, în practică, aplicarea în timp a legii penale.
Astfel, A. Borodac, la fel ca şi I. Macari, ne spune că ―principiul general de aplicare a legii penale în timp e
stabilit în art.6 alin.1 C.P.‖44
, unde se menţionează: ―Caracterul infracţional al faptei şi aplicarea pedepsei pentru
ea se stabileşte de legea care era în vigoare la momentul săvârşirii acestei fapte‖.
În literatura juridică acest principiu este cunoscut sub denumirea de principiul activităţii legii penale, iar din
formularea lui, potrivit opiniei autorilor sus menţionaţi, rezultă că: ―faţă de persoana care a săvârşit o infracţiune
se aplică legea penală, care era în vigoare la momentul săvârşirii infracţiunii‖45
Privită sub acest aspect, aplicarea legii penale în timp nu ridică alte probleme decât acelea legate de
determinarea limitelor de timp ale activităţii sale, pe de o parte, şi de stabilirea datei săvârşirii infracţiunii, pe de
altă parte. Este important deci să se determine care este legea penală în vigoare la momentul săvârşirii faptei
social periculoase.
În acest scop, urmează să se determine datele şi modalităţile intrării legii penale în vigoare şi momentul
suspendării acţiunii ei.
56 ,,Educaţie referitoare la lege‖//Noi şi legea nr.11 din 2000 44 A. Borodac, Drept penal. Partea generală, Chişinău 1994, pag.39; I. Macari, Drept penal. Partea generală, Chişinău 1999,pag.45. 45 A.Borodac, idem, pag.39; I.Macari, idem, pag.45
17
Determinarea momentului de intrare în vigoare a unei legi joacă un rol important atât pentru activitatea de
legiferare cât şi pentru activitatea de transpunere în viaţă (de aplicare) a legii, deoarece numai legea intrată în
vigoare are forţă juridică şi, prin urmare, anume de ea trebuie să se conducă şi s-o respecte toţi cei cărora ea le
este adresată.
Momentul de intrare în vigoare a unei legi penale nu trebuie identificat cu momentul adoptării legii de către
autoritatea legiuitoare a ţării şi anume Parlamentul Republicii Moldova, deoarece momentul de adoptare a legii
penale de către legislativ marchează doar apariţia legii, dar nu şi începutul ei de acţiune. De la această dată
legea există, dar nu are încă forţă juridică.
Constituţia Republicii Moldova stabileşte prin normele sale faptul că pentru ca o lege ce a fost adoptată de
către Parlament să capete forţă juridică, deci să poată fi aplicată, ea trebuie, mai întîi de toate, să fie promulgată
de către Preşedintele Republicii Moldova, iar după aceasta să fie publicată în Monitorul oficial al Republicii
Moldova. Dintre aceste două momente, potrivit art.76 al Constituţiei Republicii Moldova, anume publicarea
textului legii în Monitorul oficial marchează momentul intrării în vigoare a unei legi noi.
Faptul dat rezultă şi din prevederile Legii Republicii Moldova ―Cu privire la ordinea publicării şi intrării în
vigoare a actelor oficiale‖ din 6 iulie 1994 care în pct.1 al art.1 menţionează că: Legile şi alte acte ale
Parlamentului Republicii Moldova, decretele Preşedintelui Republicii Moldova, documentele internaţionale,
hotărîrile şi dispoziţiile Guvernului, actele normative ale ministerelor, departamentelor şi Băncii Naţionale a
Republicii Moldova (acte oficiale) se publică în Monitorul oficial al Republicii Moldova‖, iar pct. 4 al aceluiaşi
articol se stabileşte că : ―documentele oficiale, în afară de cele internaţionale, intră în vigoare din ziua publicării
în Monitorul oficial al Republicii Moldova.‖
Deci , am putea spune că atât norma constituţională cât şi dispoziţiile legii sus citate stabilesc faptul că o
lege, iar, prin urmare, şi legea penală, intră în vigoare (capătă forţă juridică) la momentul publicării în Monitorul
oficial al Republicii Moldova.
Constituţia Republicii Moldova prin art. 76 stabileşte, la fel, faptul că o lege poate intra în vigoare şi la o dată
prevăzută expres în textul legii.
N. Popa, dezvăluind conţinutul acestei prevederi constituţionale în manualul său ―Drept Parlamentar,‖ ne
spune că : ―data stabilită pentru intrarea legii în vigoare prevăzută în conţinutul său nu poate fi decât posterioară
momentului publicării legii‖46
. Deci în aceste cazuri de intrare în vigoare a unei legi, faptul publicării ei în
Monitorul oficial nu determină momentul acţiunii legii, acesta coincizând cu data expres stabilită în lege.
Potrivit celor arătate am putea spune că Constituţia Republicii Moldova stabileşte două modalităţi de intrare
în vigoare a legilor, una comună (generală) pentru toate legile, caracterizată prin faptul că legea devine activă
din momentul publicării în Monitorul oficial, şi una extraordinară – când legea devine activă din momentul
expres stabilit în corpul ei.
Majoritatea autorilor 47
susţin faptul că modalitatea extraordinară de intrare în vigoare a legilor penale
caracterizează legile penale mai importante, pentru a căror recunoaştere de către cetăţeni şi de organele
interesate se cere timp, datorită dimensiunilor lor sau a reglementărilor cu totul noi pe care le cuprind. Astfel, M.
Zolyneak ne spune că: ―intervalui de timp lăsat însăşi de organul legiuitor pentru cunoaşterea legii garantează o
conduită corectă a cetăţenilor, prin observarea cerinţelor ei, pe de o parte, şi implică posibilitatea respingerii
obiectului necunoaşterii legii de către cei vinovaţi, în faţa instanţelor de judecată, pe de altă parte‖.48
Intrarea legii penale în vigoare prin modalităţile anunţate mai sus determină deci momentul din care o lege
capătă forţă juridică, iar, prin urmare, din momentul dat de ea trebuie să se conducă, s-o execute şi s-o respecte
organizaţiile, persoanele cu funcţii de răspundere, cetăţenii.
De regulă în corpul legii penale nu se prestabileşte durata de acţiune a legii – de exemplu, durata de acţiune a
Codului Penal în vigoare – ci aceasta va putea fi apreciată abia la ieşirea din vigoare a respectivei legi.
Există însă şi legi temporare, adică acţionează pe un anumit interval de timp determinat, legate cu diferite
situaţii şi fenomene social-politice, calamităţi naturale şi epidemii. La aceste legi durata de acţiune este fixată în
cuprinsul legii, sau este determinată de durata de existenţă a cauzelor ce au determinat adoptarea lor.
Cât priveşte momentul suspendării acţiunii legii penale vom spune că legea penală, ca şi orce alt eveniment
sau fapt din lumea reală, este supusă acţiunii timpului. Adoptarea ei a fost determinată de anumite necesităţi
sociale, însă timpul trece, societatea, iar, prin urmare, valorile şi relaţiile din societatea dată se modifică, se
schimbă, astfel încît s-ar putea ivi situaţia ca unele valori sau relaţii ce erau apărate de legea penală să nu mai
existe, să dispară sau să se modifice, iar aceasta înseamnă că legea penală adoptată în trecut nu mai corespunde
realităţii, deci ea ar trebui, la fel, să dispară sau să cedeze locul unei legi noi.
Momentul final al duratei de acţiune a legii este ieşirea din vigoare. Cea mai cunoscută modalitate de ieşire
din vigoare, în practica legislativă, este abrogarea. Alături de abrogare majoritatea autorilor49
numesc şi
46 N. Popa, Drept Parlamentar, Chişinău 1999, pag. 99. 47 M. Zolyneak, Drept penal.Partea generală, vol.I. Iaşi 1994, pag.124; M. Covaliov, idem, pag.37. 48 M. Zolyneak, idem, pag.124. 49 A. Borodac, idem, pag.40; I. Macari, idem, pag.45; C. Barbu, idem, pag.156.
18
modificarea legii penale; expirarea termenului de acţiune a legii indicat nemijlocit în lege; schimbarea sau
dispariţia condiţiilor şi circumstanţelor existenţa cărora necesita aplicare legii.
Principala modalitate de ieşire din vigoare a unei legi o constituie abrogarea, care constă în scoaterea din
vigoare a unei legi anterioare prin intermediul unei altei legi. Csoaterea din vigoare trebuie manifestată într-un
act normativ cu forţă juridică asemănătoare legii abrogate, adoptat de autoritatea leguitoare cu respectarea
aceleiaşi proceduri.
Astfel, întrucât Constituţia Republicii Moldova prin art. 72 litera ―n‖ include legile penale în categoria
legilor organice, vom spune că o lege penală poate fi abrogată numai printr-o altă lege organică, adoptată cu o
majoritate absolută a voturilor deputaţilor Parlamentului.
Abrogarea unei legi anterioare se poate face printr-o dispoziţie finală cuprinsă în corpul legii care succede
celei abrogate, sau printr-o lege specială care însoţeşte noua lege ce intră în vigoare.
După modul de manifestare abrogarea poate fi expresă sau tacită . Abrogarea se consideră că este expresă
atunci când legea nouă sau legea de punere în aplicare a reglementării care succede prevede expres că se abrogă
legea sau legile anterioare. Astfel, spre exemplu, Legea de punere în aplicare a Codului Penal din 1961, adoptată
la 31 martie 196149
a prevăzut expres ăn conţinutul său că la data de 1 aprilie 1961 când va intra în vigoare
Codul Penal se vor considera anulate o serie de acte normative: Legea din 4 februarie 1948 a U.R.S.S. ―Despre
răspunderea penală pentru furtul averei de stat şi obşteşti‖; Ucazul de la 4 ianuarie 1949 al Prezidiului
Sovietului Suprem al U.R.S.S. ―Despre mărirea răspunderii penale pentru viol‖; Ucazul de la 10 ianuarie 1955
al Prezidiului Sovietului Suprem al U.R.S.S. ―Despre răspunderea penală pentru furtul mărunt al averei de stat şi
obşteşti‖etc.
Uneori, abrogarea expresă poate avea un caracter general, în sensul că se include în noua lege o clauză
generală de abrogare care prevede că ―se abrogă orice lege sau dispoziţie contrară prezentei legi‖. Această
tehnică se foloseşte cînd abrogarea se extinde asupra mai multor dispoziţii cuprinse în aceeaşi lege sau legi
diferite. Pentru a nu se indica toate legile sau textele de legi, adesea ori destul de numeroase şi cu sedii diferite,
ceea ce ar constitui o operaţiune greoaie de selectare a tuturor reglementărilor din legislaţia penală, cât şi pentru
a nu-i scăpa legiuitorului vreo indicaţie de lege sau text care, venind în contradicţie cu legea nouă, ar naşte
întrebarea, dacă nu a fost abrogată ca şi celelalte indicate, legiuitorul foloseşte mai rar şi acest mod general,
indeterminat de abrogarea expresă.
Abrogarea tacită există în situaţiile când noua lege, fără a prevedea expres că legea anterioară sau unele
dispoziţii ale ei se abrogă, reglementează aceeaşi materie, diferit, luînd locul reglementării vechi în virtutea
principiului ―lex posterior derogat prior‖, adică legile posterioare le anulează pe cele anterioare.
O altă clasificare a abrogării expusă în literatura juridică de specialitate se face după volum. Astfel
majoritatea autorilor ne vorbesc despre abrogarea totală sau parţială.
Abrogarea este totală când are loc scoaterea integrală a legii din vigoare, şi abrogarea este parţială cînd legea
scoate din vigoare anumite capitole, articole sau dispoziţii.
O altă modalitate de ieşire din vigoare a unei legi penale este modificarea, care constă în schimbarea prin
suprimare, completare sau înlocuire a unor dispoziţii din lege sau ale unor părţi ale acestora. Efectuînd un studiu
asupra Codului Penal în vigoare putem menţiona faptul că modificarea este cea mai răspîndită şi cea mai
fregvent utilizată modalitate de ieşire din vigoare, a unei legi penale. Astfel, spre exemplu, prin legea Nr.205 –
XIV din 25 noiembrie 1998 ce a exclus din categoria pedepselor penale ―munca corecţională fără privaţiune de
libertate‖, au fost modificate sancţiunele la un şir de articole (ex. art. 91; 92;93 etc ) ce prevedeau această
modalitate de pedeapsă.
În cazul legelor temporare data ieşirii din vigoare este data când se împlineşte termenul prevăzut chiar în
legea respectivă. În cazul dat avem o autoabrogare.
Cât priveşte normele ce au fost adoptate în legătură cu anumite situaţii şi fenomene social-politice, calamităţi
naturale şi epidemii, în literatura de specialitate se vorbeşte că termenul lor de acţiune se suspendă la data când
încetează starea excepţională care a prilejiuit adoptarea ei. Însă, întrucît în unele cazuri este greu de stabilit data
concretă de încetare a acestor stări excepţionale, de organele competente se primeşte o lege în care se
menţionează despre anularea normei date.
Pierderea puterei de lege înseamnă că din momentul dat ea nu poate fi aplicată. Momentul (data) ieşirii din
vigoare a legii vechi coincide, potrivit celor arătate mai sus, cu momentul de intrare în vigoare a legii noi ce o
abrogă, o modifică sau o înlocuieşte pe cea veche.
Timpul intrării în vigoare a legii noi nu ne vorbeşte însă despre faptul care lege – cea veche sau cea nouă –
trebuie aplicată faţă de fapta social periculoasă săvârşită, deoarece infracţiunea ca fenomen ce se află în raport
direct cu categoria de timp, poate să se producă atât sub acţiunea unei singure legi, cât şi sub acţiunea a două sau
a mai multor legi. De aceea vom spune că pentru a înţelege mai bine esenţa principiului de activitate a legii
50Legea din 31 martie 1961, ―Despre punerea în aplicare a Codului Penal şi Codului de Procedură Penală ale R.S.S.Ucrainene‖, publicat în Veştile
Sovietului Suprem al R.S.S.M. Nr. 10 din 31 martie 1961.
19
penale, pe lîngă determinarea momentului de intrare şi ieşire din vigoare a unei legi penale, se cere a fi
determinat şi momentul (timpul) săvârşirii infracţiunii, pentru a se vedea dacă aceasta este sau nu în limitele de
timp în care a activat legea penală.
Codul Penal în vigoare nu cuprinde dispoziţii speciale cu privire la definirea timpului săvârşirii infracţiunei,
însă conducîndu-ne de alin.I al art.6. C.P.care ne spune că: ―caracterul infracţional al faptei şi aplicarea pedepsei
pentru ea se stabileşte de legea care era în vigoare la momentul săvîrşirii acestei fapte‖, vom spune că, drept
―timp al săvîrşirii infracţiunei‖ este considerat timpul cînd sa realizat fapta social periculoasă (avîndu-se n
vedere că în limitele de acţiune a unei legi sa realizat întregul conţinut al infracţiunei, adică s-a realizat atît
activitatea infracţională (acţiune, inacţiune ), că şi s-a produs şi rezultatul cerut de textul de incriminare).
Situaţii specifice în determinarea timpului săvîrşirii infracţiunei apar însă în cazurile cînd acţiunea
infracţională esre săvîrşită în timpul legii vechi, iar rezultatul (de ex. moartea victimei) s-a produs în timpul
acţiunei legii noi. În astfel de cazuri se pune problema : care moment – cel al săvîrşirii acţiunei (inacţiunei)
infracţionale sau cel al producarii rezultatului - trebuie considerat ca timpul săvîrşirii infracţiunii. Asemenea
probleme apar şi atunci cînd suntem în prezenţa infracţiunilor continue şi prelungite.
Teoria dreptului penal nu ne dă răspuns la această întrebare ea spune că pentru ca să existe o componenţă de
infracţiune trebuie să recunoaştem toate semnele laturii obiective a componenţei de infracţiune. Deaceea, în
privinţa determinării timpului săvîrşirii infracţiunei trebuie să ţinem cont de faptul, dacă infracţiunea este dintre
cele zise materiale(de rezultat) sau formale (de atitudine, de simpla acţiune), continue sau prelungite.
Astfel majoritatea autorilor 51
consideră că la infracţiunele formale timpul săvârşirii infracţiunii coincide cu
realizarea conduitei umane, deci infracţiunele formale se consideră consumate din chiar momentul săvîrşirii
acţiunei sau inacţiunii. De exemplu, depoziţia mincinoasă (art.197) este consumată din momentul facerii
depoziţiei mincinoase.
Cît priveşte determinarea timpului săvârşirii infracţiunilor materiale, până în prezent în literatura de
specialitate nu s-a format o părere unică. Astfe, unii autori ca M.Blum, A.Tille52
consideră că (aplicându-se
principiul activităţii legii penale) timpul săvîrşirii infracţiunilor materiale coincide cu momentul realizării
conduitei umane, adică cu realizarea activităţii, fără a se lua în consideraţie timpul producerii rezultatului. De
exemplu, în caz de omor, săvârşirea infracţiunii coincide cu activitatea de ucidere, indeferent de momentul când
s-a produs moartea victimei.
Această teză, în cele din urmă, şi-a găsit reflectare în Codul Penal al Federaţiei Ruse din 1996, care în alin.2
al art.9 stabileşte că ―timpul săvîrşirii infracţiunei este considerat timpul realizării acţiunei (inacţiunei) social
periculoase, indeferent de faptul cînd s-a produs rezultatul).
Alţi autori ca, M.Covaliov, N.Durmanov53
consideră că infracţiunele materiale se consumă din momentul
cînd sau produs consecinţele infracţionale, deoarece, ne spune N.Durmanov ―anume consecinţa este rezultatul
care a transformat acţiunea sau inacţiunea în lumea obiectivă, şi este un semn foarte important al laturei
obiective la infracţiunele materiale‖.
Cu opinia acestor penalişti este de acord şi autorul român C.Barbu care, expunîndu-şi opinia despre criteriul
de determinare a timpului săvîrşirii infracţiunei pentru infracţiunele materiale înaintat de primul grup de autori
ne spune că: ―acest criteriu este greşit, pentru că atît timp cît nu s-a realizat întregul conţinut al infracţiunii,
adică pînă ce la capătul activităţii fizice integrale nu s-a produs rezultatul material cerut de textul de incriminare,
nu poate fi vorba de o infracţiune consumată, ci numai despre o tentativă‖.54
Bazîndune pe teza anunţată mai sus şi anume că, pentru ca să existe o componenţă de infracŢiune trebuie să
recunoaştem toate semnele laturii obiective, considerăm că al doilea criteriu de determinare a timpului săvîrşirii
infracţiunilor materiale expus de N.Durmanov şi C.Barbu este mai veridic şi de aceea anume acest criteriu
trebuie să fie utilizat la determinarea timpului săvîrşirii infracţiunilor materiale, iar prin urmare faţă de
infracţiunile materiale se va aplica legea care era în vigoare în momentul cînd s-a produs rezultatul infracţional.
În cazul infracţiunilor continuie şi prelungite, ce se caracterizează prin aceea că activitatea infracţională la
acesta infracţiuni durează în timp, majoritatea autorilor sunt solidari în ceea ce priveşte determinarea timpului
săvîrşirii infraciunii, considerînd că infracţiunile continuie se consumă din momentul încetării acţiunii sau
inacţiunii infracţionale (de exemplu, la purtarea au păstrarea ilegală a armelor(art.227 C.P.) infracţiunea se
consideră consumată din momentul autodenunţării sau datorită unor evenimente care împiedică săvîrşirea
infracţiunii (intervenţia organelor de drept), iar la cele prelungite ce se caracterizează prin săvîrşirea prin intenţie
a două sau mai multe infracţiuni identice comise cu un singur scop, şi care alcătuiesc în ansamblu o infracţiune
(de exemplu, art.123 C.P. sustragerea din avutul proprietarului prin delepidare), din momentul săvîrşirii ultimii
acţiuni sau inacţiuni infracţionale.
51 M.Covaliov, idem, pag.37.C.Barbu, idem, pag.164; A.Ungureanu, idem, pag.42. 52 A.Tille, Vremea. Prostranstvo. Zacon, Moscva 1966, psg.64; M.Blum, Voprosî deistvia sovetscogo ugolovnogo zacona vo vremeni. Ucionîe
zapischi, Riga 1962, pag. 16-17. 53 M.Covaliov, Curs sovetscogo ugolovnogo prava, Moscva 1972, pag.89; N.Durmanov, Sovetschii ugolovnîi zacon, Moscva 1967, pag.251. 54 C.Barbu, idem, pag.164.
20
Pentru aceste infracţiuni se pune problema care lege se va aplica atunci cînd au început sub imperiul unei
legi şi au continuat sub imperiul alteia, ipoteza fiind că ambele legi incriminau fapta. Majoritatea autorilor sunt
de acord că în aceste cazuri, activitatea ilicită efectuindu-se şi sub imperiul legii noi,această lege va fi totdeauna
aplicabilă, fiindcă, făcînd abstracţie de ceea ce s-a petrecut sub legea veche, este suficientă activitatea ilicită
penală efectuată sub legea nouă. Infracţiunea avînd un caracter unitar, nu poate fi scindată şi nu pot fi privite
separat actele anterioare şi cele posterioare legii noi şi nici făcută socoteala în ce timp s-a săvîrşit cea mai mare
parte a infracţiunii, ci va primi aplicare legea din momentul cînd infracţiunea s-a consumat.
O altă întrebare de mare importanţă este aceea despre înfăptuirea acţiunii de către complici. În privinţa lor
momentul înfăptuirii acţiunii se determină de acţiunile autorului, dar nu de acţiunile complicilor (ex.de creare a
condiţilor de săvîrşire a infracţiunii), deoarece faptele lor desine stătătoare îşi găsesc expresia în acţiunile
autorului.
Potrivit celor arătate mai sus concluzionăm că regula generală de eterminare a legii aplicabile faţă de o
infracţiune sau alta, potrivit principiului activităţii legii penale, constă în raportarea momentului intrării în
vigoare a unei legi penale noi cu momentul consumării infracţiunii. Dacă momentul consumării infracţiunii a
survenit anterior momentului de intrare în vigoare a noii legi, atunci faţă de infracţiunea dată se aplică legea
veche, iar dacă momentul consumării infracţiunii a survenit în perioada de acţiune a noii legi penale – se aplică
noua lege, indeferent de faptul dacă această infracţiune este materială, continuă sau prelungită.
De asemenea vom spune că întrucît momentul consumării infracţiunii pentru diferite categorii de infracţiuni
este diferit, este foarte greu de a da o difiniţie generală cu privire la noţiunea de ―timpul săvîrşirii infracţiunii‖,
deoarece după cum am văzut chiar şi definiţia dată de legiuitorul rus în noul Cod Penal al Federaţiei Ruse, nu
este perfectă, de aceea considerăm mai rezonabilă iniţiativa membrelor grupului de lucru ce au elaborat
proiectul noului cod penal de a include în normele lui dispoziţii cu privire la momentul consumării infracţiunii
pentru diferite categorii de infracţiuni, după acest moment putîndu-se uşor stabili timpul săvîrşirii infracţiuni.
Generalizînd cele arătate mai sus vom spune că, aplicarea în timp a legei penele după principiul activităţii,
este modalitatea obişnuită, normală de acţiune a legii penale în timp; modalitate ce ne arată că legea penală are o
forţă activă limitată la timpul cît este în vigoare, şi că produce efecte numai pentru viitor; modalitate ce cere ca
legea penală, pe toată durata existenţei sale, să aibă o aplicare imediată, obligatorie, integrală şi continuă.
Momentul săvîrşirii infracţiunilor este important, deoarece în funcţie de acesta se stabileşte dacă fapta a
fost săvîrşită în timp ce o lege era în vigoare, deci intră sub incidenţa ei şi limitele ei de acţiune.
Infracţiunile materiale şi cele formale se consumă la momente diferite, cele materiale la momentul producerii
rezultatului (se mai numesc şi de rezultat) iar cele formale la momentul începerii acţiunii, momentul creării
stării de pericol (se mai numesc de pericol).
Infracţiunile continuate, continue şi deobicei, care se caracterizează printr-o perioadă mai mare de timp şi
actele de executare au început sub imperiul unei legi dar sau prelungit sub al alteia se va aplica legea nouă,
fiindcă infracţiunea s-a comis cînd aceasta era în vigoare şi era activă.
Momentul săvîrşirii actului de instigare,precum şi al complicităţii anterioare executării faptei de către autor,
este considerat acela al comiterii acţiunii.Deoarece există o unitate de infracţiune în caz de
participaţie.Instigarea şi comlicitatea, ca acte de participaţie capătă semnificaţie penală numai din momentul
trecerii la executarea acţiunii.Cînd s-a ―instigat‖sau au existat acte de ‖complicitate‖ anterioare la o faptă care
încriminată, dar cînd s-a comis acţiunea, acestea nu vor fi socotite ca acte de participaţie57
. În cazul
infracţiunilor comlexe,infracţiunile care o compun sînt indivizibile,se aplică dispoziţiile care incriminează fapta
comlexă în întregul ei58
.
2. Principiul retroactivităţii.
În paragraful precedent am arătat că legile penale sunt active, adică se aplică numai pentru timpul cît se află
în vigoare, aceasta fiind situaţia normală, obişnuită de existenţa a legii penale, cînd fapta este săvîrşită sub
imperiul unei legi şi condamnarea este aplicată, executată şi îşi produce toate consecinţele sub aceeaşi lege,
adică raportul juridic începe şi îşi epuizează toate efectele sub una şi aceeaşi lege.
Cel mai adesea însă, atunci cînd o lege intră în vigoare găseşte neipuizate o serie de relaţii sociale sau
raporturi juridice născute sub imperiul unei legi vechi şi care urmează să primească o soluţionare sub imperiul
legii noi. De asemenea, după ieşirea din vigoare a unei legi, continuă să existe raporturi sociale sau juridice care
au luat naştere în timpul cît aceasta era în vigoare şi care nu şi-au găsit rezolvarea pînă la abrogarea ei. În
asemenea cazuri datorate faptului că infractorii nu au fost descoperiţi, urmăriţi sau judecaţi definitiv sub
imperiul unei legi, ori nu au executat complet pedeapsa sub imperiul acelei legi, sau deşi au executa-o aceasta
mai produce încă anumite consecinţe, iau naştere situaţii intermediare, de trecere de la o lege la alta. Aceste
situaţii sunt denumite în literatura de specialitate – conflictul legilor în timp, sau situaţii tranzitorii.
57 Ibidem,, p.92. 58 Ibidem, p.93
21
În asemenea situaţii de trecere legea penală adoptată ulterior, în dependenţă de transformările ce au loc în
societate, poate să acţionaze în mod diferit la stabilirea răspunderii penale pentru faptele săvîrşite pînă la
intrarea ei în vigoare, adică ea poate atît să atenueze, cît şi să agraveze pedeapsa sau, în genere, să nu recunoască
acţiunile în cauză ca ilegale şi pasibile de pedeapsă penală. Astfel, apare întrebarea: care lege trebuie aplicată
faţă de persoana care a săvîrşit fapta socialmente periculoasă, cea veche sau cea nouă? Privită din punct de
vedere al principiul activităţii întrebarea dată ar putea fi formulată în felul următor: îşi răsfrînge oare legea
penală nouă acţiunea sa asupra faptelor săvîrşite pînă la intrarea ei în vigoare?
A.Borodac menţionează că ―un răspuns clar la această întrebare ne dau alin.2 şi 3 ale art.6 C.P.‖ bineînțeles
din vechiul Cod penal.55
Astfel alin. 2 al art. 6 ne spune: ―Legea care înlătură pedeapsa pentru o faptă sau care
uşurează pedeapsa, are efect retroactiv, adică se extinde deasemenea şi asupra faptelor săvîrşite pînă la emiterea
ei.‖, iar în alin. 3 al aceluiaşi articol e specificat faptul că: ―Legea care stabileşte pedeapsa pentru o faptă sau
agravează pedeapsa nu are efect retroactiv.‖
Fiind consacrate nemijocit chiar în normele legii penale, putem afirma că aceste răspunsuri au valoarea de
principii de aplicare a legii penale în timp.
Problema retroactivităţii legii penale, a frămîntat minţile sevanţilor jurişti încă din antichitate. Bunăoară încă
Ciceron spunea că legea poate să fie retroactivă numai atunci cînd face faţă moralei care domină în societate.
Astfel încă în Roma antică era cunoscut efectul retroactiv al legii penale, el rezultînd din noţiunea ―crimen
extraordinari‖, adică crima extraordinară gravă, ce putea fi sancţionată şi ulterior comiterii ei. În perioada
Republicii, Adunarea populară avea dreptul să pedepsească faptele care mai înainte nu erau sancţionate.56
În pretent savanţii jurişti definesc retroactivitatea legii penale ca răspîndirea puterii legii noi şi asupra
faptelor care au fost săvîrşite şi pînă la intrarea ei în vigoare.
Investirea legii noi ce înlătură pedeapsa pentru o faptă sau care uşurează pedeapsa cu putere retroactivă, este
argumentată de majoritatea autorilor prin faptul că în sînul societăţii permanent au loc schimbări de caracter
economic, social, politic etc, schimbări ce influienţează direct asupra condiţiilor de viaţă, iar aceasta la rîndul
său ar putea atrage şi modificarea pericolului social al unor fapte. Astfel s-ar putea ivi situaţia ca o anumită
faptă, care era la un moment dat incriminată şi sancţionată de legea penală să-şi piardă sau să-şi micşoreze
pericolul social, situaţie în care legislativul, ca unică autoritate ce deţine dreptul de a edicta legi, conducîndu-se
de principiile generale ale dreptului, ar trebui să recurgă la scoaterea din sfera ilicitului a faptei respective printr-
o lege nouă de dezincriminare sau să înlocuiască legea veche cu una nouă, mai blîndă.
În acest sens C.Barbu declară că ―aplicarea faţă de o persoană a legii de la data săvîrşirii faptei, lege care,
intre timp, fie că a fost dezincriminizată, fie că a fost înlocuită cu o lege mai blîndă, ar ficontrar principiului
legalităţii şi umanismului.57
Deci legea penală stabileşte două situaţii cînd o lege nouă poate avea putere retroactivă, şianume cînd o
dezincriminează pe cea veche, sau cînd deşi reglementează aceleaşi relaţii sociale stabileşte o pedeapsă mai
blîndă decît cea veche.
Astfel, cît priveşte puterea retroactivă a legii ce înlătură caracterul penal pentru o faptă majoritatea autorilor 58
justifică retroactivitatea ei prin faptul că pedepsa, ca trăsătură esenţială ce deosebeşte infracţiunea de alte
încălcări de lege, trebuie să fie prevăzută de legea penală atît la naşterea raportului penal cît şi la stingerea lui.
Deci, în situaţia cînd legea nouă a intervenit pînă la stingerea raportului penal şi nu mai stabileşte pentru fapta
dată o pedeapsă penală, fapta dată nu mai este considerată ca infracţiune, iar prin urmare aplicarea pedepsei
prevăzute de legea veche ar fi contrară principiilor dreptului penal.
Astfel, spre exmplu, prin legea Republicii Moldova din 4 august 1992 ―Despre întroducerea schimbărilor şi
completărilor în unele acte legislative‖ din Codul Penal au fost excluse articolele 160/4 (încălcarea legilor
comerţului) şi art. 161 C.P. (specula), toate fiind transferate în categoria delictelor administrative.
Cât priveşte cea dea doua situaţie, când ambele legi incriminează una şi aceeaşi faptă, pentru ca instanţa de
judecată să constate că legea nouă este mai mai blândă ca cea veche, trebiue, mai întîi de toate, ―de comparat
sancţiunile fostei şi ale noii legi‖. Astfel, A.Borodac menţionează că: ―Noua lege penală va fi mai blîndă în
următoarele cazuri: a) când, ea micşorează limitele minimale sau maximale ale pedepsei; b) când neschimbînd
limitele pedepsei de bază, renunţă la pedeapsa suplimentară; c) când conţine o sancţiune alternativă ce dă
posibilitate judecăţii de a numi o pedeapsă mai blândă‖59
.
Penaliştii români consideră însă că numai aceasta nu este destul.mai trebue să se ţină seama şi de toate
normele şi instituţiile incidente în cauză şi care influenţează răspunderea penală a teritoriului: cauzele de
agravare şi de atenuare a pedepsei, pedepsele complimentare, dispoziţiie privitoare la tentative, la participaţie
etc. La soluţionarea practică a problemei, se recomandă examinarea mai întâi, a condiţiilor privitoare la temeiul
55 A.Borodac, idem,pag.40. 56 M.Zolyneak, idem, pag.130. 57 C.Barbu, idem. pag. 173 58 C. Barbu, idem, pag. 203; A.Ungureanu, idem, pag.45; A.Borodac, idem, pag.41. 59A. Borodac, idem, pag.41.
22
şi condiţiile tragerii la răspundere penală pentru infracţiunea săvârşită. Este posibil ca incriminarea faptei în
legile succesive să fie diferită, în sensul că una din legi prevede, pentru ca fapta să constituie infracţiune
condiţii, sau cerinţe pe care cealaltă lege nu le prevede. În acest caz, va fi mai favorabilă legea care prevede
astfel de condiţii dacă acestea nu sunt îndeplinite. De asemenea, este posibil ca una dintre legi să prevadă
anumite condiţii pentru tragerea la răspundere penală (de exemplu, plîngerea prealabilă a persoanei vătămate,
sesizarea organului competent etc.), sau anumite cauze care înlătură caracterul infracţional al faptei, răspunderea
penală sau aplicarea pedepsei. În astfel de situaţii va fi mai favorabilă legea care prevede diferite cauze care
exclud infraciunea, care înlătură răspunderea penală sau aplicarea pedepsei, dacă aceste cauze se constată în
realitate60
Numai dacă în urma examinării acestor elemente nu se ajunge la determinarea legii mai favorabile, se
examinează şi sancţiunile prevăzute de aceste legi, fiind mai favorabilă legea care prevede o pedeapsă mai
uşoară.
Atât Codul Penal în vigoare cât şi doctrina dreptului penal nu ne dau o tălmăcire a noţiunii de pedeapsă mai
uşoară, de aceea în literatura juridică de specialitate de către diferiţi autori au fost înaintate diverse criterii de
determinare a legii ce prevede o pedeapsă mai blândă, pe unele din ele le vom reflecta în continuare.
1. Criteriul maximului. Conform acestui criteriu pentru determinarea legii mai blânde trebuie de
observat maximul celor două pedepse, fără preocupare de minim şi va fi mai blândă legea cu maxim mai scăzut.
Susţinătorii acestui criteriu61
arată că minimul de care nu se ţine seama, poate fi redus cu ajutorul
circumstanţelor atenuante.
2. Criteriul minimului. Unii autori 62
au susţinut, dimpotrivă, că legea mai blîndă, este cea cu minim
mai coborât, independent de maxim. Cei care susţin criteriul maximului au criticat acest sistem pe motiv că deşi
judecătorul are posibilitatea să aplice inculpatului în baza legii vechi o pedeapsă sub minimul fixat de legea
nouă, acelaş judecător, în baza aceleeaşi legi, poate aplica o pedeapsă care să treacă peste limita maximă
stabilită în noua lege ceea ce compromite însăşi noţiunea de lege mai blîndă. Dacă, de exemplu, pedeapsa din
legea veche este de la 6 luni pînă la 5 ani închisoare, iar cea din noua lege de la 1 la 3 ani închisoare, potrivit
criteriului minimului, legea veche fiind mai blîndă, în temeiul ei judecătorul va putea aplica şi o pedeapsă de 6
luni, dar şi na de 4 ani. În acest sens criteriul maximului ar avea deci avantajul de a înlătura acest lare neajuns.
3. Criteriul calculului proporţional. Într-o opinie rămasă izolată, 63
problema s-ar rezolva pe baza unui
calcul aritmetic. În cazul în care legea veche prevede o pedeapsă de la 6 luni la 5 ani, iar cea nouă de la 1 la 3
ani, legea veche are la maxim o diferenţă de 2 ani, iar la minim de 6 luni. În urma acestui calcul se poate spune
că legea veche e mai gravă, fiindcă faţă de o scădere de 6 luni urcă pedeapsa cu 2 ani.
C.Barbu ne spune că criteriile expuse sunt abstracte, constând în compararea între ele a datelor pe care le
conţin textele de lege. Ele au în vedere numai elementele obiective, adică numai infracţiunea şi pedeapsa, iar nu
infractorul şi condiţiile concrete în care a fost săvârşită fapta . Aceste criterii nu permit deci a face o justă
individualizare a pedepsei şi conduc la rezultate greu de admis.
4. Criteriul aprecierii în concret. Acest criteriu este înaintat şi susţinut de majoritatea autorilor români 64
şi conform acestui criteriu legea mai blândă nu este cea care prevede o pedeapsă mai redusă, ci acea care, în
complexul dispoziţiior ei, în aplicarea ei cu privire la toate circumstanţele personale ale infractorului şi toate
împrejurările cauzei, creează acesteia o situaţie mai favorabilă. În exemplu luat (când legea veche prevede
pedeapsa de 6 luni la 5 ani, iar cea nouă de la 1 la 3 ani), potrivit acestui criteriu, va fi mai blândă acea dintre
legi, care în raport de modul în care judecătorii individualizează pedeapsa, conduce la un rezultat mai favorabil
pentru infractor.
Potrivit acestui criteriu, judecătorului i se impune să aplice, iar nu să aleagă între cele două legi. Când el
voieşte să fie sever, legea cea mai blândă pentru infractor va fi legea care favorizează pe acesta contrar
severităţii judecătorului; din contra atunci, cînd voieşte să fie indulgent, legea cea mai blândă este cea care îi
permite să coboare cât mai jos.
Considerăm că acest criteriu de determinare a legii mai favorabile este cel mai raţional, deoarece judecătorul,
aplicând acest criteriu, nu neglijează nici dreptul suveran al instanţei de a aplica legea mai blândă, nici regula că
aplicarea unei legi exclude corobarea cu altă lege. În sfârşit, satisface în mai mare măsură interesele societăţii şi
ale inculpatului.
La fel, pentru stabilirea pedepsei mai uşoare, trebuie să se ţină seama de natura sancţiunei, adică pedeapsa
privaţiunii de libertate trebuie să fie considerată întotdeauna ma grea decât pedeapsa amenzii.
De asemenea, în literatura de specialitate se discută problema privind limitele de aplicare a legilor mai
favorabile. Astfel, se pune întrebarea, dacă puterea retroactivă a legii mai favorabile se răsfr\nge numai asupra
60 C.Bulai, Drept penal. Partea generală, vol.I, Bucureşti 1992, pag.102. 61 I.Colotchin, Sovetscoe ugolovnoe pravo, Leningrad 1960, pag.174. 62 M.Blum, A.Tille, idem, pag.118. 63 după C.Barbu criteriul dat a fost înaintat de Le Sellyer, Traite de droit criminnel, pag.219. 64 C.Barbu, idem, pag.220, M.Basarab, idem, pag. 61.
23
faptelor ce urmează a fi examinate de instanţa de judecată şi a celor ce se află în curs de examinare sau şi asupra
faptelor asupra cărora instanţa de judecată a pronunţat deja sentinţa şi aceasta a intrat în vigoare şi urmează a fi
pusă în executare, se găseşte în curs de executare ori, executată fiind, mai produce anumite efecte juridice.
Legislaţia penală în vigoare nu ne vorbeşte nimic despre acest fapt, de aceea în continuare vom expune
părerile unor autori cu privire la această problemă.
Astfel, mulţi autori consideră 65
că legea penală mai favorabilă poate avea putere retroactivă numai asupra
faptelor ce n/au fost încă examinate de către instanţa de judecată sau, deşi dacă au fost examinate, sentinţa cu
privire la soluţionarea cauzei date na intrat în vigoare. Deci, cu alte cuvinte, aceşti autori consideră că legea
nouă mai favorabilă nu poate fi aplicată pedepselor definitive.
O altă părere cu privire la problema sus anunţată o are N. Durmanov.66
Astfel, el consideră că puterea
retroactivă a legii penale mai favorabile se răsfrânge asupra tuturor infracţiunior săvârşite până la intrarea
acesteea în vigoare, indeferent de faptul în ce stadii ele se află (de examinare judiciară sau de executare a
sentinţei), întrucât aceasta este dictată de ideile de echitate şi umanism.
C. Barbu ne spune că această problemă a constituit obiectul discuţiei la Congresul al XI-lea de drept penal şi
penitenciar de la Berlin din 1935, care a admis că legea penală mai favorabilă, atât care dezincriminează o faptă,
cât şi cea care atenuează pedeapsa trebue să influenţeze hotărârile deja executorii.
Borodac menţionează, la fel, că ordinea aplicărilor regulilor despre puterea retroactivă a legii penale depinde
de faptul, dacă chestiunea dată se rezolvă în baza dosarelor aflate în faza cercetării şi examinării judiciare sau se
referă la persoanele condamnate în timpul acţiunii legei precedente. Astfel, în caz că este vorba de o faptă
(comisă), a cărei posibilitate de pedeapsă este înlăturată de o lege nouă, iar cauza e cercetată sau supusă
examinării, organele de urmărire penală sau judecată sunt obligate să încheie procedura indiferent de faza în
care se află procesul. Dacă legea adoptată atenuează pedeapsa, procesul continuă în ordinea obişnuită însă,
totodată, judecata e obligată să aplice o pedeapsă în conformitate cu legea nouă.
Cât priveşte aplicarea legii noi faţă de persoanele pentru care sentinţa de condamnare a intrat în vigoare până
la intrarea în vigoare a legii noi, aplicarea legii noi se efectuează pe baza unui act legislativ special.
3. Principiul neretroactivităţii
Am menţionat faptul că legea penală adoptată ulterior săvârşirii faptei infracţionale poate atât să atenueze,
cât şi să agraveze pedeapsa pentru fapta dată.
Astfel, în paragraful precedent am arătat că legile ce atenuează pedeapsa au efect retroactiv, adică acţiunea
lor se extinde şi asupra faptelor săvârşite până la intrarea ei în vigoare.
Apare întrebarea, cum acţionează atunci legea ce agravează pedeapsa asupra faptelor săvârşite anterior
adoptării ei?
Răspunsul la această întrebare îl găsim în alin.3 al art.6 C.P. care menţionează: ‖Legea, care stabileşte
pedeapsa pentru o faptă sau agravează pedeapsa nu are efect retroactiv‖.
Bazându-ne pe definiţia noţiunii de efect retroactiv al legii penale dată în paragraful precedent, vom spune că
alin.3 al art.6 al C.P. stabileşte o regulă de aplicare a legii penale în timp, potrivit căreia legea, care stabileşte
pedeapsa pentru o faptă sau agravează pedeapsa nu se aplică faptelor săvârşite până la intrarea acesteia în
vigoare.
În acest sens, A.Borodac menţionează faptul că o lege penală ce agravează pedeapsa nu are efect retroactiv
―se bazează pe aceea că la săvârşirea faptei date nu existau măsuri preventive ale unei legi penale mai aspre‖, şi
deci făptuitorii unei astfel de fapte ―nu erau obligaţi să respecte o dispoziţie care nu exista la momentul
săvârşirii ei‖,67
iar, prin urmare, şi nici nu pot fi traşi la răspundere penală în conformitate cu legea dată.
La fel consideră şi C.Barbu, care afirmă: ‖Dacă legea nouă încriminează o faptă care nu era prevăzută de
legea veche ori prevede o sancţiune mai aspră, a aplica această lege înseamnă a pronunţa o pedeapsă sau un plus
de pedeapsă care nu exista în momentul comiterii infracţiunii, ceea ce este în contradicţie atât cu principiul
legalităţii cât şi cu cel al umanismului‖.
Majoritatea autorilor susţin ideea că principiul neretroactivităţii legii penale are menirea de a întări principiul
activităţii legii penale şi decurge din principiul legalităţii, care stabileşte că nimeni nu poate fi tras la răspundere
penală pentru o faptă care nu era prevăzută de legea penală ca infracţiune în momentul în care a fost săvârşită.
Potrivit acestor idei vom spune că principiul neretroactivităţii a fost consacrat în Codul Penal al Republicii
Moldova nu ca o simplă excepţie de la principiul retroactivităţii legii penale, ci ca un garant al libertăţii
cetăţenilor, ca un mijloc de menţinere şi întărire a legalităţii de stat.
În această situaţie când legea nouă ce agravează pedeapsa nu produce efecte asupra faptelor săvârşite până la
adoptarea ei, iar legea veche nu mai funcţionează, apare întrebarea, care lege va fh atunci aplicată faţă de
infractor? În acest sens, pentru a nu încălca atât principiul legalităţii cât şi cel al umanismului s-a admis ca
―legea penală veche, sub imperiul căreia a fost săvârşită fapta infracţională, să ultraactiveze‖.
65 M. Blum, A. Tille, idem, pag.82; Autorii comentariului Codului Penal al R.S.S.M., Chişinău 1964, pag.26-27. 66 N.Durmanov, idem, pag.268. 67 A. Borodac
24
Privind în ansamblu cele menţionate atât în paragraful precedent, cât şi în acest paragraf, putem afirma că
pentru rezolvarea problemelor ce iau naştere din succesiunea legilor penale în timp, legislaţia penală a
Republicii Moldova a adoptat aşa numita ―modalitate a extraactivităţii legii mai favorabile‖68
, care constă în
ultraactivitatea legii vechi sau retroactivitatea legii noi, după cum, una sau alta este mai favorabilă infractorului.
4. Ultraactivitatea legii penale temporale
Acest principiu presupune că legea penală temporară se aplică infracţiunilor săvârşite în timpul când era în
vigoare, chiar, dacă fapta nu a fost urmărită sau judecată în acel interval de timp.
Prin ieşirea legii temporale din vigoare încetează, doar, situaţia excepţională care a determină adoptarea legii
sau terminul legal, prevăzut pentru existenţa ei. Dacă asemenea legi n-ar ultraactiva, având în vedere durata
limitată în timp al acţiunii lor, infractorii ar încerca să se sustragă răspunderii penale. De asemenea, infracţiunile
comise cu câteva zile înainte, sau în ultima zi a aplicării legii nu ar mai putea fi urmărite şi judecate, deoarece,
practic, nu ar mai exista timpul necesar pentru aceasta.Tocmai pentru a se realiza scopul preventiv
postinfracţional al sancţiunii, s-a prevăzut ultraactivitatea acestor legi temporale. În acest fel, infracţiunile
descoperite după ieşirea legii din vigoare se vor urmări şi judeca dacă nu a intervenit între timp amnistia sau
prescripţia răspunderii penale59
.
5. Concursul legii penale
Un asemenea concurs există când două sau mai multe legi ori norme,care reglementează aceeaşi materie,
sunt în vigoare.De exemplu, legea generală (Codul Penal) conţine norme de principiu, iar cea specială dispoziţii
privind incriminarea şi pedepsirea unor infracţiuni, care pot deroga de la cele ale Codului. În acest caz, se aplică
în primul rând cele de lege specială cu ceea ce aceasta nu prevede ca o derogare.
Normele din partea specială a Codului Penal constituie dreptul comun faţă de cele din legile speciale.
Primele, se aplică atunci când nu sunt incidente normele din legile speciale, însă nu pentru complectarea acelora
din urmă.
§4.Aplicarea legii penale în spaţiu.
Acţiunea legii penale în spaţiu are o mare importanţă politică, fiind legată nemijlocit de suveranitatea şi
independenţa Republicii Moldova. Limitele aplicării ei se bazează potrivit a două principii: teritorialităţii şi
cetăţeniei (art. 11 C.P.R.M.).
Principiul teritorialităţii se aplică faţă de infracţiunile săvârşite pe teritoriul Republicii Moldova, iar
principiul cetăţeniei – faţă de infracţiunile săvârşite peste hotarele ţării noastre.
Teritorialitatea legii penale.
Teritorialitatea legii penale constituie principiul de bază al aplicării acesteia în spaţiu.
Codul penal în vigoare a consacrat principiul teritorialităţii legii penale în dispoziţiile art. 11, alin. 1 prin
prevederea: Toate persoanele care au săvârşit infracţiuni pe teritoriul Republicii Moldova, urmează a fi trase la
răspundere penală în conformitate cu prezentul cod. Potrivit dispoziţiilor înscrise în acest articol, principiul
teritorialităţii presupune că legea penală moldovenească se aplică, în exclusivitate, pe întreg teritoriul ţării şi
tuturor infracţiunilor comise în acest areal, indiferent dacă infractorul este cetăţean moldovean, străin sau
persoană fără cetăţenie (apatrid) şi indiferent de locul său de domiciliu, conform legii care este în vigoare.
Excepţii de la principiul teritorialităţii.
Imunitatea de jurisdicţie. Potrivit dispoziţiei din alin. 4, art. 11, C. P., legea penală moldovenească nu se
aplică infracţiunilor săvârşite pe teritoriul Republicii Moldova de reprezentanţii diplomatici ai statelor străine
sau de alte persoane care, în conformitate cu convenţiile internaţionale, nu sunt supuse jurisdicţiei penale a
Republicii Moldova. Imunitatea de jurisdicţie este operantă numai în măsura în care convenţiile internaţionale
care instituie această imunitate au fost semnate de statul moldovenesc.
Imunitatea este generală, deoarece apără de răspundere faţă de statul nostru în toate cazurile, însă ea nu este
absolută fiindcă dacă infractorul beneficiază de ea în raport cu legea noastră, statul căruia îi aparţine are
obligaţia să-l tragă la răspundere penală, deoarece imunitatea nu este o cauză care face ca fapta să nu fie
infracţiune.60
În art. 11, alin. 2 se declară că Cetăţenii Republicii Moldova şi apatrizii care au comis infracţiuni în
străinătate sunt pasibili de răspundere penală în conformitate cu prezentul cod, dacă fapta săvârşită de ei este
recunoscută ca infracţiune pe teritoriul ţări străine şi ei n-au fost supuşi pedepsei peste hotare şi sunt traşi la
răspundere penală sau deferiţi judecăţii pe teritoriul Republicii Moldova. Deci, în acest articol este determinată
acţiunea legii penale cu privire la infracţiunile săvârşite în afara teritoriului Republicii Moldova de către
cetăţenii ei, persoanele fără cetăţenie şi cele străine.
68 C. Barbu, idem, pag. 182 59 Ibidem, p.100. 60 M. Basarab. Dreptul penal general. pag. 73.
25
Potrivit art. 11, alin. 3 cetăţenii străini şi apatrizii, pentru infracţiunile comise în afara teritoriului Republicii
Moldova, poartă răspundere penală conform prezentului Cod, în cazurile prevăzute de convenţiile
internaţionale.
Răspunderea penală a persoanelor străine, conform legilor penale ale Republicii Moldova, se bazează pe aşa-
numitul principiu universal de acţiune a legii penale în spaţiu. Din formularea principiului universalităţii rezultă
că prin instituirea acestuia s-a realizat cerinţa de aplicare universală a legii noastre penale pentru a se asigura
sancţionarea atât a infracţiunilor săvârşite de străini în afara teritoriului nostru naţional dar şi a celor comise
împotriva intereselor statului român şi al cetăţenilor moldoveni, altele decât cele vizate expres în dispoziţiile art.
11, alin.3 Cod penal, cerinţă care exprimă ideea de solidaritate şi asistenţă penală internaţională ce trebuie să
existe între diferite state.
§ 1 Principiul teritorialităţii
Teritoriul, populaţia şi autoritatea (puterea) politică sunt acele elemente, fără de care nu poate fi conceput
nici un stat.
Teritoriul, ca expresie materială a suveranităţii şi independenţei poporului care îl locuieşte, este acea
dimensiune istorică asupra căreia statul, ca exponent real al poporului, îşi exercită suveranitatea sa.
Exerciţiul suveranităţii asupra teritoriului, denumit şi jurisdicţie teritorială a statului, se înfăptuieşte, în
principal, prin edictare de legi şi prin activitatea organelor chemate a le aplica.
Legile penale, fiind adoptate de către organele legiuitoare ale unui stat şi presupunând organizarea relaţiilor
de apărare socială împotriva criminalităţii, ―este firesc ca autoritatea lor în spaţiu să se întindă atât cât se întinde
suveranitatea de la care emană şi pe care o ocrotesc. Suveranitatea fiind exclusivă, indivizibilă şi inalienabilă
refuză ideea de a fi apărată de o lege străină‖.61
Bazându-ne pe această teză şi conducîndu-ne de prevederile alin.1 al art.1 din Codul penal al Republicii
Moldova care ne spune: ―Codul penal are sarcina de a ocroti viaţa şi sănătatea persoanei, drepturile şi libertăţile
cetăţenilor, proprietatea, orânduirea de stat, sistemul politic şi economic, precum şi întreaga ordine de drept de
orice atentat criminal‖, vom spune că Legea penală a Republicii Moldova, având drept scop ocrotirea celor mai
importante valori sociale ale statului nostru, îşi exercită autoritatea se aplică, pe un anumit teritoriu, asupra
căruia statul Republica Moldova îşi înfăptuieşte suveranitatea.
Faptul dat este consacrat de legiuitorul moldovean în alin.1 al art.4 C.P. care ne declară: ―Toate persoanele,
care au săvîrşit infracţiuni pe teritoriul Republicii Moldova, urmează a fi trase răspundere penală în
conformitate cu prezentul Cod‖.
Adoptînd această normă, legiuitorul Republicii Moldova a stabilit, de fapt, o regulă de aplicare în spaţiul
legii penale,regulă ce, fiind consacrată chiar în normele Codului penal, capătă valoare de principiu de aplicare în
spaţiu a legii penale naţionale, cunoscut în literatura de specialitate sub denumirea de principiul teritorialităţii.
După cum am arătat mai sus, acţiunea în spaţiul legii penale este strâns legată de noţiunea de ―teritoriu‖, de
aceea pentru a înţelege mai bine esenţa principiului teritorialităţii trebuie, mai întâi de toate, să clarificăm sensul
conceptului de ―teritoriu al Republicii Moldova,‖ utilizat de legiuitor la formularea acestui principiu, deoarece
teritoriul, ca expresie materială a suveranităţii statului, stabileşte limitele spaţiale de acţiuni ale legii penale.
Codul penal în vigoare, deşi prevede acest concept şi în alte artico, nu conţine nici o indicaţie cu privire la
sensul acestei noţiu, de aceea la elucidarea conţinutului acestui concept vom apela la normele altor ramuri de
drept.
Astfel, D.Popescu şi A. Năstase susţin că ―în conformitate cu normele dreptului internaţional, sub noţiunea
de teritoriu al unui stat se ţelege: spaţiul geografic, alcătuit din suprafeţe terestre, acvatice şi marine, din solul,
subsolul şi spaţiul aerian, asupra căruia statul îşi exercită suveranitatea sa deplină şi exclusivă‖.62
1. Suprafaţa terestră – întinderea de pământ, cuprinsă între frontierele politico-geografice ale statului,
asupra căruia acesta îşi exercită suveranitatea.
2. Spaţiul acvatic – alcătuit din apele stătătoare (lacuri,bălţi), apele curgătoare (fluvii, râuri) şi canalele
situate în întregime pe teritoriul statului sau care formează frontiera dintre două sau mai multe state ori
traversează teritoriul acestora.
3. Spaţiul aerian – coloana de aer de deasupra solului şi a spaţiului acvatic, cupriosă între frontierele
ţării şi care se întinde în înălţime până la limita spaţiului cosmic.
4. Subsolul – ce reprezintă partea de pământ aşezată sub suprafaţa teritoriului uscat şi acvatic şi care se
întinde în adâncime până acolo unde se poate ajunge prin mijloace tehnice de care dispune statul respectiv.
Republica Moldova proclamându-se la începutul anilor ’90 stat suveran şi independent, unitar şi indivizibil, a
devenit subiect al dreptului internaţional şi de aceea putem afirma că definiţia teritoriului de stat adusă mai sus
este pe deplin aplicabilă şi pentru statul nostru.
61 C. Barbu , Aplicarea legii penale în spaţiu şi timp, Bucureşti 1972, pag. 24. 62 D.Popescu, A.Năstase, Drept Internaţional Public, Bucureşti, 1994, pag. 144
26
Conducîndu-ne de această definiţie şi de alin.1 al art. 1 al ―Legii cu privire la frontiera de stat‖ care
stipulează că : ―frontiera de stat este linia ce desparte pe uscat şi pe apă teritoriul Republicii Moldova de
teritoriul statelor vecine, iar, în plan vertical, delimitează spaţiul aerian şi subsolul Republicii Moldova de
spaţiul aerian şi subsolul statelor vecine,‖ vom defini noţiunea de teritoriu a Republicii Moldova ca întinderea
de pământ şi apele cuprinse între frontierele politico-geografice ale statului Republica Moldova, cu subsolul şi
spaţiul aerian.
Pornind de la ideea anunţată mai sus şi anume că teritoriul stabileşte limitele spaţiale de acţiune a legii
penale naţionale, definiţia juridico-penală a noţiunii de teritoriu eate dată și în codul penal.
Determinînd limitele spaţiale de acţiuni ale legii penale naţionale, trebuie să dezvăluim şi conţinutul
conceptului de „infracţiune săvîrşită pe teritoriul Republicii Moldova‖, deoarece „numai din momentul
săvârşirii de către o persoană a unei infracţiuni concrete, statului îi aparţine dreptul şi obligaţia de a-i aplica
acestei persoane măsuri de condamnare şi constrângere‖.63
Astfel, bazîndu-ne pe noţiunea de teritoriu al Republicii Moldova şi pe alin.1 al art.3 C.P. vom spune că se
consideră săvârşite pe teritoriul Republicii Moldova, toate acele infracţiuni, care prin modul de comitere
(acţiune sau inacţiune), se înscriu pe teritoriul Republicii Moldova în înţelesul de mai sus al acestui concept.
Sub acest aspect, în literatura de specialitate, se impun două precizări, prima, relativă la cazurile de posibilă
extindere a teritoriului ţării şi în afara celui strict determinat şi a doua, relativă la problema, dacă pentru
considerarea unei infracţiuni că fiind săvîrşită pe teritoriul ţării noastre, este necesar ca aceasta să se realizeze
integral şi cu toate formele ei posibile de participaţie în ţară.
Codul penal în vigoare nu cuprinde norme capabile să ne ofere soluţii practice de rezolvare a problemelor
date, de aceea la elucidarea lor ne vom baza pe investigaţiile ştiinţifice dominante în literatura de specialitate, pe
practica internaţională contemporană, precum şi pe legislaţia penală a statelor condurile cărora conţin astfel de
norme.
Astfel, cât priveşte, primul aspect privind regimul internaţional existent, o faptă penală se consideră comisă
pe teritoriul ţării şi în situaţia cînd săvârşirea ei a avut loc pe o navă sau aeronavă aflată în afara apelor
teritoriale sau spaţiului aerian al ţării.
Regula dată, pe parcursul istoriei, a cunoscut diverse tratări atât în literatura juridică de specialitate, cât şi în
legislaţiile penale ale diferitor ţări.
Astfel, în literatura juridică precum şi în legislaţia penală din perioada socialistă (art.4 din Bazele legislaţiei
penale a U.R.S.S.), această regulă era tratată de pe poziţia de extindere a noţiunii de teritoriu, navele şi
aeronavele fiind considerate ca o prelungire a teritoriul ţării căreia aparţin, deci se admitea ficţiunea
exteritorialităţii.
R. Stănoiu ne spune că: „textele care conţin asemenea formulări trebuie interpretate în lumina noilor
concepţii, care resping orice ficţiune cu privire la noţiunea de teritoriu‖64
.
Astfel, C.Barbu vine să ne afirme că: ‖navele şi aeronavele nu sunt o prelungire a teritoriului ţării căreia
aparţin şi nu intră în conţinutul noţiunii juridice de teritoriu. Infracţiunile comise pe o navă sau aeronavă, ce se
află în afara limitelor teritoriale, sunt socotite ca infracţiuni săvârşite pe teritoriului ţării ca urmare a extinderii
efectului legii penale, iar nu a extinderii noţiunii de teritoriu‖65
.
Potrivit opiniei date, facem concluzia, că regula sus menţionată nu este altceva decât o excepţie de aplicare a
legii penale în spaţiu, deoarece, potrivit principiului suveranităţii, un stat îşi exercită jurisdicţia, inclusiv şi cea
penală, asupra unui teritoriu strict determinat, pe când potrivit prevederilor regulii date se admite o extindere a
imperiumului legii penale şi la faptele comise în afara limitelor teritoriale ale ţării.
Cât priveşte cel de-al doilea aspect al conceptului de ―infracţiune săvârşite pe teritoriul Republicii Moldova‖
vom spune că, întrucât orice faptă penală se localizează în spaţiu pe un anumit teritoriu, pentru soluţionarea
problemei sus menţionate este necesar de a se şti care este locul săvârşirii acesteia, deoarece, în raport cu
spaţiul, o infracţiune poate fi săvârşită atît în ţară cât şi în străinătate, adică în afara teritoriului, sau parte pe
teritoriul ţării parte în străinătate (de exemplu, acţiunea a fost executată pe teritoriul ţării noastre, iar rezultatul s-
a produs în străinătate sau invers). Dacă problema este simplă în cazul în care o infracţiune a început şi s-a
terminat pe teritoriul ţării noastre ori în străinătate – (fiindcă potrivit principiului teritorialităţii, în aceste cazuri
se aplică legea penală a statului pe teritoriul căruia s-a săvârşit infracţiunea) – ea se complică în situaţia în care
aceasta se comite parte pe teritoriul ţării, parte în străinătate, deoarece infracţiunea nu aparţine în întregime unui
anumit teritoriu şi, prin urmare, nu se ştie cu precizie care este locul săvârşirii infracţiunii şi legea cărui stat va fi
aplicată infractorului.
Pentru determinarea locului săvârşirii infracţiunii, deci şi a legii aplicabile infractorului, în doctrina penală s-
au formulat mai multe teorii66
întemeiate pe criterii deosebite.
63 A. Borodac, Drept penal, Partea generală, Chişinău, 1994, pag. 22 64 R. Stănoiu, Explicaţii teoretice ale Codului penal roman. Partea generală, vol.I, Bucureşti, 1969, pag.59 65 C. Barbu, Aplicarea legii penale în spaţiu şi timp, Bucureşti, 1972, pag.26 66 după V. Dongoroz, Drept penal. Partea generală, Bucureşti 1969,pag. 147-148
27
Teoria acţiunii (criteriul activităţii materiale)
Potrivit acestei teorii, infracţiunea se consideră săvîrşită acolo unde a avut loc activitatea materială (acţiunea-
inacţiunea) care a condus la rezultatul ilicit, chiar dacă acest rezultat s-a produs pe un alt teritoriu. De exemplu,
cineva trage un foc de armă de pe teritoriul unei ţări peste graniţă şi ucide o persoană aflată în imediată
apropiere a frontierei. Infracţiunea de omor se consideră săvârşită pe teritoriul de unde s-a tras.
Teoria rezultatului (criteriul rezultatului produs).
Infracţiunea se consideră săvârşită acolo unde s-a realizat rezultatul ilicit, chiar dacă activitatea care l-a
produs s-a săvârşit pe un alt teritoriu. Deci această teorie este invers proporţională teoria activităţii materiale.
Teoria preponderenţei (criteriul actului esenţial).
Infracţiunea se consideră săvârşită acolo unde s-a produs cel mai important act al acesteia, socotit ca atare
esenţial, din care decurg firesc celelalte acte.
Teoria ilegalităţii (criteriul vinovăţiei imediate).
Potrivit acestei teorii, este suficientă în angajarea răspunderii penale a infractorului stabilirea locului unde s-a
produs prima încălcare a legii penale, unde s-a săvîrşit prima activitate pedepsibilă.
Teoria voinţei (criteriul voinţei infractorului).
Potrivit acestui criteriu, determinarea locului săvârşirii infracţiunii nu mai depinde de o activitate
exteriorizată în realitatea obiectivă, ci de voinţa infractorului. Acest criteriu absolut subiectiv, desemnează locul
comiterii ifracţiunii acolo unde infractorul a urmărit să realizeze rezultatul, chiar dacă acest rezultat s-a produs
pe alt teritoriu.
Teoria ubicuităţii (din latină ―ubique‖ care înseamnă ―pretutindeni‖, ―oriunde‖). După acest criteriu,
denumit şi al desfăşurării integrale a activităţii infracţionale, infracţiunea se consideră săvărşită oriunde s-a
desfăţurat activitatea ilicită ori s-a produs vreunul dintre rezultatele acestei activităţi.
Actualmente, dominantă în doctrina dreptului penal este considerată teoria ubicuităţii. Majoritatea autorilor
împărtăşesc ideile acestei teorii, deoarece, după părerea lor, această teorie înlătură neajunsurile celorlalte teorii
şi reţine avantajele pe care fiecare le prezintă pentru activitatea practică a statelor în ocrotirea propriilor valori
sociale şi-n lupta contra infracţiunilor.
Astfel, Ion Oancea, ne spune: ‖…toate aceste teorii (având în vedere teoria acţiunii, rezultatului, voinţei etc.)
sunt parţiale, fiindcă limitează în mod artificial, locul săvârşirii infracţiunii.‖ 67
C. Barbu spune: ―…toate celelalte teorii (bazate pe ideile de activitate materială, rezultat, act esenţial etc.)
folosesc criterii particulare, singulare ce nu ţin seama că ordinea de drept a fost tulburată în mai multe state de
odată‖, pe când ―această teorie (având în vedere teoria ubicuităţii) porneşte de la consideraţia juridică că toate
elementele care compun o infracţiune sunt importante, încât nu se poate acorda vreunuia preferinţe.‖68
Dacă majoritatea savanţilor penalişti sunt solidari în ideea că teoria ubicuităţii este net superioară celorlalte
teorii şi că oricare dintre ţările afectate de activitatea infracţională este competentă să-l tragă la răspundere pe
infractor, atunci opiniile lor se separă în ceea ce priveşte întinderea competenţei statelor afectate de această
activitate, deoarece apare întrebarea, dacă legea penală a unui stat lezat prin infracţiune se va aplica cu privird la
totalitatea actelor săvârşite de infractor sau numai cu privire la acelea ce au fost efectiv săvârşite pe teritoriul
său.
Din acest punct de vedere, în doctrină s-au făcut unele distincţii:
a) dacă fapta a început în străinătate şi rezultatul s-a produs în ţară, toţi autorii sunt de acord că
infractorul va fi pedepsit în ţară ca şi cum întreaga infracţiune s-ar fi săvârşit aici;
b) dacă fapta a început în ţară şi s-a terminat în străinătate, unii au considerat că va rămâne nepedepsită
în ţară, alţii - că va fi pedepsit numai ca o tentativă, iar alţii că va fi pedepsit ca şi cum ar fi fost săvârşită în
întregime în ţară.
Potrivit opiniei lui C. Barbu, ―ultima părere răspunde cel mai bine exigenţelor înaintate de principiul
ubicuităţii. Fiecare dintre statele competente să judece infracţiunea va califica întreaga activitate ilicită potrivit
legii sale şi nu va separa diversele sale acte pentru a reţine numai ceea ce efectiv s-a săvârşit pe teritoriul său.
Dacă am proceda altfel, s-ar spulbera esenţa principiului ubicuităţii, separându-se artificial ceea ce în realitate
constituie un tot unitar şi indivizibil.‖10
Aşadar, în conformitate cu opinia dată, putem spune că, pentru ca o infracţiune să fie considereată săvârşită
pe teritoriul unei ţări nu este necesar ca aceasta să se realizeze integral şi cu toate formele ei posibile de
participaţie pe teritoriul acelei ţări, deoarece, potrivit teoriei obicuităţii infracţiunea se consideră a fi săvârşită pe
teritoriul ţării cînd fie că întreaga activitate infracţională a fost săvârşită pe acest teritoriu, fie că pe acest
teritoriu s-a săvârşit numai un act de executare sau s-a produs vreunul din rezultatele acestei activităţi. Însă,
67 I.Oancea, Drept penal. Partea generală, Bucureşti 1994, pag. 62 68 C. Barbu, Aplicarea legii penale în spaţiu şi timp, Bucureşti 1972, pag. 33
10 Idem, pag. 35
28
formula dată, este viabilă numai pentru statele ce au consacrat în codurile sale penale principiul ubicuităţii,
deoarece, statele ce nu aplică principiul dat, prin urmare se bazează pe unul din celelalte principii, vor avea o
competenţă mai restrînsă, fiind competenţi să judece o faptă ce parţial s-a produs şi pe teritoriul lor numai în
anumite cazuri (când pe teritoriul lor s-a desfăşurat activitatea, s-a produs rezultatul, a avut loc actul esenţial
etc.)
Expunând conţinutul principiului teritorialităţii, trebuie să menţionăm faptul că aplicarea legii penale în
conformitate cu acest principiu se raportează nu numai la spaţiu şi fapte, ci şi la persoane.
Deci potrivit conţinutului acestei norme, legea penală naţională se va aplica fără distincţie atât cetăţenilor
Republicii Moldova, cât şi celor străini, precum şi persoanelor fără cetăţenie (apatrizii).
Ideea dată este întemeiată pe o serie de argumente. Astfel, în conformitate cu principiul suveranităţii, statul
Republica Moldova îşi exercită jurisdicţia sa asupra teritoriului ce-i aparţine, prin urmare, toate persoanele ce se
găsesc pe teritoriul Republicii Moldova se află sub jursdicţia sa.
Tot potrivit principiului suveranităţii, un stat îşi înfăptuieşte jurisdicţia sa teritorială, în principal, prin
edictare de legi. Astfel, legea de bază a statului Republica Moldova, Constituţia consacră şi garantează pentru
cetăţenii săi un şir de drepturi şi libertăţi, dar, în acelaşi timp, le stabileşte şi unele obligaţii, printre care şi
obligaţia de a respecta Constituţia şi legile ce emană de la puterea de stat. Deci în datoria cetăţenilor Republicii
Moldova intră şi obligaşia de a respecta şi prevederile Codului Penal, iar cei ce nu vor îndeplini această
obligaţie urmează să fie traşi la răspundere penală.
Întrucât, potrivit alin.1 a art.19 din Consituţia Republicii Moldova, cetăţenii străini şi apatrizii beneficiază de
aceleaşi drepturi (cu excepţia drepturilor politice: de a alege, de a fi aleşi) ca şi cetăţenii Republicii Moldova
vom spune că, în situaţia când ei se află pe teritoriul republicii pe seama lor tot stă obligaţia de a respecta
Constituţia şi legile Republicii Moldova.
Astfel, în situaţia când un cetăţean străin sau apatrid va săvârşi o infracţiune pe teritoriul Republicii Moldova
el nu va putea invoca necunoaşterea legii noastre penale şi nu va putea cere să fie judecat în conformitate cu
legea lui naţională, deoarece aceasta ar veni în contradicţie cu principiul teritorialităţii legii penale a statului
nostru.
Generalizând cele spuse mai sus şi conducîndu-ne de prevederile alin.1 al art. 4 CP, vom spune că, potrivit
principiului teritorialităţii, legea penală a Republicii Moldova se aplică, în exclusivitate, pe întreg teritoriul ţării
tuturor infracţiunilor comise în acest areal, indiferent dacă infractorul este cetăţean al Republicii Moldova, străin
sau persoană fără cetăţenie (apatrid) şi indiferent de locul lor de domiciliu.
Pe cale de consecinţă din aplicarea acestui principiu mai rezultă că tragerea la răspundere penală se face tot
după legea penală a ţării noastre, adică:
a) faptele săvârşite vor fi considerate infracţiuni în raport cu Codul Penal al Republicii Moldova;
b) condiţiile de tragere la răspundere penală a făptuitorului vor fi cele prevăzute de legea penală
naţională;
c) pentru fapta săvîrşită se va aplica pedepsa prevăzută de legea penală a Republicii Moldova; de
asemenea, pedeapsa se va agrava sau atenua tot în funcţie de această lege.
Dacă vom privi conţinutul dispoziţiei alin.1 al art.4 C.P. din punct de vedere al dreptului internaţional, vom
constata, că acesta constituie o ―normă conflictuală‖11
, deoarece reglementează modul cum se va rezolva
conflictul ivit între legea penală a Republicii Moldova şi cea străină (cînd două legi se declară deopotrivă
competente), în sensul că se va aplica legea penală naţională indiferent de dispoziţiile din cea străină. Deci
teritorialitatea legii penale constituie principiul de bază al aplicării legii penale naţionale în spaţiu.
§ 2. Excepţii de la principiul teritorialităţii
Aşa cum s-a arătat, aplicarea legii penale naţionale infracţiunilor săvîrşite pe teritoriul ţării noastre după
principiul teritorialităţii asigură o apărare eficientă a celor mai importante valori sociale din statul nostru
(orînduirea socială şi de stat, drepturile şi libertăţile persoanei). Cu toatea acestea, aplicarea legii penale în
spaţiu, conform principiului dat, suferă unele excepţii, care sunt dictate de alte nevoi, de alte considerente, tot
atît de viabile ca şi cele ce dictează aplicarea principiului însuşi.
În acest sens, legiuitorul Republicii Moldova, pentru a asigura desfăşurarea normală a relaţiilor diplomatice
cu statele cu care deţine astfel de relaţii, a consacrat o astfel de excepţie în dispoziţia alin.6 art.4 C.P. care ne
spune: „Chestiunea răspunderii penale a reprezentanţilor diplomatici ai statelor străine şi a altor cetăţeni, care în
baza legilor în vigoare şi a convenţiilor internaţionale nu sunt pasibili în procesele penale ale jurisdicţiei
instanţelor judecătoreşti ale Republicii Moldova, dacă aceste persoane au săvârşit o infracţiune pe teritoriul
Republicii Moldova, se rezolvă pe cale diplomatică‖.
11 M. Basarab, Drept penal. Partea generală, vol I, Iaşi 1994, pag. 44 ; A. Ungureanu, Drept penal.Partea generală, Bucureşti 1996, pag. 35
29
Din conţinutul acetei dispoziţii deducem că excepţia dată priveşte doar anumite persoane care, în
conformitate cu legile şi tratatele internaţionale în vigoare, „se bucură de imunitate diplomatică‖.12
Imunitatea diplomatică este cunoscută din cele mai vechi timpuri şi a fost justificată prin mai multe teorii,
printre care: teoria exteritorialităţii – susţinută de Hugo Grotius; teoria reprezentării – susţinută de
Montesquieu; teoria funcţiei – actualmente cea mai răspîndită, consacrată în multe tratate internaţionale13
.
Potrivit normelor acestor tratate, imunitatea diplomatică din punctul de vedere al dreptului penal constă în
exceptarea persoanelor care exercită activităţi diplomatice de la jurisdicţia statului străin pe teritoriul căruia se
găsesc, cu alte cuvinte, personalul diplomatic nu poate fi reţinut, arestat sau judecat în statul de reşedinţă, pentru
infracţiuni săvârşite pe teritoriul lui.
În acest context, M. Basarab menţionează că imunitatea diplomatică este generală, deoarece apără de
răspundere penală faţă de statul nostru, însă nu este absolută, fiindcă diplomatul beneficiază de ea numai în
raport cu legea noastră, statul căruia îi aparţine având obligaţia să-l tragă la răspundere penală, „deoarece
imunitatea nu este o cauză care face ca fapta să nu fie infracţiune‖.14
În actuala reglamentare a dreptului internaţional, acordarea unui statut juridic special misiunii diplomatice şi
personalul ei, este o obligaţie pentru state, de la care ele nu au dreptul să se abată.
Cât priveşte cercul persoanelor ce se bucură de imunitate diplomatică, potrivit conţinutului alin.6 art.4 C.P.
vom spune că ele convenţional pot fi împărţite în două categorii şi anume, reprezentanţii diplomatici ai statelor
străine şi alte persoane ce se bucură de aceleaşi drepturi şi imunităţi ca şi reprezentanţii diplomatici.
Astfel, în conformitate cu prevederile Convenţiei internaţionale de la Viena cu privire la relaţiile diplomatice
din 1961, la prima categorie atribuim: ambasadorul, ministerul plenipotenţiar, consilierul de ambasadă sau de
legaţie, ataşatul de ambasadă ori legaţie, ataşatul militar.
Convenţia de la Viena prevede faptul că membrii familiilor acestor agenţi diplomatici se bucură de aceleaşi
drepturi şi imunităţi, cu condiţia că ei nu sunt cetăţeni ai statului de reşedinţă.
Normele acestei convenţii şi-au găsit reflectare şi în legislaţia Republicii Moldova. Astfel, legea „Cu privire
la statutul misiunilor diplomatice ale statelor străine în Republica Moldova‖, din 4 august 1992, în art.1 ne
spune că: „Şeful misiunii diplomatice, diplomaţii şi membrii familiilor lor se bucură de inviolabilitatea
personală. Diplomaţii care nu sunt cetăţeni ai Republicii Moldova se bucură de imunitate faţă de jurisdicţia
Republicii Moldova‖.
Atât Convenţia din Viena, prin art.37, cât şi legea hnternă, prin art.8, menţionează faptul că statele, pe bază
de reciprocitate, pot acorda anumite privilegii şi imunităţi şi personalului tehnico-administrativ precum şi
membrilor familiilor lor.
De obicei, aceste privelegii şi imunităţi îşi extind acţiunea!numai asupra actelor exercitate în cadrul funcţiilor
de serviciu.
Cât priveşte cea de-a doua categorie, Ion Oancea ne spune că: „fiind vorba de alte persoane, în afara
reprezentanţilor diplomatici, este vorba de persoane care, de asemenea, se bucură de imunitate de jurisdicţie
penală în conformitate cu convenţiile internaţionale.‖15
În acest context, menţionăm:
Convenţia asupra privilegiilor şi imunităţilor Naţiunilor Unite, adoptată de Adunarea Oficială a
ONU. la 13 februarie 1946, care prin normele sale acordă reprezentanţilor, funcţionarilor, exsperţilor şi
comandanţilor O.N.U. un şir de facilităţi, privilegii şi imunităţi ce au o reglementare similară cu imunităţile
diplomatice;
Convenţia de la Viena cu privire la relaţiile şi imunităţile consulare, din 1963, care prin dispoziţia
art. 43 acordă imunitate de jurisdicţie penală funcţionarilor şi angajajilor consulari;
Convenţia cu privire la statutul misiunilor speciale, adoptată de Adunarea Generală O.N.U. în
1969. În preambulul actului dat se arată că Convenţia dată vine să completeze Convenţia din 1961 cu privire la
relaţiile diplomatice şi Convenţia din 1963 cu privire la relaţiile şi imunităţile consulare, iar în normele ei este
indicat faptul că membrii misiunii speciale (ex: o delegaţie guvernamentală) se bucură de inviolabilitate
personală şi de imunitate faţă de jurisdicţia statului de reşedinţă.
Potrivit opiniei lui M. Blum, „faptul că aceste persoane se bucură de inviolabilitate personală şi de imunitate
faţă de jurisdicţia statului de reşedinţă, nu înseamnă că faţă de aceste persoane, dacă ele au săvârşit o
infracţiune, legislaţia penală a statului de reşedinţă nu-şi răsfrânge deloc acţiunea, deoarece pentru a hotărî pe
cale diplomatică chestiunea răspunderii penale a persoanelor date, trebuie, mai întâi de toate, de descoperit
infracţiunea şi de identificat vinovatul‖.16
Cu alte cuvinte, faptul că infracţiunea a fost săvârşită de un
12 A. Borodac, Drept penal. Partea generală, Chişinău 1994, p.36 13 Convenţia de la Viena cu privire la relaţiile diplomatice, din 18 aprilie 1961 şi Convenţia de la Viena cu privire la relaţiile şi imunităţile consulare,
din 1963 14 M. Basarab, Dreptul penal. Partea generală.. Vol. I, Cluj-Napoca, 1997, pag.73 15 I. Oancea, Drept Penal, Partea generală, Bucureşti 1994, p.62 16 M Blum, Deistvie sovetscogo ugolovnogo zacona v prostranstve,Riga 1974, pag.168
30
reprezentant al unei ţări străine ce se bucură de imunitate diplomatică, nu exclude obligaţia organelor de
urmărire penală de a stabili faptele penale şi a indentifica persoanele vinovate de săvârşirea lor.
Soluţionarea problemelor ce ţin de tragerea la răspunderea penală a persoanelor ce se bucură de imunitate
diplomatică sînt în competenţa Ministerului Afacerilor Externe al Republicii Moldova. Astfel, dacă s-a constatat
şi s-a adeverit faptul că agentul diplomatic al unei ţări străine sau alt cetăţean ce se bucură de imunitatea
diplomatică a săvârşit pe teritoriul ţării noastre vreo infracţiune, această persoană poate fi declarată ―persoana
non grata‖ şi ei i se propune să părăsească Republica Moldova într-un termen de timp anumit. Dacă persoana n-
a părăsit teritoriul republicii în timpul indicat, ea nu se mai bucură de imunitatea diplomatică şi va fi trasă la
răspundere penală în conformitate cu Codul Penal al Republici Moldova.
Potrivit art.32 al Convenţiei de la Viena din 1961, statul de acreditare poate să-i retragă agentului său
diplomatic dreptul de imunitate diplomatică. În acest caz, statul de reşedinţă îl va putea trage la răspundere
penală pe agentul diplomatic, conform normelor sale penale, în cazul nostru, potrivit normelor penale ale
Republicii Moldova.
Aşadar, vom menţiona faptul că acceptarea şi consacrarea chiar prin lege a excepţiilor de mai sus îşi au
raţiunea în dorinţa statelor de a avea bune relaţii, de a acorda membrilor misiunilor diplomatice libertatea de
mişcare şi acţiune şi de a le asigura securitatea muncii lor speciale.
În plan internaţional, în interesul cooperării şi desfăşurării normale a relaţiilor dintre state, printr-un şir de
tratate internaţionale, au fost consacrate şi alte excepţii de la principiului teritorialităţii de aplicare a legii penale
în spaţiu.
Astfel, prin Convenţia cu privirea la dreptul mării, adoptată de Adunarea Generală a ONU. în 1982 şi
Convenţia de la Geneva cu privire la marea teritorială şi zona contiguă din 1958, s-a stabilit că navele militare
ale unui stat ce se află în mod legal în apele teritoriale sau porturilor unui stat străin, se bucură de imunitatea de
jurisdicţie penală. Însă potrivit normelor aceloraşi convenţii, această imunitate de jurisdicţie este ţărmurită de
două limite:
1. infracţiunea să fie săvârşită pe bordul vasului străin;
2. infracţiunea să fie săvârşită de către un membru al echipajului contra altui membru al ei;
Aşadar, în situaţia, când apele de frontieră sau într-un port al Rrepublicii Moldova (când va fi finisat
terminalul de la Giurgiuleşti) se va afla legal o navă militară a unui stat străin şi la bortul ei se va săvîrşi vre-o
infracţiune de către un membru al navei date şi această infracţiune nu aduce atingere teritoriului şi interesele
statului nostru, infractorul va fi tras la răspundere penală în conformitate cu legea sa naţională.
Convenţia cu privire la marea teritorială şi zona contiguă reglementează, de asemenea, şi statutul juridic al
navelor civile ce se găsesc într-un port al ţării străine.
Astfel, potrivit normelor convenţiilor anunţate mai sus, corăbiile civile ce aparţin unui stat, dar se află în
apele teritoriale sau în unul din porturile altui stat, sunt supuse jurisdicţiei statului în apele căruia se află.‖În
practică însă, ţinînd seama de faptul că ordinea de pe bord este reglementată de legea naţională, statele îşi
exercită jurisdicţia teritorială numai în cazurile în care infracţiunile săvîrşite de membrii echipajului depăşesc
cadrul navei şi aduc atingere ordinii locale‖17
.
Opinia dată îşi găseşte justificare chiar în normele acestor Convenţii. Astfel, potrivit pct.1 al art.27,
Convenţiei din 1982 şi pct.1 al art.19 al Convenţiei din 1958, faţă de infracţiunile săvârşite la bordul unei nave
ce se află în apele teritoriale ale unui stat străin, nu se va aplica legea penală a statului dat, cu excepţia cazurilor:
1. când infracţiunea a produs efecte pe teritoriul acelui stat;
2. când infracţiunea aduce atingerea ordinii publice locale;
3. cînd comandantul navei, agentul diplomatic sau consular al statului de inmatriculare al navei a făcut
apel la autorităţile locale;
4. când aceasta este necesară pentru a combate traficul ilegal de droguri şi substanţe psihotrope.
Potrivit acestor prevederi putem face concluzia că infracţiunile săvârşite la abordul unei nave civile ce se află
pe apele în frontieră sau în unul din porturile Republicii Moldova, nu vor cădea sub incidenţa legii penale a
Republicii Moldova, în afară de cazurile expres prevăzute în tratatele internaţionale.
Prin Convenţia de la Tokyo, referitoare la infracţiuni şi la anumite alte acte săvârşite la bordul aeronavelor,
din 14 septembrie 1963 s-a stabilit o altă excepţie de la principiul teritorialităţii şi vizează această excepţie
infracţiunile săvârşite la bordul aeronavelor ce se află în zbor.
Astfel, potrivit pct.1 al art.1 al Convenţiei date statul de înmatriculare a aeronavei este competent să exercite
jurisdicţia asupra infracţiunilor comise şi actelor săvârşite la bordul aeronavei, iar art.3 al Convenţiei date ne
spune că ―aeronava este considerată în zbor din momentul în care este folosită forţa motrice pentru decolare
pînă în momentul în care aterizarea a luat sfârşit‖.
Convenţia de la Tokyo, admite însă faptul că asupra infracţiunilor comise la bordul unei nave ce se află în
zbor, şi admite unele derogări de la regula menţionată mai sus. Astfel, în art.4 se spune că un stat contractat care
17 C. Barbu Aplicarea legii penale în spaţiu şi timp, Bucureşti 1972, pag. 103-104
31
nu este statul de înmatriculare nu poate stîngeni exploatarea unei aeronave în zbor în vederea exercitării
competenţei sale penale cu privire la infracţiunile comise la bord decît în următoarele cazuri:
1. când infracţiunea a produs efecte pe teritoriul acelui stat;
2. când infracţiunea a fostsăvîrşită de către sau împotriva unui cetăţean al acelui stat sau unei persoane
avînd reşedinţa sa permanentă pe teritoriul acelui stat;
3. infracţiunea compromite securitatea statului respectiv;
4. când infracţiunea constitue o violare a regulilor sau regulamentărilor în vigoare în acel stat, privitoare
la zbor sau la manevrarea aeronavelor;
5. când exercitarea acestei competenţe este necesară pentru a asigura respectarea unei obligaţii care
incubă altui stat în baza unui acord internaţional multilateral.
Pe baza de reciprocitate, pe calea unor convenţii internaţionale statele pot crea şi alte excepţii de la aplicarea
legii penale în spaţiu în conformitate cu principiul teritorialităţii.
La fel, menţionăm faptul că prin simetrie de tratament juridic această excepţie poate fi aplicată şi faţă de
aeronavele înmatriculate în statul nostru.
Prevederile convenţiei date nu se aplică faţă de aeronavele militare, de vamă sau de poliţie ale unui stat
străin, deoarece statutul lor este similar cu cel al navelor militare şi deci pe teritoriul unui stat străin acestea se
bucură de imunitate de jurisdicţie.
§ 3. Personalitatea legii penale sau principiul cetăţeniei
Principiul teritorialităţii legii penale acoperă, în cea mai mare parte, infracţiunile săvârşite pe teritoriul ţării,
însă adevărul demonstrează că ,dacă aplicarea legii penale s-ar rezuma numai la acesta, ar putea interveni unele
greutăţi, fiindcă, chiar şi în cazul infracţiunilor săvârşite pe teritoriul ţării, urmând principiului teritorialităţii
legii penale, unele infracţiuni ar putea rămâne nesancţionate (ex.: când autorii unei infracţiuni, pentru a nu fi
pedepsiţi, s-ar refugia pe teritoriul altei ţări). În asemenea situaţii, efectul strict teritorial al legii penale naţionale
nu este de ajuns, nu le poate acoperi, ceea ce ar crea posibilitatea vătămării valorilor sociale ocrotite de legea
penală fără a se putea aplica sancţiunea ca efect al comiterii acestora în vederea realizării scopului legii penale
naţionale.
Insufcienţa principiului teritorialităţii se arată, mai cu seamă, în cazul infracţiunilor săvârşite în afara
teritoriului ţării. Locul infracţiunii fiind în afara teritoriului ţării, adică pe teritoriul altei ţări, duce la
imposibilitatea aplicării faţă de această infracţiune a legii penale naţionale, întrucât aceasta cade sub incidenţa
legii penale a ţării străine, potrivit principiului teritorialităţii legii penale înscris în legislaţia penală respectivă.
Dar aplicarea numai a legii penale străine, duce la multe restrângeri şi limitări ale luptei statului nostru
împotriva criminalităţii, deoarece s-ar putea ivi situaţii când, deşi infracţiunea a fost săvârşită în străinătate,
statul nostru ar avea un interes de netăgăduit să reprime această faptă. Spre exemplu, nu se pot combate
infracţiunile săvârşite de către cetăţenii Republicii Moldova pe teritoriul altui stat, care, pentru a nu fi traşi la
răspundere penală în acel stat s-au refugiat pe teritoriul ţării noastre.
Interesul de a curma aceste infracţiuni apare deci pentru statul nostru în situaţia cînd aceste persoane revin
sau îşi caută refugiu la noi în ţară, deoarece nefiind pedepsite în străinătate şi neputând fi pedepsite la noi în ţară,
persoanele date ar prezenta un pericol pentru societatea noastră. De aceea, pentru ―a garanta societăţii că în
sânul său nu există decît indivizi care nu au comis infracţiuni sau care au fost pedepsiţi pentru faptele lor
săvîrşite, echitabil ar fi totuşi ca aceşti infractori să fie pedepsiţi‖.18
În acest scop, în Codul Penal al Republicii
Moldova a fost înscris principiul cetăţeniei legii penale (denumit şi principiul cetăţeniei active).
Potrivit opiniilor mai multor autori, consacrarea chiar prin lege a principiului dat este fundamentată pe ideea
că legea penală nu numai că este destinată să asigure protecţia tuturor cetăţenilor, precum şi a altor persoane ce
se află pe teritoriul unui stat, dar să le şi pretindă acestora să o respecte întocmai oriunde s-ar afla, chiar şi în
afara teritoriului ţării.
Astfel, A.Borodac, la fel ca şi I.Macari, ne spun că ―cetăţenii Republicii Moldova şi apatrizii sunt obligaţi să
respecte legile statului său indiferent de locul aflării lor‖.20
Teza dată este dezvoltată în continuare de M.Basarab care ne declară că ―obligaţia cetăţenilor si a
persoanelor fără cetăţenie ce locuiesc pe teritoriul unui stat de a respecta legislaţia ţării sale rezultă din calitatea
pe care o au, iar nu în funcţie de locul unde se află la un moment dat‖.21
Potrivit acestei opinii, dar şi a prevederilor normei penale, vom spune că criteriul după care se aplică legea
penală nu mai este legea locului infracţiunii, legea teritoriului pe care a avut loc infracţiunea (fapta fiind
săvârşită în străinătate), ci legea ţării căreia îi aparţine persoana făptuitorului, avându-se în vedere calitatea lui
(cetăţean al Republicii Moldova sau apatrid).
18 I.Oancea, Drept Penal. Partea generală. Bucureşti 1994, pag. 64 20 A.Borodac, Drept penal. Partea generală.Chişinău 1994, pag. 37; I. Macari, Drept penal. Partea generală Chişinău 1999, pag. 49 21 M.Basarab, Drept penal. Partea generală, vol. I, Cluj- Napoca 1997, pag. 66
32
Deci prima condiţie ce trebuie îndeplinită pentru ca legea penală a Republicii Moldova să se aplice în spaţiu
în conformitate cu principiul cetăţeniei este ca autorii infracţiunii să fie cetăţeni ai Republicii Moldova sau
apatrizi.
Astfel, cât priveşte cetăţenii Republicii Moldova, potrivit opiniei lui M. Blum ―dreptul statului de a aplica
legea penală infracţiunilor săvârşite de cetăţenii săi după hotatrele ţării, precum şi dreptul instanţelor de judecată
de a trage aceste persoane la răspundere penală rezultă din principiul suveraniăţii, din esenţa şi principiile
institutului cetăţeniei‖.22
Aşadar, potrivit principiului suveranităţii, statul este unica autoritate ce deţine supremaţia puterii de stat. În
temeiul suveranităţii puterii sale, statul îşi determină singur cercul atribuţiilor în interiorul frontierelor sale, de
aceea ―este incontestabil faptul că statul, în interesul apărării celor mai importante valori sociale, poate să aplice
legea sa penală şi faţă de cetăţenii ce se află în ţară, dar au săvârşit infracţiunea în străinătate‖.23
Cetăţenia, ca unul din principalele instrumente juridice de exprimare, consacrare şi realizare a suveranităţii
statale, este definită ca fiind ―legătură politică şi juridică permanentă dintre o persoană fizică şi statul Republica
Moldova, care îşi găseşte expresia în drepturile şi obligaţiile lor reciproce‖.24
Astfel, în temeiul cetăţeniei Republicii Moldova, toţi cetăţenii Republicii Moldova beneficiază în egală
măsură de toate drepturile şi libertăţile proclamate şi garantate de Constituţie şi alte legi ale statului, precum au
şi un şir de obligaţii, printre care obligaţia principală este de a respecta prevederile Constituţiei şi ale altor legi
ce emană de la puterile de stat.
Îtrucât statul Republica Moldova, prin normele Constituţiei consacră dreptul cetăţenilor de a se bucura de
protecţia statului atât în ţară cât şi în străinătate25
, vom spune că, cetăţenii Republicii Moldova, când sunt în
străinătate, beneficiază de aceleaşi drepturi şi libertăţi ca şi în ţară, iar, prin urmare, după ei se păstrează şi
totatlitatea obligaţiilor pe care ei le au faţă de statul său naţional, printre care şi obligaţia de a respecta legile
Republicii Moldova.
Cât priveşte dreptul statului nostru de a trage la răspundere penală persoanele fără cetăţenie (apatrizii), aici
pot apărea unele dificultăţi, deoarece dacă ne vom conduce strict de buchia legii vom menţiona faptul că statul
nostru va fi în drept să tragă la răspundere penală pentru infracţiunile săvârşite în stăinătate pe toţi apatrizii ce se
află în ţară. Însă această stare a lucrurilor ni se pare nu prea corectă, deoarece, potrivit normelor dreptului
internaţional, statutul juridic al apatrizilor este determinat de legea statului, pe teritoriul căruia aceştea îşi au
domiciliul.26
Deci am putea menţiona că domiciliul pe teritoriul unui stat este acea condiţie, în dependenţă de
care între un stat şi un apatrid se stabilesc anumite raporturi şi în funcţie de care apatridul are o serie de drepturi
şi obligaţii. Aşadar, apatridul are obligaţia de a respecta în străinătate legile acelui stat, pe teritoriul căruia îşi are
domiciliul.
De aceea, vom menţiona că va fi abuziv din partea statului nostru de a trage la răspundere penală pe apatridul
ce nu domiciliază pe teritoriul Republicii, însă se află pe acest teritoriu, deoarece s-ar ivi situaţia în care statul
nostru, prin intermediul organelor competente, ar trage la răspundere o persoană ce nu a avut obligaţia de a
respecta legile Republicii Moldova. Dacă s-ar ivi o astfel de situaţiie, persoana dată (apatridul) ar trebui să fie
extrădată sau expulzată din ţară.
Din conţinutul normei desprindem că legea nu face nici o distincţie cu privire la locul săvârşirii infracţiunii,
ceea ce înseamnă că acest loc poate fi oriunde (ex., teritotiul unui alt stat, la bordul unei aeronave ce se află în
zbor etc.).
Dacă condiţiile privind infracţiunea şi persoana infractorului arătate sunt îndeplinite, legea penală a
Republicii Moldova se va aplica fără restricţii.
În ceea ce priveşte tragerea la răspundere penală a cetăţenilor Republicii Moldova şi a apatrizilor ce au
săvârşit infracţiunea în străinătate, Codul Penal prevede o notă care ne spune că: ―prezentul articol se aplică in
cazurile când infracţiunile comise pe teritoriul altor state sunt considerate infracţiuni şi de Codul Penal al
Republicii Moldova‖. Deci cu alte cuvinte, pentru ca un cetăţean al Republicii Moldova sau un apatrid (ce se
află în ţară) să poată fi tras la răsundere penală pentru infracţiunile săvârşite în străinătate este necesar ca fapta
să fie considerată ca infracţiune atât de legea penală străină cât şi de legea penală a Republicii Moldova, întrucât
dacă infracţiunea nu este prevăzută de Codul nostru condamnarea ar fi contrară principiului legalităţii .
De asemenea, cetăţenii Republicii Moldova şi aptrizii sunt traşi la răspundere în conformitate cu prevederile
legii noastre penale pentru infracţiunile săvârşite în străinătate şi în situaţia în care au fost supuse urmăriri
penale sau judecate pentru aceeaşi faptă pe teritoriul unu alt stat, indeferent de soluţia dată: condamnare,
achitatre. I. Mascari, la fel ca şi A. Borodac, ne spune că: ―această tratare a legii penale este în cotradicţie cu
principiul justiţiei, democratismului şi umanismului, principii generale proprii întregului sistem de drept al
22 M. Blum, Deistvie sovetscogo ugolovnogo zacona v prostranstve, Riga 1974, pag. 45 23 Idem, pag. 45 24 Legea Republicii moldova ‖Cu privire la cetăţenia Republicii Moldova‖ 25 Constituţia Republicii Moldova, adoptată la 29 iulie 1994, art. 18 pct. 2 26 ‖ Domiciliu - locul unde un cetăţia îşi are locuinţa sa statornică sau permanentă ‖, definiţie dată de Codul Civil al Republicii Moldova în art.13
33
Republicii Moldova, deoarece se primeşte că persoana este trasă la răspundere penală dublă pentru una şi
aceeaşi infracţiune‖.27
Această idee este împărtăşită şi de C. Barbu care ne declară: ―Ar fi exagerat şi contrar principiilor justiţiei ca
pentru aceeaşi faptă, care nu interesează decât indirect statul cu care infractorul este legat prin cetăţenie sau
domiciliu, acesta să fie de două ori tras la răspundere penală şi să fie şi de două ori supus la executarea
pedepsei‖.28
În acest sens, este salutabilă iniţiativa membrilor grupului de lucru ce au elaborat proiectul noului Cod Penal
de a consacra în noul Cod norma potrivit căreia ―nimeni nu poate fi supus răspunderii penale şi pedepsei penale
de două ori pentru una şi aceeaşi faptă‖.
§ 4. Principiul universalităţii
Aplicarea legii penale a Republicii Moldova după principiul teritorialităţii şi cel al cetăţeniei răspunde cel
mai bine scopului represiunii penale pe teritoriul statului nostru, nevoii ca nici un infractor ce a adus atingerea
valorilor ocrotite de legea penală naţională să nu rămână ne pedepsit. Există însă o categorie de infracţiuni, care
permite prin prisma acestor principii n-ar putea să cadă sub incidenţa legii noastre penale, însă în combaterea
cărora statul nostru este cointeresat, îtrucât natura intereselor lezate prin acestea infracţiuni sunt comune tutoror
ţărilor, deci şi statului nostru.
Astfel, C. Barbu ne spune că: ―aceastea sunt infracţiunile ce lovesc în bazele sociale ale oricărui stat,
afectează, în general, interesele colective ale omenirii‖ 29
şi le denumeşte ca infracţiuni internaţionale.
Întrucât lovesc interesele comune, s-a convenit ca lupta înpotriva acestor infracţiuni să fie dusă la fel în
comun, prin cooperare dintre state. Din această cooperare au luat naştere un şir de convenţii multilaterale, prin
care statele defineau şi incriminau aceste infracţiuni, iar pentru ca lupta dusă împotriva acestor infracţiuni să fie
mai eficientă, s-a convenit la ideea de a atribui competenţa de urmărire penală şi judecare a persoanelor ce au
săvârşit astfel de infracţiuni, statului de refugiu, capturare sau arestare a infractorilor.
Cu alte cuvinte, statului pe teritoriol căruia se află o persoană ce a săvârşit o infracţiune internaţională, i se
reconaştea dreptul de a-l trage pe infractor la răspundere penală în conformitate cu prevederile legii sale penale,
chiar şi în situaţia când infracţiunea dată n-a fost săvârşită pe teritoriul acelui stat, iar infractorul nu are calitatea
de cetăţean al statului dat.
Astfel, ―din interesul realizării pe plan internaţional a unei cooperări a statelor în lupta contra infracţiunilor
care prezintă pericom comun pentru toate statele‖, 30
a luat naştere principiul universalităţii legii penale.
Originea acestui principiu31
se găseşte în Codul lui Iustinian care, determinând resortul guvernatorilor în
materie penală atribuia competenţa atât tribunalului de la locul săvârşirii infracţiuni, cât şi celui de la locul
arestării.
Cel care a acordat toată inportanţa acestui principiu a fost Hugo Grotis, care în lucrarea sa ‖Despre dreptul
războiului şi al păcii‖, l-a conceput ca expresie naturală a solidartăţii dintre popoare. În temeiul dreptului
natural, un stat, în puterea căruia se găse infractorul, are obligaţia sau să-l pedepsească, sau să-l extrădeze. 32
Justificarea universalităţii legii penale s-a făcut în mod deferit de diferiţi autori. Astfel, bazându-ne pe
investigaţiile ştiinţifice ale lui C.Barbu vom afirma că unii autori văd în universalitate o completare a
principiului teritorialităţii legii penale. Prezenţa unui infractor pe teritoriul unui stat ar constitui un pericol
pentru acel stat care are dreptul la pedepsire în baza principiului terirtorialităţii.
Alţii, ca de exemplu Kant, Carara ne spune C.Barbu, adoptă ca bază a principiului ideea de justiţie, idealul de
dreptate, aşa cum îl concepe mintea omenească, adică nici un infractor să nu rămână nepedepsit şi să nu poată
găsi nici unde loc de refugiu. Însă cei mai mulţi autori, menţionează acelaşi C.Barbu, adoptă drept criteriu de
aplicare a universalităţii vătămarea unui interes comun tuturor statelor.33
Actualmente, principiul universalităţii ―este consacrat în legislaţiile penale ale tuturor statelor‖34
.
Codul Penal al Republicii Moldova prevede aplicarea legii penale în conformitatea cu principiul
universalităţii prin dispozia alin.4 al art.4, care ne declară: ‖Pentru infracţiunile săvârşite dincolo de hotarele
Republicii Moldova cetăţenii străini sunt traşi la răspundere în conformitate cu prezentul Cod în cazurile
prevăzute de convenţiile internaţionale‖.
Potrivit conţinutului acestui aliniat, vom menţiona că, pentru ca legea penală a Republicii Moldova să se
aplice în spaţiu după principiul universalităţii, trebuie îndeplinite următoarele condiţii:
27 I. Macari , Drept penal. Partea generală,Chişinău 1999, pag. 49; A.Borodac, Drept penal. Partea generală, Chişinău 1994, pag. 38 28 C. Barbu, idem , pag. 66 29 C. Barbu, idem, pag.76 30 M.Covalev, Ugolovnoe pravo Rosiiscoi Federaţii. Obşaia ciasti, Moscva 1998, pag. 54 31 C.Barbu, idem, pag. 77; M.Blum, idem, pag. 23 32 ―Despre dreptul războiului şi al păcii‖, Editura ştiinţifică, Bucureşti 1968, pag. 250-255 33 după C.Barbu, idem, pag. 78 34 C.Barbu, idem,pag.78; M.Blum,idem, pag.61
34
a) să se fi săvârşit o infracţiune în străinătate sau, cum se prevede în aliniatul sus citat, ―dincolo de
hotarele Republicii Moldova‖. După cum vedem, legea penală, ca şi în cazul principiul cetăţeniei, nu face nici o
distincţie cu privire la locul săvârşirii înfracţiunii, ceea ce înseamnă că acest loc poate fi oriunde după hotarele
ţării;
b) infracţiunea să fie săvârşită de căte un cetăţean străin. Din motivele arătate în paragraful precedent
al lucrării date la această categorie de persoane, trebuie atribuiţi şi apatrizii ce nu domiciliază permanent pe
teritoriul Republicii Moldova;
c) o condiţie ce rezultă din însăşi esenţa principiului universalităţii este prezenţa infractorului în ţară.
Cu privire la această condiţie, M.Covaliov ne spune că ― prezenţa infractorului în ţară poate avea loc în ciuda
oricăror împrejurări (a fost răpită sau adusă cu forţa, a rătăcit drumul, a naufragiat şi a fost silită să se
salveze)‖.35
d) fapta trebuie să fie considerată ca infracţiune internaţională sau să aibă caracter internaţional:
e) prin normele Convenţiei internaţional e stabilită jurisdicţia universală de reprimare a infracţiunii.În
acest sens, M.Blum, la fel ca şi M.Covaliov, ne spune că condiţia dată are o însemnătate mare pentru aplicarea
legi penale naţionale în conformitate cu principiul univirsalităţii, deoarice temeiul aplicării legii penale
naţionale faţă de cetăţenii străini ce au săvârşit infracţiuni după hotarele ţării, îl constituie nu faptul aderării la o
Convenţie internaţională sau alta de combatere a unor categorii de infracţini, ci norma juridică internaţională
specială inclusă în această Convenţie ce stabileşte aplicarea legislaţiei penale a statului, pe teritoriul căruia se
află infractorul.‖Un stat poate fi participant la un şir de convenţii internaţionale ce stabilesc răspunderea penală
pentu infracţiunile ce au un caracter internaţional, însă de aici nu rezultă că ele toate prevăd aplicarea legii
naţionale în confermitate cu principiile universalităţii‖.36
Dacă condinţiile sus anunţate sunt îndeplinite, legea penală a Republici Moldova va putea fi aplicată în
conformitate cu principiul universalităţii.
Cu privire la tragerea la răspundere penală a cetăţenilor străini care au săvârşit infracţiuni, pe teritoriul altor
state, legiuitorul moldovean a prevăzut în o limitare de aplicare a legislaţiei penale naţionale după principiul
universalităţii. Astfel, potrivit notei de la sfârşitul art.4, C.P., vom menţiona că cetăţini străini ce au săvârşit
infracţiuni cu caracter internaţional pe teritoriul altor state, vor putea fi trase la răspundere penală în
conformitate cu prevederile legii penale naţionale, numai dacă infracţiunile comise de ei vor fi considerate ca
infractiuni şi de Codul Penal al Republicii Moldova. În caz contrar, aceste persoane ar urma să fie extrădate sau
expluzate din ţară, întrucât, dacă infracţiunea nu este prevăzută de legea noastră, condamnarea ar fi contrară
principiul fundamental al legalităţii.
În încheerea acestui paragraf vom menţiona unele convenţii internaţionale la care a aderat Republica
Moldova şi care şi-au găsit refectarea şi în normele Codului Penal:
1. Convenţia ONU contra traficului ilicit de stupifiante şi substanţe psihotrope, adoptată la Viena la 20
decembrie 1988 – art.2251‖Fabricarea, procurarea, păstrarea, transportarea,expediera ilegală în scop de
desfacere sau desfacera ilegală a mijloacelor narcotice‖.
2. Convenţia de la Geneva cu privire la falsificarea de monedă, din 1929 --art. 84 ―Fabricarea sau
punerea în circulaţie a banilor falşi‖.
3. Convenţia cu privire la combaterea infracţiunilor de genocid, adoptată de Adunarea
Generală a ONU la 9 decembrie 1948. Republica Moldova este parte la această Convenţie de la 26 aprilie 1993.
§ 5. Extrădarea
După cum s-a menţionat în paragrafele precedente ale lucrării date, lupta contra infracţiunilor este o
problemă care interesează nu numai un stat, ci şi alte state, aceasta datorându-se faptului că, de multe ori,
efectele infracţiunilor săvârşite într-un stat se răsfrâng, într-un fel sau altul, şi asupra altor state.
Astfel, este posibil ca o infracţiune să fie săvârşită pe teritoriul unui stat, dar care este îndreptată împotriva
intereselor altui stat. Mai frecvent însă se întâmplă faptul că infractorul săvârşeşte o infracţiune pe teritoriul
ststului său şi, apoi, ca să scape de tragerea la răspunderea penală, se refugiază pe teritoriul altui stat. În ţara, pe
teritoriul căruia s-a săvârşit infracţiunea, infractorul nu poate fi tras la răspundere penală pentru că lipseşte, iar
în ţara, pe teritoriul căreia se refugiază, nu se ştie că această persoană este un infractor sau, dacă se ştie, nu
există probe despre săvârşirea infracţiunii. În afară de aceasta, se mai întâmplă că infractorul a fost judecat în
ţara, în care a săvârşit infracţiunea, dar înainte de a începe executarea pedepsei ori după începerea executării
pedepsei, condamnatul se refugiază pe teritoriul altui stat. Apare deci situaţia că hotărârea de condamnare nu se
poate executa. Cum însă aceste situaţii se ivesc şi într-un stat şi în altul, problema cooperării statelor în
domeniul luptei contra infractorilor devine o problemă comună. Pentru aceasta s-a creat instituţia extradării.
Instituţia extradării este cunoscută din cele mai vechi timpuri, apariţia ei datând odată cu apariţia statelor
absolutiste feudale şi dezvoltarea relaţiilor diplomatice dintre ele. Găsindu-şi expresie în tratatele încheiate între
35 M.Covaliov, idem,pag.55 36 M.Blum, idem,pag 62
35
state, extradarea era admisă, de la început, numai pentru infractorii politici, suveranii ocrotind astfel propria lor
persoană. Cu acest caracter extrădarea s-a păstrat pînă în secolul XIX-lea, când nu s-a mai admis pentru
infractorii politici. La această etapă a dezvoltării societăţii umane, instituţia extrădării a cunoscut o dezvoltare
calitativ nouă, întrucât s-au făcut încercări pentru elaborarea unor proiecte tip de extrădare, care să servească ca
îndrumar pentru convenţiile bilaterale.
Izvorâd din tratatele încheiate între state, extrădarea este mai mult o instituţie a dreptului internaţional, însă
una care are o puternică influenţă şi o mare însemnătate pentru dreptul intern.
Majoritatea autorilor37
definesc extrădarea, ca fiind actul de reciprocă asistenţă juridică prin care un stat, pe
teritoril căruia s-a refugiat un infractor sau condamnat, îl predă la cerere statului în drept de a-l judeca ori de a-l
supune la executarea pedepsei.
Potrivit acestei definiţii, vom spune că fundamentul extrădării rezidă în interesul comun al statelor de a
coopera în lupta contra infracţiunilor. În acest sens, C.Barbu ne spune ―extrădarea este un act de ajutor reciproc
pe care statele şi-l acordă în lupta lor comună împotriva infracţiunilor‖.38
Din definiţie desprindem că extrădarea are loc între două state: un stat care cere pe infractor sau condamnat,
numit solicitant şi un stat ce predă (extrădează) pe infractor sau condamnat numit solicitat.39
I. Oancea ne menţionează că statul solicitant este:40
1. statul, pe teritoriul căruia s-a săvârşit infracţiunea şi de unde infractorul s-a refugiat, deci, statul unde
s-a aflat infractorul;
2. statul, al cărui cetăţean este infractorul, când a săvârşit o infracţiune în afara teritoriului;
3. statul căruia i s-a adus atingerea prin infracţiune;
4. statul care a condamnat pe infractor şi acesta sa refugiat apoi, deci statul unde s-a aflat condamnatul.
Statul solicitat, ne spune acelaşi I. Oancea, este statul, pe teritoriul căruia s-a refugiat infractorul sau
condamnatul, deci statul unde se afla infractorul sau condamnatul.
C. Barbu ne vorbeşte şi despre momentele extrădării. Astfel, primul moment, cel de înaintare a cererii,
autorul ne spune că se numeşte ―extrădare activă‖, iar cel de-al doilea-predarea infractorului-―extrădare
pasivă‖.41
După cum am menţionat mai sus, extrădarea izvorăşte din tratatele încheiate între state, deci, cu alte cuvinte,
izvoarele extrădării se găsesc în tratatele încheiate între state.
Ca izvoare pentru Republica Moldova servesc:
1. Convenţiile internaţionale cu privire la lupta împotriva unor categorii de infracţiuni cu caracter
internaţional. De exemplu: Convenţia cu privire la preîntâmpinarea şi curmarea infracţiunilor de genocid
adoptată de Adunarea Generală a ONU. la 9.12.1948.
Astfel, art.7 al Convenţiei date ne spune că: ―genocidul şi alte infracţiuni prevăzute de art.3 nu sunt
considerate ca infracţiuni politice şi că statele participante la această Convenţie au obligaţia de a-i extrăda pe
vinovaţii de comiterea unor astfel de infracţiuni în conformitate cu prevederele legislaţiei interne şi ale tratatelor
în vigoare‖.
2. Convenţiile multilaterale cu privire la asistenţa juridică în materie civilă şi penală. De exemplu:
Convenţia despre asistenţa juridică şi relaţiile juridice în materie civilă, familială şi penală,‖ încheiată între ţările
membre ale C.S.I. la 22 ianuarie 1993, la Minsk. Art. 56 al Convenţiei date ne declară: ―Părţile Contractante se
obligă să-şi extrădeze, reciproc, la cerere, în condiţiile prezentei Convenţii, persoane aflate pe teritoriul lor
pentru a fi trase la răspunderea penală sau pentru executarea pedepsei‖.
3. Tratatele bilaterale privind asistenţa juridică în materie civilă şi penală. De exemplu: ―Tratatul dintre
Republica Moldova şi România privind asistenţa juridică în materie civilă şi penală‖, semnat la Chişinău la 6
iulie 1996 şi întrat în vigoare la 22 martie 1998.
Astfel, art. 64, pct. 1 al acestui tratat prevede obligaţia părţilor contractante de a-şi extrăda reciproc, la cerere,
personale aflate pe teritoriul lor pentru a fi trase la răspundere penală sau pentru executarea pedepsei.
4. În literatura juridică de specialitate se spune că izvoare ale extrădării pot fi considerate şi legile
interne ale statului ce reglamentează condiţiile şi procedura de extrădare. Republica Moldova nu a adoptat încă
o astfel de lege şi nici Codul Penal în vigoare nu conţine norme ce ar reglementa problemele cu privire la
extrădarea infractorilor. De aceea vom considera ca izvoare interne ale extrădării unele norme ale Codului de
Procedură penală – art.18/3; 18/4; 18/5 ce stabilesc procedura de înaintare a cererii de extrădare, limita
răspunderii penale a persoanelor ce au fost extrădate de un stat străin, precum şi cazurile când extrădarea se
refuză.
37 R. Stănoiu , pag. 69; C. Barbu, pag. 121; M. Basarab, pag. 47; I. Oancea, pag. 68; A. Ungureanu, pag.37; N. Giurgiu, Infracţiunea, Suceava 1995,
pag. 85 38 C. Barbu, idem, pag 121 39 Această denumire rezultă din conţinutul tratatelor încheiate între state cu privire la extrădare 40 I. Oancea, idem, pag. 69 41 C.Barbu, idem, pag. 121
36
Atât din conţinutul definiţiei extrădării cât şi din prevederile articolelor anunţate mai sus se vede că
extrădarea este de 2 feluri:
a) extrădarea infractorului, în vederea judecării lui în statul unde a fost săvârşită infracţiunea;
b) extrădarea condamnatului, în vederea executării pedepsei în statul unde a fost condamnat.
Pentru ca extrădarea acestor categorii de persoane să fie posibilă, în convenţiile şi tratatele încheiate între
state sunt prevăzute anumite condiţii ce trebuiesc îndeplinite.
Astfel în literatura juridică de specialitate se vorbeşte despre condiţii sau cerinţe de fond şi condiţii de
formă.
M. Basarab ne spune că la condiţiile de fond se referă ―condiţiile cu privire la persoanele şi infracţiunile
supuse extrădării‖, iar la cele de formă se referă ―condiţiile prin care este stabilită procedura extrădării‖.42
Condiţiile de fond. Astfel, cât priveşte persoanele supuse extrădării, potrivit reglementărilor cuprinse în
legislaţia Republicii Moldova şi în acordurile internaţionale anunţate mai sus, la care Republica Moldova este
parte, sunt cerute a fi îndeplinite următoarele condiţii:
1. persoana cerută să se afle pe teritoriul Republicii Moldova;
2. infractorul să fie un cetăţean străin, deoarece, dacă infractorul ar fi un cetăţean al Republicii Moldova,
extrădarea lui nu s-ar admite (art.17 pct.3 Constituţia Republicii Moldova şi art.18/5 pct.1 C.P.P.).
Din faptul că cetăţenii Republicii Moldova nu se extrădează nu trebuie să tragem concluzia că ei se bucură
de imunitate penală, deoarece, potrivit reglementărilor din tratatele de asistenţă juridică menţionate, statul nostru
are dreptul să nu extrădeze propriul cetăţean, însă, în acelaşi timp, are obligaţia să-l tragă la răspundere penală,
fapt ce rezultă şi din principiul cetăţeniei, înscris în alin.2 al art.4 C.P.
Aceste lacune pot fi înlăturate numai prin intermediul perfecţionării permanente a legislaţiei penale naţionale
şi aducerea ei la standardele mondiale. De aceea vom spune că este binevenită iniţiativa de a moderniza
legislaţia penală prin adoptarea noului Cod Penal, proiectul căruia a fost deja adoptat de către Parlamentul
Republicii Moldova în prima lectură:
3. persoana să nu fi fost definitiv judecată pentru infracţiunea, pentru care se cere extrădarea persoanei,
pe teritoriul Republicii Moldova, ori să nu să se fi dat o ordonanţă de scoatere de sub învinuire sau de încetare a
urmăririi, pentru aceeaşi faptă de către organele competente ale Republicii Moldova;
4. persoana a cărei extrădare se cere să nu fi săvârşit o infracţiune pe teritoriul statului nostru. Astfel, în
situaţia când a săvârşit o infracţiune şi pe teritoriul Republicii Moldova, extrădarea va fi amânată, după caz,
până la terminarea procesului penal, până la executarea pedepsei ori pînă la stingerea executării ei în alt mod.
Dacă amînarea ar atrage după sine împlinirea termenului de prescripţie potrivită legii statului solicitant sau ar
putea crea mari greutăţi acestuia în stabilirea faptelor pentru care s-a cerut extrădarea, de către organele
Republicii Moldova se poate admite extrădarea temporară, sub condiţia expresă că persoana va fi înapoiată
imediat după efectuarea actelor procesuale pentru care s-a admis această extrădare (ex: art.7 al Tratatului dintre
Republica Moldova şi România).
Cât priveşte infracţiunile pentru care se acordă extrădarea, trebuie să fie îndeplinite următoarele condiţii:
1. fapta să fie prevăzută ca infracţiune de legislaţia penală atât a Republicii Moldova cât şi a statului
solicitant, cu alte cuvinte, se pune condiţia dublei incriminări, întrucât ―aceasta constituie temeiul juridic şi legal
al cererii de extrădare‖.6943
Considerarea infracţiunii ca fiind pedepsită de legile ambelor părţi contractante nu este condiţionată de
împrejurarea ca legile penale ale părţilor contractante să înscrie fapta în aceeaşi categorie de infracţiuni sau să o
denumescă prin aceeaşi terminologie.
2. Infracţiunea, pentru care se cere extrădarea, să fie o infracţiune care prezintă o anumită gravitate.
Astfel, potrivit tratatelor sus anunţate extrădarea în vederea urmăriri sau judecăţii se admite, dacă pedeapsa
prevăzută de acea infracţiune ―atrage o pedeapsă privativă de libertate mai mare de un an;
3. acţiunea penală, potrivit legilor ambelor state, adică atât a legii penale a Republicii Moldova cât şi a
statului solicitant, să poată fi pusă în mişcare numai din oficiu, iar nu la plângerea prealabilă a persoanei
vătămate;
4. fapta să nu atragă competenţa principală a statului nostru în temeiul principiului teritorialităţii sau al
personalităţii.
Condiţiile de formă. La condiţiile de formă, după cum am menţionat anterior, se referă condiţiile prin care
este stabilită procedura extrădării. La acestea atribuim:
1. verificarea legitimităţii şi regularităţii cererii de extrădare. Pentru ca această condiţie să fie
îndeplinită, statul solicitant trebuie să înainteze către organele competente ale Republicii Moldova (Ministerul
Justiţiei sau Procuratura Generală) o cerere de extrădare. Cererea de extrădare trebuie să fie însoţită de anumite
42 M. Basarab, idem pag. 48-51 43 I. Oancea, idem, p.70
37
înscrisuri din care să rezulte existenţa temeiurilor pentru admiterea extrădării şi anume: copia mandatului de
arestare, să conţină date privind conţinutul infracţiunii, locul şi timpul săvîrşirii infracţiunii, calificarea ei
juridică, pagubele materiale produse, textul de lege în care se încadrează infracţiunea, date privind persoana
infractorului (cetăţenia, domiciliul etc.).
2. dacă prima condiţie este îndeplinită, organele de resort ale Republicii Moldova, trebuie să ia măsuri
pentru arestarea persoanei a cărei extrădare se cere, cu excepţia cazurilor când extrădarea nu poate avea loc.
3. dacă persoana, a cărei extrădare se cere, a fost arestată, organele competente ale Republicii Moldova
trebuie să comunice părţii solicitante locul şi data predării. Dacă partea solicitantă nu ia în primire, persoana ce
urmează a fi extrădată în curs de 15 zile de la data stabilită pentru predare, persoana urmează a fi pusă în
libertate.
4. partea solicitantă este obligată să comunice organelor Republicii Moldova informaţii cu privire la
sfârşitul procesului penal pornit împotriva persoanei extrădate.
Dacă a fost pronunţată o sentinţă definitivă, se va transmite copia sentinţei. Această condiţie are o
însemnătate foarte mare, întrucât, în convenţiile la care Republica Moldova este parte este specificat faptul că
persoanele extrădate nu pot fi urmărite, judecate sau deţinute în vederea executării unei pedepse pentru o
infracţiune săvârşită anterior predării sau alta decât cea pentru care s-a cerut extrădarea şi care a fost acceptată
de statul nostru.
Atât în tratatele la care Republica Moldova este parte cât şi în Codul de Procedură Penală sunt prevăzute
cazuri când Republica Moldova refuză extrădarea persoanelor.
1) Ea este cetăţean al Republicii Moldova;
2) Infracţiunea a fost săvârşită pe teritoriul Republicii Moldova;
3) În privinţa ei a fost deja pronunţată şi a întrat în vigoare sentinţa de pedeapsă pentru infracţiunea,
pentru care se cere extrădarea persoanei, precum şi în cazul dacă pentru aceeaşi învinuire procesul penal a fost
clasat;
4) În conformitate cu legea Republicii Moldova ea nu poate fi trasă la răspundere penală în legătură cu
expirarea termenului de prescripţie sau din alt temei;
5) Delictul pentru care se cere extrădarea ei, conform legislaţiei penale a Republicii Moldova, nu este o
infracţiune.
Prin tratate şi convenţii pot fi prevăzute şi alte cazuri de refuz a extrădării.
Astfel, Republica Moldova refuză extrădarea şi în cazul când:
1) infracţiunea este considerată de Republica Moldova ca infracţiune politică;
2) este cerută pentru o infracţiune militară.
Potrivit convenţiilor bi şi multilaterale încheiate de statul nostru cu celelalte state s-a reglementat şi
extrădarea condamnaţilor. Astfel, pentru ca să se admită exstrădare condamnatului, se cer a fi îndeplenite
următoarele condiţii:
a) să se fi pronunţat o condamnare penală pentru o infracţiune săvârşită pe teritoriul statului solicitant,
adică pe teritoriul statului ce cere extrădarea;
b) condamnarea să cuprindă o pedeapsă de o anumită gravitate (pedeapsa pronunţată trebuie să fie mai
mare de 6 luni);
c) hotărârea de condamnare pentru care se cere extrădarea să poată fi executată, adică să nu fie o cauză
legală care să împiedice executarea ei (împlinirea termenului de prescripţie);
d) condamnatul a cărui extrădare se cere să fie condamnat de o instanţă a statului solicitant. (De ex: în
cazul cînd extrădarea se cere de statul nostru, condamnatul trebuie să fie condamnat la privaţiune de libertate de
o instanţă judiciară a Republicii Moldova).
§5.Sistemul legii penale şi structura normelor juridico-penale;
Normele de drept penal. Conţinutul normei penale. Structura normei penale. Categoriile de norme penale:
normele de interdicţie şi normele de prescripţie. Normele juridice ale altor ramuri de drept la care se fac trimiteri
la descrierea normelor juridice penale. Corelaţia dintre norma juridică penală şi articolul legii penale.
Norma penală este formată din trei părţi componente (ipoteza, dispoziţia şi sancţiunea).
1. Ipoteza este acea parte a normei penale, care descrie împrejurările în care o faptă prevăzută de
legea penală constituie infracţiunea şi ce fel de infracţiune, cel mai adesea sub formă explicită70
. Ipoteza se mai
spune că mai constă într-o anumită situaţie de fapt.(I.Ceterchi)
2. Dispoziţia este acea parte a normei în care se descrie conduita pe care trebuie să o posede membrii
societăţii, de a face sau de a se abţine de la ceea ce pretinde legea şi a ceasta se deduce din ipoteză. În dispoziţie
se conţine substanţa normei, obligaţia impusă de către stat persoanelor de a avea o anumită conduită în
70 Matei Basarab. Drept penal (partea generală). Vol.I, Ed. «Lumina LEX», 1997, p.27.
38
comformitate cu interesele societăţii71
, sau se mai afirmă că dispoziţia presupune o anumită conduită.
(I:Ceterchi)
3. Sancţiunea este consecinţa nerespectării ipotezei şi a dispoziţiei, ambele, împreună, purtînd
denumirea de precept, sau elementul de constrîngere care se aplică în caz de nerespectare a drepturilor şi a
obligaţiilor din dispoziţie. Dreptul de a aplica o pedepsă şi obligarea acestuia de a o respecta.
În literatura de specialitate, nu există unanimitate cu privire la conţinutul atribuit dispoziţiei şi sancţiunii.
Potrivit unei opinii, dispoziţia implică dreptul şi obligaţiile statului de a aplica o pedeapsă şi obligaţia
infractorului de a suporta o pedeapsă.
Sancţiunea pentru organul judiciar ar consta în anularea hotărârii ilegale de către instanţa ierarhic
superioară,în aplicarea unei sancţiuni disciplinare judecătorului vinovat de abatere disciplinară sau sancţiune în
caz de săvârşire a unei infracţiuni de către judecător.
Infractorului i se aplică sancţiunea, dacă nu se supune obligaţiei de a exercita pedeapsa,sancţiunea nu s-ar
găsi în aceeaşi normă penală, ci în alte norme,alte articole de lege72
. Atunci din cele relatate mai sus reiese că se
încalcă alte dispoziţii din alte norme penale.
Astfel, prin aceasta se încalcă alte dipoziţii din alte norme penale prin realizarea altor ipoteze şi se aplică
pedepsele prevăzute în aceste norme.
Sancţiunea este prezentă în majoritatea cazurilor în aceeaş normă şi nu alte norme sau articole.
În acest caz apare întrebarea sancţiunea din norma de încriminare pentru ce fapte se aplică şi căror persoane.
Noţiunea descrisă, adeseori ―se pedepseşte‖ în situaţia în cauză nu s-ar mai putea face delimitare între
normele penale prohibitive şi cele unirative. Noţiunea ―se pedepsesc‖ presupune faptul că infracţiunile se pot
comite sub aspectul laturii obiective prin mai multe modalităţi.
Potrivit unei alte păreri, norma penală se adresează indivizilor cărora le interzice sau le pretinde o anumită
conduită, organelor judiciare cărora la cere să se aplice pedepsele, dispoziţia şi sancţiunea nu rămân în mod
constant aceleaş ci îşi schimbă funcţia73
. Normele se adresează cetăţenilor înaintea comiterii faptei şi premiază
dispoziţia de a avea o anumită conduită prohibitivă sau onerativă. Partea a doaua a normei o formează
sancţiunea arătată prin expresia ―se pedepseşte‖ norma se adresează organelor judiciare după săvîrşirea
infracţiunii74
.
Dispoziţia indicată prin expresia ―se pedepseşte‖ arată cetăţenilor ce trebuie să facă, adică faptul de ai aplica
infractorului o sancţiune. Expresia ―se pedepseşte‖, se va considera ca ―sancţiune‖ atunci cînd se adresează
organelor judiciare.
Norma penală dacă ar avea două sau mai multe dispoziţii, înseamnă că, în cazul folosirii pluralului ― se
pedepsesc‖ ar însemna că există mai multe sancţiuni şi mai multe dispoziţii. De aici rezultă că dispoziţia şi
sancţiunea nu se schimbă atunci cînd se adresează cetăţenilor sau organelor judiciare după săvîrşirea
infracţiunii.
Aşadar, dispoziţia nu-şi schimbă funcţia după cum se adresează cetăţenilor sau organelor judiciare, de aici
rezultă că aceasta poate fi numai una singură şi sancţiunea este consecinţa nerespectării dispoziţiei în urma
săvîrşirii faptei infracţionale.
Prin noţiunea de lege penală în general se are în vedere faptul că aceasta constituie totalitatea legilor penale.
Cunoaşterea legii este necesară, pentru că de o lege penală bună,clară depinde succesul activităţii de luptă
împotriva infracţiunilor prin mijloace de drept penal,fiindcă de o lege bună depinde şi buna ei funcţionare şi
interpretarea corectă a acesteia.
5. 1. Structura şi conţinutul legii penale
Există recunoscută unanim părerea că normrle penale se subîmpart în următoarele categorii.
1.Normă penală generală (cum ar fi, bunăoară, Codul Penal care este, la rândul său o lege penală bine
structurată şi sistematizată.
2.Normă penală specială este acea normă care tratează doar unele infraţiuni sau una singură.
1.Norma penală generală este: completă,de trimitere,în alb.
1.1.Norma penală completă este acea normă care cuprinde toate elementele unei norme penale,referitoare la
încriminarea şi sancţionarea unei fapte.
1.2.Norma penală de trimitere este la rîndul său acea normă incomplectă,folosită în tehnica legislativă penală
şi constă în aceea că împrumută anumite elemente cu privire la încriminare,fie cu privire la pedeapsă de la o altă
pedeapsă.
1.3.Norma penală în alb este tot o normă penală incompletă,ea cuprinde o autorizaţie sau delegare dată de
către un organ de stat competent (Consiliu de miniştri, de exemplu) să încrimineze şi să sancţioneze o anumită
faptă.
71 Ibidem, p.27 72 Ion Oancea, «Tratat de drept penal», (p.generală), Ed.»ALL» 1996, p.44. 73 Ludovic Biro, Traian Pop, Vintilă Dongoroz, op.cit. 74 Matei Basarab. Drept penal (partea generală). Vol.I, Ed. «Lumina LEX», 1997, p.27.
39
2.Norma penală specială cuprinde, de obicei, numai douâ elemente (dispoziţia şi sancţiunea).Dispoziţia
presupune interzicerea unei acţiuni sau omisiuni. Sancţiunea este pedeapsă care se aplica în cazul nerespectării
dispoziţiei75
. Aceste două elemente sînt considerate necesare şi suficiente în stuctura normei penale de
incriminare.
2.1Normele juridice nepenale la care preceptul este explicit formulat şi numai pe calea deducţiei se poate
stabili ilicitul expus corespunzător acestuia.
2.2Norma penală specială are o structură dihotomică, fiind alcătuită din dispoziţie şi sancţiune.
Dispoziţia normei de drept penal, adică preceptul sau regula de conduită pretinsă destinatarilor legii penale
nici nu ar putea fi exprimată altfel decât prin prevederea acţiunii sau inacţiunii interzise în legătură cu o anumită
valoare socială.
Norma juridică penală generală prevede condiţiile în care se nasc, se modifică, şi se sting raporturile juridice
penale.
Norma juridică penală specială prevede condiţiile în care o anumită faptă constituie infracţiune, pedeapsa
care se aplică pentru săvârşirea ei.
Regula că normele speciale derogă de la cele generale (specialia generalibus derogant) are prioritate de
aplicare în caz de concurs.
3.Norme prohibitive şi norme onerative
3.1Norme prohibitive - conţin ca de regulă conduită obţinerea de a săvârşi fapta descrisă şi incriminată în
dispoziţie.
3.2Norme onerative - conţin ca regulă de conduită săvârşirea faptei, a cărei omitere este interzisă.
În raport cu aceste douăcategorii de norme,în literatura de specialitate sunt abordate unele probleme cum ar fi
acelea ale vinovăţiei ca element al infracţiunii.
4. Mai deosebim norme unitare şi divizate.
4.1.Norme unitare sînt normele prevăzute cu ambele lor elemente, dispoziţia şi sancţiunea, în întregul lor, în
acelaşi articol, al legii.
4.2.Norme divizate sunt acele norme elementele cărora şi anume dispoziţia sau o parte din ea, ori sancţiunea,
nu se găsesc în acelaşi articol, ci în articole diferite.
5.Se mai cunosc deasemenea cîtevai tipuri principale de astfel de norme: norme de incriminare cadru
sau norme în alb, norme de trimitere şi norme de referire.
5.1. Norme de incriminare cadru se diferenţiază prin faptul că au în conţinutul lor o dispoziţie de incriminare
în cadru şi o sancţiune corespunzătoare acestei incriminări.
Dispoziţia din normele incriminatoare cadru se completează cu dispoziţiile din diferite legi prin care se
organizează anumite profesii sau activităţi.
Avantajul unei economii de norme incriminatoare constă în faptul că ea face posibilă elaborarea, când e
cazul de noi norme complimentare, fără ca incriminarea cadru să se modifice.
Neajunsurile care afectează acţiunea unor principii fundamentale ale dreptului penal, legalitatea
incriminărilor şi pedepselor, prevenirea faptelor prevăzute de legea penală.
5.2.Norme de trimitere şi referire.
Normele divizate trebuie să fie prin strângerea laolaltă a tuturor elementelor componente ale dispoziţiei
incriminare şi respectiv ale sancţiunii.
În literatura de specialitate se mai face deosebire între norme de trimitere şi norme de referire.
Normele de trimitere sunt acele norme incomplete în ceea ce priveşte dispoziţia sau sancţiunea, ele se
completează împrumutând aceste elemente de la alte norme la care fac trimitere acele elemente sunt încadrate în
norme de trimitere pentru a evita repetarea.
Modificările normelor complimentare sau abrogarea acetora nu influenţează conţinutul normei de trimitere
pentru a evita repetarea acestora.
Normele de referire sunt de asemenea incomplete, ele se completează prin împrumut de elemente din alte
norme la fel ca şi normele de trimitere.
Normele de referire, interpretându-se îşi subordonează conţinutul faţă de elementele normei complimentare,
evitând dependenţa de acestea, în aşa fel încât modificările conţinutului normei complimentare atrag implicit
modificarea conţinutului normei de trimitere.
Norma de referire nu este determinată numai de necesitatea simplei referi, dar şi de legăturile interne între
norma de referire şi norma complimentară, interdependenţa, modificările aduse uneia din norme să influenţeze,
inevitabil, asupra celeilalte.
Diferenţa normelor de trimitere de acelea de referire rezultă din interpretarea raţională a normelor implicate,
în cazul modificării normelor complimentare, pentru a stabili efectele pe care această modificare le produce
asupra normelor de referire sau de trimitere în discuţie.
75 Matei Basarab. Drept penal (partea generală). Vol.I, Ed. «Lumina LEX», 1997, p.31.
40
6.Clasificarea normei după determinarea sancţiunii
După gradul de determinare şi de precizare a sancţiunii, normele penale se subînpart în; norme penale
absolut nedeterminate, absolut determinate, relativ determinate, alternative şi cumulative.
1. Normele absolut nedeterminate sunt acele norme care nu precizează sancţiunea nici sub aspectul
naturii, nici al duratei. Din normă rezultă că fapta este incriminată şi că se pedepseşte fară a se indica în vreun
mod oarecare felul şi limitele sancţiunii. Astfel de normă este respinsă de principiul legii pedepsei, care impune
ca legea penală să determine pedepsele sub aspectul naturii şi duratei, înlăturându-se astfel orice posibilitate de
arbitrariu şi subiectivism în stabilirea şi aplicarea sancţiunilor de către organele de judecată.
2. Normele cu sancţiuni absolut determinate sunt acele norme ce prevăd pedeapsa, determinând toată
natura şi cuantumul fix al acesteia, cuantum ce poate fi modificat prin influenţa cauzelor circumstanţelor de
agravare sau atenuare a pedepsei. Sancţiunile sunt absolut determinate, dacă satisfac cerinţele procesului legii
pedepsei, se opun totuşi cerinţelor unui alt principiu diriguitor în stabilirea pedepsei şi anume principiul
individualizării răspunderii şi al pedepsei penale. Datorită faptului că prin determinarea absolută a pedepsei se
înlătură instanţei orice posibilitate de individualizare a sancţiunii în raport cu gravitatea fiecărei infracţiuni în
parte, gravitatea întotdeauna este diferită chiar şi în cazul aceluiaş tip de infractiune, de aceea în sistemul nostru
nu a fost acceptat şi nici în legislaţia penală modernă.
3. Norme cu sancţiuni relativ determinate sunt acele norme în care pedeapsa este prevazută cu două
limite, un minim şi maxim special, dând posibilitate instanţelor de judecată să stabilească un cuantum potrivit
periculozităţii sociale concrete a faptei şi persoanei făptuitorului, cât şi de executare. În Codul Penal norma nu
prevede limite speciale, ci indică numai natura pedepsei, nu înseamnă că această pedeapsă este nedeterminată
sau că limitele ei coincid cu minimul şi maximul general, într-o asemenea situaţie, norma din partea generală
prevede care sunt limitele speciale.
4. Norme cu pedepse relativ determinate sunt imperativul unei juste individualizări a pedepsei, pedeapsa
reflectă gradul de pericol social al faptei, reestimând gradul de pericol social abstract. Infracţiunea în realitatea
vieţii se poate manifesta sub o multitudine de aspecte, fiecare cu un anumit grad de pericol social. Numai o
pedeapsă relativ determinată acordă instanţei posibilitatea de a individualiza un anumit cuantum între minimul şi
maximul special, cuantum care să corespundă faptei concrete judecate.
5. Norme cu sancţiuni alternative sunt acele norme în care figurează două pedepse principale de natură
diferită, instanţa având posibilitatea să aleagă una sau alta, în funcţie de acelaşi criteriu, pericolul social concret
al faptei si al făptuitorului. Alternativ cu pedeapsa închisorii apare la conţinutul unor norme şi pedeapsa
amenzii.
6. Normele cu sancţiuni comulative prevăd în partea sancţionătoare două pedepse, dintre ele una este
principală (închisoarea) şi alta complimentară (interzicerea unor drepturi) ce se aplică de către instanţa de
judecată în mod cumulativ (împreună).
7.Alte categorii de norme penale.
Normele cu ipoteză simplă sau cu o ipoteză descriptivă (de descriere).
Norma se mai clasifică în funcţie de imprejurarea modului mai detaliat sau sintetic în care se formează
ipoteza. Literatura noastră cunoaşte puţine exemple de norme cu ipoteză simplă, principiul legislaţiei
incriminează, impunînd cerinţa elaborarii unor incriminări cu ipoteze astfel formulate, încît să poată acoperi
convenabil finalitatea urmarită. Întâlnim totuşi astfel de norme în ipoteza acestor infracţiuni, care, de fapt, nu
necesită uneori decât simpla lor denumire76
.
Spre deosebire de alte ramuri ale dreptului (civil, muncii, administrativ), izvoarele cărora alături de lege pot
fi hotărârile şi deciziile organelor puterii de stat şi administraţiei locale normele penale referitoare la infracţiune
şi pedeapsă trebuie exprimate numai în forme de acte normative. Aceasta presupune că infracţiunile comparativ
cu alte tipuri de incălcări, se caracterizează cu un grad ridicat de pericol obştesc, dar pedepsele au urmări mai
serioase comparativ cu alte tipuri de răspunderi (disciplinare administrative sau acele civile).
Legea penală este un act normativ emis de organul legislativ suprem al puterii de stat sau prin referendum.
Ca şi legea, legislaţia penală exprimă acele schimbări în viaţa obstească a statului, care se petrec în ţară. La
această activitate ligislativă rolul important îl are bilanţul şi insemnarea practicii judecătoreşti, meritele ştiinţei
penale ale dreptului execuţional penal, ale criminologiei şi ale altor ştiinţe.
Legislaţia penală şi Codul Penal sunt chemate să asigure aplicabilitatea practicii şi normelor necesare pentru
condiţiile moderne şi ridicarea eficacităţii şi rangului în lupta cu infracţionalitatea în acelaş timp şi cu noile
forme şi tipuri de infracţiuni (crima organizată, profesională).
Articolele părţii speciale se impart în dispoziţii şi sancţiuni, dar dispoziţia este unită cu ipoteza.
Dispoziţia este o parte în care se conţine descrierea tipului respectiv de infracţiune.
Astfel există cîteva tipuri de dispoziţii:
Dispoziţie simplă – conţine denumirea infracţiunii, dar nu-i determină semnele sau calificativele.
76 N.Giurgiu, Infracţiunea, Ed. ―GAMA‖, Iaşi, 1994, p.53.
41
Dispoziţie de blanchetă (blanc, formular, ce trebuie completat), ea nu califică sau determină semnele
infracţiunii, dar face trimiteri la alte norme şi acte normative
Dispoziţie descriptivă (conţine semnele concrete ale infracţiunii)
Dispoziţie de trimitere, ea nu dă tipuri concrete de semne cu scopul de a economisi textul legal, face
trimiteri la altele
Dispoziţie combinată, care conţine o combinaţie la toate modalitaţile de sus.
Sanctiunea apreciaza tipul şi mărimea pedepsei mai ales pentru răspunderea pentru o infracţiune concretă.
Sancţiunea absolut determinată indică tipul şi mărimea concretă a pedepsei.
Sancţiunea relativ determinată arată tipul de pedeapsă şi limitele maximale şi minimale.
Sancţiunea alternativă conţine două sau mai multe pedepse, dintre care judecata alege numai una.
Legi speciale cu dispoziţii penale
În legislaţie există o multitudine de legi speciale cu dispoziţii penale. Legislaţiile ce reglementează un anumit
domeniu de activitate (economice, vamale, rutiere), au în cuprinsul lor norme penale, care prevăd infracţiunile
ce se pot comite în acel domeniu de activitate, încalcarea unor obligaţii impuse de legea specială. Asemenea
norme penale nu au caracterul unor norme penale generale (nu cuprind principii şi nici nu disciplinează unele
instituţii juridice penale referitoare la infracţiune si pedeapsă)
Actul normativ privind circulaţia pe drumurile publice cu automobile neînmatriculate, fără permis de
conducere, conducerea pe drumuri publice a unui autovehicol de o persoană având în sînge o îmbibaţie alcoolică
ce depăşeşte limita legală sau care se află în stare de ebrietate, părăsirea locului accidentului, legea privind
protecţia muncii, codul silvic, legea regimului vamal, legea privind reglamentarea pescuitului şi protecţiei
fondului piscicol, actul normativ privind producţia, vînzarea, circulaţia şi desfacerea băuturilor alcoolice, legea
privind activitatea de comerţ interior, legea privind protecţia mediului înconjurător.
Datorită diviziunii domeniilor de activitate şi a necesitaţii reglementării lor, precum şi a apărării mai ferme a
valorilor sociale circumscrise acestor domenii prin normele penale, s-a adoptat un număr considerabil de legi
speciale cu dispersiuni penale, norme penale ce consacră infracţiuni din cuprinsul acestor legi fiind incluse in
legea penală77
. Dreptul nu este altceva decât sistemul normelor juridice, adică a regulilor de conduită incluse de
puterea publică şi cele ale destinatării asigurării ordinii în societate.
Pentru a-şi atinge finalitatea, regulile de conduită trebuie să conţină întotdeauna o comandă, un ordin, o
punere în vedere prin care se cere să se facă ceva (jussum), să nu să se faca ceva (vettum) sau să se facă în
anumite condiţii (permissum)78
. Perceptul şi sancţiunea sunt considerate cele două componente sau momente
obligatorii pentru existenţa oricărei reguli de conduită79
.
Teoria generală a dreptului a definit norma juridică ca o regulă generală de conduită, instituită şi sancţionată
de stat, asigurată în aplicarea ei de conştiinţa membrilor societăţii sau, la nevoie, de forţa de constrângere a
statului regulă care prescrie anumite drepturi şi obligaţii.
Spre deosebire de celelalte norme de conduită, cele juridice prezintă, cel puţin, trei particularităţi distincte:
1. Spre deosebire de celelalte, normele juridice sunt proclamate şi impuse de puterea publică. De aici,
derivă caracterul lor explicit, obligatoriu şi irefragrabil (necombătut)
2. Sub raportul conţinutului său, norma juridică are un preaceptum juris, categorie şi obligaţie, precum şi
o sancţiune (sanctia juris) determinată precis şi certă ca realizare.
3. Preceptul poate consta în de a nu face (norma prohibitivă), de a face ceva (norma onerativă) sau de a
face numai în anumite condiţii (norma permiso-onerativa).
Sancţiunea, la rândul ei, poate consta dintr-o reparaţiune, retribuţie (ispăşire) sau provenţiune (măsură de
siguranţă).
Norma juridică de drept penal presupune reglementarea apărării sociale contra creării prin mijloace de drept
penal.
Norma de drept se va subordona în esenţa structurii generale a oricărei norme juridice, dar, în acelaş timp, va
prezenta şi unele particularităţi proprii:
1. Norma juridică extrapenală prevede o parte preceptivă care cuprinde chiar preceptul în sine, adică
comanda sau punerea în vedere de a face sau a nu face ceva, conţinând o formare exceptată din care se deduce
obiectul corespunzător, în cazul normelor de drept penal.
2. Sancţiunile extrapenale vizează reparaţia, adică repunerea unui vătămat intr-o situaţie asemănătoare
cu cea preexistentă încălcării normei, în cazul sancţiunii penale acesta are un vădit caracter preventiv şi represiv
3. Normele juridice penale includ o obligativitate imediată şi imperativă.
4. Realizarea normelor de drept penal demonstrează naşterea principiului de acţiuni publice (al
statului).
5. Sancţiunea în contextul dreptului penal nu este eventuală, ci inevitabilă.
77 M.Zolyneak «Drept penal» Vol-2, Ed.Fundaţiei «Chemarea», Iaşi, 1993, p.118. 78 N. Giurgiu INFRACŢIUNEA, Ed. ―GAMA‖, Iaşi, 1994, p.53. 79 V.Dongoroz op.cit p.83
42
§6.Interpretarea legii penale.
Interpretarea legii penale. Formele interpretării: după subiect, metodă şi volum. Importanţa interpretărilor
Plenului Curţii Supreme de Justiţie a Republicii Moldova pentru aplicarea legilor penale.
6.1. Procedeele de interpretare a legii penale.
În cercetarea ştiinţei dreptului penal se folosesc următoarele metode: metoda logică, istorică,tehnică
comparativă şi sociologică, literală.
1.Interpretarea raţionala sau logică
In cazul in care cele doua feluri de interpretare, dintre care cea literal- gramaticală are intîetate, conduc la
rezultate diferite, prevaleaza intelesul dedus pe cale logica. Interpretarea logica apare sub forma a 4 tipuri de
metode fundamentale, logico-analitică,sistematică, istorică, analogică.
Interpretarea rationala se analizează după următoarele raţionamente;
- raţionamentul “ a fortiori” – presupune argumentul că legea penala interzice mai putin interzice
implicit şi mai mult (ad minori, ad majori)
- raţionamentul “per a contraris” – este prezent atunci cînd o dispoziţie interzice sau sanctionează o
fapta numai în anumite condiţii, incidenţa sa este inclusă în condiţii diferite decît cele limitativ prevăzute de
lege.
- raţionamentul “reductio ad absurdum” – presupune ideea în care este exclusă, interpretarea care
exclude interpretarea care prin aplicare conduce la consecinte absurde, inadmisibile, contrare spiritului legii.
- raţionamentul “ a pari” – unde există aceleaşi raţiune sau situaţie şi unde trebuie sa prevaleze
aceeaşi soluţie (ubi iadem ratio ibi idem jus) şi deci legea penală este incidentă în raport cu cazuri neprevăzute
în legea penală interpretată.Expunerea continutului normativ al legii într-o abordare din cele mai complexe –
presupunînd aflarea cauzei reale care a determinat editarea normei şi a scopului urmărit de legiuitor (ratio legis
sau ultima ratio), a imprejurării de fapt .
Interpretarea prin anologie reprezintă o variantă a interpretarii logico-rationale, prevalent de rationamentul
analogic şi interpretarea extensivă;
- legile penale sunt de stricta interpretare (poenalia sunt strictissime interpretationis).
- legile penale defavorabile trebuie interpretate in mod strict, iar cele instituite în favoarea
infractorului trebuie interpretate extensiv.
Interpretul în fata unei norme penale cu un conţinut îndoielnic în acest caz trebuie să opereze interpretarea
cea mai favorabilă delicventului în baza principiului “in dubio mitius‖, în normele de drept penal îndoielnice
operează regula susmenţionată şi nu “in dibio pro reo‖ incidenţa ce se legitimează numai în materia aprecierii
probelor în cadrul procesului penal şi anume referitor la prezumţia de nevinovatie80
.
Metoda istorică – presupune determinarea vointei legiuitorului din perspectiva studierii unor date care se
pot surprinde din perspectiva istorică. In sfîrşit o acţiune a metodei istorice se înscriu şi lucrările preparatorii
(antiproiect, proiect preliminar şi proiect definitiv al legii penale, discutiile parlamentare, dispozitiile din legile
penale anterioare, dispozitiile din legile straine, care au servit ca sursa de inspiratie, materiualul doctrinal si
practica judiciara presupusa ca ar fi influientat asupra operei legislative.)
Metoda tehnică,majoritatea autorilor scot la evidenta faptul ca cea mai potrivita metoda pentru studiul
dreptului este metoda tehnica juridica – metoda rationala,sistematica anume in directia cercetarii stiintelor
normative (formale).
Studiul tehnico- juridic implica urmatoarele subspecii componente: studiul exegetic, studiul dogmatic şi
studiul critic.
Studiul exegetic – presupune sau abordeaza cunoaşterea regurilor de drept în conceptul conţinutului,
funcţionarea şi sfera lor de aplicare.
Studiul dogmatic – conceptualizarea prin sinteză a dogmelor ramurii de drept (sintetizare).
Studiul critic – identificarea unor imperfectiuni, realizarea unor formulari de reglamentare superioara a
diverselor reguli, optimizarea legii penale în concordanţă cu rezultatul altor fenomene se particularizează prin
vocaţia sa de verificare şi evaluare.
Metoda comparativă presupune studiul comparativ al normelor şi instituţiilor dreptului penal,aparţinînd
altor ramuri ale dreptului şi care sunt în tangenţă cu dreptul penal în scopul cunoaşterii lor,determinării
elementelor identice şi distincte.
Metoda sociologică constă în studierea eficacităţii acţiunii normelor şi instituţiilor dreptului penal.
Metoda literală.
1.Interpretarea literală reprezinta nu numai cuvintele in sine, dar si modul în care sunt folosite, acestă metodă
relevă trei planuri de abordare: etimologic, sintactic si stilistic.
80 N. Giurgiu. Infracţiunea, Ed. ―GAMA‖, Iaşi, 1994, p.70
43
a..Din punct de vedere etimologic – un cuvint sau o expresie ce au suferit schimbari semantice, cînd însă
cuvîntul are mai multe semnificaţii, regula este ca va prinde accepţiune pe care o impune însuşi contextul
normei de interpretare cautîndu-se sensul implicit.
b..Din punct de vedere sintactic – singularul implică şi pluralul nu înseamnă ca folosirea pluralului ―exclude‖
singularul ci îl implica ori de cite ori le diciplinează separat, atît separarea cît şi excluderea trebuind determinate
explicit, textul legii foloseste cuvinte implicate impreunînd unele substantive cu articolele lor sau verbe ori
complimentele lor.
c..Din punct de vedere stilistic – aflarea intelesului legii din întreaga construcţie a propoziţiei - nu se poate
ignora nici unul din cuvintele sau semnele ortografice existente în lege – ex pleonism (ascendent în linie dreapta.
6.2. Interpretarea legii penale, organele de interpretare.
Normele penale sunt de strictă interpretare ca o consecinţă a principiului legalitaţii.
Regula cu valoare interpretivă este faptul cînd sînt situaţii de pluralitate a normei juridice penale predomină
regula“specialia generalibus derogent”.
Unii scriitori studiaza problematica interpretării în studiul elementelor infracţiunii81
. Alţii care reprezintă
majoritatea autorilor străini, studiază aceiaşi problematică în spaţiul destinat studierii elementului legal al
infracţiunii, imediat după expirarea principiului legalităţii şi ca o consecinţă a acestuia
După criteriul subiectului de interpretare:
- Interpretarea legală este data de acelaş organ care a elaborat norma si este autentică şi obligatorie ea
poate fi contextualaă sau ex intervallo cînd îi este posterioară.
- Interpretarea doctrinară este dată de către specialişti reputaţi în domeniu sau personalităţi notorii
adică consacrate deja ştiinţei, autenticitatea şi prestigiul ei derivind din valoarea intrinsecă a lucrarilor şi
monografiilor de valoare. In vechime operile jurisconsultilor indeplineau un rol atît de important, încît erau
considerate surse (izvoare) de drept.
- Interpretarea judiciară o formează jurisprudentă sau practica juridică în domeniu şi nu are autencitate
decît în cazul în care a provoca şi cînd soluţia juridică capătă puterea de lucru judecat în anumite cazuri îşi
dobîndesc în anumite cazuri tipice, prestigiul lor model aplicabil (mutatis, mutandis),fără a se ajunge la o
anchiloză.
Prestigiul cel mai înalt îl poartă soluţiile Curţii Supreme de Justiţie iar al celorlalte instanţe îsi păstrează
independenţa, valoarea cu activitate sporită, reprezentînd funcţia vădită de a uniformiza şi promova
uniformitatea unor interpretari fără a fi izvoare de drept, asemănările nu sînt identice.(n.g.)
6.3. Rezultatele şi limitele interpretării.
Legea exprimă exact atît cît a voit sa expună legiuitorul (lex dixit quam voluit) ceea ce se referă la
interpretarea declarativă.
Daca legiuitorul a dorit să expună mai mult decît rezultă din felul cum s-a exprimat (lex dixit minus quam
voluit) atunci ne aflăm în prezenţa interpretării extensive cu nuanţele şi aspectele acesteia. Legile penale, care se
referă la faptul cînd legiuitorul a vrut să spună mai puţin sau mai concis decît ceea ce a exprimat întradevar ne
aflăm în prezenţa interpretării restrictive (lex dixit plus quam voluit).
Regula generala referitoare la legile penale se referă la faptul, că acestea sunt de strictă interpretare (poenalia
sunt strictissimae interpretionis) şi întelesul lor nu poate fi extins prin interpretare excesivă.
Operatia interpretarii este lamurirea şi explicarea sensului adevărat, astfel ca CSJ prin deciziile secţiei penale,
deciziei date în plen contribuie la uniformizarea şi unificarea interpretării şi aplicării legii penale.
Deseori la interpretare legii se folosesc şi elemente dinafara textului legii, care cu ajutorul logicii ajută la
aflarea sensului legii. Cauza legii mai este denumită uneori şi ocazia legii (ocasio legis), adică situaţiile, care au
precedat imediat edictarea legii. Alteori se vorbeste de motivul legii, adică cerinţele interesele care au motivat,
justificat apariţia legii, un element ajutător la interpretarea raţionala a legii, adică elementul care arată ce a
urmărit legiuitorul prin lege. De regula la exprimarea de motive a legii se arată şi scopul pe care l-a urmărit
legiuitorul. Un alt element în raţiunea interpretarii legii este (ratio legis ), adică rostul legii sau menirea şi
funcţiile pe care trebuie să le implinească legea. Un nou aspect de interpretare limitativă a legii o formează
spiritul legii (spiritus lex) şi care presupune orientarea generală a legii, principiile generale, care o străbat şi care
rezultă din scopurile şi răţiunea legii82
.
Sinteză asupra capitolului
Dezvăluind conţinutul şi esenţa principiilor de aplicare a legii penale naţionale, în încheierea capitolului dat
concluzionăm că spaţiul şi timpul sunt acele elemente de relaţie, în raport cu care legea penală capătă
aplicaţiune (devine activă), şi care-i delimitează în mod firesc şi inevitabil puterea şi câmpul de aplicare.
Astfel, cercetând dimensiunea spaţială de acţiune a legii penale, menţionăm faptul că legea naţională are un
caracter strict teritorial, ea răsfrângându-şi autoritatea asupra teritoriului ţării noastre. Însă în interesul asigurării
81 Narcis Giurgiu, «Infracţiunea», Ed.»GAMA», Iaşi 1994, p.51 82 Ion Oancea, ―Tratat de drept penal‖, (p.generală), Ed.‖ALL‖ 1996, p.64.
44
şi dezvoltării unor fructuoase relaţii de colaborare în plan poietic, economic şi cultural, precum şi în interesul
cooperării pe plan internaţional în lupta contra criminalităţii, legiuitorul i-a stabilit unele restricţii şi facilităţi cu
privire la puterea sa de aplicare în raport cu spaţiul.
Cât priveşte aplicarea legii penale în raport cu timpul, vom spune că regula generală de acţiune a legii în
timp constă în aplicarea numai a legii ce se află în vigoare. În fiecare moment cât această lege se află în vigoare,
organele de anchetă şi instanţele de judecată trebuie să se conducă numai de prevederile acestei legi, deoarece
nu pot exista concomitent două legi ce ar reglementa unele şi aceleaşi relaţii, care ar califica şi ar stabili
pedeapsa pentru una şi aceeaşi faptă infracţională. Faţă de fiecare infracţiune săvârşită în perioada de timp în
care o lege este activă, instanţa de judecată trebuie să aplice anume această lege.
Tot în baza acestei reguli, faţă de infracţiunea săvârşită până la intrarea în vigoare a noii legi penale,de care
se conduce la moment instanţa de judecată, trebuie să se aplice legea care era în vigoare la momentul săvârşirii
infracţiunii.Astfel se primeşte că în timpul de acţiune a noii legi penale, instanţa de judecată o aplică pe cea
veche, ieşită deja din vigoare (acest fapt fiind posibil numai în cazurile când legea nouă este mai dură decât cea
veche), ca urmare a voinţei legiuitorului ce se exprimă în formă de normă conflictuală. Astfel de aplicare a legii
penale se numeşte supravieţuirea legii penale sau ultraactivitate.
În sfârşit, în calitate de excepţie de la regula generală, faţă de fapta social periculoasă ce a fost săvârşită în
timpul de acţiune a vechii legi , se poate aplica noua lege (care este mai blândă ), astfel de acţiune a legii penale
fiind denumită – acţiunea retroactivă a legii penale.
II. Plan de seminar
1) Definiţia legii penale.
2) Tipurile de legi penale.
3) Structura legii penale.
4) Ce presupune legea mai blândă?
5) Care lege este mai blândă: legea care prevede închisoare pe un termen de la 3 la 8 ani sau legea
care prevede închisoare pe un termen de la 4 la 7 ani?
6) Definiţi noţiunea de teritoriu.
7) Ce presupune principiul cetăţeniei şi principiul teritorialităţii în cazul aplicării legii penale în
spaţiu?
8) Modalităţi de dispoziţii?
9) Modalităţi de sancţiuni?
10) Raportul dintre articol al legii penale şi normă juridico-penală?
11) În ce constă specificul principiului teritorialităţii şi cetăţeniei?
12) Ce înţelegeţi sub acţiunea legii în timp?
13) Cine se bucură (profită) de imunitate diplomatică?
14) Cum se aplică legea penală faţă de persoanele care au comis infracţiuni după hotarele Republicii
Moldova?
15) Care este procedura de intrare în vigoare a legii penale?
16) Cum înţelegeţi afirmaţia la momentul săvârşirii infracţiunii?
17) Ce lege are efect retroactiv?
18) În ce constă esenţa legii care atenuează şi care agravează pedeapsa?
19) Ce înţelegeţi sub situaţiile contradictorii ale legii penale?
ANEXE
Articolul 8. Acţiunea legii penale în timp
Caracterul infracţional al faptei şi pedeapsa pentru aceasta se stabilesc de legea penală în vigoare la momentul
săvîrşirii faptei.
Articolul 9. Timpul săvîrşirii faptei
Timpul săvîrşirii faptei se consideră timpul cînd a fost săvîrşită acţiunea (inacţiunea) prejudiciabilă, indiferent
de timpul survenirii urmărilor..
Articolul 10. Efectul retroactiv al legii penale
(1) Legea penală care înlătură caracterul infracţional al faptei, care uşurează pedeapsa ori, în alt mod,
ameliorează situaţia persoanei ce a comis infracţiunea are efect retroactiv, adică se extinde asupra persoanelor
care au săvîrşit faptele respective pînă la intrarea în vigoare a acestei legi, inclusiv asupra persoanelor care
execută pedeapsa ori care au executat pedeapsa, dar au antecedente penale.
(2) Legea penală care înăspreşte pedeapsa sau înrăutăţeşte situaţia persoanei vinovate de săvîrşirea unei
infracţiuni nu are efect retroactiv.
Soluţionaţi şi argumentaţi speţa
45
1.Maricelo, cetăţean italian, aflat în excursie în ţara noastră, conducând neatent autoturismul proprietatea sa,
a produs un accident de circulaţie în care a fost ucis cetăţeanul german Kohn, aflat şi el ca turist în ţara noastră.
Să se arate dacă fapta cade sub incidenţa legii noastre penale?
2.Ţurcanu, aflându-se în calitate de turist în Turcia, cu autoturismul propriu, a încălcat regulile de circulaţie,
şi ca rezultat a fost lovit un cetăţean străin, cauzându-i leziuni corporale grave. Pentru fapta sa Ţurcanu a fost
tras la răspundere şi pedepsit în baza legii Turciei.
Cum se rezolvă problema tragerii la răspundere penală a cetăţenilor R.Moldova care au săvârşit
infracţiuni peste hotare? Poate fi Ţurcanu supus răspunderii penale după legile Turciei?
3.Martin a fost prins la frontieră cu 5 saci de ardei graşi în valoare de 1000lei, aduşi din Ucraina în
octombrie 1999. El a fost supus răspunderii penale pentru infracţiunea de contrabandă. În timpul judecăţii, au
fost introduse modificări ale dispoziţiei art.75, unde contrabandă era socotită trecerea bunurilor, obiectelor,
mărfurilor, ce depăşesc suma de 9000 lei.
Se va aplica faţă de Martin legea nouă? Când legea nouă are efect retroactiv?
4.Savin care locuia într-un sat la frontiera R.Moldovei cu Ucraina, a tras cu arma din grădina sa un foc într-
un cetăţean de pe teritoriul Ucrainei şi l-a omorât.
Apreciaţi locul săvârşirii infracţiunii şi legea cărei ţări poate fi aplicată pentru această infracţiune?
5.Pe o navă militară a R.Moldova, care se afla în vizită oficială într-un port militar în Bulgaria, marinarul
Dante a săvârşit un furt.
Care este locul săvârşirii infracţiunii şi legea cărei ţări poate fi aplicată pentru această infracţiune?
6. Leon, membru al personalului diplomatic al unei ambasade la Chişinău, conducând neatent un autoturism
pe şoseaua Bălţi-Chişinău, a comis un accident de circulaţie în urma căruia victima Inoi a suferit o vătămare
gravă a integrităţii corporale.
Poate fi tras la răspundere penală conform legii noastre Leon?
Literatura recomandată:
1. Codul penal al Republicii Moldova din 2002. M.O. 13.09.2002
2. S.Botnaru A.Şavca ş.a. - Dr.Penal, partea generală,Chişinău 2005, Ed. pag.44-81
3. Drept penal. Partea generală. Sub redacţia lui Borodac A. – Chişinău, 1994, p.4 – 21.
4. Bulai Costică. Drept penal. Partea generală. Bucureşti, 2001, p.2 – 14. Orice altă ediţie
românească.
5. Российское уголовное право. Общая часть. Под ред. В.Н. Кудрявцева и А.В. Наумова,
Москва, 1997, с.3 – 33. Orice altă ediţie rusească.
6. Barbîneagră A. Berliba V., Gurschi C. HolbanV. Popovici T. Ulianovschi Gh. Ulianovschi
X., Ursu N., Codul penal comentat şi adnotat, Ed. Cartier Juridic, Chişinău, 2005, pag. 21-26.
7. Codul penal al Republicii Moldova. -18 aprilie 2002. –nr.985-XV;
8. C.Bulai, Drept penal român. Partea generală. Vol.I, Bucureşti, 1992;
9. Augustin Ungureanu, Drept penal român. Partea generală. Bucureşti, 1995;
10. I.Oancea, Curs de drept penal general, Vol.I-III, Bucureşti, 1954;
11. A.Borodac, Drept penal. Partea generală. Chişinău, 1994.
12. A.Borodac, Drept penal. Calificarea infracţiunilor. Chişinău, 1996, pag.5-29;
13. И.Брайнин, Уголовный закон и его применение, Москва, 1967г.;
14. Н.Дурманов, Советский уголовный закон, МГУ, 1967 г.;
15. А.Наумов, Применение уголовно-правовых норм, Волгоград, 1973 г.;
16. А.Шляпочников, Толкование уголовного закона, Москва, 1960г;
17. Я.М.Брайнин, Уголовная ответственность и ее основания в уголовном праве, Москва,
1967 г.;
18. Курс советского уголовного права. Часть общая. Т.1, Л.1968 г.
46
Capitolul 3.Noţiunea de infracţiune
Scopul lecţiei: iniţierea în noţiuni generale a problemei vizând importanţa şi necesitatea studierii
infracţiunii, delimitarea acestei instituţii a dreptului penal de infracţiune de componenţa de infracţiune,
transmiterea unor informaţii suplimentare referitor la problema vizată.
Subiecte:
§1.Noţiunea infracţiunii.
§2.Semnele infracţiunii:
§3.Clasificarea infracţiunilor;
§1.Noţiunea infracţiunii.
Noţiunea de infracţiune, esenţa ei socială şi semnele juridice care o caracterizează ocupă locul centarl în
cursul dreptului penal83
. Infracţiunea, în sensul ei cel mai larg este un act de conduită exterioară a omului, care
din cauza tulburării pe care o produce ordinii de drept este supusă represiuniii penale.
Infracţiunea, ca fenomen negativ, poate fi privită din mai multe puncte de vedere. Astfel, în plan material –
obiectiv – infracţiunea se exprimă întotdeauna printr-un act de conduită exterioară a omului, de natură a produce
modificări în lumea înconjurătoare; în plan uman – ea reprezintă o exteriorizare a personalităţii infractorului; în
plan social – se manifestă ca o reacţie negativă antisocială aptă de a pune în pericol sau a leza valorile ei şi
condiţiile de existenţă ale societăţii; în plan moral – infracţiunea presupune întotdeauna o negare a regulilor de
comportare general admise de majoritatea celorlalţe membri ai societăţii, iar în plan juridico – penal – ea
reprezintă o încălcare a ordinii de drept penale.
Orice infracţiune mai întîi de toate este o faptă socială şi exprimă o anumită poziţie a faptului faţă de
rînduielile sociale.
Ca fenomen social, noţiunea de infracţiune evoluează ca şi noţiunea de moralitate. Chestiunea de a se şti
dacă o anumită acţiune sau inacţiune inconvensabilă trebuie să fie considerată infracţiune, deci reprimată şi în ce
măsură, depinde în mod esenţial de aprecierea pe care majoritatea membrilor societăţii o dă, în diverse perioade
ale dezvoltării sociale, feluritelor fapte ce se produc în viaţa colectivităţilor. În fiecare epocă şi în fiecare ţară,
statul are o concepţie particulară despre condiţiile fundamentale ale vieţii sociale, despre importanţa, mai mare
sau mai redusă, a unor valori sociale, ca urmare consideră un anumit număr de reguli de conduită ca absolut
necesare pentru existenţa societăţii, şi, determină în cuprinsul legii penale, faptele pe care le impune cetăţenilor,
sub ameninţarea unei pedepse.
Ca fenomen juridic, infracţiunea este o faptă acţiune sau inacţiune, imputabilă autorului sau, prevăzută de
legea penală şi sancţionată cu o pedeapsă. Ceea ce caracterizează infracţiunea ca fenomen juridic este, pe de o
parte, incriminarea – adică proclamarea unei acţiunisau inacţiuni socialmente aeconvinabile ca infracţiune – şi,
pe de altă parte, prevederea, în lege, a unei pedepse pentru săvârşirea ei.
Legiuitorul nostru a definit infracţiunea prin dispoziţia înscrisă în art. 14 al.1, în sensul că, „este o faptă
(acţiune sau inacţiune) prejudiciabilă prevăzută de legea penală şi săvârşită cu vinocăţie‖. Prin definirea
infracţiunii sunt scoase în evidenţă aspectele material – social (faptă prejudiciabilă), uman – moral (fapta comisă
cu vinovăţie) şi juridic (fapta prevăzută de legea penală).
În viaţa socială se pot săvârşi fapte care vatămează sau pun în pericol interesele membrilor ei, fie că aceste
interese aparţin tuturor, adică colectivităţii în ansamblu, fie că ele aparţin numai unora dintre ei. Toate aceste
fapte, întrucât tulbură ordinea socială, sunt antisociale, însă nu pot fi caracterizate ca infracţiuni decât în măsura
în care sunt incriminate prin legea penală şi sancţionate cu o pedeapsă.
Infracţiunea este, în general, privită, în teoria dreptului penal şi în diferite legislaţii din două puncte de
vedere:
- ca fenomen social;
- ca fenomen juridic.
Orice infracţiune este o faptă socială, pe de o parte, datorită materialităţii şi rezonanţei sociale- tulbură
ordinea socială, iar, pe de altă parte, exprimă o anumită poziţie a făptuitorului faţă de societate, fiind, cu alte
cuvinte, un act de conduită socială.
Considerarea infracţiunii ca fenomen juridic, făcându-se abstracţie de caracterul său social, conduce, în mod
necesar, la o definiţie formală a infracţiunii, pentru că aceasta reflectă, în mod exclusiv, evidenţierea juridică a
faptei penale (incriminarea şi pedeapsa), iar nu conţinutul său real (atingerea adusă unor valori sociale ocrotite
de lege).
83 I.Macari, Drept penal. Partea generală. Chişinău, paj.54
47
În contrast cu definiţiile formale ale infracţiunii, Codul Penal al RM în vigoare, pornind de la caracterul
social al faptelor penale,dă o definiţie materială, în care, fără a se omite aspectul juridic, accentul este pus pe
pericolul infracţiunii, adică pe atitudinea unei conduite umane de a vătăma sau de a pune în pericol valori
esenţiale ale vieţii esenţiale84
.
În articolul corespunzător din Codul Penal al RM infracţiunea se defineşte ca fiind fapta care prezintă pericol
social, săvârşită cu vinovăţie şi prevăzută de legea penală85
.
După cum prevăd articolele corespunzătore ale Codului Penal al RM,o faptă devine infracţiune în cazul, în
care întruneşte anumite trăsături, are anumite caracteristici bine reliefate ca să prezinte pericol social, este
săvârşită cu vinovăţie, este prevăzută de legea penală şi este susceptibilă de pedeapsă penală.
Aceste trăsături sunt comune tuturor infracţiunilor şi se deosebesc de alte forme de ilicit86
. Conform
prevederilor Codului Penal, infracţiunea este singurul temei al răspunderii penale (art.3 alin.1şi 2 al Codului
Penal). Este, aşadar, necesară analiza noţiunii de infracţiune, datorită consecinţelor deosebite din punct de
vedere al săvârşirii unei asemenea fapte; intervenirea răspunderii penale ce constituie forma cea mai gravă a
răspunderii juridice.
Din textul art.14.alin.2 alin.1 vedem că fapta trebuie să prezinte pericol social cuvenit. Infracţiunile sunt
fapte ce prezintă un astfel de pericol social şi, în cazul lor,constrângerea juridică trebuie să constea într-o
sancţiune penală.
Iată de ce, în dispoziţia din art.14 alin1. al Codului Penal al RM, s-a prevăzut că o trăsătură esenţială a
infracţiunii este pericolul social pe care îl reprezintă fapta.
Fapta trebuie să fie prevăzută de legea penală. O faptă nu poate avea caracterizare juridică, dacă nu este
prevăzută de legea penală, dacă nu este incriminată prin lege şi conform principiului legalităţii incriminării şi al
pedepsei. Legal incriminată este, prin urmare, acea faptă,căreia i s-a atribuit pe cale de lege caracterul de faptă
penală, de infracţiune.
Fapta trebuie să fie săvârşită cu vinovăţie. Pentru ca un act, o activitate, o manifestare să fie faptă relevantă
pentru legea penală, nu este suficient numai ca ea să fi fost material săvârşită de către un om, ci mai este necesar
ca ea să poată fi atribuită acestuia, adică să fie a lui, să fi fost voită de el. Prin urmare, ceea ce leagă un act, o
activitate este autorul lor material, este voinţa acestuia; voinţa însă este privită ca existentă, ca producătoare de
consecinţe penale numai atunci când s-a manifestat liber, iar manifestarea liberă nu este posibilă fără o
manifestare de conştiinţă. Fapta, presupusă a fi susceptibilă de a constitui o infracţiune în sensul legii penale,
trebuie să fie săvârşită cu voinţă şi conştiinţă, cu vinovăţie.
De aceea, dispoziţia din art.3.alin1şi alin2 al Codului Penal al RM prevede ca trăsătură esenţială a
infracţiunii, ca fapta să fie săvârşită cu vinovăţie87
.
Deosebirea limită dintre infracţiune şi alte încălcări de lege se observă prin prezenţa a trei elemente ale
faptei:gradul pericolului social, caracterul ilegalităţii,consecinţele juridice.
§2.Semnele infracţiunii.
Din examinarea conceptului de infracţiune rezultă că fiecare infracţiune prevăzută de legea penală, pentru a
considerată ca atare, trebuie să întrunească trei trăsături esenţiale:
Fapta penală să fie prejudiciabilă;
Fapta penală să fie prevăzută de legea penală;
Fapta penală să fie săvârşită cu vinovăţie.
o Prejudiciabilitatea faptei penale.
Importanţa periculozităţii sociale, ca principală trăsătură distinctivă a infracţiunii, este dată de împrejurarea
că numai datorită existenţei şi intervenţiei ei negative fapta umană pe care o marchează dovedeşte aptitudinea de
a tulbura viaţa socială, lezînd sau punînd în pericol ansamblul de valori spirituale, morale, juridice şi materiale
etc., care constituie şi asigură o normală desfăşurare a relaţiilor sociale.88
Pericolul social la infracţiuni este foarte dinamic şi variat. El este determinat de două subcategorii de factori
– criminologici (cauzele şi condiţiile criminalităţii, eficacitatea profilaxiei) şi politico-penali (direcţiile luptei cu
criminalitatea, particularităţile legislaţiei penale). Pentru a ne imagina acest proces este suficient compararea
Codului Penal al Republicii Moldova din 1961 cu toate modificările şi completările ulterioare introduce şi
Codul Penal actual „legislaţia penală a ultimelor decenii pentru a observa modificarea legislaţiei, ce oglindeşte
schimbările serioase din domeniul criminalităţii, cauzele ei, deasemenea cotiturile politicii penale.‖
84 V.Dobrinoiu – ―Drept penal parte generală‖, 1992, p.69 85 Şi alte legislaţii penale definesc infracţiunea ca act socialmente periculos, săvârşit cu vinovăţie şi pedepsit de lege (Ivanov Nenov, ―Resul de
science criminalle et de droit penale‖, Tome XXV 1-2 ’70, p15) 86 Ion Oancea – ―Tratat de drept penal, parte generală‖, p.83 87 Explicaţii teoretice ale codului penal român (parte generală) V.Dobrinoiu ş.a. 1969, p.106 88 N. Giurgiu, op.cit., p.120
48
În ştiinţa dreptului penal9 se face distincţie între pericolul social abstract (generic) al unei infracţiuni şi
pericolul social concret.
Pericolul social generic sau abstract este evaluat în mod abstract de însăşi legiuitorul penal, care determină
sfera de periculozitate în care s-ar putea înscrie infracţiunile concrete, prin stabilirea unui regim de represiune
indicîndu-se minimul şi maximul posibil de sancţionare.
Pericolul social concret este determinat de fapta concretă, de persoana concretă a infractorului şi de
împrejurările în care acesta s-a comis.
2. FAPTA SĂ FIE PREVĂZUTĂ DE LEGEA PENALĂ (ILEGALITAEA PENALĂ)
Acţiunea prejudiciabilă nu poate fi calificată ca infracţiune, dacă în momentul săvîrşirii ei ea n-a fost
prevăzută de legea penală, adică ea n-a fost ilegală. Fapta care prezintă pericol social este prevăzută atît în
partea generală a Codului Penal – în care se defineşte infracţiunea, sunt prevăzute pedepsele şi celelalte măsuri
penale, precum şi limitele lor generale, cît şi în partea specială a acestuia unde se defineşte fiecare infracţiune în
parte şi se prevede categoria pedepsei, precum şi limitele ei speciale.
Ilegalitatea este un semn al infracţiunii, care nu poate fi studiat aparte de pericolul social al faptei.
Calificarea faptei ca infracţiune este prerogativa legislatorului. Numai legislatorul este în drept să scoată în
evidenţă din totalitatea de acţiuni care sunt săvîrşite de persoane acele acţiuni care sunt cele mai periculoase şi
să le treacă în categoria de infracţiuni.10
Astfel, nu există infracţiune, dacă despre aceasta nu este indicat în legea
penală.
3. FAPTA PENALĂ SĂ FIE SĂVÎRŞITĂ CU VINOVĂŢIE
Fapta prejudiciabilă şi ilegală este calificată infracţiune umai atunci cînd ea este săvîrşită cu vinovăţie, adică
intenţionat sau din imprudenţă. Prin urmare, pentru existenţa infracţiunii nu este suficientă numai săvîrşirea unei
fapte care să lezeze sau să pună în pericol valorile ocrotite de legea penală, ci mai este necesar ca fapta
respectivă să exprime starea de antisociabilitate specifică a persoanei, să-i fie ineputabilă sub aspectul implicării
unei atitudini psihice vinovate, adică de natură a pune în evidenţă conştiinţa şi vionţa săvîrşirii faptei ce prezintă
pericol social şi asumarea urmărilor acesteia.
De aici rezultă, că fiecare infracţiune în mod obligatoriu conţine un element moral, posibilitatea săvîrşirii
unei infracţiuni şi a naşterii răspunderii penale numai în temeiul unei fapte materiale fiind exclusă în dreptul
penal.
§3.Clasificarea infracţiunilor;
Clasificarea infracţiunilor înseamnă divizarea acestora în diferite grupe în funcţie de diverse criterii. La
baza clasificării infracţiunilor pote fi pus criteriul caracterului şi gradului pericolului social sau un element al
componenţei infracţiunii.13
()
După elementul vinovăţiei infracţiunilor sînt intenţionate şi săvîrşite din imprudenţă, după obiectul
atentării infracţiunile sînt unite în grupe mari, incluse î capitolele părţii speciale a Codului Penal.
Principalul criteriu de clşasificare a infracţiunilor în mai multe grupe îl constituie gradul şi caracterul
prejudiciabil al faptei (art.16 al 1 C.P.). După aceste criterii infracţiunile se împart în următoarele categorii:
infracţiuni neînsemnate, mai puţin grave, grave, deosebit de grave şi excepţionale de grave. Clasificarea
infracţiunii într-o categorie sau alta implică diferite urmări juridice pentru vinovat. Acest lucru influenţiază,
de exemplu asupra momentului cîd trebuie rezolvată chetiunea privind tipul de răspundere (penală,
administrativă, delictuală etc.), asupra stabilirii regimului de executare a pedepsei, asupra posibilităţii de a
recunoaşte persoana condamnată ca recidivest ş.a.
PLAN DE SEMINAR
1. Criminalizarea şi decriminalizarea faptelor prejudiciabile.
2. Noţiunea şi trăsăturile criminalităţii.
3. În ce constă caracterul material al noţiunii de infracţiune în legea penală?
4. În ce constă gradul prejudiciabil al faptei infracţionale?
5. Numiţi trăsăturile esenţiale ale infracţiunii.
6. Daţi noţiunea infracţiunilor uşoare, mai puţin grave, grave, deosebit de grave şi excepţional de grave.
7. Numiţi temeiurile generale şi speciale de criminalizare a faptelor prejudiciabile.
8. Ce presupune infracţiunea?
9. Din ce reiese gradul prejudiciabil al unei infracţiuni?
10. Ce presupune ilegalitatea penală? Este admisă aplicarea principiului analogiei în procesul aplicării
normelor juridice penale?
11. Ce presupune vinovăţia?
9 N.Giurgiu, po.cit., pag.121-122. 10 S.Macari, op.cit., pag.58.
49
12. Cum determinaţi pasibilitatea de pedeapsă penală?
13. Ce tipuri de infracţiuni sunt cunoscute reieşind din normele juridice penale?
14. Ce semne delimitează infracţiunea de alte încălcări de lege (contravenţii administrative, delicte civile,
abateri disciplinare)?
Literatura recomandată
1. Codul penal al Republicii Moldova din 2002.
2. Drept penal. Partea generală. Sub redacţia lui Borodac A. – Chişinău, 1994, p.45 – 59.
3. Bulai Costică. Drept penal. Partea generală. Bucureşti, 2001, p.146 –217. Orice altă ediţie
românească.
4. Российское уголовное право. Общая часть. Под ред. Кудрявцева В.Н. и Наумова А.В. –
Москва, 1997, с.37 – 84. Orice altă ediţie rusească.
5. Кузнецова Н.Ф., Преступление и преступность. – Москва, 1969.
6. Antoniu Gheorghe. Vinovăţia penală. – Bucureşti, 1995.
7. Barbîneagră A. Berliba V., Gurschi C. HolbanV. Popovici T. Ulianovschi Gh. Ulianovschi X.,
Ursu N., Codul penal comentat şi adnotat, Ed. Cartier Juridic, Chişinău, 2005, pag. 43-50
SPEŢE:
1.Ionescu, după ce a luat hotărârea de a avea raport sexual cu numita Ana, a încercat fără să folosească
constrângerea, să aibă un astfel de raport, însă faţă de riposta violentă a victimei, dându-şi seama de opunerea
acesteia, a abandonat hotărârea luată.
Să se arate dacă fapta lui Ionescu, prezintă caracter prejudiciabil?
2.Vlad,purtând ură poliţistului Andronache, care-l reţinuse pentru huşlilganism, a hotărât să se răzbune.
Seara, când Andronache se întorcea de la serviciu, Vlad la atacat, i-a produs trei lovituri de topor, în cap, în
urma cărăra Andronache a decedat.
Este prevăzută fapta, de legea penală şi ce fel de faptă este?
3.Vasilescu, a fost prins în flagrant delict de complicitate la furt. Încercând să fugă, Vasilescu, a pornit în
viteză cu autoturismul proprietate personală, de care a reuşit totuşi să se agaţe, căţărându-se pe portbagajul
maşinii, unul dintre urmăritori. Vasilescu a continuat să conducă astfel autoturismul până când a fost prins de
organele de poliţie. Întrucât până în momentul prinderii sale, inculpatul nu a cauzat persoanei respective nici o
vătămare să se arate:
Dacă prezintă pericol acţiunile săvârşite?
4.Petrache, în urma unei certe cu vecinul său, Cosma, a aruncat cu o piatră peste gard, în direcţia victimei,
lovind-o în cap. Datorită loviturii victima a căzut la pământ în stare de nesimţire. Fiind transportată la spital,
victima a rămas internată până a doua zi dimineaţa când fără a i se face externarea a plecat din proprie iniţiativă.
După două zile, victima s-a simţit rău, datorită infecţiei survenite, şi a fost reinternată în spital unde, cu toate
îngrijirile medicale acordate, a decedat peste 10 zile.Din raportul medico-legal rezultă că între plaga epicraniană
produsă şi moartea există legătură de cauzalitate.
Este fapta săvârşită cu vinovăţie şi prevăzută de legea penală?.
5.Maria a pătruns, după lăsarea întunericului, în incinta secţiei depozitare, luînd dintr-o remorcă 4 saci cu orz
cântărind 103 kg, în valoare de 225 lei, pe care i-a transportat pe rând la domiciliu. Instanţa de judecată a
considerat fapta ca neprejudiciabilă, aplicându-i inculpatei sancţiune administrativă a amenzii. Instanţa a avut în
vedere că inculpata are 5 copii minori la întreţinere, că a recunoscut şi regretat fapta săvârşită, nu are
antecedente penale, iar prejudiciul a fost acoperit prin restituirea întregii cantităţi de orz.
Să se arate dacă fapta are caracter prejudiciabil, şi dacă este pasibilă de pedeapsă penală?
50
Capitolul 4. Componența de infracțiune
Scopul lecţiei:
iniţierea în noţiuni generale a problemei vizând importanţa şi necesitatea studierii conţinutului normativ al
infracţiunii, delimitarea acestei instituţii a dreptului penal de infracţiune şi norma juridico-penală, transmiterea
unor informaţii suplimentare referitor la problema vizată.
Subiecte:
§1.Noţiunea şi importanţa conţinutului normativ (componenţei) de infracţiune;
§2.Elementele şi semnele componenţei de infracţiune;
§3.Modalităţi ale componenţelor de infracţiune.
§1.Noţiunea şi importanţa conţinutului normativ (componenţei) de infracţiune;
În art. 52 este formulată noţiunea respectivă: „Componenţa de infracţiune se consideră o totalitate de semne
(trăsături) obiective şi subiective, stabilite de legea penală, ce califică o faptă prejudiciabilă drept infracţiune
concretă. Ea este baza juridică pentru calificarea infracţiunii potrivit unui articol concret al C.P‖.
În teoria dreptului penal, de regulă, componenţa de infracţiune este definită ca un sistem de elemente şi
semne obiective şi subiective, stabilite de legea penală, ce califică o faptă socialmente periculoasă drept
infracţiune concretă1.
Aşadar, componenţa infracţiunii constituie o construcţie logică ce ne oferă posibilitatea de a stabili dacă
fapta săvârşită reprezintă sau nu o infracţiune.
După descrierea componenţei faptei social-periculoase în norma penală, ea devine componenţă de
infracţiune.
Fiecare componenţă de infracţiune descrisă în lege constituie un ansamblu, o totalitate de trăsături
caracteristice doar unei anumite infracţiuni. Nu pot exista două componenţe absolut asemănătoare.
Absenţa cel puţin a unuia dintre aceste semne face imposibilă tragerea la răspundere penală a persoanei şi
calificarea faptei săvârşite drept infracţiune. Aceste semne sunt considerate suficiente din motivul că, odată
demonstrate, identificate şi evidenţiate, nu mai e nevoie de a stabili şi semne suplimentare pentru a trage la
răspundere penală persoana dată.
Importanţa componenţei de infracţiune constă, în primul rând, în faptul că anume ea serveşte drept indice al
gradului de pericol social al faptei, permiţându-ne totodată a caracteriza ultima drept infracţiune. Componenţa
de infracţiune ne permite să stabilim modalitatea, gradul de pericol social şi limitele pedepsei penale.
2.Construcţia componenţei de infracţiune
Semnele componenţei de infracţiune constau din trăsături concrete, specifice, calităţi inerente fiecărui
element al componenţei de infracţiune, cu alte cuvinte, ele prezintă caracteristica acestor elemente. Celor patru
elemente (laturi) ale infracţiunii le corespund, respectiv, patru grupuri de semne ale componenţei de infracţiune
ce le caracterizează.
Astfel, noţiunile de element şi semn nu sunt identice.
După conţinutul lor elementele şi semnele componenţei de infracţiune pot fi subîmpărţite în obiective şi
subiective.
O caracterizare detaliată a fiecărui grup de semne ale componenţei de infracţiune va fi prezentată mai jos.
Teoria dreptului penal distinge două grupuri de semne ale componenţei de infracţiune: principale şi
secundare.
Semnele principale sunt acele care se referă absolut la toate componenţele de infracţiune fără nici o excepţie.
Şi anume: obiectul, fapta (acţiunea sau inacţiunea), vârsta, responsabilitatea, forma vinovăţiei (intenţia sau
imprudenţa). La componenţele materiale se referă şi consecinţele infracţionale, precum şi raportul cauzal dintre
fapta săvârşită şi consecinţele survenite.
Semnele secundare sunt acele care sunt indicate suplimentar de legislator la descrierea unor componenţe de
infracţiune concrete, în Partea specială a C.P. Ele vizează locul, timpul, metodele, împrejurările săvârşirii
infracţiunii, precum şi particularităţile subiectului special. Toate aceste trăsături, din punct de vedere general, nu
influenţează într-un mod deosebit caracterul şi gradul de pericol social al faptei săvârşite. Dar în unele cazuri
aceste semne devin obligatorii pentru componenţa de infracţiune şi fără de ele infracţiunea nu poate fi
concepută.
§2.Elementele şi semnele componenţei de infracţiune;
51
Obiectul infracţiunii Noţiunea de obiect al infracţiunii. Relaţiile sociale ca obiect al infracţiunii. Importanţa obiectului
infracţiunii pentru aprecierea mărimii gradului prejudiciabil al infracţiunii.
Categorii de obiecte ale infracţiunii. Obiectul juridic şi obiectul material al infracţiunii. Condiţii privitoare
la existenţa obiectului infracţiunii.
Obiectul juridic al infracţiunii. Noţiunea obiectului juridic al infracţiunii. Obiectul juridic general (comun)
al infracţiunii. Obiectul juridic generic (de grup). Obiectul juridic nemijlocit (specific, individual) de bază şi
obiectul juridic nemijlocit suplimentar al infracţiunii. Infracţiuni cu două obiecte juridice nemijlocite de bază ale
infracţiunii.
Obiectul material al infracţiunii. Obiect material ca o entitate materială (un obiect, un animal, corpul
persoanei). Deosebirea dintre obiectul material şi mijloacele comiterii infracţiunii.
PLAN DE CURS
1. Noţiunea de obiect al infracţiunii
În fiecare societate există diverse relaţii între stat şi cetăţeni, între diferite instituţii, organizaţii şi
întreprinderi. Toate aceste relaţii sunt ocrotite de legea penală.
Relaţiile sociale reprezintă raporturile dintre membrii societăţii, atitudinea lor faţă de anumite valori sociale.
Aceste relaţii cuprind următoarele elemente: subiecţii relaţiilor sociale (participanţii), drepturile şi obligaţiunile
lor, evenimentele sau circumstanţele care generează aceste relaţii.
Infractorul, prin fapta sa (acţiune sau inacţiune) socialmente periculoasă, pricinuieşte o daună concretă
societăţii şi, în acelaşi timp, relaţiilor sociale ocrotite de legea penală. Toate relaţiile sociale ocrotite de legea
penală la care atentează subiectul constituie, în teoria şi practica dreptului penal, obiectul infracţiunii.
Ca acţiunea (inacţiunea) persoanei ca să fie considerată periculoasă pentru societate, ea trebuie să lezeze sau
să se încerce lezarea uneia din valorile ocrotite prin normele dreptului penal şi indicate în art. 2 .P., acestea
reprezintă o importanţă atât de mare încât sunt prevăzute chiar la începutul Codului, constituind scopul legii
penale. Ori norma juridică – inclusiv norma de drept penal – prevede orice prejudicii, inclusiv şi cele cauzate
relaţiilor sociale reglementate prin ea.
Fiecare infracţiune atentează în realitate la o valoare socială concretă reglementată de legea penală. În
societate nu există infracţiuni fără obiect de atentare. Stabilirea justă a obiectului infracţiunii prezintă
importanţă pentru a determina conţinutul infracţiunii date, pentru calificarea corectă şi aplicarea unei pedepse
adecvate.
Precizarea obiectului prezintă importanţă la stabilirea existenţei infracţiunii, deoarece aceasta nu poate fi
considerată ca atare dacă acţiunea (inacţiunea) nu a atins vreuna din valorile apărate de normele dreptului penal,
adică lipseşte pericolul social pentru ele.
Acţiunea (inacţiunea) infracţională poate fi exprimată prin cauzarea unei daune considerabile subiecţilor
relaţiilor sociale, din care fac parte statul, organele lui (instituţii, organizaţii, întreprinderi), organizaţii obşteşti,
societăţi pe acţiuni, cetăţenii etc. Însă infracţiunea mai poate prejudicia şi asemenea elemente ale relaţiilor
sociale cum sunt oamenii, bunurile materiale, adică acele valori sociale care formează relaţiile sociale ca atare.
Prin urmare, obiecte ale infracţiunii pot fi numai acele relaţii sociale, asupra cărora este orientată forţa
infracţională, în rezultatul căreia, acestea sunt prejudiciate sau sunt puse în pericol.
Astfel, studierea obiectului infracţiunii permite cunoaşterea sistemului de valori ocrotite de ramura respectivă
a dreptului şi relevă opţiunea politică cu privire la apărarea juridico-penală a anumitor valori sociale considerate
drept valori fundamentale ale orânduirii de stat şi sociale în care funcţionează dreptul penal al R. Moldova.
Legea penală ocroteşte cele mai importante relaţii sociale cum ar fi viaţa, sănătatea, drepturile şi interesele
persoanei, orânduirea de stat şi socială a R. Moldova.
2. Categorii de obiecte ale infracţiunii
În teoria dreptului penal al Republicii Moldova, obiectul infracţiunii este clasificat în trei categorii: obiectul
general (comun) al infracţiunii, obiectul generic (de grup) şi obiectul nemijlocit.
1. Obiectul general (comun) al infracţiunii este constituit de totalitatea valorilor ocrotite de normele legii
penale. În ultimă instanţă oricare acţiune (inacţiune) periculoasă, prevăzută de legea penală, lezează societatea
„şi întreaga ordine de drept‖ (art. 2 C.P.), indiferent dacă este vorba de trădare de patrie, furt în dauna
patrimoniului public sau particular, lovire etc. Astfel obiectul general este unic pentru toate infracţiunile.
În acelaşi timp determinarea lui oferă posibilitatea de a descoperi conţinutul social-politic al dreptului penal,
de-a stabili caracterul social periculos al unei fapte concrete, ne permite într-un şir de cazuri să deosebim
infracţiunea de alte delicte.
2. Obiectul generic (de grup) al infracţiunii este constituit de un anumit grup de valori sociale de aceeaşi
natură, care sunt ocrotite de legea penală de orice atentat infracţional. Aşa sunt de exemplu infracţiunile ca:
furtul, jaful, tâlhăria, escrocheria, însuşirea sau delapidarea, distrugerea sau deteriorarea avutului proprietarului,
adică infracţiunile care atentează la unul şi acelaşi obiect generic – relaţiile sociale de proprietate. Aşadar,
52
obiectul generic este comun pentru o anumită grupă de infracţiuni, constituind în acelaşi timp o parte a
obiectului general, deci aflându-se într-un raport al părţii faţă de întreg.
Sub aspectul sistematizării legislative (tehnico-juridice), grupelor de infracţiuni le corespund titlurile din C.P.
În art. 7 C.P. sunt enumerate principalele obiecte generice, cum ar fi: viaţa şi sănătatea omului, ordinea socială
şi de stat, proprietatea, drepturile politice, drepturile de muncă şi alte drepturi ale cetăţenilor. După acelaşi
principiu sunt aranjate şi capitolele în Partea specială a C.P. al R.M. capitolul I „Infracţiuni contra statului‖;
capitolul II „Infracţiuni contra vieţii, sănătăţii, libertăţii şi demnităţii persoanei‖; capitolul III „Infracţiuni contra
proprietăţii‖ etc.
Lista obiectelor generice (de grup) este stabilită de legislator în funcţie de importanţa unui sau altui grup de
relaţii ale societăţii noastre.
Obiectul generic al infracţiunii are importanţă şi pentru determinarea caracterului social-periculos al
infracţiunilor, pentru clasificarea lor în infracţiuni: deosebit de grave, grave, ce nu prezintă un mare pericol
social şi neînsemnate.
3. Obiectul nemijlocit al infracţiunii e constituit de valoarea împotriva căreia se îndreaptă nemijlocit
acţiunea (inacţiunea) prevăzută de legea penală, valoare caracterizată prin anumite trăsături proprii, speciale,
care servesc la individualizarea unei infracţiuni din codul aceleiaşi grupe sau subgrupe. De exemplu, în
componenţele de infracţiuni expuse în capitolul II al Părţii speciale a Codului penal sunt incluse infracţiunile
care atentează la persoană ca la un obiect generic, dar fiecare componenţă în parte include atentatele la obiecte
de sine stătătoare cum ar fi: viaţa – în caz de omor, sănătatea – la provocarea leziunilor corporale etc.
Este necesar să menţionăm că relaţiile sociale sunt strâns legate între ele; de aceea fiecare infracţiune dintr-o
anumită grupă lezează toate valorile din grupa respectivă şi, în acelaşi timp, doar un aspect anumit al acestei
valori, deşi poate avea loc şi pricinuirea de daune, în mod obiectiv, mai multor relaţii sociale concomitent. De
exemplu, huliganismul este un act ce încalcă grosolan ordinea publică. Totodată, acest act deseori pricinuieşte
daune şi sănătăţii cetăţenilor, cinstei şi demnităţii personale, avutului proprietarului. În acest caz nu toate
valorile sociale vătămate sunt incluse în componenţa obiectului nemijlocit, ci numai acelea care sunt principale
şi care predomină. De aceea obiectul nemijlocit al huliganismului este ordinea publică.
3 Obiectul material al infracţiunii
Obiectul material al infracţiunii este lucrul sau fiinţa care încorporează unele valori ocrotite prin legea
penală, asupra căruia se îndreaptă acţiunea (inacţiunea) prevăzută de această lege. El este prezent numai în
cazul infracţiunilor materiale (ca rezultat, daună). De exemplu, în cazul furtului, delapidării, obiectul material îl
constituie bunurile sustrase; în cazul omorului – corpul persoanei, etc. Însă obiectul material nu există în
procesul oricărei infracţiuni, ci numai al acelor care atentează la o valoare socială ocrotită juridic, ce constă sau
se exprimă într-o entitate materială. Aşadar, obiecte materiale ale infracţiunii sunt obiectele lumii materiale,
asupra cărora atentează nemijlocit făptuitorul. Obiectul material nu este o relaţie socială, ci elementul constitutiv
al acestei relaţii.
Pentru multe infracţiuni obiectul material este un element strict necesar şi obligatoriu. Însă unele infracţiuni
nu presupun un obiect material. De exemplu, e imposibil a numi obiectul material al huliganismului, al abuzului
de serviciu, al unor infracţiuni contra statului etc.
Atentatul infracţional asupra anumitor obiecte materiale poate cauza diverse daune unor lucruri aparte sau
poate schimba ordinea lor, dereglând prin aceasta un oarecare mod stabilit de activitate, respectiv relaţiile
sociale ale căror elemente erau constituite de aceste obiecte materiale. Astfel, în caz de jaf, bunul trece din
posesia proprietarului în cea a infractorului, la încălcarea regulilor securităţii circulaţiei transportului se distrug
sau se deteriorează mijloacele de transport etc.
După cum a fost menţionat deja, la săvârşirea infracţiunii întotdeauna se aduce o daună concretă relaţiilor
sociale care constituie obiectul infracţiunii. Deseori, însă, obiectului material al atentatului infracţional nu i se
cauzează nici o daună propriu-zisă la săvârşirea infracţiunii. De exemplu, la săvârşirea furtului, jafului, tâlhăriei
etc. În unele cazuri obiectele materiale ale atentatelor infracţionale nu numai că nu suferă nici un prejudiciu, ci,
dimpotrivă, infractorul crează cele mai bune condiţii pentru păstrarea lor. Uneori, obiectul material al atentatului
infracţional suferă modificări – se deteriorează, i se reduce calitatea sau chiar este nimicit.
PLAN DE SEMINAR
1. Relaţiile sociale ca obiect juridic al infracţiunii.
2. Cum influenţează obiectul infracţiunii asupra gradului prejudiciabil al infracţiunii?
3. Numiţi categoriile obiectului juridic al infracţiunii.
4. Numiţi cîteva infracţiuni cu două obiecte juridice nemijlocite de bază.
5. Daţi noţiunea obiectului material al infracţiunii.
6. În ce constă deosebirea dintre obiectul material şi mijloacele comiterii infracţiunii?
Literatura recomandată
1. Codul penal al Republicii Moldova din 2002. M.O. 13.09.2002
53
2. S.Botnaru A.Şavca ş.a. - Dr.Penal, partea generală,Chişinău 2005, Ed. Cartier Juridic pag.146-153
3. Drept penal. Partea generală. Sub redacţia lui Borodac A. – Chişinău, 1994, p.4 – 21.
4. Bulai Costică. Drept penal. Partea generală. Bucureşti, 2001, p.2 – 14. Orice altă ediţie românească.
5. Barbîneagră A. Berliba V., Gurschi C. HolbanV. Popovici T. Ulianovschi Gh. Ulianovschi X., Ursu N.,
Codul penal comentat şi adnotat, Ed. Cartier Juridic, Chişinău, 2005, pag. 114
SPEŢE
1.Fanu, i-a aplicat victimei Ababii, o puternică lovitură cu pumnul în faţă, încât acesta a căzut şi s-a lovit cu
capul de asfalt. După două zile de spitalizare, victima a fost externată, întrucât nu prezenta leziuni osoase. Însă
starea sănătăţii sale s-a înrăutăţit, şi a fost transportată din nou la spital unde a încetat din viaţă după 12 zile de la
agresiune.
Care este obiectul general, generic şi nemijlocit al infracţiunii săvârşite de Fanu?.
2.Sardari, a pătruns pe teritoriul depozitului, de unde a sustras mai multe piese de schimb, în sumă de 1000
lei.
Să se arate valoarea socială lezată prin fapta lui Sardari.
3.Andronic, aflându-se în stare de ebrietate, a adormit cu ţigara aprinsă. În urma acestui fapt, a luat foc casa
în care locuia cu familia. Vecinii au reuşit să-l scoată pe Andronic, din casa în flăcări.
A pricinuit oare Andronic, daună vreunui obiect ocrotit de legea penală?.
4.Ochişor, a atacat paznicul de la depozitul de produse alimentare, sustrăgând în folosul său produse în
valoare de 5000 lei. Prin fapta sa, Ochişor i-a cauzat victimei leziuni ce au necesitat pentru îngrijiri medicale de
trei săptămâni.
Să se arate ce valori au fost lezate prin fapta lui Ochişor.
5.Zagura, aflându-se în restaurantul „Mioriţa‖, a început să se arate nemulţumit de deservirea chelnerilor,
folosind injurii şi gesturi nepotrivite în direcţia acestora. Înflăcărat apoi, a început să arunce vesela de pe masă,
şi scaunele la întâmplare. Pentru faptele sale, ZAgura a fost supus răspunderii penale.
Determinaţi obiectul general, generic, nemijlocit, material al infracţiunii săvârşite de Zagura.
NOTE
Latura obiectivă a infracţiunii
Noţiunea şi importanţa laturii obiective a infracţiunii. Conţinutul laturii obiective. Semnele
componenţelor infracţiunii ce caracterizează latura ei obiectivă. Semnele obligatorii şi facultative ale laturii
obiective a infracţiunii.
Acţiunea sau inacţiunea prejudiciabilă a faptei ca un act de conduită exterioară. Noţiunea acţiunii
juridico-penale. Formele de realizare a acţiunii infractorice. Noţiunea inacţiunii juridico-penale şi realizarea ei.
Condiţiile responsabilităţii pentru inacţiunea infractorică.
Consecinţele prejudiciabile. Noţiunea şi modalităţile lor. Componenţele de infracţiuni materiale, formale şi
formal-reduse.
Legătura de cauzalitate ca element important al laturii obiective. Caracterul obiectiv al legăturii de
cauzalitate. Teorii privitoare la legătura de cauzalitate: teoria cauzei adecvate, teoria echivalenţei condiţiilor,
teoria condiţiei necesare. Premise pentru rezolvarea problemei legăturii de cauzalitate.
Metoda, locul, timpul, mijloacele şi împrejurările săvîrşirii infracţiunii. Importanţa juridico-penală a
acestor circumstanţe.
PLAN DE CURS
1.Noţiunea şi importanţa laturii obiective a infracţiunii
Orice acţiune a unei persoane responsabile este neapărat dirijată de psihica şi voinţa lui. De aceea săvârşirea
oricărei infracţiuni se caracterizează prin două laturi strâns legate între ele: latura obiectivă şi latura subiectivă.
Latura obiectivă este aspectul exterior al infracţiunii (ceea ce vedem şi simţim în realitate, iar latura subiectivă
este aspectul interior al aceluiaşi proces (ascuns, ce are loc la nivel psihic de intenţie sau imprudenţă). Aceste
două laturi se află în raport de reciprocitate şi interdependenţă.
Interacţiunea dintre latura obiectivă şi cea subiectivă a infracţiunii e determinată de faptul că prima o
orientează şi o reglementează pe cea de-a doua. Înainte de a acţiona fizic, infractorul acţionează mintal:
analizează circumstanţele, tot procesul infracţional trece prin conştiinţa lui, ia decizia pe care apoi o transpune în
faptă, îşi alege obiectul de atentare, locul de atac, timpul, împrejurările, prevede urmările faptei sale, voieşte sau
admite rezultatul periculos etc.
54
Aşadar, latura obiectivă a infracţiunii se realizează prin manifestarea exterioară a omului – acţiune, inacţiune
– care atinge, lezează valorile sociale (obiectul) ocrotite de legea penală.
În legislaţie, trăsăturile laturii obiective ale infracţiunii sunt prevăzute în mod diferit, în unele articole este
indicată numai acţiunea sau inacţiunea social-periculoasă (furtul – art. 186., huliganismul – art. 218 C.P., etc.),
în altele se indică consecinţele social-periculoase (omorul din imprudenţa – art. 149P., vătămarea intenţionată
gravă a integrităţii corporale – art. 151.), iar în alte articole este indicată atât acţiunea (inacţiunea), cât şi
consecinţele periculoase (excesul de putere sau depăşirea atribuţiilor de serviciu – art. 328 CP).
Latura obiectivă a oricărei infracţiuni include în structura sa, în mod obligatoriu, următoarele elemente:
– fapta infracţională;
– consecinţele infracţionale social-periculoase;
– raportul de cauzalitate dintre acţiune (inacţiune) şi consecinţele socialmente periculoase;
– elementele facultative.
Acţiunea sau inacţiunea prejudiciabilă a faptei ca un act de conduită exterioară.
Orice faptă infracţională, după natura sa, este social-periculoasă, ilicită şi cauzează daune relaţiilor sociale
ocrotite de lege sau provoacă o situaţie periculoasă pentru acestea.
Cea mai răspândită formă a faptei social-periculoase este forma activă de comportare a persoanei (împuşcă,
loveşte cu cuţitul sau cu pumnalul, cu pistolul, aruncă o piatră, răspândeşte zvonuri, ştiri false, ia mită), numită
în legea penală acţiune.
Astfel, prin acţiune se înţelege o comportare umană activă, conştientă şi voluntară prin care subiectul încalcă
îndatorirea de a se abţine de la o anumită comportare.
Sub raportul mijloacelor de realizare, acţiunea se poate înfăptui prin cuvinte în cazul infracţiunilor ca
insulta, mărturie mincinoasă, prin acte materiale în cazul infracţiunilor ca furtul, violul, etc şi în scris.
În sens juridico-penal acţiunea şi mişcarea impulsivă sunt noţiuni strâns legate între ele însă nu sunt identice.
Pe de o parte, mişcările instinctive, reflexe sau impulsive nu alcătuiesc în sens juridic o acţiune, deoarece nu
sunt controlate de conştiinţă şi nu poartă un caracter volitiv. De aceea subiectul care a acţionat în acest mod nu
poate fi tras la răspundere penală, deoarece în acest caz are loc o mişcare accidentală şi impulsivă a corpului.
Acţiunea însă nu se reduce la o singură mişcare conştientizată şi volitivă a corpului, ci reprezintă un complex
de mişcări ale corpului condiţionate reciproc, ce constituie fapta periculoasă. De exemplu, lovitura cu pumnul,
care a cauzat leziuni corporale, reprezintă o singură mişcare; sustragerea pe ascuns a bunurilor proprietarului din
încăpere constituie un complex de mişcări ale corpului.
Acţiunea începe din momentul săvârşirii primei mişcări volitive şi conştiente a corpului, care are un caracter
periculos şi ilegal. Momentul final va fi ori terminarea acţiunii, ori survenirea consecinţelor negative.
Prin inacţiune se înţelege comportarea pasivă, conştientă şi volitivă, care se exprimă prin neexecutarea
acţiunii care, conform legii, trebuie îndeplinită, înfăptuită, încălcându-se în acest fel o normă operativă. De
exemplu, nedenunţarea săvârşirii unei infracţiuni contra statului (art. 86 C.P.).
Pentru ca o atitudine pasivă să poată constitui elementul material al unei infracţiuni este necesar să existe
îndatorirea legală de a acţiona, de a interveni, luând anumite măsuri sau precauţiuni pentru a preîntâmpina, opri
sau, după caz, a înlătura anumite consecinţe negative pentru societate.
Infracţiunea se deosebeşte de acţiune prin latura fizică exterioară. Pentru săvârşirea unei inacţiuni se cere
prezenţa unei obligaţii şi posibilitatea reală a persoanei de a acţiona.
Obligaţia de a acţiona, de a executa anumite acţiuni poate avea diferite temeiuri:
1) O asemenea obligaţie poate fi stabilită, mai întâi de toate, de lege sau un alt act subordonat legii (de
exemplu, regulile de circulaţie rutieră îi obligă pe conducătorii auto să acorde ajutorul necesar persoanelor care
au avut de suferit în urma unui accident rutier).
2) Obligaţia de a acţiona într-un anumit mod rezultă şi din natura îndatoririlor profesionale sau de serviciu.
3) Obligaţia juridică de a acţiona rezultă şi dintr-un ordin bazat pe lege şi semnat de persoană oficială.
4) Obligaţia de a săvârşi anumite acţiuni reiese şi din comportarea anterioară a persoanei, prin care a fost
creat pericolul cauzării daunei anumitor interese ocrotite de legea penală.
Consecinţele prejudiciabile.
Consecinţele socialmente periculoase constau în schimbările produse în realitatea înconjurătoare (a valorilor
ocrotite de legea penală) sau în pericolul producerii unor asemenea schimbări datorită acţiunii (inacţiunii)
prevăzute de legea penală. De exemplu, în caz de furt se diminuează patrimoniul, în caz de spionaj se creează un
pericol pentru siguranţa statului.
Pericolul social al infracţiunilor constă anume în faptul că ele provoacă pericolul sau aduc daune relaţiilor
sociale, intereselor societăţii sau ale individului.
Nu există infracţiune fără daună. Astfel, în dependenţă de caracterul daunei cauzate obiectului de atentare,
consecinţele criminale pot fi materiale şi formale sau nemateriale.
1. Consecinţele materiale ale infracţiunii pot fi:
55
a) Patrimoniale, cum sunt, de exemplu, furtul sau distrugerea averii proprietarului, etc.
b) Fizice, cum sunt, de exemplu, omorul, provocarea de prejudicii integrităţii corporale a persoanelor, etc.
2. Consecinţele formale ale infracţiunii se caracterizează prin faptul că ele nu fac parte din lumea materială,
din domeniul relaţiilor sociale. Acestea sunt:
a) daune cauzate intereselor personalităţii (ofensa, ultrajul, insulta).
b) daune aduse activităţii aparatului de stat şi organizaţiilor obşteşti (infracţiunii săvârşite prin abuz de
putere, infracţiuni contra justiţiei, infracţiuni contra ordinii administrative, etc.).
În dependenţă de faptul includerii consecinţelor criminale în componenţa de infracţiune în calitate de
elemente de sine stătătoare (independente) ale ai sau nu, în dreptul penal este acceptată divizarea tuturor
infracţiunilor în formale şi materiale.
Legătura de cauzalitate ca element important al laturii obiective.
Pentru a explica acest element al laturii obiective e nevoie de câteva precizări prealabile cu referire la
noţiunile de bază. Astfel:
– Raportul de cauzalitate este o categorie obiectivă, deoarece există în mod obiectiv, indiferent dacă şi cum
se reflectă în conştiinţa noastră. Orice fenomen are o anumită cauză, un anumit factor generator, iar relaţia de
cauzalitate dintre aceste două fenomene există în mod obiectiv, chiar dacă nu s-a reuşit stabilirea ei ori a fost
stabilită greşit.
– Raportul de cauzalitate presupune necesitatea determinării unor termeni – denumiri ale fenomenelor între
care se stabileşte, şi anume; fenomenul cauză, ca factor generator şi fenomenul efect, ca rezultat generat. Cauza
este fenomenul care, în anumite condiţii precede şi determină în mod obiectiv un alt fenomen, denumit efect.
Efectul fiind fenomenul rezultat şi determinat de fenomenul cauză.
Legătura cauzală ca şi orice altă trăsătură a componenţei de infracţiune nu poate fi presupusă, ci trebuie să fie
dovedită în procesul anchetării şi al dezbaterilor judiciare.
Pentru ca acţiunea să fie calificată drept cauză a consecinţelor survenite, ea trebuie să corespundă unor
anumite cerinţe:
1. Raportul cauzal este un proces care decurge într-o anumită perioadă de timp. Actul de conduită, interzis, al
persoanei, considerat drept cauză a faptei respective, trebuie să anticipeze acest eveniment.
2. Pentru a recunoaşte acţiunea persoanei drept cauză a consecinţelor criminale, este necesar, de asemenea,
ca urmările să survină anume în urma acţiunii săvârşite de persoana respectivă.
3. Organele judiciare recunosc acţiunea sau inacţiunea persoanei drept cauză a consecinţelor survenite
numai în acele cazuri când această acţiune sau inacţiune a creat o posibilitate reală a survenirii consecinţelor
infracţionale.
PLAN DE SEMINAR
1. Care sunt semnele obligatorii şi cele facultative ale laturii obiective ale infracţiunii?
2. Care sunt formele de realizare ale acţiunii prejudiciabile?
3. Care sunt condiţiile responsabilităţii pentru inacţiunile prejudiciabile.
4. Definiţi noţiunea consecinţelor prejudiciabile.
5. Numiţi modalităţile consecinţelor prejudiciabile.
6. În ce constă teoria cauzei adecvate?
7. Esenţa teoriei echivalenţei condiţiilor.
8. Noţiunea teoriei condiţiei necesare.
Literatura recomandată
1. Codul penal al Republicii Moldova din 2002. M.O. 13.09.2002
2. S.Botnaru A.Şavca ş.a. - Dr.Penal, partea generală,Chişinău 2005, Ed. Cartier Juridic pag.156-171
3. Barbîneagră A. Berliba V., Gurschi C. HolbanV. Popovici T. Ulianovschi Gh. Ulianovschi X., Ursu
N., Codul penal comentat şi adnotat, Ed. Cartier Juridic, Chişinău, 2005, pag. 21-26.
SPEŢE
8. Seara tîrziu Cenuşă şi Olărescu 1-au atacat pe paznicul alimentarei asociaţiei de consum, cu scopul de a
preda alimentara. Ei 1-au doborît la pămînt şi au început să-1 lege. La strigătul paz-nicului au alergat în ajutor
trecătorii, care i-au împiedicat pe infractori să-şi însuşească averea asociatiei de consum.
Conţin actiunile lui Cenuşă şi Olărescu semne ale laturii obiective? Luati cunoştintă de art. 188 C. P. a1 R.
M. Ce fel de laturi ale continutului de infractiune include acesl articol — materială, formală sau formal redusă?
56
9. Petrean, dorind să scape de soţia sa şi auzind că anul trecul în timpul odihnei la mare multi s-au înecat i-a
cumpărat so-tiei sale o foaie la un pensionat de odihnă cu scopul că sojia se va îneca şi nu se va mai înfoarce.
Soţia a plecat le mare şi s-a înecat. .
Se află moartea sotiei în legătură cauzală cu. acfiunile lui Petrean?
10. Şoferul Tulbure, conducînd noaptea pe autostradă maşina proprie, apropiindu-se de maşina lui Proca, n-a
schimbat lumina şi 1-a orbit pe Proca. Ultimul a frînat pe loc şi maşina lui Sorginte, ce mergea pe aproape, s-a
lovit de maşina lui Proca. Ca rezultat şoferului Sorginte i-au fost pricinuite leziuni corporale nu prea grave, iar
maşina lui a fost distrusă. Din concluziile expertizei tehnico-judiciaire urma, că fiecare dintre cei trei şoferi a
încălcat regulile de securitate a circulaţiei: Tulbure n-a schimbat lumina farurilor, Proca a ieşit pe traseu fără
foaie de drum, iar Sorginte n-a respectat distanta cuvenită.
Care din încălcările comise se găsesc în legătură cauzală cu accidentul survenit?
11. Danilescu lucra lăcatuş la o uzină. Dorind să fabrice bani falşi, Danilescu a pregătit clişeul pentru
fabricarea bancnotelor de 50 lei. Fabricînd 50 de bancnote, el a început să le realizeze, dar
a fosi reţinut.
Caracterizati latura obiectivă a infractiunii, săvîrşită de Danilescu.
12. Pleşca, strungar la o staţie de reparaţii, din neatenţie a împins de pe macaraua pneumatica un autofurism
«Jiguli» şi 1-a deteriorat. Dauna pricinuită organizaţiei a constituit 15 mii de lei.
Sînt în actiunile lui Plesca semnele laturii obieciive ale infractiunii, prevăzute de art. 198 C. P. al R. M.?
13. Turuta, aflîndu-se în stare de ebrietate, a fost adus la punctul sanitar pentru trezirea betivilor. După ce a
fost eliberat, Turuta a hotărît să folosească din nou băuturi spiitoase. Deoarece magazinul era închis, el a stricat
geamul, a pătruns în magazin, a luat o sticlă de vin, lăsînd pe tejgea 59 lei, costul vinului. Peste un timp Turuta
a fost reţinut.
Constituie actiunile lui Turuta lalura obiectivă a unei infracţiunii?
NOTE
Latura subiectivă a infracţiunii Noţiunea şi importanţa laturii subiective a infracţiunii. Semnele componenţei de infracţiune ce
caracterizează latura subiectivă a infracţiunii. Semnele obligatorii şi facultative ale laturii subiective.
Vinovăţia. Noţiunea şi formele vinovăţiei. Importanţa lor pentru calificarea infracţiunii şi aplicarea pedepsei
penale.
Intenţia ca formă a vinovăţiei. Momentele intelective şi volitive ale intenţiei. Intenţia directă şi indirectă.
Alte clasificări ale intenţiei: cu premeditate, subită, determinată, neconcretizată, alternativă.
Imprudenţa şi modalităţile sale. Importanţa luptei cu criminalitatea imprudentă în condiţiile progresului
tehnico-ştiinţific. Încrederea exagerată în sine. Momentele ei intelective şi volitive. Deosebirea încrederii
exagerate în sine de intenţia indirectă. Neglijenţa. Momentele ei intelective şi volitive. Deosebirea neglijenţei de
încrederea exagerată în sine. Criteriile neglijenţei. Cazul fortuit şi deosebirea lui de neglijenţă.
Infracţiunea săvîrşită cu două forme de vinovăţie. Condiţiile existenţei intenţiei şi imprudenţei la
săvîrşirea unei infracţiuni. Inexistenţa vinovăţiei mixte ca o a treia formă de vinovăţie.
Motivul şi scopul infracţiunii. Importanţa motivului şi scopului la calificarea infracţiunii şi aplicarea
pedepsei penale.
Noţiunea erorii şi importanţa ei. Eroarea juridică şi eroarea de fapt, modalităţile şi influenţa lor asupra
răspunderii vinovatului.
PLAN DE CURS
1. Noţiunea şi importanţa laturii subiective a infracţiunii
Latura subiectivă, ca element al infracţiunii, cuprinde totalitatea condiţiilor cerute de lege cu privire la
atitudinea conştiinţei şi voinţei infractorului fără de faptă şi urmările acesteia pentru caracterizarea faptei ca
infracţiune.
În literatura de specialitate cercetarea laturii subiective a infracţiunii se face prin prisma elementelor sale
componente:
Vinovăţia
Mobilul
Scopul
Constatarea mobilului şi scopului nu este necesară în cele mai multe cazuri pentru realizarea conţinutului
legal al infracţiunii cu toate că sunt prezente în latura subiectivă a fiecărei infracţiuni concrete.
57
2. Vinovăţia.
Vinovăţia ca trăsătură a infracţiunii reprezintă atitudinea psihică a făptuitorului faţă de fapta şi urmările
produse. Ea constă în săvârşirea cu voinţa liberă a faptei.
În prevederea condiţiilor ei de comitere, precum şi a urmărilor ei periculoase faţă de care adoptă o anumită
poziţie, iar în cazul neprevederii urmării, vinovăţia constă în neglijenţa făptuitorului faţă de posibilitatea
reprezentării lor.
În conţinutul vinovăţiei se constată existenţa a doi factori:
intelectiv (de conştiinţă)
volitiv (de voinţă)
Factorul intelectiv constă în reprezentarea conţinutului obiectiv al infracţiunii.
Factorul volitiv reprezintă capacitatea subiectului care are reprezentarea faptei sale de a-şi dirija în mod liber
voinţa de a fi stapân pe acţiunile sale.
Este necesar ca factorul volitiv sa accţioneze liber, fără a fi influenţat şi determinat de o constrângere
exterioara în caz contrar nu va fi antrenata raspunderea penală.
Factorul inteletiv are rol hotărâtor în conturarea vinovăţiei şi a formelor sale.
Formele vinovăţiei
Potrivit codului penal vinovăţia există când fapta care prezintă pericol social este săvârşită cu intenţie sau din
culpă. La aceste două forme de vinovăţie, teoria şi practica au adăugat o a treia formă: praeterintenţia (intenţia
depăşită)
3. Intenţia ca formă a vinovăţiei.
Intenţia directă
Potrivit art. 17 Cod penal intenţia directă se caracterizează prin aceea că făptuitorul prevede rezultatul faptei
sale şi urmăreşte producerea lui prin săvârşirea acţiunii sau inacţiunii incriminate.
Prin prevederea rezultatului se înţelege reprezentarea urmărilor pe care le produce acţiunea sa, adică lezarea
obiectului sau punerea în pericol a acestuia.
În practica judiciară se poate dovedi cu destulă uşurinţă în majoritatea cazurilor ca făptuitorul a prevăzut şi
producerea rezultatului prin comiterea faptei sale. În această privinţa Curtea Supremă de Justiţie a statuat ca
lovirea victimei , având ca urmare fracturi de boltă şi de bază a craniului, constituie tentativă la infracţiunea de
omor şi impune concluzia că inculpatul a acţionat cu intenţia directă de a ucide.
Intenţia indirectă
Această formă a vinovăţiei este a doua modalitate a intenţiei şi există atunci când făptuitorul prevede
rezultatul faptei sale şi deşi nu-l urmăreşte acceptă posibilitatea producerii lui.
Intenţia indirectă caracterizează în general acţiunile sale, care datorită modului ori împrejurărilor în care sunt
săvârşite pot produce două sau mai multe rezultate:
Unul a cărui producere este certă şi urmărită de făptuitor faţă de care se va reţine intenţia directă şi
Altele a căror producere este posibilă şi acceptată de făptuitor în raport cu care se reţine intenţia indirectă.
Deşi intenţia în această modalitate este denumită indirectă sau eventuală, în realitate nu intenţia este
eventuală deoarece ea subzistă indiferent dacă rezultatul a fost voit şi urmărit sau a fost numai voit şi acceptat,
ceea ce este eventual rezultatul secundar pe care făptuitorul îl acceptă.
Este posibilă şi săvârşirea unei singure infracţiuni cu intenţie indirectă, aşa cum s-a reţinut de Curtea
Supremă de Justiţie în situaţia în care inculpatul a trecut cu maşina printr-un baraj organizat de poliţişti pe şosea,
ce a avut drept consecinţă accidentarea gravă a unuia dintre ei.
Alte modalităţi ale intenţiei:
Intenţia simplă
Intenţia calificată
Intenţia simplă este atunci când făptuitorul prevede rezultatul şi urmăreşte sau acceptă posibilitatea
producerii lui.
Intenţia calificată este atunci când făptuitorul urmăreşte producerea rezultatului în vederea realizării unui
scop prevăzut în norma incriminatoare
Intenţia iniţială
Intenţia supravenită
Intenţia iniţială constă în prevederea rezultatului acţiunii într-un moment anterior începerii acesteia.
Intenţia supravenită apare pe parcursul executării acţiunii iniţiale când făptuitorul se hotărăşte sa-si amplifice
activitatea infracţională urmărind şi alte rezultate .
Ex: făptuitorul pătrunde într-o locuinţă şi văzând bunuri de valoare le ia.
Intenţia spontană
Intenţia premeditată
Intenţia spontană apare sub impulsul unei stări de provocare când făptuitorul reacţionează şi comite fapta.
58
Intenţia premeditată presupune însoţirea intenţiei de o pregătire prealabilă pentru a realiza reuşita depăşită a
faptei, în sensul ca între momentul luării hotărârii infracţionale şi cel al realizării ei se interpune un interval de
timp, în care făptuitorul chibzuieşte asupra săvârşirii faptei, îşi creează alibiuri pentru a scăpa de răspunderea
penală.
Intenţia unică
Intenţia complexă
Intenţia unica este atunci când făptuitorul a hotărât săvârşirea unei singure infracţiuni.
Intenţia complexă este atunci când făptuitorul a hotărât săvârşirea mai multor infracţiuni, cum ar fi
infracţiunea de tâlhărie.
4. Imprudenţa şi modalităţile sale.
Culpa: Potrivit art. 18 Cod penal fapta este săvârşită din culpa când infractorul:
Prevede rezultatul faptei dar nu-l acceptă, socotind fără temei că el nu se va produce
Nu prevede rezultatul faptei sale, deşi trebuia şi putea să-l prevadă.
Culpa are doua forme:
Cu prevedere ( cu uşurinţă )
Simplă (neglijenţă)
Culpa cu prevedere .
Aceasta formă de vinovăţie există când făptuitorul prevede rezultatul faptei sale, pe care nu-l acceptă
socotind fără temei că nu se va produce.
Ea implică un anumit mod de corelarea proceselor volitive şi intelective în producerea rezultatului.
Făptuitorul acţionează pe baza unor anumite cunoaşteri a datelor realităţii, cunoaştere ce se întregeşte cu
prevederea rezultatului, ceea ce ar asemăna culpa cu prevedere cu intenţia. Deosebirea constă în caracterul
imperfect, denaturat al ambelor procese.
Cunoaşterea e superficială, de natură a-i crea făptuitorului convingerea că va putea evita rezultatul aflat în
reprezentarea sa, dar şi prevederea denaturată, întrucât rezultatul e prevăzut ca imposibil.
Avem culpă cu prevedere când un conducător auto se angajează într-o depăşire neregulamentară şi deşi
prevede posibilitatea producerii unui accident, speră că va evita rezultatul periculos.
Neglijenţa ca formă a culpei se caracterizează prin:
Făptuitorul nu are reprezentarea consecinţelor acţiunii pentru că nu foloseşte întreaga sa capacitate
intelectuală, pentru a prevedea urmările faptei săvârşite , deşi putea sa aibă aceasta capacitate şi trebuia să
depună toate diligenţele în conduita sa.
Singura formă a vinovaţiei unde făptuitorul nu prevede rezultatul, iar pentru a fi vinovat de producerea
rezultatului s-a prevăzut obligaţia de a prevedea acest rezultat şi posibilitatea prevederii acestuia.
Obligaţia de prevedere a rezultatului se deduce de cele mai multe ori din actele normative ce reglementează
exercitarea anumitei acţiuni; medic, farmacist, şofer, ş.a.
În această privinţă obligaţia conducătorului auto de a prevedea urmarile periculoase în situaţia circulării pe
şosele cu viteză foarte mare, a staţionării neregulamentare ce au provocat accidentul decurge din regulamentul
circulaţiei pe drumurile publice ce trebuie cunoscut.
Posibilitatea de prevedere constituie o condiţie subiectivă ce se verifică în raport cu persoana făptuitorului,
cu fiecare ins în parte, în funcţie de pregătirea lui .
Dar posibilitatea de prevedere nu se poate raporta la un etalon general, abstract, la un ins mediu, ci diferă de
la un ins la altul, în funcţie de vârstă, de instruire, de experienţă în muncă, de gradul de inteligenţă, ş.a.
În literatura de specialitate se reţin şi alte denumiri ale culpei:
Nesocotinţa - o comportare nechibzuită, fără atenţia ce se impune în efectuarea unei acţiuni.
Nebăgare de seamă - o comportare neatentă faţă de condiţiile în care s-a desfăşurat acţiunea.
Neaprecierea- lipsa de cunoştinţe elementare necesare pentru îndeplinirea unei anumite acţiuni.
Nedibăcie - lipsa de abilitate, de deprindere necesară pentru desăvârşirea unei acţiuni.
PLAN DE SEMINAR
1. Numiţi semnele obligatorii şi facultative ale laturii subiective ale infracţiunii.
2. Definiţi noţiunea vinovăţiei.
3. Formele vinovăţiei.
4. Daţi diferite clasificări ale intenţiei.
5. Daţi deosebirea dintre încrederea exagerată în sine de intenţia indirectă.
6. Daţi noţiunea cazului fortuit şi deosebirea lui de neglijenţă.
7. Daţi exemple cu două forme de vinovăţie.
8. Există oare aşa-numita vinovăţie mixtă?
SPEŢE
59
1.Aflat în stare de ebrietate, Caraman a iniţiat o ceartă cu Moţpan. Mai apoi între ei s-a început o bătaie în
timpul căreia Caraman 1-a lovit cu pumnul pe Motpan. Acesta a căzut, s-a lovit cu ceafa de asfalt, şi s-a ales cu
leziuni corporale grave. Peste 4 zile a murit.
În ce formă este exprimată vinovătia lui Caraman în privinta pricinuirii leziunilor corporale grave şi fată de
moartea lui Motpan?
2.Într-o seară, şoferul Balan a oprit masina încărcată cu borhot de sfeclă lîngă cantina uzinei. Acolo 1-a
întîlnit pe Scoarţă şi Barbă, care erau în stare de ebrietate. Ei l-au rugat pe Balan să-i ducă acasă, însă Balan le-a
refuzat, deoarece camionul îi era încărcat. Cînd Balan a intrat în cantină Scoartă şi Barbă s-au suit în caroseria
camionului. Ieşind din cantină, Balan nu i-a observat pe Scoartă şi Barbă şi a plecat. În drum Barbă a căzut din
caroseria camionului, a nimerit sub roti si a decedat.
Este vinovat Balan de moartea lui Barbă?
Literatura recomandată:
1. Codul penal al Republicii Moldova din 2002. M.O. 13.09.2002
2. S.Botnaru A.Şavca ş.a. - Dr.Penal, partea generală,Chişinău 2005, Ed. Cartier Juridic pag.199-225
3. Barbîneagră A. Berliba V., Gurschi C. HolbanV. Popovici T. Ulianovschi Gh. Ulianovschi X., Ursu N.,
Codul penal comentat şi adnotat, Ed. Cartier Juridic, Chişinău, 2005, pag. 51-55
NOTE
Subiectul infracţiunii Noţiunea subiectului în dreptul penal. Semnele juridice ale persoanei fizice ca subiect al infracţiunii:
vîrsta, responsabilitatea şi calităţile speciale. Persoana juridică care desfăşoară activitate de întreprinzător ca
subiect al infracţiunii.
Noţiunea responsabilităţii. Noţiunea iresponsabilităţii. Criteriile biologice (medicale) şi psihologice
(juridice) ale iresponsabilităţii. Aplicarea măsurilor de constrîngere cu caracter medical pentru iresponsabilitate.
Problema aşa-numitei responsabilităţi reduse. Răspunderea pentru infracţiunile săvîrşite în stare de ebrietate.
Vîrsta ca o trăsătură a subiectului infracţiunii. Răspunderea minorilor. Posibilitatea aplicării măsurilor de
constrîngere cu caracter educativ. Determinarea vîrstei.
Noţiunea subiectului special. Categoriile subiectului special şi descrierea lor în articolele părţii generale şi a
celei speciale ale legii penale.
Condiţiile răspunderii penale ale persoanelor juridice. Infracţiunile pentru care e posibilă răspunderea penală
a persoanelor juridice. Răspunderea persoanei fizice vinovată de rînd cu persoana juridică pentru săvîrşirea unei
infracţiuni.
PLAN DE CURS
1.Noţiunea subiectului în dreptul penal.
Subiecţii infracţiunii desemnează persoanele fizice sau juridice implicate în săvârşirea unei infracţiuni fie
prin săvârşirea faptei, fie prin suportarea consecinţelor acesteia.
subiecţii infracţiunii nu trebuie confundaţi cu subiecţii de drept penal, întrucât subiecţii de drept penal au
o sferă mult mai largă incluzând şi subiecţii infracţiunii,
toţi subiecţii infracţiunii sunt subiecţi de drept penal, dar nu toţi subiecţii de drept penal sunt şi subiecţi ai
infracţiunii,
feluri:
♣ subiect activ
♣ subiect pasiv
2.Condiţiile generale ale subiectului infracţiunii
Subiectul activ: Subiectul activ este persoana fizică sau juridică ce a săvârşit fapta sau a participat la
săvârşirea infracţiunii.
Acesta poate fi:
autor, coautor
instigator
complice
Persoana care a săvârşit o infracţiune se numeşte infractor, noţiune care este mai restrânsă decât cea de
făptuitor.a. Condiţiile generale ale subiectului activ, persoană fizică:
vârsta – art. 21 C. pen:
(1) Sînt pasibile de răspundere penală persoanele fizice responsabile care, în momentul săvîrşirii
infracţiunii, au împlinit vîrsta de 16 ani.
(2) Persoanele fizice care au vîrsta între 14 şi 16 ani sînt pasibile de răspundere penală numai pentru
săvîrşirea infracţiunilor prevăzute la art.145, 147, 151, 152 alin.(2), art.164, 166 alin.(2) şi (3), art.171, 172, 175,
186-188, 189 alin. (2)–(6), art. 190 alin. (2)–(5), art. 192 alin. (2)–(4), art. 1921 alin. (2) şi (3), 196 alin.(4),
60
art.197 alin.(2), art.212 alin.(3), art.217 alin.(4) lit.b), art.2171 alin.(3) şi alin.(4) lit.b) şi d), art.217
3 alin.(3) lit.a)
şi b), art.2174, art.217
6 alin.(2), art.260, 268, 270, 271, art.275, 280, 281, 283-286, 287 alin.(2) şi (3), art.288
alin.(2), art.290 alin.(2), art.292 alin.(2), 317 alin.(2), art. 342.
responsabilitatea – este aptitudinea persoanei de a-şi da seama de faptele şi rezultatele sale, de
semnificaţia socială a acestora, precum şi de a-şi putea determina şi dirija în mod conştient voinţa.
Responsabilitatea cuprinde aşadar factorul intelectiv şi volitiv. Ea se prezumă că este starea normală a oricărei
petrsoana care a împlinit vârsta de 16 ani. Opusul ei este iresponsabilitatea (art. 23 C.pen.);
libertatea de voinţă şi acţiune – presupune deciderea în mod liber a săvârşirii faptei şi a libertăţii de
hotărâre şi de acţiune potrivit propriei sale voinţe. Dacă făptuitorul a acţionat sub imperiul constrângerii fizice
sau psihice fapta nu constituie infracţiune.
PLAN DE SEMINAR
1. Numiţi semnele juridice ale persoanei fizice ca subiect al infracţiunii.
2. Daţi noţiunea persoanei juridice ca subiect al infracţiunii.
3. Numiţi criteriile biologice ale subiectului infracţiunii.
4. Numiţi criteriile psihologice ale subiectului infracţiunii.
5. Răspunderea pentru infracţiunile săvîrşite în stare de ebrietate.
6. Cum se determină vîrsta subiectului infracţiunii?
7. Pentru care infracţiuni pot răspunde persoanele juridice?
8. Numiţi categoriile subiectului special.
SPEŢE
În timpul prânzului Fedotov a băut o sută de grame de rachiu. Revenind după prînz la lucru, el a bănuit că o
grupă de muncitori vor să-1 omoare. Pe neaşteptate el a început a alerga dintr-un colţ în altul, pe urmă s-a urcat
la etajul 2 şi a început a arunca în aceşti muncitori cu diferite detalii, pricinuindu-le unora dintre muncitori
leziuni corporale mai puţin grave. Expertiza psihico-iudiciară a constatat că Fedotov în momentul săvîrşirii
acţiunilor social-periculoase se afla în stare de ebrietate patologică.
Poate fi atras la răspundere penală?
7. Şefa magazinului, Ţugui, foarte des numea vînzăloarele cu cuvinte necenzurate, le ameninţa cu bătaia. 0
dată ea a lovit-o peste faţă pe vînzătoarea Buburuz în prezenţa altor lucrători şi a înjurat-o.
Poate fi oare pedepsită conform art. 328 „Exces de putere sau depăşirea atribuţiilor de serviciu‖ C. P. al R.
M.?
Caracterizati semnele subiectului special.
8. Costaş a vrut să dovedească prietenilor că poate conduce autovehicule. Văzînd un automobil în stradă, el a
pornit motorul şi cu viteza întîi a mers 100 de metri. Oprind automobilul, Costaş a fost reţinut de lucrătorii
poliţiei.
Poate fi tras la răspundere penală pentru acţiunile săvîrşite?
9. Sulco e un suferind de o debilitate mintală. În timpul cât Marlin se afla în deplasare, Sulco i-a deteriorat
pridvorul şi o parte din casa cu ranga şi toporul, pricinuindu-i o daună materială considerabilă. Mai pe urmă s-a
constatat că Sulco a săvîrşit aceste actiuni la rugămintea lui Tucanov, care ştia de debilitatea lui Sulco şi s-a
folosit de această circumstantă pentru a se răzbuna pe Marlin. El 1-a încredintat pe Sulco că Marlin vea să-şi
construiască o casa noua, iar pe cea veche n-are timp s-o darîmeâ, promitîndu-i pentru «lucru» bomboane şi vin.
Cum trebuie rezolvată chestiunea privind responsabilitatea lui Sulco? Numiti criteriile iresponsabilităţii.
10. Ţaran în vîrstă de 15 ani şi Berzan în vîrsta de 16 ani l-au atacat pe un poliţist, i-au pricinuit cu cuţitul
cîteva râni periculoase pentru viaţă şi i-au însuşit arma. Cu ajutorul armei ei au mai săvîrsit un şir de atacuri
asupra cetăţenilor cu scopul de a-i prăda.
Dati notiunea de subiect al infractiunii conform dreptului penal. Pot fi traşi Ţaran şi Berzan la răspundere
penală în baza ar-ticolelor 349 şi 283 C P. al R. M.?
Literatura recomandată
1. Codul penal al Republicii Moldova din 2002. M.O. 13.09.2002
2. S.Botnaru A.Şavca ş.a. - Dr.Penal, partea generală,Chişinău 2005, Ed. Cartier Juridic pag.174-196.
3. Barbîneagră A. Berliba V., Gurschi C. HolbanV. Popovici T. Ulianovschi Gh. Ulianovschi X., Ursu N.,
Codul penal comentat şi adnotat, Ed. Cartier Juridic, Chişinău, 2005, pag. 55-61.
§3.Modalităţi ale componenţelor de infracţiune.
61
Componenţele de infracţiune pot fi clasificate în baza anumitor criterii: după gradul de pericol social al
faptei, modul de descriere a elementelor componenţei de infracţiune în legea penală, specificul structurii
componenţelor etc.
După gradul de pericol social al infracţiunilor, componentele lor pot fi de trei tipuri: componenţe de bază,
componenţe cu circumstanţe agravante şi componenţe cu circumstanţe atenuante.
Componenţele de bază cuprind elementele şi semnele care determină specificul şi esenţa tipului respectiv de
infracţiune, atunci când ea este săvârşită fără circumstanţe atenuate sau agravante.
De regulă în majoritatea cazurilor semnele distinctive ale componenţei de bază sunt descrise în legislaţie în
alineatul întâi al articolului corespunzător din partea specială a C.P.
Componenţa infracţiunii cu circumstanţe agravante include semnele componenţei de bază, la care se ataşează
şi cele ce agravează răspunderea penală.
Componenţa infracţiunii cu circumstanţe atenuante este compusă din trăsăturile caracteristice componenţei
de bază plus trăsăturile circumstanţelor atenuate. Aceste trăsături denotă o reducere considerabilă a gradului de
pericol social al faptei săvârşite.
După modul lor de descriere, se deosebesc componenţe simple şi complexe.
Componenţa simplă conţine descrierea doar a unei fapte infracţionale. În cadrul unei asemenea componenţe
toate elementele sunt expuse o singură dată, adică e prevăzută o acţiune, o consecinţă, o formă a vinovăţiei,
atentatul asupra unui obiect (de exemplu, componenţele omorului, furtului, injuriei, escrocheriei).
Componenţa complexă constă din trăsături ce caracterizează două sau chiar mai multe fapte infracţionale
penale, pedepsite fiecare aparte. În cazul tâlhăriei, de exemplu, scopul infracţional de dobândire a averii străine
este realizat prin violenţă, ce prezintă pericol pentru viaţa şi sănătatea persoanei atacate, sau prin ameninţarea de
aplicare a unei astfel de violenţe. În acest caz e vorba de două fapte infracţionale diferite, care însă, unite,
alcătuiesc o componenţă complexă – tâlhăria, ce reprezintă un grad de pericol social foarte înalt şi este pedepsită
în baza unui singur articol al C.P., în care este prevăzută răspunderea penală pentru tâlhărie în scopul sustragerii
avutului proprietarului.
Componenţele complexe pot prevedea două acţiuni, două forme de vinovăţie, atentarea la două obiecte şi
consecinţe aparte pentru fiecare.
După specificul structurii se disting componenţe de infracţiuni materiale şi formale. Drept bază a acestei
clasificări se ia momentul survenirii consecinţelor infracţiunii. Dacă infracţiunea a fost consumată în momentul
survenirii consecinţelor, atunci e vorba de o componenţă materială. De exemplu, astfel este formulată
componenţa omorului şi a furtului.
Dacă însă legislaţia se limitează doar la descrierea semnelor acţiunii sau inacţiunii şi nu include consecinţele
faptei în calitate de semne obligatorii ale componenţei, atunci e vorba de o componenţă formală.
În asemenea cazuri infracţiunea este considerată terminată în momentul săvârşirii acţiunii (banditism).
În literatura de specialitate, în ceea ce priveşte clasificarea conţinuturilor (componenţelor) de infracţiune, au
existat mai multe păreri şi clasificări ale acestora. După una dintre aceste păreri s-a făcut o clasificare a
conţinuturilor faptelor penale, după criteriul gradului de pericol social şi al structurii juridice89
.
A. Potrivit acestui criteriu, conţinuturile aceluiaşi tip de infracţiune se împart în:
a) conţinutul de bază (simplu sau tip);
b) conţinut agravat sau calificat;
c) conţinut atenuant.
Conţinutul de bază este acela, căruia îi corespunde infracţiunea în formă simplă, el fiind alcătuit din
trăsăturile obiective şi subiective şi fără de care nu se poate concepe vreo infracţiune.
Conţinutul agravat este alcătuit din conţinutul de bază, care mai presupune anumite trăsături sau
împrejurări obiective ori subiective ce sporesc gradul infracţiunii, ele mai numindu-se ―circumstanţe agravante
speciale‖ sau ―circumstanţe de calificare‖.
Conţinutul atenuant presupune acelaşi conţinut de bază sau primar, la care se alătură împrejurări ce
micşorează pericolul social al faptei, care sunt cunoscute sub denumirea de circumstanţe ―atenuante speciale‖,
ele găsindu-se în contextul articolelor din partea specială a Codului Penal al RM.
B. Clasificarea după criteriul structurii juridice. Conform acestei clasificări, conţinuturile se împart în
conţinuturi:
a) simple;
b) complexe.
Prin conţinuturi simple se înţelege includerea în norma de incriminare a trăsăturilor ce caracterizează o
unică formă de vinovăţie.
Conţinutul complex se caracterizează prin includerea normei de încriminare a trăsăturilor ce caracterizează
două acţiuni, urmări, două forme de vinovăţie, toate comulativ90
.
89 Ion Oancea, op.cit., p.190 Ludovic Biro, op.cit., p.61.
62
Infracţiunea complexă rezultă din reunirea mai multor infracţiuni sau din absorbţia unei infracţiuni ca
element constitutiv sau ca element circumsatanţial agravant, în conţinutul altei infracţiuni91
.
C. Clasificarea după sfera de cuprindere. Conform acesteia, conţinuturile sunt:
a) integrale;
b) trunchiate.
Prin conţinutul integral se are în vedere conţinutul care are toate condiţiile prevăzute de lege pentru
existenţa infracţiunii, cum ar fi cazul infraţiunii consumate.
Conţinuturile trunchiate sunt acele conţinuturi atipice, care corespund formelor atipice ale infracţiunii,
cum ar fi tentativa şi actele de pregătire ce nu realizează toate cerinţele necesare infracţiunii consumate (tip).
D. Clasificarea după tipul elementelor pe care le posedă
a) conţinut juridic
b) conţinut constitutiv
Conţinutul juridic este format din totalitatea condiţiilor prevăzute de lege, necesare pentru existenţa
infracţiunii, reprezentând conţinutul propriu- zis al faptei penale.
Conţinutul constitutiv cuprinde numai condiţiile ce privesc actul de conduită sau acţiunea incriminativă,
acestea fiind cele mai numeroase în conţinutul normei.
E. Clasificarea după modul construcţuie conţinutului (componenţei). se subîmpart în:
a) cu conţinut alternativ;
b) conţinuturi alternative.
Infracţiunea se consideră a fi cu conţinut alternativ atunci când sunt prevăzute în textul de incriminare ca
fiind caracteristici constitutive ale laturii obiective, două sau mai multe modalităţi de comitere alternativă sau
chiar urmări alternative. Conţinutul este, aşadar, alternativ numai în privinţa laturii obiective. Pentru realizarea
infracţiunii este suficient ca ea să fie săvârşită concret, prin oricare din aceste modalităţi alternative desemnate
prin termenii ―sau‖, ―ori‖, ―fie‖, etc. Va exista conţinut alternativ al aceleiaşi infracţiuni şi în cazul în care s-ar
comite prin mai multe modalităţi alternative. Aşadar, nu va exista o pluralitate de infracţiuni sau o infracţiune
complexă în funcţie de fiecare modalitate alternativă, ci o singură acţiune infracţională şi un singur rezultat chiar
şi atunci când infracţiunea s-ar comite doar prin una din acestea, prin mai multe din ele sau prin toate
modalităţile prevăzute de lege.
Conţinuturile alternative există atunci când în aceeaşi infracţiune se conţin mai multe conţinuturi şi fiecare
sau numai una din ele se poate realiza prin modalităţi alternative ori să posedă urmări alternative. Fiecare dintre
aceste conţinuturi alternative se poate realiza prin diferite modalităţi, deci are sub aspectul laturii obiective, un
conţinut alternativ. Infracţiunile acestea cu conţinuturi distincte în forma de bază pentru fiecare din ele sunt
prevăzute sancţiuni cu limite legale distincte. Dacă se vor comite fiecare dintre ele, se va realiza un concurs real
de infracţiuni şi anume prin aceasta ele se disting de infracţiunile cu conţinut alternativ92
.
În legătură cu această structură, în teoria dreptului penal s-au conturat trei opinii.
Potrivit uneia, infracţiunea are patru elemente: obiectul, latura obiectivă, subiectul şi latura subiectivă, care
sunt obligatorii pentru existenţa acesteia93
.
Conform celei de-a doua, obiectul şi subiectul nu sunt elemente ale infracţiunii. Astfel, spre obiect se
îndreaptă fapta, iar subiectul creează şi declanşează infracţiunea94
.
În sfârşit, conform ultimei opinii, infracţiunea are trei elemente: legal, material şi moral95
.
Considerăm că în orice infracţiune apar, mai evident, două elemente: unul material (latura obiectivă) şi unul
psihic (latura subiectivă), dar, în nici un caz, acestea nu pot fi privite separat de persoana concretă a făptuitorului
şi de valorile sociale lezate prin acţiunea (inacţiunea) respectivă, deoarece fără făptuitor şi valori sociale lezate
nu poate fi vorba de acţiuni (inacţiuni) penale şi de vinovăţie. Astfel, art.7 al Codului Penal al RM prevede că
acţiunea (inacţiunea) prezintă pericol social, fiindcă aduce atingerea uneia din valorile arătate în art.1.al Codului
Penal al RM. Aşadar, dacă nu aduce atingere acestor valori sau atingerea este minimă (art.7,alin2,al Codului
Penal al RM), acţiunea sau inacţiunea (elementul material) nu are caracter infracţional, fiindcă nu este lezat un
obiect ocrotit de legea penală.
Datorită acestor păreri contradictorii, s-a propus eliminarea din terminologia dreptului penal a noţiunilor:
―elemente constitutive ale infracţiunii‖, şi folosirea expresiiei trăsături ale infracţiunii (generale –descrise în art
3,7 ale Codului Penal al RM şi particulare sau individuale). Suntem de părere că trăsăturile caracteristice privesc
cele patru elemente ale infracţiunii comune oricărei infracţiuni. Caracteristicile lor sunt cele de bază, cu ajutorul
cărora se distinge o infracţiune fie din acelaşi grup, fie din alt grup, precum şi de faptă neincriminată. Desigur,
90 M.Zolyneak, op.cit.p. 190 91 Constantin Butiuc ―Infracţiunea complexă‖, Ed. ―ALL BECK‖, 1999. P.40. 92 Matei Basarab. Drept penal (partea generală). Vol.I, Ed. ―Lumina LEX‖, 1997, p.37 93 L.Biró, M.Basarab, Tr.Pop – op.cit., George Antoniu, ―Din nou despre conţinutul infracţiunii‖ RRD nr.5/1982, p.32 94 V.Dongoroz, I.Oancea – op.cit., V.Papadopol RRD nr.1/1979, p.28 95 G.Stefani, G.Levasseur, B.Bouloc - op.cit.
63
cele patru elemente formează o unitate dialectică - infracţiunea. Analiza lor, în mod distinct, se face numai din
motive didactice, metodologice96
.
Referitor la toate cele menţionate, credem că în ceea ce priveşte componenţa ar mai trebui să spunem
următoarele : componenţa constituie o totalitate de semne juridice ce caracterizează fapta concretă ca
infracţiune, aceasta nu presupune însăşi fapta comisă de către infractor, ci o categorie juridică, metodă
legislativă de descriere în legea penală a tuturor infracţiunilor.
Componenţa există ca o sferă juridică la nivelul conştiinţei sub formă de construcţie logică, ea există, chiar
dacă, în realitate, nu a fost săvârşită nici o infracţiune cu asemenea componenţă; componenţa de infracţiune nu
poate fi concepută fără legea penală, însă nu există în afara faptei social periculoase97
.
PLAN DE SEMINAR
1. Noţiunea semnelor componenţei de infracţiune.
2. Determinaţi corelaţia dintre infracţiune şi componenţa de infracţiune.
3. Determinaţi corelaţia dintre norma juridică penală şi componenţa de infracţiune.
4. Determinaţi corelaţia dintre componenţa de infracţiune şi articolul legii penale.
5. Care este temeiul juridic al răspunderii penale?
6. Definiţi noţiunea construcţiei componenţei de infracţiune.
7. Determinaţi semnele pozitive, negative, constante şi variabile ale componenţei de infracţiune.
8. Ce modalităţi ale componenţelor de infracţiuni cunoaşteţi?
Referinţe bibliografice:
Codul penal al Republicii Moldova. -18 aprilie 2002. –nr.985-XV;
C.Bulai, Drept penal român. Partea generală. Vol.I, Bucureşti, 1992;
Augustin Ungureanu, Drept penal român. Partea generală. Bucureşti, 1995;
A.Borodac, Drept penal. Partea generală. Chişinău, 1994.
A.Borodac, Drept penal. Calificarea infracţiunilor. Chişinău, 1996;
Курс советского уголовного права. Часть общая. Т.1, Л.1968 г.;
Alexandru Boroi, Drept penal. Partea generală. Ediţia II-a, Bucureşti, 2000;
Vasile Dobrinoiu, Ilie Pascu, Drept penal. Partea generală. Note de curs. Bucureşti, 1992.
96 M.Basarab ―Drept penal‖ p. generală 1992 Ed.Chemarea p.88 97 Ion Macari ―Drept penal al R.Moldova‖ (p.generală), Ed.Chişinău, 1999, p.67.
64
Capitolul 5. Etapele activităţii infracţionale
Scopul: Iniţierea în noţiuni generale a problemei vizând etapele activităţii infracţionale şi verificarea
cunoştinţelor obţinute de către studenţi la acest compartiment.
Probleme:
1. Noţiunea de etape ale activităţii infracţionale.
2. Pregătirea de infracţiune. Noţiune semne şi caracteristici.
3. Tentativa de infracţiune:
tentativa consumată;
tentativa neconsumată;
tentativa la obiect nul;
tentativa cu mijloace nule.
4. Infracţiunea consumată.
Noţiunea etapelor infracţiunii intenţionate în dreptul penal şi modalităţile lor. Importanţa determinării
fazelor (formelor) activităţii infracţionale pentru răspunderea penală, calificarea infracţiunilor şi aplicarea
pedepsei penale. Infracţiunea consumată. Momentul consumării infracţiunii. Infracţiunile care nu pot avea etape
infracţionale.
Noţiunea şi semnele pregătirii unei infracţiuni. Deosebirea pregătirii de demascarea intenţiei. Formele
acţiunilor de pregătire.
Mărimea gradului prejudiciabil al pregătirii de infracţiune şi criteriile determinării lui. Răspunderea pentru
pregătirea unei infracţiuni.
Noţiunea tentativei de infracţiune. Semnele obiective şi subiective ale tentativei. Tentativa consumată şi
tentativa neconsumată. Noţiunea şi modalităţile tentativei nule. Penalitatea tentativei nule. Deosebirea tentativei,
de pregătirea infracţiunii şi infracţiunea consumată. Răspunderea pentru tentativa de infracţiune.
PLAN DE CURS
Noţiunea etapelor infracţiunii intenţionate în dreptul penal şi modalităţile lor
Considerat în desfăşurarea sa subiectiv-obiectivă, uneori, comportamentul infracţional intenţionat se poate desfăşura pe parcursul unui traseu
multistadial, realizând progresiv în procesul dezvoltării dinamice a faptei, forme de exprimare cum ar fi actele preparatorii, tentativa, infracţiunea
consumată. Doctrina numeşte un asemenea traseu infracţional posibil „iter criminis‖ sau „drumul crimei‖, traseu ce nu este obligatoriu, ci numai
relativ posibil.
Evident că problema acestei desfăşurări complexe a infracţiunii, mai întâi în planul subiectivităţii autorului, iar apoi în planul executării
materiale a hotărârii infracţionale, nu e posibilă şi, deci, nu se poate pune decât în cazul anumitor categorii de infracţiuni care, prin structura lor se
pretează la o posibilă desfăşurare a executării pe etape cu semnificaţii penale diferite.
Problema periodizării săvârşirii infracţiunii se conturează, de regulă, în zona infracţiunilor intenţionate comisive, singurele apte de o
desfăşurare pe tot palierul de etape pe care le presupune un „iter criminis‖. Toate celelalte tipuri de infracţiuni, cum ar fi cele neintenţionate sau
intenţionate omisive, fie că nu sunt susceptibile nici de o periodizare , fie deşi sunt susceptibile de o periodizare internă, nu sunt apte de o
desfăşurare externă în sensul considerat (cum ar fi infracţiunile intenţionate omisive).
Cu toate acestea, în sensul foarte larg, orice activitate infracţională – ca activitate umană realizată de o persoană responsabilă – presupune şi o
fază subiectivă a actului de conduită interzis, perioada internă cuprinde, desigur, şi formele de vinovăţie neintenţionate. Astfel problema celor
două perioade, internă şi externă, se cantonează, de obicei, pe terenul infracţiunilor pur intenţionate.
În ce priveşte planul desfăşurării obiective a faptei, deci al executării, cu toate că şi infracţiunile omisive pot implica forme de consumare
dintre cele mai variate, totuşi acestea nu implică unele etape obiective, distinctive, de genul începutului de executare, al încercării nereuşite a
săvârşirii faptei sau al încercării urmate de întreruperea executării ori împiedicarea producerii rezultatului, pe care le presupune „iter criminis‖,
deoarece problematica desfăşurării executării este proprie numai infracţiunilor comisive, acestea fiind singurele apte de o atare desfăşurare
subiectiv-obiectivă.
Noţiunea şi semnele pregătirii unei infracţiuni
Perioada externă sau de executare cuprinde întregul proces de înfăptuire a actului de conduită interzis, adică toate acţiunile sau inacţiunile
necesare pentru realizarea hotărârii de a săvârşi infracţiunea, cu alte cuvinte, atât infracţiunile comisive , cât şi cele omisive, atât infracţiunile
intenţionate, cât şi cele neintenţionate, dând conţinut laturii obiective a acestor infracţiuni.
Ştiinţa dreptului penal, elaborând conceptul de forme ale executării infracţiunii, a urmărit ca prin această noţiune să delimiteze, pe de o parte
etapa pregătirii de etapa executării propriu-zise. În cele mai multe cazuri, făptuitorul nu trece la înfăptuirea hotărârii infracţionale, deci nu se
implică în executarea propriu-zisă a actelor ce caracterizează elementul material al infracţiunii, fără a încerca să-i asigure succesul prin pregătirea
anterioară a unor condiţii şi mijloace cât mai favorabile. Dimpotrivă, tocmai pentru a-şi asigura o şansă superioară de înfăptuire a infracţiunii
proiectate, de obicei infractorii se angajează anterior trecerii la executarea propriu-zisă, în săvârşirea unor acte de pregătire materială sau morală,
care se înscriu şi definesc faza actelor preparatorii.
65
Conform art.26 al 1CP, ‖se consideră pregătire de infracţiune procurarea sau adaptarea mijloacelor ori a instrumentelor, înţelegerea din timp
de a săvârşi o infracţiune sau crearea intenţionată a altor condiţii pentru săvârşirea ei, dacă din cauze independente de voinţa făptuitorului, ea nu
şi-a produs efectul‖
În doctrina dreptului penal sunt denumite acte preparatorii toate actele prin care se pregăteşte săvârşirea acţiunii ce constituie elementul
material al infracţiunii caracteristic pentru ele fiind că intervin înainte de executare şi urmăresc să asigure buna desfăşurare a acesteia, prin
crearea condiţiilor şi apropierea mijloacelor necesare înfăptuirii infracţionale.
Astfel actul preparator vizează, pe de o parte, numai o anumită categorie de infracţiuni, apte de a fi realizate în condiţiile unor pregătiri
conştiente anterioare trecerii la executare, cum sunt infracţiunile comisive, iar pe de altă parte, sfera sa de cuprindere va include atât elementele
pregătirii morale, cât şi celei materiale, atât elemente vizând crearea de condiţii, cât şi de procurarea sau adaptarea de mijloace.
Actele de pregătire constau în procurarea de către autor, de coautor sau de către complice a unor mijloace materiale, date, informaţii cu privire
la timpul, locul, modul şi mijlocul (mijloacele) cel mai potrivit pentru executarea acţiunii.
Acestea pot fi de natură materială sau intelectuală. Astfel, se poate procura un instrument prin cumpărare, împrumutare sau chiar pe cale
infracţională (arma cu care s-a comis acţiunea a fost furată), prin confecţionare sau preparare (şperaclu, cheia fixă, arma de foc artizanală, otrava,
gazele paralizante etc.), prin adaptarea unui mijloc sau instrument (ceea ce presupune că acesta a avut iniţial o anumită destinaţie, însă ulterior i se
aduc unele modificări în vederea folosirii la săvârşirea acţiunii infracţionale), se culeg informaţii cu privire la locul unde se află obiectul material
asupra căruia se va îndrepta acţiunea infracţională, se iau unele măsuri în vederea îngreunării descoperirii infracţiunii sau a infractorului
(amenajarea unei ascunzători, procurarea unor substanţe care sunt presărate pe urmele lăsate de infractor pentru a nu putea fi descoperit cu
ajutorul câinelui de urmărire etc.).
Noţiunea tentativei de infracţiune
Codul Penal defineşte tentativa prin dispoziţia înscrisă în art.27 , astfel: „tentativa de infracţiune este considerată acţiunea sau inacţiunea
intenţionat îndreptată nemijlocit spre săvârşirea unei infracţiuni, dacă, din cauze independente de voinţa făptuitorului, ea nu şi-a produs efectul‖.
Definiţia legală pune în evidenţă că tentativa prezintă nu numai particularităţi subiective presupunând întotdeauna hotărârea de săvârşi
infracţiunea, dar şi particularităţi de ordin obiectiv, presupunând două modalităţi distincte: a întreruperii executării sau a neproducerii rezultatului,
chiar în condiţiile unei executări duse până la capăt.
Tentativa constă în punerea în executare a hotărârii de a săvârşi infracţiunea, adică începerea acţiunii (subelement al laturii obiective), care să
fie întreruptă ori să nu-şi fi produs efectul (urmarea) prevăzut de lege, pe care 1-a urmărit sau acceptat.
Tentativă există şi când consumarea infracţiunii nu a fost posibilă deoarece mijlocul folosit a fost insuficient sau defectuos, ori fiindcă în
timpul când actele de executare s-au comis a lipsit obiectul de la locul unde făptuitorul a crezut că se află.
În raport cu infracţiunea consumată, şi numai cu aceasta, tentativa apare ca o infracţiune imperfectă, nedesăvârşită, deoarece nu s-a produs
urmarea prevăzută şi dorită sau acceptată de infractor.
Când o faptă este incriminată în formă de tentativă ea constituie infracţiune (art.25 al 3 CP) fiindcă prezintă pericol, deşi nu s-a produs
urmarea prevăzută de lege pentru ca infracţiunea să se consume, deoarece şi tentativa produce o urmare periculoasă. Această urmare se poate
prezenta sub forma unei stări de pericol ori sub formă de rezultat, însă altul decât cel necesar consumării infracţiunii a cărei executare a început.
De aceea normele care reglementează infracţiunea consumată se aplică şi tentativei.
În timp, acţiunea are loc după luarea hotărârii infracţionale sau după actele de pregătire, când acestea există,
şi se termină înainte de producerea urmării cerute de lege, deci înainte de consumarea infracţiunii în forma tip,
forma agravată sau atenuată. Aşadar, acul de executare este acelaşi pentru formele de bază, agravate sau
atenuate ale infracţiunii.
PLAN DE SEMINAR
1. Etapele activităţii infractorice ca forme ale infracţiunii.
2. Care infracţiuni nu pot avea etape infracţionale?
3. Deosebirea pregătirii de infracţiune de demascarea intenţiei.
4. Numiţi modalităţile tentativei de infracţiune.
5. Ce presupune faza internă a activităţii infracţionale?
6. Ce presupune faza externă a activităţii infracţionale?
7. Care sunt infracţiunile susceptibile de a avea faze de desfăşurare?
8. Care sunt semnele pregătirii de infracţiune?
9. Ce presupune tentativa de infracţiune?
10. Care este delimitarea infracţiunii consumate de tentativa consumată?
11. Când se consideră consumată o infracţiune a cărei componenţă este materială?
12. Când se consideră consumată o infracţiune descrisă printr-o componenţă formală?
13. Când se consideră consumată o infracţiune a cărei componenţă este formal redusă?
SPEŢE
1. Dodon, după ce a luat cunoştinţă de la mica publicitate despre faptul că numitul Narcis avea de vânzare un
radiocasetofon şi după ce s-a informat asupra familiei acestuia, în scopul de a sustrage acel radiocasetofon, a
mers la şcoala unde învăţa copilul minor al numitului Narcis, unde dându-se drept rudă a cerut să se dea voie
66
copilului să meargă cu el acasă. Învăţătoarea, dându-şi seama că inculpatul nu cunoştea pe copil, a refuzat să-l
învoiască.
La ce etapă a acivităţii infracţionale a fost întrerupră fapta inculpatului Dodon?
2.Inculpatul Dănilă a fost surprins în curtea lui Munteanu, în timp ce voia să fure păsările, proprietatea
reclamantului Sirus, de către martorii Ion şi Petru, care l-au anunţat pe Sirus, care l-a descoperit pe inculpat,
ascuns lângă coteţul păsărilor, după care l-a predat poliţiei.
Ce acţiuni a comis Inculpatul, şi la ce etapă a fost întreruptă fapta?
3. Pătrunzând pe ascuns în apartamentul lui Muhin, Mînăscurtă şi Codreanu au luat lucrurile de preţ, le-au
pus într-o legătură, dar la ieşire au fost reţinuţi.
La ce stadiu de săvîrşire a infractiunii au fost curmate acţiunile lui Mînăscurtă şi Codreanu?
4. Andreiescu, fiind încă gravidă, a hotarît să scape de copil. Copilul nou-născut 1-a înecat într-o căldare cu
apă. Expertiza medico-judiciară a stabilit că copilul s-a născuăt mort.
Rezolvaţi problema despre răspunderea penelă a cetăţencei Andreeva.
Literatura recomandată
1. Codul penal al Republicii Moldova din 2002. M.O. 13.09.2002.
2. S.Botnaru A.Şavca ş.a. - Dr.Penal, partea generală,Chişinău 2005, Ed. Cartier Juridic pag.243-247
3. Barbîneagră A. Berliba V., Gurschi C. HolbanV. Popovici T. Ulianovschi Gh. Ulianovschi X., Ursu N.,
Codul penal comentat şi adnotat, Ed. Cartier Juridic, Chişinău, 2005, pag. 63-69.
4. V.Dobrinoiu, I.Pascu „‖Drept penal. Partea generală‖, Bucureşti, 1992;
5. A.Borodac, „Drept penal. Partea generală‖, Chişinău, 1994;
6. «Уголовное право. Общая часть», учебник, под ред. Н.Ветрова и др., Москва, 1997;
7. A.Borodac „Drept penal. Calificarea infracţiunilor‖; Chişinău, 1996.
67
Capitolul 6. Cauzele care înlătură caracterul penal al faptei 4 ore
Scopul: Iniţierea în noţiuni generale a problemei vizând cauzele care înlătură caracterul penal al faptei şi
verificarea cunoştinţelor obţinute de către studenţi la acest compartiment.
Probleme:
1. Noţiunea de cauze care înlătură caracterul penal al faptei. Caracteristica generală.
2. Legitima apărare:
condiţiile atacului;
condiţiile apărării;
3. Starea de extremă necesitate.
4. Delimitarea legitimei apărări de starea de extremă necesitate.
5. Riscul întemeiat.
6. Constrângerea fizică sau psihică.
7. Reţinerea infractorului.
1.Noţiunea cauzelor care înlătură caracterul penal al faptei. Modalităţile lor. Deosebirea acestor cauze de
cauzele care înlătură răspunderea penală sau consecinţele condamnării.
2.Legitima apărare. Dreptul la legitima apărare ca un drept subiectiv al cetăţenilor. Condiţiile legale ale
legitimii apărări care se referă la atac, atacant şi apărare. Noţiunea apărării imaginare. Provocarea legitimii
apărări.
3.Reţinerea infractorului. Condiţiile legitime ale acţiunilor de reţinere ale infractorului. Deosebirea reţinerii
infractorului de legitima apărare.
4.Starea de extremă necesitate. Condiţiile legitime ale stării de extremă necesitate. Deosebirea dintre
legitima apărare şi starea de extremă necesitate.
5.Constrîngerea fizică sau psihică. Condiţiile legitime ale constrîngerii fizice sau psihice.
6.Riscul întemeiat. Noţiunea riscului întemeiat. Condiţiile existenţei riscului întemeiat.
PLAN DE CURS
1.Noţiunea cauzelor care înlătură caracterul penal al faptei.
Legea penală stabileşte norme de conduită în concordanţă cu interesele societăţii, cărora membrii ei li se pot
conforma. Răspunderea penală va interveni numai dacă s-a săvârşit o infracţiune. În acelaşi timp, trebuie să se
constate dacă nu există vreo cauză legală datorită căreia fapta nu este infracţiune. Este vorba de acele cauze care
înlătură caracterul penal al faptei.
Prin cauza care înlătură caracterul penal al faptei înţelegem acele stări sau împrejurări reale în a căror
prezenţă sau context săvârşirea oricărei din faptele prevăzute de legea penală nu mai poate imprima acesteia un
caracter penal. (N. Giurgiu, Drept penal, partea generală, Ed. Contes, Iaşi, 2000, pag. 360).
Art. 35 CP al RM enumeră următoarle cauze care înlătură caracterul penal al faptei:
legitima apărare; reţinerea infractorului; starea de necesitate; constrângerea fizică sau psihică; riscul
întemeiat. executarea ordinului sau dispoziţiei superiorului
2.Legitima apărare
Art. 35 CP al RM enumeră următoarle cauze care înlătură caracterul penal al faptei:
legitima apărare; reţinerea infractorului; starea de necesitate; constrângerea fizică sau psihică; riscul
întemeiat.
Legiuitorul prevede că nu constituie infracţiune fapta prevăzută de legea penală săvârşită în stare de legitimă
apărare.
„Este în stare de legitimă apărare acela care săvârşeşte fapta pentru a înlătura un atac material, direct, imediat
şi real, îndreptat împotriva sa, a altuia sau împotriva unui interes public şi care pune în pericol grav persoana sau
drepturile celui atacat ori interesul public.
Este de asemenea în legitimă apărare şi acela care din cauza tulburării sau temerii a depăşit limitele unei
apărări proporţionale cu gravitatea pericolului şi cu împrejurările în care s-a produs atacul‖ (art. 36 CP al RM).
Deci, legitima apărare constă în acţiunea de apărare pe care o realizează o persoană prin intermediul unei
fapte prevăzute de legea penală pentru a anihila un act de agresiune îndreptate împotriva sa, a altuia sau
împotriva unui interes şi care pune în pericol grav persoana, drepturile celui atacat ori interesul public (de
exemplu, o persoană supusă unei acţiuni de natură a-i periclita viaţa, reacţionează împotriva agresorului
producându-i vătămare corporală gravă sau chiar moartea; o femeie supusă unei violenţe în scopul de a ceda la
relaţii intime, reacţionează vătămându-l pe agresor etc.). (N. Giurgiu, op. cit., pag. 370).
După câte am menţionat mai sus, atacul trebuie ă întrunească o serie de condiţii:
68
1. Atacul să fie material, adică să constea din acte fizice care sînt îndreptate conştient contra existenţei tot
fizice a valorilor ocrotite de legea penală.6
Practica şi literatura juridică sînt unanime în aprecierea că injuriile ori ameninţările şi orice manifestări
duşmănoase, chiar cele de natură a inspira temerea, nu pot justifica o acţiune în apărare dacă nu provoacă şi un
pericol fizic.
De asemenea, împrejurarea că o persoană este înarmată nu poate constitui un atac material care să justifice
legitima apărare, atâta timp cât nu încearcă să facă uz de arma respectivă.
2. Atacul să fie direct, adică pune în pericol valorile ocrotite de legea penală în mod nemijlocit, deci să
existe o legătură de la cauză la efect între atac şi pericolul grav creat. De exemplu, făptuitorul îndreaptă arma
spre victimă, o loveşte etc. (M. Basarab, op. cit., pag. 122).
Atacul nu poate fi considerat direct, atunci când între victimă şi agresor există un obstacol (uşa închisă, zid
etc.), deoarece nu sînt puse în pericol valorile ocrotite de lege, cu excepţia cazului când agresorul ar folosi arma
de foc, substanţe explozive etc.
3.Atacul să fie imediat. Pentru a atrage constatarea stării de legitimă apărare, atacul trebuie să îndeplinească
şi condiţia de a se afla într-un raport de imediată realizare faţă de valoarea socială pe care o pune în pericol. (N.
Giurgiu, op. cit., pag. 372).
4. Atacul trebuie să fie real. Nu se admite legitima apărare contra unui atac care era doar presupus. Spre
exemplu, două persoane se duşmăneau întruna. Mergând pe stradă (una înainte, iar cealaltă din urmă), X a
crezut că Y vrea să-l lovească, s-a întors brusc şi l-a lovit puternic, din care cauză Y a căzut jos şi lovindu-se la
cap, s-a ales cu leziuni corporale grave. După cum s-a constatat, persoana lovită (Y) nu intenţiona să o atace pe
prima (X), ale cărei acţiuni au fost calificate drept un atac intenţionat.
În prezenţa atacului care îndeplineşte toate condiţiile arătate mai sus şi ţinându-se seama de împrejurările în
care acesta s-a produs, poate avea loc apărarea. Aceasta, la rândul ei, trebuie să întrunească următoarele condiţii:
1. Apărarea să aibă ca obiect persoana atacatului sau un interes public. Persoana fizică este apărată cu privire
la toate atributele sale (viaţa, integritatea corporală, sănătate, libertate, demnitate), indiferent că are capacitate
psihofizică sau nu, precum şi proprietatea sa. (M. Basarab, op. cit., pag. 129)
Apărarea se poate efectua şi de către o terţă persoană pentru înlăturarea atacului îndreptat împotriva altuia
sau a unui interes obştesc, dacă se respectă proporţia între aceasta şi intensitatea atacului. Intervenţia terţului nu
se cere să fie solicitată din partea persoanei atacate, ea putând să aibă loc chiar împotriva voinţei acestuia.
(Ibidem, pag. 123)
2. Fapta în apărare trebuie să fie necesară pentru înlăturarea atacului. Deşi această cerinţă nu este prevăzută
în mod expres în cuprinsul dispoziţiilor înscrise în art. 36 CP al RM, ea se subînţelege. Astfel, este firesc să se
considere că nu poate exista starea de legitimă apărare, atunci când reacţia persoanei atacate împotriva
agresiunii, nu era necesară pentru evitarea atacului, faţă de natura şi intensitatea acestuia, gravitatea pericolului
generat de agresiune şi celelalte împrejurări obiective şi subiective ale cauzei. (N. Giurgiu, op. cit., pag. 378)
Sub raportul intensităţii sale, apărarea este necesară atunci când este de natură să conducă la înlăturarea
atacului şi deci la anihilarea (reducerea, neutralizarea) pericolului generat de aceasta. Caracterul necesar al
apărării trebuie analizat nu numai în raport de gravitatea atacului (dat de mijloacele folosite de agresor,
intensitatea atacului şi valorile puse în pericol, împrejurările în care se poartă etc.), ci şi posibilităţile (obiective
şi subiective) ale celui atacat de a-l înfrunta (Ibidem, pag. 378).
În literatura juridică şi practica judiciară s-a conturat concepţia că apărarea nu trebuie privită ca fiind unica
soluţie posibilă, deci ca indispensabilă pentru înlăturarea atacului, ci numai ca necesară.
3. Apărarea să fie proporţională cu atacul.
Gravitatea pericolului generat de atac se va stabili ţinând seama de valoarea reală a obiectului apărat şi de
situaţia concretă în care s-a aflat persoana care invocă legitima apărare, împrejurările în care s-a produs atacul
(noaptea, agresorul era sub influenţa alcoolului, mijloacele de care s-a folosit în atac, pluralitatea de agresori,
boala sau debilitatea fizică a persoanei atacate, împrejurarea că a mai fost atacată şi altă dată etc.). (N. Basarab,
op. cit., pag. 129). În funcţie de acestea se va ţine seama şi de posibilitatea reală de apărare, deoarece reacţia
persoanei care ripostează trebuie să corespundă gravităţii concrete a atacului.
Spre exemplu, nu se află în legitimă apărare persoana care pentru a împiedica un furt oarecare îl va ucide pe
agresor şi nici persoana care pentru a se apăra împotriva unei simple lovituri va riposta prin sugrumarea vieţii
atacantului. Deci în aceste cazuri apărarea nu este proporţională cu atacul.
Este evident că evaluarea proporţiei dintre atac şi apărare nu se poate face după criterii rigide. Numai
posterior săvârşirii faptei şi luându-se în consideraţie toate împrejurările de fapt şi subiective ale cauzei se poate
aprecia dacă riposta a fost sau nu proporţională cu gravitatea pericolului. (N. Giurgiu, op. cit., pag. 379). În acest
69
caz, se va ţine seama de mijloacele folosite pentru atac şi apărare, precum şi de rezultatul pe care l-a produs
atacul sau apărarea, luându-se în considerare şi condiţia fizică şi psihică a persoanei care le foloseşte.
3.Starea de extremă necesitate
şi bunurile sale pot fi expuşi nu numai pericolelor rezultând din agresiunile deliberate ale unora din semenii
săi, dar şi unor pericole generate de evenimente, energii sau întâmplări cu caracter accidental, cum ar fi un
cutremur, o inundaţie, surparea unei clădiri, atacul unui animal etc.
Spre deosebire însă de legitima apărare, când persoana pusă în pericol alege calea ripostei active încercând să
anihileze pericolul prin exercitarea unui contraatac legitim împotriva persoanei agresorului însuşi, în cazul stării
de necesitate persoana nu reacţionează împotriva sursei de pericol pe care nici nu o poate anihila, ci este
determinat să se salveze pe sine sau pe altul, bunurile sale sau a altuia sau interesul public prin săvârşirea unei
fapte prevăzute de legea penală, sacrificând valori sau bunuri aparţinând altor persoane. (N. Giurgiu, op. cit.,
pag. 385).
Deci, o persoană se află în stare de necesitate când datorită unor împrejurări create de oameni sau de
fenomene naturale, este pusă în alternativa de a salva de la un pericol iminent şi care nu poate fi înlăturat altfel,
viaţa, integritatea corporală sau sănătatea sa ori a altuia sau un bun important al său ori a altuia sau un interes
public, prin săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală.
Este vorba de stare de necesitate, spre exemplu, în cazurile în care pompierii distrug partea unei clădiri
pentru a salva o persoană expusă pericolului, când o persoană ia fără drept un autoturism aparţinând altuia,
dintr-un loc de parcare, pentru a transporta la spital o persoană a cărei viaţă se află în pericol din cauza unei
puternice hemoragii; când cineva pătrunde în apartamentul vecinului său pentru a opri o scurgere de apă care
pune în pericol bunuri importante etc.
Deşi starea de necesitate are o frecvenţă scăzută în practica de toate zilele, ea poate interveni în cazuri
excepţionale, antrenând uneori participarea a numeroase persoane cu consecinţe umane şi materiale din cele mai
importante. Din acest considerent, cunoaşterea implicaţiilor sale juridice este deosebit de utilă.
Instituirea stării de necesitate drept cauză care înlătură caracterul penal al faptei are în vedere, mai întâi,
faptul că persoana care se află în stare de necesitate, nu realizează acţiunea de salvare cu vinovăţie, adică cu
dorinţă şi voinţă deliberată de a încălca ordinea de drept, de a face un rău pentru vreuna din valorile ocrotite de
legea penală, în dispreţul legilor şi a regulilor de convieţuire socială.
Pe de altă parte, se are în vedere că fapta comisă în stare de necesitate nu prezintă pericolul social al unei
infracţiuni, ci dimpotrivă, are un caracter socialmente util. (N. Giurgiu, op. cit., pag. 386).
Deci, în lipsa vinovăţiei şi a pericolului social fapta comisă în stare de necesitate nu se poate constituie ca
infracţiune şi respectiv, nu poate atrage răspunderea penală.
Pentru că o faptă să fie săvârşită în condiţiile stării de necesitate, trebuie să se constate (potrivit art. 38 CP al
RM) îndeplinirea mai multor condiţii:
- existenţa unui pericol iminent;
- pericolul să ameninţe viaţa, integritatea corporală sau sănătatea făptuitorului a altuia ori un bun important
al acestuia ori a altuia sau un interes public;
- pericolul să nu poată fi înlăturat decât prin săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală.
I. Existenţa unui pericol iminent.
În cazul stării de necesitate pericolul este generat de regulă de un eveniment obiectiv accidental, cum ar fi
inundaţia, un incendiu, surparea unor terenuri sau construcţii, un cutremur etc., precum şi de unele fapte ale
omului responsabil sau iresponsabil, sau unor situaţii provenind din partea unor animale.
Pericolul a putut fi creat chiar de către persoana care invocă starea de necesitate, deoarece se ia în
considerare fapta săvârşită ţinând seama de toate împrejurările obiective şi subiective existente în momentul
comiterii ei. (spre exemplu, un incendiu din neglijenţă).
De asemenea, întâmplarea sau evenimentul care generează pericolul pot proveni din partea unor terţi car ar
putea suporta consecinţele negative ale acţiunii de salvare. Într-o astfel de situaţie s-ar afla persoana care sparge
geamul cabinei şoferului, rănindu-l pentru a-l determina să oprească maşina deoarece căzuse din vehicul o
persoană şi era târâtă cu piciorul prins de uşă.
Pentru a justifica intervenţia în limitele stării de necesitate, pericolul trebuie să fie iminent.
Pericolul este iminent, atunci când ameninţă să aducă o atingere gravă valorilor protejate de lege, nelăsând
timp suficient pentru a se lua alte măsuri pentru salvarea acestora decât sacrificarea altor valori prin săvârşirea
unor fapte prevăzute de legea penală. Deci starea de necesitate începe în momentul în care pericolul a devenit
iminent, ameninţător (în sensul că producerea consecinţelor vătămătoare este imediat realizabilă), pe punctul de
a se declanşa în mod cert, sigur şi durează cât timp este actual şi încetează odată cu dispariţia ameninţării
generate de acesta.
Pericolul trebuie să fie şi real, adică producerea trebuie să fie sigură şi în orice caz să nască în conştiinţa
făptuitorului o temere serioasă pentru existenţa şi securitatea valorilor ocrotite de lege. (N. Giurgiu, op. cit., pag.
387). Doar astfel se poate considera că el a acţionat sub imperiul stării de necesitate, dar nu în afara acesteia.
70
Desigur, atât caracterul iminent, cât şi cel real al pericolului trebuiesc analizate în contextul tuturor
împrejurărilor obiective şi subiective în care a acţionat făptuitorul.
II. Pericolul să ameninţe valorile prevăzute expres de lege.
Valorile sociale care pot forma obiectul acţiunii de salvare în cazul stării de necesitate sînt expres şi limitativ
prevăzute de lege. Astfel, art. 38 CP al RM enumeră: viaţa, integritatea corporală sau sănătatea persoanei sau a
alteia, bunurile importante ale sale sau a altor şi interesul public.
Deci, în cazul stării de necesitate făptuitorul poate întreprinde acţiuni de salvare a oricăror din atributele care
asigură existenţa sa fizică şi sănătatea.
Dintre bunurile persoanei, legiuitorul a înscris în orbita de protecţie a stării de necesitate numai pe acelea
care se încorporează în bunuri importante, indiferent dacă acestea pot fi apreciate ca atare prin valoarea lor
materială, artistică, istorică sau după alte criterii. Singura condiţie prevăzută de lege, înţeleasă în sensul ca
bunurile să fie importante, trebuie înţeleasă în sensul că bunurile să prezinte o însemnătate deosebită pentru
făptuitor sau pentru altul, ori pentru colectivitate.
La stabilirea importanţei bunurilor trebuie să se ţină seama de o serie de factori: natura şi destinaţia
bunurilor, valoarea sa, posibilităţi de înlocuire, diferenţa de valoare faţă de bunul sacrificat etc. (N. Giurgiu, op.
cit., pag. 388).
III. Necesitatea acţiunii de salvare (sau caracterul indispensabil al acţiunii de salvare).
Necesitatea acţiunii de salvare presupune cerinţa ca pericolul să nu poată fi înlăturat altfel decât prin
săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală, adică prin sacrificarea alteia protejate de lege.
Deci, nu orice acţiune de salvare interesează instituţia stării de necesitate, ci numai acelea care se realizează
prin fapte prevăzute de legea penală. Din acest punct de vedere, acţiunea de salvare poate interveni în forme
foarte variate, începând cu omorul şi vătămarea gravă a unor persoane şi terminând cu fapta de însuşire sau
distrugere a bunurilor altora şi chiar de încălcare a regulilor de circulaţie pe drumurile publice.
Starea de necesitate o poate invoca orice persoană care a acţionat pentru salvarea valorilor prevăzute de lege
fie că sînt ale sale, fie ale altuia. De exemplu, X găseşte pe şosea un conducător auto accidentat grav, iar maşina
acestuia este în stare de funcţionare, X ştie să conducă, dar permisul de conducere i-a fost suspendat şi nu există
altă modalitate de a transporta rănitul la spital. Dacă X va conduce maşina în acest scop, va putea invoca starea
de necesitate. (M. Basarab, op. cit., pag. 138).
Deci, o condiţie esenţială şi specifică stării de necesitate este ca pericolul să nu poată fi înlăturat în fapt, altfel
decât prin săvârşirea unor fapte prevăzute de legea penală. Datorită acestei condiţii, starea de necesitate se
prezintă ca o situaţie de coliziune între diferite valori protejate de legea penală, pe care legiuitorul o rezolvă prin
admiterea sacrificării unora, mai puţin importante sau cel mult egale ca importanţă în favoarea altora. (N.
Giurgiu, op. cit., pag 388).
Spre deosebire de legitima apărare când făptuitorul deşi constrâns de agresiune, are posibilitate de a alege şi
o altă ieşire din faţa atacului (de exemplu, prin evitarea acestuia), în cazul stării de necesitate acţiunea de salvare
trebuie să aibă neapărat şi întotdeauna caracterul de unică soluţie, de unică posibilitate, de act indispensabil,
pentru salvarea uneia din valorile prevăzute de art. 38 CP al RM.
Din această condiţie rezultă că nu vor putea invoca starea de necesitate nici persoanele care au în anumite
situaţii obligaţia de a înfrunta pericolul (adică, pompierii în caz de incendiu sau lucrătorii de poliţie în caz de
împiedicare a unor infracţiuni grave sau dezordini publice etc.) şi nici persoanele care aveau posibilitatea evitării
pericolului (prin ascundere, alarmare, fugă etc.).
Instituind din starea de necesitate o cauză care înlătură caracterul penal al faptei, legiuitorul a limitat cu bună
ştiinţă, efectele acesteia numai la cazurile în care prin fapta săvârşită nu s-ar pricinui urmări vădit mai grave
decât cele care s-ar fi putut produce dacă pericolul nu era înlăturat (art. 38, alin. 3 CP al RM). CU alte cuvinte,
în vederea înlăturării unui rău mai mic prin cauzarea conştientă a unui rău mai mare.
PLAN DE SEMINAR
1. Prin ce se deosebesc cauzele care înlătură caracterul penal al faptei de cauzele care înlătură răspunderea
penală sau consecinţele condamnării?
2. Cine are dreptul la legitima apărare?
3. Daţi noţiunea apărării imaginare.
a) Ce presupune atacul direct, material, real, imediat?
b) Care sunt semnele ce delimitează legitima apărare de extrema necesitate?
c) Cum lămuriţi excluderea depăşirii limitelor legitimei apăriri?
1. Care sunt condiţiile legitime ale acţiunilor de reţinere a infractorului?
2. Care este deosebirea dintre legitima apărare şi reţinerea infractorului.
3. Care este deosebirea dintre legitima apărare şi starea de extremă necesitate?
4. Care este deosebirea dintre constrîngerea fizică sau psihică de starea de extremă necesitate?
5. Care sunt condiţiile existenţei riscului întemeiat?
71
d) Care sunt semnele reţinerii infractorului – ca cauză care exclude caracterul penal al faptei?
e) Când constrângerea fizică sau psihică exclude caracterul penal al faptei?
Ce presupune riscul întemeiat?
SPEŢE
Seara tîrziu Savin a auzit din casă lătratul cîinelui şi paşi în curte. De teama tîlharilor, el a încărcat arma de
vînătoare şi a ieşit în curte, Aici a observat un om, care a întins mîinile spre el. Lui Savin i s-a părut că această
persoană are în mînă un pistol. Acest lucru 1-a făcut pe Savin să împuşte. Victima s-a dovedit a fi Muhin, tatăl
vitreg al lui Savin. Muhin nu avea armă. Relaţiile dintre Muhin şi Savin erau bune.
Daţi o apreciere juridică acţiunilor lui Savcenco. Ce înseamnă depăşirea limitelor legitimei apărari?
4. Solonari a observat că cineva îi fură materialele de constructie, care se găseau în pridvorul casei proprii. În
scop de a-şi apăra aceste materiale, el a instalat o mină de tol. Noaptea cetăţeanca Mutruc, care fura sistematic
lemne, a pătruns în pridvorul casei şi la prima încercare de a fura a urmat explozia. Mutruc a fost rănită grav.
Drept rezultat ambele picioare i-au foti amputate.
Se poate considera că Solonari a acţionat în stare de legitimă apărare?
5. Seara tîrziu Toma şi Chirea se întorceau din ospetie si în glumă se îmbrînceau unul pe altul. În acest timp
pe lîngă ei trecea o grupă operativă de poliţişti, care căutau infractorii unui omor săvîrşit în ajun. Popuşoi,
conducătorul grupei operative 1-a bănuit pe Toma, care avea unele semne exterioare asemănătoare cu unul
dinire infractori pe care îi căutau. El 1-a luat pe Toma de mînă şi cu forţa a încercat să-1 urce în maşină, fără a
motiva acţiunile sale. Nedorind să îndeplinească cerinţa nemotivată a lui Popuşoi, Toma a opus rezistenţă
forţată. Contra lui Toma a fost intentat un proces penal şi el a fost judecat.
Just a fost judecat Toma? Este oare posibil legitima apărare contra acţiunilor nelegitime ale reprezentanţilor
puterii oficiale?
6. Mergînd pe stradă, Samson 1-a observat pe cunoscutul său Mutu căzut pe marginea drumului, fară
cunoştinţă, însîngerat. Samson a pătruns în garajul primăriei şi a răpit un autocamion, ca să-1 transporte pe Mutu
la spital. Neavînd experienţă, Samson s-a lovit în drum cu camionul de un copac şi i-a cauzat maşinii deteriorări
egale cu o sumă de 7300 lei. După ce 1-a transportat pe Mutu la spital, Samson a înfors maşina în garaj şi a
restituit benevol dauna primăriei.
Poate fi tras la răspundere penală Samson? Care sînt conditiile extremei necesităti? Care sunt regulile
restituirii daunei cauzate în conditiile extremei necesităţii?
Literatura recomandată
1. Codul penal al Republicii Moldova din 2002. M.O. 13.09.2002
2. S.Botnaru A.Şavca ş.a. - Dr.Penal, partea generală,Chişinău 2005, Ed. Cartier Juridic pag.295-328
3. Barbîneagră A. Berliba V., Gurschi C. HolbanV. Popovici T. Ulianovschi Gh. Ulianovschi X., Ursu N.,
Codul penal comentat şi adnotat, Ed. Cartier Juridic, Chişinău, 2005, pag. 85-92
4. A.Borodac, Drept penal. Partea generală. Chişinău, 1994.
5. A.Borodac, „Drept penal. Partea generală‖, Chişinău, 1994;A.Borodac, Drept penal. Calificarea
infracţiunilor. Chişinău, 1996;
6. «Уголовное право. Общая часть», учебник, под ред. Н.Ветрова и др., Москва, 1997;
7. Курс советского уголовного права. Часть общая. Т.1, Л.1968г.;
8. Alexandru Boroi, Drept penal. Partea generală. Ediţia II-a, Bucureşti, 2000;
9. Vasile Dobrinoiu, Ilie Pascu, Drept penal. Partea generală. Note de curs. Bucureşti, 1992.
10. Dobrinou V. Pascu Ilie. Drept penal. Partea generală. Bucureşti: Editura ―Atlas lex‖, 1996, pag. 280.
11. Florea C.N. circumstanţe care înlătură caracterul penal al faptei. Chişinău, 1980.
12. Flories P. Starea de necesitate în dreptul penal. Bruxelles, 1951, pag. 293.
13. Iacubovici M. Doctrina legitimei apărări/note bibliografice. Moscova, 1967, pag.115.
14. Ionescu V. Depăşirile limitelor legitimei apărări./RRD nr. 11, 1969, pag. 89.
15. Legal A. Legitima apărare şi starea de necesitate./Revista de drept penal comparat. Nr. 4, 1997, pag.77.
16. Pascu Şt; Hanga Vl. Crestomaţie pentru studiul istoriei statului şi dreptului, vol.2, Bucureşti: Editura
Ştiinţa, 1958, pag. 245.
17. Pavel D. Legitima apărare şi starea de necesitate./‖J.N.‖, nr.8, 1965, pag. 42-63.
18. Zolineac M. Drept penal, vol.II, - Iaşi: Editura fundaţiei ―Chemarea‖, 1993 – pag. 633.
19. Н.Ф. Кузнецовой . ―Курс уголовного права‖. Москва, 1999, стр. 471.
20. И.М. Тажковой, ―Курс уголовного права‖. Москва, 1999, стр. 470.
72
21. И.Я. Казаченко, ―Общая часть‖, Москва, 1999, стр. 276.
22. Fichte, Grundlage des naturrechts nach Prinzipien der wissenschaftslehre. 1796 II. Teil. S 85.
Capitolul 7. Unitatea și pluralitatea de infracţiune 4 ore
Scopul lecţiei: iniţierea în noţiuni generale a problemei vizând unitatea și pluralitatea de infracţiune şi
modalităţile acesteia, transmiterea unor informaţii suplimentare referitor la problema vizată.
Subiecte:
1. Noţiunea de infracţiune unică.
2. Modalităţile infracţiunii unice:
infracţiunea unică simplă;
infracţiunea unică complexă;
o infracţiunea compusă;
o infracţiunea repetată;
o infracţiunea sub formă de îndeletnicire;
o infracţiunea cu acţiuni alternative;
o infracţiunea cu consecinţe suplimentare;
o infracţiunea continuă;
o infracţiunea prelungită.
3. Modalitățile pluralității de infracțiunii
4. Concursul de infracţiuni şi modalităţile lui;
5. Recidiva infracţională şi modalităţile sale.
Unitatea și pluralitatea de infracţiuni
Noţiunea de infracţiune unică şi modalităţile sale. Noţiunea infracţiunii unice simple. Noţiunea
infracţiunii unice complexe şi varietăţile sale: compusă, cu acţiuni repetate, cu acţiuni sistematice, cu acţiuni sub
formă de îndeletnicire, cu acţiuni alternative, continuă, prelungită şi cu consecinţe suplimentare.
Noţiunea pluralităţii de infracţiuni. Caracteristica socială şi juridică a pluralităţii de infracţiunii.
Modalităţile pluralităţii de infracţiuni.
Concursul de infracţiuni şi modalităţile sale. Delimitarea concursului de infracţiuni de concurenţa
normelor penale. Noţiunea concursului de infracţiuni ideale şi reale. Calificarea infracţiunilor cu concurs ideal şi
real.
Recidiva de infracţiuni. Noţiunea recidivei. Modalităţile recidivei: generală, specială, simplă, complexă,
penitenciară. Modalităţile recidivei care influenţează aplicarea pedepsei penale: recidiva simplă, recidiva
periculoasă şi recidiva deosebit de periculoasă.
PLAN DE CURS
1) Noţiunea de infracţiune unică şi modalităţile sale
Unitatea de infracţiuni rezultă întotdeauna din unitatea acţiunii ori inacţiunii, sau din voinţa legiuitorului,
când o pluralitate de acţiuni ( inacţiuni) infracţionale sunt incriminate ca o singură infracţiune. (M.Basarab,
Drept penal general,Cluj-Napoca,1996,pag83).Majoritatea infracţiunilor care constituie unităţi „naturale‖,
indiferent de sediul lor legal sunt infracţiuni simple, care se pot realiza printr-o singură acţiune
(inacţiune).Astfel, pentru comiterea omorului, infractorul a tras un singur foc de armă, săvârşirea furtului a avut
loc printr-un act unic şi s-a luat un singur obiect. Este posibil însă ca acţiunea să fie formată din mai multe acte
totuşi ea să nu-şi piardă caracterul unitar. Aşa este în cazul furtului dintr-un apartament vecin a unor bunuri care
neputând fi transportate toate odată, infractorul a efectuat mai multe transporturi. Toate_aceste acte materiale nu
au autonomie juridică, ci sunt părţi componente ale acţiunii unice incriminate,formând o unitate naturala de
infracţiune.
Infracţiunea unică simplă constă dintr-o singură faptă (acţiune, inacţiune), care provoacă o singură daună.
Infracţiunea unică complexă se caracterizează printr-o complexitate ale subelementelor laturii obiective,
adică în conţinutul său intră fie ca element fie ca o circumstanţă agravantă o acţiune sau inacţiune care constituie
prin ea însăşi o faptă prevăzută de legea penală. Astfel avem trei varietăţi ale infracţiunii unice comlexe:
compuse; continue; continuate.
I:Infracţiunile compuse se împart în :
1.-infracţiuni cu acţiuni (inacţiuni) alternative, cum ar fi de exemplu infracţiunea------
2.-infracţiuni compuse din mai multe fapte infracţionale care, dacă le-am analiza separat ar constitui
componenţă de infracţiune unică simplă. Un exemplu de astfel de infracţiune complexă este tâlhăria (art.188
C.pen.) formată din furt şi violenţa sau ameninţarea exercitate asupra persoanei victimei, pentru a-i învinge
rezistenţa, împotrivirea efectivă sau posibilă cu ocazia încercării de a i se lua bunul mobil aflat în posesia sau
detenţia sa. S-a susţinut că violenţele se pot exercita şi asupra bunului. Or, în acest caz prin exercitarea acestora
73
trebuie să se fi urmărit stârnirea temerii sau să fi dus la constrângerea psihică a victimei (ruperea firului
telefonului, uciderea câinelui de pază, stropirea bunurilor cu benzină pentru a le da foc etc. în prezenţa victimei).
3.-infracţiuni cu consecinţe grave alternative cum ar fi de exemplu vătămarea intenţionată gravă a integrităţii
corporale şi a sănătăţii care a avut ca rezultat decesul victimei. (I.Macari, Drept penal general,Ch.1999)
Legiuitorul înţelege, şi în acest caz, prin acţiune sau inacţiune o infracţiune cu cele patru elemente ale sale, iar
nu doar ca subelement al laturii obiective a infracţiunii, în sens strict. De aceea, infracţiunea complexă trebuie să
prezinte acest caracter sub aspectul obiectului, laturii obiective şi a celei subiective, iar în unele cazuri, latura
obiectivă poate fi realizată prin acte distincte, de persoane diferite.
II. Infracţiunea este continuă când acţiunea (inacţiunea) infracţională si urmarea durează până când
infractorul o curmă de bună voie sau datorită intervenţiei altei persoane, moment în care se epuizează, art 29 CP.
De exemplu furtul de energie, art. 194 CP, portul ilegal de arme, art.293 CP. În asemenea cazuri există o
infracţiune unică deoarece suntem în prezenţa unei singure hotărâri infracţionale, a unei singure acţiuni
(inacţiuni), a unui singur obiect lezat a unei singure urmări şi a aceluiaşi făptuitor.
III. Infracţiunea continuată sau prelungită. Infracţiunea este unică şi când se comit mai multe acţiuni care fiecare ar putea constitui o infracţiune
distinctă.
Conform art.30, infracţiunea este prelungită sau continuată când o persoană comite la diferite intervale de
timp, dar în realizarea aceleiaşi rezoluţii (hotărâri), acţiuni (inacţiuni) care prezintă fiecare în parte, conţinutul
aceleiaşi infracţiuni.
2) Noţiunea pluralităţii de infracţiuni.
Pluralitatea de infracţiuni există când aceeaşi persoană săvârşeşte mai multe asemenea fapte în acelaşi timp
sau la anumite intervale.
Ea este o situaţie care priveşte pe infractor, de aceea nu trebuie confundată cu circumstanţele agravate care
fac parte din conţinutul infracţiunii. Codul penal stabileşte condiţiile necesare existenţei pluralităţii de
infracţiuni (pluralitatea reala) pentru a o delimita de pluralitatea aparenta de infracţiuni (unitatea legală de
infracţiuni).(M.Basarab,op.cit.p.5).
Conform art.32 CP, se consideră pluralitate de infracţiuni săvârşirea mai multor infracţiuni de o persoană, cu
condiţia că cel puţin pentru două dintre ele nu există piedici procesuale pentru pornirea unui proces penal şi că
persoana nu a fost condamnată pentru vreuna din ele.
Formele pluralităţii de infracţiuni conform art32 al.2 C.P, sunt concursul şi recidiva.
3) Concursul de infracţiuni şi modalităţile sale
Concursul de infracţiuni se realizează când aceeaşi persoana a săvârşit mai multe infracţiuni prin acţiuni
(inacţiuni) separate, înainte de a fi condamnată definitiv pentru vreuna dintre ele. Există concurs chiar dacă una
dintre infracţiuni a fost comisă pentru săvârşirea sau ascunderea altei infracţiuni.
Astfel conform art.33 CP se consideră concurs de infracţiuni săvârşirea de către o persoană a două sau mai
multor infracţiuni, prevăzute la diferite articole sau la diferite alineate ale unui singur articol din Partea specială
a prezentului cod, dacă persoana nu a fost condamnată pentru vreuna din ele şi dacă nu a expirat termenul de
prescripţie.
Din prevederile art.33 al.2 CP se desprind modalităţile concursului de infracţiuni, carc sunt denumite în
ştiinţa dreptului penal: concurs real ( material sau prin mai multc acţiuni sau inacţiuni) şi concurs ideal (formal
sau printr-o singură acţiune sau inacţiune).
1. Concursul real
Există concurs real sau prin mai multe acţiuni (inacţiuni) când aceeaşi persoană, prin diferite acţiuni
(inacţiuni) de sine stătătoare, săvârşeşte două sau mai multe infracţiuni prevăzute la diferite articole sau la
diferite alineate ale unui articol din prezentul cod.
Va exista concurs real şi atunci când una dintre infracţiuni a fost cornisă pentru săvârşirea sau ascunderea
altei infracţiuni .(M.Basarab,op.cit,p.7).
2. Concursul ideal.
Aceasta forma a concursului există când aceeaşi persoană savârşeşte o acţiune (inacţiune). care datorită
împrejurărilor în care a avut loc şi urmarilor carce le-a produs întruneşte conţinutul mai multor infracţiuni.
Astfel art.33 al.3 CP prevede că concursul ideal există atunci când, printr-o singură acţiune (inacţiune),
săvârşeşte două sau mai multe infracţiuni prevăzute la diferite articole sau la diferite alineate ale unui articol
din prezentul cod.
De exemplu există concurs ideal în cazul omorului unei persoane prin incendierea casei acesteia.
Există deci o singura acţiune (inacţiune) săvârşită însă în asemenea împrejurări încât produce mai multe
urmări, realizându-se conţinutul mai multor infracţiuni.
4) Recidiva de infracţiuni
Recidiva există când aceeaşi persoană a săvârşit una sau mai multe infracţiuni intenţionate, după ce a fost
condamnată definitiv pentru o altă infracţiune intenţionată.
74
Recidiva însemnă repetarea infracţiunii, persoana care a săvârşit-o având antecedent penal pentru
infracţiunea săvârşită anterior.
Pentru existenţa recidivei sunt necesare cel puţin două infracţiuni sâvârşite de aceeaşi persoana, din care a
doua se comite după o condamnare definitivă pentru cea dintâi. Aceste infracţiuni constituie cei doi termeni ai
recidivei indiferent că ele au fost consumate sau în formă de tentativă, săvârşite de o singură persoană sau în
participaţie. De exemplu, când o persoană săvârşeşte un omor după ce a mai săvârşit altul înainte si a fost
condamnată definitiv pentru primul.
Ambele fapte să fie comise cu intenţie. Prin urmare recidiva are loc numai atunci când persoana comite o
nouă infracţiune, când n-a fost încă stins antecedentul penal pentru infracţiunea precedentă (I.Macari, Drept
penal, partea generală, p.193).
Legiuitorul, ţinând cont de gradul de pericol social al infracţiunilor săvârşite şi numărul de antecedente
penale pentru ele, a clasificat recidiva în:
1.recidiva periculoasă,
2.recidiva deosebit de periculoasă.
Este considerată periculoasă recidiva, când:
a. persoana anterior condamnată de două ori la închisoare pentru infracţiuni intenţionate a săvârşit din nou
cu intenţie o infracţiune,
b. persoana anterior condamnată pentru o infracţiune intenţionată gravă sau deosebit de gravă a săvârşit din
nou cu intenţie o infracţiune gravă sau deosebit de gravă.
Se consideră deosebit de periculoasă, recidiva dacă:
a. persoana anterior condamnată de trei sau mai multe ori la închisoare pentru infracţiuni intenţionate a
săvârşit din nou cu intenţie o infracţiune,
b. persoana anterior condamnată pentru o infracţiune excepţional de gravă a săvârşit din nou o infracţiune
deosebit de gravă sau excepţional de gravă.
PLAN DE SEMINAR
1. Daţi noţiunea de infracţiune unică.
2. Numiţi modalităţile infracţiunii unice.
3. Daţi noţiunea pluralităţii de infracţiuni.
4. Ce presupune infracţiunea unic?
5. Prin ce se delimitează infracţiunea unică simplă de cea complexă?
6. În ce constă infracţiunea continuă? Când se consideră consumată aceasta?
7 Când se consideră consumată infracţiunea prelungită?
8. Prin ce se deosebeşte concursul ideal de infracţiuni de concurenţa normelor juridico-penale?
9. Daţi noţiunea recidivei simple, recidivei periculoase şi recidivei deosebit de periculoase.
SPEŢE
1. Pavlov, fiind în relatii duşmănoase cu Pînzaru, şi-a pus în gând să-i dea foc la casă. Ştiind că Pînzaru se
afla în ospeţie la nişte rude, Pavlov a băgat în timpul noptii sub acoperiş un mănunchi de paie, l-a aprins şi s-a
îndepărtat. Ca urmare a incendiului a murit mama lui Pînzaru, care se găsea în timpul cela la el în ospeţie. Casa
a ars complet.
Se conţine în acţiunile lui Pavlov pluralitate de infractiuni?
2. Vlaicu şi Cristea s-au îmbătat, încălcau ordinea publică la orice pas, înjurau, strigau, se legau de oameni.
Văzînd toate acestea, Nicanor s-a apropiat de ei şi le-a făcut observaţie. Lui Vlaicu şi lui Cristea nu le-a plăcut
acest lucru. Ei s-au năpustit asupra lui Nicanor, l-au lovit de câteva ori, pricinuindu-i leziuni corporale grave.
Ce infracţiuni au săvârşit Vlaicu şi Cristea? Numiti totodată şi modalitatea cumulului de infractiuni
3. Untilă avea nevoie acută de apartament. El i-a propus primarului oraşului T. să-i dea un apartament fără
rînd pentru o mită de 10 mii de lei. După puţină şovăială Pogor, primarul oraşului T., a acceptat. Pentru această
faptă Pogor a fost judecat conform al. 2 art. 327 şi al. 3. a art. 324C. P. al R. M.
Just a fost judecat Pogor? Prin ce se deosebeşte cumulul ideal de infracţiuni de concurenţa normelor penale?
Literatura recomandată
1. Codul penal al Republicii Moldova din 2002. M.O. 13.09.2002
2. S.Botnaru A.Şavca ş.a. - Dr.Penal, partea generală,Chişinău 2005, Ed. Cartier Juridic pag.277-291
3.Barbîneagră A. Berliba V., Gurschi C. HolbanV. Popovici T. Ulianovschi Gh. Ulianovschi X., Ursu N.,
Codul penal comentat şi adnotat, Ed. Cartier Juridic, Chişinău, 2005, pag. 70-83.
4. C.Bulai, Drept penal român. Partea generală. Vol.I, Bucureşti, 1992;
75
5. Augustin Ungureanu, Drept penal român. Partea generală. Bucureşti, 1995;
6. A.Borodac, Drept penal. Partea generală. Chişinău, 1994.
7. A.Borodac, Drept penal. Calificarea infracţiunilor. Chişinău, 1996;
8. Курс советского уголовного права. Часть общая. Т.1, Л.1968 г.;
9. Alexandru Boroi, Drept penal. Partea generală. Ediţia II-a, Bucureşti, 2000;
10. Vasile Dobrinoiu, Ilie Pascu, Drept penal. Partea generală. Note de curs. Bucureşti, 1992.
Capitolul VIII. Pluralitatea de infractori
1.Noţiunea şi importanţa participaţiei în dreptul penal. Trăsăturile obiective şi subiective ale
participaţiei. Particularităţile legăturii obiective şi subiective dintre faptele participanţilor şi consecinţele
survenite.
2.Categoriile participanţilor şi criteriile subdiviziunii lor. Noţiunea autorului, organizatorului,
instigatorului şi complicelui. Semnele obiective şi subiective ce caracterizează faptele lor.
3.Formele participaţiei. Noţiunea participaţiei simple, complexe, grupului criminal organizat şi organizaţiei
(asociaţiei) criminale.
4.Răspunderea penală a participanţilor. Calificarea acţiunilor participanţilor. Individualizarea răspunderii
şi pedepsei penale a participanţilor.
5.Participaţia la infracţiune cu subiect special. Excesul autorului. Participaţia cu o circumstanţă personală.
Eşecul acţiunilor organizate, instigatoare şi de complicitate.
6.Implicarea la infracţiune. Noţiunea şi modalităţile implicării la infracţiune. Noţiunea favorizării
infracţiunii. Condiţiile răspunderii penale pentru toleranţa (îngăduirea) infracţiunii.
PLAN DE CURS
1.Noţiunea şi importanţa participaţiei în dreptul penal Denumirea de participatie penală este dată acelei pluralităti de infractori ce se reatizeaza atunci când,
deşi o faptă poate fi săvârşită de o singură persoană ori de un număr determinat de persoane (ca şi în cazul
pluraltăţii constituite sau naturale), ea este săvârşită ocazional de un număr mai mare de persoane decât
acela care este necesar potrivit naturii faptei.
Activitatea în comun nu este altceva decât o interacţiune care, de fapt, este o prerogativă a psihologiei,
aspect ce ţine de latura subiectivă, deoarece interacţiunea este caracteristicâ în primul rând lui homo
sapiens, care posedă conştiinţă şi voinţă. De aici, trăsătura "activitatea în comun" înseamnă activitatea
când fiecare participant prin acţiunile sale contribuie la săvârşirea infracţiunii. Aşadar, participanţii pot
acţiona atât ca coautori, atunci când fiecare dintre ei concomitent sau în timp diferit, total sau partial,
execută latura obiectivă a infracţiunii, cât şi cu împărţirea rolurilor, când latura obiectivă este executată
doar de autor, iar ceilalţi participanţi activează în calitate de organizatori, instigatori sau complici.
Legis1aţii1e germană, elveţiană şi practica judiciară a acestor ţări acceptă criteriul subiectiv al
diferenţierii participanţilor. În doctrina rusă în special a dominat teoria obiectivă a participaţiei (Taganţev,
Budzinschi). Au existat şi susţinători ai teoriei mixte (Jireaev, Spasovici).
Dreptul sovietic întotdeauna a promovat criteriile obiective ale participaţiei penale. Astfel, în manualul
de drept penal, editat în 1952, se spune că deosebirea dintre vinovaţii principali şi cei secundari constă nu
în momentele formale (spre exemplu, dacă a participat sau nu persoana dată la săvârşirea infracţiunn), dar
în elucidarea rolului persoanei respective m procesul de comitere a faptei social periculoase: principal
(hotărâtor) sau secundar (auxiliar). In acelaşi manual deosebirea netă dintre tipurile de participanţi se
face m baza aceluiaşi rol obiectiv, pe care-1 execută fiecare dintre participanţii la infracţiune.
Făcând deosebirea dintre participanţi conform trăsăturilor obiective, în dreptul penal sovietic a apărut şi
problema ce semnala următoarele: este suficient oare a spune că toţi participanţii se deosebesc între ei doar
prin activitatea lor obiectivă legată de executarea componenţei infracţiunii sau sunt necesare încă un şir de
alte semne? Căutând râspuns la această întrebare, doctrina penală la baza determinării răspunderii
participanţilor a pus gradul participării lor la săvârşirea infracţiunii şi caracterul acestei participări.
Şi potrivit prevederilor doctrinei autohtone tipurile de participanţi la infracţiune pot fi stabilite în
dependenţă de două criterii de bază:
- caracterul participării;
- gradul de participare a fiecăruia la săvârşirea infracţiunii. Prin caracterul participării persoanei la
săvârşirea infracţiunii atât în teorie, cât şi în practică se înţelege modul de comportare infracţională,
caracteristic fiecăruia dintre participanţi sau rolul funcţional executat.
2.Categoriile participanţilor şi criteriile subdiviziunii lor.
In teoria dreptului penal şi m practica judiciară a Republicii Moldova, autori ai infracţiunii sunt
recunoscuţi: - cei ce săvârşesc nemijlocit infracţiunea (reieşind din prevederile art. 42 alin. 2CPRM); - cei
ce participă nemijlocit la săvârşirea infracţiunii împreună cu alte persoane (coautori); - cei ce săvârşesc
infracţiunea prin intermediul altor persoane ce nu pot fi supuse răspunderii penale în virtutea unor
76
circumstanţe prevăzute de legea penală(art. 42 alin. 2 CP RM). De aici conchidem că, autor poate fi
persoana care a sâvârşit nemijlocit, total sau parţial latura obiectivâ a componenţei infracţiunii
prevâzutâ de Partea specială a Codului penal. In caz de omor, autor va fi persoana care, spre exemplu, a
tras în victimâ sau i-a dat o doză mortală de otravă; autor al furtului va fi persoana care a sustras averea
proprietarului ş.a. In cazurile când o persoană realizează doar parţial latura obiectivă a infracţiunii avem
instituţia coautoratului.
Conform art.42 al.3 CP, se consideră organizator persoana care a organizat săvârşirea unei infracţiuni
sau a dirijat realizarea ei, precum şi persoana care a creat un grup criminal organizat sau o organizaţie
criminală ori a dirijat activitatea acestora. În legislaţia Franţei şi SUA, organizatorul infracţiunii este
prevăzut şi reglementat în partea generală a Dreptului penal, pe când în legislaţia Spaniei această formă de
participaţie nu este reglementată ci doar în partea specială a Dreptului penal este menţionată într-o serie de
articole. ( Кузнецов Комментарий ).Organizatorul infracţiunii este cea mai periculoasă figură în
complicitate deoarece este iniţiatorul infracţiunii.
Noţiunea de organizator cuprinde patru forme diferite de activitate infracţională:a) organizarea
săvârşirii infracţiunii, b) conducerea săvârşirii unei infracţiuni concrete,c) crearea unei astfel de forme
periculoase de complicitate, cum este grupul organizat sau banda, d) conducerea activităţii lor.(I.Macari,
Drept penal general,pag.171).
Codul Penal al Republicii Moldova, defineşte instigatorul, prin dispoziţia înscrisă în art. 42 al.4, ca
fiind persoana care, prin orice metode, determină o altă persoană să săvârşească o infracţiune. Pe baza
formulării legale menţionate, instigarea poate fi, la rândul sâu definită ca fiind acea formâ a participstiei
care constă în activitatea unei persoane de a determina cu intenţie pe o alta, să săvârşească o faptă
prevăzută de legea penală. Presupunând o relaţie specială de la instigator la instigat, instigarea se prezintă
ca un comportament criminal, eminamente moral (intetectual), particularitatea sa constând în aceea că,
deşi instigatorul este persoana care ia cea dintâi hotărârea
săvârşirii unei infractiuni, el nu trece la înfăptuirea acesteia, ci recurge la intermediul unei alte
persoane, căreia îi transmite, printr-un proces intelectual de determinare, hotărârea săvârşirii unei fapte
prevăzute de legea penală.
Complicitatea reprezintă modalitatea de participaţie cea mai des întâlnită în practica judiciară şi constă
în fapta persoanei care, cu intenţie, înlesneşte sau ajutâ în orice mod la sâvârşirea unei fapte prevâzute de
legea penală, inclusiv prin promisiunea de a tăinui bunurile parvenite din săvârşirea faptei, sau de a
favoriza infractorul, promisiune fâcutâ anterior începerii executării sau in timpul realizării acesteia. în
acest sens, complicitatea este definită indirect prin intermediul definirii calităţii complicelui prin art. 42
CP, potrivit câruia complice este persoana care „a contribuit la săvârşirea infracţiunii prin sfaturi, indicaţii,
prestare de informaţii, acordare de mijloace sau instrumente ori înlăturare de obstacole, precum şi
persoana care a promis dinainte că îl va favoriza pe infractor, va tăinui mijloacele sau instrumentele de
săvârşire a infracţiunii, urmele acesteia sau obiectele dobândite pe cale criminală ori persoana care a
promis din timp că va procura sau va vinde atare obiecte.‖.
Din examinarea comparativă a dispoziţiilor înscrise în art. 42, rezultă că legiuitorul face o distincţie
netă între actele de executare sau de săvârşire nemijlocită a infracţiunii ce caracterizează calitatea
autorului (şi, implicit, a coautorului) şi de cele de înlesnire sau ajutorarea în orice mod, ce caracterizează
calitatea complicelui.
3.Formele participaţiei
Participaţia penală se poate configura în mai multe genuri sau feluri, în funcţie de natura contribuţiei,
atitudinea subiectivă a participanţilor ori modul în care contributiile acestora se integrează în activitatea
infractională care a dus la sâvârşirea faptei penale.
În funcţie de gradul de coordonare a acţiunilor participanţilor se deosebesc următoarele forme de
participaţie (art.43 CP):
1. participaţie simplă,
2. participaţie complexă,
3. grup criminal organizat,
4. organizaţie (asociaţie) criminală.
1.Art.44 CP reglementează forma participaţiei simple, unde „infracţiunea se consideră săvârşită cu
participaţie simplă dacă la săvârşirea ei au participat în comun, în calitate de coautori, două sau mai multe
persoane, fiecare realizând latura obiectivă a infracţiunii‖.
2.Participaţia complexă se referă la săvârşirea infracţiunii de către mai multe persoane cu înţelegere
prealabilă. Astfel art.45 CP prevede că infracţiunea se consideră săvârşită cu participaţie comlexă dacă la
săvâerşirea ei participanţii au contribuit în calitate de autor, organizator, instigator sau complice. La acest
tip de participaţie nu are importanţă dacă latura obiectivă’ este realizată de un singur autor ori de doi sau
mai mulţi autori.
77
3.Conform prevederilor art.46 CP „grupul criminal organizat este o reuniune stabilă de persoane care s-
au organizat în prealabil pentru a comite una sau mai multe infracţiuni‖.
4.Legiuitorul nostru a formulat definiţia organizaţiei criminale în articolul 47 CP, astfel „se consideră
organizaţie (asociaţie) criminală o reuniune de grupuri criminale organizate într-o comunitate stabilă, a
cărei activitate se întemeiază pe diviziune, între membrii organizaţiei şi structurile ei , a funcţiilor de
administrare, asigurare şi executare a intenţiilor criminale ale organizaţiei în scopul de a influenţa
activitatea economică şi de altă natură a persoanelor fizice şi juridice sau de a controla, în alte forme, în
vederea obţinerii de avantaje şi realizării de interese economice, financiare sau politice‖. Astfel
infracţiunea se consideră săvârşită de organizaţia criminală chiar dacă ea a fost comisă numai de un
membru al acesteia în interesul ei .
După felul în care contnbutia participanţilor se integrează procesului infra-ţional, se face distincţie
între participaţia materială sau participaţia morală, după cum contribuţia vizează latura obiectivă ori
subiectivă a infracţiunii.
După felul constituirii vointei criminale a participanţilor, se face distinctie între participaţia
preordonată, care presupune o înţelegere prealabilă (concert fraudulos) începerii executării, şi
participaţia spontană, care poate surveni în timpul executării.
După momentul in care intervine contribuţia la săvârşirea infractiunii faţă de începutul de executare, se
face distincţie între participstia anterioară şi cea concomitentă. Prima vizează, de obicei, procurarea de
mijloace sau crearea de conditii în vederea trecerii autorului la executare pentru a-i consolida curajul şi
eficienta acţiunii criminale (cum ar fi, de pildă, atragerea, imobilizarea, amenintarea sau dezarmarea
victimei, asistarea făptuitorului în timpul săvârşirii acţiunii, asigurarea pazei, transmiterea unor
instrumente pentru a spori efcienţa actelor de executare etc.)
Felurile sau genurile de participaţie sus-menţionate se bucură de o largă recunoaştere şi circulalie, atât
în ştiinţa dreptului penal, cât şi în practica judiciară, dispoziţiile legale care reglementează participaţia
penală stabilind cadrul normativ necesar de identificare şi sancţionare.
Una dintre cete mai interesante şi, aparent, complicate distincţii operează însă, după criteriul atitidinii
psihice a participantilor, între participaţia proprie şi cea improprie.
Participaţia este numită proprie sau perfectă atunci când toţi făpuitorii acţionează cu aceeaşi formă de
vinovăţie, adică toţi cu intenţie (idem animus), fie toţi din culpă (eadem culpa). Dimpotrivă, participatia
este numită improprie sau imperfectă atunci când unii dintre fâptuitori acţionează cu intentie (cel puţin
unul), iar alţii - din culpă ori chiar fârâ vinovăţie.
PLAN DE SEMINAR
1. Care sunt trăsăturile obiective şi subiective ale participaţiei?
2. Ce fel de participanţi cunoaşteţi?
3. Daţi noţiunea participaţiei simple.
4. Daţi noţiunea participaţiei complexe.
5. Daţi noţiunea grupului organizat criminal.
6. Daţi noţiunea organizaţiei criminale.
7. Ce formă de participaţie conţine agravanta din articolele părţii speciale: săvîrşirea infracţiunii de către
două sau mai multe persoane?
8. Daţi noţiunea excesului autorului.
9. Răspunderea penală a participanţilor.
10. Ce fel de implicare la infracţiune cunoaşteţi?
SPEŢE
1.Muncitorii Brşoveanu şi Lupulescu lucrau la construcţia unei case. În timpul lucrului Braşoveanu i-a
propus lui Lupulescu să arunce o grindă prin fereastra etajului doi, neştiind că sub fereastră stătea muncitorul
Donos. Lupulescu a aruncat grinda prin fereastră şi l-a rănit grav pe Donos.
Por fi oare consideraţi Braşoveanu şi Lupulescu participanţi? Prin ce se exprimă legătura obiectivă şi
subiectivă dintre coparticipanţii infractiunii?
2. Aflînd de la fratele său, Anatolie, despre aceea că el a săvîrsit un omor din imprudentă, Patraşcu a luat
parte la tăinuirea mijloacelor de săvârşire a infracţiunii şi a urmelor ei, împreună cu Anatolie au dus cadavrul cu
săniuţa în parc şi i-a ajutat să-l îngroape în zăpadă, iar arma, cu care a fost săvîrşit omorul, a ascuns-o în
băligarul de lîngă gardul casei.
Poate fi considerat Patraşcu drept coparticipant la infracţiunea săvîrşită de fratele său. Sînt temeiuri pentru
tragarea lui Patraşcu la răspundere penală?
78
3. Scoarţă şi Pleşca, fiind în relaţii ostile cu Iacovleva, acar la o linie de încrucişare a trenurilor, au hotărît s-o
omoare, pentru care faptă şi-au făcut diferite planuri. Odată s-au înarmat cu un topor, şi-au schimbat hainele ca
să nu fie recunoscuţi si au tăbărît asupra ei în timpul, cînd era la serviciu. Scoartă a apucat-o pe Iacovleva din
spate, iar Pleşca în acest moment a lovit-o cu toporul în cap. În scopul simulării uni' morţi tragice în urma
invaziei trenului, ei au aruncat trupul lui Iacovleva pe o linie de cale ferată.
Ce formă de participaţie a avut loc în cazul acesta?
4. Cetăţeanul Orlov se întorcea seara de la serviciu prin parc. Ajungând la mijlocul parcului, el a fost atacat
de trei persoane. Unul dintre ei, Parfenii, l-a lovit cu piciorul şi l-a doborât, al doilea, Ţariuc, a alergat într-o
parte şi se uita să nu vină cineva, iar al treilea, Bezot, îl ameninţa pe Orlov cu cutitul şi-i scotocea buzunarele: i-
a luat ceasul si 100 lei.
Sub ce forma de cparticipaţie au acţionat infractorii?
5. Corbu i-a propus lui Musteaţă să tragă de cîteva ori din armă în gard, ştiind bine că după gard se odihneşte
Miron, dar cu acesta Corbu era în relatii duşmănoase. După prima împuscătură, de după gard s-a auzit un strigăt.
Miron a fost grav rănit.
Poate fi socotit Musteaţă complice?
6. Zgureanu, şefa unei alimentări, cumpara sistematic de la şoferii-expeditori, Moldoveanu si Florea produse
de cofetărie şi panificaţie, zahăr, drojdii, făină furate şi le realiza prin magazin,
Poate fi considerată Zgureanu complice a delapidărilor, săvîrşite de Moldoveanu şi Florea?
Literatura recomandată
1. Codul penal al Republicii Moldova din 2002. M.O. 13.09.2002
2. S.Botnaru A.Şavca ş.a. - Dr.Penal, partea generală,Chişinău 2005, Ed. Cartier Juridic pag.331-395
3. Barbîneagră A. Berliba V., Gurschi C. HolbanV. Popovici T. Ulianovschi Gh. Ulianovschi X., Ursu N.,
Codul penal comentat şi adnotat, Ed. Cartier Juridic, Chişinău, 2005, pag. 93-109
4. C.Bulai, Drept penal român. Partea generală. Vol.I, Bucureşti, 1992;
5. Augustin Ungureanu, Drept penal român. Partea generală. Bucureşti, 1995;
6. A.Borodac, Drept penal. Partea generală. Chişinău, 1994.
7. A.Borodac, Drept penal. Calificarea infracţiunilor. Chişinău, 1996;
8. Курс советского уголовного права. Часть общая. Т.1, Л.1968 г.;
9. Alexandru Boroi, Drept penal. Partea generală. Ediţia II-a, Bucureşti, 2000;
10. Vasile Dobrinoiu, Ilie Pascu, Drept penal. Partea generală. Note de curs. Bucureşti, 1992.
79
Capitolul IX. Noţiunea şi temeiul răspunderii penale
Scopul lecţiei: iniţierea în noţiuni generale a problemei vizând răspunderea penală şi temeiul intervenţiei
acesteia, transmiterea unor informaţii suplimentare referitor la problema vizată.
Subiecte:
1. Noţiunea de răspundere penală;
2. Răspunderea penală şi pedeapsa penală. Corelaţia dintre instituţii;
3. Temeiul real al răspunderii penale. Temeiul juridic al răspunderii penal.
Noţiunea şi temeiul răspunderii penale
Noţiunea răspunderii penale. Noţiunea condamnării publice, în numele legii, pronunţată de către instanţa
de judecată. Măsurile de constrîngere prevăzute de lege care pot preceda condamnarea publică. Răspunderea
penală şi relaţiile juridice penale. Consacrarea răspunderii penale în normele de drept penal.
Temeiul răspunderii penale. Temeiul real (de facto) al răspunderii penale. Temeiul juridic (de jure) al
răspunderii penale. Mecanismul atragerii şi liberării de răspundere penală.
PLAN DE CURS
1. Noţiunea răspunderii penale.
Ca orice formă de răspundere juridică şi răspunderea penală este sensul cel mai strict al cuvântului:
obligaţia unei persoane fizice de a răspunde de consecinţele actelor sale ilicite. În dreptul penal însă, datorită
specificităţii actelor ilicite interzise de a se constitui în infracţiuni şi a particularităţii acestora de a pune în
pericol ordinea de drept penal, răspunderea juridică care se naşte – denumită în termenii domeniului reglementat
– răspundere penală – va avea semnificaţia esenţială a obligaţiei de răspunde de actele sale delictuoase şi de a
suferi măsurile de constrângere prevăzut de lege pentru ele.
În acest interes, strict şi fundamental, răspunderea penală nu este un element al infracţiunii şi nici o condiţie
de calificare juridică a infractorului, ci deosebindu-se clar de conceptele de responsabilitate, impunabilitate şi
culpabilitate, pe de o parte, şi de raportul juridic respectiv (conflictual), pe de altă parte, reprezintă în realitate
numai efectul şi consecinţa juridică a săvârşirii faptei penale pentru infractor.
Răspunderea penală se stabileşte în cadrul soluţionării raportului juridic penal de conflict, antrenând relaţii
complexe, atât de drept procesual, cât şi de drept material, care apar şi se dezvoltă între subiecţii acestui raport
până la constatarea sa juridică definitivă, ea nu se confundă cu însăşi raportul juridic penal.
Răspunderea penală este aceea formă a răspunderii juridice ce se naşte prin săvârşirea unei infracţiuni şi care
constă în obligaţia făptuitorului (persoanei ce a comis infracţiunea) de a se supune procesului penal şi de a
suporta consecinţele cu caracter sancţionat prevăzut de legea penală.
2. Temeiul răspunderii penale
În sistemul penal al Republicii Moldova, temeiul răspunderii penale în constituie numai săvârşirea unei
infracţiunii concrete (art.51 C.P.).
Potrivit concepţiei Codului Penal al Republicii Moldova, răspunderea penală care prin antrenarea
sancţiunilor specifice capătă un inevitabil caracter coercitiv, este instituită în vederea apărării unor valori
esenţiale pentru ordinea de drept, împotriva infracţiunilor.
Instituirea răspunderii penale răspunde, în acelaşi timp cerinţei asigurării reeducării morale şi reinserţiei
sociale a persoanelor care au încălcat cu vinovăţie normele de drept penal.
Potrivit legislaţiei noastre penale, infracţiune constituie unica bază pe care se poate naşte răspunderea penală,
reprezentând temeiul ei unic şi exclusiv.
De principiu, ordinea de drept penal se realizează prin respectarea din teamă, prudenţă sau din convingere de
către majoritatea destinatarilor legii penale a dispoziţiilor sale, în cadrul unor raporturi juridice de conformare,
care se nasc încă din momentul apariţiei regulei de conduită impuse de fiecare din normele de drept penal cu
caracter incriminatoriu. Această primă etapă, neconflictuală de realizare a ordinii de drept penal este de fapt,
aceea care caracterizează conduita celor mai mulţi dintre destinatarii legii penale şi asigură în cea mai mare
măsură scopul legii penale.
Pentru cei care nu-şi conformează conduita dispoziţiilor normelor penale, săvârşind fapte interzise de
aceastea, ordinea de drept trebuie asigurată şi realizată prin intermediul tragerii la răspunderea penală a
infractorilor, obiectiv ce se atinge prin intermediul naşterii şi desfăşurării unor raporturi juridice penale de
conflict sau de constrângere.
PLAN DE SEMINAR
1. În ce constă condamnarea publică, în numele legii, a vinovatului?
80
2. Ce măsuri de constrîngere pot preceda condamnarea publică a vinovatului?
3. Ce presupune răspunderea penală?
4. Care este corelaţia între răspunderea penală şi pedeapsa penală? Sunt noţiuni identice sau diferite?
Argumentaţi.
5. În ce constă mecanismul atragerii la răspundere penală?
6. Care este temeiul real (de facto) şi cel juridic (de jure) al răspunderii penale?
7. Corelaţia răspunderii penale cu relaţiile juridice penale.
SPEŢE
1. Varzari, înarmat cu un cuţit de vînătoare, 1-a atacat noaptea pe Călin. Cu trei lovituri de cuţit 1-a omorât şi
i-a luat banii (o sumă de 50lei) şi ceasul.
Care sînt temeiurile răspunderii penale, prevăzute în art, 51 C. P. al R. M? Există oare în cazul dat aceste
temeiuri pentru tragerea lui Varzari la răspundere penală?
2. Directorul fabricii «Ionel‖, Bolteanu, 1-a concediat ilegal cu bună ştiinţă pe Lupu, maistru de schimb,
pentru că ultimul 1-a criticat pe Bolteanu pentru neajunsuri în lucru. Instanţa de judecată l-a restabilit în postul
vechi. Pentru această faptă Bolteanu a fost eliberat de minister din postul de director şi el s-a angajat la lucru în
calitate de brigadier. Însă împotriva lui a fost intentat un proces penal, instanţa de judecată, examinînd acest
dosar, în sentinţa pronunţată 1-a liberat pe Bolteanu de pedeapsa penală, datorită comportării ulterioare
ireproşabile şi atitudinii cinstite faţă de muncă.
Daţi noţiunea răspunderii penale. Se poate menţiona că în cazul de faţă răspunderea penală a fost realizată?
3. Bucur, fiind în stare de ebrietate, 1-a întâlnit pe Filimon în centrul satului, când ultimul se întorcea de la
lucru. Purtând ură faţă de Filimon, Bucur 1-a lovit cu un cuţit de altoit, producându-i o rană pătrunzătoare în
coşul pieptului.
Există oare în cazul dat temeiurile răspunderii penale, prevăzute de art. 51 C. P. al R. M.?
Literatura recomandată
1. Codul penal al Republicii Moldova din 2002. M.O. 13.09.2002.
2. S.Botnaru A.Şavca ş.a. - Dr.Penal, partea generală,Chişinău 2005, Ed. Cartier Juridic pag.229-239.
3. Barbîneagră A. Berliba V., Gurschi C. HolbanV. Popovici T. Ulianovschi Gh. Ulianovschi X., Ursu N.,
Codul penal comentat şi adnotat, Ed. Cartier Juridic, Chişinău, 2005, pag. 110-113.
4. C.Bulai, Drept penal român. Partea generală. Vol.I, Bucureşti, 1992;
5. Augustin Ungureanu, Drept penal român. Partea generală. Bucureşti, 1995;
6. I.Oancea, Curs de drept penal general, Vol.I-III, Bucureşti, 1954;
7. A.Borodac, Drept penal. Partea generală. Chişinău, 1994.
8. A.Borodac, Drept penal. Calificarea infracţiunilor. Chişinău, 1996, pag.5-29;
9. И.Брайнин, Уголовный закон и его применение, Москва, 1967г.;
10. Н.Дурманов, Советский уголовный закон, МГУ, 1967 г.;
11. Я.М.Брайнин, Уголовная ответственность и ее основания в уголовном праве, Москва, 1967 г.;
12. Курс советского уголовного права. Часть общая. Т.1, Л.1968 г.
81
Capitolul X. Liberarea de răspundere penală
Scopul lecţiei: iniţierea în noţiuni generale a problemei vizând liberaraea de răspundere penală, tipurile și
modalitățile liberării de răspunderii penale
Subiecte:
1. Noţiuni generale de liberare de răspundere penală .
2. Liberarea de răspundere penală cu tragerea la răspundere administrativă .
3. Liberarea de răspundere penală în legătură cu renunţarea de bună voie la săvîrşirea infracţiunii .
4. Liberarea de răspundere penală în legătură cu căinţa activă .
5. Liberarea de răspunderea penală în legătură cu schimbarea situaţiei .
6. Liberarea condiţionată de răspundere penală .
7. Prescripţia tragerii la răspundere penală .
8. Eliberarea de răspundere penală a minorilor.
9. Absolvirea de răspundere penală datorită actului de amnistie.
1.Noţiunea liberării de răspundere penală în dreptul penal. Modalităţile liberării de răspundere penală.
Condiţiile generale ale liberării de răspundere penală.
2.Liberarea de răspundere penală a minorilor. Condiţiile liberării de răspundere penală a minorilor.
Aplicarea altor sancţiuni de drept penal în cazul liberării de răspundere penală a minorilor.
3.Liberarea de răspundere penală cu tragere la răspundere administrativă. Condiţiile acestei liberări.
Sancţiunile administrative care pot fi aplicate în cazul acestei liberări.
4.Liberarea de răspundere penală în legătură cu renunţarea de bună voie la săvîrşirea infracţiunii.
Condiţiile acestei liberării. Posibilitatea răspunderii penale în cazul acestei liberări. Condiţiile liberării de
răspundere penală a organizatorului, instigatorului şi a complicelui dacă ei au renunţat la ducerea pînă la capăt a
infracţiunii.
5.Liberarea de răspundere penală în legătură cu căinţa activă. Condiţiile acestei liberări.
6.Liberarea de răspundere penală în legătură cu schimbarea situaţiei. Condiţiile acestei liberări.
7.Liberarea condiţionată de răspundere penală. Condiţiile acestei liberări. Prevederile procedurii penale
în cazul acestei liberări.
8.Prescripţia tragerii la răspundere penală. Termenele prescripţiei de tragere la răspundere penală.
Întreruperea şi suspendarea curgerii termenilor prescripţiei. Prescripţia facultativă.
PLAN DE CURS
1.Noţiunea liberării de răspundere penală în dreptul penal.
Reieşind din principiul umanismului şi atitudinea îngăduitoare a statului faţă de persoanele care au săvârşit
infracţiuni ce prezintă un grad de pericol social redus în legislaţia penală a fost introdusă instituţia liberării de
răspundere penală. Astfel, atingerea scopurilor generale şi speciale ale pedepsei penale este posibilă şi fără
tragerea persoanei vinovate la răspundere penală.
Esenţa liberării de răspundere penală constă în liberarea persoanei, care a săvârşit o infracţiune ce are un grad
redus de pericol social, de aprecierea negativă dată de stat faptei infracţionale, care ar urma să fie exprimată în
sentinţa de judecată.
Legislaţia penală admite oricare modalitate de liberare de răspundere penală din cele enumerate mai sus,
drept temei servind gradul neînsemnat de pericol social al faptei săvârşite, precum şi prezenţa unui caracter
socialmente periculos neînsemnat al personalităţii vinovatului.
Liberarea de răspundere penală poate consta în renunţarea instanţei de judecată de a intenta dosarul penal, în
clasarea cauzei sau în renunţarea de a pronunţa sentinţa.
Persoana vinovată poate fi eliberată de răspundere penală la etapa intentării procesului penal, în procesul
examinării cauzei şi dezbaterilor judiciare, însă până ce judecata se va izola în camera de consiliu pentru a
determina sentinţa de condamnare.
2.Liberarea de răspundere penală a minorilor. Conform art. 54 (alin. 1) CP persoana în vârstă de sub optsprezece ani, care a săvârşit pentru prima oară o
infracţiune neînsemnată, sau mai puţin gravă poate fi liberată de răspundere penală, dacă s-au constatat că
corectarea ei este posibilă fără a fi supusă răspunderii penale. Faţă, de această persoană pot fi aplicate măsuri de
constrângere cu caracter educativ prevăzute de art. 104 C. P.
Reieşind din conţinutul legii penale, condiţiile necesare pentru aplicarea acestei modalităţii de eliberare
de răspunderea penală sînt următoarele:
a) săvârşirea pentru prima oară a unei infracţiuni neînsemnate, sau mai puţin grave;
82
b) caracterul neînsemnat al pericolului social al delicventului minor;
c) posibilitatea corectării delicventului minor fără a fi supus răspunderii penale.
La aprecierea personalităţii minorului o importanţă hotărâtoare are rolul şi gradul participării lui la săvârşirea
infracţiunii de către un grup de persoane, atitudinea lui faţă de învăţământ, muncă, comportarea în societate, la
locul de trai, în familie, atitudinea lui faţă de infracţiunea săvârşită, recunoaşte sau nu vinovăţia sa etc.
Pentru soluţionarea corectă a chestiunii privind posibilitatea eliberării minorului de răspundere penală şi
aplicării măsurilor de constrângere cu caracter educativ o importanţă deosebită are şi clasificarea caracterului
relaţiilor stabilite în familie, a gradului de influenţă, a părinţilor şi rudelor, precum şi predispoziţia minorului de
a cădea sub influenţa infractorilor mai în vârstă, a circumstanţelor în care aceştia l-au îndemnat la săvârşirea
infracţiunii.
Legea penală nu interzice în mod direct aplicarea acestei modalităţi de absolvire de răspundere penală în caz
dacă persoana vinovată este titulară a antecedentului penal; la fel nu este interzisă nici aplicarea ei repetată,
adică dacă faţă de minor au mai fost aplicate (anterior) măsuri de constrângere cu caracter educativ. Însă aceasta
nu serveşte drept temei pentru a afirma că măsurile sus-numite pot fi aplicate minorului şi pentru o infracţiune
nouă, săvârşită de el după ce i-au mai fost aplicate asemenea măsuri. Măsurile de constrângere cu caracter
educativ pot fi aplicate numai în cazul dacă instanţa de judecată va considera că corectarea minorului e posibilă
fără aplicarea pedepsei penale.
3.Liberarea de răspundere penală cu tragere la răspundere contravenţională
În dreptul penal există o concordanţă între pericolul infracţiunilor şi sancţiunile ce sunt prevăzute de lege
pentru ele. În acest sens legislaţia penală a Republicii Moldova reglementează instituţia înlocuirii răspunderii
penale cu o răspundere extrapenală, deoarece lupta împotriva unor infracţiuni, care prezintă un pericol social
redus, poate fi dusă şi prin măsuri de constrângere nepenală. În final şi asemenea măsuri au ca efect, în anumite
condiţii, prevenirea săvârşirii unor infracţiuni.
Răspunderea extrapenală constă în obligarea infractorului, faţă de care s-a dispus înlocuirea, de a suporta
consecinţele comiterii infracţiunii prin supunerea lui la o sancţiune contravenţională.
Art. 55 C. P. subliniază în special că persoana care pentru prima oară a săvârşit o infracţiune neînsemnată,
sau mai puţin gravă poate fi liberată de răspundere penală cu tragere la răspundere administrativă, dacă s-a
constatat că corectarea ei este posibilă fără a fi supusă răspunderii penale.
Persoanelor liberate de răspundere penală în conformitate alin. 1 al art. 55 C. P., le pot fi aplicate următoarele
sancţiuni administrative:
1. amenda în mărime de până la 150 uc;
2. arest contravenţional de pînă la 30 de zile.
Pentru a avea loc înlocuirea răspunderii penale trebuie să fie îndeplinite anumite condiţii:
a) săvârşirea pentru prima oară a unei infracţiuni neînsemnate sau mai puţin grave;
b) fapta, în conţinutul ei concret şi împrejurările în care a fost săvârşită, prezintă un grad de pericol social
redus şi nu a produs urmări grave;
c) paguba pricinuită prin infracţiune a fost integral reparată până la pronunţarea hotărârii;
d) din atitudinea infractorului după săvârşirea infracţiunii rezultă că acesta regretă fapta;
e) sînt suficiente date că infractorul poate fi îndreptat fără a fi supus răspunderii penale.
Modalitatea de liberare de răspundere penală în discuţie poate fi stabilită persoanei de către organul de
anchetă, anchetatorul penal sau de către procuror. În asemenea caz ancheta penală sau cercetarea preliminară
trebuie să fie încetată printr-o hotărâre motivată cu privire la încetarea procesului penal şi transmiterea
materialelor în instanţa de judecată pentru aplicarea unei sancţiuni contravenţionale. În asemenea mod poate
proceda şi instanţa de judecată, care în baza aceloraşi temeiuri are dreptul să întrerupă dosarul penal întrat în
judecată, arătând în mod obligatoriu în hotărâre motivele întreruperii.
Înlocuirea răspunderii penale poate avea loc şi în caz de participaţie fie pentru toţi infractorii, fie numai
pentru unii din ei faţă de care sînt îndeplinite condiţiile prevăzute în art. 55 C. P.
De asemenea ea poate fi dispusă şi în cazul concursului de infracţiuni, dacă pentru fiecare faptă concurentă
sînt îndeplinite condiţiile prevăzute pentru înlocuirea răspunderii penale.
Din moment ce legiuitorul stabileşte un regim special de sancţionare a minorilor, ar trebui ca şi în acest caz
să facă o diferenţiere între majori şi minori, fiindcă este vorba tot de infracţiuni, atât doar că în concret
răspunderea poate fi înlocuită cu o răspundere extrapenală.
Se pune întrebarea dacă el poate beneficia de înlocuirea răspunderii penale cu cea administrativă din moment
ce pedeapsa prevăzută pentru el are limite inferioare, aceleia prevăzute pentru autor (cu jumătate), astfel că nu
depăşeşte limitele prevăzute de lege şi îndeplineşte celelalte condiţii pentru a i se putea aplica înlocuirea
răspunderii penale.
Din moment ce prin lege se prevede pentru minori alte limite de pedeapsă, se poate ca faţă de ei să opereze
înlocuirea, fără ca prin aceasta fapta să-şi piardă unitatea, aşa cum nu o pierde nici când limitele pedepsei sînt
83
până la un an şi pentru unii participanţi se dispune înlocuirea răspunderii penale, iar pentru alţii nu. Astfel, ar
însemna că limitele pedepsei se vor reduce cu o jumătate numai atunci când minorul este autor al faptei.
4. Liberarea de răspundere penală în legătură cu renunţarea de bună voie la săvîrşirea infracţiunii .
Spre deosebire de Codul Penal al RSSM din 1961 care considera renunţarea de bună voie la săvîrşirea
infracţiunii drept o cauză de nepedepsire a pregătirii şi tentativei de infracţiune , Codul penal din 2002atestă
această cauză ca o modalitate de liberare de răspundere penală . Potrivit alin. 1 art. 56 CP , se consideră
renunţarea de bună bvoie la săvîrşirea infracţiunii încetare de către persoană a pregătirii infracţiunii sau
încetarea acţiunilor sau inacţiunilor , îndrweptate nemijlocit spre săvîrşirea infracţiunilor , dacă npersoana era
conştientă de posibilitatea consumării infracţiunii .
Persoana nu poate fi supusă răspunderii penale pentru infracţiune dacă, ea benevol şi definitiv , a renunţat la
ducerea pînă la capăt a infracţiunii (1 art. 56 CP).
Prezenţa în legea penală a instituţiei enunţării de bună voie la săvîărşirea infracţiunilor , poate de multe ori
schimba hotărîrea persoanei de a duce infracţiunea pînă la capăt . Cu alte cuvinte , dacă persoana îşi dă seama că
are posibilitatea de a scăpa de răspundere penală , dacă ea se decide la timp să nu ducă infracţiunea pînă la capăt
, atunci o aşa faptă devine un mijloc care favorizează preîntîmpinarea consecinţelor infracţionale .
Pentru a înţelege natura juridică a renunţării benevole , e necesar a cunoaşte trăsăturile ei esenţiale :
1. Renunţarea trebuie să fie de bunăvoie , adică persoana care a început comiterea unei infracţiuni renunţă
de a o duce pînă la căpăt nu forţat , ci din propria voinţă. Motivele renunţării benevole pot fi diferite: căinţa ,
frica de pedeapsă , mustrarea de conştiinţă , sentimentul de milă pentru victimă etc. Renunţatrea se consideră de
bunăvoie indiferent de faptul cui îi aparţine ideea de a se dezice de comiterea infracţiunii : din propria iniţiativă ,
urmînd sfatul rudelor , apropiaţilor , prietenilor m, etc. Ea se consideră chiar dacă a survenit în urma rugăminţii
victimei .
2. Renunţarea benevolă trebuie să fie definitivă , pentru totdeauna . Întreruperea temporară a activităţii
infracţionale , independent de cauzele ei şi de durata întreruperii , nu înseamnă renunţare de bunăvoie .
Renunţarea benevolă trebuie considerată atît întreruperea deplină a oricării activităţi infracţionale , cît şi
abandonarea unei infracţiunio grave , pentru a comite o infracţiune mai uşoară . De exemplu dacă în perioada
pregătirii unui omor , vinovatul de frica pedepsei cu detenţiunea pe viaţă s-a limitat numai la însuşirea ilegală a
averii victimei , atunci va avea loc renunţarea benevolă numai pentru omor .
3. Renunţarea de bună voie poate avea loc nu în toate cazurile tentativei consumate , dar numai atunci cînd
între momentul comiterii infracţiunii îndreptate spre atingerea scopului infracţional şi momentul survenirii lui
există încă un interval de timp în desfăşurarea legăturii cauzale . În aceste cazuri , renunţarea benevolă trebuie să
se manifeste prin nişte acţiuni active , orientate spre înlăturarea consecinţelor prejudiciabile . De exemplu ,
otrăvitorul îi dă victimei un atidot sau anunţă la timp medicul . În acest caz persoana poate răspunde numai
pentru păstrarea ilegală a substanţelor toxice şi pentru dauna reală pricinuită victimei .
4. Potrivit alin. 3 art.56 CP RM, persoana care a renunţat de bună voie la ducerea infracţiunii pînă la capăt
este supusă răspunderii penale numai în cazul în care fapta săvîrşită conţine o altă infracţiune consumată . De
exemplu dacă o persoană se pregătea săcoită un omor şi , în acest scop a procurat ilegal o armă de foc , iar apoi
a renunţat la intenţia sa criminală , atunci , ea trebuie trasă la răspundere penală numai pentru procurarea şi
păstrarea ilegală a armei de foc.98
Calificarea activităţii infracţionale neconsumate în cazul renunţării benevole depinde mult de faptul dacă
infracţiunea a fost comisă de o singură persoană sau împreună cu două sau mai multe persoane . Acţiunile
participanţilor la infracţiune sunt interdependente şi intercondiţionate . De aceea , renunţarea benevolă la
săvîrşirea infracţiunii de către participanţi are trăsăturile sale specifice . În conformitate cu alin. 4 art 56 CP ,
organizatorul şi instigatorul nu se supun răspunderii penale dacă aceste persoane, printr-o înştiinţare la timp a
organelor de drept sau prin alte măsuri întreprinse , au preîntîmpinat ducerea de către autor a infracţiunii pînă la
capăt . Complicele infracţiunii nu se supune răspunderii penale dacă a întreprins toate măsurile ce depindeau de
el pentru a preîntîmpina comiterea infracţiunii .
Dacă organizatorul , instigatorul şi complicele nu au reuşit să preîntîmpine comiterea infracţiunii de către
autor , ei vor răspunde în mod penal , iat măsurile întreprinse de ei pot fi recunoscute de instanţa de judecată
drept circumstanţe ce atenuiază răspunderea penală .
5. Liberarea de răspundere penală în legătură cu căinţa activă .
Codul Penal din 1961 determină căinţa sinceră şi autodenunţarea numai ca o circumstanţă care atenuiază
răspunderea penală , în timp ce Codul penal din 2002 determină aceste cauze ca o modalitate de sine stătătoare a
liberării de răspundere penală , menţinînd , totodată, această cauză ca o circumstanţă care atenuiază răspunderea
penală (lit. g art. 76 CP a RM ) .
98 „Drept Penal- Partea Generală‖ Alexandru Borodac , Chişinău 2004 .
84
În conformitate cu alin.1 art 57 CP , persoana care pentru prima oară a săvîrşit o infracţiune uşoară sau mai
puţin gravă poate fi liberată de răspunderea penală dacă ea , după săvîrşirea infracţiunii , s-a autodenunţat de
bună voie, a contribuit activ la descoperirea acesteia , a compensat valoarea daunei materiale cauzate sau în alt
mod , a reparat prejudiciul pricinuit de infracţiune . Din textul legii reese că penmtru o atare liberare de
răspunderea penală se cer întrunite concomitent trei condiţii :
1) infracţiunea comisă este uşoară sau mai puţin gravă ;
2) persoana a săvîrşit o infracţiune pentru prima oară ;
3) persoana s-a denunţat de bună voie , a contribuit activ la descoperirea acesteia, a compensat valoarea
daunei materiale pricinuite sau cu alte cuvinte a reparat prejudiciul cauzat de infracţiune .
Primele două condiţii au fost deja analizate în art. 55 CP , ele fiind valabile şi pentru această modalitate de
liberare de răspundere penală .
Autodenunţarea presupune că persoana vinovată de comiterea infracţiunii s-a prezentat la organele de drept
din propria iniţiativă şi şi-a recunoscut sincer vinovăţia , regretînd cele comise . Motivele autiodenunţării pot fi
diferite : sfatul rudelor sau a altor persoane , convorbirile cu colaboratorii organelor de drept etc. 99
Potrivit alin. 1 art. 264 CPP , autodenunţarea este înştiinţarea benevolă făcută de către o persoană fizică sau
de către o persoană juridică despre săvîrşirea de ea a unei infracţiuni în cazul în care organele de urmărire
penală nu sunt la curent de această faptă . Însă conform alin. 4 acestui articol se consideră prezentare benevolă a
făptuitoruljui şi autodenunţarea în cazul în care organele de organele de urmărire penală sunt la curent cu
această faptă .
Autodenunţarea se face în scris sau oral . În cazul în care autodenunţarea se face oral ,m despre aceasta se
întocmeşte un proces- verbal în condiţiile alin. 5 art. 263 CPP a RM., cu înregistrarea audio sau video a
declaraţiilor de autodenunţare .
Contribuţia activă la descoperire infracţiunii se caracterizează prin prezentarea informaţiilor , documentelor ,
mijloacelor şi instrumentelor , precum şi a altor probe ce confirmă comiterea infracţiunii . Aceste probe pot să se
refere atît activitatea persoanei care se autodenunţă, cît şi la activitatea altor participanţi la comiterea infracţiunii
date.
Prin compensarea valorii daunei pricinuite prin infracţiune înţelegem sau se mai poate spune ca reîntoarcerea
în natură a obiectelor sustrase sau a echivalentului acestora în bani , sazu a unui obiect de acela-şi fel etc.
Compensarea daunei cauzate poate avea loc la orice etapă a pr4ocesului de urmărire penală , ea poate fi atît
completă , cît şi parţială . Compensarea poate fi atît a daunei cît şi a veniturilor nerealizate .
Prin reparare în alt mod a prejudiciului pricinuit de infracţiune se are în vedere de exemplu repararea
prejudiciului moral prin scuza în mod public , oferire ajutorului medical sau a altui ajutor etc.
Potrivit alin. 2 art. 57 CP , persoana care înm condiţiile alin.1 a săvîrşit o infracţiune de altă categorie poate
fi liberată de răspundere penmală numai în cazurile prevăzute de articolele corespunzătoare din Partea specială a
Codului penal .
Prin infracţiune de altă categorie se au în vedere infracţiunile grave , deosebit de grave sau chiar excepţional
de grave , a căror noţiune este stipulată în art. 16 CP .
Partea specială a Codului penal prevede modalităţi speciale ale liberării de răspundere penală în legătură cu
căinţa activă pentru pregătirea actului de terorism (alin.6 art.278 CP), trădării de Patrie (alin.2 art.337 CP),
coruperii active (alin. 4 art.325 CP), dării de mită (alin. 3 art. 334 CP), luării de ostatici (alin. 4 art. 280 CP),
circulaţiei ilegale a substanţelor narcotice, psihotrope sau a precursorilor (alin. 4 art. 217 CP)100
.
Liberarea de răspundere în legătură cu căinţa activă este necondiţionată cu conduita ulterioară a persoanei ,
faţă de care ea a fost aplicată .
6. Liberarea de răspunderea penală în legătură cu schimbarea situaţiei.
Potrivit art. 58 CP ., persoana care pentru prima oară a săvîrşit o infracţiune uşoară sau mai puţin gravă poate
fi liberată de răspunderea penală dacă , la momentul judecării cauzei , datorită schimbării situaţiei , se va stabili
că persoana sau fapta săvîrşită nu mai prezintă pericol social . Din text reese că liberarea de răspunderea penală
în legătură cu schimbarea situaţiei este posibilă numai dacă sînt întrunite următoarele condiţii : 1) persoana a
săvîrşit o infracţiune pentru prima oară ; 2) infracţiunea comisă este uşoară sau mai puţin gravă ; 3) fapta
săvîrşită nu prezintă pericolul social al unei infracţiuni , la data judecării cauzei ,datorită schimbării situaţiei ; 4)
persoana , la data judecării cauzei, încetează a mai fi social periculoasă , datorită schimbării situaţiei ;
Primele două condiţii au fost deja stipulate în art. 55 CP ele fiind valabile şi pentru liberarea de răspundere
penală în cauză .
Liberare de răspundere penală a persoanei în baza pierderii caracterului şi gradului prejudiciabil al faptei
comise ca rezultat al schimbării situaţiei e posibilă deci dacă , în primul rînd s-a schimbat situaţia şi în al doilea
99 „Manual de drept penal . Partea generală ‖ Costică Bulai , Bucureşti 2000 . 100 Cod Penal al Republicii Moldova , Chişinău 2002 .
85
rînd , dacă anume schimbarea situaţiei anume a dus la pieirea caracterului şi gradului de pericol social , de
caracter prejudiciabil al faptei comise .
Drept schimbare a situaţiei pot fi considerate mai întîui astfel de situaţii care decurg în cadrul ţării, cum ar fi
spre exemplu trecerea de la situaţia de război la viaţa paşnică , anularea sistemului de distribuire pe cartele ,
anularea sistemului obligatoriu de colectări obligatorii a produselor agricole de la populaţie . La astfel de
schimbări ale situaţiei se pot referi şi schimbări ale situaţiei într-un cadru mai îngust , pe teritoriu unui judeţ ,
raion , sau chiar a unei întreprinderi sau organizaţii aparte . De exemolu o persoană a fost considerată vinovată
de tăierea a unei păduri (art. 231 CP) . În timpul judecării cauzei s-a stabilit însă că terenul despădurit trebuie
inundat în vederea pregătirii lui pentru un lac . Anume din acest motiv a şi fost tăiatăn imediat această pădure .
În atare condiţii , fapta prejudiciabilă , săvîrşită mai îănainte de persoana vinovată , îşi pierde caracterul
prejudiciabil , datorită schimbării situaţiei în acest raion .
Trăsătura generală a schimbărilor de situaţie sus-menţionate constă în faptul că ele au loc independent de
voinţa şi dorinţa persoanei vinovate şi se referă numai la o persoană concretă , ar se extind , în aceea-şi măsură ,
şi asupra tuturor cetăţenilor ţării sau a locuitorilor unui raion anumit , sau asupra tuturor lucrătorilor unei
întreprinderi sau organizaţii .
Una dintre cele mai des întîlnite greşeli în aplicarea acestei modalităţi de liberare de răspundere penală în
practica organelor judiciare este faptul cînd la data comiterii infracţiunii adesea survin unele schimbări de
situaţie , care nu duc la pierderea caracterului prejudiciabil al faptei săvîrşite . Cu părere de rău , astfel de
schimbări de situaţie au fost susţinute şi de unii savanţi : „Drept schimbare a situaţiei poate fi considerată
repararea totală a pagubei cauzate sau înlăturarea daunei pricinuite de infracţiunea săvîrşită , sau existenţa a mai
multor circumstanţe atenuante ‖ 101
.
Nu e greu bineînţeles de a observa că asemenea cauze nu schimbă prin nimic caracterul prejudiciabil al
infracţiunii săvîrşite , ele vor fi luate în consideraţie la aplicarea justă a pedepsei penale sau la liberarea de
răspundere penală în legătură cu căinţa activă sinceră care recent a fost stipulată în legea penală .
Un alt temei al liberării de răspundere penală , conform art.58 CP , constă în aceea că persoana şi-a pierdut
caracterul social periculos , la fel datorită schimbării situaţiei .
Ca şi în cazul primei condiţii , liberarea de răspunere penală este posibilă , în primul rînd , dacă s-a schimbat
situaţia , şi, în al doilea rînd , dacă anume schimbarea situaţiei a dus la ceea că acastă persoană a încetat de a mai
fi socialmente periculoasă .
Prin schimbarea situaţiei , în atare cazuri trebuie înţeleasă acea schimbare care se produce obiectiv în mediu
ambiant . Dar, spre deosebire de schimbarea situaţiei , care modifică caracterul prejudiciabil al faptei comise (în
care ea se extinde asupra tuturor persoanelor ), schimbarea situaţiei în cazul examinat se referă la situaţia care îl
înconjoară pe infractor . Astfel de schimbări ale situaţiei nu sunt legate de modoficarea condiţiilor altor lucrători
ai acestei întreprinderi , organizaţii lopcuitori ai acestei localităţi .
Această schimbare obiectivă f situaţiei poate să aibă loc din voinţa vinovatului , cînd el, dorind , de
exemplu , să evite mediul infracţional , se aranjează la lucru , se stăruieşte să obţină aplicarea măsurilor de
constrîngere cu caracter medical , pentru a se trata de alcoolism , narcomanie etc.
Schimbarea situaţiei poate să aibă loc independent de voinţa şi dorinţa vinovatului . Un exemplu în acest
sens îl constituie o astfel de schimbare a situaţiei ca recrutarea în rîndurile forţelor armate ele RM a persoanei
care a săvîrşit o infracţiune .
O astfel de situaţie de schimbare există şi atunci cînd vinovatului îi sunt create condiţii , în care el nu mai are
nici o posibilitate de a săvîrşi infracţiuni similare . De exemplu o persoană cu funcţie de răspundere care a comis
un abuz de serviciu , a fost ulterior estituită din funcţia deţinută . În consecinţă , vinovatul e lipsit totalmente de
dreptul de a dirija subalterni şi nu mai poate comite o astfel de infracţiune .
7. Liberarea condiţionată de răspundere penală .
Liberare condiţionată de răspundere penală constituie o modalitate nouă de liberare de răspundere penală
prevăzută pentru prima oară de Codul penal al Rpublicii Moldova din 2002 .
În conformitate cu art. 59 CP , în privinţa persoanei puse sub învinuire pentru săvîrşirea unei infracţiuni
uşoare sau mai puţin grave , care îsi recunoaşte vinovăţia şi nu prezintă pericol social , urmărirea penală poate fi
suspendată , cu liberarea ulterioară de răspundere penală în conformitate cu procedura penală , dacă corectarea
acestei persoane este posibilă fără aplicarea unei poedepse penale .
Din textul legii reese că liberarea condiţionată de răspundere penală trebuie să parcurgă două etape : 1)
procedura de suspendare condiţionată a urmării penale efectuată de către procuror în baza art. 510, 511 CP RM ;
2) liberare ulterioară de răspundere penală de către instanţa de judecată în condiţiile art. 305, 512, CPP şi art. 59
CP .;
Potrivit alin.2 art. 510 CPP., prevederile art. 59 din Codul penal nu se aplică faţă de persoanele : 1) care au
antecedente penale ; 2) care sunt dependente de alcool sau droguri ; 3) cu funcţii de răspundere care au comis
101 Д.Ш.Хан-Магомедов «Освобождение от наказания» Москва 1974 г.
86
infracţiuni făcînd abuz de serviciu ; 4) care au comis infracţiuni contra securităţii statului ; 5) care nu au reparatz
paguba în urma infracţiunii ; 102
Conform art. 511 CPP, în cazul în care procurorul constată că în privinţa învinuitului pot fi aplicate
prevederile art.59 CP şi art. 510 CPP, el prin ordonanţă suspendă condiţionat urmărirea penală pe un an ,
stabilindu-i una sau mai multe dintre următoarele obligaţii : 1) să nu părăsească localitatea unde are domiciliu
decît în condiţiile stabilite de procuror ; 2) să comunice organului de urmărire penală orice schimbare de
domiciliu ; 3) să nu săvîrşească infracţiuni sau contravenţii ; 4) săp continue lucrul sau studiile .
Ordonanţa adoptată privind suspendarea condiţionată a urmăririi penale urmează a fi confirmată de c ătre
procurorul ierarhic superior .
Potrivit alin.1 art. 512 CPP, dacă, în termenul de suspendare condiţionată a urmăririi penale , învinuitul a
respectat condiţiiole puse de procuror , ultimul înaintează un demers judecătorului de instrucţie cu propunerea
de a libera persoana de răspundere penală .
Conform alin. 2 art. 512 CPP, judecătorul de instrucţie examinează demersul procurorului în condiţiile art.
305 CPP, şi ia una din următoarele soluţii : 1) acceptă demersul , liberează persoana de răspundere penală şi
încetează procesul ; 2) respinge demersul .
În cazul în care învinuitul nu a respectat condiţiile puse de procuror , precum şi în cazul respingerii
demersului de a libera persoana de răspundere penală , procurorul trimite cauza în judecată cu rechizitoriu în
ordinea stabilită .
În corespundere cu art. 59 CP şi art. 510, 511, şi 512 CPP., persoana poate fi liberată condiţionat de
răspundere penală de către instanţa de judecată în cazul în care sunt întrunite concomitent următoarele condiţii :
1) persoana pusă sub învinuire pentru infracţiuni uşoare sau mai puţin grave ; 2) persoana îşi recunoaşte
vinovăţia ; 3) persoana nu prezintă pericol fiind posibilă corectarea acesteia fără aplicarea pedepsei penale ; 4)
prsoana a respectat condiţiile stabilite de procuror în termenul de suspendare condiţionată a urmăririi penale
aplicată de către procuror ; 5) dacă lipsesc condiţiile determinate în art. 510 CPP .103
Infracţiuni uşoare sau mai puţin grave se consideră faptele pentru care legea penală prevede pedeapsa
maximă cu închisoare pe un termen de pînă la 2 ani sau corespunzător 5 ani inclusiv (art. 16 CP RM) .
Prin recunoaşterea vinovăţiei se înţelege darea de bună voie a explicaţiilor cu privire la învinuirea şi
săvîrşirea infracţiunii de care este învinuită persoana , după ce i sa explicat dreptul de a tăcea şi de a nu da
mărturii împotriva sa .
Se consideră că persoana nu prezintă pricl social , fiind posibilă corectarea acesteia fără aplicarea pedepsei
penale , în cazul în care vinovatul regretă comiterea infracţiunii , se căieşte sincer de săvîrşirea infracţiunii ,
depune eforturi pentru a înlătura rezultatul infracţiunii , se străduieşte să acopere paguba pricinuită, colaborează
învederea descoperirii infracţiunii şi a altor participanţi la ea , ia măsuri pentru a se trata de alcoolism sau de
narcomanie etc.
Procedura de suspendare condiţionată de urmărire penală, obligaţiile stabilite de procuror pe termenul de
suspendare şi condiţiile care exclud suspendarea condiţionată de la urmărirea penală , cu liberarea ulterioară de
la răspundere penală, au fost analizate mai sus .
8. Prescripţia tragerii la răspundere penală .
Prin prescripţia tragerii la răspundere penală se înţelege expirarea unor anumite termine , din ziua săvîrşirii
infracţiunii , datorită cărora , persoana vinovată este liberată de răspundere penală .
Cu cît mai puţin timp trece din ziua săvîrşirii infracţiunii pînă la aplicarea răspunderii penale , cu atît este
mai mare eficacitatea aplicării acesteia . Şi invers , pedepsirea acestei persoane după un termen îndelungat de la
săvîrşirea acesteia, este, de regulă iraţională din punct de vedere al atingerii scopurilor scontate , prevăzute de
lege .
Temeiul liberării de răspundere penală , conform art. 60 CP , constă în faptul că , datorită expirării unor
anumite termene din momentul săvîrşirii infracţiunii , caracterul ei prejudiciabil sau îşi pierde complet vigoarea
sau se micşorează în aşa măsură că devine iraţională tragerea la răspundere penală a persoanei respective .
În dependenţă de gradul şi caracterul prejudiciabil al faptei comise şi luînd în consideraţie comportamentul
vinovatului după săvîrşirea infracţiunii, legislaţia penală prevede patru modalităţi de prescripţie de tragere la
răspundere penală : 1) prescripţia deferenţiată ; 2) prescripţia nedeferenţiată ; 3) prescripţia facultativăp ; 4)
excepţie de la regulile generale de prescripţie .
Prescriptia defetrenţiată . Dacă persoana care a săvîrşit infracţiunea nu se sustrage de la urmărirea penală ,
atunci ea nu poate fi trasă la răspundere penală , dacă din ziua săvîrşirii infracţiunii au trecut următoarele
termene :
a) 2 ani de la săvîrşirea unei infracţiuni uşoare ,
b) 5 ani de la săvîrşirea unei infracţiuni mai puţin grave,
102 Cod Penal al Republicii Moldova , Chişinău 2002 . 103 Codul de Procedură Penală al Republicii Moldova , Chişinău 2002 .
87
c) 15 ani de la săvîrşirea unei infracţiuni grave,
d) 20 ani de la săvîrşirea unei infracţiuni deosebit de grave,
e) 25 ani de la săvîrşirea unei infracţiuni excepţional de grave .
Prescripţia curge din ziua săvîrşirii infracţiunii şi pînă la data rămînerii definitive a hotărîrii instanţei de
judecată .
În cazul săvîrşirii de către o persoană a unei noi infracţiuni , prescripţia se calculează pentru fiecare
infracţiune separat .
Prescripţia se va întrerupe dacă , pînă la expirarea termenelor menţionaţi , persoana va săvîrşi o infracţiune
pentru care conform Codului penal , poate fi aplicată pedeapsa cu închisoare pe un termen mai mare de 2-i ani .
Calcularea prescripţiei în acest caz începe din momentul săvîrşirii unei noi infracţiuni .
Curgerea se suspendă dacă persoana care a săvîrşit infracţiunea se sustrage de la urmărirea penală sau de la
judecată . În aceste cazuri , curgerea prescripţiei se reia din momentulo reţinerii persoanei sau din momentul
autodenunţării .
Prescripţia nedeferenţiată . Persoana nu poate fi trasă la răspunderea penală dacă de la data săvîrşirii
infracţiunii au trecut 25 de ani şi prescripţia nu a fost întreruptă prin săvîrşirea unei noi infracţiuni .
Prescripţia facultativă . Potrivit alin. 6 art. 60 CP, aplicarea prescripţiei faţă depersoana care a săvîrşit o
infracţiune excepţional de gravă se decide de către instanţa de judecată . Dacă instanţa nu va găsi posibilă
aplicarea prescripţiei şi liberarea de răspundere penală , detenţiunea pe viaţă se va înlocui cu închisoare pe 35 de
ani .
Termenele prescripţiei de tragere la răspundere penală , indicate de cele trei modaluităţi de prescripţie
analizate mai sus , se reduc la jumătate pentru persoanele care la data săvîrşirii infracţiunii erau minori .
Excepţie de la regulile generale ale prescripţiei . Conform alin. 8 art. 60 CP., prescripţia nu se aplică
persoanelor care au săvîrşit infracţiuni contra păcii şi securităţii omenirii , infracţiuni de război sau alte
infracţiuni prevăzute de tratatele internaţionale la care Republica Moldova este parte .104
PLAN DE SEMINAR
1. Liberarea de răspundere penală cu renunţarea de bună voie la săvîrşirea infracţiunii.
2. Liberarea de răspundere penală în legătură cu căinţa activă.
3. Liberarea de răspundere penală în legătură cu schimbarea situaţiei.
4. Liberarea condiţionată de răspundere penală.
5. Prescripţia tragerii la răspundere penală.
6. Daţi noţiunea liberării de răspundere penală.
7. Care sunt condiţiile generale a liberării de răspundere penală.
8. Ce sancţiuni de drept penal se pot aplica în cazul liberării de răspundere penală a minorilor?
9. Ce sancţiuni administrative pot fi aplicate în cazul liberării de răspundere penală potrivit art.55 CP?
10. Care sunt formele de liberare de răspundere penală?
11. Care este temeiul liberării de răspundere penală a minorilor?
12. Care sunt semnele obligatorii pentru determinare în cazul liberării de răspundere penală în legătură cu
renunţarea de bună voie la săvârşirea infracţiunii?
13. Ce semne sunt puse la baza liberării de răspundere penală datorită schimbării situaţiei?
14. Ce tipuri de prescripţie a tragerii la răspundere penală sunt cunoscute?
15. Ce presupune prescripţia diferenţiată?
16. Ce presupune prescripţia nediferenţiată?
17. Care sunt excepţiile de la regulile prescripţiei?
18. Când prescripţia se întrerupe?
19. Când se suspendă prescripţia?
20. Ce modalităţi ale liberării de răspundere penală cunoaşteţi?
SPEŢE
1. Sefii de depozit ai bazei de fructe şi legume din oraşul Tiraspol, Lăcustă şi Tarantai, au fost invinuiti de
neglijentă în baza art. 329 C. P. al R. M. Instanţa de judecată a or. Tiraspol a examinat aceste dosare. În cadrul
unei şedinţe a fost considerată drept schimbare a situaţiei faptul că după comiterea neglijenţei în această
organizatie s-au luat măsuri concrete în vederea reorganizării muncii contabilităţii: atragerea unor specialişti cu
experienţă, modificarea regulilor de deservire a mărfurilor, ce excludea posibilitatea repetării acestor fapte
infractorice. De aceea Lăcustă şi Tarantai au fost liberati de răspunderea penală conform art. 58 C. P. al R. M.
Actiunile (menţionate în problemă) întreprinse pot fi socotite ca o schimbare a situatiei ce duce la pierderea
caracterului social-periculos al faptei săvîrşite? Corespund ele cerinţelor art. 58 C. P. al R. M.?
104 Cod Penal al Republicii Moldova , Chişinău 2002 .
88
2. Cetăţeanul Ţapeş mergea în stare de ebrietate pe stradă. Pe neaşteptate a căzut fară cunoştintă. Alarmaţi de
starea lui neputincioasă, trecătorii au chemat prin telefon salvarea, Ţapeş a fost internat în spital. Peste cîteva ore
şi-a revenit dar nu înţelegea unde se află. N-a trecut mult timp şi a început a face tarăboi: a ridicat un deboş, a
lovit-o cu pantoful pe sora medicală, a răsturnat un pat, în care zăcea un grav bolnav, înjura... Pentru toate acesie
fapte el a fost tras la răspundere penală conform art. 287 C. P. al R. M. Au început anchetările. Tapeş nu mai
era în stare de arest. într-o zi el a observat că pe rută s-a aprins un autobuz cu copii. Riscîndu-şi viaţa şi
sănătatea proprie, Ţapeş a pătruns în salonul autobuzulul, a spart geamurile şi a început a salva copiii. Ca
rezultat al arsurilor Ţapeş a fost spitalizat cu leziuni corporale grave într-un spital stafionar.
Poafe fi liberat Ţapeş de răspunderea penală conform art. 58 C. P. al R. M. pentru pierderea caracterului
social periculos al persoanei datorită schimbării situaţiei?
3. Grigoraş a pătruns noaptea pe teritoriul unei brigăzi de tractoare şi a sustras nişte piese şi mecanisme de la
diferite maşini agricole, ceea ce a provocat dezmembrarea unei combine si două tractoare. Pentru aceasta
Grigoraş a fost tras la răspunderea penală în baza art. 186 C. P. al R. M.
Poate fi Grigoraş liberat de răspundere penală cu tragerea la răspunderea administrativă conform art. 55 C. P.
al R. M.?
Literatura recomandată
1. Codul penal al Republicii Moldova din 2002. M.O. 13.09.2002
2. S.Botnaru A.Şavca ş.a. - Dr.Penal, partea generală,Chişinău 2005, Ed. Cartier Juridic pag.404-420
Barbîneagră A. Berliba V., Gurschi C. HolbanV. Popovici T. Ulianovschi Gh. Ulianovschi X., Ursu N.,
Codul penal comentat şi adnotat, Ed. Cartier Juridic, Chişinău, 2005, pag. 117-125.
3. C.Bulai, Drept penal român. Partea generală. Vol.I, Bucureşti, 1992;
4. Augustin Ungureanu, Drept penal român. Partea generală. Bucureşti, 1995;
5. A.Borodac, Drept penal. Partea generală. Chişinău, 1994.
6. A.Borodac, Drept penal. Calificarea infracţiunilor. Chişinău, 1996;
7. Курс советского уголовного права. Часть общая. Т.1, Л.1968 г.;
8. Alexandru Boroi, Drept penal. Partea generală. Ediţia II-a, Bucureşti, 2000;
9. Vasile Dobrinoiu, Ilie Pascu, Drept penal. Partea generală. Note de curs. Bucureşti, 1992.
89
Capitolul XI. Noţiunea şi scopurile pedepsei penale 2 ore
Scopul: Iniţierea în noţiuni generale a problemei vizând pedeapsa penală şi scopurile acesteia şi verificarea
cunoştinţelor obţinute de către studenţi la acest compartiment.
Probleme:
1. Noţiunea de pedeapsă penală.
2. Pedeapsa penală şi răspunderea penală.
3. Scopurile pedepsei penale.
Noţiunea şi scopurile pedepsei penale Noţiunea şi trăsăturile pedepsei în dreptul penal. Deosebirea pedepsei penale de sancţiunile
administrative şi disciplinare.
Scopurile pedepsei penale. Restabilirea echităţii sociale. Corectarea condamnatului. Prevenirea săvîrşirii
de noi infracţiuni atît din partea condamnaţilor, cît şi de alte persoane.
Noţiunea eficienţei pedepsei penale. Condiţiile creşterii eficienţei pedepsei.
PLAN DE CURS
1.Noţiunea şi trăsăturile pedepsei în dreptul penal
Sancţiunile de drept penal sunt măsuri de constrângere şi reeducare, specifice dreptului penal, care se
aplică în cazul săvârşirii unor fapte (acţiuni sau inacţiuni) prevăzute de legea penală, în scopul restabilirii
ordinii de drept încălcate şi apărării relaţiilor sociale protejate prin normele penale.
Caracterizare generală:
- sancţiunile de drept penal reprezintă o instituţie de bază a dreptului penal, care alături de instituţia
infracţiunii şi cea a răspunderii penale, formează pilonii oricărui sistem de drept penal,
- reglementarea sancţiunilor de drept penal este importantă pentru întreaga reglementare penală,
contribuind la realizarea ordinii de drept, atât prin conformare cât şi prin constrângerea exercitată faţă de cei
care au nesocotit dispoziţiile normelor penale,
- în cadrul raporturilor penale de conformare, sancţiunile penale sunt necesare pentru a exprima gravitatea
abstractă a faptei prevăzute de legea penală şi intensitatea avertismentului adresate tuturor membrilor
societăţii asupra consecinţelor încălcării legii penale, iar în cadrul raportului penal de conflict, pedeapsa
apare ca o consecinţă firească a aplicării legii penale, proporţională cu gravitatea faptei şi periculozitatea
concretă a făptuitorului,
- sancţiunea penală este consecinţa stabilirii răspunderii penale a făptuitorului, iar la rândul ei,
răspunderea penală este consecinţa săvârşirii unei infracţiuni,
- sancţiunile reprezintă mijloacele esenţiale de apărare a valorilor sociale fundamentale ale societăţii
împotriva infracţiunilor,
- sunt cele mai grave tipuri de sancţiuni aplicabile infractorilor.
2.Scopurile pedepsei penale.
Scop:
- acesta este consacrat expres în dispoziţiile art. 61 alin. 2 C.pen. care prevede că: “Scopul pedepsei este
prevenirea săvârşirii de noi infracţiuni”.
- prevenirea săvârşirii de noi infracţiuni se realizează atât pentru cel căruia i se aplică o pedeapsă care este
menită să asigure constrângerea şi reeducarea infractorului (“prevenţie specială”, se are în vedere pericolul
concret), cât şi pentru ceilalţi destinatari ai legii penale care sub ameninţarea cu pedeapsa prevăzută în norma
penală îşi conformează conduita exigenţelor acesteia (“prevenţie generală”, se are în vedere pericolul
abstract).
- prevenţia specială şi generală constituie scopul imediat al pedepsei, scop care este determinat de
aplicarea concretă a pedepsei pentru săvârşirea de infracţiuni.
PLAN DE SEMINAR
1. Noţiunea pedepsei penale?
2. Scopul pedepsei penale?
3. Prevenţia generală?
4. Prevenţia specială?
5. Numiţi trăsăturile esenţiale ale pedepsei penale.
6. Prin ce se deosebeşte pedeapsa de sancţiunile administrative şi disciplinare.
7. Care sunt scopurile pedepsei penale?
8. Care sunt condiţiile creşterii eficienţei pedepsei?
90
SPEŢE
.1 Cernovan se afla în stare de ebrietate pe piaţa unde se aflau mai multe persoane. Se lega de cetăteni, îi
insulta, înjura. Pentru acţiunile sale în conformitate cu art. 1 ai Decretului Preşedintelui Sovietului Suprem al
R.S.S.M. din 12 octombrie 1966 Cornovan a fost arestat pentru 15 zile.
Ce numim pedeapsă penală? Se poate afirma despre Cornovan că a fost pedepsit în mod penal?
2. Cercetând dosarul lui Toderaşcu, acuzat în baza p. 2 a art. 287 C. P. al R. M. Instanţa de judecată a
constatat că vinovăţia acestuia n-a fost dovedită şi a scos o sentintă de achitare. Totodată, judecătoria l-a
internat pentru tratament într-o clinică de desalcoolizare pe Toderaşcu pentru apariţia în locul public în stare
de ebrietate.
Se poate considera aceasta o pedeapsă penală? Numiţti semnele pedepsei penale. Prin ce se deosebeşte
pedeapsa penală de alte măsuri de constrîngere? A avut dreptul în cazul de faţă instanţa de judecată să-i
aplice lui Toderaşcu această măsură de siguranţă?
3. Anton a fost judecat conform p. 1 al art. 186 C. P. al R. M. la privatiune de libertate pe un termen de
trei ani.
Ce scopuri urmăreşte pedeapsa penală? Ce constituie pedeapsa penală: o răzbunare, rsplată sau o osânda
pentru infractiunea săvârşită?
Literatura recomandată
1. Codul penal al Republicii Moldova din 2002. M.O. 13.09.2002
2. S.Botnaru A.Şavca ş.a. - Dr.Penal, partea generală,Chişinău 2005, Ed. Cartier Juridic pag.424-451
3. Barbîneagră A. Berliba V., Gurschi C. HolbanV. Popovici T. Ulianovschi Gh. Ulianovschi X., Ursu
N., Codul penal comentat şi adnotat, Ed. Cartier Juridic, Chişinău, 2005, pag. 127-149
4. C.Bulai, Drept penal român. Partea generală. Vol.I, Bucureşti, 1992;
5. Augustin Ungureanu, Drept penal român. Partea generală. Bucureşti, 1995;
6. A.Borodac, Drept penal. Partea generală. Chişinău, 1994.
7. A.Borodac, Drept penal. Calificarea infracţiunilor. Chişinău, 1996;
8. Курс советского уголовного права. Часть общая. Т.1, Л.1968 г.;
9. Alexandru Boroi, Drept penal. Partea generală. Ediţia II-a, Bucureşti, 2000;
10. Vasile Dobrinoiu, Ilie Pascu, Drept penal. Partea generală. Note de curs. Bucureşti, 1992.
91
Capitolul XII. Sistemul şi modalităţile pedepselor penale 4 ore
Scopul lecţiei: iniţierea în noţiuni generale a problemei vizând sistemul pedepselor penale şi transmiterea
unor informaţii suplimentare referitor la problema vizată.
Subiecte:
1. Sistemul pedepselor penale. Semne şi caracteristici;
2. Categorii pedepselor aplicate persoanelor fizice.
3. Categoriile pedepselor aplicate persoanelor juridice;
4. Amenda;
5. Privarea de dreptul de a ocupa anumite funcţii sau de a exercita o anumită activitate;
6. Retragerea gradului militar, a unui titlu special, a gradului de calificare (clasificare) şi a
distincţiilor de stat;
7. Munca neremunerată în folosul comunităţii;
8. Arestul;
9. Trimiterea într-o unitate militară disciplinară;
10. Închisoarea;
11. Detenţiunea pe viaţă;
12. Categorii penitenciarelor în care se execută pedeapsa cu închisoarea.
13. Privarea unei persoane juridice care desfăşoară activitate de întreprinzător de dreptul de a exercita
o anumită activitate;
14. Lichidarea persoanei juridice.
Noţiunea şi sistemul pedepselor în dreptul penal. Categoriile pedepselor aplicate persoanelor fizice.
Categoriile pedepselor aplicate persoanelor juridice care desfăşoară activitate de întreprinzător. Pedepsele
principale şi complementare.
Amenda. Cuantumul amenzii pentru persoanele fizice şi juridice. Înlocuirea amenzii cu alte pedepse.
Consecinţele eschivării de la achitarea amenzii.
Privarea de dreptul de a ocupa anumite funcţii sau de a exercita o anumită activitate. Condiţiile şi
ordinea aplicării pedepsei. Termenii pedepsei.
Retragerea gradului militar, a unui titlu special, a gradului de calificare (clasificare) şi a
distincţiilor de stat. Condiţiile şi ordinea aplicării pedepsei.
Munca neremunerată în folosul comunităţii. Noţiunea şi termenii de aplicare a pedepsei. Consecinţele
eschivării cu rea-voinţă de la executarea pedepsei.
Arestul. Noţiunea şi termenii de aplicare a pedepsei. Persoanele cărora arestul nu poate fi aplicat.
Închisoarea. Noţiunea, termenele şi condiţiile aplicării ei. Categoriile penitenciarelor în care se execută
pedeapsa cu închisoare.
Detenţiunea pe viaţă. Noţiunea şi condiţiile aplicării ei. Persoanele cărora detenţiunea pe viaţă nu poate
fi aplicată.
Privarea unei persoane juridice de dreptul de a exercita o anumită activitate. Noţiunea şi condiţiile
aplicării ei.
Lichidarea persoanei juridice. Noţiunea şi condiţiile aplicării ei. Prevederile legislaţiei civile în cazul
lichidării persoanei juridice.
PLAN DE CURS
1.Noţiunea şi sistemul pedepselor în dreptul penal
În Codul penal sunt prevăzute categoriile şi felurile pedepselor, fiind stabilite şi limitele lor generale,
minimul şi maximul. Dispoziţiile privitoare la pedepse sunt prevăzute în capitolul V, în articolele 62 – 75.
Totalitatea pedepselor formează cadrul general al pedepselor, numit sistem al pedepselor, prin care se
consacră principiul fundamental al legalităţii pedepsei.105
Prin sistem al pedepselor, conform unei altei opinii106
, se înţelege codul pedepselor prevăzute de legea
penală aranjate într-o anumită ordine, care pot fi stabilite în calitate de sancţiuni în articolele părţii speciale şi
aplicate de instanţa judecătorească pentru săvârşirea faptelor ilegale.
Sistemul pedepselor prevăzut de Codul penal al Republicii Moldova presupune o ierarhie a pedepselor,
începând de la cele mai blânde şi terminând cu cele mai aspre.
92
Codul penal în vigoare, spre deosebire de cel anterior, stabileşte categoriile de pedepse pentru persoanele
juridice şi, respectiv, categoriile de pedepse pentru persoanele fizice.
Astfel, conform art. 63 al Codului penal, persoanelor fizice care au săvârşit infracţiuni li se pot aplica
următoarele pedepse:
a) amenda;
b) privarea de dreptul de a ocupa anumite funcţii sau de a exercita o anumită activitate;
c) retragerea gradului militar, a unui titlu special, a gradului de calificare (clasificare) şi a distincţiilor
de stat;
d) munca neremunerată în folosul comunităţii;
e) închisoarea
f) detenţiunea pe viaţă.
Articolul 54 stabileşte categoriile de pedepse pentru persoanele juridice:
a) amenda;
b) interzicerea dreptului de a exercita o anumită activitate;
c) lichidarea persoanei juridice.
Instanţa de judecată nu poate aplica decât pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea săvârşită şi nu
poate depăşi niciodată maximul general al unei pedepse şi nici să o aplice sub minimul general.
Felurile pedepselor sunt indicate prin denumirea lor care reflectă natura fiecăreia dintre ele. Ştiinţa
dreptului penal ordonează multitudinea şi diversitatea pedepselor în mai multe clasificări.
2.Amenda
Amenda penală tinde să devină în legislaţiile moderne pedeapsa centrală, pilonul de susţinere al întregului
sistem represiv.107
Pedeapsa amenzii constă în suma de bani pe care infractorul condamnat este obligat să o plătească
statului.
Amenda penală, spre deosebire de celelalte tipuri de amenzi (administrative, disciplinare, civile, fiscale
etc.), este o pedeapsă penală şi are un caracter specific coercitiv.
Amenda se aplică în baza stabilirii unei răspunderi penale persoanei vinovate de săvârşirea unei
infracţiuni şi, respectiv, aduce atingere patrimoniului condamnatului, îngreunându-i condiţiile de existenţă.
Conform Codului penal, amenda poate figura atât în calitate de pedeapsă principală cât şi ca pedeapsă
complementară.
Mărimea amenzii este stabilită în funcţie de:
1) gravitatea infracţiunii săvârşite;
2) starea materială a celui vinovat.
Pedeapsa amenzii este prevăzută în partea generală, art. 64 din Codul penal.
Amenda se stabileşte în unităţi convenţionale. Unitatea convenţională de amendă este egală cu 20 de lei.
Mărimea amenzii pentru persoanele fizice se stabileşte în funcţie de caracterul şi gravitatea infracţiunii
săvârşite, luându-se în consideraţie situaţia materială a celui vinovat, în limite de la 150 la 1000 unităţi
convenţionale, în funcţie de caracterul şi gravitatea infracţiunii săvîrşite, ţinîndu-se cont de situaţia materială
a celui vinovat, iar pentru infracţiunile comise din interes material – pînă la 5000 unităţi convenţionale,
luîndu-se ca bază mărimea unităţii convenţionale la momentul săvîrşirii infracţiunii., iar pentru infracţiuni cu
scop de profit în valoare de până la cinci mii salarii minime, luându-se ca bază mărimea salariului minim la
momentul pronunţării sentinţei.
În cazurile prevăzute la art.21 alin. (3), mărimea amenzii pentru persoanele juridice se stabileşte în
limitele de la 500 la 10000 unităţi convenţionale, în funcţie de caracterul şi gravitatea infracţiunii săvîrşite,
de mărimea daunei cauzate, luîndu-se în considerare situaţia economico-financiară a persoanei juridice. În
caz de eschivare cu rea-voinţă a persoanei juridice de la achitarea amenzii fixate, instanţa de judecată poate
să înlocuiască suma neachitată a amenzii cu urmărirea patrimoniului.
În caz de eschivare cu rea-voinţă a condamnatului de la achitarea amenzii stabilite ca pedeapsă principală
sau complementară, instanţa de judecată poate să înlocuiască suma neachitată a amenzii cu închisoare în
limitele termenelor prevăzute la art.70. Suma amenzii se înlocuieşte cu închisoare, calculîndu-se o lună de
închisoare pentru 50 unităţi convenţionale.
Amenda în calitate de pedeapsă complementară poate fi aplicată numai în cazurile în care ea este
prevăzută ca atare pentru infracţiunea corespunzătoare.
În cazul în care condamnatul nu este în stare să plătească amenda stabilită ca pedeapsă principală sau
complementară, instanţa de judecată poate, potrivit prevederilor art.67, să înlocuiască suma neachitată a
amenzii cu muncă neremunerată în folosul comunităţii, calculîndu-se 60 de ore de muncă neremunerată în
93
folosul comunităţii pentru 50 unităţi convenţionale de amendă.
3.Privarea de dreptul de a ocupa anumite funcţii sau de a exercita o anumită activitate
Esenţa acestei pedepse (art. 65 din Codul penal) constă în interzicerea de a ocupa o funcţie sau de a
exercita o profesie de natura aceleia de care s-a folosit condamnatul pentru a săvârşi infracţiunea.
Această pedeapsă poate fi stabilită în cazurile când, după natura infracţiunilor săvârşite la îndeplinirea
funcţiilor de serviciu sau în timpul unei alte activităţi, instanţa de judecată constată că persoana respectivă nu
mai are dreptul de a mai ocupa unele funcţii sau de a exercita o anumită activitate.
Privarea de dreptul de a ocupa anumite funcţii sau de a exercita o anumită activitate poate fi aplicată atât
ca pedeapsă principală, cât şi ca pedeapsă complementară pe un termen de la un an până la cinci ani, iar în
cazurile expres prevăzute în Partea specială a prezentului cod – pe un termen de la un an la 15 ani.
Această pedeapsă poate fi aplicată ca pedeapsă complementară şi în cazurile, în care ea nu este prevăzută de
pedeapsă pentru infracţiunile corespunzătoare dacă după caracterul infracţiunilor săvârşite de cel vinovat, în
timpul îndeplinirii funcţiilor sale de serviciu sau în timpul exercitării unei anumite activităţi, instanţa
judecătorească consideră că este imposibil ca el să-şi menţină dreptul de a ocupa anumite funcţii sau de a
exercita o anumită activitate.
La exercitarea acestei pedepse ca pedeapsă complementară pedeapsa cu amenda sau munca neremunerată
în folosul comunităţii termenul ei se calculează din momentul intrării sentinţei în vigoare, iar la aplicarea ei
în calitate de pedeapsă complementară la arest, închisoare pe un anumit termen sau la trimiterea într-o unitate
militară disciplinară termenul se calculează din momentul executării pedepsei principale.
4.Retragerea gradului militar, a unui titlu special, a gradului de calificare (clasificare)şi a
distincţiilor de stat
În caz de condamnare pentru o infracţiune gravă, deosebit de gravă sau excepţional de gravă, instanţa
judecătorească, ţinând cont de personalitatea vinovatului, poate retrage gradul militar, un titlu special, gradul
de calificare (clasificare) şi distincţiile de stat.
Condiţiile obligatorii pentru aplicarea acestei pedepse sunt:
a) săvârşirea de către vinovat a unei infracţiuni grave, deosebit de grave sau excepţional de grave;
b) personalitatea vinovatului.
La categoria infracţiunilor grave pot fi atribuite fapte pentru care se aplică pedeapsa cu închisoarea pe un
termen de până la cinci ani. Infracţiuni deosebit de grave sunt considerate infracţiunile care au fost săvârşite
cu intenţie, par pedeapsa prevăzută pentru ele este închisoarea pe un termen ce depăşeşte cincisprezece ani.
Infracţiunile excepţional de grave sunt considerate infracţiunile comise cu intenţie pentru care se aplică
pedeapsa cu detenţiune pe viaţă.
Prin luarea în consideraţie a personalităţii infractorului se au în vedere datele din anchetă (sexul, vârsta,
starea familială, starea sănătăţii etc.), lipsa / prezenţa antecedentelor penale.
După conţinutul său, retragerea gradului militar a unui titlu special gradului de calificare (clasificare) şi
distincţiilor de stat constă în anularea unor merite atribuite juridic condamnatului. Odată cu anularea acestor
merite, condamnatul nu va mai beneficia de compensaţii sau de alte privilegii ce i se atribuiseră anterior
datorită acestor merite.
Titlul special se stabileşte de diferite departamente, care-şi realizează împuternicirile în limitele
serviciului de stat. De exemplu, de sistemul organelor afacerilor interne, organului vamal, fiscal etc.
Gradul militar se stabileşte în Armata Naţională a Republicii Moldova. De exemplu, gradul de fruntaş,
sergent, plutonier, sublocotenent, locotenent, locotenent-major, maior, locotenent-colonel, colonel, general-
maior, general-locotenent etc.
Distincţiile de stat se stabilesc pentru merite deosebite în artă, ştiinţă şi în alte domenii. De exemplu,
artist emerit al Republicii Moldova.
Gradul de calificare (clasificarea) se stabileşte pentru funcţionarii de stat care ocupă funcţii înalte în
Republica Moldova.
Aplicarea pedepsei cu retragerea acestor merite este un drept al instanţei de judecată şi nu o obligaţie.
Această pedeapsă poate fi aplicată ca pedeapsă complementară şi în cazurile când nu este prevăzută în
calitate de pedeapsă pentru infracţiunile corespunzătoare.
Odată ce a fost aplicată stabilită, pedeapsa urmează a fi ispăşită de către persoana respectivă.
5.Munca neremunerată în folosul comunităţii
Această pedeapsă a fost introdusă în sistemul pedepselor în Codul penal nou, nefiind cunoscută Codului
penal anterior. Astfel, normele ce reglementează domeniul acestei pedepse le găsim în art. 67 al Codului
penal.
Munca neremunerată în folosul comunităţii constă în antrenarea condamnatului, în afara timpului
serviciului de bază sau de studii, la muncă, determinată de autorităţile administraţiei publice locale.
În cazul militarilor în termen şi militarilor cu termen redus, munca neremunerată în folosul comunităţii
constă în antrenarea condamnaţilor în timpul liber de şedinţe, stabilite în conformitate cu cerinţele
94
regulamentelor militare, la muncă, determinată de comandantul unităţii militare.
Această muncă este determinată de organele administraţiei publice locale.
De aici rezultă caracteristicile esenţiale ale pedepsei respective:
a) exercitarea unei munci în timpul liber;
b) neremunerarea muncii;
c) munca efectuată trebuie să poarte un caracter util societăţii;
d) caracterul muncii va fi stabilit de organele administraţiei publice locale.
Ca pedeapsă principală, munca neremunerată în folosul comunităţii se stabileşte pe un termen de la
şaizeci până la două sute şi patruzeci ore şi este executată nu mai mult de patru ore pe zi (60 – 240 ore). Ea
va fi prestată într-un interval de maximum 18 luni, interval care se calculează de la data pronunţării
definitive a sentinţei. Militarii în termen şi militarii cu termen redus condamnaţi la muncă neremunerată în
folosul comunităţii execută această pedeapsă în unitatea militară.
În cazurile când persoana condamnată la această pedeapsă se eschivează cu rea-voinţă de la executarea ei,
pedeapsa în cauză se înlocuieşte cu arest, calculându-se patruzeci ore de muncă pentru o lună de arest, sau cu
amendă, calculându-se patruzeci ore de muncă neremunerată în folosul comunităţii pentru douăzeci şi cinci
salarii minime.
Ţinând cont de principiul umanismului în dreptul penal, legiuitorul nostru a considerat necesar a nu aplica
munca neremunerată în folosul comunităţii persoanelor recunoscute invalizi de gradul întâi şi doi, femeilor
gravide, femeilor care au copii în vârstă de până la opt ani, minorilor care n-au atins vârsta de şaisprezece
ani, persoanelor care au atins vârsta de pensionare
PLAN DE SEMINAR
1. Închisoarea.
2. Detenţiunea pe viaţă.
3. Privarea unei persoane juridice de dreptul de a exercita o anumită activitate.
4. Lichidarea persoanei juridice.
5. Care pedepse sunt principale?
6. Care pedepse sunt considerate complementare?
7. Care pedepse sunt considerate atât principale, cât şi complementare?
8. Care este limita de aplicare a amenzii?
9. Care este termenul de arest – ca pedeapsă penală?
10. Cui i se aplică trimiterea într-o unitate militară disciplinară?
11. Care sunt categoriile pedepselor aplicate persoanelor fizice?
12. Care sunt categoriile pedepselor aplicate persoanelor juridice?
13. Numiţi cuantumul fiecărei pedepse penale.
SPEŢE
1.Cîrnici a fost recunoscut vinovat de aceea că în ziua cînd a împlinit 18 ani a săvîrşit un act de
huliganism şi a luat parte în scop cupidant la omorul lui Aliev, pe care l-a omorât cu cuţitul. Pentru
huliganism Cîrnici a fost condamnat la închisoare pe un termen de 4 ani, pentru omor — la pedeapsa
detenţiunii pe viaţă şi pentru cumul de infracţiuni — pedeapsa detenţiunii pe viaţă.
N-a admis judecata greseală la aplicarea pedepsei lui Cîrnici? Cui nu poate fi aplicată pesdeapsa
detenţiunii pe viaţă?
2. Gamart a fost condamnat conform art. 187 C, P. al R. M. la închisoare pe 3 ani. Totodată judecata
ţinând cont de faptul, că Gamart are doi copii care n-au împlinit 16ani, l-a lipsit de drepturi părinteşti în
calitate de pedeapsă complementară.
Drept i s-a aplicat lui Gamart pedeapsa?
3. Solonari a fost condamnat conform art. 188 C. P. al R. M. la închisoare pe 5 ani. Găsindu-se în locuri
privative de libertate el, cu scop de răzbunare, 1-a omorât pe condamnatul Zuev, pentru care faptă a fost tras
la răspundere penală.
Ce pedeapsă i se va aplica lui Solonari pentru infracţiunea săvârşită?
4. Gîzu pentru omor din gelozie a fost condamnată de judecată la închisoare pentru un termen de 2 ani cu
executarea pedepsei în penitenciar de tip închis.
Drept a fost ales regimul executării pedepsei?
5. Bobu a fost condamnat la 2 ani închisoare pentru infracţiunea de provocarea ilegală a avortului art.159
al.1CP . Instanţa a mai dispus privarea de dreptul de exercita activitatea de medic pe timp de 1 an.
Corect i-a fost dispusă pedeapsa complementară a privării de dreptul de a exercita o anumită activitate,
ţinând cont de faptul că art 159 al.1 nu o prevede?
Literatura recomandată
95
1. Codul penal al Republicii Moldova din 2002. M.O. 13.09.2002
2. S.Botnaru A.Şavca ş.a. - Dr.Penal, partea generală,Chişinău 2005, Ed. Cartier Juridic pag.435-451
3. Barbîneagră A. Berliba V., Gurschi C. HolbanV. Popovici T. Ulianovschi Gh. Ulianovschi X., Ursu
N., Codul penal comentat şi adnotat, Ed. Cartier Juridic, Chişinău, 2005, pag. 130-149
4. C.Bulai, Drept penal român. Partea generală. Vol.I, Bucureşti, 1992;
5. Augustin Ungureanu, Drept penal român. Partea generală. Bucureşti, 1995;
6. I.Oancea, Curs de drept penal general, Vol.I-III, Bucureşti, 1954;
7. A.Borodac, Drept penal. Partea generală. Chişinău, 1994.
8. A.Borodac, Drept penal. Calificarea infracţiunilor. Chişinău, 1996, pag.5-29;
9. И.Брайнин, Уголовный закон и его применение, Москва, 1967г.;
10. Н.Дурманов, Советский уголовный закон, МГУ, 1967 г.;
11. Я.М.Брайнин, Уголовная ответственность и ее основания в уголовном праве, Москва, 1967 г.;
12. Курс советского уголовного права. Часть общая. Т.1, Л.1968 г.
96
Capitolul XIII. Individualizarea de pedeapsă penală
Scopul lecţiei: iniţierea în noţiuni generale a problemei vizând individualizarea pedepsei şi transmiterea
unor informaţii suplimentare referitor la problema vizată.
Subiecte:
1. Criteriile generale de individualizare a pedepsei;
2. Circumstanţele atenuante şi efectele lor;
3. Circumstanţele agravante şi efectele lor;
4. Aplicarea pedepsei mai blânde decât cea prevăzută de lege;
5. Aplicarea pedepsei în cazul încheierii acordului de recunoaştere a vinovăţiei;
6. Aplicarea pedepsei pentru infracţiunea neconsumată;
7. Aplicarea pedepsei pentru recidivă de infracţiuni;
8. Aplicarea pedepsei pentru participaţie;
9. Aplicarea pedepsei în cazul unui concurs de infracţiuni;
10. Aplicarea pedepsei în cazul unui cumul de sentinţe;
11. Calcularea termenelor pedepsei şi comutarea arestului preventiv.
Criteriile generale de individualizare a pedepsei. Importanţa dispoziţiilor părţii generale a legislaţiei
penale, precum şi limitele sancţiunii articolelor părţii speciale la individualizarea pedepsei. Caracterul şi gradul
prejudiciabil al infracţiunii săvîrşite. Motivul infracţiunii. Persoana celui vinovat. Efectele circumstanţelor
atenuante şi agravante. Influenţa pedepsei asupra, corectării şi reeducării vinovatului. Condiţiile de viaţă ale
familiei vinovatului.
Aplicarea pedepsei mai blînde decît cea prevăzută de lege. Condiţiile stabilirii pedepsei în acest caz.
Infracţiunile pentru care nu se aplică pedepse mai blînde decît cele prevăzute de lege.
Aplicarea pedepsei în cazul încheierii acordului de recunoaştere a vinovăţiei. Condiţiile stabilirii
pedepsei în acest caz.
Aplicarea pedepsei pentru infracţiunea neconsumată. Condiţiile aplicării ei. Mărimea pedepsei pentru
pregătirea de infracţiune şi pentru tentativa de infracţiune.
Aplicarea pedepsei pentru recidivă de infracţiuni. Condiţiile aplicării ei. Mărimea pedepsei pentru
recidiva simplă, recidiva periculoasă şi recidiva deosebit de periculoasă.
Aplicarea pedepsei pentru participaţie. Condiţiile aplicării ei.
Aplicarea pedepsei în cazul unui concurs de infracţiuni. Condiţiile aplicării ei.
Aplicarea pedepsei în cazul unui cumul de sentinţe. Condiţiile aplicării ei.
Aplicarea pedepsei în cazul executării hotărîrii unui stat străin. Condiţiile de aplicare.
Modul determinării termenului pedepsei definitive. Modul determinării termenului pedepsei definitive
în cazul cumulării diferitelor pedepse. Calcularea termenelor pedepsei şi comutarea arestului preventiv.
PLAN DE CURS
1. Criteriile generale de individualizare a pedepsei
Individualizarea reprezintă operaţiunea prin care pedeapsa, expresie a reacţiei antiinfracţionale, este adaptată
gravităţii abstracte şi concrete a infracţiunii şi a persoanei şi conduitei făptuitorului, în aşa fel încât pedeapsa
să-şi poată îndeplini, cu maximă eficienţă, funcţiile şi scopurile înscrise în lege.
b. Caracterizare:
- instituţiei individualizării pedepsei îi este consacrat capitolul VIII din C.pen., partea generală, intitulat
“Individualizarea pedepselor” (art. 75-88),
- individualizarea pedepsei este obligatorie în toate cazurile, deoarece legiuitorul ne arată în textul legii
limitele generale ale pedepselor, iar instanţa are obligaţia să adapteze aceste limite la cazurile concrete cu care
a fost sesizată.
c. Forme şi modalităţi de individualizare:
- individualizarea pedepselor, operaţiune complexă, se realizează în diferite faze, de diferite organe, după
criterii specifice,
- în doctrina penală se face distincţia între individualizarea ce se realizează în faza de elaborare a legii şi
stabilire a pedepselor, în faza de aplicare a pedepsei şi cea în faza de executare a acesteia,
- corespunzător acestor faze sunt cunoscute următoarele trei forme de individualizare:
* individualizarea legală - se realizează de către legiuitor în faza de elaborare a legii şi se materializează
în:
- stabilirea cadrului general al pedepselor, a naturii şi a limitelor generale ale fiecărei pedepse în concordanţă
cu principiile stabilirii sancţiunilor penale,
- stabilirea pedepsei pentru fiecare infracţiune,
97
- stabilirea cadrului şi a mijloacelor legale în care se vor realiza celelalte forme de individualizare, prin
prevederea efectelor ce le au stările şi circumstanţele de atenuare sau de agravare asupra limitelor speciale ale
pedepsei.
* individualizarea judiciară (judecătorească) – se realizează de către instanţa de judecată şi se
materializează prin aplicarea pedepsei concrete infractorului pentru fapta comisă, şi
* individualizarea administrativă – se realizează de către organele administrative în faza de executare a
pedepsei.
În cadrul individualizării judicare un rol important îl au stările, situaţiile sau împrejurările anterioare,
concomitente sau subsecvente comiterii infracţiunii şi care reliefează un grad mai ridicat sau mai scăzut de
pericol social al faptei ori de periculozitate a infractorului.
- acestea sunt denumite cauze care agravează sau atenuează răspunderea penală şi sunt clasificate astfel:
1. în funcţie de efectul pe care îl produc asupra pedepsei:
- cauze de agravare
- cauze de atenuare
- în situaţia cauzelor de agravare ori de atenuare a pedepsei se face distincţie între stări şi circumstanţe,
- această clasificare prezintă importanţă sub raportul efectelor ce le produc în cazul unui concurs de stări
(stările de agravare sau de atennuare îşi produc efecte fiecare în parte asupra pedepsei acţionând succesiv) şi a
unui concurs de circumstanţe (care produce o singură atenuare sau agravare oricâte circumstanţe ar fi).
2. după întinderea efectelor:
- cauze generale – au influenţă pentru toate infracţiunile şi sunt prevăzute în partea generală a C.pen.
- cauze speciale – sunt determinate astfel pentru că au influenţă numai cu privire la o anumită
infracţiune şi sunt prevăzute în partea specială a C.pen.
3. după modul de stabilire a circumstanţelor şi după efectul pe care îl au asupra pedepsei ce urmează a fi
stabilită de instanţă:
- circumstanţe legale – sunt expres prevăzute de lege şi obligatorii pentru instanţa de judecată, dacă
se constată existenţa lor
- circumstante judiciare – nu sunt determinate prin lege, fiind lăsate la aprecierea instanţei de judecată.
4. după criteriul legăturii cu fapta ori cu făptuitorul:
- circumstanţe reale – sunt legate de faptă şi influenţează gradul de pericol social al acesteia
- circumstanţe personale – sunt legate de persoana infractorului şi îl caracterizează sub raportul
periculozităţii
5. după cum împrejurările erau cunoscute sau necunoscute infractorului:
- circumstanţe cunoscute
- circumstanţe necunoscute
6. după situarea lor în timp faţă de momentul săvârşirii infracţiunii:
- anterioare
- concomitente
- subsecvente.
1. Circumstanţele atenuante:
a. Noţiune: Acestea sunt stările, situaţiile, împrejurările, calităţile, întâmplările ori alte date ale realităţii
anterioare, concomitente sau subsecvente săvârşirii unei infracţiuni, ce au legătură cu fapta infracţională ori cu
făptuitorul şi care relevă un pericol social mai scăzut al faptei ori o periculozitate mai redusă a infractorului.
b. Caracterizare:
- sunt exterioare conţinutului infracţiunii,
- au un caracter întâmplător, în sensul că nu însoţesc orice faptă infracţională şi nu privesc pe orice infractor,
- circumstanţele atenuante sunt legale (prevăzute expres şi limitativ în lege) şi judiciare (neprevăzute expres
în lege, dar de care instanţa poate ţine cont).
2. Circumstanţele agravante
a. Noţiune: Acestea sunt stări, situaţii, împrejurări, calităţi, alte date ale realităţii, exterioare conţinutului
infracţiunii, anterioare, concomitente sau subsecvente săvârşirii infracţiunii ce au legătură cu fapta infracţională
ori cu infractorul şi care reflectă un grad de pericol social mai ridicat al faptei ori o periculozitate mai mare a
infractorului.
b. Caracterizare:
- sunt exterioare conţinutului infracţiunii,
- au caracter accidental,
- circumstanţele agravante pot fi legale şi judiciare.
2. Aplicarea pedepsei mai blînde decît cea prevăzută de lege
Ţinînd cont de circumstanţele excepţionale ale cauzei, legate de scopul şi motivele faptei, de rolul vinovatului în
săvîrşirea infracţiunii, de comportarea lui în timpul şi după consumarea infracţiunii, de altecircumstanţe care
98
micşorează esenţial gravitatea faptei şi a consecinţelor ei, precum şi de contribuirea activăa participantului
unei infracţiuni săvîrşite în grup la descoperirea acesteia, instanţa de judecată poate aplica o pedeapsă sub
limita minimă, prevăzută de legea penală pentru infracţiunea respectivă, sau una mai blîndă,de altă categorie,
ori poate să nu aplice pedeapsa complementară obligatorie. Minoratul persoanei care a săvîrşit infracţiunea
se consideră circumstanţă excepţională.
Poate fi considerată excepţională atît o circumstanţă atenuantă, cît şi o totalitate de asemenea circumstanţe.
În cazul condamnării persoanelor pentru comiterea infracţiunilor deosebit de grave, instanţa de judecată poate
aplica o pedeapsă sub limita minimă prevăzută de legea penală, dar constituind cel puţindouă treimi din
minimul pedepsei prevăzute de prezentul cod pentru infracţiunea săvîrşită.
Persoanelor care, la data săvîrşirii infracţiunii, nu au atins vîrsta de 18 ani, pentru comitereainfracţiunilor grave,
deosebit de grave, excepţional de grave sau a recidivei de infracţiuni, instanţa de judecată le poate aplica o
pedeapsă sub limita minimă prevăzută de legea penală, dar constituind cel puţin jumătate din minimul
pedepsei prevăzute de prezentul cod pentru infracţiunea săvîrşită.
(5) Prevederile alin.(1) nu se aplică persoanelor adulte în cazul aplicării pedepsei detenţiunii pe viaţă , în cazul
recidivei de infracţiuni sau al săvîrşirii de infracţiuni prevăzute la art. 1661 alin. (2)–(4).
3. Aplicarea pedepsei în cazul încheierii acordului de recunoaştere a vinovăţiei. Aplicarea pedepsei în cazul încheierii acorduluide recunoaştere a vinovăţiei În cazul în care persoana pusă sub
învinuire încheie un acord de recunoaştere a vinovăţiei, iar instanţa de judecată acceptă acest acord, pedeapsa
pentru infracţiunea imputată se reduce cu o treime dinpedeapsa maximă prevăzută pentru această infracţiune.
4.Aplicarea pedepsei pentru infracţiunea neconsumată La aplicarea pedepsei pentru infracţiunea neconsumată se ţine cont de circumstanţele în virtutea cărora
infracţiunea nu a fost dusă pînă la capăt.
Mărimea pedepsei pentru pregătirea de infracţiune ce nu constituie o recidivă nu poate depăşi jumătate din
maximul celei mai aspre pedepse prevăzute la articolul corespunzător din Partea specială aprezentului cod
pentru infracţiunea consumată.
Mărimea pedepsei pentru tentativă de infracţiune ce nu constituie o recidivă nu poate depăşi treipătrimi din
maximul celei mai aspre pedepse prevăzute la articolul corespunzător din Partea specială aprezentului cod
pentru infracţiunea consumată.
Pentru pregătirea de infracţiune şi tentativa de infracţiune detenţiunea pe viaţă nu se aplică.
5.Aplicarea pedepsei pentru recidivă de infracţiuni .
La aplicarea pedepsei pentru recidivă, recidivă periculoasă şi recidivă deosebit de periculoasă deinfracţiuni se
ţine cont de numărul, caracterul, gravitatea şi urmările infracţiunilor săvîrşite anterior, decircumstanţele în
virtutea cărora pedeapsa anterioară a fost insuficientă pentru corectarea vinovatului,precum şi de caracterul,
gravitatea şi urmările infracţiunii noi.
Mărimea pedepsei pentru recidivă nu poate fi mai mică de jumătate, pentru recidivă periculoasăeste de cel puţin
două treimi, iar pentru recidivă deosebit de periculoasă - de cel puţin trei pătrimi din maximul celei mai aspre
pedepse prevăzute la articolul corespunzător din Partea specială a prezentului cod.
6.Aplicarea pedepsei pentru participaţie
Organizatorul, instigatorul şi complicele la o infracţiune, prevăzută de legea penală, săvîrşită cuintenţie se
sancţionează cu pedeapsa prevăzută de lege pentru autor. La stabilirea pedepsei se ţine cont decontribuţia
fiecăruia la săvîrşirea infracţiunii, precum şi de prevederile art.75.
7. Aplicarea pedepsei în cazul unui concurs de infracţiuni. Aplicarea pedepsei în cazul unui concurs de infracţiuni
(1) Dacă o persoană este declarată vinovată de săvîrşirea a două sau mai multor infracţiuniprevăzute de diferite
articole ale Părţii speciale a prezentului cod, fără să fi fost condamnată pentru vreunadin ele, instanţa de
judecată, pronunţînd pedeapsa pentru fiecare infracţiune aparte, stabileşte pedeapsadefinitivă pentru concurs
de infracţiuni prin cumul, total sau parţial, al pedepselor aplicate, dar pe un termennu mai mare de 30 de ani
de închisoare. În cazul în care persoana este declarată vinovată de săvîrşirea adouă sau mai multor infracţiuni
uşoare şi/sau mai puţin grave, pedeapsa definitivă poate fi stabilită şi prinabsorbirea pedepsei mai uşoare de
pedeapsa mai aspră.
(2) La pedeapsa principală aplicată în cazul unui concurs de infracţiuni poate fi adăugată oricare dinpedepsele
complementare prevăzute la articolele corespunzătoare din Partea specială a prezentului cod,care stabilesc
răspunderea pentru infracţiunile de a căror săvîrşire persoana a fost declarată vinovată.Pedeapsa
complementară definitivă stabilită prin cumul, total sau parţial, al pedepselor complementareaplicate nu
poate depăşi termenul sau mărimea maximă prevăzută de Partea generală a prezentului codpentru această
categorie de pedepse.
3) Dacă pentru infracţiunile care intră în concurs sînt stabilite pedepse principale de diferite categorii,a căror
cumulare nu este prevăzută de art.87, şi instanţa de judecată nu va găsi temeiuri pentru absorbireaunei
pedepse de către alta, ele se execută de sine stătător.
99
(4) Conform prevederilor alin.(1)-(3) se stabileşte pedeapsa şi în cazul în care, după pronunţareasentinţei, se
constată că persoana condamnată este vinovată şi de comiterea unei alte infracţiuni săvîrşite înainte de
pronunţarea sentinţei în prima cauză. În acest caz, în termenul pedepsei se include duratapedepsei executate,
complet sau parţial, în baza primei sentinţe.
(5) În cazul unui concurs de infracţiuni, cînd s-a stabilit o pedeapsă cu detenţiune pe viaţă şi una saumai multe
pedepse cu închisoare ori alte categorii de pedepse, se aplică ca pedeapsă definitivă detenţiuneape viaţă
PLAN DE SEMINAR 1. Numiţi criteriile generale de individualizare a pedepsei.
2. Cum se individualizează răspunderea penală în cazul unui concurs de infracţiuni?
3. Cum se aplică pedeapsa în cazul unui cumul de sentinţe?
4. Cum se procedează în cazul concurenţei dintre circumstanţele agravante cu caracter general şi cele cu caracter
special?
5. Care circumstanţe (agravante sau atenuante) au caracter exclusiv?
6. Care este pedeapsa posibilă de aplicat în cazul pregătirii de infracţiune?
7. Care este pedeapsa posibilă de aplicat în cazul tentativei de infracţiune?
8. Care sunt efectele circumstanţelor atenuante şi agravante?
9. Care sunt condiţiile aplicării pedepsei mai blînde?
10. Care sunt condiţiile stabilirii pedepsei conform art.80 CP?
11. Care sunt condiţiile stabilirii pedepsei conform atr.81 – 83 CP?
12. Care sunt metodele stabilirii pedepsei definitive în cazul unui concurs de infracţiuni?
13. Care sunt metodele stabilirii pedepsei definitive în cazul unui cumul de sentinţe?
14. Cum se calculează termenele pedepsei penale?
15. Aplicarea pedepsei pentru recidiva de infracţiuni.
16. Aplicarea pedepsei pentru participaţie.
17. Aplicarea pedepsei în cazul unui concurs de infracţiuni.
18. Aplicarea pedepsei în cazul unui cumul de sentinţe.
19. Aplicarea pedepsei în cazul executării hotărîrii unui stat străin.
20. Modul determinării termenului pedepsei definitive.
SPEŢE
7. Stolearenco în 1961 a cumpărat un pistol, pe care îl păstra, neavând permis. În 1992 Stolearenco a venit de
bună voie la sectorul de poliţie şi a predat pistolul.
Poate fi tras Stolearenco la răspundere penală?
8. Panici a fost condamnat pentru jaf la închisoare pe un termen de 4 ani. După executarea a 3 ani de
privaţiune de libertate, Panici a iniţiat o bătaie cu deţinutul Marcu, căruia i-a provocat leziuni corporale grave, în
urma cărora Marcu a decedat. Instanţa judecătorească i-a stabilit lui Panici con-form al 4 art. 151 C. P. al R. M.
pedeapsă de 10 ani închisoare. Pedeapsa definitivă fiind stabilită de 10 ani., aceasta absorbind termenul
neexecutat de către Panici conform sentinţei precedente.
Just a procedat instanţa judecătorească?
9. Baturina a fost recunoscută vinovată de aceea, că ea, lucrând şefă a magazinului, sustrăgea sistematic
averea statului, ascunzând delapidările prin falsificarea documentelor. Baturina a fost condamnată conform al. 2
a art. 191 C. P. al R. M la amendă de 500 u.c. şi conform art.332 C. P. al R. M. 200 u.c..În baza art. 84 C. P. al
R. M. pedeapsa definitivă a fost stabilită sub formă de 500 u.c.. Aplicând art. 79 C. P. al R. M., judecătoria s-a
referit în sentinţă la prima condamnare a d-nei Baturina, starea şubredă a sănătăţii, caracteristica pozitivă de la
locul de muncă, prezenţa copiilor mici la întreţinere.
Pot fi recunoscute aceste circumstanţe drept excepţionale şi pot servi ele ca bază în aplicarea art. 79 C. P. al
P.M.?
Literatura recomandată 1. Codul penal al Republicii Moldova din 2002. M.O. 13.09.2002
2. S.Botnaru A.Şavca ş.a. - Dr.Penal, partea generală,Chişinău 2005, Ed. Cartier Juridic pag.453-498
3. Barbîneagră A. Berliba V., Gurschi C. HolbanV. Popovici T. Ulianovschi Gh. Ulianovschi X., Ursu N., Codul
penal comentat şi adnotat, Ed. Cartier Juridic, Chişinău, 2005, pag. 150-177
4. C.Bulai, Drept penal român. Partea generală. Vol.I, Bucureşti, 1992;
5. Augustin Ungureanu, Drept penal român. Partea generală. Bucureşti, 1995;
6. I.Oancea, Curs de drept penal general, Vol.I-III, Bucureşti, 1954;
7. A.Borodac, Drept penal. Partea generală. Chişinău, 1994.
8. A.Borodac, Drept penal. Calificarea infracţiunilor. Chişinău, 1996, pag.5-29;
9. И.Брайнин, Уголовный закон и его применение, Москва, 1967г.;
10. Н.Дурманов, Советский уголовный закон, МГУ, 1967 г.;
11. Я.М.Брайнин, Уголовная ответственность и ее основания в уголовном праве, Москва, 1967 г.;
12. Курс советского уголовного права. Часть общая. Т.1, Л.1968 г.
13. Grigoraş J. Individualizarea pedepsei. Bucureşti: Editura Ştiinţifică 1969, pag. 126.
100
Capitolul XIV. LIBERAREA DE PEDEAPSA PENALĂ
Scopul lecţiei: După cum s-a arătat anterior, liberarea de pedeapsa penală este un mijloc important al
operaţiunii de individualizare a pedepsei penale, deoarece ea poate realiza scopul pedepsei penale şi fără
executarea reală a pedepsei stabilite.
Corectarea şi reeducarea condamnaţilor în spiritul atitudinii cinstite faţă de îndeplinirea întocmai a legilor,
a respectării regulilor de convieţuire socială, de multe ori, reieşind din principiul umanismului (art. 4 C.P.),
este posibilă fără executarea reală a pedepsei stabilite sau fără prelungirea executării ei.
Umanismul legislaţiei noastre penale se manifestă în multe instituţii ale dreptului penal: înlocuirea pedepsei
cu moartea prin detenţiune pe viaţă; circumstanţele care atenuează pedeapsa penală; aplicarea pedepsei mai
blânde decât cea prevăzută de lege; liberarea de răspundere penală şi pedeapsă penală etc.
O manifestare importantă a principiului umanismului este instituţia dreptului penal - liberarea de pedeapsa
penală. Conţinutul liberării de pedeapsa penală îl constituie dreptul (iar în unele cazuri - obligaţia; de
exemplu, au expirat termenele prescripţiei executării sentinţei de condamnare) instanţei de judecată, determinat
de lege, de a libera persoana condamnată de executarea reală a pedepsei stabilite sau de prelungirea executării
ei.
Subiecte:
§ 1. Noţiunea şi categoriile liberării de pedeapsă penală
§ 2. Condamnarea cu suspendare condiţionată a executării pedepsei;
§3. Liberarea condiţionată de pedeapsă înainte de termen;
§ 4. Înlocuirea părţii neexecutate din pedeapsă cu o pedeapsă mai blândă;
§ 5. Liberarea de pedeapsă a minorilor;
§ 6. Liberarea de pedeapsă datorită schimbării situaţiei;
§ 7. Liberarea de executarea pedepsei a persoanelor grav bolnave;
§ 8. Amânarea executării pedepsei pentru femei gravide şi femei care au copii în vârstă de până la 8
ani.
Liberarea de pedeapsă penală. Noţiunea şi categoriile liberării de pedeapsă penală. Condiţiile generale
ale liberării de pedeapsă penală.
Condamnarea cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei. Natura juridică a condamnării
condiţionate. Condiţiile aplicării condamnării condiţionate. Importanţa termenului de probă. Cazurile pentru
care condamnarea condiţionată nu se aplică. Obligaţiile persoanei condamnate condiţionat.
Liberarea condiţionată de pedeapsă înainte de termen. Natura juridică a acestei modalităţi de liberare.
Temeiurile şi condiţiile aplicării liberării condiţionate de pedeapsă înainte de termen. Consecinţele juridice ale
nerespectării de către condamnaţi a condiţiilor de liberare.
Înlocuirea părţii neexecutate din pedeapsă cu o pedeapsă mai blîndă. Esenţa acestei liberări. Condiţiile
aplicării ei.
Liberarea de pedeapsă a minorilor. Noţiunea şi condiţiile aplicării ei. Internarea minorilor într-o instituţie
specială de învăţămînt şi de reeducare sau într-o instituţie curativă şi de reeducare, precum şi aplicarea altor
măsuri de constrîngere cu caracter educativ.
Liberarea de pedeapsă datorită schimbării situaţiei. Noţiunea şi condiţiile aplicării liberării în cauză.
Liberarea de la executarea pedepsei a persoanelor grav bolnave. Natura juridică a acestei liberări.
Condiţiile liberării persoanelor bolnave de o boală psihică, de o altă boală gravă şi a militarilor bolnavi.
Amînarea executării pedepsei pentru femei gravide şi femei care au copii în vîrstă de pînă la 8 ani. Noţiunea şi condiţiile aplicării liberării în cauză. Consecinţele expirării termenului de amînare a executării
pedepsei.
Prescripţia executării sentinţei de condamnare. Termenele de prescripţie a executării pedepsei.
Întreruperea curgerii prescripţiei.
PLAN DE CURS
1. Noţiunea şi categoriile liberării de pedeapsă penală
Pedeapsa aplicată de instanţa de judecată conform principiilor generale de individualizare urmează a fi
executată de regulă potrivit naturii sale: detenţiunea pe viaţă şi închisoarea în unităţi închise de profil
penitenciar, iar amenda prin plata de către condamnat a unei sume de bani, în contul statului.
Când instanţa apreciază că scopul şi funcţiile pedepsei pot fi atinse în acest mod, procesul de individualizare
se rezumă la determinarea felului şi cuantumului pedepsei.
În sistemul tuturor legiuirilor penale moderne, individualizarea judiciară a pedepselor a fost completată însă
şi cu posibilitatea realizării unei individualizări a executării pedepselor, prin intermediul unor instituţii care să
permită instanţelor de judecată să aplice modalităţi de executare diferit, adaptabile gradului de pericol social real
al faptei şi periculozităţii concrete a făptuitorului.
Legislaţia penală a R.M. prevede posibilitatea eliberării de executarea reală a pedepsei penale sau de
executarea unei părţi a ei.
101
Prin liberare de pedeapsă penală se înţelege liberarea persoanei, ,care a săvârşit o infracţiune, de la
executarea reală, parţială sau totală a pedepsei penale, pronunţată prin sentinţa judecăţii. (alin. 1, art. 89).
Din definiţia dată reiese că liberarea de pedeapsă penală poate avea loc numai după pronunţarea sentinţei de
judecată şi întrării ei în vigoare, spre deosebire de liberarea de răspundere penală.
Conform alin. 2 art. 89 C.P. liberarea de pedeapsă penală are următoarele modalităţi:
1. condamnarea cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei;
2. liberarea condiţionată înainte de termen de pedeapsă;
3. înlocuirea părţii neexecutate din pedeapsă prin altă pedeapsă mai blândă;
4. liberarea de pedeapsă penală a minorilor;
5. liberarea de pedeapsă penală datorită schimbării situaţiei;
6. liberare de la executarea pedepsei penale a persoanelor grav bolnave;
7. liberarea de la executarea pedepsei penale a femeilor gravide şi femeilor ce au copii în vârstă de până la 8
ani.
De asemenea persoana poate fi liberată de pedeapsă penală datorită actelor de amnistie sau graţiere.
Numai instanţa de judecată are dreptul să libereze de pedeapsă penală persoana vinovată (exceptând actele de
amnistie şi graţiere).
Liberarea de pedeapsă penală poate di condiţională şi necondiţională.
Liberarea condiţionată nu presupune anumite cerinţe la conduita ulterioară a persoanei.
Însă liberarea necondiţionată solicită anumite cerinţe persoanei după liberarea ei de pedeapsă penală, privitor
la conduita ei în termenul de încercare. Dacă aceste cerinţe nu sunt respectate de ea, instituţia de drept penal în
cauză îşi pierde importanţa juridică şi persoana vinovată este silită să continue executarea pedepsei penale
stabilite de judecată.
2. Condamnarea cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei
Suspendarea condiţionată a executării pedepsei este o măsură de individualizare a executării care se hotărăşte
o dată cu condamnarea şi constă în suspendarea pe termen în şi sub anumite condiţii a executării pedepsei.
Cerinţa fundamentală de incidenţă a acestui mod de individualizare a executării pedepsei este aceea că
făptuitorul, care îndeplineşte şi celelalte condiţii prevăzute de lege, să prezinte garanţia că se poate îndrepta şi
fără executarea pedepsei ce i s-a aplicat, iar prin specificul şi esenţa sa constă într-o suspendare a execuţiei sub
condiţia că cel condamnat să nu mai săvârşească noi infracţiuni într-un anumit interval de timp, denumit termen
de încercare (de probă), cu beneficiul final al reabilitării de drept.
Dacă la stabilirea pedepsei sub formă de închisoare pe un anumit termen sau deţinere într-o unitate militară
disciplinară instanţa judecătorească, ţinând cont de circumstanţele cauzei şi de persoana celui vinovat va ajunge
la concluzia că nu este raţional ca cel vinovat să execute pedeapsa stabilită, ea poate dispune suspendarea
condiţionată a executării pedepsei aplicate vinovatului, indicând numaidecât în sentinţă motivele condamnării
condiţionate. (alin. 1, art. 90 C.P. RM).
Acordarea suspendării condiţionate depinde de întrunirea cumulativă a mai multor condiţii, expres şi
limitativ prevăzute de lege care privesc, parte, pedeapsa aplicată, şi parte, situaţia şi persoana infractorului.
Condiţia cu privire la pedeapsa aplicată:
suspendarea condiţionată a executării pedepsei este limitată ca incidenţă ea neputând fi dispusă
în cazul infracţiunilor grave, deosebit de grave, excepţional de grave, precum şi în cazul recidivei.
Condiţii cu privire la persoana infractorului:
a) instanţa de judecată apreciază că scopul pedepsei poate fi atins chiar fără executarea acesteia. Condiţia
respectivă fiind îndeplinită atunci când instanţa de judecată examinând cauze în ansamblul împrejurărilor sale,
vizând atât fapta penală reţinută, cât şi elementele care definesc conduita generală şi personalitatea infractorului,
ajunge la concluzia că scopul pedepsei poate fi atins şi fără executarea acesteia.
b) în cazul condamnării pentru o infracţiune prin care s-a produs o pagubă, instanţa judecătorească poate
dispune suspendarea condiţionată a pedepsei numai dacă până la pronunţarea hotărârii paguba a fost integral
reparată.
Un rol hotărâtor în acordarea suspendării condiţionate a executării pedepsei, care nu este un drept al
inculpatului, ci numai o vocaţie a acestuia, revine verificării judiciare a îndeplinirii tuturor condiţiilor prevăzute
de lege, modul respectiv de individualizare rămânând a fi atribut instanţei, şi numai ca rezultat al aprecierii
acesteia, care desigur nu poate fi nici ea discreţionară.
3. Liberarea condiţionată de pedeapsă înainte de termen
Legislaţia penală în vigoare prevede posibilitatea eliberării condiţionate înainte de termen de pedeapsă cu
anumite condiţii.
Această modalitate de eliberare de pedeapsă penală este în esenţă un act de stimulare a celor condamnaţi care
au păşit pe calea corectării şi reeducării (au dovedit
că s-au corectat) şi merită să fie eliberaţi.
102
Este de asemenea o metodă de încurajare şi a celorlalte persoane condamnate, care îşi execută pedeapsa în
aceeaşi instituţie de executare a pedepsei penale.
În acest context, în art. 91(alin. 1) CP este specificat că persoanelor, care îşi execută pedeapsa sub formă de
închisoare, sau trimitere într-o unitate militară disciplinară şi care au reparat integral paguba cauzată prin
infracţiunea pentru care este condamnat, li se poate aplica liberarea condiţionată de pedeapsă înainte de termen
dacă instanţa judecătorească va constata o corectare posibilă a condamnatului fără executarea deplină a
pedepsei. Totodată persoana poate fi liberată în întregime sau parţial şi de pedeapsa complimentară.
Aplicând liberarea condiţionată de pedeapsă înainte de termen, instanţa de judecătorească îl poate obliga pe
condamnat să îndeplinească întocmai anumite obligaţii, în termenul de pedeapsă rămas neexecutat, şi anume să
nu-şi schimbe fără consimţământul organului competent domiciliul, să nu frecventeze anumite localuri, să
urmeze un tratament, în caz de abuz de băuturi spirtoase, de narcomanie sau o boală venerică şi să îndeplinească
alte obligaţii care pot contribui la corectarea condamnatului.
Această instituţie de drept penal se aplică condamnaţilor de instanţa judecătorească a locului de executare a
pedepsei pe baza propunerii comune a organului care pune în executare pedeapsa.
Controlul asupra comportării celor liberaţi condiţionat de pedeapsă înainte de termen îl exercită organele
competente, iar în privinţa militarilor îl exercită comandamentul militar respectiv.
Liberarea condiţionată de pedeapsă înainte de termen poate fi aplicată numai după ce condamnatul a executat
efectiv:
cel puţin jumătate (1/3 în cazul minorilor) din termenul de pedeapsă, stabilit pentru săvârşirea unei
infracţiuni neînsemnate sau mai puţin gravă.
cel puţin două treimi (0,5 în cazul minorilor) din termenul de pedeapsă, stabilit pentru săvârşirea unei
infracţiuni grave.
cel puţin trei pătrimi (2/3 în cazul minorilor) din termenul de pedeapsă, stabilit pentru săvârşirea unei
infracţiuni deosebit de gravă sau excepţional de gravă.
4. Înlocuirea părţii neexecutate din pedeapsă cu o pedeapsă mai blîndă.
În privinţa persoanelor care execută pedeapsa cu închisoare pentru săvîrşirea unei infracţiuniuşoare sau mai
puţin grave, instanţa de judecată, ţinînd cont de comportarea lor în timpul executăriipedepsei, poate pronunţa o
încheiere cu privire la înlocuirea părţii neexecutate din pedeapsă cu o pedeapsămai blîndă. Totodată, persoana
poate fi liberată, în întregime sau parţial, de la pedeapsa complementară.
(2) Înlocuirea părţii neexecutate a pedepsei cu o pedeapsă mai blîndă poate fi aplicată numai dupăce
condamnatul a executat efectiv cel puţin o treime din termenul de pedeapsă.
(3) La înlocuirea părţii neexecutate a pedepsei cu o pedeapsă maiblîndă, instanţa de judecată poate alege
orice pedeapsă mai blîndă, din cele specificate la art.62, în limiteleprevăzute pentru fiecare categorie de
pedepse.
5. Liberarea de pedeapsă a minorilor.
Luând în consideraţie particularităţile vârstei proprii categoriei date de infractori, lipsa degradării înrăite,
precum şi faptul că la dânşii nu s-au stabilit încă definitiv concepţiile antisociale şi că ei pot fi corectaţi mai
repede şi mai cu succes decât vârstnicii, legislaţia prevede termene mai reduse de pedeapsă penală, posibilitatea
liberării lor condiţionate.
În cazul infractorilor minori condamnaţi la pedeapsa închisorii cu executare în regim penitenciar, este
posibilă eliberarea condiţionată, dacă aceştia îndeplinesc condiţiile generale prevăzute pentru incidenţa acestui
mod de individualizare a executării pedepsei, la care se adaugă şi alte dispoziţii cu caracter special cum sunt
cele înscrise în art. 91 CP, privind fracţiunea se pedeapsă ce trebuie executată în mod obligatoriu.
Astfel, în conformitate cu art. 93 CP minorii, condamnaţi pentru săvârşirea unei infracţiuni neînsemnate sau
mai puţin gravă, pot fi liberaţi de pedeapsă de instanţa judecătorească, dacă se va constata că ţelurile pedepsei
pot fi atinse prin internarea lor într-o instituţie specială de învăţământ şi de reeducare sau într-o instituţie
curativă şi de reeducare, precum şi prin aplicarea măsurilor de constrângere cu caracter educativ, prevăzute în
art. 104 CP.
Internarea minorilor într-o instituţie specială de învăţământ şi reeducare sau într-o instituţie curativă şi de
reeducare o stabileşte instanţa judecătorească pe un termen de până la atingerea majoratului.
Prelungirea duratei termenului de aflare a minorului în aceste instituţii după atingerea vârstei de optsprezece
ani este permisă numai până la terminarea unei şcoli de meserii sau generale.
PLAN DE SEMINAR
1. Care sunt condiţiile generale a liberării de pedeapsă.
2. Natura juridică a condamnării condiţionate.
3. Care este termenul de probă la condamnarea condiţionată?
4. Care sunt obligaţiile persoanei condamnate condiţionat?
5. Condiţiile aplicării liberării condiţionate de pedeapsă înainte de termen.
103
6. Consecinţele juridice ale nerespectării de către condamnaţi a condiţiilor de liberare.
7. Care sunt condiţiile speciale ale fiecărei modalităţi a liberării de pedeapsă?
8. Ce înţelegem prin întreruperea curgerii prescripţiei?
9. Ce înţelegem prin liberarea de pedeapsa penală?
10. Ce categorii ale liberării de pedeapsă penală sunt prevăzute de legea penală în vigoare?
11. Care este natura juridică a condamnării cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei?
12. În ce constă suspendarea condiţionată a executării pedepsei?
13. Ce obligaţii i se pot impune condamnatului în cazul suspendării condiţionate a executării pedepsei?
14. Ce înţelegem prin termenul de probă?
15. În ce constă liberarea condiţionată de pedeapsă înainte de termen?
16. Ce înţelegem prin înlocuirea părţii neexecutate din pedeapsă cu o pedeapsă mai blândă?
17. Ce înţelegem prin liberarea de pedeapsă a minorilor?
18. În ce constă liberarea de pedeapsă datorită schimbării situaţiei?
19. Ce înţelegem prin schimbarea situaţiei?
20. În ce constă liberarea de la executarea pedepsei a persoanelor grav bolnave?
21. Ce categorii de boli grave pot servi temei pentru liberarea de pedeapsa penală?
22. Care sunt temeiurile amânării executării pedepsei pentru femeile gravide şi femeile care au copii în
vârstă de până la 8 ani?
23. Ce înţelegem prin prescripţia executării sentinţei de condamnare?
24. Ce inovaţii sunt prevăzute de noul Cod penal la formularea noţiunii prescripţiei executării sentinţei de
condamnare?
SPEŢE
1.Holban a fost condamnat de către instanţa de judecată conform art. 196 al.1 C. P. al R. M, cu amendă în
mărime de 200 u.c. Holban pedeapsa n-a executat-o, a dispărut şi a fost găsit de organele respective abia peste
cinci ani.
Poate fi supus Holban executării sentinţei?
2. Matei a fost condamnat conform al.1 a art. 186 C. P. al R. M. la închisoare pe un termen de 3 ani
condiţionat pe un termen de încercare de patru ani. Totodată judecătoria a obligat colectivul de muncă, în care
lucra Matei, să se ocupe de reeducarea şi corectarea lui Matei, dat fiind că ultimul mai înainte nu fusese judecat,
muncea bine şi însuşi colectivul înaintase un demers, în care ruga, ca Matei să fie pedepsit condiţionat.
Just a fost aplicată faţă de Matei norma, prevăzută de art. 90 C. P. a1 R. M.? De ce depinde durata termenului
de încercare?
3. Un militar din rândurile Armatei Naţionale a Republicii Moldova a săvârşit un act de huliganism, pentru
care el trebuia să fie tras la răspundere penală conform art. 287 C. P. al R. M. Instanţa de judecată însă i-a
amânat sentinţa de condamnare pentru a fi încorporat într-o unitate militară a Armatei Naţionale pentru apărarea
ordinii constituţionale în Transnistria. În timpul operaţiilor militare din Transnistria el s-a dovedit a fi un
apărător dârz al Patriei noastre.
Poate fi acest militar liberat de executarea pedepsei penale? în ce bază? La cererea cui?
Literatura recomandată
1. Codul penal al Republicii Moldova din 2002. M.O. 13.09.2002
2. S.Botnaru A.Şavca ş.a. - Dr.Penal, partea generală,Chişinău 2005, Ed. Cartier Juridic pag.500-524.
3. Barbîneagră A. Berliba V., Gurschi C. HolbanV. Popovici T. Ulianovschi Gh. Ulianovschi X., Ursu N.,
Codul penal comentat şi adnotat, Ed. Cartier Juridic, Chişinău, 2005, pag. 170-203.
104
Capitolul XV. Măsurile de siguranță
Scopul lecţiei: Măsurile de siguranţă sunt măsuri de constrângere cu caracter preventiv, care au drept scop
înlăturarea unui pericol şi preîntâmpinarea săvârşirii faptelor prevăzute de legea penală.
Sub această denumire, măsurile de siguranţă au fost prevăzute pentru prima dată în Codul penal din 2002,
deşi un şir de măsuri de constrângere cu caracter preventiv au existat şi în legislaţia penală anterioară. De
exemplu, măsurile de constrângere cu caracter medical sau cu caracter educativ etc.
Cunoaşterea măsurilor de siguranţă presupune, desigur, examinarea atentă a dispoziţiilor legale care
reglementează fiecare măsură aparte. Există, însă, o totalitate de principii generale care îşi găseşte expresie în
această reglementare şi care reflectă concepţia legiuitorului nostru cu privire la natura juridică şi finalitatea
măsurilor de siguranţă. Or, cercetarea amănunţită a măsurilor de siguranţă reclamă cunoaşterea prealabilă a
acestor principii.
Subiecte:
1. Noţiunea de măsuri de constrângere cu caracter medical;
2. Noţiunea de măsuri de constrângere cu caracter educativ;
3. Noţiunea expulzării;
4. Noţiunea confiscării speciale.
5. Aplicarea măsurilor de constrângere cu caracter medical
6. Aplicarea măsurilor de constrângere cu caracter medical alcoolicilor şi narcomanilor sau punerea
lor sub curatelă
7. Aplicarea măsurilor de constrângere cu caracter educativ
8. Aplicarea expulzării
9. Aplicarea confiscării speciale
Măsurile de siguranţă. Noţiunea, scopul şi tipurile măsurilor de siguranţă. Măsurile de constrîngere cu caracter medical. Internarea într-o instituţie psihiatrică. Stabilirea,
schimbarea, prelungirea şi încetarea aplicării măsurilor de constrîngere cu caracter medical alienaţilor.
Deducerea duratei de aplicare a măsurilor de constrîngere cu caracter medical. Aplicarea măsurilor de
constrîngere cu caracter medical alcoolicilor şi narcomanilor sub punerea lor sub curatelă.
Măsurile de constrîngere cu caracter educativ. Importanţa lor în lupta cu criminalitatea minorilor.
Temeiurile şi ordinea aplicării măsurilor de constrîngere cu caracter educativ. Modalităţile unor atare măsuri în
legea penală.
Expulzarea. Noţiunea expulzării. Persoanele care pot fi expulzate din teritoriul ţării. Condiţiile aplicării
expulzării.
Confiscarea specială. Noţiunea confiscării speciale. Lucrurile supuse confiscării.
PLAN DE CURS
1. Măsurile de siguranţă. a.Noţiune: Acestea sunt sancţiuni de drept penal, preventive, prevăzute de lege, care se iau de către instanţa
de judecată (uneori cu caracter provizoriu şi de către procuror) împotriva persoanelor care au săvârşit fapte
prevăzute de legea penală, pentru a înlătura o stare de pericol generatoare de noi fapte prevăzute de legea
penală.
* Acestea sunt sancţiuni de drept penal menite să lărgească gama de sancţiuni necesare prevenirii
fenomenului infracţional.
* Combaterea acestor stări de pericol nu se poate realiza prin pedepse căci astfel de stări îşi au izvorul în
realităţi ce nu reprezintă încălcări ale legii penale, ci prin măsuri specifice preventive – măsuri de siguranţă.
b. Caracterizare:
- sunt sancţiuni de drept penal,
- se iau împotriva persoanelor care au săvârşit fapte prevăzute de legea penală,
- luarea măsurilor de siguranţă este determinată de necesitatea prevenirii repetării de fapte periculoase în
viitor,
- nu sunt consecinţe ale răspunderii penale,
- nu depind de gravitatea faptei săvârşite, ele putând fi luate chiar dacă făptuitorului nu i se aplică o
pedeapsă,
- ele sunt menite să combată starea de pericol creată prin săvârşirea faptei prevăzute de legea penală şi să
prevină săvârşirea de noi infracţiuni,
- se iau pe durată nedeterminată, de regulă atâta timp cât durează starea de pericol ce a impus luarea lor şi
indiferent dacă făptuitorului i se aplică ori nu o pedeapsă,
- sunt preventive, coercitive, imprescriptibile şi revocabile.
c. Condiţii generale în care se pot lua măsurile de siguranţă:
105
- făptuitorul să fi săvârşit o faptă prevăzută de legea penală (în formă consumată sau tentativă pedepsibilă);
condiţia subzistă şi atunci când fapta comisă a beneficiat de o cauză care înlătură caracterul penal al faptei sau
de o cauză care înlătură răspunderea penală,
- prin săvârşirea faptei să se fi dat în vileag o stare de pericol a făptuitorului care poate constitui în viitor
sursa săvârşirii unor noi fapte prevăzute de legea penală,
- combaterea stării de pericol să nu fie posibilă doar prin aplicarea de pedepse, ci prin luarea de măsuri de
siguranţă.
2. Măsurile de constrîngere cu caracter medical
a.Noţiune: Este o măsură de siguranţă care constă în internarea făptuitorului, care este bolnav mintal sau
toxicoman şi care se află într-o stare care prezintă pericol pentru societate, într-o instituţie medicală de
specialitate până la însănătoşire.
b. Caracterizare:
- este o sancţiune de drept penal,
- are un caracter privativ de libertate,
- se dispune pe o perioadă nedeterminată,
- de regulă este facultativă.
c. Condiţii:
- se poate lua numai împotriva făptuitorului; dacă persoana, deşi bolnavă mintal sau toxicomană nu a comis
o faptă prevăzută de legea penală se va lua faţă de aceasta o măsură de ocrotire pe cale administrativă,
- făptuitorul să fie bolnav mintal ori toxicoman şi se află într-o stare care prezintă pericol pentru societate,
lucru stabilitai printr-o expertiză medicală,
- internarea medicală se va lua dacă instanţa de judecată apreciază că starea de pericol a făptuitorului
bolnav mintal ori toxicoman poate fi înlăturată prin această măsură de siguranţă,
- competenţa de a confirma măsura aparţine instanţei în a cărei rază teritorială s-a efectuat urmărirea penală.
d. Conţinutul măsurii:
- aceasta constă în internarea forţată a făptuitorului bolnav mintal sau toxicoman şi care se află într-o stare
care prezintă pericol social într-o instituţie de specialitate unde este supus unui tratament medical obligatoriu
până la însănătoşire,
- măsura implică şi restrângerea libertăţii făptuitorului. Ea poate fi luată cu caracter provizoriu şi în timpul
urmăririi penale de către procuror ori în timpul judecăţii de instanţa de judecată.
3. Aplicarea măsurilor de constrîngere cu caracter medical alcoolicilor şi narcomanilor sau punerea
lor sub curatelă
(1) În caz de săvîrşire a infracţiunii de către un alcoolic sau un narcoman, dacă există avizul medical
corespunzător, instanţa de judecată, din oficiu ori la cererea colectivului de muncă sau a organului de ocrotire a
sănătăţii, concomitent cu pedeapsa pentru infracţiunea săvîrşită, poate să aplice acestei persoane tratamentul
medical forţat.
(2) Persoanele menţionate la alin.(1), condamnate la pedepse neprivative de libertate, vor fi
supuse unui tratament forţat în instituţiile medicale cu regim special.
(3) Dacă persoanele menţionate la alin.(1) au fost condamnate la pedeapsa cu închisoare, în timpul executării
pedepsei ele vor fi supuse unui tratament medical forţat, iar după eliberare din locurile de deţinere, dacă este
necesară continuarea unui astfel de tratament, ele vor fi tratate în instituţii medicale cu regim special.
(4) Încetarea tratamentului medical forţat este dispusă de către instanţa de judecată, la propunerea instituţiei
medicale în care se tratează persoana respectivă.
(5) Dacă infracţiunea a fost săvîrşită de o persoană care abuzează de alcool şi prin aceasta îşi pune familia
într-o situaţie materială grea, instanţa de judecată, concomitent cu aplicarea pedepsei neprivative de libertate
pentru infracţiunea săvîrşită, este în drept, la cererea colectivului de muncă sau a rudelor apropiate ale persoanei
în cauză, să o pună sub curatelă.
3. Măsurile de constrîngere cu caracter educativ. a.Noţiune: Acestea sunt sancţiuni de drept penal speciale pentru minori, care sunt menite să asigure
educarea şi reeducarea acestora prin instruire şcolară şi profesională, prin cultivarea în conştiinţa acestora a
respectului faţă de valorile sociale.
b. Caracterizare:
- sunt consecinţe ale răspunderii penale,
- se iau numai dacă minorul a săvârşit o infracţiune,
- scopul lor este de a educa şi reeduca pe minorul care a comis o infracţiune,
- au caracter preponderent educativ şi nu lasă să subziste nici o consecinţă penală, ele neconstituind
antecedente penale faţă de persoana împotriva căreia s-au luat,
106
- luarea unei măsuri educative sau aplicarea unei pedepse este lăsată la aprecierea instanţei de judecată,
- se împart în două categorii:
* neprivative de libertate (mustrarea, libertatea supravegheată) şi
* privative de libertate (internarea într-un centru de reeducare şi internarea într-un institut medical-
educativ).
Articolul 104. Aplicarea măsurilor de constrîngere cu caracter educativ Persoanelor liberate de răspundere penală în conformitate cu art.54 le pot fi aplicate următoarele măsuri de
constrîngere cu caracter educativ:
a) avertismentul;
b) încredinţarea minorului pentru supraveghere părinţilor, persoanelor care îi înlocuiesc sau
organelor specializate de stat;
c) obligarea minorului să repare daunele cauzate. La aplicarea acestei măsuri se ia în
considerare starea materială a minorului;
d) obligarea minorului de a urma un curs de tratament medical de reabilitare psihologică
e) internarea minorului, de către instanţa de judecată, într-o instituţie specială de
învăţămînt şi de reeducare sau într-o instituţie curativă şi de reeducare.
(2) Enumerarea de la alin.(1) are un caracter exhaustiv.
(3) Minorului îi pot fi aplicate concomitent cîteva măsuri de constrîngere cu caracter
educativ.
(4) În cazul eschivării sistematice de la măsurile de constrîngere cu caracter educativ de către minor, instanţa
de judecată, la propunerea organelor de stat specializate, anulează măsurile aplicate şi decide trimiterea cauzei
penale procurorului sau stabileşte pedeapsa conform legii în baza căreia persoana a fost condamnată, după caz.
PLAN DE SEMINAR
1. Daţi noţiunea măsurilor de siguranţă şi a modalităţilor.
2. Noţiunea măsurilor de constrîngere cu caracter medical.
3. Noţiunea măsurilor de constrîngere cu caracter educativ.
4. Noţiunea expulzării.
5. Noţiunea confiscării speciale.
6. Ce înţelegem prin măsuri de siguranţă?
7. Prin ce se deosebesc măsurile de siguranţă de pedepsele penale?
8. Ce categorii de măsuri de siguranţă există?
9. Ce înţelegem prin stare de pericol?
10. Ce principii generale de reglementare a măsurilor de siguranţă există?
11. Ce înţelegem prin măsuri de constrângere cu caracter medical?
12. Care sunt temeiurile aplicării măsurilor de constrângere cu caracter medical?
13. În care instituţii psihiatrice sunt internate persoanele cărora li se aplică măsuri de constrângere cu caracter
medical?
14. Care sunt temeiurile stabilirii, schimbării, prelungirii şi încetării aplicării măsurilor de constrângere cu
caracter medical?
15. Care sunt condiţiile aplicării măsurilor de constrângere cu caracter medical alcoolicilor şi narcomanilor
sau punerii lor sub curatelă?
16. Care sunt condiţiile aplicării măsurilor de constrângere cu caracter educativ?
17. Ce categorii de măsuri de constrângere cu caracter educativ sunt determinate de legea penală?
18. Ce înţelegem prin expulzare, ca măsură de siguranţă?
19. Cui i se poate aplica expulzarea?
20. Ce înţelegem prin confiscarea specială şi prin ce se deosebeşte ea de pedeapsa penală?
21. Ce categorii de lucruri pot fi supuse confiscării speciale?
SPEŢE
1. La data săvârşirii infracţiunii de furt art.186 CP, făptuitorul avea 16 ani. Instanţa de judecată a dispus
liberarea de răspundere penală a minorului conform art.54 al.2.
Ce măsuri de siguranţă pot fi luate în privinţa minorului?
2.Verdeş şi Manea, având fiecare 15 ani, au fost supuse urmăririi penale pentru săvârşirea infracţiunii de furt
în proporţii considerabile. Expertiza medico-legală a stabilit că minorele suferă de debilitate mintală, şi că au
comis faptele fără discernământ. Astfel instanţa de judecată nu va supune minorele răspunderii penale ci va
aplica în legătură cu ele o măsură de siguranţă.
Ce măsură de siguranţă va aplica instanţa de judecată faţă de minorele în cauză?
107
3.Ionescu, a fost supus judecăţii pentru săvârşirea infracţiunii de omor art.145al.1CP. Pe parcursul judecăţii,
datorită stresului şi unor precedente familiare, Ionescu a intrat într-o criză de schizofrenie, ceea ce făcea
imposibilă continuarea judecăţii.
Ce va putea dispune instanţa de judecată în acest caz?
4.Bantea a fost supus răspunderii penale pentru infracţiunea de vătămare intenţionată a integrităţii corporale
sau a sănătăţii şi condamnat la 6 ani închisoare. Datorită circumstanţei că inculpatul a săvârşit infracţiunea în
stare de ebrietate, şi fiind caracterizat ca consumator frecvent de băuturi alcoolice, instanţa a dispus tratamentul
medical forţat.
Corect a procedat instanţa de judecată? Care este temeiul juridic al sentinţei respective?
5.Secrieru, având vârsta de 16 a săvârşit un furt, pentru care instanţa de judecată l-a liberat de răspundere
penală, aplicându-i ca măsură de siguranţă avertismentul şi încredinţarea minorului sub supraveghere părinţilor.
Corect a procedat instanţa de judecată faţă de Secrieru?
6.Luaţi cunoştinţă de articolele 105 şi 106 CP, şi analizaţi-le!
Literatura recomandată
1. Codul penal al Republicii Moldova din 2002. M.O. 13.09.2002
2. S.Botnaru A.Şavca ş.a. - Dr.Penal, partea generală,Chişinău 2005, Ed. Cartier Juridic pag.527-546
3. Barbîneagră A. Berliba V., Gurschi C. HolbanV. Popovici T. Ulianovschi Gh. Ulianovschi X., Ursu N.,
Codul penal comentat şi adnotat, Ed. Cartier Juridic, Chişinău, 2005, pag. 205-223
4. Costică Bulai. Manual de drept penal. Partea generală. Bucureşti: ALL, 2000.
5. Victor Moraru. Confiscarea specială în dreptul penal. Chişinău: S.R.L. „Tipografia- Sirius‖, 2001.
6. Бобров Н.Н., Махонько А.Р Клинико, Социальная характеристикапсихически больных,
совершивших общественно опасные действия,Сборник науч. Тр. Москва 1987.
7. Шаргоровский М.С., Беляев Н.А.,Курс Советского уголовного права, особенная часть 1,
Ленинград, 1968.
8. Скуратов Ю., Комментарий УК РФ, Москва, Юристь 1997.
9. А.В, Наумов, Уголовное право, общая часть, Москва 1996.
10. В.Н. Кудрявцев, Уголовное право, общая часть, Москва 1996.
11. S. Botnaru, Noţiunea şi natura juridică măsurilor de siguranţă, „Analele ştiinţifice ale USM", Chişinău
2002, nr.6.
12. E. Boişteanu, Condiţii generale referitoare la dispunerea confiscării speciale, „Revista Naţională de
Drept", Chişinău 2003, nr.6. 39.
13. V. Moraru, Conceptul şi natura juridică a măsurii de siguranţă a confiscării speciale prevăzute de
legislaţia României, „Analele Ştiinţifice ale USM", Chişinău 2001, nr.5.
14. T.Mînzală, Reglementarea confiscării speciale, „Avocatul poporului", Chişinău 2004, nr.5.
15. Ion Macari, Aplicarea măsurilor de constrîngere cu caracter medical, Revista Naţională de drept,
Chişinău 2002, nr.2.
16. A. Postdarie, Măsurile de siguranţă în dreptul penal Francez şi german, Revista „Dreptul" din 2003, nr.4.
108
Capitolul XVI. CAUZELE CARE ÎNLĂTURA RĂSPUNDEREA PENALĂ SAU
CONSECINŢELE CONDAMNĂRII
Scopul lecţiei:
Fără răspundere şi constrângere penală, întregul mecanism al reglementării juridico-penale a relaţiilor de
apărare socială ar deveni inoperant, iar ordinea de drept n-ar putea fi restabilită. De aceea, odată cu săvârşirea
infracţiunii, răspunderea penală şi aplicarea pedepsei, prevăzute de lege, sunt inevitabile.
Însă, inevitabilitatea răspunderii penale nu trebuie înţeleasă unilateral, deoarece, la fel prin voinţa
legiuitorului, din anumite considerente de politică penală, sunt stabilite anumite cauze care înlătură răspunderea
penală, executarea totală sau parţială a pedepsei aplicate, precum şi consecinţele condamnării, acest lucru
considerându-se necesar pentru ocrotirea ordinii de drept.
Posibilitatea şi necesitatea înlăturării răspunderii penale sau a consecinţelor condamnării îşi găseşte expresie
în cauzele care determină producerea acestor efecte, reunite, pentru prima dată, într-un capitol distinct al
Codului penal din 2002.
Subiecte:
1. Noţiunea şi categoriile cauzelor care înlătură răspunderea penală sau consecinţele condamnării
2. Amnistia (art. 107 CP);
3. 2) Graţierea (art. 108 CP.);
4. 3) Există următoarele categorii de graţiere:
5. Înlocuirea pedepsei detenţiunii pe viaţă cu o pedeapsa închisorii pe un termen de 35 ani (art. 70 CP.);
6. Liberarea de mai departe a executării pedepsei;
7. Reducerea termenului de pedeapsă aplicat de instanţa de judecată;
8. Înlocuirea pedepsei aplicate de instanţa de judecată cu o categorie mai blândă de pedeapsă;
9. Înlăturarea consecinţelor condamnării.
10. Împăcarea (art. 109 CP);
11. Stingerea antecedentelor penale (art. 111 CP);
Potrivit art. 111 C.P., se consideră persoanele care nu au antecedente penale:
a) liberate de pedeapsa penală;
b) liberate, potrivit actului de amnistie, de răspunderea penală;
c) liberate, potrivit actului de amnistie sau graţiere, de executarea pedepsei pronunţate prin sentinţa de
condamnare;
d) condamnate cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei dacă, în termenul de probă, condamnarea
cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei nu a fost anulată;
e) condamnate la o pedeapsă mai blândă decât închisoarea – după executarea pedepsei;
f) care au executat pedeapsa într-o unitate militară disciplinară sau aufost eliberate din aceasta înainte de
termen;
g) condamnate la închisoare pentru săvârşirea unei infracţiuni uşoare sau mai puţin grave – dacă au expirat 2
ani după executarea pedepsei;
h) condamnate la închisoare pentru săvârşirea unei infracţiuni grave -dacă au expirat 6 ani după executarea
pedepsei;
i) condamnate la închisoare pentru săvârşirea unei infracţiuni deosebit de grave – dacă au expirat 8 ani după
executarea pedepsei;
j) condamnate la închisoare pentru săvârşirea unei infracţiuni excepţional de grave – dacă au expirat 10 ani
după executarea pedepsei (alin. 1).
12. Reabilitarea judecătorească Cauzele care înlătură răspunderea penală sau consecinţele condamnării
Noţiunea cauzelor care înlătură răspunderea penală sau consecinţele condamnării. Modalităţile lor.
Deosebirea acestor cauze de cauzele care înlătură caracterul penal al faptei.
Amnistia. Noţiunea. Efectele amnistiei asupra măsurilor de siguranţă şi asupra drepturilor persoanei
vătămate. Organul care acordă actul de amnistie.
Graţierea. Noţiunea. Efectele graţierii asupra măsurilor de siguranţă şi asupra drepturilor persoanei
vătămate, precum şi asupra pedepselor complementare. Organul care acordă actul graţierii.
Împăcarea. Noţiunea şi condiţiile acordării actului de împăcare.
Stingerea antecedentelor penale. Noţiunea stingerii. Noţiunea de antecedente penale. Condiţiile stingerii
antecedentelor penale.
Reabilitarea judecătorească. Noţiunea. Condiţiile pentru primirea cererii de reabilitare judecătorească.
Anularea reabilitării.
PLAN DE CURS
2 Amnistia
109
Este actul de clementa acordat prin lege de Parlament, prin care, din consideren-te de politica penala, este
inlaturata raspunderea penala, executarea pedepsei si celelalte consecinte ale condamnarii, pentru infractiuni
conise pana la data aparitiei legii de amnistie.
Clasificare:
I. Dupa aria de cuprindere, de intindere:
1) Amnistie generala -; Cand priveste orice infractiune indiferent de gravitate.
2) Amnistie speciala -; Cand priveste anumite infractiuni, particularizate prin cuantumul pedepsei, natura lor,
ori calitatea infractorilor
II. Dupa conditiile in care amnistia devine incidenta:
1) Amnistia neconditionata (pura sau simpla) -; Cand incidenta ei nu este sub-ordonata indeplinirii vreunei
conditii speciale.
2) Amnistia conditionata -; Incidenta acesteia este subordonata indeplinirii anumitor conditii.
III. Dupa momentul in care intervine:â
1) Amnistia antecondamnatorie -; Cand intervine dupa savarsirea infractiunii, dar inainte de condamnarea
definitiva pentru aceasta.
2) Amnistia postcondamnatorie -; Cand intervine dupa ce hotararea de condamnare a ramas definitiva.
Efectele amnistiei
I.Efectele amnistiei antecondamnatorii
Amnistia are ca efect inlaturarea raspunderii penale pentru fapta savarsita. Astfel, daca nu a fost declansat
procesul penal, acesta nu va mai fi pornit, iar daca procesul a inceput deja, acesta va inceta in momentul
aplicarii actului de amnistie. Exista o exceptie in acest caz, atunci cand procesul va continua la cererea inculpa-
tului pentru ca acesta sa-si poata dovedi nevinovatia. Daca la finalizarea procesului inculpatul este gasit
nevinovat, instanta va pronunta o solutie de achitare. In cazul in care se constata vinovatia inculpatului el nu va
fi condamnat, facandu-se aplica-rea prevederilor actului de amnistie.
II. Efectele amnistiei postcondamnatorii Amnistia are ca efect incetarea executarii pedepsei, precum si
inlaturarea tuturor consecintelor care decurg din condamnare. Aceasta inseamna ca respectiva con-damnare nu
se ia in considerare la stabilirea starii de recidiva si ca nu va constitui un impediment la acordarea liberarii
conditionate. De asemenea, daca pedeapsa a fost pusa in executare, executarea va inceta, iar daca nu a fost pusa
in executare, aceasta nu va mai incepe.
1. Graţierea
Este un act de clementa adoptat de catre Parlament, pe cale de lege sau de catre seful statului, prin decret care
are ca efect inlaturarea executarii unei pedepse, redu-cerea unei pedepse sau inlocuirea acesteia cu o specie de
pedeapsa mai usoara.
Clasificare:
I. In functie de intinderea efectelor:
1) Gratiere totala -; Cand se inlatura in intregime executarea pedepsei.
2) Gratiere partiala -; Cand produce efecte doar asupra unei parti din pedeapsa.
II. Dupa numarul subiectilor vizati:
1) Gratiere individuala -; Acordata de presedinte prin decret prezidential. Inter-vine, intotdeauna, dupa
ramanerea definitiva a hotararii de condamnare.
2) Gratiere colectiva -; Acordata de Parlament, prin lege. Poate interveni si an-terior ramanerii
definitive a hotararii, dar aplicarea ei se va face doar dupa ce hota-rarea a ramas definitiva.
III. Dupa modul in care se produc efectele gratierii:
1) Gratiere neconditionata -; Cand efectele sale se produc definitiv si irevoca-bil de la data aplicarii
actului de gratiere.
2) Gratiere conditionata -; Cand efectele definitive se produc doar la expirarea unui termen de
incercare stabilit prin actul de gratiere. Desi Codul penal nu o mentioneaza in mod expres in art. 120, gratierea
conditionata se regaseste in numeroase legi de gratiere. Efectele definitive ale acesteia, respectiv considerarea ca
executata a pedepsei ori a unei parti din pedeapsa, se produc la expirarea termenului de incercare. Acest termen
este stabilit prin fiecare lege, dar, de regula, el este de 3 ani.
La fel ca amnistia, gratierea opereaza retroactiv cu privire la fapte savarsite anterior adoptarii actului de
gratiere. In schimb, spre deosebire de amnistie, chiar daca intervine anterior condamnarii, gratierea va produce
efecte doar dupa ramanerea definitiva a hotararii de condamnare. In caz de gratiere intervenita inainte de
condamnare este obligatorie continuarea procesului penal pana la finalizarea acestuia si abia apoi se va face
aplicarea actului de gratiere.
Efectele gratierii Indiferent de forma gratierii se vor produce aceleasi efecte. Acestea pot fi:
Considerarea ca executata a pedepsei in intregul sau, considerarea ca executata a unei parti din pedeapsa sau
comutarea pedepsei intr-o specie mai usoara (comutarea detentiunii pe viata in pedeapsa cu inchisoarea, sau
comutarea acesteia din urma in pedeapsa cu amenda).
110
Daca este vorba de o gratiere neconditionata, aceste efecte se produc de la momentul aplicarii gratierii. Daca
intervine o gratiere conditionata, efectele se produc la momentul expirarii termenului de incercare.
Caracteristic gratierii conditionate este si faptul ca in cazul acesteia poate interveni revocarea ei. Aceasta
intervine atunci cand condamnatul savarseste o noua infractiune (uneori, legiuitorul prevede ca orice infractiune
poate atrage revocarea, alteori limiteaza acest efect doar la infractiunile intentionate) in termenul de incercare.
În caz de revocare a gratierii conditionate se aplica cumulul aritmetic, pedeapsa gratiata adaugandu-se la
pedeapsa aplicata pentru infractiunea care a atras revocarea gratierii.
Gratierea poate interveni si cu privire la o pedeapsa a carei executare a fost sus-pendata. Intr-un asemenea
caz, partea de pedeapsa care a fost gratiata se va scadea din termenul de incercare al suspendarii. Daca gratierea
e totala, din termenul de incercare al suspendarii va ramane doar acel termen fix de 2 ani, care va continua sa
curga, functionand ca un termen de reabilitare special. Termenul de incercare al gratierii incepe sa curga de la
data aplicarii actului de gratiere.
Daca in termenul de incercare condamnatul nu savarseste o alta infractiune, pedeapsa se va considera
executata de la data aplicarii actului de gratiere. In cazul in care infractorul comite o noua infractiune, exista mai
multe posibilitati pentru revocarea gratierii dispusa pentru o pedeapsa a carei executare a fost suspendata, in
functie de momentul in care este comisa aceasta infractiune (in termenul de incer-care al gratierii, in termenul de
incercare al suspendarii sau in ambele termene). Vom avea in acest caz doua termene de incercare: termenul de
incercare al suspendarii si termenul de incercare al gratierii. Comiterea unei noi infractiuni poate atrage atat
revocarea suspendarii, cat si revocarea gratierii.
2. Împăcarea.
Este un act bilateral prin care inculpatul si partea vatamata consimt sa puna capat procesului, inlaturand
raspunderea penala si stingand actiunea civila.
Spre deosebire de retragerea plangerii prealabile, care opereaza in rem, impaca-rea partilor produce efecte in
personam, operand doar intre partile care s-au impa-cat. In concluzie, nu opereaza solidaritatea activa sau
pasiva.
Pentru a produce efecte, impacarea partilor trebuie sa indeplineasca conditiile:
1) Sa fie vorba de o infractiune pentru care legea prevede impacarea partilor. De regula, aceste infractiuni
sunt cele care necesita plangerea prealabila a partii vata-mate, fiind infractiuni ce prevad un pericol social redus.
Totusi, nu este vorba despre toate infractiunile ce necesita plangerea prealabila a partii vatamate, ci doar de
acele infractiuni in care legiuitorul a instituit in mod expres posibilitatea impa-carii partilor. Aceasta opereaza si
in cazul unor infractiuni a caror urmarire se dis-pune din oficiu (art. 180 (11) si (21), cod penal).
2) Impacarea partilor trebuie sa intervina pana la ramanerea definitiva a hotararii judecatoresti.
3) Impacarea sa se faca de catre persoanele abilitate in acest sens. De regula, impacarea intervine intre inculpat
si partea vatamata. Totusi, in cazul persoanelor lipsite de capacitate de exercitiu, impacarea se face de catre
reprezentantii lor legali, iar in cazul persoanelor cu capacitate de exercitiu restransa, impacarea se face personal
cu incuviintarea ocrotitorului legal.
4) Impacarea trebuie sa fie totala si neconditionata.
5) Impacarea trebuie sa fie, intotdeauna, explicita. Daca partile s-au impacat, tinand cont ca este vorba de un
act bilateral, partea vatamata nu mai poate cere continuarea procesului.
PLAN DE SEMINAR
1. Deosebirea acestor cauze de cauzele care înlătură caracterul penal al faptei.
2. Efectele amnistiei asupra măsurilor de siguranţă.
3. Efectele graţierii asupra drepturilor persoanei vătămate.
4. Noţiunea şi condiţiile acordării actului de împăcare.
5. Prin ce se deosebeşte stingerea antecedentelor penale de reabilitarea judecătorească.
6. Ce înţelegem prin cauze care înlătură răspunderea penală sau consecinţele condamnării?
7. Prin ce se deosebesc cauzele care înlătură răspunderea penală sau consecinţele condamnării de cauzele
care înlătură caracterul penal al faptei?
8. Ce categorii de cauze care înlătură răspunderea penală sau consecinţele condamnării sunt prevăzute de
legea penală?
9. Ce înţelegem prin amnistie?
10. Care este dubla natură juridică a actului de amnistie?
11. Care organ al puterii de stat emite acte de amnistie?
12. Ce înţelegem prin graţiere?
13. Care organ al puterii de stat acordă graţierea?
14. Prin ce se deosebeşte amnistia de graţiere?
15. Ce înţelegem prin împăcarea părţilor?
16. Ce condiţii trebuie întrunite pentru aplicarea împăcării părţilor?
111
17. Ce efecte juridice produce împăcarea părţilor?
18. Ce organe de drept pot dispune urmărirea penală ca efect al împăcării părţilor?
19. Ce înţelegem prin antecedente penale?
20. Ce înţelegem prin stingerea antecedentelor penale?
21. Ce înţelegem prin reabilitarea judecătorească?
SPEŢE
1.Iliescu, a fost condamnat la 3 ani închisoare pentru infracţiunea de vătămare intenţionată medie a
integrităţii corporale sau a sănătăţii, iar datorită actului de amnistie, a fost liberat de executarea
pedepsei.
Corect a procedat instanţa de judecată? Până la ce moment poate fi liberat inculpatul de răspundere
penală prin amnistie?
2.Petrescu, fiind condamnat pentru infracţiunea de furt art.186 al.1 CP, la 2 ani închisoare, şi fiind
supus obligatoriu la tratament medical forţat pentru tratarea dependenţei de băutură alcoolică, a fost
liberat de executarea pedepsei datorită actului de amnistie.
Ce efect are actul de amnistie faţă de măsurile de siguranţă? Ce urmează să decidă instanţa faţă de
Secrieru, în privinţa măsurii de siguranţă?
3.Dinescu şi Vornescu au comis o infracţiune de furt art.186 al.1 CP, pentru care au fost supuşi
răspunderii penale. Datorită faptului că victima furtului era cunoştinţă cu părinţii lui Dinescu şi la
insistenţa acestora, s-a împăcat cu Dinescu, acesta fiind liberat de răspundere penală.
Corect a procedat instanţa? Ce reprezintă împăcarea şi care este efectul acesteia?
4.După ce Vasilescu, a fost liberat de răspundere penală datorită actului de amnistie, la o
săptămână a comis o infracţiune de furt art.186 CP.
Este infracţiunea nou comisă o recidivă? Ce sunt antecedentele penale?
5.Florea a fost condamnat pentru tâlhărie la 7 ani închisoare. După 5 ani de la executarea pedepsei,
a comis o infracţiune de furt, art.186 CP.
Au fost stinse antecedentele penale ale lui Florea, la momentul săvârşirii infracţiunii de furt?
Literatura recomandată
1. Codul penal al Republicii Moldova din 2002. M.O. 13.09.2002
2. S.Botnaru A.Şavca ş.a. - Dr.Penal, partea generală,Chişinău 2005, Ed. Cartier Juridic pag.551-582
3. Barbîneagră A. Berliba V., Gurschi C. HolbanV. Popovici T. Ulianovschi Gh. Ulianovschi X., Ursu N.,
Codul penal comentat şi adnotat, Ed. Cartier Juridic, Chişinău, 2005, pag. 225-235
4. Гуценко К.Ф. Уголовное право, Изд. Зерцало, Москва, 1997
5. Drept penal. Partea generală. Redacţia lui A. Borodac. Chişinău: Ştiinţa, 1994.
6. Codul penal al Republicii Moldova. Comentariu. Redacţia lui A. Barbăneagră. Chişinău: ARC, 2003.
7. Costică Bulai. Manual de drept penal. Partea generală. Bucureşti: ALL, 2000.
8. Macari Ion, Drept penal al Republicii Moldova.Partea generală, Chişinău, Ed., USM, 1999.
9. Mândru Ion, Amnistia şi graţierea, Bucureşti, Ed., ALL Educaţional, 1998.
10. Giurgiu Narcis,Legea penală şi infracţiunea (doctrină, legilaţie, practică judiciară), Iaşi, Ed.,Gama,
1998.Cozma I., Consideraţii cu privire la natura juridică, condiţiile şi efectele reabilitării // RRD nr.2,1967
11. Brînză L., Noţiune de reabilitare a persoanei în procesul penal // Analele ştiinţifice ale USM, vol.I, seria
―Ştiinţe Socioumanistice‖ Chişinău, 2000, p.-141
12. Filipaş A., Natura juridică şi condiţiile graţierii condiţionate,// Revista română de drept, nr.4, 1998,
13. Tulbure A.S. Prezumţia de nevinovăţie-Contribuţii la integrarea europeană, Agenţaia de publicitate şi
management ―Red‖, Sibiu, p.-100
14. S.Feller, Efectele amnistiei şi graţierii asupra pedepselor condiţionate // Legea penală, nr.5, 1960.
112
Capitolul XVII. CALIFICARE A INFRACŢIUNII
Scopul lecţiei:
În activitatea sa, fiecare jurist e preocupat zilnic de aplicarea legilor şi a altor acte normative. Pentru
soluţionarea reuşită a acestei probleme, se cere o pregătire specială, o bogată experienţă de viaţă, cunoaşterea
procedeelor şi metodelor privind aplicarea normelor de drept. Calificarea infracţiunii este una dintre cele mai
importante instituţii ale dreptului penal după cele trei fundamentale (infracţiunea, răspunderea penală şi
pedeapsa penală) ale aplicării normelor juridico-penale, utilizată pe larg în activitatea practică a organelor de
drept.
Subiecte:
1. Noţiunea de calificare a infracţiunii şi modalităţile ei
2. Calificarea: Oficială (legală). Neoficială (doctrinală).
3. Alegerea normei juridico-penale pentru calificarea infracţiunilor
4. Calificarea infracţiunilor în cazul concurenţei normelor penale:
a) fie să se săvârşească o singură acţiune sau inacţiune simplă, fie să se desfăşoare o activitate unică prelungită
un timp mai îndelungat;
b) fapta să fie cuprinsă deplin de fiecare dintre dispoziţiile a două sau a mai multor norme penale;
c) fiecare dintre normele juridico-penale care concurează ar fi suficientă pentru calificarea faptei infracţionale
săvârşite;
d) să se aducă atingere unui singur obiect generic apărat de legea penală, pe când obiectele nemijlocite pot fi
diferite.
5. Concurenţa dintre normele generale şi normele speciale
6. Concurenţa dintre două norme speciale
7. Calificarea infracţiunii unice.
8. Calificarea activităţii infracţionale neconsumate.
9. Calificarea participaţiei penale.
10. Calificarea unui concurs de infracţiuni.
11. Calificarea concurenţei normelor penale.
12. Calificarea unui grup de infracţiuni omogene.
Calificarea infracţiunilor Noţiunea şi modalităţile calificării infracţiunilor. Noţiunea de calificare a infracţiunii. Modalităţile de
calificare.
Calificarea infracţiunilor în cazul unui concurs de infracţiuni.Calificarea infracţiunii in caz de
tentativă.Calificarea infracţiunii în caz de pregătire.
Calificarea infracţiunilor în cazul concurenţei normelor penale. Noţiunea concurenţei normelor juridice
penale. Regulile de calificare ale fiecărei modalităţi a concurenţei normelor juridico-penale
PLAN DE CURS
1. Noţiunea şi modalităţile calificării infracţiunilor.
Veriga centrală în aplicarea normelor juridice este instituţia calificării infracţiunii. Această noţiune este
pe larg utilizată în activitatea organelor de drept, dar puţin studiată şi comentată de literatura de
specialitate.
În activitatea sa fiecare jurist zilnic întâlneşte nacesitatea aplicării legilor şi a altor acte normative. Pentru
rezolvarea cu succes a acestei probleme se cere o pregătire deosebită în special cunoaşterea instituţiei calificării
infracţiunii. Această noţiune este pe larg utilizată în activitatea organelor de drept, dar puţin studiată şi
comentată de literatura de specialitate.
Calificarea infracţiunii ne răspunde la întrebarea sa săvârşit sau nu infracţiunea. Reieşind din aceasta, devine
evidentă importanţa pe care o are această noţiune în ştiinţa dreptului penal. Pentru că cât de corect va fi
calificată fapta prejudiciabilă săvârşită depinde şi viitorul curs al cauzei penale şi echitatea pedepsei. În cazul
unei calificări incorecte se încalcă principiul legalităţii, echităţii şi vinovăţiei de aceea e foarte important de a
înţelege esenţa calificării infracţiunii pentru a nu face erori în aplicarea normelor juridice .
Calificarea incorectă creiază o imagine falsă despre caracterul şi gradul prejudiciabil al fraudei comise. Ea
exclude individualizarea corectă a răspunderii şi a pedepsei penale şi are consecinţe juridice negative pentru
vinovat: imposibilitatea aplicării amnistiei, graţierii, reabilitării, condamnării condiţionate, liberării de pedeapsă
înainte de termen, aplicării incorecte a regimului şi a categoriilor penitenciarilor în care se execută pedeapsa cu
închisoarea şi este un impediment la reeducarea şi resocializarea infractorului. Calificarea incorectă generează
plângeri, reexaminări în instituţia de judecată a cauzelor, ceea ce tergiversează soluţionarea cauzei, sustrage
atenţia organelor respective.
113
Este imposibil de a menţine ordinea în societate, de a apăra drepturile şi interesele cetăţenilor numai prin
convingere. De aceea, în unele cazuri, statul este nevoit să recurgă la aplicarea constrângerii faţă de persoanele
care au încălcat în mod grosolan legea pentru a-şi realiza interesele sale şi cele sociale aplicând sancţiunea
penală. Veriga centrală în aplicarea normelor juridice este instituţia calificarea infracţiunii. Această noţiune este
pe larg utilizată în activitatea organelor de drept, dar puţin studiată şi comentată de literatura de specialitate.
Calificarea infracţiunii ne răspunde la întrebarea sa săvârşit sau nu infracţiunea. Reieşind din aceasta, devine
evidentă importanţa pe care o are această noţiune în ştiinţa dreptului penal. Pentru cât de corect va fi calificată
fapta prejudiciabilă săvârşită depinde şi viitorul curs al cauzei penale şi echitatea pedepsei. În cazul unei
calificări incorecte se încalcă principul legalităţii, echităţii şi vinovăţiei de aceea e foarte important de a înţelege
esenţa calificării infracţiunii pentru a nu face erori în aplicarea normelor juridice .
A califica (din lat. qualis-calitate ), înseamnă a da o nota unui anumit fenomen, proces a cunoaşte
calităţile sale principale de asemenea aceasta presupune procesul de atribuire a unui fenomen, eveniment fapte
după semnele sau particularităţile sale calitative unei categorii, specii sau gen108
.
În domeniul dreptului a califica faptă înseamnă a-i da o apreciere juridică, a alege norma juridică
corespunzătoare care conţine elementele acesteia109
. Spre exemplu în dreptul internaţional privat, calificarea
este o operaţiune logico-juridică de determinare a sensului exact şi complet al noţiunilor juridice care exprimă
conţinutul şi legătura normei conflictuale, pentru a vedea dacă un raport juridic se include sau nu în aceste
noţiuni, sau ca o operaţiune de interpretare a unui raport juridic sau situaţii de fapt concrete, pentru a vedea în
conţinutul şi legătura cărei norme conflictule intră110
.
Calificarea infracţiunii este o parte componentă a calificării juridice ce se diferă de alte tipuri de calificări
(Calificarea delictului civil, contravenţiei administrative) prin aplicarea normelor de drept penal.
Codul penal al Republicii Moldova(adoptat de Parlamentul Republicii Moldova la 14.03.2003) // Monitorul
Oficial al Republicii Moldova – 2003 nr.1 104-110; conţine un capitol întreg ce abordează problema calificării
infracţiunii în care defineşte în articolul 113 calificarea infracţiunii ca determinarea şi constatarea juridică a
corespunderii exacte între semnele faptei prejudiciabile săvârşite şi semnele componenţei infracţiunii prevăzute
de norma penală.
În dreptul penal calificarea infracţiunii constituie o premiză, etapă, condiţie absolut necesară pentru aplicarea
normelor juridico-penală, adică ai da faptei prejudiciabile apreciere juridică adecvată, invocând norma juridico-
penală din codul penal . Aici se are în vedere atât dispoziţiile părţii speciale cât şi celei generale. Cu toate
acestea în literatura de specialitate se întâlnesc şi constatări ce derogă de la regulile generale şi neglijează
legătura indisolubilă între partea specială şi generală a dreptului penal . Unii autori susţin că calificarea
infracţiunii este aplicarea normei speciale în rezultatul stabilirii corespunderii semnelor unei fapte prejudiciabile
şi elementele unei infracţiuni concrete prevăzută de un articol din partea specială a codului penal.
Calificarea infracţiunii are două sensuri 111
:
1. Procesul de identificare a elementelor unei sau altei infracţiuni în fapta unei persoane.
2. Rezultatul acestor activităţi a organelor judiciare prin recunoaştere şi consacrare în documentele juridice
corespunzătoare.
Autorii ruşi Kudreavţev şi Kurinov consideră că acestea nu sunt sensuri ci componente a noţiunii de
calificare a infracţiunii. De aceea la definirea acesteia după părerea acestora e raţional a îmbina ambele aspecte
şi a defini calificarea infracţiunii ca determinarea şi consacrarea juridică a corespunderii exacte între semnele
faptei prejudiciabile săvârşite şi semnele componenţei de infracţiune prevăzute de norma juridică penală112
. Aici
se are în vedere calificarea oficială, dar calificarea poate fi neoficială (efectuată de doctrinari, studenţi) de aceea
consacrarea juridică nu este component obligatoriu113
, astfel A.A.Gherţenzon consideră că calificarea
infracţiunii este stabilirea corespunderii între fapta concretă şi semnele unei componenţe de infracţiune stabilite
de legislaţia penală114
. Cu această definiţie puţin nu sunt de acord Gorelic U.U., Naumov A.V. şi Novicenco
A.S. care susţin că în cazul calificării infracţiunii se stabileşte identitatea între semnele faptei săvârşite şi
semnele componenţei de infracţiunii , dar nu corespunderea acestora motivând aceasta prin faptul că în cazul
calificării se face suprapunerea semnelor faptei prejudiciabile pe semnele formulate în norma penală, dar nu
compararea acestor semne, ce duce la corespunderea acestuia. Dacă în procesul suprapunerii toate semnele vor
coincide atunci va fi o identitate ceea ce este necesar pentru calificarea infracţiunii115
. Consider că o astfel de
neînţelegere nu este atât de esenţială şi ea a parvenit numai din cauza dezacordului în ceea ce priveşte cum se
efectuează calificarea infracţiunii.
108 Dicţionar explicativ, Ed. Univers enciclopedic, Bucureşti, 1996, p. 25. 109 I. Pitulescu; E. Dersidan; P. Abraham; I. Ranete, Dicţionar de termeni juridici uzuali, explicativ practic, Ed. Naţional, 1997, p. 62. 110 Victor Băieşu, Ion Căpăţână, Drept Internaţional Privat, note de curs, Chişinău, 2000, p.106. 111 Al. Borodac, Drept penal.Clificarea infracţiunii: Pentru instituţii de învăţămînt superior, Chişinău, 1996, p16. 112В.Н. Кудрявцев, Общая теория квалификации преступлений. 2-е изд., Москва, 2001 г. p. 4. 113 А.И. Рарога, Уголовное право Российской Федерации. Общая часть. Москва, 2002 г. p.84-85. 114 А.А. Герцензои, Квалификация преступления, Москва, 1947, p.4, cit. de, В.Н. Кудрявцев, op. cit.p.11. 115 А.В Наумов, А.С. Новиченко, Законы логики при квалификации преступлений, Москва, 1978г. p 46.
114
Metodele prin care se efectuează calificarea faptei prejudiciabile nu influenţează la conţinutul şi esenţa
calificarea infracţiunii, sau vom suprapune asemenea fapte şi semnele componenţei de infracţiune sau
comparîndu-le pe acestea, în ambele cazuri noi trebuie să stabilim dacă se conţin în cazul concret semnele
componenţei de infracţiune indicate în lege sau să „introducem fapta în tiparul legi‖116
.
Pentru a obţine acest rezultat calificarea trebuie să fie întemeiată, adică să se bazeze pe fapte stabilite în
lege, exactă adică să aibă trimitere nu la un articol anumit ci la aliniatul în care această infracţiune este descrisă
în detaliu şi în sfârşit deplină adică să aibă trimitere la toate normele juridice în care sunt stipulate infracţiunile
săvârşite.
În literatura de specialitate calificarea infracţiunii mai este denumită şi încadrarea juridică a faptei117
. În
opinia lui Gh. Nistoreanu şi V. Lazăr aceste două noţiuni au conţinuturi distincte, iar operaţiunile ca atare la care
ele se referă sunt de competenţa unor organe ce aparţin unor puteri distincte de stat. Astfel, încadrarea juridică a
faptei este o operaţiune ce se realizează în procesul aplicării legii penale şi este menită să identifice cadrul ilegal
de incriminare, precum şi concordanţa faptei concrete cu modelul legii, corespunzător, această operaţiune este
atribuită organelor judiciare în timp ce calificarea juridică este o operaţiune care se realizează cu prilejul
elaborării normelor penale speciale, atunci cînd legiuitorul, definind trăsăturile faptei care constituie infracţiune
stabileşte apartenenţa acesteia sferei ilicitului penal, deosebind-o de faptele ce atrag o răspundere juridică de altă
natură sau nu atrage nici o răspundere juridică şi aceasta operaţiune este de atribuţia legiuitorului118
.
Studiind faptele infracţionale ale oamenilor, de fiecare dată, organele de drept trebuie să hotărască dacă ele
constituie o infracţiune şi dacă ele alcătuiesc o infracţiune unică (art.28 C.P.al R.M.), o pluralitate de infracţiuni
(art.32 C.P.al R.M.), sau o concurenţă a normelor penale (art.115 C.P.al R.M.). În funcţie de aceasta, faptele
infracţionale trebuie calificate în conformitate cu un singur sau mai multe articole ale Părţii speciale a Codului
penal.
Calificarea infracţiunilor reprezintă numai o etapă în procesul de aplicare a normelor juridice. Aplicarea
normelor juridice ca o formă de realizare a dreptului include atât procesul calificării infracţiunilor, cât şi
stabilirea pedepselor penale şi executarea lor.
Calificarea este un proces dinamic care la diferite etape pe un anumit caz are specificul său. În linii generale
se poate de spus că efectuarea calificării infracţiunii pe parcursul procesului penal merge de la necunoaşterea la
o cunoaştere completă. În timpul anchetării faptei infracţionale numărul, cantitatea probelor sporeşte spre
sfârşitul acesteia. Astfel la finisarea acesteia şi stabilirii ordonanţei de învinuire organele de urmărire penală
trebuie să cunoască toate datele despre infracţiunea săvârşită.
Calificării infracţiunii numai la prima vedere îi este specific caracterul static în realitate aceasta este relativă.
Doar fiind fixată în sentinţa de judecată calificarea infracţiunii devine stabilă.
Stabilirea circumstanţelor de fapt şi alegerea nomei juridice corespund ca parte şi întreg. Astfel la calificarea
infracţiunii se folosesc şi principiile metodologiei şi filozofiei. Din noţiunile filozofiei la calificarea infracţiunii
se folosesc următoarele: singularul şi generalul, concretul şi abstractul119
.
Norma juridico-penală, analizată din punct de vedere al categoriilor filosofice, constituie o noţiune a
generalului. Singularul prezintă obiectul, fenomenul sau procesul cu toate însuşirile ce le sunt proprii, care le
deosebesc de alte obiecte, fenomene sau procese. Fenomenul singular are o mulţime de însuşiri diverse. Fiecare
infracţiune concretă poate fi caracterizată ca o totalitate de semne, ce se referă atît la persoana care a săvîrşit
infracţiunea, cît şi la însăşi fapta prejudiciabilă.
În procesul cercetării şi anchetării cauzei penale pe executor, de obicei, îl interesează numai semnele faptei
concrete care au o importanţă juridico-penală, criminologică, procesuală sau altă importanţă juridică. Pentru
calificarea infracţiunii este necesar a stabili circumstanţele reale ce corespund normei juridice-penale care
formulează componenţa de infracţiune corespunzătore. Procesul de calificare a infracţiunii după forma sa logică,
corespunde silogismului deductiv120
. Stabilirea circumstanţelor reale serveşte drept premisă minoră, în calitate
de permisă majoră serveşte norma juridico-penală care "măsoară" datele stabilite, însă procesul de calificare în
genere nu poate fi redus numai la deducţie, deoarece adevărul la calificarea infracţiunii nu poate fi stabilit fără
legătura reciprocă dintre inducţie şi deducţie. De exemplu, circumstanţele reale ale faptei, precum şi fiecare
eveniment în parte poate fi determinat, îndeosebi, prin inducţie121
.
Subordonarea circumstanţelor reale ale faptei unei anumite norme juridico-penale se face în baza teoriei
dreptului penal şi a dreptului de procedură penală, verificată de practica judiciară de mai mulţi ani, precum şi de
activitatea practică a organelor de anchetă penală şi a instanţelor de judecată.
116 O.Stoica, Drept penal, partea speciala, Iaşi, 1998, p.97. 117 Giurgiu Narcis Drept penal general:Doctrină,legislaţie, jurisprudenţă. Iaşi 1997p 21;Basarab Matei Drept penal: Partea generală; Vol. 1 , Iaşi 1996,
p.38 118 Gh. Nistoreanu ş.a. , Drept penal. Partea specială. Editura „Europa-Nova‖, Bucureşti, 1997, p.23 119 Al Borodac,op.cit., p.10. 120 Dobrinescu, Introducerea în logica juridică, p.252 121 Ivan Macari, Drept penal al Republicii Moldova: partea specială ,Ed.CE USM, Ch 2003, p. 9
115
Calificarea infracţiunii ne răspunde la întrebarea s-a săvârşit sau nu infracţiunea. Reieşind din aceasta,
devine evidentă importanţa pe care o are această noţiune în ştiinţa dreptului penal. Pentru cât de corect va
fi calificată fapta prejudiciabilă săvârşită depinde desfăşurarea cauzei penale şi echitatea pedepsei. În
cazul unei calificări incorecte se încalcă principul legalităţii, echităţii şi vinovăţiei, de aceea e foarte
important de a înţelege esenţa calificării infracţiunii pentru a nu face erori în aplicarea normelor juridice.
În domeniul dreptului, a califica o faptă înseamnă a-i da o apreciere juridică, a alege norma juridică
corespunzătoare, care conţine elementele acesteia (vezi: I. Pitulescu; E. Dersidan; P. Abraham; I. Ranete,
Dicţionar de termeni juridici uzuali, explicativ practic, Bucureşti, Ed. Naţional, 1997, p. 62). Calificarea
infracţiunii este o parte componentă a calificării juridice ce diferă de alte tipuri de calificări (Calificarea
delictului civil, contravenţiei administrative) prin aplicarea normelor de drept penal.
Codul penal al Republicii Moldova conţine un capitol întreg ce abordează problema calificării
infracţiunii, definită în articolul 113 ca „determinarea şi constatarea juridică a corespunderii exacte între
semnele faptei prejudiciabile săvârşite şi semnele componenţei infracţiunii prevăzute de norma penală”.
În dreptul penal, calificarea infracţiunii constituie o etapă şi condiţie absolut necesară pentru aplicarea
normelor juridico-penală, adică a da faptei prejudiciabile apreciere juridică adecvată, invocând norma
juridico-penală din codul penal. Aici se are în vedere atât dispoziţiile părţii speciale, cât şi a celei
generale. Cu toate acestea, în literatura de specialitate se întâlnesc şi constatări ce derogă de la regulile
generale şi neglijează legătura indisolubilă între partea specială şi generală a dreptului penal. Unii autori
susţin că calificarea infracţiunii este aplicarea normei speciale în rezultatul stabilirii corespunderii
semnelor unei fapte prejudiciabile şi elementele unei infracţiuni concrete prevăzută de un articol din
partea specială a codului penal.
2. Calificarea infracţiunilor în cazul unui concurs de infracţiuni.
Calificarea infracţiunilor în cazul unui concurs de infracţiuni, determinat la art.33, se efectuează cu invocarea
tuturor articolelor sau alineatelor unui singur articol din legea penală care prevăd faptele prejudiciabile săvîrşite.
3. Calificarea infracţiunilor în cazul concurenţei normelor penale.
(1) Concurenţa normelor penale presupune săvîrşirea de către o persoană sau de către un grup de persoane a
unei fapte prejudiciabile, cuprinse în întregime de dispoziţiile a două sau mai multor norme penale şi constituind
o singură infracţiune.
(2) Alegerea uneia din normele concurente care reflectă cel mai exact natura juridică a faptei prejudiciabile
comise se efectuează în condiţiile art.116-118.
PLAN DE SEMINAR
1. În ce constă procesul căutării normei juridico-penale?
2. Care sunt condiţiile calificării unui concurs de infracţiuni.
3. Daţi noţiunea concurenţei normelor juridice penale.
4. Care sunt regulile de calificare ale fiecărei modalităţi a concurenţei normelor juridico-penale?
5. Ce înţelegem prin calificarea infracţiunilor?
6. Care sunt semnificaţiile calificării infracţiunilor?
7. Care este locul calificării infracţiunilor în procesul aplicării normelor juridico-penale?
8. Ce înţelegem prin aplicarea normelor juridico-penale?
9. Care sunt principiile juridice şi metodologice pe care se întemeiază calificarea infracţiunilor?
10. Care sunt etapele alegerii normei juridice penale pentru calificare?
11. Ce modalităţi de calificare, în funcţie de persoanele care o efectuează, există?
12. Ce modalităţi de calificare, în funcţie de obiectul calificării, sunt folosite?
13. Care sunt regulile de calificare a activităţii infracţionale neconsumate?
14. Care sunt regulile de calificare a participaţiei penale?
15. Care sunt regulile de calificare a infracţiunii unice?
16. Ce înţelegem prin concurenţa normelor juridico-penale?
17. Ce categorii de concurenţă a normelor penale sunt determinate de legea penală?
18. Care sunt regulile de calificare a concurenţei dintre normele generale şi cele speciale?
19. Care sunt regulile de calificare a concurenţei dintre două norme speciale? 16.Care sunt regulile de
calificare a concurenţei dintr-o parte şi un întreg?
SPEŢE
1.Aflată la faţa locului, poliţia a constatat lipsa unor bunuri de valoare din apartamentul victimei Bănescu.
Cărei dispoziţii din Codul penal îi corespunde fapta prejudiciabilă? Ce însemnă calificarea juridică?
2.În urma unei cerţi dintre Tudoreanu şi Uţă, Uţă a sărit la bătaie şi în urma unor replici de lovituri Tudoreanu
l-a împins pe Uţă, iar acesta a căzut lovindu-se mortal.
116
Organele de anchetă au calificat fapta drept lipsa de viaţă din imprudenţă.
Corect au fost calificate acţiunile lui Tudoreanu?
3.Fiind provocat de acţiunile ilegale ale victimei Horia, Lungu,l-a lovit cu capul de beton de 7 ori, cauzându-i
astfel moartea lui Horia.
Va fi fapta calificată drept omor cu o deosebită cruzime sau omor în stare de afect?
4.Albu a fost surprins în timp ce sustrăgea pe ascuns bunurile din casa victimei. Pentru fapta sa Albu a fost
trimis în judecată.
Cum vor fi calificate acţiunile lui Albu?
5.Ciobanu în complicitate cu Cuzman, au sustras bunuri din proprietatea lui Traian, apoi întâlnindu-se cu
Verdeş s-au luat la bătaie cu acesta, neconvenind asupra părţii dinbunurile furate, omorându-l. Fiind prinşi de
orgenele de poliţie, Ciobanu şi Cuzman s-au opus arestării.
Cum vor fi calificate faptele lui Ciobanu şi Cuzman?
6.Ionescu a fost trimis în judecată pentru infracţiunea de viol asupra unei minore. Pe parcursul anchetei s-a
constatat că victima era vară primară cu Ionescu .
Cum vor fi calificate faptele lui Ionescu? Până la ce etapă a procedurii penale se poate efectua calificare
infracţiunii?
Literatura recomandată
1. Codul penal al Republicii Moldova din 2002. M.O. 13.09.2002
2. S.Botnaru A.Şavca ş.a. - Dr.Penal, partea generală,Chişinău 2005, Ed. Cartier Juridic pag.584-589
3. Barbîneagră A. Berliba V., Gurschi C. HolbanV. Popovici T. Ulianovschi Gh. Ulianovschi X., Ursu N.,
Codul penal comentat şi adnotat, Ed. Cartier Juridic, Chişinău, 2005, pag. 237-245
4. Costică Bulai. Manual de drept penal. Partea generală. Bucureşti: ALL, 2000.
5. Al. Borodac "Drept penal" Calificarea infracţiunilor, Chişinău, 1996;
6. Al.Mariţ, Drept penal, partea generală. Legea penală, teoria infracţiunii, participaţia penală. Vol. 1,
Chişinău, 2002;
7. Florin Streteanu, Concurs de infracţiuni, Ed.‖LuminaLex‖, 1999;
8. Gheorghiţă Mateuţ, Recidiva în teoriea şi practica dreptului penal, Ed.
9. Бужор, В. Бобылев, Уголовное право. Часть общая. Часть особенная. Москва: Юриспруденция,
1999;
10. Гуцуляк, Групповая преступность:меодологические основы изучения и классификации,
Монография, Кишинэу, 1998;
11. Л.Д. Гаухман, Уголовное право. Часть общая. Часть особенная. Москва: Юриспруденция, 1999;
12. А.А. Здравомыслов, Уголовное право. Часть особенная. Москва, 1995;
13. В.Н. Кудрявцева, А.В. Наумова, Российское Уголовное Право. Москва, 1997;
14. Кудрявцев В.Н. Общая теория квалификации преступлений. 2-е изд., перераб. и дополн. Москва,
2001;
15. Н.Ф Кузнецов. Преступление и наказание в Англии, США, Франции, ФРГ, Японии. Москва, 1998;
16. Куринов Б.А., Научные основы квалификаци преступлений. Москва, 1984;
17. Ю.М. Лебедева Комментарий к Уголовному Кодексу Российской Федерации. Москова, 1997;
18. А.В. Наумов, Российское Уголовное Право. Общая часть, Москва, 2000;
19. Наумов А.В., Новиченко А.С., Законы логики при квалификации преступлений. Москва, 1978;
Recommended