View
12
Download
0
Category
Preview:
Citation preview
1
IOAN VLĂDUCĂ
ÎMPOTRIVA EVOLUŢIONISMULUI
CUPRINS
DIN ISTORIA EVOLUŢIONISMULUI
CE ÎNSEAMNĂ FAPT ŞTIINŢIFIC ŞI TEORIE ŞTIINŢIFICĂ ?
NOŢIUNI EVOLUŢIONISTE LIPSITE DE SENS
ERORI DE LOGICĂ ÎN RAŢIONAMENTELE EVOLUŢIONISTE
AFIRMAŢII ANTIEVOLUŢIONISTE ALE UNOR OAMENI DE ŞTIINŢĂ
AFIRMAŢII ANTIEVOLUŢIONISTE ALE UNOR EVOLUŢIONIŞTI
EVOLUŢIONISMUL ÎN MANUALELE ŞCOLARE. ERORI DE RAŢIONAMENT
ASPECTE ALE EVOLUŢIONISMULUI ÎN GIMNAZIU
Clasa a V-a. Biologie vegetală
Clasa a VI -a. Biologie animală
Clasa a VIII-a. Biologie. Genetică, ecologie, evoluţionism
ASPECTE ALE EVOLUŢIONISMULUI ÎN LICEU
Clasa a IX-a. Biologie vegetală
Clasa a X-a. Biologie animală
Clasa a XII-a. Biologie. Genetică şi evoluţionism
EVOLUŢIONISMUL ŞI OCULTISMUL
EVOLUŢIONISMUL TEIST
ROLUL EVOLUŢIONISMULUI TEIST ÎN NEW AGE
ÎMPOTRIVA EVOLUŢIONISMULUI TEIST
BIBLIOGRAFIE
2
DIN ISTORIA EVOLUŢIONISMULUI
Ideea de apariţie spontană a vieţii (prin factori întâmplători) şi ideea
de evoluţie a speciilor provin din filosofia păgână.
Anaximandru (610-546 î. Hr.) credea că animalele au apărut din
mare datorită căldurii solare; că la început erau acoperite cu o scoarţă de
spini pe care apoi au pierdut-o.
După Empedocle (483-423 î. Hr.) viaţa s-a născut din mâlul încălzit
din care au ieşit segmente de fiinţe vii, membre izolate, ochi fără cap etc. El
credea că fiinţele vii apăreau prin asocierile întâmplătoare ale acestor
segmente.
Democrit (460-370 î. Hr.) considera că omul s-a plămădit ca un
viermişor, din mâl.
Aristotel (384-322 î. Hr.) considera că s-a trecut spontan de la neviu
la viu prin nişte elemente intermediare. Mai credea că plantele sunt verigi
intermediare între obiectele neînsufleţite şi animale.
Teofrast din Eresos (370-287 î. Hr.) considera că plantele se pot
metamorfoza spontan.
Lucreţiu (98-55 î. Hr.) afirma că speciile au apărut prin combinarea
întâmplătoare a unor elemente.
Geber (720-813) pe numele său arab Abu Musa Djaber ibn Hayyan,
continuator al filosofiei lui Empedocle, avea o viziune evoluţionistă extinsă
la întreaga materie. Bazându-se pe asemănările exterioare, credea că prin
reacţii chimice se poate transforma cuprul în aur.
Albertus Magnus (1193-1280) era convins că plantele pot trece dintr-
o specie în alta sub influenţa solului, a nutriţiei sau a altoirii. Credea că orzul
se poate transforma în grâu, iar stejarul în viţă de vie.
Pierre Charron (1541-1603), scriitor şi moralist francez, a afirmat
înrudirea omului cu animalele şi a încercat desprinderea moralei de religie.
Georges Louis Leclerc conte de Buffon (1707-1788), naturalist şi
scriitor francez, considera că din putregai se pot naşte tenii, omizi, gândaci şi
păduchi.
Julien de la Mettrie (1709-1751), filosof materialist şi medic francez,
accepta perfecţionarea progresivă a speciilor şi considera că omul este o
maşină în activitatea căreia nu este nevoie de suflet.
Denis Diderot (1713-1784), filosof materialist şi scriitor francez, unul
din cei mai cunoscuţi iluminişti şi redactor principal al Enciclopediei, credea
că vietăţile apar spontan prin combinaţii chimice întâmplătoare.
3
Jean-Pierre Antoine de Monet, cavaler de Lamark (1744-1829),
naturalist francez, considera că vietăţile au apărut spontan şi apoi au evoluat
de la simplu la complex.
Pierre Jean Cabanis (1757- 1808), filosof materialist, scriitor şi
medic francez, considera că materia în mişcare produce forme de viaţă.
Erasmus Darwin (1731-1802), bunicul lui Charles Darwin, gândea şi
el că viaţa a apărut spontan. Mai credea că vietăţile au evoluat datorită
dorinţelor lor şi eforturilor de voinţă.
În acea epocă circula ideea că animalele cu dinţi au apărut din cele
fără dinţi, din dorinţa lor de a mesteca hrana.
În acest context s-a format gândirea lui Charles Darwin (1809-1882),
considerat părintele evoluţionismului. El credea că omul descinde dintr-un
mamifer păros, cu coadă şi urechi ascuţite, care trăia în copaci. Darwin a
preluat ideile filosofice evoluţioniste şi le-a dat un aspect exterior ştiinţific.
Principalele sale cărţi sunt: Originea speciilor prin selecţie naturală sau
păstrarea raselor favorizate în lupta pentru existenţă (1859, trad. rom.
1957) şi Descendenţa omului (1871, trad. rom. 1967)
Thomas Henry Huxley (1825-1895), biolog englez, a fost unul dintre
cei mai activi propagatori ai ideilor lui Darwin. Nepotul său, biologul Julian
Huxley a fost iniţiatorul unei religii naturaliste numite umanism evoluţionist
şi a devenit secretarul general fondator al UNESCO (Organizaţia Culturală,
Ştiinţifică şi Educativă a Naţiunilor Unite). În 1959, la universitatea din
Chicago, s-a desfăşurat Centenarul Darwin – 100 de ani de la publicarea
Originii speciilor. Cu această ocazie, Julian Huxley a spus, printre altele:
„Întreaga realitate este un unic proces de evoluţie. [...] În modelul
evoluţionist de gândire nu mai este nevoie şi nici loc pentru supranatural.
Pământul nu a fost creat, ci a evoluat. Tot aşa s-a întâmplat şi cu animalele şi
plantele care îl locuiesc, inclusiv cu noi, oamenii.” 1
Friedrich Engels (1820-1895), fondator, alături de Marx al
comunismului zis ştiinţific şi al materialismului dialectic şi istoric, a trecut
de tânăr la ateism, influenţat de gruparea „Tânăra Germanie”. În 1842 a
plecat în Anglia, stabilindu-se la Manchester. Acolo a avut loc trecerea sa la
comunism. În august 1844, în drum spre Germania, se întâlneşte la Paris cu
Marx, cu care leagă o strânsă prietenie. În 1850 revine la Manchester. În
această perioadă, Engels studiază ştiinţele naturii, inclusiv lucrările lui
Darwin, care au avut asupra lui o influenţă puternică. A scris un număr mare
de cărţi cu conţinut materialist şi a întreţinut o bogată corespondenţă cu
1 Citat de Ieromonahul Damaschin, în prefaţa cărţii Ieromonahului Serafim Rose, Cartea
Facerii, crearea lumii şi omul începuturilor, Ed. Sophia, Bucureşti, 2001, p. 6.
4
partidele socialiste din întreaga lume, răspândind ideile materialist-
evoluţioniste.
Karl Marx (1818- 1883), filosof materialist şi economist german,
colaborator al lui Engels, a redactat împreună cu acesta Manifestul Partidului
Comunist, apărut în 1848. În corespondenţa sa cu Engels, face referire la
teoria lui Darwin, în care vede o bază ştiinţifică pentru doctrina lor
materialistă. Din operele lui Marx şi Engels au fost traduse în limba română,
în perioada comunistă, 76 de titluri.
Vladimir Ilici Lenin (1870-1924), continuator al operei lui Marx şi
Engels, a întemeiat Partidul Comunist al Uniunii Sovietice. În 1895 a
înfiinţat la Petersburg Uniunea de luptă pentru eliberarea clasei muncitoare.
În 1907 a plecat în Elveţia şi apoi în Franţa, unde a studiat ştiinţele naturii
din perspectiva materialismului dialectic. În 1917, Lenin conduce direct
insurecţia armată din Rusia, prin care, la 7 noiembrie (25 octombrie) se
instaurează puterea comunistă. După revoluţie, conduce şi revoluţia
culturală, stabilind un plan educaţional materialist-evoluţionist. În opera lui
Lenin există numeroase referiri la România, care scot în evidenţă interesul
cu care el urmărea evenimentele sociale, economice şi politice din ţara
noastră. Din 1950, au fost traduse în limba română Operele lui Lenin în 40
de volume. La Congresul al XI-lea al Partidului Comunist Român, s-a
apreciat că „programul Partidului Comunist Român constituie expresia
marxism-leninismului creator în România.”
Când comuniştii au preluat conducerea în România, au eliminat
învăţătura creştină ortodoxă din şcoli, au desfiinţat catedrele de Apologetică
de la Facultăţile de Teologie Ortodoxă, aruncând în temniţă pe profesori, şi
au realizat manuale şcolare cu un pronunţat caracter ateist-evoluţionist. Se
urmărea mai ales propaganda evoluţionistă şi discreditarea Sfintei Scripturi.
Într-o carte din 1968, găsim scris că „strămoşul omului semăna cu o
maimuţă. Capul său, cu fruntea îngustă şi înclinată, cu maxilarul inferior
masiv ieşit în afară şi cu canini mari şi ascuţiţi, era aşezat pe un trup
voluminos şi păros, cu abdomenul mare şi spinarea lată. [...] El mergea în
patru picioare. [...] Adoptând poziţia verticală, strămoşul nostru a păşit mai
repede pe calea umanizării. A dispărut necesitatea de a recurge în timpul
încăierării la maxilare şi canini. Era mai comod să te aperi şi să ataci cu
ajutorul mâinilor, al unei bâte solide, al unui bolovan.”2
După revoluţia din decembrie 1989 s-a continuat editarea manualelor
evoluţioniste. În clasa a V-a, elevii sunt învăţaţi că „evoluţia plantelor s-a
realizat de la plante unicelulare la plante pluricelulare, de la plante inferioare
2 V. V. Lunkevici, Biologia distractivă, traducere din limba rusă, Ed. Ştiinţifică, 1968.
5
la plante superioare.” În clasa a VI-a, elevii sunt învăţaţi că „modificările
condiţiilor de mediu de pe pământ au dus la apariţia vieţii şi apoi la evoluţia
ei” şi că „maimuţele şi omul au avut un strămoş comun.” Iar în clasa a XII-a,
elevilor li se spune că „specia hominidelor a pierdut haina de blană naturală
a maimuţelor, devenind o maimuţă nudă.”
Evoluţionismul se predă în continuare şi în învăţământul universitar.
Mulţi oameni sunt atât de obişnuiţi cu ideea de evoluţie a speciilor,
încât au impresia că aceasta este un fapt ştiinţific, nu o simplă concepţie
filosofică.
CE ÎNSEAMNĂ FAPT ŞTIINŢIFIC ŞI TEORIE ŞTIINŢIFICĂ ?
Faptele ştiinţifice sunt realităţi dovedite prin observaţii sau experienţe
ştiinţifice. Exemple de fapte ştiinţifice: îngheţarea apei, transportul
aminoacizilor prin membrana celulară, faptul că grâul conţine proteine cu
toţi aminoacizii esenţiali necesari omului, existenţa reflexelor condiţionate.
Evoluţia speciilor nu este un fapt ştiinţific. „Dovezile directe ale
evoluţiei”, prezentate de evoluţionişti, nu dovedesc evoluţia, ci adaptarea la
mediu şi selecţia. Referindu-se la derivaţie, adică la transformarea speciilor,
profesorul universitar Nicolae Paulescu – descoperitorul insulinei – arăta
foarte clar că „numai observaţia directă a transformării dintr-o specie actuală
în alta poate constitui o probă ştiinţifică în favoarea derivaţiei.”3
O teorie ştiinţifică este un model explicativ sau un sistem de modele
explicative pentru un fenomen real sau pentru o clasă de fenomene reale.
Subliniem că fenomenul studiat trebuie să fie real, trebuie să existe. De
exemplu, există fenomenul de transport prin membrana celulară şi există
diverse mecanisme explicative.
Deşi evoluţia speciilor nu a fost dovedită, evoluţioniştii au imaginat
mai multe mecanisme explicative. Este o eroare gravă să se construiască
modele explicative pentru un fenomen care nu există. Având în vedere acest
aspect, afirmăm că evoluţionismul nu este o teorie ştiinţifică.
Evoluţionismul este o concepţie filosofică bazată pe noţiuni lipsite de
sens şi pe raţionamente greşite.
3 N. C. Paulescu, Fiziologie Filosofică, vol. I, Fundaţia Regală pentru Literatură şi Artă,
1944.
6
NOŢIUNI EVOLUŢIONISTE LIPSITE DE SENS
Noţiunea de „dovadă experimentală a originii vieţii” este lipsită de
sens. Activitatea coordonată a unor cercetători (fiinţe raţionale) nu poate fi o
dovadă a apariţiei spontane a vieţii, prin fenomene întâmplătoare (fără
intervenţia unei fiinţe raţionale).
În evoluţionism, virusurile sunt denumite “forme de viaţă acelulare”,
pentru a se crea impresia că a avut loc o evoluţie de la forma acelulară la
forma celulară. Această denumire este greşită, deoarece virusurile nu au
metabolism propriu şi nu se autoreproduc, deci nu sunt forme de viaţă. Chiar
şi unii evoluţionişti recunosc faptul că „viaţa se manifestă numai în cadrul
organismelor cu structură celulară” 4, adică nu există viaţă în formă
acelulară.
Evoluţioniştii consideră că prima genă a apărut prin combinaţii
chimice întâmplătoare. Noţiunea de „primă genă” este lipsită de rigurozitate
ştiinţifică, din două motive. Primul motiv: nu este permisă folosirea noţiunii
de „primă genă” fără dovedirea clară a existenţei procesului evolutiv
abiogen de formare a genelor, susţinut de evoluţionişti. „Prima genă” ar fi
primul produs al acestui proces. Dacă procesul nu există, atunci nu există
nici acest prim produs. Al doilea motiv: Când spunem „genă”, spunem
implicit „informaţie”. Dar, în sistemul ateist-evoluţionist, această informaţie
nu are sens în absenţa unui receptor informaţional. Iar receptorul
informaţional nu exista în acel moment, deoarece nu exista gena pentru
sinteza lui (nu poate exista o genă înainte de prima genă).
Noţiunea de „dovadă experimentală a originii comune a două
proteine” este lipsită de sens. Eventuala origine comună a două proteine nu
poate fi dovedită experimental, pentru simplul motiv că experienţa se
realizează în prezent, în laborator, de către cercetători (fiinţe raţionale), iar
originea comună ar fi fost, după estimarea unor biologi evoluţionişti, în urmă
cu sute de milioane de ani, prin procese naturale, fără intervenţia unor fiinţe
raţionale. Activitatea coordonată a unor cercetători nu poate fi dovada
originii naturale a unei structuri.
4 Marin Andrei, Ion Popescu, Florica Mărăscu, Maria Şoigan, Biologie manual pentru
clasa IX, Ed. Didactică şi Pedagogică, 1996, p. 105.
7
ERORI DE LOGICĂ ÎN RAŢIONAMENTELE EVOLUŢIONISTE
Evoluţionismul se bazează pe următoarele erori de logică:
Confuzia între evoluţie şi selecţie. Evoluţioniştii folosesc dovezi ale
selecţiei naturale sau artificiale, încercând să demonstreze evoluţia speciilor.
Confuzia între evoluţie şi adaptare la mediu. Exemple de adaptare
sunt prezentate drept exemple de evoluţie.
Falsa implicaţie „asemănare morfologică implică descendenţă”. Asemănarea morfologică dintre două specii este luată drept dovadă a
legăturii filogenetice (se afirmă că o specie provine din alta sau că cele două
specii au un strămoş comun).
Falsa implicaţie „asemănare genetică implică descendenţă”. Asemănarea genetică dintre două specii este luată drept dovadă a legăturii
filogenetice.
Falsa implicaţie „asemănare biochimică implică descendenţă”. Asemănarea biochimică dintre două specii este luată drept dovadă a legăturii
filogenetice.
Falsa implicaţie „asemănare embrionară implică descendenţă”.
Asemănarea embrionară dintre două specii este luată drept dovadă a legăturii
filogenetice.
Falsa implicaţie „varietate implică evoluţie”. Marea varietate a
lumii vii este considerată o dovadă a evoluţiei.
Generalizarea nejustificată. Se folosesc noţiunile generale de
„floare” şi „frunză”, pentru a se evita demonstrarea transformării frunzei în
floare la fiecare specie de plantă cu flori.
Condiţii necesare luate drept condiţii suficiente. Se spune că viaţa a
apărut odată cu apariţia primelor gene. În realitate, genele sunt elemente
necesare, nu suficiente.
Afirmaţii contradictorii. Se afirmă că primele vietăţi au avut o
alcătuire simplă, acelulară. Iar apoi se spune că nu există viaţă decât în
formă celulară.
Argumentarea în cerc vicios. Pe baza ipotezei evoluţiei se trasează
un arbore filogenetic. Acest arbore este adus apoi ca dovadă a evoluţiei.
Ajungem astfel la concluzia profesorului Nicolae Paulescu:
„Generalizări nejustificate, raţionamente defectuoase – iată firul cu
care este cusută doctrina transformării speciilor.”5
5 N. C. Paulescu, Generaţia spontanee şi darwinismul în faţa metodei experimentale, în
Fiziologie filosofică, I, p. 189.
8
ASPECTE ALE EVOLUŢIONISMULUI
ÎN GIMNAZIU
CLASA A V-A.
BIOLOGIE VEGETALĂ
Capitolul 6 al manualului [19] este intitulat „Evoluţia plantelor”. Se
afirmă că „plantele şi animalele care au trăit în trecutul îndepărtat pot fi
cunoscute, deoarece in scoarţa Pământului se păstrează rămăşiţe ale
vieţuitoarelor dispărute. Acestea se numesc fosile.”([19], p. 161) Dar
dispariţia unor vieţuitoare nu dovedeşte transformarea evolutivă a lor. Există
şi astăzi aşa-zise „fosile vii”. Mult timp s-a crezut că ele au dispărut,
transformându-se în alte specii. Recent s-au descoperit în viaţă exemplare
din speciile presupuse dispărute. Trăiesc astăzi alge care aparţin unor tipuri
străvechi; în forma lor nu se constată schimbări importante. Există în viaţă o
specie de ferigă „primitivă” cu frunze mici şi puţine. S-au păstrat şi cycadee
- un fel de ferigi despre care unii biologi cred că au apărut în urmă cu 140 de
milioane de ani. Se credea că „strămoşul” arborelui mamut a dispărut de 20
de milioane de ani. Dar iată că, în 1962, un student chinez, T. Wang, l-a
descoperit vieţuind în pădurile din China Centrală. Mai trăieşte astăzi o
specie de conifere „primitive”, despre care unii oameni de ştiinţă
evoluţionişti spun că se menţine de 250 de milioane de ani. În ţara noastră
mai găsim dreţe, specie despre care se spune că există de 200 000 de ani.
Menţionăm că toate aceste datări aparţin evoluţioniştilor. Şi dintre animale
există multe „fosile vii”. Ele nu au evoluat.
În continuare se afirmă că „oamenii pot determina vârsta fosilelor”
([19], p. 161), dar procedeele de datare folosite nu sunt riguroase ([15]). În
plus, dacă am găsit o fosilă şi am determinat vechimea ei, specia poate fi
mult mai veche (alte exemplare nefiind păstrate sau nefiind găsite). Specia
poate fi şi mult mai nouă, din cauza erorilor de datare.
Manualul prezintă apoi „principalele etape ale evoluţiei plantelor”
([19], p. 163). Elevii pot vedea aici un „arbore genealogic”. La rădăcina
arborelui s-au desenat vieţuitoarele simple, apoi din ce în ce mai complexe.
În acest fel se formează impresia că vietăţile simple s-au transformat în
vietăţi complexe. În realitate, evoluţia nu s-a observat. „Arborele
genealogic” este un simplu desen din imaginaţia unor oameni. Nu este o
9
dovadă a evoluţiei. Fiecare botanist are o părere proprie. Chiar şi autorii
manualului recunosc că „algele roşii au o poziţie incertă, părerile
botaniştilor fiind diferite”.([19], p. 164)
La sfârşitul lecţiei găsim scris: „Reţineţi! Evoluţia plantelor s-a
realizat pornind de la plante din mediul acvatic la plante de uscat, de la
plante unicelulare la plante pluricelulare, de la plante inferioare la plante
superioare.”([19], p. 164). Aceasta este doar în imaginaţia unor biologi atei.
În realitate, evoluţia nu s-a observat. Pentru că nu au credinţă în Dumnezeu,
aceşti oameni încearcă să explice existenţa actuală a plantelor prin
transformarea unora în altele, dar nu arată cum s-ar fi obţinut această
“transformare”, nici nu explică apariţia primelor plante.
Plantele „sunt sursa principală de oxigen necesar respiraţiei noastre.
Tot ele reprezintă sursa inepuizabilă de hrană pentru om şi animalele pe
care acesta le creşte” ([19], p. 166). Unele rădăcini depozitează substanţe
hrănitoare. De exemplu, rădăcinile îngroşate de morcov ([19], p.32)…
Pentru conţinutul lor bogat în vitamine şi substanţe hrănitoare, multe fructe
sunt nelipsite din alimentaţia omului ([19], p. 62)… De la multe plante cu
flori (salcâm, tei, floarea soarelui, etc.), datorită albinelor, oamenii obţin
mierea ([19], p. 169)… Cele mai întrebuinţate plante medicinale sunt:
muşeţelul, teiul, izma, măceşul, pătlagina, socul ([19], p. 171)… Plantele
ornamentale înfrumuseţează parcurile, grădinile, balcoanele şi ferestrele
locuinţelor noastre ([19], p. 174). Toate aceste plante au fost create pentru
folosul omului. Iar alte plante au fost create pentru hrana animalelor. Simpla
întâmplare nu poate explica proprietăţile hrănitoare, vindecătoare şi
ornamentale ale acestor plante.
CLASA A VI-A.
BIOLOGIE ANIMALĂ
În manualul [18] se afirmă că: „prin caracterele de asemănare a
maimuţelor cu omul, s-a tras concluzia că maimuţele şi omul au avut un
strămoş comun” (p.126). Dar asemănarea nu implică existenţa unui strămoş
comun. Dacă două tablouri ale unui pictor sunt asemănătoare, nu vom spune
că au un strămoş comun. Există animale care se aseamănă cu frunzele, dar
nu vom spune că animalele şi frunzele au avut un strămoş comun. Un astfel
de animal - fillium - este prezentat în manual la pag. 147. Alte animale de
acest fel vor fi studiate în clasa a XII-a. Se mai afirmă că „maimuţele au un
10
comportament comparabil cu al omului” ([18], p. 160). Dar ceea ce
deosebeşte foarte mult pe om de maimuţe este viaţa duhovnicească.
Maimuţele nu se roagă lui Dumnezeu, nu ţin post, nu pictează icoane.
„Evoluţia animalelor” este titlul capitolului 4. Aici se afirmă că
„modificările condiţiilor de mediu de pe Pământ au dus la apariţia vieţii şi
apoi la evoluţia ei” ([18], p. 164).
Cum poate să apară viaţa prin modificările condiţiilor de mediu? Oare
simpla încălzire a aerului poate face să apară vietăţi într-un loc unde nu
existau? Când punem apa la fiert încep să apară vietăţi în ea? Nicidecum.
Este adevărat că încălzirea aerului este urmată de ieşirea animalelor din
vizuina lor. Dar aceste animale existau acolo şi mai înainte. Nu s-au format
prin încălzirea aerului. Cu ajutorul microscopului vedem în apă felurite
vieţuitoare (euglena verde, amiba, parameciul - care au fost studiate la lecţia
despre nevertebratele unicelulare, p. 32-34). Ele se înmulţesc mai repede
când apa este caldă. Dar existau acolo şi mai înainte. Nu au fost produse de
încălzirea apei. Modificările condiţiilor de mediu nu pot explica apariţia
vieţii.
La pagina 165 găsim un „arbore genealogic” al animalelor
nevertebrate, iar la pagina 168, un „arbore genealogic” al vertebratelor. Dar
acestea sunt simple desene provenite din imaginaţia unor biologi. Nu sunt
dovezi ale evoluţiei. Unii biologi, necunoscând sau neacceptând faptul că
Dumnezeu a creat animalele, şi-au imaginat că ele s-au transformat unele în
altele.
Se afirmă că „Cele mai simple vertebrate care au trăit în trecutul cel
mai îndepărtat au fost peştii”([18], p. 166). Dar peştii trăiesc şi astăzi. Ei nu
s-au transformat în broaşte, cum ar vrea să ne convingă autorii manualului.
Se afirmă că „peştii primitivi au fost nevoiţi să rămână pe uscat mai mult
timp. Cu înotătoarele, care erau mai dezvoltate, s-au putut târî pe fundul
apelor şi au putut respira oxigen atmosferic. Astfel au apărut primii
amfibieni (tetrapode)” ([18], p. 166). Dar ştim ce se întâmplă cu peştii care
rămân pe uscat mai mult timp. Nici unul din ei nu s-a transformat în broască!
Înotătoarele nu pot folosi la mers, iar aer nu pot respira deoarece peştii nu au
plămâni.
Se mai afirmă că „mormolocii de broască demonstrează originea
amfibienilor în peşti” ([18], p. 166). Este adevărat că „mormolocii au corpul
lung, fără picioare şi o coadă lungă” .([18], p. 83) şi au branhii. Dar aceasta
este ceva normal, deoarece pentru mormoloci s-a rânduit mediul acvatic.
11
Fiecare vietate a fost dotată de Creator cu tot ce este necesar pentru a trăi
într-un anumit mediu. Să ne aducem aminte că „broaş tele se înmulţesc prin
ouă care sunt depuse de femele în apă” ([18], p. 83). Mormolocii care ies
din ouă au tot ce trebuie ca să poată trăi în apă. Dar, după o săptămână,
branhiile
externe dispar şi „apar branhiile interne. Apoi acestea dispar şi se formează
plămânii. Apar membrele posterioare, apoi cele anterioare, dispare coada,
iar mormolocul devine adult” ([18], p. 83). La om, nou-născutul nu are nici
solzi de peşte, nici piele de broască, nici coadă de şopârlă, nici aripi de găină
şi nici picioare de porc. El arată ca un om, nu ca un animal. Subliniem faptul
că, din primul stadiu, celula-ou umană rezultată în urma fecundaţiei, are
structura genetică specifică omului, aşa cum arată studiile de genetică
moleculară.
CLASA A VIII-A. BIOLOGIE.
GENETICĂ, ECOLOGIE,
EVOLUŢIONISM
Capitolul 4 al manualului [22] prezintă „Noţiuni generale despre
evoluţionism. Unitatea lumii vii. Materia vie este unitară prin structura sa
moleculară şi celulară.”
În compoziţia chimică a materiei vii intră şase elemente chimice
fundamentale: C, H, O, N, S, P; alte elemente chimice sunt în proporţie mai
redusă. Prin combinarea acestora rezultă substanţe chimice anorganice şi
organice. ([22], p. 153) Unitatea lumii vii nu dovedeşte evoluţia. Faptul că
trupurile făpturilor vii conţin aceleaşi elemente chimice nu arată că s-au
transformat unele în altele. Dacă un pictor realizează două tablouri pe acelaşi
suport şi cu aceleaşi vopsele nu vom spune că tablourile provin unul din
altul, prin transformare. Unitatea materială (chimică) a trupurilor făpturilor
vii se explică prin faptul că au fost create din aceeaşi materie, de către
acelaşi Creator.
„Toate vieţuitoarele au corpul alcătuit din celule. Procesele
fiziologice care asigură existenţa plantelor, animalelor şi omului sunt
aceleaşi: hrănirea, respiraţia, sensibilitatea, mişcarea, reproducerea, etc.”
([22], p. 153) Se constată un plan unitar în alcătuirea şi funcţionarea
vieţuitoarelor. Este normal să gândim că acest plan a fost realizat de un
Proiectant. Cum ar putea să existe un plan fără proiectant? În manual este
12
scris că „prin combinarea elementelor chimice rezultă substanţe anorganice
şi organice”[22], p. 153). Subliniem două aspecte importante:
a) Substanţele organice nu au viaţă. Exemple de substanţe organice:
proteinele, grăsimile, glucidele (zaharurile). Ele intră în componenţa
făpturilor vii alături de substanţele anorganice (apa, sărurile minerale), dar
nu au viaţă. O făptură vie nu este o simplă grămadă de substanţe. Există ceva
care o ţine în viaţă şi o face să crească.
b) În făpturile vii, substanţele organice nu sunt obţinute din
întâmplare. Să ne aducem aminte de primele lecţii de genetică. În nucleul
celulei se află ADN-ul care păstrează ca într-o „bancă de date” Informaţia
necesară construirii proteinelor. ARN-ul face o copie după ADN pentru ca
informaţia să nu se piardă. „Originalul” rămâne în nucleu. ARN-ul
transportă apoi informaţia la ribozomi - constructorii de proteine. Folosind
informaţia primită, ribozomii leagă aminoacizii unii de alţii şi construiesc
proteine. Vedem că nimic nu se face la întâmplare. Informaţia din ADN este
foarte precisă şi fiecare componentă celulară respectă un program de
activitate. Aşa cum orice carte are un autor, trebuie să existe un Creator care
să fi pus informaţia în ADN. Cu litere scoase la întâmplare dintr-o cutie, nu
se poate scrie o carte cu înţeles.
„Diversitatea lumii vii. Deşi lumea vie este unitară, ea se
caracterizează printr-o mare diversitate.” ([22], p 153) Dumnezeu a creat
plante alimentare şi medicinale, plante aromate şi ornamentale spre folosul
oamenilor. Sfântul Ioan Gură de Aur ne învaţă că „nimic nu s-a făcut în
zadar, nimic nu s-a făcut fără rost. După cum copacii nu sunt toţi roditori,
ci mulţi sunt neroditori şi cu toate acestea…ne sunt de o minunată trebuinţă,
fie că ne slujesc la odihna noastră, fie la facerea caselor, fie că facem din ei
multe alte lucruri pentru înlesnirea noastră. După cum cu copacii, tot aşa şi
cu animalele: unele sunt bune de mâncare, altele ne slujesc…Doctorii
folosesc multe fiare şi târâtoare pentru facerea de doctorii care pot
contribui la sănătatea trupurilor noastre”6 . „Căci Dumnezeu, cunoscând pe
toate înainte de facerea lor, a ştiut că omul, prin voia sa liberă, are să calce
porunca şi are să fie supus stricăciunii; pentru acest motiv a creat toate spre
trebuinţa lor potrivită”, după cum ne învaţă Sfântul Ioan Damaschin. 7
În manual se afirmă că „mecanismele genetice şi adaptarea
vieţuitoarelor la diferite condiţii de mediu creează această mare
6 Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Facere, I, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1987, p. 94.
7 Sfântul Ioan Damaschin, Dogmatica, Ed. Scripta, Bucureşti, 1993, p. 66.
13
diversitate”. ([22], p. 154) Dar adaptarea nu înseamnă evoluţie. Până în
prezent nu s-a observat transformarea naturală a unei specii într-o specie cu
calităţi mai înalte sau cu organe noi, performante. Nu se cunoaşte nici un
exemplu concret de evoluţie. Biologia ateistă nu poate explica transformarea
unui animal fără ochi într-un animal cu ochi. Diversitatea se explică cel mai
bine prin existenţa şi lucrarea Creatorului. Marea diversitate a tablourilor
unui pictor nu arată că s-ar transforma un tablou în altul. Pictorul este liber
să aleagă numărul şi compoziţia tablourilor sale. În manual se încearcă
explicarea diversităţii prin „adaptarea la diferite condiţii de mediu”. ([22],
p. 154) Dar chiar şi autorii manualului recunosc faptul că „diversitatea
există şi în cadrul aceluiaşi mediu de viaţă, în care trăiesc numeroase specii
(de exemplu într-un lac, într-o mare etc.)”. ([22], p. 154)
În manual mai găsim scris că “mult timp oamenii au crezut că
speciile de plante şi animale sunt stabile, adică au rămas neschimbate din
momentul apariţiei lor”. ([22], p. 156) Dar stabilitatea nu înseamnă lipsa
schimbării. Au loc mici modificări de adaptare la mediu, dar nu se trece de
la o specie la alta (mai complexă).
Se mai afirmă că „descoperirea fosilelor unor vieţuitoare constituie
argumente în favoarea acceptării ideii de evoluţie”. ([22], p. 156) Dar
dispariţia unor specii nu arată ca ele s-au transformat. Există şi astăzi specii
de plante şi de animale pe cale de dispariţie. Nu spunem că sunt „pe cale de
transformare”, ci „pe cale de dispariţie”. Mai mult, faptul că există „fosile
vii” nemodificate, din timpuri vechi, este mai curând un argument împotriva
ideii de evoluţie, decât în favoarea ei. La pagina 162 sunt date două exemple
de „fosile vii”: hatteria şi latimeria. Ele nu au evoluat. În loc să explice
apariţia speciilor, evoluţionismul se ocupă de dispariţia lor.
Manualul prezintă aşa-zise „dovezi directe” în sprijinul ideii de
evoluţie. „Dovezile directe au avut la bază observaţiile omului din practica
lui de cultivator şi crescător de vite”. ([22], p. 159) Dar aceste rezultate au
fost obţinute de cercetători sau de oameni preocupaţi de această problemă; în
orice caz au intervenit fiinţe raţionale. Activitatea conştientă a oamenilor nu
poate fi o dovadă a transformării naturale a speciilor. „Dovezile indirecte
sunt oferite de cercetările din domeniile geneticii, citologiei, anatomiei,
embriologiei, biogeografiei şi paleontologiei”. ([22], p. 159) În realitate,
aceste dovezi nu există. Iată de ce. Se afirmă că „efectul mutaţiilor este în
cea mai mare parte dăunător” ([22], p. 16), deci nu conduce la evoluţie.
Dacă descendenţa speciilor implică asemănarea organelor, asemănarea nu
14
implică descendenţa. Atunci când un pictor realizează două tablouri
asemănătoare, nu spunem că tablourile s-au transformat unul în altul. Din
paleontologie constatăm existenţa şi dispariţia unor specii. Evoluţionismul
nu explică însă apariţia speciilor. În plus, „fosilele vii” sunt exemple de
vietăţi care au rămas nemodificate. Ele nu au evoluat. Fosilele din paleozoic
sunt complexe şi diverse. Trilobiţii aveau ochi compuşi, deci ochii nu au
apărut târziu prin „evoluţie”.
„Primele stadii de dezvoltare a embrionului mamiferelor, precum şi a
celui uman, se aseamănă cu cele de la peşti, amfibieni, reptile şi păsări”
([22], p. 165), dar această asemănare, superficială este normală. Înainte de
formarea picioarelor, embrionul uman se aseamănă, tocmai prin lipsa
picioarelor, cu embrionul de peşte. După formarea picioarelor această
asemănare dispare. La om, nou născutul nu are nici solzi de peşte, nici piele
de broască, nici coadă de şopârlă, nici aripi de găină, şi nici picioare de porc.
El arată ca un om, nu ca un animal. În plus celula-ou umană, rezultată în
urma fecundaţiei, are structura genetică specifică omului.
Sunt prezente în manual şi aşa-zisele „dovezi ale evoluţiei
vieţuitoarelor din biogeografie”. ([22], p. 165) Biogeografia studiază
răspândirea plantelor şi a animalelor pe suprafaţa Pământului. Absenţa unor
specii din unele continente nu este o dovadă a evoluţiei. Fiecare continent a
fost rânduit pentru anumite vieţuitoare. Explicaţia nu necesită ipoteza
evoluţiei. În manual se afirmă că „specia devine din ce în ce mai adaptată la
condiţiile de mediu şi astfel ea se transformă treptat, adică evoluează.”
([22], p. 169) Aici se confundă adaptarea la mediu (care există) cu
„evoluţia” care nu s-a observat până în prezent. Confuzia se observă uşor
din exemplul prezentat în manual „unele căprioare au blana mai deasă
decât altele. Dacă întâmplător survin la rând câteva ierni aspre, multe
dintre căprioarele cu blană rară dispar. Cele care supravieţuiesc constituie
populaţii mult mai rezistente la ger.” ([22], p. 169) Dar cele care
supravieţuiesc sunt tot căprioare. Nu a apărut o nouă specie, deci nu a avut
loc evoluţia. Selecţia artificială (prezentată în pagina 169) nu este o dovadă a
transformării naturale a speciilor, deoarece s-a realizat prin intervenţia
omului.
În paginile 171-173 este prezentată pe scurt concepţia ateistă despre
originea şi evoluţia omului. După enumerarea unor asemănări între om şi
maimuţele „antropoide” (lipsa părului de pe faţă, de pe palme şi talpă,
asemănări fiziologice, etc.), autorii recunosc faptul că „prin alte trăsături
15
(poziţia verticală a corpului, mersul biped, neopozabilitatea degetului mare
la membrele inferioare, dezvoltarea impresionantă a encefalului, apariţia
limbajului articulat etc.) omul se deosebeşte foarte mult de aceste maimuţe”.
([22], p. 171) Între asemănările fiziologice autorii manualului menţionează şi
„paraziţii asemănători”. Aceasta nu este o asemănare importantă. Faptul că
unii paraziţi pot intra atât în trupul omului, cât şi în trupul maimuţei, nu arată
că maimuţa s-ar fi transformat în om. Există într-adevăr şi asemănări
fiziologice. De exemplu o digestie asemănătoare, pentru ca şi oamenii şi
maimuţele să se poată hrăni cu proteine, grăsimi şi zaharuri din regnul
vegetal; o respiraţie asemănătoare, pentru a folosi oxigenul din aer.
Creatorul a înzestrat organismele cu tot ce este necesar pentru viaţa într-un
anumit mediu şi a folosit structuri asemănătoare cu funcţii asemănătoare.
Ceea ce deosebeşte foarte mult pe om de animale este viaţa
duhovnicească. Maimuţele nu se roagă lui Dumnezeu cu priveghere de toată
noaptea, nu ţin post, nu pictează icoane, nu sfinţesc apa şi nu au sfinte
moaşte. Acei oameni care se îndepărtează de viaţa duhovnicească, ajung să
aibă un comportament asemănător maimuţelor. „Omul în cinste fiind nu a
priceput; alăturatu- s-a dobitoacelor celor fără de minte şi s-a asemănat
lor.” (Psalm 48, 21) „Omul care a fost cinstit cu raţiune, vrea să spună
profetul, şi învrednicit cu atâta înţelepciune, a ajuns asemenea animalelor
necuvântătoare, ba poate şi mai rău. Acelea, pentru că sunt lipsite de
judecată, nici nu sunt osândite; pe când omul, cinstit cu raţiune, care s-a
coborât la lipsa de raţiune a acelora va fi, pe bună dreptate, pedepsit mult,
pentru că s-a arătat nerecunoscător faţă de atâta binefacere.” 8
ASPECTE ALE EVOLUŢIONISMULUI
ÎN LICEU
CLASA A IX-A.
BIOLOGIE VEGETALĂ
În biologia ateistă se consideră că: “materia vie este rezultatul
evoluţiei, în anumite condiţii, a materiei lipsite de viaţă.” ([17], p. 3).
Aceasta nu este o concluzie ştiinţifică, ci o simplă ipoteză, deoarece nu a fost
dovedită. Observăm şi faptul că “evoluţia” nu a fost definită. Manualul nu
prezintă o definiţie a “evoluţiei”. În clasa a VIII-a, elevilor li s-a spus că:
8 Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Facere, I, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1987, p. 95.
16
studii amănunţite, comparative privind structura şi funcţiile vieţuitoarelor
au condus la ideea de evoluţie.” ([22], p. 156). Este vorba de “evoluţia
vieţuitoarelor”, nu de “evoluţia materiei lipsite de viaţă”. Această ultimă
noţiune nu s-a definit. Ateii s-au străduit să explice “evoluţia” vieţuitoarelor
prin mutaţii genetice şi adaptare la mediu în lupta pentru existenţă. Dar
materia nevie nu are evoluţie genetică (în sens biologic) şi nu luptă pentru
existenţă.
În acest manual este prezentată ipoteza biochimistului sovietic A. I.
Oparin. Această ipoteză, emisă în anul 1922, afirmă că viaţa a apărut pe
planeta noastră în mediul acvatic, din materie nevie, pe calea aşa numitei
“evoluţii chimice”, care ar consta din transformarea substanţelor anorganice
în compuşi organici ([17], [34]). Prezentarea din manual referitoare la
condiţiile fizico-chimice “de acum câteva miliarde de ani”, lasă impresia de
mare siguranţă. Se vorbeşte de o temperatură de 100º C şi de acumularea de
dioxid de carbon (CO2), metan (CH4), hidrogen sulfurat (H2S) ([17], p. 3).
Elevii cred că se află în faţa unui adevăr dovedit. Această impresie falsă este
favorizată de faptul că manualul prezintă o singură ipoteză ateistă. În
realitate există o mare dezordine în sistemul ştiinţific ateist. Teoriile ateiste
se contrazic reciproc. Unii biologi atei consideră că viaţa a apărut spontan în
mediul acvatic, la temperaturi mari. S-au propus diverse temperaturi: 100º,
120º, 150º, 200º C ([15], [17], [34]). Alţi biologi atei consideră că nu în
mediu lichid, ci pe substrat solid ar fi apărut viaţa; şi nu la temperaturi mari,
ci la temperaturi mici, sub 25º C ([15], [34]). Manualul prezintă numai
vechea ipoteză conform căreia atmosfera primitivă ar fi fost compusă în
principal din metan (CH4) şi amoniac (NH3). Cercetările recente nu mai
susţin această ipoteză. “Oamenii de ştiinţă trebuie să reconsidere unele
dintre presupunerile lor. Chimiştilor le-a plăcut vechea atmosferă
reducătoare, deoarece era favorabilă pentru experimenţele evoluţioniste.”
([42], p.72) Unii cercetători consideră că atmosfera primitivă conţinea destul
de mult oxigen. Cercetările efectuate de NASA arată că: “efectele Soarelui
asupra apei Pământului pot constitui principala noastră sursă de oxigen şi
nu fotosinteza, aşa cum se crede în general”. ([15]) În trecut, biologii atei
afirmau că oxigenul a apărut târziu după apariţia plantelor capabile de
fotosinteză. Ei aveau nevoie de această ipoteză, deoarece oxigenul ar fi făcut
imposibilă trecerea de la neviu la viu. Studii recente au arătat că, în prezenţa
oxigenului, substanţele organice s-ar fi descompus destul de repede ([42],
p.7). De aceea biologii atei au eliminat oxigenul în experienţele lor de
laborator. Cercetătorii Shklovski şi Sagan au arătat că “de îndată ce
condiţiile de laborator devin oxidante, sinteza organică este practic
întreruptă.” ([42], p.73).
17
Oxigenul în stare normală este stabil, deci puţin reactiv, dar prin
activare formează structuri puternic reactive: oxigen singlet, anion
superoxid, radical hidroxil şi apă oxigenată. Toate formele reactive ale
oxigenului reprezintă un pericol potenţial pentru integritatea celulară, fiind
citotoxice. Celula este expusă continuu la acţiunea citotoxică a radicalilor
liberi formaţi în decursul respiraţiei oxidative. ([28], p.17) Creatorul a
înzestrat celulele cu mecanisme biochimice speciale de protecţie. Principiul
general de protecţie a celulei constă în a transforma radicalii toxici în oxigen
molecular sau în apă. Pentru aceasta, celula este dotată cu enzime speciale
organizate într-o schemă cibernetică eficientă. De exemplu, enzima SOD
(superoxiddismutaza) realizează transformarea superoxidului în apă
oxigenată, iar catalaza transformă apa oxigenată în apă şi oxigen (compuşi
netoxici). Acesta este un singur exemplu. Realitatea este mult mai complexă.
Mecanismele cu care sunt înzestrate celulele depăşesc imaginaţia. “Nici o
maşină cibernetică, oricât de perfecţionată, nu reuşeşte o performanţă atât
de completă şi rapidă”. ([28], p. 33) Fără aceste mecanisme de protecţie,
celulele nu ar putea supravieţui. Eventualele “celule primitive”, lipsite de
aceste mecanisme complexe, ar fi fost repede distruse. Biologii atei şi-au
concentrat atenţia doar spre formarea substanţelor organice din cele
anorganice; au pierdut din vedere procesul de distrugere a substanţelor
organice. Procesele de diluare din “oceanul primitiv” au redus foarte mult
concentraţiile precursorilor chimici esenţiali, deci au micşorat probabilitatea
sintezei unor compuşi organici complecşi ca cei existenţi în celule. Unii
constituenţi au fost distruşi prin fotodisociere de către radiaţia ultravioletă
([15]). Compuşii organici din atmosferă se pot transforma în radicali liberi în
urma reacţiei cu oxidanţii din aer (oxigen, ozon), în prezenţa radiaţiilor
ultraviolete ([28], p. 211). Iar aceşti radicali liberi au acţiune toxică asupra
celulelor.
Este prezentat aparatul lui Miller prin care s-au obţinut câteva
substanţe organice din substanţe anorganice, în absenţa oxigenului.
Manualul prezintă acest rezultat drept “dovada experimentală” în sprijinul
ipotezei lui Oparin. Dar în aparatul lui Miller nu s-au obţinut vietăţi, ci doar
substanţe organice (zaharuri, aminoacizi, alcooli). Elevii studiază chimia
organică abia în clasa a X-a; în clasa a IX-a nu au o înţelegere clară a
noţiunii de “substanţă organică”. Ei au impresia că substanţele organice
reprezintă “materie vie”. Trebuie să spunem elevilor că substanţele organice
şi cele anorganice sunt doar componente ale făpturilor vii. Ele nu au viaţă. În
aparatul lui Miller nu s-a obţinut viaţă.
18
În manual mai găsim scris că “substanţele organice din apele
oceanului primitiv au suferit un proces de polimerizare, în urma căruia au
rezultat substanţe organice complexe, care s-au asociat între ele şi au dat
naştere la formaţiuni numite coacervate. În cazul unui pH ridicat al
mediului, în jurul coacervatelor s-a putut diferenţia o membrană proteică
asemănătoare cu membrana celulară plasmatică." ([17], p. 4). Aici este o
eroare gravă, deoarece membrana celulară nu este de natură proteică, ci
lipidică. În plus, membrana celulară este dotată cu structuri speciale (canale
ionice, transportori de aminoacizi, pompe de ioni) care au o activitate
reglabilă şi care funcţionează coordonat ([15], [38]). Membrana
coacervatelor este foarte simplă, iar membrana celulelor vii este foarte
complexă şi îndeplineşte funcţii speciale.
Manualul prezintă în continuare “creşterea coacervatelor”, dar
aceasta este doar o creştere fizică prin simplă absorbţie; nu este un fenomen
biologic. Despre coacervate se mai spune că: “înglobau substanţe din
exterior şi, astfel, se măreau, creşteau până la anumite dimensiuni, după
care se fragmentau în coacervate mai mici.” ([17], p. 4). Dar această simplă
fragmentare (rupere), nu este o diviziune celulară. Elevii vor studia
diviziunea celulară mai târziu, abia în paginile 16-23. Deocamdată, la prima
lecţie, ei nu pot compara cele două procese pentru a constata deosebirile.
Din această cauză, elevii acceptă ideea greşită că fragmentarea coacervatelor
ar fi un fel de diviziune celulară. Ei sunt influenţaţi şi de concepţiile ateiste
din clasele precedente, precum şi de emisiunile de biologie evoluţionistă de
la televizor. Li se spune că: “viaţa este o etapă calitativ superioară în
evoluţia formelor de mişcare a materiei.” ([17], p. 4). Dar simpla mişcare a
materiei nu înseamnă viaţă. Electronii se mişcă în jurul nucleului, dar atomul
nu are viaţă. Substanţele difuzează (trec) printr-o membrană, dar acesta nu e
un sistem viu. Ateii nu pot explica deosebirile esenţiale între neviu şi viu. Ei
nu pot defini “evoluţia formelor de mişcare a materiei”; de asemenea nu
precizează în ce constă această evoluţie şi la ce nivel de organizare ar apărea
viaţa din materie nevie. Academicianul Eugen Macovschi a arătat că
biostructura este proprie numai celulelor vii. Substanţele organice integrate
în biostructură au o altă comportare (faţă de substanţele organice din
laborator, din exteriorul făpturilor vii). Când celula moare, biostructura se
transformă în materie obişnuită, nevie ([15], [17]). Mai mult, viaţa este
caracterizată de prezenţa unei matrici energo-informaţionale; această
structură nesubstanţială a fost pusă în evidenţă prin aparate speciale (prin
electronografie şi efect Kirlian). Obiectele nevii nu au o matrice energo-
informaţională. Ateii nu pot explica originea informaţiei structurale care dă
forma acestei matrice ([15]). Învăţătura Bisericii Ortodoxe aduce lumină şi
19
în această problemă: "Şi ceea ce semeni nu este trupul ce va să fie, ci
grăuntele gol, poate de grâu, sau altceva din celelalte; Iar Dumnezeu îi dă
un trup, precum a voit, şi fiecărei seminţe un trup al său. Nu toate trupurile
sunt acelaşi trup, ci unul este trupul oamenilor şi altul este trupul
dobitoacelor şi altul este trupul păsărilor şi altul este trupul peştilor." (I
Corinteni 15, 37-39). Creatorul este izvorul informaţiei structurale. Dacă un
inginer proiectează un aparat, informaţia referitoare la alcătuirea şi
funcţionarea aparatului se află în mintea inginerului. Informaţia referitoare la
formarea unei făpturi vii este dată de Dumnezeu şi este conţinută în suflet.
"Sufletul se serveşte de un corp organic şi îi dă acestuia puterea de viaţă, de
creştere, de simţire şi de naştere." 9
Savanţii care au studiat cu seriozitate făpturile vii au ajuns la
concluzia existenţei sufletului. Iată, de exemplu, ce scria profesorul
universitar Nicolae Paulescu, descoperitorul insulinei: "Viaţa este efectul a
două cauze imateriale: una, cauza secundară sau suflet - unică pentru
fiecare fiinţă vieţuitoare; alta, cauza primară, sau Dumnezeu - unică pentru
totalitatea fiinţelor vieţuitoare." 10
În manual, în cadrul primei lecţii, mai este scris: “Din primele forme
de materie vie, care au avut o alcătuire simplă, acelulară, s-a ajuns la
structura celulară actuală.” ([17], p. 4) Nu se arată cum s-ar fi trecut de la
structura acelulară la structura celulară actuală. În plus, manualul mai
conţine o contradicţie: la pagina 4 este scris că primele forme de materie vie
“au avut o alcătuire simplă, acelulară”, iar la pagina 105 găsim scris că
“viaţa se manifestă numai în cadrul organismelor cu structură celulară”,
adică nu există viaţă în structură acelulară. Elevii nu sesizează contradicţia
deoarece la prima lecţie nu citesc pagina 105. Dacă cele două afirmaţii s-ar
face în aceeaşi lecţie, contradicţia ar fi evidentă.
Pentru a consolida impresia falsă că ar exista dovezi experimentale
ale originii vieţii, autorii manualului pun întrebarea: “Care sunt dovezile
experimentale ale originii vieţii?” ([17], p. 6, întrebarea 4). Întrebarea este
pusă ca şi cum ar exista dovezi experimentale ale originii vieţii. Mai mult,
există aici o eroare de logică: o eventuală “dovadă experimentală” ar
aparţine prezentului, nu trecutului geologic al Pământului, şi ar fi rodul
activităţii unor savanţi, nicidecum o apariţie spontană. ([15]). De aceea,
noţiunea de “dovadă experimentală a originii vieţii” nu are sens.
9 Sfântul Ioan Damaschin, Dogmatica, Ed. Scripta, Bucureşti, 1993.
10 N. C. Paulescu, Generaţia spontanee şi darwinismul în faţa metodei experimentale, în
Fiziologie filosofică, I, p. 134.
20
Manualul conţine multe afirmaţii fără justificare. De exemplu, găsim
scris că “apariţia florii a însemnat un progres deosebit în evoluţia
plantelor”. ([17], p. 80). În primul rând, “evoluţia” nu a fost dovedită
ştiinţific. În al doilea rând, constatăm că există plante fără flori şi plante cu
flori, dar de aici nu rezultă că plantele cu flori ar fi provenit din cele fără
flori. Floarea nu este o simplă îngrămădire de petale. Ea conţine antere cu
polen şi o structură în care se va dezvolta embrionul. Aceste elemente
îndeplinesc un rol precis: polenizarea. În urma procesului de polenizare,
granula de polen germinează şi formează tubul polinic în care pătrund doi
gameţi; din unul se va dezvolta embrionul, iar din celălalt un ţesut nutritiv
pentru hrănirea embrionului. Fiecare element are un rol bine precizat în
cadrul întregului. Formarea florii, polenizarea şi transformarea florii în fruct
se desfăşoară după o schemă precisă. Simpla întâmplare nu poate explica
această complexitate structurală şi eficienţă funcţională.
Manualul nu dă o definiţie precisă a speciei. De aceea, elevii acceptă
ideea greşită a “evoluţiei” (transformarea unei specii în altă specie). La
pagina 104 găsim scris că “specia este taxonul de bază cu care se lucrează
în clasificarea plantelor. În natură, specia este răspândită sub formă de
indivizi”. ([17]) Abia în clasa a XII-a, elevii află că “specia este o
comunitate de populaţii care se pot încrucişa între ele şi care sunt izolate
reproductiv de alte comunităţi similare. Indivizii aparţinând unor specii
diferite nu se pot încrucişa sexuat, sau, dacă se încrucişează, hibrizii sunt
sterili.” ([21], p.4) Această izolare reproductivă este un argument
împotriva ideii de evoluţie (de transformare a speciilor). Chiar dacă se
obţin hibrizi, aceştia sunt sterili, deci nu pot avea urmaşi, iar “noua specie”
nu mai poate continua.
Multe specii considerate „primitive” se întâlnesc şi astăzi.
Procariotele sunt organisme unicelulare lipsite de nucleu tipic. Astfel de
organisme sunt bacteriile şi algele albastre-verzi. ([17], p. 107-109) Ca
fosile, algele albastre-verzi sunt semnalate în Precambrian ([17], p. 109).
Totuşi, ele sunt şi astăzi foarte răspândite în natură ([17], p. 108). Chiar şi
autorii manualului recunosc faptul că „ele sunt considerate ca un grup de
evoluţie închis deoarece din ele nu s-au diferenţiat în decursul timpului alte
organisme.” ([17], p. 109) Deci nu au evoluat. Întâlnim astăzi şi alte plante
considerate „primitive”: flagelate, alge verzi, alge brune, alge roşii, ciuperci
inferioare. ([17], p. 118-119) Deşi manualul nu menţionează, există multe
“fosile-vii”, adică specii considerate primitive (care ar fi dispărut prin
transformare în alte specii, după ipoteza evoluţionistă), dar care trăiesc şi
astăzi. Alga colonială Botryococcus brauni, din paleozoicul inferior, trăieşte
21
şi în zilele noastre, fără ca în morfologia ei să se constate schimbări
importante. ([35], p. 92) Psilotum este o ferigă „primitivă”, cu tulpină verde
cilindrică, cu frunze mici şi puţine. Ea trăieşte şi astăzi, deşi face parte din
ordinul Psilotalelor, foarte apropiat cu cel al Psilofitalelor, care au dispărut
de aproximativ 150 de milioane de ani, după estimarea unor evoluţionişti. S-
au păstrat, de asemenea, şi plante din ordinul Cycadeelor, ordin apărut în
urmă cu 140 de milioane de ani, conform părerii unor evoluţionişti. În
Africa, Asia şi Australia trăiesc în zilele noastre 100 de specii din acest ordin
„primitiv”. Părea un lucru bine stabilit în ştiinţa ateistă că Metasequoia
fossilis, considerat strămoşul arborelui-mamut, a dispărut în urmă cu 20 de
milioane de ani. Dar iată că, în anul 1962, un student chinez, T. Wang, l-a
descoperit vieţuind în pădurile din China Centrală ([35], p. 93). Se mai află
în viaţă şi un alt arbore, Gingko biloba, din jurasic. Este întâlnit în formă
spontană, în sud-vestul Asiei, dar e cultivat în multe parcuri şi grădini
botanice din lume. ([35], p. 94). În ţara noastră, în pârâul cald Peţea, de
lângă Băile 1 Mai Oradea, vieţuiesc dreţele (Nymphaea lotus, var.thermalis).
Ele se menţin şi astăzi în stare spontană, după 200.000 de ani (conform unor
estimări făcute chiar de evoluţionişti) ([35], p. 95). Mult timp s-a crezut că
anumite specii nu mai există. Ateii s-au grăbit să afirme că acele specii s-au
transformat în alte specii. Dar iată că există multe „fosile-vii”. Ele nu au
evoluat, nu s-au transformat în alte specii. Până în prezent nu există nici un
exemplu de transformare de acest fel. Ipoteza evoluţiei este o simplă
presupunere neverificată. Uneori, chiar şi autorii manualului recunosc lipsa
transformării: „muşchii nu au dat naştere, de-a lungul erelor, la nici o altă
grupă de plante, şi de aceea ei sunt consideraţi o ramură închisă”. ([17], p.
126). Iar atunci când biologii atei afirmă trecerea de la o specie la alta, ei au
păreri diferite: „algele roşii sunt considerate de unii ca fiind un grup închis,
iar de alţii ca fiind strămoşii cormofitelor” ([17], p. 117). „În privinţa
originii ciupercilor, majoritatea oamenilor de ştiinţă (atei, n.n.) susţin că
acestea au provenit din anumite alge verzi care şi-au pierdut clorofila.
Există şi puncte de vedere după care ciupercile au provenit din anumite
flagelate sau din diferite alge roşii, brune sau verzi.” ([17], p. 123). Din
cauza condiţiilor de mediu nefavorabile, unele specii au dispărut . Aceasta
nu înseamnă că s-au transformat în alte specii. Există şi astăzi specii cu
număr foarte mic de indivizi; e posibil ca ele să dispară din cauza condiţiilor
nefavorabile (modificări climatice, poluare). Chiar şi biologii evoluţionişti le
numesc „specii pe cale de dispariţie”, nu „specii pe cale de transformare”.
Ipoteza evoluţionistă se bazează şi pe următoarea eroare de logică: se
consideră asemănarea speciilor drept dovadă a descendenţei lor. De
22
exemplu, „protalul pluricelular se aseamănă cu talul algelor verzi, de unde
şi ipoteza că ferigile îşi au originea în algele verzi.” ([17], p. 127). Sporii
ferigilor produc prin germinare lame verzi numite protale. Dar protalul este
doar un stadiu în dezvoltarea ferigii, nu reprezintă planta adultă, pe când
talul algelor verzi reprezintă chiar planta adultă. Comparaţia nu este
relevantă, deoarece se compară un stadiu intermediar al unei specii cu
stadiul adult al altei specii. Chiar dacă se compară stadiile adulte a două
specii, eroarea de bază persistă: din asemănare se încearcă dovedirea
descendenţei. În manual găsim scris că: „după structura florilor,
leguminoasele sunt foarte asemănătoare cu rozaceele, din care se presupune
că au derivat, în urma reducerii staminelor şi carpelelor.” ([17], p. 139).
Trebuie să le spunem elevilor că din trandafiri apar tot trandafiri, nu fasole şi
nici mazăre. De fapt, o cercetare mai atentă arată că florile din cele două
familii nu sunt chiar atât de asemănătoare cum afirmă evoluţioniştii.
Rozacee Leguminoase
floarea de măceş floarea de mazăre
5 petale egale 5 petale diferite: una
superioară mai mare,
două laterale, două
inferioare
numeroase stamine
(peste 20)
10 stamine, dintre care
una liberă
Menţionăm aici un aspect interesant al manualului. La pagina 139
scrie că “după structura florilor, leguminoasele sunt foarte asemănătoare cu
rozaceele”, iar la pagina 140 găsim scris: “Reţineţi că în organizarea florii
de leguminoase au avut loc modificări importante faţă de rozacee.” Deci
chiar şi autorii manualului recunosc faptul că există diferenţe importante.
Asemănările sunt puţine şi superficiale. Dar nici acolo unde există asemănări
mai importante nu rezultă descendenţa. Profesorul Nicolae Paulescu sublinia
faptul că descendenţa implică asemănarea, dar asemănarea nu implică
descendenţa. ([13], [15]) Cunoaştem aceasta şi din geometrie: teorema poate
fi adevărată şi reciproca falsă. Dacă un triunghi este echilateral, atunci este
isoscel. Reciproca e falsă. Din faptul că este isoscel, nu rezultă că este
23
echilateral. Aşa şi aici: descendenţa implică asemănarea, dar asemănarea nu
implică descendenţa. Faptul că asemănarea nu implică descendenţa se vede
clar şi din exemplul algelor brune, la care „talul prezintă unele analogii
morfologice cu corpul plantelor superioare” ([17], p. 115). Cu toate acestea,
nici evoluţioniştii nu au afirmat că plantele superioare provin din algele
brune.
Concluzii
1. Ipoteza că viaţa a apărut din materia nevie prin „evoluţie chimică”
este o simplă presupunere, lipsită de argumente. Trecerea de la substanţe
anorganice la substanţe organice nu înseamnă trecere de la neviu la viu.
2. Există mai multe ipoteze ateiste care se contrazic reciproc.
3. În experienţele de laborator s-a eliminate oxigenul. De îndată ce
condiţiile de laborator devin oxidante, sinteza organică este întreruptă.
4. Făpturile vii sunt înzestrate cu mecanisme biochimice speciale de
protecţie faţă de formele reactive ale oxigenului. Fără aceste mecanisme,
celulele nu ar putea supravieţui. Eventualele „celule primitive”, lipsite de
aceste mecanisme complexe, ar fi fost repede distruse.
5. În aparatul lui Miller s-au obţinut câteva substanţe organice din
substanţe anorganice, în absenţa oxigenului. Manualul prezintă acest rezultat
drept „dovadă experimentală” a originii vieţii. Dar în aparatul lui Miller nu
s-au obţinut vietăţi, ci doar substanţe organice simple.
6. Manualul afirmă apariţia spontană a unor coacervate cu
„membrană proteică asemănătoare membranei celulare”. Dar membrana
celulară este de natură lipidică, nu proteică. În plus, membrana celulară este
dotată cu structuri speciale.
7. Creşterea coacervatelor este o creştere fizică, prin simplă absorbţie.
Nu este un fenomen biologic, aşa cum este la celulele vii. Fragmentarea
coacervatelor este o simplă rupere, nu o diviziune celulară.
8. Viaţa nu se reduce la simple aspecte fizice şi chimice. Substanţele
integrate în biostructură au o altă comportare. Când celula moare,
biostructura se transformă în materie obişnuită nevie. Există ceva
nesubstanţial (nematerial) care întreţine viaţa. A fost pusă în evidenţă o
matrice energo-informaţională, care conţine informaţia referitoare la forma
organismului. Ea persistă şi acolo unde materialul lipseşte. De exemplu, la o
frunză ruptă se păstrează conturul energetic al frunzei întregi. Biologia
ateistă nu poate explica originea informaţiei.
24
9. Nu s-a observat până în prezent trecerea de la o specie la alta.
Asemănările morfologice (geometrice) între două specii nu implică
descendenţa lor.
10. Au fost descoperite fosile – organisme conservate în diverse
structuri geologice, datând din timpuri vechi. Pentru că nu au mai fost găsite
exemplare în viaţă, evoluţioniştii s-au grăbit să afirme că acele specii s-au
transformat în alte specii (au evoluat). Dar recent au fost găsite şi exemplare
în viaţă; de aceea au fost numite „fosile-vii”. După estimarea unor biologi
evoluţionişti ele au rămas nemodificate după sute de milioane de ani, deci nu
au evoluat.
11. Condiţiile nefavorabile de mediu au dus la dispariţia unor specii,
nu la apariţia lor.
CLASA A X-A.
BIOLOGIE ANIMALĂ
„Filogenia regnului animal” este titlul părţii a III-a a manualului [20].
Chiar din titlu rămânem cu impresia falsă de certitudine. Un titlu mai potrivit
ar fi fost „Ipoteze despre originea speciilor animale”.
Prima afirmaţie pe care o punem în discuţie este următoarea:
„Speciile de animale existente pe suprafaţa Pământului sunt rezultatul unui
lung proces de evoluţie” ([20], p.104). Elevii rămân cu aceeaşi impresie de
certitudine. Urmează un titlu cu aspect la fel de sigur: “Filogenia
nevertebratelor”, ca şi cum evoluţia ar fi un fapt dovedit, nu doar o simplă
ipoteză. „Din lecţia despre originea vieţii, studiată în clasa a IX-a, vă
amintiţi că primele etape ale evoluţiei vieţii s-au derulat lent, uriaşul salt de
la materia anorganică la cea vie fiind pregătit de-a lungul a sute de
milioane de ani” ([20], p. 104). Autorii manualului „scapă” rapid de
problema apariţiei vieţii prin trimitere la lecţia din clasa a IX-a. Dar ştim că
lecţia respectivă nu a dovedit apariţia spontană a vieţii din materie nevie. În
aparatul lui Miller s-au obţinut câteva substanţe organice din substanţe
anorganice. Nu s-au obţinut vietăţi. În acest fel se evită răspunsul la
problema apariţiei vieţii.
Este prezentat „arborele filogenetic al protozoarelor” ([20], p. 104),
dar acesta este un simplu desen schematic realizat de evoluţionişti.
Constataţi eroarea de logică: argumentarea în cerc vicios. Pe baza ipotezei
evoluţiei se realizează un desen care se aduce apoi drept „dovadă” pentru
25
ipoteza evoluţiei. În plus, dacă studiem cu atenţie acest desen, observăm că
lipsesc elementele în punctele cele mai importante. Aceeaşi deficienţă se
constată şi la ceilalţi arbori filogenetici. Eventuala completare a acestor
puncte, în viitor, nu este nici o dovadă că desenul ar fi în concordanţă cu
realitatea. De fapt, arborii filogenetici imaginaţi până în prezent au multe
diferenţe, deoarece biologii au păreri diferite. Faptul că există „fosile vii”,
nemodificate din timpuri vechi, este un argument împotriva ipotezei
evoluţiei. Se pot prezenta aici exemplele menţionate pentru clasa a IX-a şi
clasa a XII-a.
În manual se mai afirmă că: „originea amfibienilor din peşti este
demonstrată de unele caractere ale mormolocilor. La început corpul
acestora este pisciform, prevăzut cu linie laterală, şi terminat printr-o coadă
turtită lateral. Mormolocul respiră prin trei perechi de branhii externe...
Inima este bicamerală, ca la peşti.” ([20], p. 110) Dar acestea nu sunt
dovezi ale transformării peştilor în amfibieni. Să ne aducem aminte că
broasca depune ouăle în apă. Mormolocii ies din ou şi trăiesc în mediul
acvatic. Ei sunt dotaţi cu tot ce este necesar pentru a trăi în acest mediu: au
corpul pisciform, din considerente hidrodinamice (pentru o deplasare uşoară
în apă), au linie laterală cu funcţie senzitivă în mediul acvatic, au coadă
turtită lateral pentru stabilirea direcţiei de deplasare, au branhii pentru
obţinerea oxigenului din apă şi au inimă bicamerală în corelaţie cu branhiile.
Fiecare făptură vie a fost dotată de Creator cu tot ce este necesar pentru a trăi
într-un anumit mediu. Nu este necesară ipoteza evoluţiei. S-a rânduit ca în
prima parte a vieţii, amfibienii să trăiască în mediul acvatic, dar apoi să
poată ieşi din apă. De aceea, la scurt timp, apar membrele posterioare şi
anterioare, din faringe apare o dilatare, din care, prin vascularizare, se
formează plămânii (pentru a permite respiraţia în aer), inima devine
tricamerală (pentru a include plămânii în circulaţie), iar intestinul se
scurtează (pentru ca animalul să poată trece de la hrana vegetariană la cea pe
care o va găsi pe uscat: insecte, păianjeni, melci; menţionăm că broaştele
sunt folositoare pentru om, deoarece se hrănesc cu multe insecte dăunătoare
agriculturii).
CLASA A XII-A. BIOLOGIE.
GENETICĂ ŞI EVOLUŢIONISM
Manualul prezintă drept realitate vechea ipoteză conform căreia acizii
nucleici (ADN şi ARN) au capacitatea de a înregistra sub o formă codificată
biochimic informaţia genetică ce determină toate caracterele şi însuşirile
26
organismelor vii ([21], p. 39). În biomatematică s-a demonstrat însă că
modul de codificare nu permite acizilor nucleici să conţină toată informaţia
genetică a organismului. Informaţia referitoare la forma organismului (şi la
modificarea formei în procesul creşterii) este de tip continuu, iar cea
codificată în acizii nucleici este de tip discret (finit). De aceea, acizii
nucleici nu pot conţine toată informaţia referitoare la forma organismului.
Acest fapt a fost subliniat de un cunoscut specialist în acest domeniu. Este
vorba de profesorul Marcel-Paul Schutzenberger, specialist în teoria
informaţiei. ([15], [38]) Studii recente de genetică au confirmat acest rezultat
matematic: „ADN-ul nu deţine toate secretele formelor vii” ([31]) „Este
inutil să căutăm “gene ale degetelor”: ele nu există” ([30]). Chiar autorii
manualului recunosc faptul că „gena conţine informaţia genetică necesară
sintezei unei catene polipeptidice”. ([21], p. 52) Informaţia conţinută în genă
(scrisă în codul genetic) nu determină forma organismului, ci succesiunea de
aminoacizi din proteine. Este adevărat că au fost descoperite „gene
arhitecturale care intervin în diferenţierea morfologică a embrionului. Dar
ele nu descriu decât principii foarte generale, care se aplică nu numai
ansamblului vertebratelor, ci şi insectelor.” Deci nu explică forma concretă
a indivizilor dintr-o anumită specie. ([24], p. 51) Unele gene codifică
proteine care constituie morfogeni, adică substanţe care intervin în
dezvoltarea formei ([25]), fără a conţine informaţia referitoare la formă. În
ce constă această intervenţie? Morfogenii sunt produşi de anumite celule şi
trec de la o celulă la alta, formând un gradient. Adică într-o parte a
embrionului sunt mai concentraţi, iar în altă parte mai diluaţi. Se produce
astfel o polarizare a embrionului, zone diferite urmând să formeze structuri
diferite. ([25]) Absenţa unui morfogen face imposibiă apariţia unei structuri
cu formă normală. Însă nu rezultă de aici că morfogenul conţine toată
informaţia despre formă. El este necesar, dar nu suficient. „Nimeni nu va
spune că un tranzistor produce singur imaginea unui televizor, pentru că
imaginea dispare dacă se suprimă acest tranzistor.” ([32], p. 115) Acel
tranzistor este necesar, dar nu suficient.
În cercetările unor geneticieni evoluţionişti apare următoarea eroare
de logică: din faptul că modificarea unei gene produce modificarea formei se
obţine concluzia că forma este produsă de acea genă. În realitate, gena
respectivă codifică sinteza unui morfogen. Modificarea genei duce la
modificarea morfogenului şi în continuare la modificarea formei sau chiar la
absenţa unei structuri anatomice (aşa cum defectarea unui tranzistor duce la
modificarea imaginii televizorului sau chiar la dispariţia ei). Studiile
realizate prin efect Kirlian şi electronografie au pus în evidenţă o matrice
energoinforma ţională care păstrează forma organismului chiar în lipsa
27
substanţei. Deci această structură nesubstanţială conţine informaţie
referitoare la formă. Biologii atei nu pot explica originea informaţiiei. [15])
Autorii manualului afirmă că „viaţa a apărut pe Pământ o dată cu sinteza
abiogenă a primelor gene şi a constituirii unor programe genetice.” ([21],
p. 75) Dar viaţa nu se reduce la existenţa genelor într-o moleculă de ARN.
Molecula de ARN nu este vie. Atunci, de ce autorii manualului afirmă că
„viaţa a apărut pe Pământ odată cu sinteza abiogenă a primelor gene şi a
constituirii unor programe genetice”?
Să analizăm cu atenţie afirmaţia din manual! Ea se referă la sinteza
abiogenă a primelor gene. Dar ce este gena? Elevii află din manual că „gena
este alcătuită dintr-o secvenţă de codoni care codifică succesiunea
aminoacizilor într-o catenă polipeptidică”. ([21], p. 52) Deci nu este un
singur segment molecular, ci conţine o informaţie destinată unui receptor
informaţional. Codificarea nu ar avea sens în lipsa unui receptor care să
decodifice informaţia codificată. Scenariul ateist-evoluţionist al apariţiei
vieţii este lipsit de sens. Însăşi noţiunea de „primă genă” este lipsită de
rigurozitate ştiinţifică, din două motive. Primul motiv: nu este permisă
folosirea noţiunii de „primă genă” fără dovedirea clară a existenţei
procesului evolutiv abiogen de formare a genelor, susţinut de evoluţionişti.
„Prima genă” ar fi primul produs al acestui proces. Dacă procesul nu există,
atunci nu există nici acest prim produs. Al doilea motiv: Când spunem
„genă”, spunem implicit „informaţie”. Dar această informaţie nu are sens în
absenţa unui receptor informaţional. Iar receptorul informaţional nu exista în
acel moment, deoarece nu exista gena pentru sinteza lui (nu poate exista o
genă înainte de prima genă).
În celula vie, ribozomii au rol receptor; aici se realizează sinteza
proteică. Manualul prezintă o imagine foarte simplificată. Chiar şi la cele
mai simple vietăţi, la procariote, există un segment structural şi un segment
reglator. Segmentul structural al unei gene începe totdeauna cu un codon
start (ATG), şi se termină cu un codon stop (UGA, UAA sau UAG) ([25],
p.143). Eliberarea lanţului polipeptidic sintetizat nu se poate face în lipsa
codonului stop şi a unui factor de eliberare (o proteină specifică). ([26], p.
178). O mică modificare poate duce la pierderea sensului. Codonii cu sens se
pot schimba prin mutaţie în codoni nonsens, care duc la formarea unor
proteine anormale, lipsite de activitate biologică ([26], p. 178), şi deci
inutile. Prin simpla înlocuire a unui aminoacid cu altul se poate modifica
funcţia biologică a proteinei ([15]). Informaţia genetică nu reprezintă o
variantă întâmplătoare; ea este informaţia pentru sinteza unei proteine
necesare vieţii celulei. Chiar şi în manual găsim scris că „celula vie este
comparată cu un uriaş combinat chimic care, deşi are dimensiuni infime,
28
lucrează cu o mare eficienţă, sintetizând numeroase produse şi exact în
cantităţi necesare.” ([21], p. 69). Simpla întâmplare nu poate explica această
activitate complexă şi coordonată. Biologii atei încearcă să înţeleagă
existenţa unui program fără Programator. Din învăţătura Bisericii Ortodoxe
cunoaştem că Dumnezeu a creat universul şi îi poartă de grijă. Informaţia
înscrisă în structura genetică a fiinţelor vii provine de la Creatorul lor.
Autorii manualului, referindu-se la apariţia vieţii, consideră că „este
vorba de un proces care a durat multe milioane de ani” ([21], p. 76), la
început existând o „evoluţie chimică” prin care s-au format aminoacizi şi
proteine. Dar acest proces ipotetic nu este analizat matematic. Elevii ar
trebui să ştie că din cei 200 de aminoacizi cunoscuţi, doar 20 intră în
componenţa proteinelor din celulele vii. Aceasta este o problemă de
seleţionare. Aminoacizii selecţionaţi urmează să formeze proteine. Pentru un
şir de n =100 de aminoacizi grupaţi uniform
în cele 20 de tipuri, obţinem 100/20 = 5 aminoacizi de
fiecare tip. Notând n1 = n2 = ... = n20 = 5, utilizăm
formula:
C1 = n!/ n1! n2!...n20!
Pentru calculul combinaţiilor posibile:
C1 = 100!/ 5! 5!...5! = 100!/(5!)20
Având în vedere izomeria optică, pentru
fiecare aminoacid există două variante (L şi D). Pentru cei 100 de
aminoacizii există:
2100
variante. Numărul combinaţiilor este:
C > 1070
x 2100
Probabilitatea obţinerii întâmplătoare a proteinei
este deci:
P = 1/C < 1/(1070
x 2100
)
Această valoare este foarte mică. Dar formarea unei proteine nu înseamnă
încă apariţia vieţii. Aşa cum afirmă biochimistul Harold Klein de la
Universitatea Santa Clara din California, chiar şi cea mai neînsemnată
bacterie are o structură atât de complicată încât pare de-a dreptul imposibil
de înţeles cum s-a format ea ([15]).
În manual mai găsim scris că „experimental s-a demonstrat că
mioglobina din celulele musculare şi hemoglobina din sânge, care
îndeplinesc în organism funcţii diferite, au origine comună” ([21], p. 82).
Aici există o eroare de logică. Eventuala origine comună a două proteine nu
29
poate fi dovedită experimental, pentru simplul motiv că experienţa se
realizează în prezent, în laborator, de către cercetători (fiinţe raţionale),
iar originea comună ar fi fost, după estimarea unor biologi atei, în urmă cu
600 milioane de ani, prin procese naturale, fără intervenţia unor fiinţe
raţionale. Activitatea coordonată a unor cercetători nu poate fi dovada
originii naturale a unei structuri. Autorii manualului încearcă să aducă în
sprijinul ipotezei evoluţioniste faptul că la om există mai multe tipuri de
hemoglobină ([21], p. 82). Dar aceasta nu dovedeşte o evoluţie. Fiecare tip
de hemoglobină are, la om, un rol bine precizat. Hemoglobina fetală (HbF)
are o afinitate mai mare pentru oxigen decât hemoglobina HbA din sângele
matern, pentru ca oxigenul să treacă de la mamă la făt. La făt şi la nou
născut, hemoglobina HbF este de tip alfa2gamma2. Lanţurile gamma se
deosebesc de cele beta prin existenţa pe locul 143 a serinei în locul
histidinei. La adult, hemoglobina este de tip alfa2beta2. Lanţurile alfa, beta,
gamma alcătuiesc hemoglobine cu funcţii speciale în viaţa fătului şi a
adultului; ele nu sunt simple „rămăşiţe evolutive”. Asemănarea lor
structurală nu este o dovadă a descendenţei. În plus, mioglobina şi
hemoglobina nu au roluri atât de diferite cum s-ar înţelege din manual.
Ambele au rolul de a transporta oxigen. Mioglobina din muşchi transportă
oxigenul de la capilarele sanguine la mitocondrii, iar hemoglobina transportă
oxigenul de la plămâni la ţesuturi. Din studiul curbelor de oxigenare se
constată că fiecare transportor de oxigen are proprietăţi optime pentru
îndeplinirea funcţiei specifice. Totul apare coordonat în cele mai mici
amănunte, ca într-un proiect realizat de o Fiinţă Raţională. Ipoteza evoluţiei
nu este necesară. Mai mult, ipoteza evoluţiei întâmplătoare nici nu poate
explica această complexitate şi coordonare globală. Pentru îndeplinirea unei
funcţii, succesiunea de aminoacizi trebuie aleasă cu precizie. Cercetările au
arătat că „orice abatere de la structura normală a globinei determină
formarea unor hemoglobine anormale”. De exemplu, din „înlocuirea
acidului glutamic, aminoacidul din poziţia a-6-a a catenei beta, cu
aminoacidul valina, rezultă transformarea hemoglobinei normale (HbA)
într-o hemoglobină anormală (HbS). Prezenţa acestei hemoglobine
determină apariţia unei maladii metabolice numită anemia falciformă”, aşa
cum arată şi manualul. ([21], p. 103) Nu numai în cazul hemoglobinei
succesiunea de aminoacizi trebuie să fie foarte precisă, ci pentru orice
proteină structurală sau enzimă. „Chiar şi mutaţii extrem de mici, cum sunt
cele punctiforme, care afectează un singur codon şi, respectiv, un singur
aminoacid, pot avea efecte fenotipice majore”, aşa cum recunosc şi autorii
manualului. ([21], p. 104)
30
În sens strict, evoluţia înseamnă transformarea naturală (fără
intervenţia omului) a unei specii în altă specie, mai bine adaptată la mediu.
Pentru aceasta este necesar (dar nu suficient), ca dintr-un individ I1 dintr-o
specie S1 să apară un individ I2 care nu mai aparţine speciei S1. Să ne
amintim definiţia speciei: „specia este o comunitate de populaţii care se pot
încrucişa între ele şi care sunt izolate reproductiv de alte comunităţi
similare. Indivizii aparţinând unei specii diferite nu se pot încrucişa sexuat,
sau, dacă se încrucişează, hibrizii sunt sterili” ([21], p. 4), adică nu pot avea
urmaşi. Izolarea reproductivă este un argument împotriva evoluţiei.
Eventualul individ I2, sau nu are urmaşi (prin încrucişare în S1), sau urmaşii
lui sunt sterili. În manual, paginile 141-208 sunt dedicate evoluţionismului.
Sunt prezentate aşa-zisele „dovezi ale evoluţiei”. În realitate, nu există nici
un exemplu concret de evoluţie.
Manualul precizează că „elevii care au o oră pe săptămână vor
studia numai textele barate”. ([21], p. 3) Iată ce studiază aceşti elevi:
„Dovezi ale biogeografiei. Răspândirea plantelor şi animalelor este
consecinţa anumitor legităţi naturale. Fiecare specie ocupă un anumit areal.
Analiza acestuia dezvăluie realitatea şi acţiunea evoluţiei”([21], p.141).
Aceşti elevi studiază doar textul prezentat. Citind cu atenţie, nu găsim nici o
dovadă a evoluţiei. Se afirmă doar că analiza arealului dezvăluie realitatea şi
acţiunea evoluţiei. Elevii sunt nevoiţi să memoreze şi să accepte fără dovadă.
Pentru ceilalţi elevi se prezintă două exemple, dar ele nu sunt dovezi ale
evoluţiei. În primul exemplu se spune că „pădurile de stejar au fost nimicite
de vitregia climei dintre munţii Ural şi fluvial Amur”. ([21], p. 142) Se
prezintă deci dispariţia unei specii (dintr-un areal), nu apariţia ei. În al doilea
exemplu se spune că, în prezent, „în emisfera sudică se găsesc reprezentanţi
ai unor grupe străvechi de animale, cum sunt peştii dipnoi” ([21], p. 142)
care pot respira în anumite intervale de secetă. Se consideră că ei sunt
descendenţii dipnoilor de la sfârşitul erei paleozoice. Specia s-a păstrat.
Atunci unde este evoluţia?
Sunt prezentate apoi aşa-zisele „dovezi ale sistematicii” Se spune că
“grupele de plante sau de animale pot fi dispuse sub forma unui arbore
genealogic.” Dar acest “arbore” este un simplu desen realizat de unii biologi,
pornind tocmai de la ipoteza evoluţionistă. Se constată eroarea de logică:
justificarea în cerc vicios. Pe baza ipotezei evoluţioniste se construieşte un
desen care se aduce ca “dovadă” în sprijinul ipotezei evoluţioniste. Mai
departe se afirmă că “asemănarea este rezultatul unei descendenţe comune
dintr-un strămoş stins” ([21], p. 144).
31
Aici este o altă eroare de logică. Descendenţa implică asemănarea, dar
asemănarea nu implică descendenţa. Reciproca unei teoreme nu este
neapărat adevărată. Pentru a accepta şi reciproca, ea ar trebui demonstrată.
Urmează aşa-zisele “dovezi ale anatomiei comparate”. După definiţia
organelor omoloage (organe cu funcţii diferite dar cu acelaşi plan de
organizare), găsim scris că “este logic să presupunem că identitatea planului
unic de structură denotă originea comună” ([21], p. 145).
Este aici aceeaşi eroare de logică: se consideră că asemănarea implică
descendenţa sau originea comună. Această concepţie greşită a fost criticată
de profesorul Nicolae Paulescu, în lecţia de deschidere a cursului de
Fiziologie de la Facultatea de Medicină din Bucureşti: „Numai observaţia
directă a transformării dintr-o specie actuală în alta poate constitui o probă
ştiinţifică în favoarea derivaţiei. Dacă e adevărat că derivaţia implică
omologia organelor, inversul poate fi fals şi este evident că omologia
organelor nu implică deloc derivaţia. Defectul de logică fiind flagrant, nici
această concluzie nu are nici o valoare.” 11
Manualul prezintă apoi organele analoge, organe care au funcţii
similare la două specii, dar structură generală diferită ([21], p.145). Existenţa
funcţiei similare nu este convenabil explicată de ipoteza evoluţionistă,
deoarece în acest caz se consideră că nu există legătură evolutivă. Este
normal să gândim că funcţia similară a fost prevăzută de acelaşi Creator şi a
fost realizată prin metode diferite. Atât peştii cât şi delfinii au fost înzestraţi
cu capacitatea de a se deplasa în apă. Deplasarea se realizează prin organe
analoge, diferite ca structură, dar îndeplinind funcţia de înot. Atât albinele
cât şi păsările au fost înzestrate cu capacitatea de a zbura. Ele au fost dotate
cu aripi acţionate de muşchi, dar structura aripilor diferă. Nu ne aşteptăm să
găsim la albine aripi cu oase şi pene ca la păsări. Funcţia este importantă:
deşi lipsite de oase şi pene, aripile albinelor funcţionează foarte bine.
Urmează aşa-zisele „dovezi ale embriologiei”. „Comparându-se
embrionii, la diferite clase de vertebrate, s-a observat cş în prima fază toţi
embrionii, indiferent de clasa de care aparţin, se aseamănă puternic între
ei... În faza următoare apar la embrioni caracterele diferenţiale de clasă.”
([21], p. 147). Este normal să existe asemănări între embrioni, până la
apariţia unor caractere de deosebire. De exemplu, înainte de apariţia
plămânilor, un embrion de mamifer se aseamănă - tocmai prin lipsa
11
N. C. Paulescu, Fiziologie filozofică, vol.I., Fundaţia Regală pentru Literatură şi
Artă, 1944, p. 188.
32
plămânilor - cu un embrion de peşte. De asemenea, înainte de apariţia
membrelor. Dar plămânii apar la mamifer la un anumit moment al
dezvoltării, pe când la peşte nu apar. La embrionul de mamifer se dezvoltă şi
membrele, dar nu şi la embrionul de peşte. Neînţelegând normalitatea
asemănării primelor stadii embrionare, biologul Ernst Haeckel a formulat în
anul 1866 aşa numita „lege biogenetică fundamentală”, conform căreia
„şirul de forme pe care-l parcurge un organism individual în timpul
dezvoltării sale de la celula-ou până la starea în care este pe deplin format,
este o scurtă şi concentrată recapitulare a îndelungatului şir de forme, pe
care l-au parcurs strămoşii animali ai acelui organism” ([21], p. 148).
Există şi o formulare concentrată: „ontogeneza este o recapitulare sumară a
filogenezei.” ([21], p. 148) Cu timpul, cercetătorii au înţeles eroarea de
logică şi au renunţat la această ipoteză. „Astăzi, analizând mai fin procesele
la nivel molecular şi genetic, embriologii se îndepărtează de această idee.”
([37]) „Nu se mai spune că ontogeneza rezumă filogeneza, ci se insistă pe
diversitatea ce porneşte de la un plan comun.” (prof. Marion Wassel; [37]).
Este normal să gândim că acest plan comun aparţine unui Proiectant.
Manualul prezintă în continuare aşa-zisele „dovezi ale paleontologiei”, dar
aceste exemple pot fi utilizate mai mult împotriva ipotezei evoluţioniste
decât în sprijinul ei. Faptul că există „fosile vii”, nemodificate din timpuri
vechi, este un argument împotriva ideii de evoluţie. Alga colonială
Botryococcus brauni, din paleozoicul inferior, trăieşte şi în zilele noastre,
fără ca în morfologia ei să se constate schimbări importante ([35], p. 92).
După estimarea unor evoluţionişti, ordinal Psilofitalelor ar fi dispărut de
aproximativ 150 de milioane de ani. Dar iată că Psilotum – o ferigă
„primitivă” - trăieşte şi astăzi ([35], p.92). Există şi plante din ordinul
Cycadeelor, ordin apărut în urmă cu 140 de milioane de ani, conform părerii
unor evoluţionişti. În Africa, Asia şi Australia trăiesc în zilele noastre 100 de
specii din acest ordin „primitiv” ([35], p.93). Părea un lucru bine stabilit în
ştiinţa ateist-evoluţionistă că Metasequoia fossilis, considerat strămoşul
arborelui mamut, a dispărut în urmă cu 20 de milioane de ani. Dar iată că, în
anul 1962, un student chinez, T. Wang, l-a descoperit vieţuind în pădurile
din China Centrală ([35], p. 93). Se mai află în viaţă şi un alt arbore, Gingko
biloba, din jurasic. Este întâlnit în formă spontană în sud-vestul Asiei şi e
cultivat în multe parcuri şi grădini botanice din lume. Şi în regnul animal
există multe „fosile vii”. Trăiesc astăzi 5 specii de xifosure, considerate
„rude foarte bune ale trilobiţilor ce stăpâneau oceanele paleozoice” ([35],
p. 98). În 1952 s-au descoperit în viaţă câteva moluşte, Neopilina galathaea,
numite astfel pentru asemănarea cu cele din genul Pilina, cunoscute ca fosile
din rocile siluriene ([35], p. 55). Au fost descoperiţi şi un fel de melci fără
33
casă, Peripatus juliformis, „vechi de peste 500 de milioane de ani”, ([35], p.
99), conform unor estimări realizate chiar de evoluţionişti. Trăiesc astăzi şi
păsări de uscat, nezburătoare, din ordinul Ratitelor, având remarcabile
„caractere de vechime”: craniu asemănător cu cel al reptilelor şi pene cu
structură primitivă ([35], p. 100). Ele nu s-au transformat în „păsări
evoluate”. Se mai găsesc şi şopârle Hatteria, mai vechi cu peste 200 de
milioane de ani decât brontozaurii, după cum afirmă chiar evoluţioniştii. Ele
nu au evoluat. O altă “fosilă vie” este okapia, „o girafă primitivă, foarte
asemănătoare cu cele mai vechi girafe, care s-au păstrat în stare fosilă”
([35], p. 100). Monotremele sunt animale în care se împletesc caractere de
mamifer (corp acoperit cu blană sau cu ţepi, pui hrăniţi cu lapte), de reptilă
(variaţii termice ale corpului) şi de pasăre (pui proveniţi din ouă, cioc ca de
raţă). Ornitorincul şi ariciul furnicar din Australia sunt astfel de animale.
([36], p. 61). Pentru că mult timp unele specii nu au fost găsite în viaţă ci
numai în stare fosilă, unii biologi evoluţionişti s-au grăbit să afirme că ele
„au evoluat”, transformându-se în alte specii. Dar recent au fost găsite şi
exemplare în viaţă. De aceea au fost numite „fosile vii”.
În manual găsim şi aşa-zise „dovezi directe ale evoluţiei”. Primul
exemplu se referă la adaptarea la mediu a unor specii de coada şoricelului,
transportate de om din regiunile înalte ale munţilor pe malul oceanului. Se
confundă adaptarea la mediu cu evoluţia. Al doilea exemplu se referă la
lepidopterul Biston betularia din Anglia. La începutul secolului al XIX-lea,
populaţiile erau alcătuite din exemplare albe şi exemplare negre. „În cursul
secolului al XIX-lea, numărul exemplarelor negre a crescut masiv”. ([21], p.
151). Dar aceasta nu este o evoluţie, ci doar o modificare a numărului de
indivizi. Exemplarele negre au devenit mai numeroase, dar nu au “evoluat”
din cele albe, fiindcă existau şi mai înainte împreună cu cele albe. Nu
asistăm la apariţia unei specii noi. Al treilea exemplu prezentat în manual:
„în experienţe de laborator cu populaţii de microoroganisme şi de drosofile
s-au obţinut transformări ireversibile ale fondului genetic al speciilor prin
acţiunea unor substanţe chimice mutagene şi a radiaţiilor (raze X, raze
ultraviolete etc.)” ([21], p. 151) Dar acestea nu sunt mutaţii spontane, ci
mutaţii induse, adică provocate artificial prin intermediul agenţilor
mutageni. Ca factori (agenţi) mutageni chimici s-au folosit analogii bazelor
azotate, acidul azotos, agenţii alchilanţi etc. Ca factori mutageni fizici s-au
folosit razele ultraviolete, X, gamma ([25]). Prin mutaţii genetice sau obţinut
embrioni fără cap şi torace, insecte cu aripi curbate sau prea mici, animale
fără ochi, sau bolnave de cancer. ([25], [26]). Aceste aspecte nu ameliorează
specia; nu pot fi considerate exemple de evoluţie. Selecţia naturală elimină
34
rapid din competiţie indivizii care prezintă aceste aspecte patologice.
Radiaţiile ionizante (X, gamma) inhibă diviziunea celulară, sinteza acizilor
nucleici şi a proteinelor, rup cromozomii, declanşează creşteri anormale
inclusiv apariţia de tumori ([26]): Aceste rezultate nu conduc la
îmbunătăţirea speciei. Mutaţiile realizate de biologi asupra plantelor sunt, în
cea mai mare parte, negative. „Conform cu constatările lui Gustafsson,
numai o proporţie de aproape 0,1 la 0,2% din toate mutantele (de orz)
studiate au fost competitive sau chiar superioare faţă de materialul de control
respectiv.” ([43], p.252). În cazul mazărei, numai 1% din mutante pot avea
interes pentru ameliorare. „Toate celelalte mutante sunt letale, sterile, sau
fertilitatea lor este aşa de scăzută, încât ele nu pot fi propagate.” ([43], p.
252). Dar nici în cazurile pozitive nu s-au obţinut „specii superioare”, ci
doar aspecte îmbunătăţite ale aceleiaşi specii. De exemplu, o producţie mai
mare de seminţe. „Însă producţia mare de seminţe nu este în mod inevitabil
echivalentă cu utilitatea agronomică. Unele din aceste genotipuri sunt foarte
înalte şi astfel ele nu sunt potrivite pentru cultura în câmp; altele sunt foarte
tardive.” ([43], p. 252) În plus, apare efectul foarte limitant al pleiotropiei:
două caractere controlate de aceeaşi genă. „Dacă un caracter specific al unei
culture este de interes pentru scopuri de ameliorare, acesta este însoţit, în
cele mai multe cazuri, de una sau mai multe caracteristici negative” ([43], p.
256) care reduce valoarea mutantului. Un exemplu foarte clar al acestei
situaţii este o genă de la mazăre, care duce la un număr crescut de seminţe
pe păstaie. „Acestui caracter pozitiv nu îi corespunde totuşi creşterea
aşteptată de seminţe, deoarece numărul de păstăi pe plantă este de regulă
scăzut sub influenţa aceleiaşi gene. Astfel, mutanta nu este utilizată în
ameliorarea mazărei, în ciuda caracterului dorit pe care îl prezintă.” ([43], p.
256). Se vede de aici că ameliorarea unei specii nu se obţine prea uşor.
„Proporţia mutantelor de interes agronomic în mutageneza experimentală
este foarte scăzută. Este necesară o considerabilă cheltuială de timp, spaţiu şi
bani, dacă se intenţionează să se realizeze un grup de mutaţii sau chiar o
singură mutaţie dorită.” ([43]). S-au obţinut însă (în puţine cazuri) mutante
cu aspect pozitiv: înflorire timpurie, productivitate mare, rezistenţă la frig
sau la unele boli. ([43]). Aceasta nu e de mirare, dacă ne aducem aminte că
natura a suferit o cădere. În Vechiul Testament găsim scris: „…blestemat va
fi pământul pentru tine! Cu osteneală să te hrăneşti din el în toate zilele
vieţii tale! Spini şi pălămidă îţi va rodi el şi te vei hrăni cu iarba câmpului.”
(Facerea 3, 17-18) Iar Sfântul Ioan Damaschin ne învaţă astfel: „Înainte de
călcarea poruncii, toate erau supuse omului, căci Dumnezeu l-a pus stăpân
peste toate cele de pe pământ şi din ape… Pământul producea roade în chip
automat spre trebuinţa vieţuitoarelor supuse omului…Dar după călcarea
35
poruncii…atunci, zidirea supusă lui s-a revoltat contra stăpânului pus de
Creator, iar lui i s-a poruncit să lucreze în sudoare pământul din care a fost
luat.”12
Natura căzută poate fi îmbunătăţită, într-o anumită măsură, şi prin
aceste procedee tehnice de ameliorare.
Manualul prezintă aşa-zise „dovezi ale unităţii lumii vii” în sprijinul
ipotezei evoluţiei. Se afirmă că: „toate fiinţele vii sunt alcătuite, în
principal, din proteine şi acizi nucleici.” ([21], p. 152) Este adevărat că
trupurile fiinţelor vii conţin aceste substanţe, dar aceasta nu arată că speciile
s-au transformat unele în altele. Dacă un pictor realizează două tablouri pe
acelaşi tip de suport şi cu aceleaşi vopsele, nu vom spune că tablourile
provin unul din altul. Compoziţia chimică de bază a trupurilor făpturilor vii
este aceeaşi, pentru că ele au fost create din aceeaşi materie. Nici
diversitatea lumii vii nu este o dovadă a evoluţiei. Ea poate fi explicată prin
existenţa şi lucrarea Creatorului. Marea diversitate a tablourilor unui pictor
nu dovedeşte că s-ar transforma un tablou în altul. Prin combinaţii genetice
naturale se obţine diversitatea în cadrul speciei (variabilitatea). Nu s-a
observat până în prezent transformarea naturală a unei specii în alta.
Diversitatea lumii vii se explică cel mai bine prin lucrarea Creatorului. De
aceea, Sfântul Grigorie Teologul spune: „Gândeşte-te şi la varietatea şi
belşugul roadelor, mai ales la faptul că cele mai necesare sunt şi cele mai
frumoase. Gândeşte-te şi la puterea rădăcinilor, a sucurilor şi a florilor lor,
nu numai plăcute ci şi binefăcătoare pentru sănătate, la graţia şi calitatea
culorilor, dar şi la strălucirea pietrelor preţioase. Căci toate au fost puse
înaintea ta, ca un ospăţ de obşte, câte sunt necesare şi plăcute din fire.
Aceasta ca, dacă nu cunoşti din altceva pe Dumnezeu, să-L cunoşti din
binefacerile Lui şi nevoia ta de ele să te facă mai înţelegător.”13
Iar Sfântul
Ioan Damaschin arată că „dintre plante şi ierburi, pământul produce unele
cu rod, altele pentru mâncare, altele mirositoare; florile sunt dăruite spre
desfătarea noastră, spre exemplu: trandafirul şi cele asemenea; altele
pentru vindecarea bolilor.”14
„La porunca Creatorului, pământul a produs
tot felul de neamuri de animale, de târâtoare, de fiare şi de vite. Toate sunt
pentru întrebuinţarea potrivită a omului.”15
„Nu este fără de folos trebuinţa
fiarelor sălbatice, căci omul, temându-se de ele, îl fac să-şi aducă aminte şi
să cheme în ajutor pe Dumnezeul Care le-a făcut.” 16
12
Sfântul Ioan Damaschin, Dogmatica, Ed. Scripta, Bucureşti, 1993, p. 66. 13
Sfântul Grigorie de Nazianz, Cele cinci cuvântări teologice, 1993, p. 43. 14
Sfântul Ioan Damaschin, Dogmatica, Ed. Scripta, Bucureşti, 1993, p. 66. 15
Ibidem, p. 65. 16
Ibidem, p. 66.
36
Se afirmă în manual că „evoluţia se produce pe baza selecţiei
variaţiilor mici.” ([21], p.158). Dar selecţia elimină din „competiţie”
indivizii cu performanţe slabe într-un mediu dat; nu produce specii noi. Ea
explică dispariţia unor indivizi sau dispariţia unor specii, nu apariţia lor.
Mutaţiile sunt fenomene întâmplătoare şi este puţin probabil să fie atât de
bine corelate încât să producă structuri noi, performante. Chiar autorii
manualului recunosc faptul că „cele mai multe mutaţii sunt dăunătoare
speciei”, iar „apariţia unei mutaţii utile … nu reprezintă în sine un fenomen
evolutiv.” ([21], p. 167)
Există un proces coordonat care se opune transmiterii genetice a
mutaţiilor. Este vorba de repararea ADN. Acest proces se opune şi
evoluţiei, deoarece mutaţia este un element necesar evoluţiei. Locurile
modificate din ADN sunt recunoscute de enzime speciale şi sunt interpretate
ca defecte. Alte enzime elimină defectele şi restabilesc secvenţa normală.
Referitor la repararea ADN, este interesant de observat faptul că ADN
conţine informaţia necesară sintezei unor enzime pentru propria sa reparare.
Complexitatea sistemului de reparare şi buna corelare a activităţilor sunt
imposibil de explicat prin simpla întâmplare.
Între paginile 198-209 manualul prezintă concepţia evoluţionistă
despre om. Se afirmă că „din dovezile geneticii rezultă faptul că materialul
genetic uman (cromozomii şi genele) este înrudit cu cel al primatelor
evoluate.” ([21], p. 198). Este şi aici o eroare de logică. Din compararea a
două structuri genetice nu se poate constata înrudirea lor, ci numai gradul
de asemănare. Concluzia înrudirii are ca premisă ascunsă tocmai ideea
evoluţiei. Este adevărat că omul şi maimuţa au structuri genetice
asemănătoare, în sensul că există multe gene comune. De aceea, compoziţia
proteică este asemănătoare. Dar din asemănarea compoziţiei chimice nu
rezultă înrudirea (descendenţa). Pentru a digera hrana existentă în acelaşi
mediu, trupul omului şi trupurile unor animale au fost înzestrate cu enzime
digestive asemănătoare sau identice. Dar sinteza enzimelor este condusă
genetic; de aici şi necesitatea unor gene asemănătoare sau identice. Atât
trupul omului cât şi cel al maimuţei au fost dotate cu oase, muşchi, piele şi
deci cu gene asemănătoare sau identice pentru sinteza proteinelor din aceste
structuri anatomice. Asemănarea genetică este normală şi uşor de explicat
astfel, prin lucrarea Creatorului. Un inginer poate realiza două aparate
diferite utilizând materiale de acelaşi tip şi componente asemănătoare.
Subliniem faptul că asemănările sunt doar de natură materială, fizică. Trăirea
duhovnicească de care este capabil omul nu se întâlneşte nici la maimuţe,
37
nici la alte animale. Având o trăire duhovnicească foarte slabă (aproape
inexistentă), ateii constată doar asemănările trupeşti dintre om şi animale.
Depărtându-se de Ortodoxie, ei nu pot avea un comportament normal. De
aceea au ajuns să scrie în manualul de Biologie pentru clasa a VI-a că
„maimuţele au un comportament comparabil cu al omului.” ([18], p. 160).
Asemănările trupeşti dintre oameni şi maimuţe nu sunt dovezi în sprijinul
evoluţionismului. De exemplu, Pongidele au aceleaşi circumvoluţiuni
cerebrale ca şi omul, au aceleaşi grupe sanguine, se deplasează în poziţie
bipedă şi nu au coadă. Dar şi autorii manualului recunosc faptul că „deşi
apropiate de om prin structura lor anatomică, pongidele nu pot fi strămoşii
omului.” ([21], p. 201); Există şi deosebiri importante ale craniului şi
scheletului feţei. Aşa-zisele „organe rudimentare” nu dovedesc evoluţia.
Unii cercetători atei le consideră organe fără funcţie. Mult timp s-a crezut că
apendicele vermiform este un astfel de organ. Astăzi cunoaştem însă că el
este un organ limfoid cu funcţie imunitară. La fel şi timusul, are rol endocrin
şi hematopoietic în prima parte a vieţii. Din faptul că un om nu cunoaşte
funcţia unei structuri anatomice nu rezultă că acea structură este lipsită de
funcţii. Biologii atei au încercat să explice „evoluţia” prin modificări
climatice. În manual e scris că „specia hominidelor a pierdut haina de
blană.” ([21], p. 206). Dar dacă se afirmă răcirea climei, de ce s-a pierdut
haina de blană tocmai atunci când a venit frigul? Iar dacă se afirmă
încălzirea climei, de ce nu şi-au pierdut haina de blană şi celelalte mamifere?
Din ultimele două pagini ale manualului vedem în ce confuzie se află autorii
acestuia. Ei confundă „evoluţia speciilor” cu întărirea sănătăţii: „probabil că
evoluţia biologică a omului se va desfăşura pe planul ameliorării sale
fiziologice… Omul viitorului va fi mai sănătos, mai capabil de muncă fizică
şi intelectuală decât omul actual.” ([21], p. 208-209).
Concluzii
Manualul prezintă drept realitate vechea ipoteză conform căreia acizii
nucleici (AND şi ARN) au capacitatea de a înregistra sub formă codificată
întreaga informaţie pentru construcţia organismului. În biomatematică s-a
demonstrat însă că informaţia referitoare la morfogeneză nu poate fi
codificată în acizii nucleici. Studii recente de genetică au confirmat acest
rezultat matematic. ADN-ul nu deţine toate secretele formelor vii. Prin efect
Kirlian şi electronografie s-a pus în evidenţă o matrice energo-
informaţională care păstrează forma organismului, chiar în lipsa unei părţi a
substanţei; deci conţine informaţie referitoare la formă. Biologii atei nu pot
explica originea informaţiei.
38
În cercetările unor biologi atei apare următoarea eroare de logică: din
faptul că modificarea unei gene produce modificarea formei sau dispariţia
unei structuri anatomice se obţine concluzia că forma ar fi produsă de acea
genă. În realitate, gena este necesară dar nu suficientă. Nimeni nu va spune
că un tranzistor produce singur imaginea unui televizor pentru că imaginea
dispare dacă se defectează tranzistorul. Genele conţin informaţia referitoare
la succesiunea aminoacizilor din proteine. Prin înlocuirea unui aminoacid cu
altul se poate modifica funcţia biologică a proteinei; deci succesiunea nu este
întâmplătoare. Fiecare proteină are un rol bine precizat. Chiar şi vietăţile
considerate “primitive” au o mare complexitate biochimică: bacteria
Escherichia coli are un sistem enzimatic cu peste 600 de enzime diferite; ea
codifică peste 2000 de lanţuri polipeptidice diferite cu funcţii speciale. Toate
reacţiile sunt bine corelate: se produce numai ce este util, în cantităţile
necesare, la momentul oportun şi ca răspuns la cerinţe precise. Simpla
întâmplare nu poate explica această complexitate şi coordonare. Biologii atei
încearcă să înţeleagă existenţa unui program genetic fără Programator.
Izolarea reproductivă a speciilor este un argument împotriva ipotezei
evoluţiei.
În manual se afirmă că s-a demonstrat experimental originea comună
a unor proteine. Afirmaţia conţine o eroare de logică. Originea unor
substanţe aparţine trecutului şi nu poate fi dovedită experimental.
Asemănarea structurală a unor tipuri de hemoglobină nu este o dovadă a
descendenţei. Lanţurile alfa, beta, gamma alcătuiesc hemoglobine cu funcţii
speciale în viaţa fătului şi a adultului; ele nu sunt simple „rămăşiţe
evolutive”.
Nu există „dovezi ale biogeografiei”. Se prezintă dispariţia unei
specii (dintr-un areal), nu apariţia ei.
Nu există „dovezi ale sistematicii”. „Arborele genealogic” este un
simplu desen realizat de unii biologi atei, pornind tocmai de la ipoteza
evoluţionistă. Se constată eroarea de logică: justificarea în cerc vicios. Pe
baza ipotezei evoluţioniste se construieşte un desen care se aduce apoi ca
„dovadă” în sprijinul ipotezei evoluţioniste.
Nu există „dovezi ale anatomiei comparate” în sprijinul evoluţiei.
Descendenţa implică omologia organelor, dar omologia nu implică
descendenţa. În plus, evoluţionismul nu poate răspunde la întrebarea: de ce
există organe cu aceeaşi funcţie la specii între care nu există legătura
filogenetică? Aici este normal să gândim că funcţia a fost prevăzută de
acelaşi Creator şi a fost realizată prin metode diferite.
Nu există „dovezi ale embriologiei” în favoarea evoluţionismului.
Asemănarea superficială şi trecătoare a unor embrioni nu implică
39
descendenţa lor. Este normal să existe unele asemănări între embrioni, în
stadiile iniţiale, până la apariţia unor caractere de deosebire. Aşa numita
„lege biogenetică fundamentală” formulată de Haeckel în 1866 este astăzi
abandonată chiar şi de evoluţionişti.
Nu există „dovezi directe ale evoluţiei”. Exemplul lepidopterului
Biston betularia arată o modificare a procentajului de indivizi, nu o evoluţie.
La început se întâlneau exemplare albe şi negre; apoi exemplarele negre au
devenit mai numeroase, dar nu au evoluat din cele albe, fiindcă existau şi
mai înainte, împreună cu cele albe.
Nu se poate susţine evoluţionismul prin „dovezi ale paleontologiei”.
Faptul că există „fosile vii”, nemodificate din timpuri vechi, este mai curând
un argument împotriva ideii de evoluţie, decât în favoarea ei. De asemenea
se confundă adaptarea la mediu cu „evoluţia”. Adaptarea există, dar nu
depăşeşte cadrul speciei. Manualul prezintă un exemplu de adaptare, nu de
evoluţie. Până în prezent nu se cunoaşte un caz concret de evoluţie naturală.
Unitatea lumii vii nu implică evoluţia. Faptul că fiinţele vii sunt
alcătuite din proteine şi acizi nucleici nu arată că s-au transformat unele în
altele. Dacă un pictor realizează două tablouri pe acelaşi tip de suport şi cu
aceleaşi vopsele, nu vom spune că tablourile provin unul din altul.
Nici diversitatea lumii vii nu este o dovadă a evoluţiei. Ea poate fi
explicată prin existenţa Creatorului. Marea diversitate a tablourilor unui
pictor nu arată că s-ar transforma un tablou în altul. O sursă a diversităţii
vieţuitoarelor este şi variabilitatea, dar ea nu depăşeşte limitele speciei. Nu s-
a observat transformarea unei specii în alta.
Aşa zisele „organe rudimentare” nu dovedesc evoluţia. Unii atei le
consideră organe fără funcţie. Mult timp s-a crezut că apendicele vermiform
este un astfel de organ. Astăzi cunoaştem însă că el este un organ limfoid cu
funcţie imunitară. Din faptul că un om nu cunoaşte funcţia unei structuri
anatomice nu rezultă că acea structură este lipsită de funcţii.
Se afirmă în manual că „evoluţia se produce pe baza selecţiei
variaţiilor mici”. Dar selecţia elimină din „competiţie” indivizii cu
performanţe slabe într-un mediu dat; nu produce specii noi. Ea explică
dispariţia unor indivizi sau dispariţia unor specii, nu apariţia lor. Aşa cum
scrie în manual, „au şanse de supravieţuire variaţiile utile şi cele
indiferente”. Dar cercetările arată că cele mai multe mutaţii sunt dăunătoare,
unele chiar incompatibile cu viaţa; urmează mutaţiile indiferente, dar ele nu
aduc un progres, o evoluţie. Chiar autorii manualului recunosc faptul că
„cele mai multe mutaţii sunt dăunătoare speciei”, iar „apariţia unei mutaţii
utile… nu reprezintă în sine un fenomen evolutiv”. Selecţia artificială nu este
o dovadă a evoluţiei, deoarece se realizează prin intervenţia omului.
40
Mai demult, biologii atei spuneau că „funcţia creează organul”. Este
aici o eroare de logică, deoarece funcţia nu poate exista înaintea organului.
Astăzi, chiar evoluţioniştii au renunţat la această ipoteză. Asemănările dintre
oameni şi maimuţe nu sunt dovezi în sprijinul evoluţiei. De exemplu,
Pongidele au aceleaşi circumvoluţiuni cerebrale ca şi la om, au aceleaşi
grupe sanguine, se deplasează în poziţie bipedă şi nu au coadă. Dar şi autorii
manualului sunt nevoiţi să recunoască faptul că, „deşi apropiate de om prin
structura lor anatomică, pongidele nu pot fi strămoşii omului”, deoarece
există şi multe deosebiri ale craniului şi ale scheletului feţei. Biologii atei
încearcă să explice “evoluţia” prin modificări climatice. În manual e scris că
„specia hominidelor a pierdut haina de blană”. Dar dacă se afirmă răcirea
climei, de ce s-a pierdut haina de blană tocmai atunci când a venit frigul? Iar
dacă se afirmă încălzirea climei, de ce nu şi-au pierdut haina de blană
maimuţele şi celelalte mamifere? Din ultimele douţ pagini (208, 209) ne
dăm seama în ce confuzie se află autorii manualului, care confundă evoluţia
speciilor cu întărirea sănătăţii.
AFIRMAŢII ANTIEVOLUŢIONISTE ALE UNOR OAMENI DE
ŞTIINŢĂ
„În chestiunea omului, am dat înapoi pe toată linia. Toate cercetările
întreprinse în scopul de a găsi continuitatea în desfăşurarea progresivă, au
rămas fără rezultat. Nu există proanthropos. Nu există om-maimuţă. Lanţul
intermediar este o fantomă.”
(Rudolf Virchow, medic, profesor universitar la Würzburg şi Berlin,
fondator al anatomiei patologice17
)
„Paleontologia – fără îndoială vrednică de cel mai viu interes şi
emoţionantă în aspiraţia de a ţese o mare poveste şi de a o face veridică – a
născocit o sumedenie de specii numai din cioburi, numai din ciuntite
rămăşiţe păstrate între relicvele de muzeu, dar pe care nimeni nu le-a văzut
trăind, adică nu le-a cunoscut felul de viaţă, obiceiurile, fecunditatea, etc.
Corespondenţa între aceste specii ticluite la masa de lucru şi realităţile care
vor fi fost e mai mult decât problematică. Ceea ce se ştie sigur e că nu există,
17
Citat de Mitropolitul Irineu Mihălcescu, în cartea Teologia luptătoare, 1994, p.
74.
41
în înţelesul strict al cuvântului, făpturi intermediare între viermi,
echinoderme, moluşte sau artropode.”
(Alexandru Mironescu, doctor în Ştiinţe Fizice la Sorbona, profesor
de Chimie Organică la Facultatea de Ştiinţe din Bucureşti18
)
„Avem datoria de a respinge doctrina transformării speciilor ca
antiştiinţifică, fiindcă ea este în dezacord cu un mare număr de fapte bine
stabilite. ”
(Nicolae Paulescu, medic, profesor universitar la Facultatea de
Medicină din Bucureşti, descoperitorul insulinei19
)
„Prin uzul şi abuzul unur postulate ascunse, al unor îndrăzneţe şi
adesea neîntemeiate extrapolări, s-a creat o pseudoştiinţă. Ea prinde rădăcini
în chiar miezul Biologiei, făcând să rătăcească numeroşi biochimişti şi
biologi.”
(Pierre Grassé, biolog, preşedinte al Academiei Franceze de Ştiinţe20
)
„Eu cred că într-o zi mitul lui Darwin va fi tratat ca cea mai mare
înşelătorie în domeniul ştiinţei.”
(Soren Lovtrup, embriolog suedez 21
)
„Cu cât urcăm pe scara complexităţii animale, cu atât scad şansele ca
o mutaţie să fie compatibilă cu existenţa purtătorului – sau, şi mai
improbabil să fie utilă. La vertebrate, mutaţii utile nu au fost evidenţiate
nicicum. Factorii mutageni aplicaţi animalelor superioare induc mutaţii
neutre, dezavantajoase sau letale.”
(Oana Iftime, Alexandru Iftime, biologi 22
)
„În anul 1859, cercetătorul britanic Charles Darwin lansa o teorie care
încerca să explice originea speciilor de plante şi animale altfel decât prin
18
Alexandru Mironescu, Limitele cunoaşterii ştiinţifice, Ed. Harisma, 1994, p. 148. 19
N. C. Paulescu, Fiziologie Filosofică, vol. I, Fundaţia Regală pentru Literatură şi Artă,
1944. 20
Pierre Grassé, L’ Evolution du vivant, 1973, citat de Ierom. Serafim Rose în Cartea
Facerii, p. 16. 21
Citat de Ariel A. Roth în cartea Geneza. Legătura între ştiinţă şi Biblie, CSN, 2002, p.
122.
22
Oana Iftime, Alexandru Iftime, Biologie, manual pentru clasa a XI-a, Ed. Teora,
2002.
42
creaţie. Conform acestei teorii, speciile ar evolua în mod natural unele din
altele, de la forme mai simple la forme mai complexe, şi astfel ar fi luat
naştere toate vieţuitoarele existente astăzi, inclusiv omul, despre care se
afirmă că ar proveni dintr-o specie de maimuţă.
Această teorie nu a fost demonstrată niciodată, dar unele partide
politice, fiind interesate mai ales de aspectul moral al problemei (dacă omul
se trage din maimuţă atunci suntem liberi să ne comportăm ca animalele), au
preluat ideea şi au reuşit să o impună ca teorie oficială. Astfel s-a ajuns ca în
toate şcolile din ţările guvernate de asemenea partide, să se înveţe că omul se
trage din maimuţă. Multă vreme am crezut şi eu că aşa stau lucrurile,
deoarece aşa învăţasem la şcoală, dar, atunci când am început să studiez mai
serios problema, am descoperit numeroase probe care demonstrau
netemeinicia teoriei evoluţioniste. În cele din urmă a trebuit să accept faptul
că omul nu se poate trage din maimuţă, că există un Dumnezeu care a creat
lumea şi deci că teoriile materialiste în care crezusem până atunci erau false.
[…]
Evoluţionismul este departe de a fi o teorie cu adevărat ştiinţifică,
fiind de fapt o colecţie de falsuri şi ipoteze nedemonstrate. În plus, există
numeroase aspecte asupra cărora nici măcar evoluţioniştii între ei nu se
înţeleg, teoria unui autor fiind contrazisă de cea a altuia.”
(Firmilian Gherasim, biofizician23
)
AFIRMAŢII ANTIEVOLUŢIONISTE ALE UNOR EVOLUŢIONIŞTI
„Considerăm că pentru înţelegerea lumii vii, ar trebui să înţelegem
mai bine trecerea de la unicelular la pluricelular [...] În toate aceste
presupuneri de trecere de la uni- la pluricelulare, ne bazăm pe nişte
similitudini morfologice actuale, ceea ce nu este mijlocul cel mai sigur
pentru a înţelege acest «moment» filogenetic, căci fenomenele de
convergenţă au putut duce la asemănări structurale, fără a avea legături cu
filogeneza. ”
(Acad. Eugen Pora24
)
23
Firmilian Gherasim, Ion Vlăducă, Ortodoxia şi eroarea evoluţionistă, Ed. Scara, 2002. 24
Acad. Eugen Pora, Unitatea lumii vii, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1980,
p. 46, 52. Comentariu: biologul evoluţionist Eugen Pora recunoaşte faptul că asemănările
structurale dintre specii pot proveni din convergenţă (din adaptarea la acelaşi mediu), fără
a fi necesară ipoteza evoluţiei. Recunoaşte, de asemenea, că trecerea de la unicelulare la
43
„Gruparea împreună a speciilor în genuri este un procedeu foarte
subiectiv în care gradul de înrudire devine o judecată strict relativă. [...] Este
dificil de a păstra obiectivitatea. [...]
Originea primatelor s-ar situa în cretacic, acum aproximativ 80 de
milioane de ani. Din păcate, nu s-au găsit resturile lor şi nici leagănul lor.
[...]
Definiţia de Homo erectus ca specie paleoantropologică este pur
arbitrară, pentru că ea este, ca orice specie de paleohominide, lipsită de
realitate biologică şi fondată numai pe resturi de oase şi dentare. [...]
Savanţii au imaginat scheme simplificate, pentru a organiza în mod
deosebit timpul şi diversitatea vieţuitoarelor. [...]
O diagramă exactă a evoluţiei umane este prematură. Cu toate acestea,
diferite teorii speculative au fost abundente în ultimii ani.”
(Dan Georgescu, biolog25
)
„Extrem de rarele forme de tranziţie în raportul fosilic rămân ca o
permanentă enigmă a paleontologiei. Arborele evoluţiei care apare în
manualele noastre are date numai la vârf şi la nodurile ramurilor; restul se
referă la concluzii, dar este clar că nu există dovezi din partea fosilelor. ”
(Stephen Jay Gould, biolog26
)
EVOLUŢIONISMUL ŞI OCULTISMUL
La prima vedere, nu există nici o legătură între evoluţionism şi
ocultism. În realitate, evoluţionismul este o condiţie necesară pentru
existenţa ocultismului, pentru simplul motiv că evoluţia este obiectul de
studiu al ocultismului.
pluricelulare este o simplă presupunere, bazată pe asemănări morfologice între speciile
actuale. 25
Dan Georgescu, Biologie umană, Ed. Universităţii din Bucureşti, 1999, p. 24, 89, 76, 7,
73. Comentariu: Biologul Dan Georgescu recunoaşte că gradul de înrudire evolutivă este
subiectiv, nu obiectiv; că se fac datări de specii fără a se găsi resturile lor; că orice specie
de paleohominide este lipsită de realitate biologică, şi că schemele evolutive sunt
rezultate ale imaginaţiei savanţilor. 26
Citat de Ariel A. Roth în cartea Geneza. Legătura între ştiinţă şi Biblie, CSN, 2002, p.
163. Comentariu: Biologul evoluţionist Stephen Jay Gould recunoaşte că arborele
evoluţiei (arborele filogenetic) a fost alcătuit fără să existe dovezi din partea fosilelor.
44
Ocultistul şi antropozoful Rudolf Steiner a arătat că „ocultismul, în
general, nu se ocupă de istoria unui singur secol sau a unei singure perioade,
ci de istoria interioară a evoluţiei omeneşti în ansamblul ei. Se adânceşte în
studiul primelor manifestări ale sistemului nostru planetar, se întoarce până
la aspectul vegetal şi animal al omului.”27
Steiner spune că „în evoluţia umană, organele nu încetează să se
transforme, să-şi schimbe natura şi obiectul. Astfel, omul primitiv mergea în
patru labe şi nu avea la dispoziţie sunete articulate pentru a vorbi, nici urechi
de auzit.”28
Mai spune că branhiile s-au transformat în urechi, iar labele din
faţă în mâini.
Transformarea speciilor este o amestecare a firilor.
Nu se poate face ocultism fără ideea de transformare. Alchimiştii
căutau piatra filosofală care ar transforma plumbul în aur sau cuprul în aur.
Tot ei încercau să obţină şobolani din făină şi cârpe.
Ideea de amestecare a firilor este indusă copiilor astăzi prin desene
animate şi romane vrăjitoreşti. În celebrul roman Harry Potter care a
vătămat deja multe suflete de copii – roman scris de o satanistă din Anglia şi
tradus rapid în limba română, găsim scris: „mă interesează mai ales
transfigurările, ştii tu, transformările din ceva în altceva.” 29
sau: „că ne
puteam transforma toţi în animale, ni se deschideau în faţă infinite
posibilităţi… Sirius şi James îşi aleseseră special nişte animale uriaşe în care
să se transforme, ca să poată ţine în frâu un lup.” 30
sau: „părea să fi fost un
bărbat rotofei, care slăbise extreme de mult… chipul lui păstra ceva din
înfăţişarea unui şobolan, cu nasul ascuţit şi cu ochi mici şi apoşi. Se uita la ei
respirând agitat.” 31
În toate aceste exemple, se amestecă firea umană cu firea animală, în
contradicţie evidentă cu învăţătura Bisericii Ortodoxe.
EVOLUŢIONISMUL TEIST
27
Rudolf Steiner, Esoterismul creştin, ed. Univers Enciclopedic, p 127. 28
Ibidem, p. 94. 29
J. K. Rowling, Harry Potter şi piatra filozofală, Ed. Egmont, 2002, p. 92. 30
J. K. Rowling, Harry Potter, prizonier la Azkaban, Ed. Egmont, 2002, p. 262. 31
Ibidem, p. 274.
45
Având impresia că evoluţia speciilor este un fenomen real, unii
filosofi au încercat să împace ideea evoluţiei cu învăţătura Bisericii. Aşa a
apărut evoluţionismul teist.
Evoluţionismul teist este erezia conform căreia evoluţia speciilor este
un fenomen real, coordonat de Dumnezeu.
Evoluţionistul teist Kalomiros afirmă că „la porunca lui Dumnezeu,
peştii au început să iasă din mare pe uscat, târându-se, mergând pe
aripioarele lor şi cu cozile lor, acum în afara apelor şi apoi din nou în ele,
devenind reptile amfibii, luând diferite forme şi diferite dimensiuni. [...]
Unele din aceste reptile şi-au dezvoltat la porunca lui Dumnezeu în genele şi
cromozomii lor, abilitatea manifestată în capacităţi zburătoare, devenind
primele păsări.”32
Iar despre om, afirmă următoarele: „Ca indivizi, nu venim
oare la existenţă prin evoluţie? ” 33
„Nu trece oare embrionul nostru prin toate nivelele evoluţiei pe care
le-au urcat animalele? Nu are embrionul uman branhiile ce au produs
sistemul nostru respirator atunci când noi (adică strămoşii noştri biologici)
eram încă peşti ce înotau în mare? ” 34
„Harul lui Dumnezeu ne-a făcut să urcăm treptele care ne-au dus din
ţărână spre organismele unicelulare din apă, apoi spre trilobiţi, după care
Dumnezeu a luat de mână o creatură goală şi tremurătoare, ce căuta hrană
şi încerca să scape de fiarele sălbatice, şi a binecuvântat-o insuflându-i
Duhul Vieţii Sale şi a făcut-o suflet spiritual viu, aşezând-o într-o grădină
sădită anume pentru el.” 35
Principalele afirmaţii din erezia evoluţionismului teist sunt
următoarele:
1. Evoluţia speciilor este un fapt real, dar ea nu s-a produs prin factori
întâmplători, ci a fost condusă de Dumnezeu.
2. Adam este primul om, dar el a avut părinţi animali.
32
Alexandros Kalomiros, Sfinţii Părinţi despre originile şi destinul omului şi cosmosului,
Ed. Deisis, Sibiu, 1998, p. 18. Comentariu: Kalomiros nu prezintă învăţătura Sfinţilor
Părinţi, ci încearcă să argumenteze evoluţionismul teist prin interpretarea greşită a
scrierilor Sfinţilor Părinţi. 33
Ibidem, p. 30. 34
Ibidem, p. 41. Comentariu: Kalomiros a luat în serios aberanta teorie a lui Haeckel. 35
Ibidem, p. 40. Comentariu: După părerea lui Kalomiros, acea creatură tremurătoare
(viitorul om), încerca să scape de fiarele sălbatice. De aici rezultă erezia conform căreia
fiarele sălbatice (carnivore) existau înainte de căderea protopărinţilor (Adam şi Eva);
adică Dumnezeu ar fi rânduit ca animalele să se omoare unele pe altele înainte de căderea
omului în păcat.
46
3. Lumea vie (inclusiv firea lui Adam) era de la început stricăcioasă şi
muritoare. Animalele au murit, s-au descompus şi s-au sedimentat, în zeci de
milioane de ani înainte de Adam.
4. Zilele creaţiei sunt ere geologice.
Din afirmaţiile eretice ale evoluţionismului teist rezultă alte
consecinţe eretice.
1. Dacă vietăţile ar fi apărut prin evoluţie, ar înseamna că Sfânta
Scriptură şi Sfinţii Părinţi prezintă în mod greşit crearea lumii.
2. Dacă Dumnezeu ar fi realizat evoluţia speciilor, atunci ar fi îngăduit
amestecarea felurilor de vieţuitoare.
3. Dacă moartea şi stricăciunea ar fi existat în lume înainte de păcatul
lui Adam, atunci nu păcatul ar fi cauza morţii, ci Dumnezeu.
ROLUL EVOLUŢIONISMULUI TEIST ÎN NEW AGE
Cartea evoluţionistului romano-catolic John Haught, intitulată Ştiinţă
şi religie, de la conflict la dialog, dă pe faţă intenţiile celor care susţin
evoluţionismul teist: „Sprijinim întru totul încercările de construire a unei
teologii evoluţioniste.”36
Se urmăreşte construirea unei noi teologii, compatibile cu
evoluţionismul. Biologul evoluţionist Julian Huxley, secretar general
fondator al UNESCO, afirma încă din 1959 că „viziunea evoluţionistă ne dă
putinţa să întrezărim, chiar dacă nedeplin, direcţiile noii religii despre care
putem fi siguri că se va ivi, spre a sluji nevoilor erei viitoare.”37
Gravitatea acestei tendinţe a fost sesizată de Părintele Serafim Rose.
„Aşa cum noul globalism este pasul următor după comunismul ateu, tot aşa
şi un nou evoluţionism «spiritualizat» este pasul următor după darwinismul
vechii şcoli. În acest punct ştiinţa se va combina cu religia spre a forma o
sinteză universală evoluţionistă. Anticreştinismul comunismului marxist şi
evoluţionismul darwinist slujesc doar ca o pregătire pentru ceva mult mai
36
John Haught, Ştiinţă şi religie, de la conflict la dialog, Ed. Eonul Dogmatic, Bucureşti,
2002, p. 99. 37
Citat de Ieromonahul Damaschin, în prefaţa cărţii Ieromonahului Serafim Rose, Cartea
Facerii, crearea lumii şi omul începuturilor, Ed. Sophia, Bucureşti, 2001, p. 6.
47
rău: un creştinism anti-tradiţionalist care «să amăgească, de va fi cu putinţă
şi pe cei aleşi (Matei 24, 24).»” 38
ÎMPOTRIVA EVOLUŢIONISMULUI TEIST
Împotriva evoluţionismului teist aducem următoarele învăţături:
Sfântul Ioan Gură de Aur spune: „A nu crede în cele scrise în
dumnezeiasca Scriptură, ci a introduce altele din mintea ta, socot că acest
lucru aduce mare primejdie pe capul celor ce îndrăznesc să facă aceasta.” 39
Sfântul Ignatie Briancianinov ne învaţă astfel: „Sfântul Duh, care a
grăit prin prooroci şi apostoli cuvântul lui Dumnezeu, l-a tâlcuit prin Sfinţii
Părinţi. Atât cuvântul lui Dumnezeu, cât şi tâlcuirea lui sunt dar al Sfântului
Duh. Numai această tâlcuire o primeşte Sfânta Biserică Ortodoxă! Numai
această tâlcuire o primesc adevăraţii ei fii! Cel ce tâlcuieşte după bunul plac
Evanghelia şi întreaga Scriptură, leapădă prin aceasta tâlcuirea ei de către
Sfinţii Părinţi, de către Sfântul Duh. Cel care leapădă tâlcuirea de către
Sfântul Duh, leapădă, fără nici o îndoială, însăşi Sfânta Scriptură.” 40
Sfântul Vasile cel Mare nu acceptă interpretarea alegorică a
evenimentelor din cele şase zile ale Facerii. „Trebuie să spunem un cuvânt şi
despre învăţaţii noştri din Biserică; aceştia vorbesc despre despărţirea
apelor; şi, sub pretextul unei învăţături duhovniceşti şi al unor gânduri
mai înalte, au recurs la alegorie, zicând că prin ape se înţeleg, în chip
figurat, puterile spirituale... Să respingem cuvintele acestea, ca pe nişte
interpretări făcute în vis, şi ca pe nişte basme băbeşti! Să înţelegem prin
apă, apa.”41
„Eu când aud că Scriptura zice: «iarbă», înţeleg iarbă; când aud
«plantă», «peşte», «fiară», «dobitoc», pe toate le înţeleg aşa cum sunt
spuse.”42
38
Ieromonah Serafim Rose, Cartea Facerii, crearea lumii şi omul începuturilor, Ed.
Sophia, Bucureşti, 2001, p. 378. 39
Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Facere, I, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1987, p. 152. 40
Sfântul Ignatie Briancianinov, Experienţe ascetice, vol. I, Ed. Sophia, Bucureşti, 2000,
p. 115. 41
Sfântul Vasile cel Mare, Omilii la Hexameron, trad. pr. D. Fecioru, Ed. IBMBOR,
1986, p. 107-108. 42
Ibidem, p. 170.
48
„Cei care folosesc interpretarea alegorică au încercat să dea credit
Scripturii, punând pe seama ei propriile lor idei, schimbând sensul cuvintelor
Scripturii cu folosirea unui limbaj figurat. Înseamnă însă să te faci mai
înţelept decât cuvintele Duhului, când, în chip de interpretare a Scripturii,
introduci în Scriptură ideile tale.” 43
Sfântul Efrem Sirul ne spune la fel în Tâlcuire la Cartea Facerii:
„Nimenea să nu creadă că zidirea cea de Şase Zile este o alegorie;
tot aşa, nu este îngăduit a zice, că ceea ce pare, potrivit celor istorisite, a fi
fost zidit în şase zile, a fost zidit într-o singură clipă, şi, de asemenea, că
unele nume înfăţişate în acea istorisire fie nu înseamnă nimic, fie înseamnă
altceva. Dimpotrivă, trebuie să ştim că întocmai cum cerul şi pământul ce s-
au zidit întru început sunt chiar cerul şi pământul, iar nu altceva ce s-ar
înţelege sub numele de cer şi pământ, tot aşa, tot ce altceva se zice a fi fost
zidit şi tocmit cu rânduială după zidirea cerului şi a pământului, nu sunt
numiri goale, ci însăşi fiinţa firilor zidite corespunde puterii numelor
acestora.”44
Despre crearea plantelor, Sfântul Vasile cel Mare spune:
„«Să răsară pământul!» Gândeşte-mi-te că aceste puţine cuvinte şi
această poruncă scurtă au făcut ca pământul cel neroditor să odrăslească
dintr-o dată şi să se pornească spre naşterea de roade.”45
„Şi într-o clipită
de vreme, pământul, ca să păzească legile Creatorului, începând cu
odrăslirea, a trecut plantele prin toate fazele lor de creştere, şi le-a adus
îndată la desăvârşire.”46
Iar despre păstrarea felului vieţuitoarelor, Sfântul Vasile spune:
„Colţişorul trestiei nu odrăsleşte măslinul, ci din trestie iese altă trestie, iar
din seminţe răsar plante înrudite cu seminţele aruncate în pământ. Şi astfel,
ceea ce a ieşit din pământ la cea dintâi naştere a plantei, aceea se păstrează şi
până acum; iar prin răsărirea în continuare se păstrează felul.” 47
43
Ibidem, p. 171. 44
Sfântul Efrem Sirul, Tâlcuire la Cartea Facerii, I, în The Works of Our Father among
the Saints, Ephraim the Syrian, vol. 6, Moscova Theological Academy, Sergiev Posad,
vol. 6, p. 282, citat de Ieromonahul Serafim Rose, în Cartea Facerii, crearea lumii şi
omul începuturilor, Ed. Sophia, Bucureşti, 2001, p. 58. 45
Sfântul Vasile cel Mare, Omilii la Hexameron, trad. pr. D. Fecioru, Ed. IBMBOR,
1986, p. 120. 46
Ibidem, p. 124. 47
Ibidem, p. 120.
49
Despre zilele creaţiei, Sfântul Ioan Gură de Aur spune: „Dumnezeu a
numit sfârşitul luminii seara, iar sfârşitul nopţii dimineaţa; şi pe amândouă
le-a numit zi, ca să nu ne înşelăm, nici să socotim că seara este sfârşit zilei,
ci să ştim bine că lungimea amândorura face o zi.” 48
Iar cuviosul Ioan de la Valaam spune următoarele: „Un misionar
academician mi-a spus: «În istoria Facerii dumnezeieşti trebuie să înţelegem
cuvântul ziuă ca milioane de zile.» Sărmanul misionar! El şi-L închipuie pe
Făcătorul Atotputernic ca fiind foarte neputincios, ca unul care are nevoie de
milioane de zile pentru a crea.” 49
Despre faptul că Dumnezeu l-a făcut pe om luând ţărână din pământ,
Sfântul Ioan Gură de Aur ne învaţă astfel: „A făcut, – spune Scriptura –
Dumnezeu pe om luând ţărână din pământ. Ce spui? A făcut pe om luând
ţărână din pământ? Da, ne răspunde dumnezeiasca Scriptură. Şi n-a spus
simplu «pământ», ci «ţărână», ca şi cum a spus partea cea mai proastă şi mai
de puţin preţ din pământ.
Mari şi ciudate ţi se par cele spuse! Dar dacă te gândeşti cine e
Creatorul, n-ai să te mai îndoieşti de ce s-a făcut, ci ai să te minunezi şi ai să
te închini puterii Creatorului. Iar dacă ai vrea să le cercetezi pe toate cu
slăbiciunea gândurilor tale, e firesc să-ţi treacă prin minte şi aceea că din
pământ nu se poate face niciodată trup omenesc, ci doar oale şi ulcele, trup
ca acesta al nostru, niciodată! Vezi, că dacă nu avem în minte puterea
Creatorului şi dacă nu potolim propriile noastre gânduri care dau la iveală
marea noastră slăbiciune, nu putem primi înălţimea spuselor Scripturii?”50
Aşa ne învaţă şi Sfântul Ioan Damaschin: „Cuvântul Adam se
tălmăceşte: făcut din pământ; şi este neîndoielnic că firea omului este făcută
din pământ, pentru că a fost plăsmuit din pământ.” 51
Iar despre nobleţea sufletului nostru, tâlcuind cuvintele „şi a suflat în
faţa lui suflare de viaţă”, sfântul Ioan Gură de Aur spune: „Având, dar, în
minte acestea toate şi gândindu-ne la nobleţea sufletului nostru, să nu facem
nici o faptă nevrednică de el, să nu-l murdărim cu fapte urâte. Să nu-l
coborâm, supunându-l trupului!” 52
48
Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Facere, I, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1987, p. 63. 49
Cuviosul Ioan de la Valaam, Fericirile, Ed. Anastasia, 1997, p. 186. 50
Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Facere, I, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1987, p. 143. 51
Sfântul Ioan Damaschin, Dogmatica, Ed. Scripta, Bucureşti, 1993, p. 115. 52
Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Facere, I, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1987, p. 145.
50
Părintele Dumitru Stăniloae spune: „Omul, după învăţătura creştină, e
adus la existenţă de la început ca spirit întrupat, sau ca unitate constituită din
suflet şi trup, printr-un act creator special al lui Dumnezeu. Pentru aceasta
trebuia să existe lumea ca natură, dar omul nu e opera naturii, deşi e legat
de ea... Actul de creare a omului se deosebeşte de actul de creare a naturii
chiar şi în componenta lui referitoare la trup. Dumnezeu a făcut trupul
«luând ţărână din pământ», deci n-a poruncit simplu pământului să-l
producă, dându-i putere în scopul acesta. Prin aceasta a deosebit trupul de
restul naturii, mai mult decât se deosebesc trupurile diferitelor animale, de
natură. A făcut trupul pentru suflet înrudit în mod special cu Dumnezeu.”53
Părintele Dumitru Stăniloae ne învaţă că „Dumnezeu, ca iubire,
lucrează totdeauna cu iubire. Iar iubirea nu creează nici un rău. Robia lui
Adam este urmarea naturală a înfrângerii lui, durerea lui este rezultatul
fiziologic al traumatizării proprii prin deviere de la drumul lui şi moartea
este rezultatul depărtării de Dumnezeu. A socoti pe Dumnezeu cauza
durerii şi a morţii este o rătăcire esenţială, o adevărată injurie la adresa
Lui. Pe plan soteriologic, ea este o adevărată erezie, căci privează Crucea
lui Hristos de conţinutul ei real istoric şi antropologic, care e cel al victoriei
asupra satanei, şi o preface în simplu instrument al durerii şi al îmblânzirii
«mâniei lui Dumnezeu».” 54
„Concepţia scriptural-patristică socoteşte întrgul celor Şase Zile ale
Facerii ca pe un şir de lucrări dumnezeieşti; concepţia ştiinţifică
uniformistă socoteşte că la originea tuturor lucrurilor (atât cât cred savanţii
că poate fi ea urmărită) nu se află nimic altceva decât procese naturale. Nu
se pot găsi păreri mai diferite decât acestea, şi orice amestec al celor două
nu poate fi decât un lucru arbitrar şi fantezist.” 55
BIBLIOGRAFIE
Cărţi de Teologie Ortodoxă
1. Biblia sau Sfânta Scriptură, tipărită cu aprobarea Sfântului Sinod,
1992.
53
Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. I, Ed. IBMBOR,
Bucureşti, 1996, p. 266. 54
Ibidem, p. 333. 55
Ieromonah Serafim Rose, Cartea Facerii, crearea lumii şi lumea începuturilor, trad.
Constantin Făgeţan, Ed. Sophia, Bucureşti, 2001, p. 109.
51
2. Sfântul Grigorie de Nazianz, Cele cinci cuvântări teologice, 1993.
3. Sfântul Ignatie Briancianinov, Experienţe ascetice, vol. I, Ed.
Sophia, Bucureşti, 2000.
4. Sfântul Ioan Damaschin, Dogmatica, Ed. Scripta, Bucureşti, 1993.
5. Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Facere, I, Ed. IBMBOR,
Bucureşti, 1987.
6. Protosinghel Ioachim Pârvulescu, Cele trei mari mistere vizibile şi
incontestabile din Biserica Ortodoxă. Puterea sfinţitoare a Ortodoxiei, Ed.
Amacona.
7. Ieromonah Serafim Rose, Cartea Facerii, crearea lumii şi omul
începuturilor, ed. Sophia, Bucureşti, 2001.
8. Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă,
vol. I, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1996.
9. Sfântul Teofan Zăvorâtul, Ce este viaţa duhovnicească şi cum să te
apropii de ea, Ed. Anastasia, 1997.
10. Sfântul Vasile cel Mare, Omilii la Hexaemeron, Ed. IBMBOR,
1986.
Cărţi de Apologetică Ortodoxă
11. Arhim. Cleopa Ilie, Minunile lui Dumnezeu din zidiri, 1996.
12. Firmilian Gherasim, Ion Vlăducă, Ortodoxia şi eroarea
evoluţionistă, Ed. Scara, 2002.
13. N. C. Paulescu, Fiziologie filozofică, vol.I., Fundaţia Regală
pentru Literatură şi Artă, 1944.
14. I. Gh. Savin, Apărarea credinţei, 1996.
15. Ion Vlăducă, Elemente de Apologetică Ortodoxă, Ed. Bizantină,
1998.
16. Ion Vlăducă, Mic dicţionar de Apologetică Ortodoxă, Ed.
Bizantină, 2002.
Manuale şcolare
17. Marin Andrei, Ion Popescu, Florica Mărăscu, Maria Şoigan,
Biologie IX, Ed. Didactică şi Pedagogică, 1996.
18. Maria Brânduşoiu, Constanţa Androne, Biologie VI, Ed. Didactică
şi Pedagogică, 1998.
19. Gheorghe Mohan, Aurel Ardelean, Aurora Mihail, Biologie V, Ed.
ALL 1997.
52
20. Gh. Năstăsescu, Zoe Partin, Biologie X, Ed. Didactică şi
Pedagogică, 1997.
21. Petre Raicu, Nicolae Coman, Bogdan Stugren, Doina Duma,
Florica Mărăscu, Biologie. Genetică şi evoluţionism, XII, Ed. Didactică şi
Pedagogică, 1997.
22. I. Teodorescu, L. Gavrilă, M. Matei, V. Braghină, F. Ţibea, I.
Bădără, Biologie. Genetică, ecologie, evoluţionism, VIII, Ed. Didactică şi
Pedagogică, 1997.
Alte lucrări ştiinţifice
23. Mircea Alexan, Ovidiu Bojor, Fructele şi legumele - factori de
terapie naturală, 1983.
24. N. H. van Blyenburgh, Tous différents. Pourquoi?, Science&Vie,
hors serie 200, sept 1997, pg. 50-52.
25. Marius Cârlan, Elemente de genetică animală normală, 1996.
26. T. Crăciun, I. Tomozei, N Coleş, Galia Butnaru, Genetica
vegetală, 1991.
27. P. Darlu, A quelle distance sommes-nous de nos voisins singes?,
Science&Vie, 200, sept. 1997.
28. Constantin Dumitrescu, Brad Segal, Rodica Segal, Citoprotecţia şi
alimentaţia, 1991.
29. Dan Georgescu, Biologie umană, Ed. Universităţii din Bucureşti,
1999.
30. Y. Hérault, D. Duboule Comment se construisent les doigts, La
Recherche 305, janvier 1998.
31. J.J. Kupiec, P. Sonigo Eloge du hasard et de la sélection.
L’A.D.N. ne detient pas tous les secrets des formes vivantes, La Recherche
305, janvier 1998.
32. Langaney, Pourquoi nos “genes de comportement“ sont-ils des
fictions?, Science&Vie, 200, sept. 1997.
33. L.Meşter, Zoologia vertebratelor. Amphibia, 1987.
34. Gh. Mohan, P. Neacşu, Teorii, legi, ipoteze şi concepţii in
biologie, 1992.
35. Tudor Opriş, Mica enciclopedie pentru tineret, cartea 2,
varietatea lumii vii, 1994.
36. Tudor Opriş, Zoologia, 1997.
37. Ariel A. Roth, Geneza. Legătura dintre ştiinţă şi Biblie, Centrul de
studii ale naturii (CSN), 2002.
53
38. Valeriu Rusu, Traian Baran, Dimitrie D. Brănişteanu,
Biomembrane şi patologie, 1991.
39. L. Schalchli, Comment notre cerveau s'est-il forme?,
Science&Vie 200, sept. 1997.
40. M.P. Schutzenberger, Lacunele darwinismului, în Scara, Treapta a
treia.
41. Petru M. Şuster, Tachinidele şi problema selecţiei naturale,
Revista V. Adamachi, vol. XIV, nr. 2, aprilie, 1928.
42. C. B. Thaxton, W. L. Bradley, R. L. Olson, Misterul originii vieţii.
Reevaluarea teoriilor actuale, Philosophical Library. Inc., New York,
1984.
43. Elemente de radiobiologie vegetală, coordonator Corneanu
Gabriel, 1989.
Recommended