View
834
Download
3
Category
Preview:
Citation preview
UNIVERSITATEA „DANUBIUS"FACULTATEA DE DREPT
GALAŢI
LUCRARE DE LICENŢA
TEMA: TRAUMATOLOGIA MECANICA
DISCIPLINA: MEDICINA LEGALA
COORDONATOR STIINTIFICLECTOR UNIVERSITAR DOCTORAND PAVEL LILIANA LĂCRĂMIOARA
ABSOLVENT
2007
2
CUPRINS
Cap.I - Parte generală de traumatologie mecanică........4
1. Boala traumatică. Cauze. Semne clinice, semne
paraclinice. Traumatismul şi activitatea organismului..........5
2. Reacţii generale posttraumatice ale organismului. Şocul
traumatic..7
3. Reacţia vitală. Concepţia actuală asupra reacţiei vitale. Noi
cercetări asupra reacţiei vitale................11
4. Aspecte medico-sociale în traumatologie. Frecvenţă,
importanţă economico-socială, sechele, recuperare, morbiditate,
mortalitate.........15
5. Diagnostic clinic şi probleme generale medico-
legale ale traumatismelor mecanice................18
6. Interacţiunea dintre traumatism şi afecţiunile
preexistente sau concomitente. Complicaţii..............22
7. Cercetarea la faţa locului. Reconstituirea...........25
8. Leziuni traumatice. Discuţii generale...........28
Cap. II - Traumatologia medico-legală în practica judiciară.........30
1. Traumatisme mecanice cu consecinţe de ordin
penal..........31
2. Obiectivism şi subiectivism în practica medico-legală
traumatologică..40
3. Traumatologia medico-legală în dreptul civil..........46
Cap.III - Aspecte criminalistice ale traumatologiei mecanice.....50
1. Urme criminalistice în traumatologia mecanică......51
2. Examinarea criminalistică a urmelor lăsate pe corpul
uman.....53
3
3. Identificarea traseologică a obiectului vulnerant...........60
4. Examinarea criminalistică a obiectelor de îmbrăcăminte....63
5. Expertiza complexă medico-legală şi criminalistică......67
4
Cap.IV - Leziuni traumatice sistemice.......70
1. Traumatismele muşchilor, tendoanelor şi aponevrozelor..70
2. Leziuni traumatice ale nervilor...........71
3. Leziunile traumatice ale vaselor sanguine......75
4. Leziuni traumatice osteoarticulare......77
Cap. V - Probleme de deontologie şi răspundere medicală....80
5
CAPITOLUL I
Parte generală de traumatologie mecanică
Incercarea omului de a stăpâni natura prin folosirea formelor
de energie în diferite scopuri, inclusiv ca mijloc de atac a generat
întotdeauna accidental sau intenţionat acţiuni agresive.
Agresivitatea, îndreptată nu în ultimul rând şi asupra semenilor, a
dus la producerea unor leziuni traumatice de diverse tipuri şi grade.
Prin traumă se înţelege o modificare lezionară sau funcţională
produsă în urma acţiunii unei forme de energie exterioară (mecanică,
termică, electrică ş.a.).
Din punct de vedere medico-Iegal noţiunea de traumă,
potrivită în sens larg cu cea de leziune, urmăreşte: stabilirea unor
modificări posttraumatice generatoare de tulburări funcţionale sau
deces. Altfel spus, obiectul de studiu al medicinii legale în materie
de traumatism se face numai prin definirea şi descrierea leziunilor.
Traumatismele mecanice, ca cea mai frecventă modalitate de
producere a unor leziuni posttraumatice în viaţa socială, apar atât
accidental cât şi voluntar, ca acte de lietero sau autoagrcsiune.
In societatea modernă frecvenţa traumatismelor mecanice a
crescut îngrijorător. Accidentele rutiere foarte frecvente (în ţările
dezvoltate a treia cauză a mortalităţii), accidentele de muncă (în
pofida unei legislaţii severe privind măsuri de protecţie), căderile
accidentale şi actele de violenţă simt tot atâtea cauze ce explică de
ce traumatologia mecanică este azi una din preocupările majore ale
medicinii în general şi a medicinii legale în mod special. Leziunile
traumatice au o abordare diferită în funcţie de profesiunea celui
care le analizează. Astfel clinicianul este interesat de aplicarea celei
mai variate terapii, medicul legist va interpreta leziunile prin
prisma consecinţelor judiciare, oferind în ultimă fază organului de
justiţie elemente necesare încadrării juridice a faptei.
Incă de la primele acţiuni, de la primele momente ale cercetării
condiţiilor ilicite ele unui fapt cu consecinţe ce produc leziuni
traumatice, medicina legală este
1.1. Reacţii generale posttraumatice ale organismului. Şocul
traumatic
Agenţii traumatici de orice natură determină, pe lângă
modificările locale specifice, o serie de reacţii generale ale
organismului caracterizând starea de şoc. Simptomatologia şocului
aparţine traumatologiei clinice. Şocul se caracterizează prin
fenomene nervoase şi hemodinamice. Fenomenele nervoase sunt
de natură vegetativă, algică şi psihică. Cele hemodinamice, a căror
intensitate este variabilă se datorează hemoragiei şi colapsului.
Glandele endocrine reacţionează şi ele la traume, în special
suprarenalele a căror reacţie îl reprezintă excesul de catecolamine.
In abordările actuale şocul este considerat ca fiind o reacţie a
organismului la alterarea echilibrului său cu mediu, având ca urmare
declanşarea unor mecanisme de adaptare. Pentru a se constitui
şocul traumatic necesită un interval de timp între producerea
leziunilor cauzatoare de şoc şi instalarea simptomatologiei clinice
care poate duce la moarte. Ca urmare când între producerea
traumatismului şi moarte intervalul de timp este scurt nu poate fi
vorba de şoc traumatic. Intervalul de timp fiind scurt (minute) nu se
pot declanşa mecanismele generatoare stării de şoc traumatic.
Dereglările mari endocrine, umorale şi metabolice ale
traumatizaţilor, având drept consecinţă apariţia unor substanţe
patologice sau creşterea importantă a unor constituenţi biochimici
normali ai sângelui, toate reacţiile biochimice pe care organismul le
mobilizează împotnva stresului cauzat de traumatism şi împotriva
instalării morţii, se aglomerează într-o perioadă de ordinul orelor1.
Răspunsul neurohormonal la orice acţiune stresantă, prin
intermediul axei simpatodrenerice, determină creşterea activităţii
cardiace, a tensiunii arteriale şi a ritmului respirator.
1 Viorel Beliş, Tratat de medicină legal`, vol. I, Ed. Medicală. Bucureşti 1995. pag. 267
1.2. Boala traumatică. Cauze, semne clinice, semne
paraclinice. Traumatismul şi activitatea organismului
Atunci când organismul suferă acţiunea unui agent traumatic
apar, în afara leziunilor locale, o serie de modificări generale,
morfofuncţionale ce se exprimă printr-o simptomatologie clinică
caracteristică. Examinările paraclinice evidenţiază tulburări, iar întreg
ansamblul de manifestări patologice este exprimat sintetic prin
noţiunea de boală traumatică. Această stare se instalează treptat, nu
întotdeauna manifestările clinice fiind direct proporţionale cu
gravitatea agresiunii suferite. Boala traumatică nu trebuie
confundată cu şocul traumatic.
Agentul traumatic determină o reacţie variată a întregului
organism, diferită după natura factorului traumatic, cu referire în
special la reactivitatea sistemului nervos central şi la echilibrul
funcţional general al organismului.
Când victima unui traumatism prezintă tare şi disfuncţii
organice, modificările posttraumatice (boala traumatică) au o
amploare şi o gravitate mai mare.
Forma clinică a bolii traumatice poate fi influenţată, într-un fel
sau altul, de o serie de factori individuali. Constituţia psihică trebuie
avută în vedere în aprecierea etiopatogenică a bolii traumatice.
Formele clinice mai severe se pot întâlni în cazul indivizilor labili,
anxioşi, excitabili sau celor depresivi. Starea de teamă sau leziunile
mutilante sunt factori stresanţi care determină, prin intermediul
scoarţei, tulburări corticosuprarenale şi vegetative. Aceşti factori pot
agrava simptomatologia clinică a bolii traumatice. Un tratament
necorespunzător, lipsa de colaborare a victimei în recuperare pot
produce fenomenul de sinstoză în care durerea în special este
semnalată ca fenomen morbid major. Durerea are în cadrul bolii
traumatice o influenţă majoră asupra evoluţiei clinice. Ea trebuie
corect evaluată în funcţie de gravitatea leziunii şi de tipul de
reactivitate psihică. Printre factorii capabili să agraveze boala
traumatică pot fi amintiţi şi cei meteorologici, în special frigul.
In producerea bolii traumatice, dintre factorii de mare
importanţă ce trebuie luaţi în consideraţie amintim: forma
morfopatologică a leziunii şi regiunea afectată, afectare şi a nervilor
periferici a sistemului simpatic.
Simptomatologia clinică a bolii traumatice se caracterizează
printr-o serie de modificări ce trebuie obligatoriu luate în vedere la
o corectă evaluare medico-legală a cazului cercetat. Tensiunea
arterială, cu creşteri uneori însemnate are în alte cazuri prăbuşiri,
mai ales în stare de şoc.
Hipertermia cauzată în special de distrugerile mari tisulare
implică un prognostic rezervat. La aceste tulburări generale se pot
adăuga fenomenele locale: tumefacţia edematoasă, durere, tulburări
circulatorii, în timp survenind atrofii musculare.
Examinările paraclinice au o mare însemnătate in evaluarea
corectă a gravităţii bolii traumatice.
Gravitatea bolii traumatice depinde de factori multipli, pe
primul plan situându-se reactivitatea organismului. Evoluţia este în
raport cu gravitatea leziunilor produse şi cu precocitatea şi
competenţa tratamentului instituit.
Prognosticul aceluiaşi tip de leziuni este mai grav la bătrâni şi
copii, precum şi în cazul când coexistă afecţiuni organice cronice,
cum sunt bolile cardiovasculare, hepatice, renale, bolile de nutriţie şi
metabolism. Când apar complicaţii, prognosticul este mult mai
sever.
Cele mai severe complicaţii ale bolii traumatice sunt: şocul şi
infecţia. Pot exista însă şi alte complicaţii cum ar fi: embolia grasă,
gazoasă sau tisulară, asfixia sau tromboemboliile . In numeroase
cazun apare însă şi infecţia ca o complicaţie ce însoţeşte destul de
frecvent boala traumatică. Pneumoniile şi bronhopneumoniile survin
frecvent în aceste condiţii de scădere a rezistenţei organismului,
întunecând prognosticul general al afecţiunii.
Şocul poate fi denumit ca o stare patologică ce se
caracterizează prin scăderea fluxului sanguin în ţesuturi şi
hiperactivitatea simpatică, stare care prelungindu-se, poate duce la
un sindrom metabolic şi la apariţia unor leziuni renale, hepatice,
pulmonare, miocardice şi cerebrale. Pierderile de sânge interne sau
externe sunt urmarea leziunilor traumatice vasculare, a unor
organe sau urmarea unor fracturi, cum ar fi fracturi de bazin. Pot
exista, în afara pierderilor de sânge, pierderi de lichide în cavităţi
sau transudări în spaţiile extravasculare. Acestea sunt principalele
turburări observate în cazul şocului traumatic cauzate prin modificări
hemodinamice. In evoluţia şocului putem distinge câteva stadii:
stadiul I, de şoc compensat, al II-lea de compensare reacţionată
hemodinamică, care poate duce la exitus sau poate trece la stadiul
III, de recuperare şi vindecare.
Turburările metabolismului, hidraţilor de carbon şi ale lipidelor,
scăderea glicogenului hepatic şi a glucozei din ţesuturi, precum şi
arderile lipidelor ajung să fie depăşite în arderile grave. Aici rolul
insulinei apare evident. Cel mai mult implicat în aceste tulburări
metabolice este ficatul.
In şoc apar o serie de dereglări organice şi funcţionale ca:
- Insuficienţa acută care se caracterizează prin aşa-zisul
plămân de şoc, cu apariţia edemului, a zonelor atelectazice şi de
emfizem compensator:
- Ulceraţiile gastroduodenale (ulcerul de stres) sunt urmare
a tulburărilor circulatorii persistente. Acestea apar în diferite tipuri
de traumatisme, inclusiv în cel cranio-cerebral:
- Insuficienţa cardiacă ce se caracterizează prin turburări
ischemice. Apare în fazele finale ale şocului decompensat şi se
manifestă prin hipotensiune, stază şi tendinţă de colaps.
Insuficienţa renală este urmarea dereglărilor circulatorii şi a
incapacităţii rinichiului de a filtra produşii rezultaţi prin
metabolismele viciate. Uremia însoţeşte frecvent şocul traumatic.
Sindromul sanguin şi reticulohistiocitar caracterizat prin
hipercoagulabilitate, leucocitoza, eritrocitoza, hipereactivitate şi
hipertrofie celulară la nivelul sistemului reticulohistiocitar este tot o
dereglare funcţională apărută ca urmare a stării de şoc.
Reacţia generală posttraumatică a organismului poate fi
utilizată la cadavru ca probă de reacţie vitală. O mare importanţă o
are determinarea hormonilor tisulari şi a neurohormonilor în sângele
cadavrului. Aminele biogene pot servi ca indicator post-mortem al
reacţiilor circulatorii terminale. Deoarece după moarte reacţiile
circulatorii specifice unor cauze de moarte violente se pot
diagnostica într-un mod extrem de riscant, pare ca foarte
importantă decelarea revărsărilor agonale a hormonilor cu acţiune
asupra circulaţiei. Apariţia în sânge a noradrenalinei eliberată masiv
la nivelul terminaţiilor nervoase şi revărsarea adrenalinei din
suprarenală în urma stimulării baro- şi chemoreceptorilor prin
scăderea oxigenului are mare importanţă în tanatochimie. Valorile
crescute de catocalamine se pot evidenţia prin cercetarea activităţii
presuare a serurilor de cadavru la persoane decedate prin şoc
traumatic.
Diagnosticul post-mortem al reacţiilor vitale posttraumatice
se bazează pe găsirea acelor modificări ale constantelor biologice în
sânge şi umori, împreună cu punerea în evidenţă a unor produse
patologice reprezintă probele dereglărilor neuroendocrinoumorale şi
metabolice caracteristice reacţiilor vitale generale post-agresive.
Deoarece unele modificări reactive apar după traumă, în urma
acestei cercetări se va putea diagnostica realitatea morţii
traumatice în cazurile cu supravieţuire scurtă2.
2 V. Beli] pag. 269
I.3. Reacţia vitală. Concepţia actuală asupra reacţiei vitale.
Noi cercetări asupra reacţiei vitale
Reacţia vitală reprezintă totalitatea modificărilor generale şi
locale ce apar în organismul viu, ca răspuns la acţiunea unei traume
de orice natură (mecanică, fizică, chimică).
Aproape tot atât de veche ca şi medicina legală, problema
reacţiei vitale a constituit o preocupare permanentă a medicinii
legale şi o găsim tratată în majoritatea lucrărilor de specialitate.
Până în anul 1930 problema reacţiei vitale era rezolvată pe
cale macroscopică. Prin această metodă erau studiate echimoza,
infiltraţia hematică, coagularea, tumefacţia edematoasă. Primul
autor care a recurs la studiul microscopic ca metodă de cercetare a
reacţiei vitale a fost Walcher, arătând că necroza şi inflamatia sunt
principalele componente ale reacţiei vitale locale. Ulterior
majoritatea cercetărilor s-au orientat asupra aspectelor anatomice
şi histologice, cercetări care au realizat progrese în această
problemă.
In ultimii ani o serie de cercetători (Berg, Laves) au întreprins
studii sistematice asupra modificărilor umorale specifice anumitor
cauze de moarte şi care decelate la cadavru, pot constitui criterii
importante de apreciere a leziunilor vitale. Raekallio şi alţii
considerând că histologia nu oferă criterii suficiente de diagnostic
diferenţiat între leziunile vitale şi cele postmortale, au recurs la
metodele de histochimie şi histoenzimologie. In viitor studiile
biochimice şi histochimice vor deveni izvorul cercetărilor medico-
judiciare asupra tanatogenezei şi a reacţiilor vitale, constituind
baza medicinii legale moderne.
Necesitatea diferenţierii leziunilor produse în timpul vieţii de
cele produse după moarte reiese din partea practică a expertizei,
care a arătat marea frecvenţă a leziunilor produse după moarte
întâlnită la autopsie. Interpretarea greşită a acestora poate avea
consecinţe grave de ordin judiciar.
Leziunile postmortaie accidentale pot apărea în circumstanţe
foarte variate.
Leziunile postmortaie intenţionate pot fi de asemenea
întâlnite uneori.
In ambele cazuri precizarea caracterului vital al leziunilor
capătă pentru justiţie o importanţa deosebită.
Legat de problema leziunilor, un alt aspect asupra căruia
justiţia poate cere precizări, este acela al succesiunii leziunilor, a
ordinii în care aceste leziuni au fost produse. Referitor la acest
aspect expertului îi revine sarcina de a stabili cât mai exact şi pe
baze cât mai ştiinţifice vechimea leziunilor, adică timpul scurs de la
producerea acestora şi până la moarte.
Medicina legală consideră reacţii vitale numai acele procese a
căror expresie morfologică indică în mod cert un fenomen vital. Cel
mai important criteriu de diferenţiere dintre leziunile vitale şi cele
postmortaie îl reprezintă în practică manifestările circulatorii.
In studiul reacţiei cu caracter vital se includ toate aspectele
morfologice de răspuns ale organismului la traumă. Ele depind de
natura agentului traumatic, de felul şi gravitatea leziunii, localizarea
ei, starea organismului, de timpul pe care organismul îl are la
dispoziţie pentru a răspunde vătămării.
Cunoştinţele asupra reacţiilor vitale au fost din totdeauna
legate de cunoştinţele asupra fenomenelor cadavnce.
Problema reacţiilor vitale a fost de asemenea legată de
stabilirea felului morţii (violentă sau neviolentă). Ea este strâns
legată de moartea clinică sau de moartea biologică. Toţi aceşti
factori, luându-i în considerare, putem trece peste dificultăţile pe
care le întâmpină expertiza în aprecierea caracterului vital al
leziunilor. Chiar dacă în clarificarea cazurilor dubioase s-a recurs în
ultimul timp din ce în ce mai mult la microscopie şi alte metode
moderne de investigaţie, datele morfologiei macroscopice şi
circumstanţele exterioare şi-au păstrat în continuare întreaga lor
importanţă.
Medicina legală are scopul principal de a furniza probe
ştiinţifice organelor judiciare. In medicina legală istoricul se bazează
pe datele asupra circumstanţelor exterioare furnizate de către
examenul la faţa locului. Deoarece aceste date lipsesc adesea,
medicului legist nu-i mai rămâne decât posibilitatea studiului atent,
competent şi amănunţit, macroscopic şi microscopic al cadavrului,
pentru a putea rezolva problemele de mare importanţă care se
ridică.
Primul cercetător român care a întreprins un studiu ştiinţific al
reacţiei vitale a fost profesorul M. Kermbaeh. în lucrările sale el a
studiat caracterele morfologice, macroscopice şi microscopice ale
reacţiei vitale a ţesuturilor traumatizate. El a descris tabloul
histologic denumit „semnul fibrei elastice".
Clasificarea reacţiilor vitale, făcută de numeroşi autori, este
aceea în generale şi locale. Reacţiile vitale generale sunt considerate
anumite reacţii legate de funcţiile circulatorii şi respiratorii cum ar fi
embolia sau aspiraţiile. Există astăzi tendinţa de a se considera ca
reacţii vitale generale acele modificări ale sistemului nervos central,
ale sistemului circulator, metabolice, umorale şi endocrine care apar
în organism în urma acţiunii agenţilor traumatici. Reacţiile vitale
locale cuprind modificările ce survin la nivelul ţesuturilor, chiar la
locul de aplicare a agentului traumatic.
In organism, orice traumă determină reacţii cu caracter
general sau local, reacţii care influenţându-se şi condifionându-se
reciproc vor provoca aşa-numita boală traumatică.
Reacţia vitală locală are o biologie şi o fiziopatologie complexă.
Orice leziune corporală constituie o distrugere a barierei, favorizând
o invazie a bacteriilor şi toxinelor către interiorul organismului
Reacţiile generale ale organismului sub influenţa agenţilor
traumatici mecanici, fizici, chimici sau psihici, determină în
organism tulburări funcţionale generale studiate din punct de vedere
fiziopatologie de către traumatologia modernă.
In 1956 Selye a definit orice factor traumatic drept un agent
stresant. Stresul conceput ca o stare a organismului ce apare sub
forma unui sindrom specific rezultat din interacţiunea leziune-apărare
este numit „sindrom de adaptare".
In concepţia lui Selye reacţia locală posttraumatică poartă
numele de sindrom local de adaptare. în ceea ce priveşte sindromul
general de adaptare, acesta ar decurge în trei faze:
- In prima fază (reacţia de alarmă) se observă într-un prim
stadiu ce durează de la câteva minute până la 24 ore hipotermie;
- In cea de-a doua fază creşte rezistenţa organismului
faţă de acţiunea stresorului;
- In cea de-a treia fază când acţiunea agentului traumatic este
de lungă durată organismul se epuizează trecând în faza de
neadaptare.
In 1965 chirurgul francez Laborit a pus bazele unei noi
discipline -agresologia, care în concepţia sa cuprinde aspecte
fiziopatologice şi biochimice ale reacţiilor posttraumatice.
Din punct de vedere fiziopatologic reacţiile organismului la
agresiuni pot fi armonioase şi dezarmonioase . Forma armonioasă
are în concepţia autorului trei faze:
- Faza de dezechilibru imediat caracterizată prin
hipotensiune, hipotermie, diminuarea metabolismului bazai,
hiperpermeabilitate vasculară, hipoglicemie, hipocloremie,
depresiune funcţională organică şi tisulară interesând în special
ficatul, rinichiul şi sistemul nervos central;
- Faza de reacţie neurovegetativă, caracterizată prin
mecanisme neuroreflexe şi în special prin revărsarea mărită
de adrenalină pentru a se corecta hipotensiunea;
- Faza a treia neuroedocrină presupune într-un prim stadiu o
secreţie hipofizară cu creşterea creatiniei, a azotului neproteic, al
ureei în sânge, apariţia febrei, dishidremiei, hipoprotememiei şi
neformare de glicogen din proteine;
Forma dezarmonioasă se caracterizează printr-o defazare a
oricăror etape descrise în primă formă.
Din punct de vedere medico-legal Schlyer, Laver, Borg şi alţii
au înţeles întreaga însemnătate a reacţiilor generale postagresive,
pentru precizarea patologiei traumatismelor şi a reacţiilor vitale.
Pornind de la general la local şi invers, expertiza medico-
legală va trebui să ia în considerare complexitatea reacţiilor locale,
care, plecând de la focar, vor atrage în procesul reactiv si de
compensare majoritatea funcţiilor vitale, acestea la rândul lor
influenţând evoluţia leziunilor.
I.4. Aspecte medico-sociale în traumatologie.
Frecvenţă, importanţă economico-socială, sechele,
recuperare, morbiditate, mortalitate
In ultimele decenii s-a constatat o creştere alarmantă a
morbidităţii şi a mortalităţii prin traumatisme. Această creştere este o
consecinţă a unei dezvoltări deosebite a industriei, a mijloacelor de
transport.
Progresul tehnico-ştiinţific, lupta omului de a stăpâni forţele
naturii, de a transforma, de a fauri instrumente şi tehnici din ce în ce
mai performante imprimă aspecte social-economice traumatismelor.
Dar pe măsură ce tehnica creată pentru progresul societăţii s-a
dezvoltat, în aceeaşi măsură ea a adus prejudicii prin accidente şi
boli profesionale. Agentul microbian este substituit adesea de cel
traumatic, leziunile afectând cu precădere persoanele din grupele
active de muncă.
Una din problemele de care societatea modernă trebuie să se
preocupe în condiţiile actuale este creşterea incidenţei leziunilor
traumatice. Trebuie găsite, pe de o parte, o serie de mijloace
adecvate de prevenţie, iar, pe de altă parte, pe măsură ce
traumatismul s-a produs, se cere a fi tăcută o analiză corectă în
vederea încadrării juridice a faptei, în funcţie şi de împrejurările
producerii.
Sectorul de medicină legală îşi aduce un aport substanţial la
toate acestea. Preocupările medico legale în cel mai important
domeniu traumatologia au drept scop să interpreteze leziunile
produse prin agresiune în accidente rutiere, de muncă sau alte
forme de vătămare a integrităţii corporale, a sănătăţii sau vieţii.
Pentru a ne da seama de rolul pe care activitatea medico-
legală îl are în asigurarea principiului elementar al dreptului privind
inviolabilitatea persoanei, este suficient să amintim că după statistici
recente în ţările dezvoltate fiecare a 10-a persoană este victima unui
traumatism. Unul dintre aspectele cele mai importante în ceea ce
priveşte consecinţele traumatismelor de orice natură este acela care
priveşte afectarea capacităţii de muncă, cu implicaţii de ordin social,
economic destul de complexe.
Medicina legală contribuie direct şi eficient la repararea
prejudiciului fizic şi moral adus persoanei vătămate, sprijinind, pe de
o parte, justiţia în încadrarea juridică corectă a faptei, iar pe de altă
parte estimând sechelele ca urmare a leziunilor suferite, în scopul
reparării şi recuperării prejudiciului.
In cadrul expertizei medico-legale se cere o evaluare corectă
a prejudiciului şi a gradului în care a fost afectată, temporar sau
permanent, total sau parţial, capacitatea de muncă, apreciindu-se
corespunzător posibilitatea de exagerare, simulare sau sinistroză.
In ceea ce priveşte evaluarea corectă a stărilor secbelare şi a
posibilităţilor de recuperare şi reinserţie în activitatea economică a
persoanelor care au fost victime ale unui traumatism, expertizei
medico-legale îi revine un rol important. Patologia traumatică are
numeroase implicaţii. Clinic, traumatologia priveşte mai ales
aspectele terapeutice. Recuperarea este preocuparea cea mai
importantă a traumatologiei clinice.
Studiile epidemiologice în domeniul traumatologiei au ca
scop prevenţia. Se urmăreşte observarea cauzelor accidentelor de
muncă, a celor de trafic, a condiţiilor în care sunt produse actele de
agresiune ca latură a activităţii de prevenire a traumatismelor ce
ocupă locul al doilea în etiologia morbidităţii, mortalităţii şi a stărilor
sechelare.
Medicina legală, punându-şi cunoştinţele în slujba justiţiei,
contribuie într-o mare măsură la rezolvarea social-juridică a cauzelor
când traumatismul este urmarea relaţiilor ilegale dintre oameni, a
unor situaţii de încălcare a prevederilor legale, a normelor de
convieţuire socială. Ea are ca scop păstrarea stării de sănătate a
populaţiei
In majoritatea ţărilor dezvoltate se manifestă o preocupare
importantă, spre ceea ce se numeşte profilaxia bolii traumatice.
Cunoaşterea cauzelor leziunilor traumatice este esenţială în acest
scop. In luarea măsurilor adecvate în acţiunea de prevenţie se are în
vedere aprecierea exactă a rolului factorului uman în producerea
accidentelor de trafic sau de muncă. Paralel cu revoluţia tehnico-
ştiinţifică are loc un control permanent al condiţiilor de viaţă şi de
muncă.
O altă preocupare permanentă în traumatologie o reprezintă
recuperarea. Traumatismul, odată produs, poate determina
incapacitate de muncă totală sau parţială, temporară sau definitivă.
Atunci când pierderea capacităţii de muncă este urmarea unor acte
ilicite, a nerespectării unor norme de protecţie a muncii sau de
convieţuire socială., se face o expertiză medico-legală a capacităţii de
muncă după aceleaşi reguli metodologice ca şi expertiza medicală a
capacităţii de muncă. Scopul vizează aprecierea exactă a sechelelor
posttraumatice, urmărindu-se stabilirea drepturilor materiale de
compensare a prejudiciului suferit de victimă, cât şi raportarea noii
stări la o profesie corespunzătoare.
Contribuţia medicinii legale în rezolvarea aspectelor penale şi
civile ale afecţiunilor posttraumatice face parte din problema
majoră a patologiei medico-legale, care cercetează procesul morbid
în lumina preocupărilor judiciare. Traumatologia medico-legală este
materia de bază în expertiza persoanelor şi a cadavrelor, exercitând
toate aspectele medicale ce permit stabilirea legăturii cauzale dintre
traumatism-leziune-incapacitate de muncă, infirmitate-invaliditate
sau moarte3
3 V. Beliş, op.cit. pag. 303
I.5. Diagnostic clinic şi probleme generale medico-legaie ale
traumatismelor mecanice
Traumatismul sau boala traumatică, rezultat al unei acţiuni
violente externe asupra uneia sau mai multor regiuni corporale, se
referă îndeosebi la rezultatul acestei agresiuni asupra organismului,
medicul traumatolog preocupându-se în special de aspectele de
diagnostic pozitiv, de alegerea şi aplicarea metodelor terapeutice
adecvate.
Patologia medico-legală cuprinde aprecieri legate de
modalitatea producerii traumatismului, de agentul vulnerant, de
gravitatea imediată şi consecinţele tardive ale leziunilor, de
problemele de cauzalitate şi interacţiunea dintre modificările
patologice preexistente sau reactivitatea organică şi traumatism.
Problemele de traumatologie medico-legală cuprind atât aspecte
care au precedat episodul traumatic cât şi modul de producere,
efectele imediate şi urmările leziunilor asupra vieţii, sănătăţii şi
integrităţii corporale a victimei. Medicul legist încearcă să explice
fenomenele lezionale şi să prevadă efectele specifice ale acestora,
rolul său fiind acela de a pune la dispoziţia justiţiei elementele
obiective de specialitate utile evaluării şi încadrării unei fapte de
cele mai multe ori cu implicaţii penale.
Răspunderea medicului legist este mai mult de ordin etic, de
aprecierile sale depinzând în mare parte încadrarea
corespunzătoare a unei fapte antisociale, libertatea unui presupus
învinuit sau din contră sustragerea de sub incidenţa legii a unui
infractor, adesea cu potenţial de periculozitate socială crescut.
Obiectivul expertizei cu referire la prevederile Codului Penal
impun din partea medicului legist o înaltă ţinută morală, o
obiectivitate desăvârşită a constatărilor sale. Acesta trebuie să
posede cunoştinţe temeinice de morfofiziopatologie generală din
toate ramurile de specialitate medicală, o deosebită capacitate de
sinteză în evaluarea împrejurărilor şi a consecinţelor unei fapte
antisociale asupra unui individ şi a urmărilor de ordin economic,
social, judiciar ale acesteia.
In activitatea medicului legist apare necesitatea de a explica
anumite particularităţi de patologie, de reactivitatea individuală sau
de concurenţa a mai multor factori în evoluţia unui traumatism. Este
pus deseori în situaţia de a pune de acord aceste elemente de ordin
biologic cu obiectivele juridice ale unui caz. Raportul său cazuistic
trebuie să ofere organelor de cercetare sau judecată date concrete,
obiective, în vederea încadrării corecte a unei fapte cu caracter
penal.
O problemă importantă de practică medicală în general şi
medico-legală în special o constituie frecvenţa mare a leziunilor
traumatice şi varietatea modalităţilor de producere. In concepţia
medico-legală aspectele legate de leziunile traumatice sunt
complexe.
In cazul leziunilor primare externe medicul legist trebuie să
observe şi să consemneze în raportul său o serie de date
suplimentare ca: localizarea exactă a leziunii, dimensiunile acesteia,
direcţia, aspectul marginilor şi unghiurilor, starea ţesuturilor
învecinate, prezenţa unor afecţiuni patologice care ar putea
influenţa evoluţia obişnuită a leziunii, ca şi orice alte observaţii din
care să se poată preciza modul de producere, obiectul care a produs
leziunea, gravitatea acesteia, eventuala poziţie a victimei, durata
aproximativă a îngrijirilor medicale.
In cazul leziunilor grave, se impune existenţa unei colaborări
între medicul legist şi clinician, diagnosticul obiectiv neputându-se
tace de multe ori decât pe baza unor constatări de specialitate şi a
unor examinări complementare, paraclinice.
Examinarea medico-legală se face de obicei la scurt timp
după traumatism. Există însă si situaţii când medicul legist este
obligat să o efectueze pe bază de acte medicale a căror claritate şi
obiectivitate sunt discutabile sub aspectul unor consemnări
imprecise sau lipsite de date concrete, obiective. Apariţia de
complicaţii imediate, necesitatea unor intervenţii chirurgicale creează
dificultăţi care nu pot fi rezolvate de expert sub aspectul medico-
legal.
Tot în legătură cu corelaţia dintre datele clinice şi aprecierile
necesare în practica medico-legală este de sublimat discordanţa
dintre unele diagnostice şi constatările obiective din cuprinsul
actului medical care adesea constituie singurul element care stă la
baza lucrării medicului legist. Medicul legist este pus în
imposibilitatea concretizării concluziilor sale care urmăresc un
diagnostic obiectiv real, aprecierea gravităţii leziunii oglindită în
îngrijirile medicale, a punerii în primejdie a vieţii.
Necesitatea unor intervenţii chirurgicale a cărei urgenţă
impune din partea medicului terapeut o acţiune rapidă creează
dificultăţi evidente medicului legist în precizarea obiectivelor
necesare în vederea încadrării penale a faptei sau a raportului de
cauzalitate dintre leziunea iniţială şi urmările acesteia
Pentru aprecierea medico legală de punere în primejdie a
vieţii victimei sunt indispensabile constatările medicale de spital. în
acest sens se impune o mai strânsă colaborare a medicalul terapeut
cu medicul legist O mai bună cunoaştere de către primul a
implicaţiilor de ordin judiciar care pot decurge îndeosebi în cazul
unor traumatisme urmare a unei fapte care cade sub incidenţa
penală sau poate constitui obiectul unei cauze de drept civil Este de
menţionat necesitatea unor examinări mai complexe,
pluridisciplinare a unor traumatizaţi dar nu numai în cadrul unei
anumite specialităţi. Din practica medico-legală rezultă că, în multe
cazuri, leziunile traumatice nu se încadrează numai într-o anumită
specialitate medicală In acest sens se cuvine a se aminti anumite
cazuri în care, prin internarea victimei într-un spital de o a numită
specialitate, se omite diagnosticarea unor leziuni care aparţin altei
specialităţi
Se impune deci necesitatea unui prim examen general de
către medici de diferite specialităţi precum şi necesitatea unor
examinări complete şi a consemnării de călre clinician a tuturor
modificărilor posttraumatice în cazurile cu implicaţii judiciare.
Astfel colaborarea dintre clinician şi medicul legist ce se
impune presupune cunoaşterea de către medicul terapeut a
obiectivelor şi consecinţelor unor fapte antisociale aflate sub
incidenţa prevederilor legale.
Obiectivele expertizei medico-legale în cazul traumatismelor
mecanice se referă la realitatea şi diagnosticul pozitiv al leziunilor,
mecanismul, de producere şi obiectivul vulncrant care Ie-a putut
determina, felul şi durata îngrijirilor medicale. Modificările generale
organice care pot modifica noţiunea „de punere în primejdie",
evoluţia bolii traumatice, prognosticul imediat sau tardiv al
traumatismului sub aspectul posibilităţii sau confirmării apariţiei de
sechele, coexistenţa şi rolul agravant, favorizant sau determinant al
unor afecţiuni preexistente sau concomitente, mecanismul
tanatogenerator.
Aşa cum pentru medicul legist este indispensabilă
cunoaşterea patologici traumatice şi generale, şi pentru medicul
terapeut sunt necesare noţiuni de medicină legală, în cazul
traumatismelor în care se ridică aspecte cu caracter judiciar.
I.6. Interacţiunea dintre traumatism şi afecţiunile
preexistente sau concomitente. Complicaţii
O leziune traumatică determină o reacţie de apărare generală şi
reparare locală din partea organismului lezat Această reacţie apare
imediat după episodul traumatic şi se reflectă în manifestări variate
în raport cu felul, locul şi gravitatea leziunilor. Hemostaza spontană
în leziunile vasculare, reacţiile de modificare şi resorbţie a
revărsatului sanguin intratisular din echimoze şi hematoame, şocul
traumatic sau hemoragie în traumatismele grave sau fenomenele
de apărare antiinfecţioasă în complicaţiile sceptice reprezintă un
sistem complex de autoapărare de ordin imunologic,
neuroertdoerm, cardiovascular care intervine în mod obişnuit în
cazul în care un factor extern traumatic tinde să modifice
integritatea morfofuncţională a organismului.
In cadrul limitelor fiziologice există totuşi variaţii de
reactivitate individuală legate de factori mai mult sau mai puţin
cunoscuţi de ordin genetic, imunologic, sex, vârstă, variaţii sau în
mod obişnuit nu determină o abatere evidentă în raport cu evoluţia
obişnuită a proceselor reparatorii O leziune traumatică de
intensitate mică sau medie se poate vindeca într-un interval mai
mic sau mai mare în raport cu reactivitatea organismului. Apariţia si
intensitatea unui şoc traumatic şi compensarea sa spontană sau
terapeutică se pot face mai repede sau mai încet. Aceste fenomene
nu constituie abateri importante de la evoluţia „fiziologică" a bolii
traumatice.
In alte cazuri, datorită preexistentei unor afecţiuni sau a
concurenţei dintre o afecţiune patologică şi un traumatism evoluţia
proceselor de reactivitate organică este modificată, fenomenele
reparatorii putând fi întârziate sau oprite în evoluţia lor normală,
modificându-se raportul de cauzalitate dintre intensitatea
traumatismului şi urmările sale asupra organismului
Pot exista afecţiuni locale care să agraveze procesul
traumatic sau să favorizeze producerea sa. Afecţiuni de ordin
general pot modifica evoluţia unui traumatism sau determina
complicaţii care în mod obişnuit nu ar fi apărut. O boală hematologică
prin împiedicarea proceselor de hemostază spontană poate
determina o hemoragie gravă cu urmări imprevizibile. Diabetul,
avitaminozele, bolile cardiovasculare, unele boli endocrine sau
metabolice constituie factorii principali agravanţi ai unor leziuni
traumatice minime sau de intensitate medie, putând favoriza sau
chiar determina apariţia de complicaţii locale sau generale din cele
mai grave.
Practic, preexistenta acestor afecţiuni poate duce la
prelungirea duratei îngrijirilor medicale, la constituirea de schele, la
punerea în primejdie a vieţii bolnavului sau chiar la moarte. Pentru
aceste considerente se impune cunoaşterea de către medicul legist
a antecedentelor traumatizatului, precum şi efectuarea unui
examen clinic general.
In aprecierea finală a unui caz şi în precizarea raportului de
cauzalitate vor trebui luaţi în consideraţie toţi factorii care au putut
produce abateri de la evoluţia fiziologică a unei leziuni traumatice,
obligaţia expertului fiind aceea de a preciza condiţiile agravante şi a
aprecia consecinţele reale imediate sau îndepărtate ale unui
traumatism.
Există situaţii în care preexistenta sau concomitenta unei
afecţiuni patologice cu o leziune traumatică constituie factorul
determinant în rezultatul final, aceasta putând duce fie la
prelungirea duratei îngrijirilor medicale, fie la apariţia unei
infirmităţi sau chiar la moartea victimei4.
4 V. Beli] pag. 386
Evoluţia unui traumatism poate fi agravată de o insuficienţă
cardiovasculară sau o afecţiune respiratorie preexistentă sau
apărută pe parcursul evoluţiei bolii traumatice determinând o
decompensare de multe ori ireversibilă.
In aprecierea finală a medicului legist, pe lângă aceşti factori,
trebuie să se ţină seama şi de promptitudinea şi corectitudinea
tratamentului aplicat, precum şi de cooperarea traumatizatului.
Medicilor legişti li se recomandă a nu neglija antecedentele şi
examenul general al fiecărui traumatizat sau, în cazurile de moarte,
de a încerca printr-o observaţie atentă şi examinări de laborator, să
ajungă la o evaluare corectă a raportului de cauzalitate dintre
factorul traumatic şi efectul final.
I.7. Cercetarea la faţa locului. Reconstituirea
Conform legislaţiei penale „Cercetarea la faţa locului se
efectuează atunci când este necesar sa se facă constatări cu privire
la situaţia locului săvârşirii infracţiunii, să se stabilească poziţia şi
starea mijloacelor materiale de probă şi împrejurările în care
infracţiunea a fost săvârşită".
Medicul legist, în calitate de organ tehnic de specialitate,
este chemat să participe şi să colaboreze în cercetarea la faţa
locului cu organele de anchetă. „Organul de urmărire penală sau
instanţa de judecată, dacă găseşte necesar pentru verificarea şi
precizarea unor date, poate să procedeze la reconstituire la faţa
locului, în întregime sau în parte, a modului şi a condiţiilor în care a
fost săvârşită fapta".
Această activitate poate aduce probe materiale importante şi
esenţiale, privind clarificarea împrejurărilor de producere a
infracţiunii, identificarea agentului vulnerant, a agresorului şi a altor
aspecte a căror precizare este menită să contribuie la descoperirea
adevărului şi la o corectă calificare juridică a faptei. Serviciul de
gardă organizat în reţeaua de medicină legală se concretizează prin
participarea medicului legist în echipa care se deplasează la faţa
locului în cazurile de moarte violentă sau suspectă, în orice alte
împrejurări când, în calitatea sa de expert, el poate contribui la
cercetarea sau reconstituirea împrejurărilor infracţiunii având ca
obiect omul.
Echipa de cercetare este alcătuita din procuror, medic legist şi
ofiţer de poliţie, în caz de omor din echipă mai fac parte şi un
procuror criminalist şi alte cadre de specialitate.
Medicul legist are, în cadrul acestei echipe, atribuţii precise
ce nu trebuie depăşite. Este un consilier medical al procurorului,
netrebuind însă să i se substituie acestuia. Misiunea sa este dificilă si
plină de răspundere, esenţială în stabilirea adevărului material.
Examenul la lata locului are următoarele obiective principale:
-Căutarea, descoperirea, cercetarea, păstrarea şi prelevarea
urmelor prezente pe diferite obiecte sau victimă. Important este să
se evite distrugerea, modificarea sau alterarea urmelor, precum şi
formarea unor urme false.
-Stabilirea drumului parcurs de făptaş până la comiterea
infracţiunii şi apoi a traseului urmat pentru a părăsi locul faptei.
-Stabilirea împrejurărilor în care s-a comis infracţiunea,
a deplasărilor agresorului şi victimei.
-Stabilirea intervalului de timp care a trecut de la comiterea
infracţiunii.
-Orice element capabil să contribuie la identificarea
agresorului şi a agentului vulnerant.
Un examen competent al locului faptei va da posibilitatea
obţinerii unor indicaţii importante cu privire la felul, cauza şi
împrejurările de producere a morţii, la descoperirea autorului. Este
necesar ca aceste examinări să aibă loc cât mai repede după
semnalarea faptei şi în condiţii de perfectă luminozitate.
Când cadavrul este observat de la început, cercetarea are loc
pornind de la victimă spre periferie. Dacă se caută cadavrul
cercetarea se face de la periferie spre centru.
Odată autorizată pătrunderea la locul faptei, medicului legist îi
revin o serie de sarcini precise, orientate în câteva direcţii principale
de cercetare.
Cercetarea aspectului general al locului faptei are loc în două
faze: în faza statică cercetarea urmelor înainte de deplasarea
obiectelor pe care acestea se găsesc şi faza dinamică, obiectele şi
corpurile delicte cercetându-se după ce acestea sunt deplasate şi
ridicate.
Descoperirea urmelor are loc cu mare dificultate deoarece
infractorul urmăreşte şi adeseori reuşeşte să facă să dispară o parte
din acestea mai ales cele uşor reperate prin văz sau miros.
Cercetarea urmelor are o importanţă capitală în anchetă. Vor reţine
atenţia medicului legist urmele biologice cum sunt petele de sânge,
petele de spermă, urmele de urină, de fecale, firele de păr. Medicul
legist poate contribui la identificarea acestor urme, indicând locurile
unde este posibil ca ele s` fie dispuse, apoi le descrie forma ]i
aspectul înainte ca ele să fie ridicate. Forma petelor de sânge poate
sugera: lezare de artere; pete sub formă de jeturi sacadate; lezare
de vene; pete sub formă de baltă; scurgeri sub formă de picături;
vechimea sângerării.
Petele de spermă sunt dispuse pe diferite suporturi, pe
lenjerie sau alte materiale textile. Cercetarea lor capătă importanţă
în actele de violenţă cu caracter sadic sau legate de patologia
sexuală.
Firele de păr pot servi la identificarea agresorului ele putând fi
găsite în mâna sau pe hainele victimei. Ele trebuie prelevate cu grijă
şi plasate în plicuri separate.
La locul faptei pot fi găsite şi alte categorii de urme ca: urme
de animale, urme vegetale, urme anorganice precum şi o serie de
alte urme a căror cercetare intră în competenţa criminalistului:
amprente, urme de vehicule etc.
Un rol important revine medicului legist în cercetarea
corpurilor delicte mai ale în cazul morţii violente prin traumatisme
mecanice. Pentru anchetă, examinarea agentului vulnerant, a unor
corpuri contondente, obiecte ascuţite, orice fel de armă, prezintă un
deosebit interes.
In toate aceste cercetări medicul legist trebuie să dea dovadă
de prudenţă, să nu facă afirmaţii hazardate, pripite. Investigaţiile
minuţioase aduc informaţii preţioase, referitoare în special la
calificarea juridică a faptei la diferitele faze ale agresiunii, la poziţia
victimei faţă de agresor, la identificarea agresorului, la mecanismul
producerii leziunilor şi la instrumentul vulnerant. Numai o cercetare
competentă poate înlătura riscurile unei erori, contribuind eficient la
activitatea organelor de justiţie.
Cercetările privind victima urmăresc consemnarea locului şi a
poziţiei în care se săvârşeşte. Locul săvârşirii agresiunii nu
corespunde întotdeauna cu locul unde este găsit cadavrul. Victima
este deplasată în anumite cazuri chiar de agresor.
Examinarea atentă a îmbrăcămintei poate furniza date privind
identificarea şi momente sau faze ale agresiunii. Pe îmbrăcăminte
pot rămâne ataşate diverse urme biologice pe baza cărora se poate
identifica agresorul.
Examenul cadavrului presupune precizarea modificărilor
cadavrice, notându-se ora cercetării, ceea ce poate duce la
stabilirea datei morţii, un aspect esenţial al anchetei. Examinându-
se sistematic toate regiunile corpului se va începe notarea armelor
de violenţă. Dacă victima este necunoscută, se vor nota sexul, talia,
vârsta aproximativă, constituţia somatică, dentiţia, semnele
particulare.
Un examen competent al victimei poate furniza indicii cu
privire la modul de producere al leziunilor asupra agentului
vulnerant şi uneori chiar asupra cauzei morţii. Concluziile, deşi nu
pot fi categorice decât după efectuarea autopsiei, în anumite situaţii
permit organelor de drept soluţionarea unor probleme majore ale
infracţiunii. Şi aici se recomandă medicului legist prudenţă, evitarea
unor afirmaţi hazardate, lipsite de argumentaţie solidă de
specialitate. Concluziile pripite au prejudiciat grav sensul anchetei
şi prestigiul expertului.
Un alt aspect al activităţii medicului legist în cadrul echipei
care cercetează locul faptei îl poate constitui examenul agresorului.
Pe hainele sau corpul agresorului pot fi ataşate diferite materiale ce
provin de la victimă ca: pete de sânge, fire de păr etc. Pot fi
identificate leziuni produse de victimă în apărare ca de exemplu
urmele de muşcătură.
Fixarea tuturor rezultatelor cercetării la faţa locului se face
într-un proces verbal, care va fi semnat de membrii echipei de
anchetă ce s-a deplasat pe teren, iar în baza ordonanţei procurorului
cadavrul poate fi ridicat şi transportat la laboratorul medico-legal în
vederea efectuării autopsiei. Vor fi ambalate şi etichetate, urmând a
fi trimise la laboratorul de specialitate, corpurile delicte şi celelalte
urme ridicate de la locul faptei.
1.8. Leziuni traumatice - discuţii generale
Producerea unor leziuni sunt rezultatul acţiunii agenţilor
traumatici mecanici asupra organismului. Cu mici excepţii,
agresiunile mecanice determină modificări morfologice externe ce
depind de o serie de factori cum ar fi: natura agentului vulnerant,
forma, dimensiunea şi consistenţa acestuia, energia cinetică a
corpului în mişcare. Modificările lezionale externe posttraumatice,
depind de zona de corp afectată şi de particularităţile reactive ale
organismului, acestea din urmă având influenţă asupra evoluţiei lor.
Din punctul de vedere al mecanismului de producere,
deosebim lovire activă şi lovire pasivă. Aprecierea lovirii cu corp dur
sau a lovirii de corp dur capătă în medicina legală o importanţă
majoră, discriminarea impunându-se mai ales atunci când se invocă
unul din mecanisme în locul celuilalt.
Dintre criteriile de clasificare a leziunilor traumatice externe
mai importante s-au evidenţiat a fi criteriul morfologic şi cel care
ţine seama de natura agentului vulnerant. Leziunile traumatice
elementare (primare) pot fi fără întreruperea epidermului; echimoza
şi hematomul; şi cu soluţie de continuitate: exconaţia şi plăgile.
Plăgile căpătând denumirea agentului vulnerant se deosebesc în:
a) plagă zdrobită (contuză) cu varietăţile: plagă plesnită,
sfâşiată, muşcată;
b) plagă înţepată;
c) plagă tăiată;
d) plagă tăiată-înţepată (înjunghiată);
Toate aceste varietăţi sunt produse cu instrumente ascuţite.
e) plagă despicată;
f) plagă împuşcată
Echimoza este una dintre cele mai frecvente leziuni
traumatice externe, apărând în diferite împrejurări, mai ales în
agresiuni, lovire cu sau de corp dur.
Echimoza este o leziune ce nu poate apărea decât în timpul
vieţii, echimozele produse postmortem fiind discutabile şi oricum
diferite ca aspect şi mod de apariţie.
Echimozele apar de regulă la locul unde acţionează agentul
vulncrant.
Importanţa medico-iegală a echimozelor constă in faptul că
atestă realitatea traumatismului, permit uneori aprecierea
mecanismului de producere şi chiar a agentului vulnerant, a
timpului scurs de la producere, iar Ia cadavru, în plus, confirmă
caracterul vital al leziunii5.
Hematomul este o acumulare de sânge în ţesut, fiind urmarea
unui traumatism contuziv puternic ce determină ruperea unor vase
cu un calibru mai mare decât în cazul echimozelor, dar cu păstrarea
în general a integrităţii epidermului.
Excoriaţia, ca şi echimoza, prezintă una dintre cele mai
frecvente întâlnite leziuni externe traumatice.
Plăgile sau rănile sunt soluţii de continuitate ale tegumentelor
a căror denumire este dată de instrumentul cu care sunt produse.
Plăgile pot fi superficiale sau profunde.
împrejurările în care se produc leziunile traumatice externe
sunt variate, ele putând apărea în accidente rutiere, de muncă,
căderi sau agresiuni. Evoluţia oricăror leziuni traumatice externe
poate fi simplă sau complicată. Leziunile traumatice se pot vindeca
Iară sechele sau cu constituirea unor modificări morfologice
ireversibile însoţite sau nu de tulburări funcţionale.
5 V. Beli] pag.315
CAPITOLUL II.
Traumatologia medico-legală în practica judiciară
Rezolvarea echitabilă a drepturilor conferite de lege, în ceea
ce priveşte viaţa şi sănătatea omului, implică intervenţia unui
specialist, a unor cunoştinţe de specialitate, afirmate ca o cercetare
în scop judiciar, care nu este altceva decât expertiza. Alături de
activitatea juristului, expertiza va ajuta la respectarea legii şi a
drepturilor conferite de aceasta părţilor.
Dacă juristul operează cu principii de lege aparent abstracte,
cu principii pe care trebuie să le promoveze în interesul societăţii
sau al persoanei, medicina operează cu fapte concrete, variabile de
la caz la caz, de la om la om6.
Scopul procesului penal, acela de a constata la timp, complet
şi concludent faptele ce constituie infracţiuni, în violenţe împotriva
vieţii şi sănătăţii mai ales, nu poate fi efectuat tară activitatea
expertului medic legist. Aparentele discordanţe dintre medicina
legală şi justiţie sunt generate de dificultatea sau imposibilitatea
încadrării în legi fixe, matematice, a unor procese biologice cu
caracter variabil, relativ sau dependent de factori mai mult sau mai
puţin elucidaţi.
Prin activitatea sa însă, medicul legist oferă principala probă
obiectivă, ştiinţifică, în sprijinul justiţiei, aceasta constituind baza
începerii sau încetării unui proces penal, precum şi principalul
criteriu de încadrare juridică şi gradare a gravităţii unei infracţiuni
sau a consecinţelor acesteia sub aspect civil7.
6 Gh Scripcaru, Ciornea T., Iancoviciu N., „Medicină şi drept". Editura Junimea. 1979 pag. 9
7 V. Beliş, op.cit., pag. 346
Majoritatea activităţii medico-legale, fie că se referă la
expertiza pe persoane, fie în cadrul expertizelor pe cadavre sau
examinările de laborator bio-criminalistice, are drept scop
clarificarea unor aspecte infracţionale cu caracter penal sau cu
urmăriri de ordin civil.
II.1. Traumatisme mecanice cu consecinţe de ordin penal
Inviolabilitatea fizică a omului este apărată de lege şi a
constituit din toate timpurile o preocupare constantă a justiţiei,
având drept scop statornicirea unor relaţii sociale interumane
normale. Legea penală pedepseşte orice formă de agresiune fizică.
Pedeapsa este diferenţiată, în funcţie de consecinţele pe care
traumatismul respectiv le are asupra corpului victimei. Deşi
traumatismele mecanice reprezintă forma comună de manifestare a
violenţei fizice, apar şi alte forme de violenţă.
Consecinţele traumatismului se cuantifică prin zile de îngrijiri
medicale şi sunt pedepsite aşa cum este prevăzut într-o serie de
articole din cadrul Codului penal. Intensitatea traumatismului este
incriminată de lege diferit, în funcţie de efect acesta poate fi o
suferinţă fizică, o vătămare a integrităţii corporale sau a sănătăţii, o
vătămare corporală gravă. In acelaşi timp acestea pot fi săvârşite
prin infracţiuni comisive dar şi omisive, direct sau prin mijloace
indirecte.
Titlul II al părţii speciale a Codului penal -în capitolele I-IV,
prevede infracţiunile contra persoanei, infracţiuni în care rolul
expertizei medico-legale este evident, aceasta constituind proba
principală, obiectivă care stă la baza începerii procesului penal şi a
gradării pedepsei.
Obiectivele şi concluziile expertizei medico-legale în cazul
infracţiunilor de lovire şi vătămare a integrităţii corporale şi sănătăţii
decurg din prevederile Codului penal.
Noţiunile de „ lovire şi vătămare a integrităţii corporale sau a
sănătăţii" sunt conturate în articolele 180-183 din secţiunea II, titlul II,
cap. I Cod penal.
Art. 180. Lovirea sau alte violen ţ e
Obiectul juridic special şi obiectul material este dat de
protecţia persoanei împotriva actelor de violenţă. Obiectul material
este corpul victimei. Subiectul poate fii orice persoană. Judecarea
gravităţii traumatismului se face în funcţie de criteriologia
medico-legală se evaluează astfel numărul de îngrijiri medicale:
nu necesită zile de îngrijiri medicale - art. 180, alin. 1;
necesită zile de îngrijiri medicale între 1-20 - art. 180,
alin 2. Latura subiectivă -infracţiunea se săvârşeşte cu intenţie
directă sau indirectă. Tentativa se pedepseşte. Infracţiunea poate
decurge în formă continuată. Pedeapsa este închisoare de la o lună
la 3 luni sau amenda. Acţiunea penală se pune în mişcare la
plângerea prealabilă a victimei. împăcarea părţilor înlătură
răspunderea penală.
Art. 181. V ă t ă marea corporal ă
Fapta prin care s-a pricinuit integrităţii corporale sau sănătăţii o
vătămare care necesită pentru vindecare îngrijiri medicale de cel
mult 60 de zile se pedepseşte cu închisoare de la 60 de zile la 5 ani.
Acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă a
victimei. împăcarea părţilor înlătură răspunderea penală.
Art. 182. V ă t ă marea corporal ă grav ă
Fapta prin care s-a pricinuit integrităţii corporale sau sănătăţii o
vătămare care necesită pentru vindecare un număr mai mare de 60
de zile de îngrijiri medicale sau care a produs vreuna din
următoarele consecinţe: pierderea unui simţ sau organ, încetarea
funcţionării acestuia, o infirmitate permanentă fizică sau psihică,
sluţirea, avortul sau punerea în primejdie a vieţii persoanei, se
pedepseşte cu închisoare de la 3 la 10 ani. Tentativa se pedepseşte.
Vătămarea corporală gravă se săvârşeşte cu intenţie directă
(art. 182, alin 2) sau indirectă sau cu preterintenţie (art. 182, alin.
1).
Art. 183. Lovirile sau v ă t ă m ă rile cauzatoare de moarte
Dacă vreuna din faptele prevăzute anterior în art. 180-182 a
avut ca urmare moartea victimei, pedeapsa este închisoarea de la
5 la 15 ani. Obiectul juridic şi obiectul material sunt aceleaşi ca la
infracţiunea de omor (dreptul la viaţă şi corpul victimei). Infracţiunea
poate fi săvârşită de orice persoană. Latura obiectivă a infracţiunii e
dată de orice lovire sau vătămare corporală care are drept rezultat
moartea victimei. Latura subiectivă: infracţiunea se săvârşeşte cu
preterintenţie; agresorul urmărind lovirea victimei, în timp ce
decesul acesteia apare din culpă, pedeapsa fiind de la 5 la 15 ani
de închisoare.
Obiectivele expertizei medico-legale decurg din prevederile
legale şi au drept scop esenţial constatarea realităţii vătămării
corporale şi a gravităţii acesteia. Frecvenţa mare a expertizelor
medico-legale efectuate în aceste cazuri denotă importanţa
crescută din punct de vedere etic, economic, social şi judiciar a
acestor fapte.
Expertiza medico-legală este obligatorie în toate cazurile în
care se produce o vătămare corporală sau a sănătăţii ca urmare a unei
agresiuni, astfel putându-se reţine şi dovedi conţinutul infracţiunii.
Constatarea medico-legală poate fi făcută la cererea părţii
lezate sau a organelor de cercetare judiciară.
In afara consemnării datelor medicale obiective, obiectivele
lucrării medico-legale au scopul de a oferi justiţiei elementele
necesare încadrării corecte a faptei.
Constatarea medico-legală se efectuează la scurt timp după
producerea leziunilor -în majoritatea cazurilor la cererea părţii
vătămate.
In examinările la intervale mai mari de la traumatism se vor
studia toate datele medicale din care rezultă leziunile iniţiale, precum
şi întreaga evoluţie a cazului.
Concluziile raportului medico-legal vor cuprinde constatarea
privind eventualele consecinţe grave sau cu caracter permanent:
infirmitate, pierderea unui organ sau a funcţiei acestuia, punerea în
primejdie a vieţii, sluţirea sau în cazul în care se ridică şi probleme
de drept civil, aprecieri asupra unor eventuale invalidităţi sau
scăderea ori pierderea temporară sau permanentă a capacităţii de
muncă.
Deoarece din punct de vedere al mecanismului şi
caracteristicilor unor leziuni traumatice produse, existând din punct
de vedere medico-legal asemănări, neputându-se face o scindare
între traumatismele produse cu intenţie şi cele din culp`, aspectele
rnedico-legale referitoare la art. 182 şi art. 178 se vor face [n
paralel.
Se vor urmări diferitele particularităţi care duc la încadrarea
faptei într-unui din cele două articole, subliniind în acelaşi timp unele
aspecte medicale şi judiciare care deosebesc leziunile traumatice
produse cu intenţie de cele din culpă.
Art. 19, alin. 2 din Codul penal -parte generală precizează
noţiunea de „culpă":
a) când infractorul prevede rezultatul faptei sale, dar nu-i
acceptă, socotind fără temei că el nu se va produce;
b) nu prevede rezultatul faptei sale, deşi trebuia şi putea să-l
prevadă.
In art. 184 „V ă t ă marea corporal ă din culp ă " se arată: Fapta
prevăzută în art. 180, alin 2 care a pricinuit o vătămare ce necesită
pentru vindecare îngrijiri medicale mai mult de 10 zile, precum şi cea
prevăzută în art. 181, săvârşite din culpă, se pedepsesc cu
închisoare de la o lună la trei luni sau cu amendă. Dacă fapta a avut
vreuna din urinările prevăzute în art. 182, alin. 1 pedeapsa este
închisoare de la 3 luni la 2 ani sau amendă. Când săvârşirea faptei
prevăzută la alin. 1 este urmarea nerespectării dispoziţiilor legale
sau a măsurilor de prevedere pentru exerciţiul unei profesii sau
meserii, ori pentru îndeplinirea unei anumite activităţi, pedeapsa
este închisoare de la 3 luni la 2 ani sau amendă. Fapta prevăzută la
alin. 2 dacă este urmarea nerespectării dispoziţiilor legale sau a
măsurilor de prevedere arătate în alineatul precedent se pedepseşte
cu închisoare de la 6 luni la 3 ani. Acţiunea se pune în mişcare la
plângerea prealabilă a părţii vătămate. împăcarea părţilor înlătură
răspunderea penală.
Art. 178. Uciderea din culp ă
Obiectul juridic şi subiectul infracţiunii uciderii din culpă sunt
identice cu cele ale omorului şi omorului calificat. Pedeapsa este
închisoarea de la 1 an la 5 ani.
Latura obiectivă - acţiunea de ucidere, existând raport de
cauzalitate între acţiune şi deces latura subiectivă: fapta poate fi
săvârşită din culpă -simplă sau cu previziune Agravantele uciderii din
culpă constau în nerespectarea dispoziţiilor legale sau a măsurilor de
prevedere pentru exercitarea unei profesii sau meserii. Se constituie
circumstanţe agravante cazurile în care făptuitorul este
profesionist/meseriaş; Sinuciderea din culpă se face în timpul
executării profesiei; există măsuri legale privind exercitarea
profesiei Când fapta se poate defini ca fiind consecutivă
nerespectării măsurilor de siguranţă legale, se determină mai multe
agravante.
Ca agravante suplimentare ale uciderii din culpă a unei
persoane se citează cazurile în care agresorul se află în stare de
ebrietate sau cele în care au murit două sau mai multe persoane. în
aceste ultime cazuri pedeapsa este de închisoare de la 5 la 15 ani
la care se poate adăuga un spor de 3 ani
Din prevederile Codului penal rezultă că prin culpă se înţelege
orice faptă care determină o vătămare corporală sau uciderea unei
persoane produsă în condiţiile în care autorul „prevede dar nu
acceptă" sau „nu prevede deşi trebuia şi putea să prevadă"
rezultatul faptei sale. Exemple: lăsarea unui copil singur în casă
având posibilitatea să producă un incendiu sau să cadă de pe
fereastră; aruncarea unor pietre sau bucăţi de stâncă de pe o pantă,
acestea putând să rănească sau să omoare o persoană; conectarea
la o reţea electrică a unui gard sau autoturism; aruncarea de
obiecte grele pe fereastră. Când faptele sunt comise „în exercitarea
unei profesii sau meserii" gravitatea este mai mare. în categoria
acestor fapte se încadrează de obicei accidentele rutiere, cele de
muncă, cele ce vizează răspunderea medicală.
Leziunile produse din culpă constituie infracţiuni, spre
deosebire de cele produse cu intenţie, numai atunci când durata
îngrijirilor medicale depăşeşte 10 zile. De aici rezultă necesitatea
aprecierii cât mai corecte a duratei îngrijirilor medicale.
Omuciderea constituie un factor infracţional în general
întâmplător cauzat ori comis în situaţii ocazionale, conflictuale sau
favorizat de unele condiţii cea mai frecventă fiind consumul de
alcool. Alteori omorul apare ca o manifestare patologică la indivizii
cu personalitate deviantă sau cu afecţiuni psihice grave
preexistente. In mod excepţional omorul are un caracter premeditat
sau survine în contextul sau ca o
consecinţă a altor infracţiuni (tâlhărie, viol)8.
Art. 174. Omorul
Omorul este cea mai gravă infracţiune contra vieţii.
Obiect juridic/obiect material -dreptul la viaţă şi corpul
victimei.
Subiect -infracţiune săvârşită de o persoană.
Latura obiectivă -poate fi vorba de o infracţiune comisivă
directă sau legată de victimă imediat.
Decesul victimei poate surveni imediat sau în timp şi
influenţează producerea infracţiunii. Există legătură de cauzalitate
între acţiune, violenţă şi deces.
Latura subiectivă -fapta se săvârşeşte cu intenţie directă sau
indirectă. Eutanasia se constituie în omor. Omorul se deosebeşte de
loviturile cauzatoare de moarte prin faptul că agresorul doreşte să
ucidă victima în caz de omor şi nu are această intenţie în cazul
loviturilor cauzatoare de moarte.
Incadrarea juridică a faptei ca omor este determinată de
poziţia psihică a făptuitorului. în stabilirea poziţiei psihice în raport cu
victima, se ia în discuţie în principal, instrumentul folosit pentru
omor. Tentativa se pedepseşte. Pedeapsa este închisoare de la 10 la
20 de ani şi interzicerea unor drepturi.
Art. 175 prevede „omorul deosebit de grav" care este săvârşii
în una din următoarele împrejurări:
a) prin cruzime;
b) asupra a două sau mai multor persoane;
c) de către o persoană care a mai săvârşit un omor;
8 V. Beli] pag. 371
d) pentru a săvârşi sau a ascunde săvârşirea unei tâlhării sau
piraterii;
e) asupra unei femei gravide.
Ca şi în cazul vătămării corporale sau a sănătăţii, având în
vedere periculozitatea socială a faptei, medicul legist este acela
care prin constatările şi concluziile sale oferă justiţiei principalele
probe obiective privind realitatea, condiţiile şi împrejurările comiterii
infracţiunii
In Codul de procedură penală art. 116-125 sunt arătate
condiţiile şi cazurile în care se solicită expertiza medico-legală,
metodologia, modul de redactare şi conţinutul raportului medico-
legal în cazurile de omor.
Medicul legist pune astfel la dispoziţie justiţiei elemente de
ordin medical indispensabile încadrării şi calificării faptei precum şi a
gradării pedepsei în raport cu o serie de factori cu rol determinant,
agravant, favorizant sau condiţionant în cadrul infracţiunii de omor.
în cazul infracţiunii de omor, indiferent de încadrarea juridică,
medicul legist are rolul de a elucida diferitele aspecte legate de
organismul uman şi anumiţi factori de ordin biologic care pot
constitui probe obiective în justiţie.
Principala activitate a medicului legist o reprezintă
examinarea victimei, respectiv necropsia.
Consemnarea atentă şi corectă a modificărilor postmortale
contribuie alături de constatările la faţa locului şi de unele date
rezultate din examenul preliminar, la precizarea datei morţii.
Această apreciere este deosebit de importantă în situaţiile
impuse prin lipsa martorilor, a observaţiei clinice sau în cazurile
cadavrelor găsite după un interval mai mare de timp.
De o importanţă deosebită în cazul omuciderilor în general şi a
omorului în special sunt alături de necropsie (internă şi externă)
examinările complementare cum sunt cele ce vizează îmbrăcămintea
victimei, a corpului sau corpurile delicte.
Din lucrarea medico-legalâ nu trebuie să lipsească efectuarea
de fotografii şi schiţe care să ilustreze atât leziunile externe şi
interne constatate la necropsie cât şi corpurile delicte sau
îmbrăcămintea victimei.
Concluziile raportului medico-legal trebuie să decurgă din
descrierea făcută şi să constituie o sinteză a constatărilor. In cazul
omorului, acestea cuprinzând şi unele aprecieri medicale, se vor
dovedi utile în încadrarea juridică a faptei.
Rolul expertizei medico-legale în cazurile de omor decurge
din prevederile Codului penal privind încadrarea faptei. Expertiza
medico-legalâ poate contribui la încadrarea faptei aducând unele
precizări utile.
In art. 175, alin. d „omor calificat" în împrejurarea în care
autorul profită „de starea de neputinţă a victimei de a se apăra iar în
alin. e) cazul în care omorul se produce „prin mijloace ce pun în
pericol viaţa oamenilor".
In situaţia redată la alin d) medicul legist poate contribui la
încadrarea faptei precizând în raportul său existenţa anumitor
cauze sau condiţii care împiedică victima să se apere: vârsta,
anumite infirmităţi, o afecţiune patologică gravă.
In situaţia de la punctul e) raportul medico-legal contribuie la
încadrarea faptei prin concluziile sale referitoare la cauza morţii şi
modul de reducere al leziunilor.
In ceea ce priveşte „omorul deosebit de grav" (art. 176 Cod
penal) rolul medicului legist se relevă în precizările referitoare la alin
a) -„prin cruzimi" şi alin c) - „asupra unei femei gravide" .
Principalele aspecte de ordin medico-legal, pe lângă
considerentele de ordin juridic pot contribui la gradarea penală a
infracţiunii de omor.
Alături de cercetarea locului faptei şi examenul victimei,
medicul legist are un rol important şi în examinarea autorului unui
omor. Acest examen cuprinde: examenul clinic, recoltarea probelor
pentru laborator, examenul psihiatric şi psihologic.
In activitatea sa pusă în sprijinul elucidării aspectelor de ordin
medico-legal pe care le ridică cercetarea juridică a faptelor
antisociale, medicul legist participă în examinarea locului faptei,
alături de expertiza infracţiunii sau a făptuitorului. în acest sens
medicul legist este chemat să participe să-şi formuleze unele opinii în
cadrul reconstituirii condiţiilor în care s-a produs fapta
In colaborarea sa cu criminalistul sau anchetatorul, medicul
legist are rolul de consilier al acestuia în probleme de specialitate
dar fără să-şi depăşească competenţa. In toate cazurile de omucidere
şi în mod deosebit de omor, rezolvarea juridică a cazului este
condiţionată în mod evident de colaborarea dintre organele de
cercetare penală şi medicul legist. Această colaborare se desfăşoară
pe tot intervalul dintre comiterea faptei şi încheierea procesului
penal.
Concluziile raportului medico-legal nu pot fi complete şi
eficiente decât în contextul concordanţei dintre datele de anchetă
cu rezultatele necropsiei, examinarea autorului şi interpretarea
rezultatelor de laborator.
Omorul constituie o entitate nosologică complexă în
rezolvarea căreia pe primul plan se situează colaborarea dintre
anchetator şi medicul legist, corectitudinea examenului necropsie,
epuizarea tuturor mijloacelor complementare de laborator şi
eficienţa examinărilor de psihiatrie medico-legală.
Tentativa de omor constituie o infracţiune şi se pedepseşte.
Rolul medicului legist în cazurile în care se pune în discuţie
existenţa unei tentative de omor se limitează în evidenţierea unor
anumite aspecte sau împrejurări care în contextul modalităţilor şi
condiţiilor producerii faptei pot constitui elemente de probaţiune
juridică.
In calificarea tentativei de omor, medicul legist consemnează
în raportul său:
1) regiunea corporală lezată;
1) aprecierea tipului de obiect vulnerant cu care s-au putut
produce leziunile;
2) intensitatea traumatismului
Toate aceste consideraţii trebuie făcute cu mult discernământ.
Aprecierile medico-iegalc privind felul instrumentului folosit,
examinarea corpului delict comparativ cu leziunile produse, pot fi
utile în calificarea faptei şi în probarea noţiunii de „intenţie" a
agresorului de a ucide. Dacă constatările de ordin strict medico-
legal constituie principala probă în justiţie în cazul vătămării
corporale, tentativei de omor, omor, în sarcina organelor judiciare
intră alte aprecieri ce ţin strict de: calificarea faptei, încadrarea
penală, precizarea intenţiei sau a premeditaţii.
II.2. Obiectivism şi subiectivism în practica medico-legală traumatologică
Medicina, având drept obiectiv principal patologia umană atât
de variată sub aspect etiologic, evolutiv şi de reactivitate biologică,
nu poate fi o ştiinţă exactă privind diagnosticul, atitudinea
terapeutică şi prognoza unei afecţiuni.
Este cunoscută din practică „varietatea" de opinie a medicilor
curanţi atâl în ce priveşte diagnosticul cât şi terapeutica indicată
aceleiaşi afecţiuni în raport atât cu experienţa de practică a
medicului cât şi cu particularităţile fiziopatologice ale bolnavului.
Medicul curant îşi bazează în mare parte diagnosticul pe
simptomatologia subiectivă a pacientului şi nu numai pe elemente
clinice obiective sau date de laborator.
Medicul legist este obligat, prin specificul profesiei sale, să
evalueze în mod obiectiv gravitatea unei afecţiuni, atitudinea
terapeutică şi prognoza acesteia, pe baza examenului clinic şi de
laborator şi neţinând seama de acuzele subiective decât în măsura
in care acestea sunt în concordanţă cu modificările obiective.
Această atitudine a medicului legist este justificată de faptul că de
multe ori persoana examinată exagerează sau chiar acuză
simptome inexistente sau ascunde unele suferinţe, această
atitudine fiind motivată de cauza judiciară pentru a determina o
încadrare deosebită a faptei sau a obţine unele beneficii materiale.
Se menţin încă unele opinii variate sau concepţii deosebite în
raport cu şcoala, experienţa de practică a medicului sau persistenţa
unor principii învechite, depăşite, în raport cu metodele terapeutice
actuale.
Varietatea mare a formelor lezionare, numărul şi dimensiunile
leziunilor, vârsta şi reactivitatea deosebită a subiectului, fac
imposibilă încadrarea acestora într-un barem cu norme fixe, rigide.
Datoria medicului legist este aceea de a aprecia întregul context al
cazului iar în concluziile sale să se bazeze pe interpretarea tuturor
datelor medicale obiective, locale, generale uneori asociate cu
elemente patologice preexistente.
Marea majoritate a cazurilor nu conferă dificultăţi pentru
medicul legist, dar există cazuri deosebite în care este necesară
precizarea unor elemente care au favorizat sau determinat
prelungirea îngrijirilor medicale sau consecinţele bolii traumatice.
De menţionat necesitatea consemnării în certificatul sau
raportul medico-legal a acuzelor subiective ale persoanei, îndeosebi
când acestea concordă cu sediul şi intensitatea lovirii, deoarece
ulterior se pot constata leziuni interne sau pol apare complicaţii
tardive ale traumatismului.
Probleme mai dificile de interpretare sunt legate de unele
prevederi ale art. 182, Cod penal în ceea ce priveşte infirmitatea
permanentă, sluţirea, avortul sau punerea în primejdie a vieţii.
Infirmitatea permanentă, fizică sau psihică, prezintă un
prejudiciu morfologic, morfo-funcţional sau funcţional, permanent şi
definitiv. Noţiunea fiind amplă înglobează şi termeni de invaliditate
şi de reducere a capacităţii de muncă. Infirmitatea se corelează cu o
pierdere morfologică, pierdere care se asociază şi cu dispariţia
funcţiei prestate de segmentul respectiv şi chiar cu modificarea
capacităţii de înţelegere a unui segment al corpului de exemplu
paralizia posttraumatică
Noţiunea de infirmitate permanentă înglobează uneori şi
invaliditatea ce are drept urmare o micşorare a capacităţii de muncă
şi care stabileşte în funcţie de profesie. Un invalid este întotdeauna
un infirm, în timp ce un infimi poate să nu fie invalid. Invaliditatea se
apreciază în grade.
Pe plan juridic se apreciază că pierderea unei corzi vocale
constituie o infirmitate permanentă a cărei provocare atrage
calificarea faptei ca infracţiune de vătămare corporală gravă.
Infirmitatea psihică permanentă poate fi generată de existenţa
complicaţiilor sau a sechelelor leziunilor cerebrale, fapt ce duce la
degradarea ireversibilă a funcţiilor cerebrale.
Infirmitatea nu este măsurabilă în grade sau în procente aşa
cum se procedează în cazul invalidităţii.
Siluirea constă în alterarea înfăţişării fizice a corpului şi a feţei
victimei în aşa fel încât aceasta are un aspect neplăcut.
Desfigurarea, amputaţia şi deformarea pot avea drept
consecinţă permanentă slutirea. Slutirea a reprezentat întotdeauna o
problemă dificilă a expertizei medico-legale a persoanelor. Slutirea
capătă semnificaţie juridică acceptată în condiţiile în care prejudiciul
estetic este definitiv şi irecuperabil prin metodele terapeutice avute
la dispoziţie.
Noţiunea de „sluţire" implică un mare grad de subiectivitate
din partea expertului. Noţiunea de „slujire" delimitată de actualul
Cod penal cuprinde orice parte a corpului care afectează în mod
evident aspectul estetic al unui individ. Adeseori sub acest aspect,
noţiunea de sluţire se suprapune deseori cu cea de invaliditate,
astfel încât încadrarea juridică este aceeaşi.
Slutirea sub aspectul prevederilor actuale ale Codului penal se
poate referi şi la unele modificări anatomice cu localizări variate şi în
afara producerii unor infirmităţi, dar care prin întindere şi aspectul
lor modifică în mod evident aspectul estetic al corpului uman.
Opinia medicului legist poate fi mai mult sau mai puţin
subiectivă.
Pentru a nu lua în calculul sluţirii aceste „aspecte" subiective,
Hodin a propus, în 1973, un estimetru care să permită o evaluare
unitară a sluţirii în funcţie de cicatricele, deformările şi refracţiile
observate la persoana examinată, după ce procesul de vindecare
fiziologică a luat sfârşit. Evaluarea caracterului definitiv al sluţirii
precum şi a impactului social al acesteia se face în timp şi în funcţie
de vârstă, sex, statutul social, statutul marital al victimei.
Diversitatea de opinii ale medicilor legişti în unele cazuri este
motivată până la o anumită limită, dar aceasta poate determina
încadrări diferite ale faptei astfel încât adesea este necesară şi opinia
anchetatorului penal care va trebui să coroboreze datele medicale
cu împrejurările şi periculozitatea socială a infracţiunii.
Avortul a constituit din totdeauna o problemă medico-legală
larg dezbătută. Prin implicaţiile sale multiple de ordin medical,
demografic, social şi psihologic, avortul nu mai constituie o
problemă individuală a femeii sau a familiei ci devine una din marile
probleme medico-sociale moderne.
Avortul accidental este neintenţionat, iar consecinţele se
apreciază potrivit legii penale ca vătămare corporală gravă. Avortul
accidental poate fi traumatic, dar se poate produce şi în afara unui
traumatism.
Cauzele accidentale ale avortului sunt variate. In aprecierea
avortului traumatic, foarte importantă este analiza circumstanţelor
şi condiţiilor care au determinat această vătămare. Se urmăreşte
evidenţierea raportului de cauzalitate personalizat, de la caz la caz,
de o deosebită importanţă fiind aprecierea gradului de cooperare a
femeii, vârsta sarcinii, gravitatea traumatismului, precum şi a
datelor clinice de anamneză şi postfraumatice. In analiză însă nu se
poate lua în calcul criteriul neştiinţei, decât ca o eventuală
circumstanţă atenuantă.
Noţiunea juridică de punere în primejdie a vieţii victimei,
prevăzută de asemenea în art. 182 Cod penal, reprezintă un
element dificil şi intens discutat, inclusiv de către jurişti.
Noţiunile de „punere în primejdie a vieţii" şi cea de „tentativă
de omor" sunt total diferite dar prima este considerată un element
esenţial al încadrării unei agresiuni în „tentativă de omor". Stabilirea
încadrării penale în tentativă de omor se face plecând de la noţiunea
medico-legală de „punere în primejdie a vieţii" la care se adaugă alte
noţiuni juridice specifice ca: premeditarea, intenţia, alegerea unui
instrument de către agresor etc, care determină în final un tablou
specific.
Noţiunea de punere în primejdie a vieţii victimei face referire
la gravitatea iniţială a leziunii sau la posibilitatea apariţiei unor
complicaţii care se pot solda cu moartea victimei. Conceptul este
greu de apreciat obiectiv deoarece evoluţia unui traumatism este
concordanţă cu reactivitatea particulară a organismului victimei.
Diagnosticul medico-legal al leziunilor traumatice mecanice,
al complicaţiilor lor şi al tuturor modificărilor patologice
morfofuncţionale declanşate de traumatism este una din sarcinile
primordiale ale expertizei medico-legale.
Explicaţiile art. 182, Cod penal, din capitolele anterioare au
rolul de a schiţa unele aspecte ce privesc expertiza pe persoane, în
care modul de apreciere al medicului legist poate determina o
încadrare deosebită a faptei antisociale.
Aceleaşi probleme pot să apară şi în cazul leziunilor
traumatice urmate de moarte. In situaţii identice sau similare,
concluziile raportului medico-legal pot determina o încadrare
diferită a faptei.
Aprecierile medico-legale şi formularea unor concluzii
superficiale, fără să se ţină seama de o serie de factori determinaţi,
favorizanţi sau concuratori la rezultatul final al unei leziuni
traumatice, cu o pondere însemnată, asupra încadrării penale a
unei fapte.
In toate cazurile trebuie să se ia în consideraţie gravitatea
iniţială a traumatismului, reactivitatea organică, precocitatea şi
corectitudinea tratamentului, prezenţa unor afecţiuni anterioare sau
concomitente, astfel încât concluziile raportului să ducă la o
evaluare cât mai corectă a urmărilor traumatismului şi în consecinţă
la o încadrare juridică cât mai corectă.
Varietatea mare de cazuri, existenţa unor factori preexistenţi
necunoscuţi sau imprevizibili în evoluţia leziunilor impun
individualizarea fiecărui caz, indiferent dacă rezultatul final se referă
la îngrijiri medicale, la constituirea de schele sau la moartea
victimei.
De felul în care este redactat raportul medico-legal şi
îndeosebi concluziile, depinde încadrarea penală a faptei, raportul
de cauzalitate dintre factorul extern traumatizant putând fi direct,
indirect, condiţionat sau întrerupt. De aici rezultă necesitatea unei
unităţi de vedere, obiectivităţi, experienţei şi discernământului
expertului care, fără a-şi depăşi competenţa şi limitele atribuţiilor
sale, este dator să pună la dispoziţia organelor judiciare elemente de
ordin medical pe baza cărora să se evite erori de încadrare judiciară9.
Prin definiţie medicina legală are rolul de a pune de acord
noţiunile medicale, de ordin biologic, cu realitatea socială. Se
constituie într-o balanţă care urmăreşte să echilibreze urmările
biologice ale faptei antisociale cu consecinţele de ordin penal al unei
infracţiuni. Este necesară mai multă atenţie, mai mult discernământ în
concluzia finală a expertului şi îndeosebi să se ţină seama când este
posibil de etiologia leziunii sub aspect juridic.
Se apreciază ca fiind obligatorie menţionarea de către medicul
legist în concluziile raportului său, a consecinţelor traumatismului
cu referire la factori aparenţi şi evaluarea gravităţii bolii traumatice în
absenţa elementelor supraadăugate.
Trebuie să intervină acel „subiectivism relativ" al medicului
legist care corelând gravitatea faptei antisociale cu intensitatea
leziunii să evalueze în raport cu acestea durata îngrijirilor medicale
şi a raportului consecinţelor probabile sau posibile ale
traumatismului şi nu în mod mecanic, arbitrar sau după „baremuri"
interpretabile.
9 V. Beli] pag. 387
II.3. Traumatologia medico-legală în dreptul civil
In cauzele de drept civil, contribuţia medicinii legale se referă
la referă la aspecte variate legate atât de prevederile Codului civil
cât şi de Codul familiei sau legislaţia privind sănătatea, munca şi
ocrotirea socială.
Solicitarea medicului legist se face în probleme legate de:
capacitatea civilă, stabilirea identităţii, căsătorie, filiaţie, răspundere
civilă consecinţa a unor infracţiuni, capacitate de muncă, aptitudinea
de a efectua anumite profesii, de a conduce autovehicule sau
necesitatea schimbării profilului profesional.
Răspunderea civilă delictuală decurge din obligaţia persoanei
din vina căreia s-a cauzat un prejudiciu în urma unei infracţiuni, de a
repara din punct de vedere material deficitul biologic creat
persoanei lezate10.
Art. 998 şi 999 din Codul civil arată „orice faptă a omului, care
cauzează altuia prejudiciu, obligă pe acela din a cărui greşeală s-a
ocazionat, a-1 repara", „omul este responsabil nu numai de
prejudiciul ce 1-a cauzat prin fapta sa, dar şi din acela ce a cauzat
prin neglijenţă sau prin imprudenţa sa".
Aşa cum prevăd textele de lege, răspunderea civilă se referă
atât la infracţiunile comise cât şi la cele din culpă.
Pentru a exista răspundere civilă este necesară existenţa
următoarelor: o faptă ilicită produsă cu vinovăţie, un prejudiciu şi nu
în ultimul rând un raport de cauzalitate între faptă şi prejudiciu.
In afara consecinţelor penale ale unei infracţiuni contra vieţii,
integrităţii corporale sau sănătăţii unei persoane, produsă cu intenţie
sau din culpă, după rezolvarea acestor consecinţe, apare uneori
10 V. Beli] pag.389
necesitatea reparării prejudiciului material creat ca urmare a
actului antisocial comis.
In cazul producerii de leziuni corporale, persoana lezată poate
solicita prin instanţele civile compensarea materială referitoare la:
perioada de incapacitate temporară de muncă, cheltuieli efectuate
în cadrul îngrijirilor medicale, diferenţa de salarizare în situaţia
necesităţii schimbării profesiei sau asigurarea unei retribuţii în cazul
pierderii definitive a capacităţii de muncă.
In ţara noastră majoritatea cazurilor ce au drept consecinţă
aspecte ce ating viaţa, sănătatea sau integritatea persoanelor sunt
date spre rezolvare unor instituţii specializate în acest sens cum ar
fi: Ministerul Sănătăţii, Ministerul Muncii şi asigurărilor sociale.
Cazurile în care expertiza medico-legală se solicită sunt mai
rare şi ele privesc îndeosebi că prejudiciul creat persoanei lezate
este consecinţa unei infracţiuni.
Noţiunile de infirmitate, invaliditate şi scăderea ori pierderea
capacităţii de muncă deşi diferite din punct de vedere al conţinutului
au o serie de elemente comune.
Infirmitatea reprezintă un prejudiciu corporal, care poate fi de
ordin morfologic, funcţional sau morfofuncţional.
Invaliditatea presupune obligatoriu un deficit funcţional.
Noţiunea de capacitate de muncă reflectă repercusiunea
deficitului funcţional în cazul invalidităţii asupra posibilităţilor de a
exercita o anumită profesie.
Păstrarea, scăderea sau pierderea capacităţii de muncă este
rezultatul raportării unei invalidităţi la capacitatea unui individ în
exercitarea unei anumite profesii. Scăderea sau pierderea capacităţii
de muncă presupune în mod obligatoriu existenţa unei infirmităţi sau
invalidităţi.
Aprecierea medico-legală a unei infirmităţi este necesară
încadrării faptei din punct de vedere penat (art. 182) în timp ce
existenţa unei invalidităţi cu scăderea capacităţii de muncă se oferă la
repararea prejudiciului material din punct de vedere civil.
Codul civil prevede prin art. 998 şi 999 repararea prejudiciului
creat de orice faptă a omului fie în mod direct, fie prin neglijenţa sau
imprudenţa sa.
Acestea sunt reglementări de ordin general şi se referă la
compensări materiale a daunelor rezultate dintr-o acţiune comisivă
sau omisivă şi la obligaţia acordării unei pensii de întreţinere în
anumite situaţii.
Noţiunea de invaliditate rară afectarea capacităţii de muncă
nu are repercursiuni de ordin judiciar, deoarece nu determină un
prejudiciu de ordin material.
Invaliditatea este rezultatul unui deficit funcţional al unui
sistem sau organ cu sau iară o alterare a integrităţii morfologice Din
punct de vedere medico-legal şi sub aspectul prevederilor penale
medicul legist se limitează la aprecierea existenţei sau absenţei unei
infirmităţi permanente.
Aprecierea capacităţii de muncă trebuie în mod necesar
raportată la profesia expertizalului şi în mod deosebit la profilul
acestei profesii. în cadrul expertizei se are în vedere în general nu
cunoaşterea profesiei ci activitatea pe care o desfăşoară în mod
efectiv expertizatul.
Medicul legist poate fi confruntat cu o altă problemă, şi anume
aceea a posibilităţii de recuperare a deficitului morfofuncţional şi
deci a invalidităţii. Deoarece rezultatul tratamentului recuperator nu
poate fi de cele mai multe ori prevăzut se creează situaţii dificile de
apreciere medico-legale. In aceste cazuri medicul legist are
obligaţia de a preciza indicaţiile terapeutice, de a aprecia rezultatul
acestora şi de a nu ţine seama de atitudinile expertizatului.
Refuzul expertizatului de a coopera în recuperarea deficitului
morfofuncţional nu trebuie să aibă consecinţe de ordin judiciar în
evaluarea invalidităţii permanente sau a scăderii capacităţii de
muncă
Se impune colaborarea între medicul legist şi expertul în
capacitate de muncă în vederea soluţionării cât mai corecte a
cazului.
Principalele obiective ale raportului medico-legal, în ceea ce
priveşte probleme legate de prezenţa unei infirmităţi, invalidităţi sau
afecţiunii capacităţii de muncă sunt: precizarea realităţii şi datei
traumatismului şi modul de producere a acestuia, diagnosticul
pozitiv al sechelelor morfofuncţionale, legătura cauzală dintre
traumatism, infirmitate sau invaliditate, caracterul invalidităţii,
afectarea capacităţii de muncă, posibilităţile de recuperare,
coexistenţa unor sechele posttraumatice cu o afecţiune
preexistentă.
Aprecierea gradului de invaliditate şi a capacităţii de muncă
poate fi solicitată medicului legist şi în cazul unor afecţiuni
netraumatice în vederea stabilirii posibilităţilor de încadrare în
muncă, a acordării unor pensii de întreţinere.
O altă problemă este aceea a invalidităţii şi a pierderii sau
scăderii temporare a capacităţii de muncă. In aceste situaţii se pot
cere despăgubiri civile.
Pierderea temporară a capacităţii de muncă este de
competenţa medicului curant, aceasta fiind recunoscută prin
certificatul de concediu medical. Scăderea temporară a capacităţii
de muncă prin acordarea unui timp redus sau schimbarea pentru un
anumit timp a profesiei intră în competenţa medicinii muncii.
In cadrul unor procese civile, medicul legist este solicitat de a
face o astfel de constatare, situaţie în care aprecierile se bazează pe
acte medicale cuprinzând date clinice mai mult sau mai puţin
obiective.
Durata îngrijirilor medicale este inclusă în perioada de
incapacitate temporară de muncă. Se impune astfel raportarea
imposibilităţii desfăşurării activităţii persoanei lezate la profesia
acesteia. De aici necesitatea individualizării şi a cunoaşterii profilului
profesional în vederea adaptării aspectelor medicale la situaţia reală
rezultată din datele oferite de situaţia reală a salariatului.
CAPITOLUL III
Aspecte criminalistice ale traumatologiei mecanice
Ştiinţa criminalisticei îşi are originea în medicina legală.
Numeroase observaţii, tehnici şi metode de lucru privind
identificarea persoanei, determinarea obiectelor vulnerante şi
studierea leziunilor produse cu armele de foc se datorează unor
medici legişti.
Evoluţia autonomă a celor două discipline s-a produs şi a
continuat în pas cu progresele tehnico-şliinţifice, intervenind o serie
de mutaţii. Graniţele dintre medicina legală şi criminalistică nu sunt
net delimitate şi nici nu se poate altfel atâta timp aceeaşi urmă
reclamă examinări complexe cu caracter interdisciplinar.
Colaborarea dintre medicul legist şi expertul criminalist se
dovedeşte deosebit de fructuoasă putând merge până la întocmirea
unui singur raport de expertiză, denumită „complexă". Problemele
fiecăreia sunt oarecum diferite şi se soluţionează prin metode
specifice. Şi totuşi există numeroase puncte de interferenţă derivând
din faptul că ţinta este corpul uman, urmele se materializează în
leziuni,iar agentul vnlnerant este studiat de ambele
III.1. Urme criminalistice în traumatologia mecanică
Criminalistica, „ştiinţa contra crimei" -elaborează procedeele
de descoperire, relevare, fixare şi ridicare a urmelor, precum şi
metodele de examinare şi evaluare în vederea determinării naturii şi
provenienţei lor. Se urmăreşte stabilirea existenţei faptei cu caracter
infracţional, a modului şi împrejurărilor în care a fost comisă şi
identificarea autorului.
Interacţiunea dintre o persoană şi mediul în care intră în
contact atrage modificări şi reflectări sub formă de urme.
Referitor la noţiunea de „urmă" părerile specialiştilor sunt
împărţite. In sens larg, sunt considerate ca urme orice schimbări
aduse mediului înconjurător, inclusiv prezenţa sau deplasarea unor
lucrări. în sens restrâns sunt reţinute doar cele care se pretează, la o
examinare traseologică sau care pot fi analizate prin metode de
laborator. Acest ultim aspect a fost acceptat deoarece acest tip de
urme sunt I expertizate în vederea identificării, evaluabile cantitativ
şi calitativ. Pot fi socotite drept urme în sens criminalistic şi
concretizările manifestărilor cu caracter de stereotip dinamic, cum
ar fi scrisul, mersul, vocea, deprinderile manuale.
Investigarea judiciară a faptelor antisociale are întotdeauna
un caracter retrospectiv. Urma, dincolo de materialitatea ei conţine
informaţii sau date care necesită a fi decodificate şi just interpretate.
Nu este suficientă descrierea urmei şi identificarea originii sale, ci
trebuie relevată legătura ei cu fapta şi făptuitorul. O amprentă
digitală face dovada identităţii persoanei care a lăsat-o dar nu
demonstrează prin ea însăşi, că persoana respectivă a săvârşit fapta
imputată.
După rolul cognitiv pe care îl joacă urmele în traumatologia
mecanică, acestea pot fi clasificate în:
a) Urrnc care dezvăluie mecanismul traumatismului;
b) Urme care atestă raportul de cauzalitate dintre
acţiunea violentă şi urmările sale;
c) Urme care indică poziţia subiectivă a autorului şi deci
forma vinovăţiei sale;
d) Urme de natură să elucideze anumite circumatanţe în care
a fost comisă fapta.
Traumatologia, deşi în esenţă medico-legală, comportă şi
numeroase elemente de natură criminalistica.
Din multitudinea de probleme care formează obiectul
criminalisticei se vor avea în vedere în continuare cele care au
contingenţă cu subiectul lucrării de faţă şi anume traumatologia
mecanică.
III.2. Examinarea criminalistică a urmelor lăsate pe corpul
uman
Urmele de mân ă
Impreshiniie de mână, a căror unicitate şi imuabilitate este
indiscutabilă, se fixează mai greu pe piele, mai mult sub forma
urmelor de stratificare, preponderent de sânge. Când sunt greu
vizibile amprentele pot fi detectate şi evidenţiate fotografic,
Impresiunile latente, produse prin depuneri de sudoare şi
secreţii sebacee, nu se văd cu ochiul liber. Relevarea lor pe piele
este încă foarte dificilă şi puţin practicată cel puţin la noi în ţară.
Dintre procedeele mai cunoscute notăm radiografierea; utilizarea
lasenilui-argon; relevarea cu vapori de iod şi fixarea pe o placă de
argint; relevarea cu pulbere de fier şi transfer pe foi adezive;
ridicarea cu hârtie fotografică nedevelopată fixată, spălată şi uscată,
presată contra pielii şi tratată cu prafuri de evidenţiere
Urmele de mâini apar şi la ştrangularea sub forma unor
semne de violenţă externă, echimoze şi excoriaţii, dintre care o
parte pot fi produse de unghii. Compararea imaginii de pe gâtul
victimei cu datele antropometrice ale mâinilor bănuitului permit să
se conchidă uneori, dacă este posibilă, exercitarea violenţelor de
către persoana respectivă.
In ce priveşte urmele de unghii de formă semilunară, acestea
nu pot fi utile identificării căci pielea nu reţine caracteristicile
individuale ale unghiilor. Există cazuri în care se găsesc fragmente
de unghii pe corpul şi hainele victimei sau la faţa locului şi care pot
conduce la descoperirea autorului în două moduri: prin proba
asamblării cu unghia ruptă a aparţinătorului şi prin corespondenţa
striatiunilor de pe suprafaţa unghiilor comparate, a căror structură
exterioară este strict individuală.
Urmele de picior
Cercetarea urmelor de picior nu diferă de cea pentru urmele
de mână Mai dese sunt traumatismele produse prin lovituri cu picior
încălţat.
Conturul urmelor când s-au imprimat şi extremităţile
longitudinale ale tălpii, permit determinarea măsurii încălţămintei,
iar desenul de pe talpă, alcătuit din profiluri şi şanţuri indică tipul:
pantof, bocanc, cizmă, adidas etc. Identificarea generică poate
merge până la stabilirea mărcii, prin comparare cu mostrele de
referinţă din colecţia laboratorului sau de la producător In prezenţa
imprimării unor defecte rezultate din uzură există şansa identificării
individuale.
Deosebirile privind dimensiunea vor fi apreciate ca esenţiale
dacă sunt superioare sau inferioare limitelor acceptabile de
deformare a urmei, fenomen care depinde de intensitatea şi
înclinarea loviturii cu piciorul, precum şi de proeminenţa regiunii
corporale vizate. Ca factori care modifică urma notăm: presarea
murdăriei vâscoase de pe talpă şi tumefierea ţesuturilor tegumentare
primitoare.
In afara urmelor de provenienţă direct sau indirect umană, pe
corpul victimei se pot înregistra şi urme de animale. Dacă labele nu
constituie de regulă mijloace de producere a traumatismelor, nu
acelaşi lucru se poate spune şi despre copitele de cal, identificările
după caracteristicile potcoavelor şi cailelor.
Urmele de din ţ i
Muşcăturile pe corpul uman sunt întâlnite în violuri şi
omorurile cu mobil sexual, fiind provocate de autorul dezlănţuit, dar
şi de victimă asupra agresorului în încercarea de a se apăra.
Urmele de dinţi redau în primul rând incisivii Prin natura
dinamicii specifice urmele rezultate sunt de adâncire, mergând până
la perforarea pielii. Se recomandă fotografierea prealabilă a urmelor
şi apoi prelevarea fragmentului de piele în vederea conservării
Pentru obţinerea urmelor de comparaţie suspectul va fi pus să muşte
mai multe foi de hârtie între care s-a introdus un carbon sau i se va
lua o amprentă după modelele utilizate la stomatologie.
Fundamentul odontologiei legală rezidă în unicitatea
aparatului dentar propriu fiecărei persoane, combinarea
caracteristicilor generale cu cele individuale. Modificările datorate
îmbolnăvirilor, accidentelor şi tratamentelor medicale amplifică
particularităţile şi deci posibilităţile de identificare.
Demonstrarea traseologică a identităţii este dată de
continuitatea liniară a imaginilor juxtapuse sau suprapuse.
Adeseori urmele de dinţi sunt însoţite de urme de baze. Desenele
generale sunt generice dar detaliile sunt întotdeauna diferite.
Identificarea se bazează pe similitudinile formei, lungimii şi grosimii
buzelor, coroborate cu elemente de detaliu.
Urmele de obiecte
In traumatologia mecanică obiectele vulnerante, creatoare de
urme constau în instrumentele apte să suprime viaţa sau să
vătâmeze integritatea corporală şi sănătatea, cum ar fi cuţitul,
toporul, sapa, secera, bâta, parul, ranga şa. Pe lângă aceste
instrumente pregătite sau alese premeditat, se întâlnesc cele mai
diferite obiecte care au stat întâmplător la mâna agresorului:
cărămidă, scânduri, fier de călcat, scaun ş.a.
Urmele lăsate pe corpul uman pot fi de presare, înfundare,
tăiere, tranşare, înţepare sau doar de alunecare. In realitate cu
acelaşi instrument se pot produce urme de o fractură combinată, în
funcţie de partea cu care s-a lovit şi de modul de mânuire. Forma şi
aspectul urmei indică în primul rând tipul obiectului creator. Pe
baza acestei prime concluzii cercul obiectelor posibile se restrânge
prin eliminare, după criteriul valorilor dimensionale şi unghiulare.
Când urma conţine particularităţi se poate ajunge, prin comparaţie
la însăşi identificarea individuală a obiectului vulnerant.
Urmele de leg ă turi ş i noduri
Tot în categoria obiectelor se consideră a fi legăturile, agent
traumatizant în spânzurare şi ştrangulare sau alte agresiuni în care
victima a fost imobilizată prin legarea mâinilor şi picioarelor, redusă
la tăcere sau sufocată prin obturarea gurii şi nasului
Se pot obţine indicii preţioase prin studierea urmelor de
legături lăsate în şi pe piele. Elementele de apreciere sunt mult mai
numeroase când s-au găsit chiar legăturile pe coip, la locul comiterii
faptei sau în altă parte. Prin examinarea criminalistică se urmăreşte:
- Stabilirea faptului că urmele de pe corpul uman provin de la
o legătură;
- Determinarea materialului folosit la legare şi tipul de nod;
- Identificarea persoanei care a realizat legarea şi înnodarea;
- Diferenţierea spânzurării de ştrangulare.
Urmele de legătură sunt de presare sau alunecare, mai
frecvent de adâncire şi mai rar de stratificare. Prin examinări
macroscopicc şi microscopice se poate determina modalitatea de
înfăşurare, structura legăturii din punctul de vedere al materialului şi
configuraţia nodului. Individualizarea este dată de neregularităţile de
contur, îngroşări şi subţieri, defecte. Complementar se va urmări
desprinderea unor corpuri adiacente care vor fi prelevate cu grijă şi
analizate în laborator în vederea determinării originii lor.
Urmele create în accidente de circula ţ ie
In accidentele de circulaţie, rutiere şi feroviare, aproape fără
excepţie victima devine purtător de urme ca efect al lovirii,
proiectării, călcării sau târârii inerente impactului. Mijloacele de
transport, cu tracţiune mecanică sau animală, reprezintă într-un sens
larg tot un obiect vulnerant Contactul cu diverse piese provoacă
vătămări, deteriorări, urme de frecare, de adâncime şi de
stratificare. Atunci când victima s-a deplasat pe un alt vehicul se va
ţine seama de posibilitatea creării unora dintre urme de către
elementele acestuia în momentul tamponării, agăţării sau răsturnării.
Urmele servesc în primul rând la reconstituirea dinamicii
accidentului. în al doilea rând prin intermediul urmelor se încearcă
identificarea vehiculului generator de accident. Leziunile şi
deteriorările materialelor textile nu oferă de obicei clemente de
natură să individualizeze vehiculul In schimb neconcordanţele
vădite, de neexplicat în orice poziţie s-ar fi aflat victima justifică o
concluzie certă negativă.
Când urma reproduce fidel detalii strict individuale se poate
identifica chiar vehiculul
In accidentele de circulaţie auto o categorie aparte de urme o
constituie cele lăsate de anvelope, ale căror profiluri de pe banda
de rulare alcătuiesc un desen propriu fiecărei mărci şi model. Acest
desen se imprimă în totalitate sau parţial, clar sau îmbâcsit. Un corp
călcat, deci un obstacol cu relief neuniform , nu oferă întotdeauna
condiţiile de redare ale unui suport plan şi dur cum este carosabilul,
după cum nici hainele nu reprezintă un material primitor ideal. în
afara culorii, imprimeului şi ţesăturii care pot masca o urmă slabă,
hainele sunt mototolite. în practica de expertiză se cunosc destule
cazuri în care urmele, fie şi incomplete, au permis stabilirea
apartenenţei de gen, adică a tipului anvelopei. Identificarea
individuală arc lor când urma incriminată reproduce detalii
definitorii pentru un singur exemplar de anvelopă: defecte de uzură
sau modificări temporare intervenite în cursul rulării.
Identificarea anvelopei înseamnă implicit identificarea
autovehiculului, cu condiţia ca anvelopa să nu fi fost înlocuită
Urmele de împu ş care
Expertiza armelor de foc şi a urmelor de împuşcare formează
obiectul de studiu al balisticii judiciare.
Unele probleme au un vădit caracter complex, criminalistic şi
mcdico-legal, cum ar fi: determinarea orificiul ui de intrare şi ieşire;
numărul de proiectile; devierea traiectului datorită ricoşării
proiectilului; în ce măsură viaţa victimei a fost pusă în primejdie.
Când corpul victimei evidenţiază leziuni de împuşcare
problema determinării faptului dacă deteriorările de pe haine provin
de la un proiectil nu comportă în general dificultăţi. Există cazuri în
care la data efectuării expertizei cadavrul a fost înhumat sau în care
proiectilul a penetrat numai materialul textil fără să aibă
corespondent pe corp. In aceste situaţii deosebirea unui orificiu de
împuşcare cu un instrument ascuţit la vârf şi cu o oarecare grosime
este anevoioasă la materialele subţiri, uzate sau spălate.
Ridicarea hainelor purtătoare de urme comportă anumite
precauţii pentru a se evita scuturarea sau frecarea zonelor cu
reziduuri. Fiecare piesă de îmbrăcăminte va fi ambalată în saci
separaţi.
In ceea ce priveşte identificarea generică a armei după tipul
de proiectil sugerat de urme, de cele mai multe ori aspectul şi
dimensiunea orificiului de intrare şi cu atât mai mult a celui de ieşire
nu permit concluzii certe. Există totuşi situaţii în care diferenţele
însemnate de diametru exclud muniţiile de arme militare.
O ultimă problemă de balistică se referă la relevarea urmelor
de tragere de pe mâna trăgătorului chestiune care se pune mai ales
la sinuciderile prin împuşcare. Reziduurile de pulbere şi substanţele
de amorsare se depun în special pe degetul mare, arătător şi între
acestea, menţinându-se maxim şase ore. Pot fi eliminate imediat
printr-o spălare atentă.
Urmele de incendii ş i explozii
Investigarea criminalistică în cazul catastrofelor are ca scop
descoperirea cauzei tehnice a accidentelor sau acţiunii criminale şi
identificarea autorului sau autorilor după urmele lăsate şi obiectele
abandonate.
Agenţii traumatici care concură la provocarea morţii sau
vătămării persoanelor surprinse sunt extrem de diverşi, putând fi
deduşi din examinarea medico-legală. îşi găsesc deplină
aplicabilitate procedeele reconstituirii întregului după părţile
componente, în speţă stabilirea provenienţei fragmentelor materiale
găsite asupra victimei.
Urmele sub form ă de substan ţ e
Pe cadavru, persoana rănită, pe mâinile şi hainele agresorului,
pe instrumentul folosit, la locul faptei se pot depista diverse materii
aderente, în stare solidă, lichidă, vâscoasă sau chiar gazoasă.
Cercetarea „urmelor-materie" sau „urme de transfer" datorită
fenomenului de prelevare, pot contribui la elucidarea unor
împrejurări esenţiale sau secundare: contactul fizic dintre două
persoane, dintre o persoană şi un obiect, dintre două obiecte ctc.
Urmele de natură exploziv sau preponderent anorganică
constau în pelicule de vopsea, granule de sol, fibre textile, cioburi
de sticlă şa. în timp ce urmele organice sunt de origine vegetală,
animală sau umană. In cadrul examenului criminalistic materiile se
definesc prin caracteristici fizico-chimice şi biologice urmărindu-se în
primul rând să se stabilească natura lor şi, în al doilea rând, prin
examinări comparative, provenienţa. Gradul de individualizare
depinde de consistenţa urmei, de cantitatea substanţei analizate şi
de posibilitatea punerii în evidenţă a unor elemente strict
individuale, cum ar fi anumite impurităţi.
Petele, dincolo de compoziţia lor, pot oferi informaţii
suplimentare utile anchetei, cum ar fi: modul de producere, natura
şi amploarea traumatismelor, mişcările victimei şi ale agresorului,
dacă victima s-a deplasat sau a fost transportată, vechimea petelor
după culoare.
A doua observaţie se referă la identificarea genetică, care
constă în descifrarea codului genetic propriu fiecărui individ. Această
descoperire a fost publicată pentru prima oară de A.J. Jeffoiys în
1985. Cu aceasta s-a produs o adevărată revoluţie în domeniul
identificării criminalistice prin introducerea aşa-numitei „amprente-
genetice".
Aplicată în tot mai multe ţâri tehnica de identificare prin ADN
a fost acceptată în practica judiciară.
III.3. Identificarea traseologică a obiectului vulnerant
Obiectele sau instrumentele contondente, ascuţite, tranşante,
înţepătoare utilizate pentru lovire produc urme şi leziuni pe corpul şi
îmbrăcămintea victimei. Aceste urme reproduc, mai mult sau mai
puţin fidel şi complet, conturul instrumentului şi suprafaţa de
contact delimitată de acesta.
Cercetarea infracţiunilor contra vieţii, integrităţii corporale şi
sănătăţii persoanelor necesită identificarea obiectului creator de
urme, mijloc de probă pentru stabilirea directă sau mediată a
autorului.
Urmele furnizează elemente de apreciere privind dinamica
acţiunii agresorului, direcţia şi unghiul de lovire etc, de natură să
contribuie la verificarea ipotezelor şi versiunilor.
Identificarea criminalistică parcurge două etape sau faze:
a) Identificarea generică, prin care se determină tipul sau
genul instrumentului vulnerant după caracteristicile generale
reflectate în urmă;
b) Identificarea individuală, prin care se determină
exemplarul concret al instrumentului după particularităţile obiectului
corp-delict.
In ambele cazuri se procedează la examinări comparative, fie
între urmă şi obiect, fie între urma incriminată şi urma experimentală
sau între mulajele acestora.
Criminalistica îşi propune şi realizează identificarea obiectului
individual după imaginea sa imprimată pe un obiect.
Din punct de vedere criminalistic, identitatea relativă în sens
filosofic, poate fi considerată practic ca stabilă, întrucât, de regulă,
intervalul de timp scurs de la comiterea faptei şi până la
descoperirea, fixarea şi ridicarea urmelor şi obiectelor nu este prea
mare. Criminalistica vede în identitate un întreg alcătuit din
asemănări şi deosebiri, fiecare având un rol specific în cunoaştere
dar cu o pondere diferită. Conţinutul principal al examinării
criminalistice rezidă în constatarea şi evaluarea calitativă şi
cantitativă a asemănărilor. Un ansamblu suficient de caracteristici
individuale conduc la identificarea obiectului creator de urme.
Deosebirile dintre urmă şi obiect care nu depăşesc o anumită
limită determinată prin experienţă şi calcule probabilistice, denotă
doar lipsa de identitate, dar nu înseamnă automat excluderea
obiectului bănuit. Trebuie verificat dacă deosebirile constatate sunt
fundamentale şi deci este vorba de un alt obiect sau dacă
deosebirile se justifică prin intervenţia unor factori interni sau
externi.
In etapa stabilirii apartenenţei genetice deosebirile au un rol
cognitiv, contribuind Ia restrângerea cercului de obiecte luate iniţial
în consideraţie, modalitate denumită în literatura de specialitate
„identificare prin diferenţiere". In etapa a doua a identificării
individuale se caută evidenţierea la obiectele de verificat a
caracteristicilor prezente în urma incriminată.
Expertiza traseologică a urmelor produse pe corpul uman
comportă atât ca metode tehnice cât şi ca rezultate, o serie de
elemente specifice faţă de urmele analizate în mod curent. In
practică se ajunge numai la o identificare generică, aceasta
însemnând că obiectul a cărui formă şi dimensiuni corespund cu
urma incriminată ar putea fi instrumentul creator, dar tot aşa de
bine s-ar putea să nu fie, ci un altul având caracteristici generale
similare.
Jurisprudenţa demonstrează că o asemenea concluzie care
aparent nu spune prea mult, este susceptibilă de o gradare a valorii
sale probante în funcţie de numărul şi calitatea elementelor
constatate în fiecare caz, coroborate cu aria de răspândire a
obiectului bănuit.
In materia urmelor pe corpul uman, determinarea genetică a
obiectului vulnerant îmbracă diverse grade de generalitate, în
funcţie de datele şi împrejurările fiecărei speţe. La limita inferioară
se află generalitatea totală sau maximă, fără prea mare relevanţă
probantă decât atunci când obiectul se exclude datorită deosebirilor
categorice. La limita superioară se află generalitatea cea mai
redusă, care echivalează cu probabilitatea. Când se conchide că
urma a fost probabil creată cu instrumentul corp delict suntem
foarte aproape de certitudine, tară a dispune de suficiente
elemente care să justifice o concluzie de identificare individuală.
Tot ceea ce se află între cele două extreme reprezintă
domeniul posibilităţii. In practică o concluzie de genul „leziunile de
corpul victimei puteau fi produse cu cuţitul trimis spre expertizare"
prezintă pericolul interpretării greşite de către organul judiciar în
sensul că acele leziuni chiar au fost produse de acest cuţit. Pentru a
se preîntâmpina o atribuire eronată, generatoare de grave
consecinţe, expertul trebuie să explice în cuprinsul raportului său că
posibilitatea afirmată înseamnă în realitate că leziunile puteau
proveni de la oricare alt cuţit cu o lamă cu dimensiuni similare celei
suspecte11.
11 V. Beli] pag.411
III.4. Examinarea criminalistică a obiectelor de îmbrăcăminte
Examinarea sistematică a veşmintelor victimei poate furniza
preţioase indicaţii privind modul de comitere a faptei.
Obiectele de îmbrăcăminte servesc în primul rând la
identificarea cadavrelor necunoscute, mai ales când recunoaşterea
la prezentare a devenit imposibilă datorită putrefacţiei avansate,
arderii, absenţei capului, reducerii la părţile osoase etc fiecare piesă
trebuie descrisă exact şi cât mai detaliat pentru individualizare.
Starea hainelor arată dacă s-au exercitat violenţe: rupturi
produse prin tragere sau agăţare, nasturi smulşi, mototolire, urme
de frecare şi târâre, impresiuni de anvelopă. Prin interpretare se pot
trage concluzii cu privire la cauza traumatismului: omor, sinucidere
sau accident. Alte elemente cum ar fi umiditatea, mirosul, petele,
corpurile străine aderente, pot indica perioada de timp de când
cadavrul se află în locul în care a fost găsit sau dacă nu cumva a
fost adus din altă parte. Trebuie examinate hainele persoanei
bănuite a fi autorul. Punerea în evidenţă a urmelor de sânge având
aceeaşi grupă sau cea a victimei constituie o serioasă prezumţie de
vinovăţie. Ele se vor căuta chiar şi atunci când hainele au fost
spălate, în porţiunile mai ascunse, cum ar fi manşete, cusături, pliuri,
butoniere, buzunare, talpa şi rama încălţămintei.
In literatura de specialitate se fac destul de rar referiri la
obiectele de îmbrăcăminte, în special cu privire la natura fibrelor
textile. Cu toate acestea, deteriorările veşmintelor pot oferi date
interesante: dacă victima a fost lovită cu un instrument, felul
acestuia, dacă agresorul a fost la rândul lui atacat sau şi-a deteriorat
singur hainele pentru a invoca scuza provocării sau legitimă
apărare. Urmele de penetrare prin mai multe materiale ale aceleaşi
piese sau prin mai multe piese suprapuse permit să se deducă
direcţia de lovire, forţa aplicată şi alte date.
In prezenţa uneia sau mai multor deteriorări se impune să se
determine dacă este vorba de tăieturi, înţepături sau rupturi.
Tăieturile rezultă din acţiunea unui obiect cu lama ascuţită, gen
cuţit şi se materializează în secţiuni cu marginile regulate şi paralele.
Inţepăturile sunt produse cu un obiect cu vârf ascuţit
punctiform iar deteriorarea are aspect de orificiu.
Rupturile iau naştere prin smulgerea la acroşare de muchia
unui obiect, putând fi însoţite de deşirarea materialului.
Concomitent poate avea loc deteriorarea unui fragment, rămânând
o gaură neregulată.
Un indiciu important pentru diferenţierea tăieturilor de rupturi
îl constituie direcţia deteriorării în raport cu structura ţesăturii.
O tăietură poate fi însoţită de una sau mai multe rupturi,
recognoscibile datorită aspectului scămoşat al extremităţii fibrelor.
Sesizarea deşirării şi diferenţierea de tăietură nu este lipsită de
importanţă căci dimensiunea constituie un parametru esenţial
pentru determinarea apartenenţei generice a instrumentului.
Odată cunoscută natura deteriorării, organul judiciar poate fi
interesat să cunoască vechimea lor. O metodă riguroasă nu există
totuşi, unele indicii permit evaluări în acest sens. La o haină murdară
şi uzată aspectul net al secţiunii şi faptul că extremităţile fibrelor
rămân curate, indică o tăiere de dată recentă. La tăieturile mai vechi,
când s-a continuat purtarea hainelor, marginile tăiate încep să se
destrame, capetele firelor se răsucesc şi prezintă depuneri de praf,
unsoare şi alte impurităţi. Fiecare caz poate oferi elemente proprii.
Prin determinarea numărului exact al tăieturilor se urmăreşte
să se stabilească câte lovituri a primit victima.
Concomitenta tăieturilor se pune când tăieturile traversează
mai multe piese de îmbrăcăminte purtate în acelaşi timp, dar poate
apare şi pentru o singură piesă când părţile sale componente sunt
suprapuse.
Tăieturile de pe mai multe veşminte au fost produse simultan
dacă corespund poziţional.
Neconcordanţa tăieturilor demonstrează că tăieturile au fost
făcute separat. Constatarea este importantă pentru demascarea
simulării unui pretins atac asupra agresorului care în realitate şi-a
tăiat hainele una câte una sau şi-a produs o leziune superficială pe
corp, f`ră corespondent cu tăietura de pe îmbrăcăminte.
Direcţia tăieturilor se explică prin două coordonate: pe
verticală şi pe orizontală.
Concluzia referitoare la direcţie trebuie formulată cu multă
prudenţă căci la experiment, hainele aşezate pe manechin, în stare
de repaus, nu redau fidel poziţia reciprocă din momentul desfăşurării
acţiunii. Hainele îşi modifică poziţia unele faţă de altele Procedeul cel
mai indicat pentru a constata ce a fost şi ce nu e posibil, rămâne
verificarea diverselor ipoteze „pe viu".
Stabilirea intensităţii cu care s-a lovit, pe baza tăieturilor în
materialele textile, este destul de relativă.
Pentru cuţit când materialul penetrat este rezistent sau
confecţionat solid se poate afirma că lovitura a fost puternică Când
lama cuţitului nu a traversat toate hainele sau straturile lovitura a
fost slabă.
Când se apreciază forţa nu trebuie să se piardă din vedere
tipul şi greutatea instrumentului folosit şi nici gradul de ascuţire a
lamei.
Din practica de expertiză şi cercetările de laborator rezultă în
ceea ce priveşte identificarea instrumentului tăietor ca nu se poate
stabili decât genul acestuia, ceea ce echivalează cu o identificare
generică. O primă caracteristică care sugerează tipul instrumentului
o constituie forma tăieturilor. Dacă determinarea genului
instrumentului nu înseamnă încă identificarea sa, totuşi forma
tăieturii permite excluderea anumitor instrumente bănuite
In afara formei, pentru determinarea genului instrumentului
se ia în consideraţie şi dimensiunea. Dimensiunile constau în
lungimea tăieturilor şi lăţimea lamei.
Pentru cuţit situaţiile întâlnite în practica de expertiză sunt
următoarele:
a) Lungimea tăieturilor şi lăţimea maximă a lamei sunt egale;
b) Lungimea tăieturilor este mai mare decât lăţimea maximă
a lamei;
c) Lungimea tăieturilor este mai mică decât lăţimea maximă
a lamei.
Când vârful lamei se încadrează în lungimea tăieturilor,
acestea pot proveni de la cuţitul bănuit.
Pe lângă tăieturile penetrante, tăieturile pot fi şi continue şi în
această situaţie forma şi dimensiunea tăieturilor contribuie la
identificarea generică a instrumentului folosit.
III.5. Expertiza complexă medico-legală şi criminalistică
Activitatea de descoperire a faptelor cu caracter penal şi de
identificare a infractorilor, ca şi soluţionarea pricinilor civile, implică
elucidarea a numeroase probleme care pot depăşi cunoştinţele celor
chemaţi să efectueze acte de urmărire penală sau de judecată. Nu
este vorba de cunoştinţe juridice, ci de o scrie de date din domeniul
ştiinţelor tehnice, ale naturii şi artei. Amploarea şi complexitatea
descoperirilor ştiinţifice contemporane determină o mai accentuată
specializare, chiar şi în cadrul aceleiaşi discipline. Astfel, expertiza
judiciară capătă o pondere mai mare decât în trecut, în sensul
folosirii, ori de câte ori este posibil, a progreselor pe care ştiinţele le
pun la îndemâna justiţiei.
Expertizele judiciare-eriminalistice, medico-legale,
psihiatrice, tehnice, contabile etc, au fiecare un domeniu relativ
bine delimitat în funcţie de obiectul cercetării şi metodele specifice
întrebuinţate. La dispunerea unei expertize, organul judiciar nu
numai că o denumeşte, dar desemnează şi expertul în materia
respectivă sau se adresează instituţiilor abilitate legal.
Există cazuri în care experţii numiţi colaborează fie cu alţi
specialişti neexperţi, fie cu experţi din altă specialitate.
„Codul de procedură penală", art. 119, alin. 3 permite
serviciilor şi instituţiilor de expertiză să folosească asistenţa sau
avizul specialiştilor de la instituţii cu alt profil. Această dispoziţie este
pusă în practică atunci când cunoştinţele expertului din domeniul său
propriu îi sunt insuficiente, având nevoie de informaţii sau analize
din alte discipline. In practică se recurge la ajutorul altor instituţii
când acestea beneficiază de o dotare tehnică care lipseşte unităţii de
expertiză.
Specialiştii cooptaţi să participe la efectuarea unor expertize
judiciare nu capătă calitatea de experţi, rolul lor limitându-se la
furnizarea datelor cerute sau executarea analizelor de laborator.
Nefiind numiţi de către organul judiciar aceştia nu participă la
întocmirea raportului de expertiză şi nu îl semnează. Deşi textul legii
vorbeşte de „participare" în finalul alin. 3 rezultă clar conţinutul
acesteia, şi anume de „asistenţă" sau „aviz" acordat expertului
oficial. Din art. 120, alin. 3 „Cod de procedură penală" în care se
prevede „participarea" la expertiză a expertului recomandat de
parte, numită la rândul ei tot de organul judiciar.
Al doilea mod de colaborare în vederea efectuării unei
expertize este cel al expertizei complexe, denumită şi „mixtă".
Expertiza complexă este expertiza în care pentru a lămuri
faptele sau împrejurările cauzei sunt necesare cunoştinţe din mai
multe specialităţi. Constatările făcute de poziţiile unor specialităţi
diferite se completează reciproc şi rezultatele sunt interpretate
împreună de experţi, formulându-se o concluzie unică, sinteză a
tuturor cercetărilor întreprinse.
Expertiza complexă nu se confundă cu expertizele efectuate
de către o comisie la care participă mai mulţi experţi de aceeaşi de
aceeaşi specialitate şi nici cu lucrările de avizare de către o comisie
superioară.
Expertizele complexe nu sunt prevăzute expres în lege dar
nici nu sunt interzise. Cum mijloacele de probă nu sunt enumerate
limitativ în coduri, se poate afirma că sunt întru-totul legale.
Expertizele complexe nu reprezintă un gen nou de expertiză ci pur şi
simplu o modalitate mai avantajoasă şi mai logică de efectuare a
expertizelor judiciare cu caracter interdisciplinar.
Prin ordonanţa organului de urmărire penală sau încheierea
instanţei de judecată se va preciza că este vorba de o expertiză
complexă, se vor formula întrebările şi se vor desemna instituţiile
investite. în necunostinţă de cauză organele solicită frecvent fie
expertize separate, fie se adresează în exclusivitate la o singură
instituţie deşi expertiza avea un caracter complex.
Examenele de laborator, analizele, experimentele,
reconstituirile, lucrările fotografice etc, se desfăşoară în comun sau
separat. In final reunirea experţilor este obligatorie. De esenţa
expertizei complexe este înmănuncherea tuturor constatărilor şi
concluziilor într-un singur raport de expertiză, întocmit sub egida
ambelor instituţii de expertiză. Această soluţie este conformă art.
122, alin. 2, „Cod de procedură civil`”.
In consecinţă se propune ca examinările să fie lacute
independent şi să se întocmească rapoarte separate sau examinările
să fie făcute împreună dar rezultatele să fie incluse tot în două
rapoarte.
Contestarea expertizelor complexe, înseamnă implicit
negarea dreptului acordat de legiuitor expertului dintr-o instituţie
de expertiză de a apela la asistenţa sau avizul specialiştilor din alte
instituţii. In această situaţie pretinsul pericol de inducere în eroare
ar fi şi mai mare din moment ce expertul îşi asumă integral
răspunderea semnând singur rapoartele.
In cadrul expertizelor complexe în realitate fiecare expert îşi
realizează în limitele competenţei sale profesionale sarcinile, iar
concluziile le formulează numai după discutarea argumentelor pro şi
contra ipotezelor plauzibile.
Expertiza complexă, ca orice expertiză efectuată în comisie,
nu exclude posibilitatea ca experţii să nu ajungă la aceeaşi
concluzie. Fiecare va răspunde însă pentru constatările şi concluzia
sa, opiniile divergente fiind compatibile cu redactarea unui raport
de expertiză unic, ca şi sentinţele judecătoreşti.
Având în vedere argumentele ce se pol aduce în favoarea
expertizelor complexe, este de menţionat faptul că acestea sunt
admisibile ca mijloace de probă. De aceea ar fi salutară
menţionarea expresă a expertizelor complexe în codurile de
procedură şi, reglementarea detaliată a modului lor de efectuare
într-un viilor act normativ.
CAPITOLUL IV
Leziuni traumatice sistemice
IV.1. Traumatismele muşchilor, tendoanelor şi aponevrozelor
Leziunile traumatice musculare se întâlnesc cu oarecare
frecvenţă în practica expertizei. Ele pot fi închise sau deschise.
Leziunile închise sunt datorate unor traume contuzive având drept
urmare un infiltrant sanguin mai mult sau mai puţin întins ce disecă
fibrele şi fasciculele musculare. „Sindromul de zdrobire" consecutiv
unor traumatisme contuzive grave este caracterizat printr-o
întrerupere bruscă a circulaţiei arteriale, urmată, compensator, de
hipertermie reactivă cu pierderi de lichid intravascular în ţesuturile
zdrobite şi apariţia unor fenomene de necrostază ce interesează atât
musculatura cât si ţesutul adipos. Local apar tromboze ca urmare a
separării fluxului plasmatic de cel eritrocitar12.
Rupturile musculare sau ale tendoanelor pot apărea şi ca
urmare a unor contracţii violente, impunând tratament chirurgical.
Leziunile deschise pot fi superficiale sau profunde adesea cu
sângerări importante, în funcţie de calibrul vaselor afectate.
Secţionările de tendoane au drept urmare impotenţa funcţională a
segmentului respectiv, corespunzător funcţiei muşchiului.
Tratamentul este chirurgical pe timp variat.
12 V. Beli], pag. 419
IV.2. Leziuni traumatice ale nervilor
Leziunile traumatice ale nervilor cu implicaţii grave, ca urmare
a tulburărilor funcţionale consecutive. Leziunile pot apărea atât în
urma unor traumatisme închise, dar mai ales a celor deschise.
Datorită faptului că nervul regenerează greu, chiar rezolvările
chirurgicale nu soluţionează întotdeauna tulburările funcţionale.
Traumatismele mecanice ale nervilor suni directe sau
indirecte.
Clasificarea clinică a traumatismelor nervilor se face în funcţie
de momentul apariţiei tabloului neurologic faţă de producerea
traumatismului.
-Paralizii posttraumatice imediate - aici intră majoritatea
traumatismelor, indiferent de felul leziunii produse.
-Paralizii posttraumatice în doi timpi, care apar după ore sau
zile de la traumatism şi se instalează cu un tablou neurologic în
teritoriul nervului afectat.
-Paralizii posttraumatice tardive care includ deficitele
neurologice la distanţă de la traumatism.
Clasificarea etiologică este în funcţie de felul traumatismului:
-Traumatism deschis direct. Leziunea nervului se produce
direct, odată cu dilocerarea ţesuturilor moi. Într-o plagă nervul nu
este obligatoriu afectat direct, uneori intact anatomic, nervul poate
fi lezat funcţional.
-Traumatisme închise cu compresie acută. Se produc prin
lovirea puternică sau strivirea ţesuturilor adiacente.
In afectarea nervului prin leziuni secundare fracturilor,
leziunile sunt de tip neuropraxie şi axonotmesis când nervul este
lezai direct de un fragment osos, din focarul de fractură13.
Traumatisme prin tracţiune. Acestea sunt reprezentate prin
clongaţii de plex brahial mai frecvent, rar de plex lombosacrat.
Microtraumatisme. Ele determină neuropatii ocupaţionale.
Traumatisme introgene care sunt determinate de:
- Tracţiunea exagerată a nervilor în timpul curei sângerânde
a fracturilor:
- Puncţionarea directă a nervului;
- Poziţie vicioasă;
- Aplicarea prelungită şi inadecvată a garoului;
- Leziunea directă în cursul intervenţiei chirurgicale;
- Aplicarea greşită de aparate ghipsate.
Traumatismele prin presiune determină frecvent leziuni
nervoase. Leziunile produse prin compresiune-strivire duc la
întreruperea conducerii nervoase, modificările axonomielinice
constând în edem şi tumefacţie. Degenerarea în aceste cazuri este
mai mică, iar regenerarea mai rapidă
Traumatismele prin tracţiune sunt supraîntinderi în sensul
longitudinal cu ruperea continuităţii axonilor, tecilor şi vaselor şi cu
retracţia ulterioară a fibrei rupte, adesea în interiorul unui cordon
nervos.
Leziunile ischemice prin afectarea vaselor proprii ale nervilor
sunt relativ rare, datorită faptului că reţeaua sanguină a rninchiurilor
nervoase este foarte abundentă.
Leziunile indirecte privind agenţii vulneranţi cu viteze mari se
produc la trecerea unor proiectile în vecinătatea imediată a
13 V. Beli], pag.419
acestora. Leziunile determinate de proiectile se pot întinde Ia
distanţă mare de focarul de pătrundere.
Toate aceste leziuni traumatice ale nervilor au drept
consecinţă şi apariţia unor tulburări trafice ale segmentului de organ
afectat.
Simptomatologia clinică a leziunilor traumatice ale nervilor
este în funcţie de tipul leziunii şi felul nervului, tulburările putând fi
pasagere sau definitive.
Ca manifestări clinice posttraumatice distingem un sindrom
de întrerupere după secţionări complete, impunând rezolvarea
chirurgicală, un sindrom de compresiune, determinând adesea
leziuni de fibră nervoasă, iar alteori tulburări de ordin funcţional cu
modificări senzitivomotorii, tranzitorii sau sindrom de iritaţie.
Tulburările clinice pot fi: de sensibilitate, motorii şi vegetative.
Tulburările de sensibilitate corespund unei anumite
topografii, ceea ce uşurează diagnosticul de leziune Tulburările de
sensibilitate constau în anestezii, parastezii, false percepţii,
cauzologii, acestea din urmă reprezintă un sindrom dureros cu
caracter de arsură survcnind adesea după leziunile de nerv median.
Tulburările motorii constau în pauze , paralizii, atrofii
musculare, contracturi, modificări ale reacţiei electrice şi ale
reflexelor. Pentru diagnosticul lezional cercetarea mobilităţii apare
mai importantă pentru clinician, nealterat de subiectivism, ca în
cazul testării sensibilităţii.
Tulburările motorii constau în paralizie de tip neuron motor
periferic, cu abolirea reflexului de întindere musculară, flaciditate,
atrofie rapidă în leziunile de tip neurotmezis şi axonotmesis Atrofia
este completă în 5-6 luni în traumatismele vechi.
Evaluarea exactă a muşchilor afectaţi constituie un indicator
al localizării leziunii, dacă traumatismul este inclus şi situat proximal
pe membrul respectiv.
Tulburările trofice şi vegetative se traduc prin edem, cianoză,
ulceraţii şi atrofii, cuprinzând toate structurile aparatului locomotor
corespunzător nervului lezat. Tulburările vasomotorii preced aceste
modificări şi constau în anhidroză şi hipolermie. Abolirea secreţiei
sudorale este caracteristică, fiind un fenomen vegetativ constant. O
formă clinică aparte o constituie sindromul fiziopatic, în care toate
aceste modificări apar pe un teritoriu mai mare decât cel depinzând
de nervul afectat.
Evoluţia histologică a nervilor este caracterizată prin
regenerare rapidă a elementului conjunctiv, în timp ce axonul
regenerează iniţial retrograd, urmată de o regenerare lentă.
Această fază de degenerare primară care durează circa 20 de
zile se caracterizează prin activitate celulară fazică cu formare de
corpuri granulari. Anatomic nervul se reface prin înmugurirea şi
pătrunderea prelungirilor neuronilor capului proximal în capătul
periferic, într-un interval de timp variabil, în funcţie de grosimea
trunchiului nervos.
Fenomenele degenerative şi regeneraţive depind şi de alţi
factori cum ar 11: tipul de leziune traumatică, tulburările circulatorii
consecutive, reactivitatea organismului, modificările histologicc
fiind oricum diferite în epinerv, perinerv şi ţesutul endoneural. Când
din diferite cauze nu s-a restabilit sutura anatomică, la capătul
proximal al nervului întrerupt se formează un neuron. Alteori, o
abundentă proliferare fibroplastică poate împiedica refacerea
continuităţii celor două capete ale nervului.
Tratamentul leziunilor nervilor periferici este adesea
chirurgical, semnele de regenerare urmărindu-se după 3-4
săptămâni, cel mai important test de revenire funcţională fiind
repartiţia motilităţii.
IV.3. Leziunile traumatice ale vaselor sanguine
Orice traumatism închis sau deschis, presupune obligatoriu
lezarea vaselor sanguine. Problema prezintă mare interes pentru
practica expertizei medico-legale. în funcţie de calibrul vaselor
afectate, hemoragia poate fî de diferite grade, iar sub aspect
topografic poate fi externă sau internă, aceasta depinzând şi de
instrumentul vulnerant.
Leziunile arterelor
Traumatismele contusive pot determina leziuni vasculare
care pot fi zdrobiri, ruperi totale de pereţi şi leziuni ale inimii urmate
de tromboză.
In fracturi sau luxaţii pot fi interesate triunghiuri arteriale
importante: artera axilară în fracturi sau luxaţii, artera poplitee în
leziunile genunchiului, artera subclaviculară în fracturile de
claviculă.
Lezarea acestor vase mari impune un diagnostic precoce
spre a se evita necroze întinse.
Rupturile arteriale fără soluţie de continuitate a tegumentelor
provoacă apariţia unui hematom. Hematoamele mici se pot resorbi,
cele voluminoase se pot închista, rar ele se pot infecta sau prin
endotilizare duc la apariţia unor anevrisme.
Leziunile deschise, totale sau parţiale, sunt mult mai grave
datorită hemoragiilor consecutive, a căror importanţă depinde de
calibrul vaselor. Deschiderea unor artere mari provoacă un jet
pulsatil şi hemoragie externă masivă. Lezarea unor vase profunde, în
vecinătatea unor cavităţi, pot duce la hemoragii interne.
Leziuni de cauză iatrogenică, sunt leziuni ale arterei
bronhiale, în cazul injectării inadecvate a unor droguri, putând
determina tromboze, edem şi chiar cangrenă pe teritoriul respectiv.
Absenţa pulsului periferic nu semnifică obligatoriu o leziune
arterială. Secţionările arteriale pot determina spasm vascular cu
retracţia capetelor. Prognosticul secţionărilor arteriale este în
funcţie de localizare. Lezarea arterelor membrelor inferioare duce
mai des la amputaţii decât a celor de la membrul toracic.
Suprainfecţia este o complicaţie gravă, determinând
desfacerea suturii după arteriografii, hemoragii secundare,
tromboză si tromboembolie.
Leziunile venelor
Sunt mai ales deschise şi provoacă hemoragii mari cu sânge
închis, putând fi mortale. Embolia gazoasă este o complicaţie
posibilă în cazul lezării venelor jugulare, în alte cazuri complicaţiile
pot fi septice.
Complicaţiile leziunilor vasculare sunt numeroase. Anevrismul
traumatic apare adesea după lezarea peretelui arterial având după
câtva timp caracter pulsatil prin stabilirea legăturii între hematomul
format şi lumenul vascular. Fistula arteriovenoasă este urmarea
lezării concomitente a arterei şi a venei adiacente, având drept
efect scăderea afluxului de segment distual şi creşterea presiunii
venoase care devine pulsatilă.
Localizarea leziunilor arteriale şi venoase poate furniza
indicaţii cu privire la calificarea juridică. Astfel lezarea venelor de pe
faţa anterioară antebraţului sau de la gât este întâlnită la sinucideri.
în agresiuni pot fi întâlnite de asemenea intersectate vase ale
gâtului sau din alte regiuni.
IV.4. Leziuni traumatice osteoarticulare
Sub denumirea de fractură se înţelege o întrerupere a
continuităţii unui os asupra căruia au acţionat factori mecanici.
Frecvenţa facturilor în practica medico-legală ajunge după unele
statistici până la 25% din totalul afecţiunilor traumatice.
Fracturile apar în variate împrejurări, cele mai frecvente în
accidente de circulaţie, de muncă, cădere şi precipitări şi loviri.
Fracturile sunt mai frecvente între 20 şi 50 de ani, la copii
fiind mai rare datorită elasticităţii osului şi mai uşor de produs la
bătrâni datorită osloporozei.
Problemele generale ale expertizei medico-legale sunt:
diagnosticul obiectiv şi diferenţial, data traumatismului, mecanismul
de producere, durata îngrijirilor medicale şi a sechelelor.
Din punct de vedere al mecanismului de producere, fracturile
pot fi clasificate în: directe, când discontinuitatea osului apare la
locul de impact, şi indirecte, când aceasta apare la distanţă de locul
de aplicare al forţei mecanice.
Fracturile directe se însoţesc de zdrobirea părţilor moi la locul
de impact, forţa traumatizantă îndoind osul la acel nivel, alteori
strivindu-1 între două planuri dure.
Fracturile prin mecanism indirect se pot produce prin: flexie,
răsucire, tracţiune sau smulgere.
In funcţie de sediu sau după aspectul morfologic se disting
următoarele categorii de fracturi: fracturi incomplete sau complete.
Fracturile mai pot fi cu sau fără deplasare. Pol fi închise sau
deschise.
Simptomele clinice ale fracturilor sunt generale şi locale.
Simtomatologia generală a fracturilor se traduce adeseori clinic prin
stare de şoc. Semnele locale subiective se manifestă prin durere,
uneori deosebit de intensă, adesea în zonă fixă. Simptomele
obiective sunt echimoza şi deformarea regiunii, mobilitatea
anormală cu impotenţă funcţională şi crepitaţii osoase.
In cazul unei fracturi de os patologic va trebui diagnosticată
atât afecţiunea preexistentă, cât şi leziunea traumatică, stabilindu-se
ponderea fiecărui factor în producerea efectului.
Examenul clinic şi cel radiologie efectuat cu competenţă, în
cele mai multe cazuri, vor fi în măsură să clarifice cazul. Modul de
producere a unei fracturi este un element important al expertizei,
care poate fi apreciat prin studiul atent al traseului fracturii, vizibil
pe clişeul radiologie, coroborat cu examenul clinic şi dalele de
anamneză. Unele oase sunt mai expuse fracturilor prin mecanism
direct, altele prin mecanism indirect.
Odată precizate problemele strict legate de examinarea
victimei medicul legist va trebui să interpreteze leziunile traumatice
în cadrul mecanismului general traumatic şi prin aceasta să
confirme sau să infirme datele de anchetă şi interpretarea juridică
prezumtivă.
In timp ce în accidentele rutiere şi căderi de regulă sunt
fracturate mai multe oase, în accidentele de muncă şi lovire este
interesat un singur os. Interpretarea medico-legală a
traumatismului de producere al fracturilor apare de mare
importanţă în cazul datelor incerte de istorie sau prezentate
intenţionat eronat de către victimă. Observarea superficială a
fracturilor poate avea drept urmare o interpretare greşită a
mecanismelor de producere şi în final o încadrare juridică
necorespunzătoare a faptei.
Evoluţia fracturilor intră în preocupările expertizei medico-
legale pentru o corectă evaluare a timpului de îngrijiri medicale.
Este mai importantă stabilirea retrospectivă a datei producerii
traumatismului acest lucru făcându-se mai ales pe aspectul
radiologie pe care-1 prezintă fractura la diferite intervale de timp.
Aprecierea timpului de îngrijiri medicale al unei fracturi
include perioada de imobilizare şi cea de recuperare. Timpul de
imobilizare variază în funcţie de numeroşi factori, fiind adesea
diferit de la individ la individ, chiar şi în cazul aceluiaşi tip de
fractură.
Complicaţiile fracturilor pot fi generale sau locale, imediate sau
tardive. Dintre complicaţiile generale imediate amintim: embolia
grasă, bronhopneuinonia, septicemiile. Complicaţiile locale imediate
pot fi: întreruperea de părţi moi, hematomul, hemostaza, leziunile
vasculo-nervoase, tromboflebitele, infecţiile, cangrena.
Luxaţiile sunt leziuni traumatice constând intr-o modificare a
raporturilor anatomice normale ale oaselor unei articulaţii. Luxaţiile
pot fi complete când capetele oaselor nu mai sunt în contact, şi
incomplete când suprafeţele articulare mai rămân parţial în contact.
Mecanismul de producere al unei luxaţii poate fi prin acţiune
laterală asupra epifizei unui os, prin tracţiune sau torsiune. Există
luxaţii patologice şi recidivante.
Asocierea luxaţiilor cu fracturi reprezintă reducerea dificilă
sau chiar imposibilă când se impune un fragment osos.
Evoluţia luxaţiilor este în funcţie de formele
anatomopatologice, de complicaţiile survenite şi de precocitatea şi
corectitudinea tratamentului ortopedic.
Diagnosticul obiectiv se bazează pe examenele clinic şi
radiologie. Este necesară precizarea fondului patologic preexistent
şi stabilirea atitudinii terapeutice.
Durata îngrijirilor medicale este în funcţie de localizare şi de
prezenţa unor complicaţii. Sunt contraindicate imobilizările
prelungite, care pot duce la anchiloze sau atrofii. Redorile şi
anchilozele trebuie corect evaluate ca stări sechelare în cadrul
expertizei medico-legale.
Entorsele sunt distensii capsuloligamentare sau doar iritaţii
traumatice ale nervilor senzitivi ai unei articulaţii urmate sau nu de
tulburări vasomotorii.
Entorsele sunt leziuni traumatice însoţite de reacţii
inflamatorii şi tulburări funcţionale mai mult sau mai puţin
importante, diagnosticul bazându-se pe examenul clinic. Controlul
radiologie nu este concludent. Tratamentul constă în imobilizare în
faşă elastică, în cazuri mai grave fiind indicată fizioterapia.
CAPITOLUL V
Probleme de deontologie şi răspundere medicală
Dacă privim cu atenţie în jurul nostru observăm la tot pasul că
există o sumedenie de reguli pe care individul este obligat să le
respecte. începând cu primii paşii, când copilul capătă de la părinţi
noţiunile elementare despre modul cum trebuie să se poarte în
familie, la şcoală, în societate etc şi până la adânci bătrâneţi, viaţa
omului se desfăşoară sub semnul acestei necontenite îndatoriri de a
respecta regulile pe care viaţa socială le impune.
Despre responsabilitate se vorbeşte mereu în jurul nostru. Se
spune că o persoană trebuie să răspundă pentru faptele sale, în
acelaşi sens se mai spune că X urmează a fi tras la răspundere
pentru fapta comisă. Prin responsabilitate, într-un alt sens, se
înţelege faptul că o persoană are capacitatea psihică de a-şi da
seama de consecinţele acţiunilor sale şi de a-şi dirija voinţa în sensul
dorit. Prin responsabilitate mai înţelegem de a da socoteală de ceva
sau a fi în stare de a răspunde oricând de faptele comise14.
S-a implementat în conştiinţa omenirii odată cu ideea de
echitate şi dreptate şi aceea că o persoană trebuie să răspundă
pentru faptele sale. Răspunderea individului se poate spune chiar că
este o cerinţă a echităţii, deoarece aşa cum ar fi nedrept ca o
persoană să fie trasă la răspundere pentru fapte pe care nu le-a
comis, la fel de nedrept ar fi ca cineva să nu suporte consecinţele
faptelor sale păgubitoare.
Mulţi oameni, în zilele noastre, deşi înţeleg necesitatea
răspunderii pentru faptele lor, nu au întotdeauna curajul
14 Viorel Daghic. Etica şi deontologie medicală. Ed. Naţional Bucureşti 2000. pag. 43
răspunderii, nu au acel sentiment de a recunoaşte fapta comisă şi de
a aştepta judecata semenilor săi, odată cu sancţiunea meritată. Chiar
şi atunci când sunt puse în situaţia de a lua o hotărâre, de a accepta
o misiune, la unele persoane frica de răspundere se manifestă cu
precădere. Teama producerii unui fapt neplăcut, neaşteptat sau
nedorit, le inspiră pasivitate atitudinii lor, blocându-le capacitatea
de a acţiona, chiar voinţa. In multe cazuri asemenea indivizi preferă
cum se spune „să scoată castanele din foc cu mâna altuia" decât să
răspundă personal de anumite consecinţe.
Cinste, corectitudine, principialitate sunt noţiuni care, datorită
frecvenţei întrebuinţării în vorbirea curentă, par a nu a mai avea
nevoie de nici o explicaţie. E o iluzie provenită ca atâtea latele din
prejudecata că un lucru este cu atât mai cunoscut, cu cât e mai des
folosit. Uzitarea unui cuvânt duce inevitabil şi la uzarea lui, ceea ce
are drept consecinţă tocirea sensurilor primordiale. Ca o monedă
veche care şi-a pierdut strălucirea iniţială, anumite cuvinte cer din
nou „lustruite", analizate în substanţa lor autentică de înţelesuri,
spre a dezvălui de sub stratul de cocleală tot ce reprezintă valoarea
şi semnificaţie definitorie.15
Un asemenea destin a avut şi cuvântul cinste. Incontestabila
îmbogăţire a sensurilor lui de-a lungul secolelor a fost însoţită şi de o
anumită degradare. Bunăoară, când cineva te invita la băutură pe
socoteala lui, zice că-ţi face „cinste". Folosind un joc de cuvinte, in
multe cazuri e vorba de o „afacere de cinste" care nu prea ... face
cinste. Dincolo de degradarea cuvântului se ascunde inevitabila
degradare a faptei.
Dicţionarul limbii române atribuie multiple înţelesuri acestui
cuvânt. Două dintre acestea au contingenţă directă cu sfera etică:
15 Viorel Daghic. Etica şi deonlologie medicală. Ed. Naţional Bucureşti 2000. pag. 45
primul este echivalat prin sinonimul onestitate, al doilea prin
onoare. Şi de această dată, folosindu-ne de bunul simţ al limbii, ce s-
a dovedit a funcţiona ireproşabil, putem spune: care virtute umană
poate fi considerată mai din plin caracteristică pentru acea conştiinţă
de sine morală a omului numită onoare, decât onestitatea? Şi poate
fi considerat om de onoare aceluia căruia nu i se poate atribui şi
calificativul de cinstit?
Este greu să defineşti în abstract noţiunea de cinste, adevăr
valabil şi pentru alte noţiuni morale. Pe insula pierdută, Robinson
Crusoe n-a putut să se manifeste, cât a fost singur, nici ca om
onest, nici ca om cinstit. Această posibilitate i s-a oferit abia când a
apărut băştinaşul „Vineri".
Cinstea se dovedeşte prin forţa lucrurilor, un fenomen
esenţialmcnte social. Deci nu poţi fi onest decât faţă de cineva, un
om o colectivitate. Nu poţi fi om de onoare decât tot raportându-te
la anumite relaţii concrete. Expresia „a fi cinstit cu tine însuţi" ce
sugerează o confruntare interioară poartă inevitabil amprenta
relaţiilor cotidiene cu cei din jur. Iar vechea zicală românească
„Cinste dai, cinste găseşti"" vine ca o completare a meditaţiei
asupra vieţii, a condiţiei umane. Semnificaţia acestor cugetări este
profundă şi constă tocmai în caracterul csenţialmente social, a celor
mai elementare imperative etice. Nimic nu se naşte din vid şi cu atât
mai puţin normele de comportament.
Proba „de foc" a cinstei este îndeplinirea conştiincioasă a
îndatoririlor faţă de societate. începând de la cele mai simple şi
ajungând la cele mai complexe, aceste îndatoriri definesc relaţiile
omului cu mediul înconjurător.
A fi cinstit înseamnă, în primul rând, a-ţi onora printr-o
activitate corespunzătoare salariul pe care-l primeşti, a te strădui ca,
prin munca ta, să aduci maximum de folos social.
Unul dintre cele mai răspândite şi mai semnificative tâlcuri
ale noţiunii de cinste este acela de respect al adevărului.
Falsificarea sau ascunderea adevărului reprezintă nu numai o
faptă odioasă din punct de vedere etic, dar şi pernicioasă pe planul
consecinţelor sociale.
Caracterul antisocial al minciunii apare şi în relaţiile
interpersonale ce se statornicesc între membrii societăţilor. Atunci
când nu poţi conta pe cuvântul omului cu care te afli în raporturi de
muncă sau de vecinătate, când el ascunde adevărul pentru a te
frustra de anumite drepturi, când îţi înşeală încrederea pentru a te
„trage pe sfoară", înseamnă că întreaga sa atitudine îl situează în
afara colectivului, în afara normelor care călăuzesc convieţuirea între
oameni civilizaţi. Cu atât mai dezgustător apare fenomenul în
contextul etic al societăţii noastre, în care adevărul ar trebui să
reprezinte temelia indestructibilă a relaţiilor umane.
Incercând definirea noţiunii de cinste, în cuprinsul ei se
înscriu, ca nişte sfere concentrice, noţiunile de corectitudine şi
principialitate.
Corectitudinea este forma primordială, elementară a cinstei,
constând dintr-un comportament în conformitate cu normele
morale, mai ales în domeniul relaţiilor cotidiene. Prin om corect se
înţelege un om care îşi respectă scrupulos obligaţiile sociale, un om
care se ţine de cuvânt cu punctualitate şi conştiinciozitate, care nu-
şi „uită" angajamentele, făgăduielile, promisiunile, civilizat în
nenumărate situaţii aparent mărunte" ale traiului de zi cu zi.
Ceea ce defineşte mai pregnant şi mai profund sensul social
al cinstei, al corectitudinii este disciplina concordantă în toate
actele făptuite între scopul urmărit şi mijloacele folosite.
Prin scop se înţelege anticiparea ideală, în conştiinţa omului, a
rezultatului către care sunt îndreptate acţiunile sale Prezenţa
scopului alături de raţiune, îl deosebeşte pe om de animal şi conferă
eforturilor sale un caracter activ, creator. Scopurile sunt
determinate de realitatea materială, obiectivă şi socială, exprimând
dependenţa naturii umane de legile obiective cărora trebuie să li se
adapteze. Mijloacele sunt modalităţi instrumental-comportamentale
cu ajutorul cărora pot fi realizate anumite scopuri.
Relaţiile dintre scop şi mijloace sunt profund dialectice. In
primul rând între mijloace şi scop se statorniceşte o relaţie de
adecvare. Prin forţa lucrurilor, nu poţi atinge orice scop cu orice
mijloace, după cum nu-ţi poate fi indiferentă direcţia în care îţi
concentrezi eforturile.
Există însă şi o relaţie de ordin calitativ între scop şi mijloace.
Aceasta este o relaţie etică. Celebrul dicton „Scopul scuză
mijloacele" a fost net şi răspicat dezavuat de către istorie. Aceasta
nu înseamnă că, sub diferite forme, ori modalităţi mai mult sau mai
puţin voalate el nu şi-a găsit continuitate şi aplicarea chiar în timpuri
moderne.
Mari spirite ale umanităţii şi-au manifestat reprobarea şi
dispreţul faţă de degradarea etică pe care o implică recurgerea la
sus amintitul dicton, subliniind în pagini virulente că valoarea
morală a scopului este în stricta corelaţie cu calitatea umană a
mijloacelor întrebuinţate, că nici un scop, oricât ar părea de mobil
nu legitimează folosirea unor mijloace morale16.
Nimeni nu poate considera imoral în sine scopul satisfacerii
nevoilor materiale şi spirituale ale individului. Dar atunci când
mijloacele utilizate pentru realizarea lui intră în contradicţie cu
legalitatea, cu spiritul de echitate, atunci când muncii oneste i se
substituie înşelătoria, furtul etc, însuşi scopul respectiv capătă o
aparenţă negativă.
16 Viorel Daghic, op. cit. pag.54
Relaţia dintre mijloace şi scop nu este una automată, ci
depinde în mod hotărâtor de voinţa omului, între ele existând un
raport esenţialmente moral. Gradul de onestitate al fiecărui
membru al colectivităţii se măsoară nu numai prin scopurile pe care
le urmăreşte, ci si prin calitatea etică a mijloacelor pe care le
foloseşte.
Forma cea mai înaltă a cinstei, în plan interuman, cât şi în
viaţa publică, este principialitatea. Principialitatea, constituind
virtute morală a omului, reprezintă acel complex de comportamente
şi atitudini care reflectă autoconducere după idei politice şi filosofice
fundamentale, consecvenţa în aplicarea unor norme morale elevate.
Principiile îşi afirmă propria lor valoare pentru existenţa
umană în măsura în care sunt organic încorporate în fapte de viaţă
căpătând consistenţa efectivă a realităţii. Principialitatea reprezintă
expresia concentrată a înţelepciunii şi consecvenţei. Ea nu trebuie
confundată cu imobilismul şi rigiditatea, reprezentând o expresie a
înţelepciunii şi consecvenţei. A aplica perseverent în viaţă principii
nu înseamnă a încerca să încorsetezi multiplicitatea şi diversitatea
în scheme prefabricate şi neviabile ci a studia în profunzime
fenomenele şi procesele vieţii reale, a îmbogăţi principiile cu
experienţa, a le traduce mereu în soluţii creatoare adaptate
necesităţilor concrete fie politic, social sau moral. Numai o astfel de
înţelegere a noţiunii de principialitate îşi poate dovedi eficienţa şi
fertilitatea.
Triptic, indisolubil de concepte morale, cinstea corectitudinea,
principialitatea reprezintă nu numai unele dintre cele mai înalte
imperative etice ale unei societăţi democratice, dar şi puternice
pârghii de desăvârşire spirituală a individului17.
17 Viorel Daghic, op.cit.. pag. 51
In limba greacă „ethos", din care a derivat „ethika", avea
acelaşi înţeles cu termenul latin „mos-rnores" din care a provenit
cuvântul „moralist”18 ambii termeni definind noţiunea de „morav"
sau „obicei". Cei doi termeni definesc, în prezent, relaţia dintre
ştiinţă şi obiectul ei de studiu. Etica desemnează ştiinţa socială care
se ocupă cu studiul valorilor şi al condiţiei umane din perspectiva
principiilor morale şi al rolului lor în viaţa socială. Sub aspect
filosofic, etica studiază problema venirii omului în lume, a sensului
vieţii, problema idealului şi a fericirii, a binelui, a datoriei, a
principiilor de viaţă. Etica încearcă sa înţeleagă şi să accepte anumite
comportamente umane, judecându-le prin prisma moralei.
Morala cuprinde ansamblul normelor de convieţuire, de
comportare a oamenilor unii faţă de alţii şi faţă de colectivitate şi a
căror încălcare nu este sancţionată de lege, ci de opinia publică.
Cele mai vechi rădăcini ale moralei se găsesc pentru lumea
creştină, în Biblie. Cele Zece Porunci sunt un cod moral impus şi
acceptat de societatea din acea epocă, care s-a perpetuat până în
zilele noastre.
Pentru rezolvarea optimă a problemelor morale, etica are şi
caracter aplicativ materializat în elaborarea şi recomandarea unor
soluţii ştiinţifice. Această parte aplicativă a eticii o numim etotehnică
sau tehnica moralei. Etotehnica elaborează pe baza unor principii
etice, soluţii motivate, argumentate ştiinţific, transformate în reguli
de comportament ce pot fi cuprinse într-un cod de conduită morală.
In activitatea păturilor sociale şi a grupurilor profesionale există
particularităţi distincte de conduită morală, legate de relaţia socială
specifică. încă din cele mai vechi timpuri a fost resimţită necesitatea
unor norme de conduită moral-profesionale.
18 Viorel Daghic, op.cit.. pag. 54
Filosoful englez Jeremy Bentham (1748-1832) în lucrarea sa
„Deontologia sau ştiinţa moralităţii", a introdus termenul de
deontologie, înţelegând prin aceasta morala profesiei sau ştiinţa
datoriei.
Astăzi prin deontologie se înţelege, la modul general,
ansamblul de reguli care precizează îndatoririle unei anumite
profesiuni. Aceste reguli au în vedere conduita celor care exercită o
anumită profesie, atât în raporturile dintre ei, cât şi în raporturile cu
clienţii sau cu publicul. Intr-un sens mai restrâns deontologia are în
vedere doar principiile şi regulile morale şi disciplinare. Intr-un sens
şi mai restrâns deontologia desemnează numai principiile şi regulile
morale.
Expresia „deontologie" se formează din cuvintele greceşti
deon, deontos, care înseamnă ceea ce se cuvine, ceea ce trebuie
făcut, datorie şi logos, care înseamnă discurs, ştiinţă.
Când se vorbeşte despre deontologie, se au în vedere
întotdeauna îndatoririle care se impun profesioniştilor în exerciţiul
profesiunii lor. Toate profesiunile impun îndatoriri celor ce le
exercită. Deci toate profesiunile au o deontologie.
Deontologia caută să dea soluţii practice şi precise definind
îndatoririle profesioniştilor, sancţiunile ce le pot fi aplicate şi
procedura de aplicare.
Termenul de „profesiune" are două înţelesuri. Intr-o primă
accepţie „profesiune" desemnează complexul de cunoştinţe
teoretice şi deprinderi practice care definesc pregătirea persoanelor
capabile să realizeze o anumită activitate specifică, bine
determinată. în cea de a doua accepţie, termenul „profesiune"
semnifică grupul social compus din persoanele ce desfăşoară o
anumită activitate bine determinată, care necesită cunoştinţe
teoretice şi deprinderi practice specifice.
Termenul de profesionist va fi utilizat pentru a desemna
persoana care face parte dintr-o profesie, în sensul de grup social.
Definim deontologia medicală ca fiind totalitatea normelor
morale specifice care guvernează relaţiile profesionale şi sociale ale
medicului.
Profesiunea medicală poate fi considerată cea mai veche
profesiune cu caracter direct umanist. Dacă celelalte profesiuni
satisfac necesităţi importante ale omului (de alimentaţie, de habitat,
de instrucţie etc) profesiunea medicală are ca scop apărarea valorii
celei mai de preţ a omului -sănătatea.
Constituirea profesiunii medicale, precum şi preocupările
distincte în această materie, au condus la necesitatea ca noua
practică creată să fie aşezată pe anumite principii, recomandări,
norme, legi care să asigure medicilor, rezultate bune în exercitarea
actului medical şi care să protejeze bolnavul. Desprinse din
experienţa practică a profesiunii, la început aceste cerinţe au avut
doar un caracter de recomandare. Cu timpul, repetate din generaţie
în generaţie, ele au devenit cutume, constituindu-se în reguli ferme
şi instituite ca cerinţe morale obligatorii19.
Deontologia medicală sau morala profesiei medicale are un
pregnant caracter aplicativ Izvorâtă din principiile eticii generale se
dezvoltă într-o morală profesională argumentată ştiinţific şi aplicată
atât în relaţia singulară medic-pacient, cât şi în raportul
multidimensional medic-societate. Intimitatea raportului medic-
pacient prezumă o tratare aplicativă, deseori inedită, care trebuie
integrată în experienţa şi educaţia umanitară a medicului şi inspirată
din practica moral-medicală a predecesorilor. Soluţionarea
inadecvată a relaţiei deontologice medic-pacient a determinat în
multe situaţii necooperarea pacientului, întreţinerea sau agravarea
19 Viorel Daghic. Etică şi deontologie medicală. Ed. Naţional Bucureşti 2000, pag. 74
stării de boală. Responsabilitatea morală a medicului este
copleşitoare, de marc risc, putându-se transforma şi în răspundere
juridică20.
Selectarea şi prelucrarea etotehnică a valorilor morale
medicale se materializează în norme de conduită deontologică,
însumate într-un cod deontologic medical, care recomandă o
anumită conduită moral-profesională.
Pentru profesiunile medicale, Codurile deontologice,
elaborate de către Ordinele medicilor, au fost supuse atenţiei
Consiliului de stat, care le-a adus anumite corecţii, înainte de ale
conferi, prin decrete, calitatea de acte administrative ale
administraţiei publice.
Caracterul pregnant, aplicativ al eticii medicale, este
incontestabil prin relaţia interumană (medic-pacient) pe care o
modelează în spiritul umanismului, fapt ce impune cu stringenţă
promulgarea unor norme şi/sau recomandări de conduită
deontologică. Profesor Gh Scripcaru afirmă: „cei mai competenţi
medici, în situaţia neglijării moralei, pot face tot atâtea greşeli
profesionale ca şi medicii incompetenţi".
Conduita deontologică este reglementată pentru medic,
existând însă şi normative referitoare la relaţia medic-pacient.
Aspectele actuale ale deontologiei medicale cu caracter
general se regăsesc în Codul internaţional de etică medicală,
elaborat de Asociaţia medicală mondială.
Acest cod trece în revistă îndatoririle medicilor faţă de bolnavi
şi între ei înşişi. Jalonăm următoarele cerinţe de conduită morală:
20 Beliş V. op.cit. pag. 910
- In cadrul misiuni sale umanitare şi sociale, medicul trebuie
să menţină permanent o atitudine morală exemplară şi să respecte
imperativele profesiunii sale;
- Medicul nu poate să îndeplinească un act medical motivat
de beneficiu personal;
Sunt nedeontologice:
a) Orice procedeu de reclamă şi publicitate, altele decât
cele care sunt autorizate prin uz şi coduri de etică naţionale;
b) Orice colaborare cu o instituţie de îngrijire în care
medicul nu îşi păstrează independenţa profesională;
c) Acceptarea oricărei semnificaţii pentru tratamentul
aplicat unui bolnav care să nu fie justificat de starea sănătăţii
acestuia şi acceptarea unui comision, oricare ar fi titlul acestuia.
Schimbările politice nu au determinat în România, influenţe
majore asupra deontologiei profesiei medicale.
In prezent, în baza noilor reglementări a fost adoptat Codul
deontologic al corpului medical românesc, care este actualizat de
câte ori este nevoie de către Colegiul Medicilor din România
(C.M.R). Acest cod cuprinde reguli de conduită obligatorie în
legătură cu exerciţiul drepturilor şi îndatoririlor medicului ca
profesionist.
Medicul are îndatorirea de a acorda populaţiei asistenţă
medicală corespunzătoare nivelului de dezvoltare a medicinii, în
domeniul pentru care este pregătii şi în limita mijloacelor de care
dispune. Unele tendinţe temerare de aplicare cu orice preţ a unor
metode noi, pentru care nu există experienţă suficientă, pot produce
efecte iatrogene, dăunătoare sănătăţii pacienţilor şi care pol face
obiectul răspunderii deontologice sau/şi juridice.
Medicul, oricare ar fi funcţia şi specialitatea sa, cu excepţia
cazurilor de împiedicare datorită unor forţe majore, are obligaţia de
a acorda primul ajutor medical în orice caz de urgenţă. El este
obligat să îndrume bolnavul, accidentatul spre instituţia medicală
competentă şi să asigure supravegherea acestuia până la dispariţia
pericolului imediat pentru viaţa sa sau până la predarea lui unei
instituţii sanitare competente.
In caz de calamităţi naturale (cutremure, epidemii, inundaţii)
sau accidentări în masă, medicii din zona respectivă sunt obligaţi să-
şi ofere din proprie iniţiativă serviciile medicale, imediat ce au luat
cunoştinţă de întâmplare şi să răspundă la chemare.
Medicul va lua toate măsurile necesare pentru a nu prejudicia
cu nimic starea sănătăţii pacienţilor, prin aplicarea unor metode de
investigaţii şi tratament neautorizate în practică sau care nu sunt
necesare pacienţilor.
Nerespectarca normelor medicale de tratament, prescrierea
de medicamente contraindicate sau aplicarea de tratamente
necorespunzătoare, care cauzează vătămarea integrităţii corporale
sau a sănătăţii, provoacă o infirmitate permanentă, pune în primejdie
viaţa unei persoane sau are ca rezultat moartea, se pedepseşte
potrivit legii penale21.
Medicul trebuie să îngrijească în mod nepărtinitor orice bolnav,
fără deosebire de rasă, naţionalitate, religie, convingeri politice,
poziţie socială, sex şi independent de relaţiile sale personale cu
bolnavul sau cu familia acestuia. Medicului îi este interzis a
condiţiona asistenţa medicală de avantajele materiale sau de a
acorda o asistenţă materială preferenţială pentru a obţine avantaje
materiale.
Condiţionarea asistenţei sanitare de avantaje materiale face
obiectul faptei de luare de mită prevăzută în codul penal şi se
pedepseşte cu închisoare.
21 V. Beli]. Op. cit. pag.942
Primirea de foloase necuvenite după îndeplinirea unui act
medical în virtutea icţiei şi la care medicul era obligat în temeiul
acesteia, se pedepseşte cu închisoare ]i cu amendă.
Medicul poate recomanda, prescrie sau aplica mijloace de
investigaţie şi apeutice numai după efectuarea examenului medical
prealabil. Fac excepţie şurile de urgenţă sau de forţă majoră.
Medicul poate utiliza metode, aparate, instrumente de
diagnostic sau tratament afara specialităţii sale numai în cazurile de
extremă urgenţă, când viaţa bolnavului e periclitată.
Medicul va urmări bolnavul pe care îl are în îngrijire până la
ameliorarea lui, până la trecerea acestuia în îngrijirea altui medic,
în cazul tratamentelor ambulatorii sau internarea lui în spital.
Bolnavul considerat nevindecabil va fi tratat aceeaşi grijă şi atenţie.
Este interzisă cu desăvârşire utilizarea de substanţe sau
mijloace pentru a grăbi cesul unui bolnav, indiferent de gravitatea şi
prognosticul bolii.
Medicul este obligat în îngrijirea bolnavului să evite orice
atitudine, gest sau vânt care poate influenţa negativ bolnavul.
In cazul bolnavilor fără cunoştinţă, al bolnavilor psihici, al
minorilor şi al rsoanelor sub interdicţie sau atunci când riscurile nu
pot fi dezvăluite bolnavului se cere consimţământul membrilor de
familie sau ai susţinătorilor legali ai bolnavului.
Pentru obţinerea consimţământului medicul va da toate
lămuririle necesare bolnavilor membrilor de familie sau susţinătorilor
legali asupra execuţiei riscurilor şi ilităţii măsurilor recomandate,
medicul va păstra o atitudine de strictă neutralitate neamestec în
problemele familiale ale bolnavului exprimându-şi părerea numai ică
intervenţia este motivată de interesul sănătăţii acestuia sau a
membrilor miliei.
Medicul este obligat să ceară părerea altor medici, din aceeaşi
specialitate sau [n alte specialităţi, ori de câte ori este necesar
pentru elucidarea diagnosticului, formularea planului de tratament
sau a indicaţiei unei intervenţii. In interesul bolnavului ori de câte
ori se apreciază ca fiind necesară colaborarea cu un alt coleg este
obligatorie şi orice dispută profesională va fi abandonată urmărindu-
se vindecarea pacientului.
Problemele specifice deontologiei medico-legale izvorăsc
normele deontologiei medicale şi din principiile eticii juridice.
Autonomia domeniului de activitate medico-legală este asigurată în
prisma principiului independenţei acţiunilor de justiţie, prin normare
a organizării şi funcţionării instituţiilor medico-legale.
Mijloacele de probă medico-legale reprezintă activitatea
practică şi ştiinţifică a specialiştilor în medicina legală, aservită
stabilirii adevărului obiectiv în interesul justiţiei.
Experimentul medico-legal va evita orice tendinţă de
acceptare a „adevărului judiciar" în detrimentul adevărului obiectiv.
Adevărul judiciar poate reprezenta o aparenţă de adevăr care poate
fi adaptat unei anumite încadrări juridice, fără a fi stabili adevărul
obiectiv. în acest scop vom preveni sau înlătura orice fel de
adaptare artificială a mijloacelor de probă medico-legală la aşa-zisul
„adevăr judiciar".
Dubiile privind interpretarea datelor şi observaţiilor vor fi
exprimate în raportul medico-legal respectându-se principiul
prezumţiei de nevinovăţie, potrivit căruia individul sau inculpatul
este presupus inocent până la dovedirea faptei.
Acest principiu al prezumţiei de nevinovăţie trebuie asimilat şi
din punct de vedere medico-legal. Nu rareori constatările medico-
legale pot constitui argumente pro sau/şi concomitent contra,
pentru interpretarea unui eveniment cu relevanţă juridică.
Acele observaţii medico-legale care argumentează ipoteza
principală a organului de anchetă, vor fi confirmate numai cu
condiţia inexistenţei unor factori de eroare.
Depistarea erorilor medico-legale constituie de fapt varianta
ştiinţifică a principiului prezumţiei de nevinovăţie şi condiţia
principală a înlăturării erorilor judiciare consecutive unei greşite
interpretări medico-legale.
Una din regulile deontologice de bază pentru activitatea
medico-legală o reprezintă interdicţia de a formula opinii asupra
încadrării juridice a faptei, această sarcină revenind strict organelor
judiciare. Expertul medico-legal furnizează date obiective care pot fi
elemente probatorii pentru încadrarea juridică, dar care în acelaşi
timp pot fi diferit interpretate de un corp de experţi sau/şi înlăturate
de organele judiciare.
Expertul medico-legal este dator să respecte regula
competenţei oficiale, ierarhizarea medicilor legişti implică un anumit
nivel de pregătire profesională, constatarea şi expertiza medico-
legală putând fi contestate şi din acest punct de vedere.
Importantă este şi cunoaşterea limitelor competenţei
personale, lipsa experienţei necesare, insuficienta documentare
teoretică pot fi motive pentru a solicita un expert mai versat în
vederea soluţionării anumitor cazuri. Aceasta constituie un act de
exigenţă faţa de sine şi de responsabilitatea profesională, făcând
dovada dorinţei de a nu prejudicia adevărul. Conducătorul unei
instituţii medico-legale, care obligatoriu va fi expertul cel mai
competent, va trebui să-şi asigure personal responsabilitatea
constatărilor şi expertizelor cu grad mare de dificultate. Această
obligaţie reprezintă şi un act de mare ţinută deontologică.
Activitatea medico-legală prezumă şi respectarea garanţiilor
procentuale, a dreptului la apărare al individului, expertul având
obligaţia de a lua în considerare şi acele clemente probatorii de
ordin medical, invocate de cel în cauză.
Normele privind incompatibilitatea juridică, prin „declaraţia de
abţinere" a expertului medico-legal, sau prin recuzarea acestuia de
către părţi pe motive de rudenie sau interes major, se aplică şi în
practica medico-legală. Nerespectarea principiului „benei credinţe"
este incompatibilă cu calitatea de expert medico-legal. Falsul
intelectual, mărturia nereală în faţa instanţei, faptele de mită,
înşelăciune, primire de foloase necuvenite, constituie motive
temeinice de răspundere penală şi suspendare definitivă
profesională.
Experţii medico-legali au obligaţia de a fi la curent cu noile
metode de cercetare, însuşirea acestora constituie un criteriu al
opţiunii pentru adevăr, iar neasimilarea prejudiciază adevărul
obiectiv fiind culpabilă.
Principiul liberei aprecieri a probelor va fi repetat şi în
activitatea medico-legală, nefîind permisă supraestimarea efectului
juridic al probei medico-legale, a cărei valorizare în contextul
probator al unui dosar aparţine strici organelor juridice. In aceasta
constă forţa probantă a medicinii legale.
Competenţă de autorizare a unor lucrări medico-legale este
strict delimitată, respectându-se toate regulile metodologice.
Regula consimţământului operează în medicina legală după
normele codului deontologic medical, cu excepţia situaţiilor în care
decizia aparţine, conform legii, organelor de urmărire penală.
Activitatea interdisciplinară a medicinii legale se va
materializa în opinii şi concluzii motivate ştiinţific, explicite pentru
organele de urmărire penală.
Procedura judiciară interzice delegarea expertului medico-
legal pentru activităţi de anchetă, asigurându-se principiul
administrării independente a probaţiunii, măsură juridică dar şi
deontologică medico-legală. Expertul medico-legal are datoria de a
asista organele de urmărire penală în timpul anumitor anchete, nu
are însă obligaţia de a susţine ancheta.
Deşi nu există o prevedere normativă expresă, opţiunea
pentru activitatea medicală în slujba justiţiei, prezumă prin
asimilarea condiţiei profesionale, neimplicarea politică a experţilor
medico-legali.
BIBLIOGRAFIE SELECTIVA
1. Ander Z., Beligan I.., - Medicina legală, Editura Didactică şi
Pedagogică,
Bucureşti., 1966
2. Bagdazar N., - Antologie filosofică, Casa Şanselor, Bucureşti,
1943
3. Băncilă O., - Cauza, cauzalitate şi interacţiune.
Determinism şi
cunoaştere, Editura Politică, Bucureşti, 1967
4. Băncilă O., - Cauzalitate în filozofie şi ştiinţă,
Editura
Ştiinţifică, Bucureşti, 1969
5. Beliş V., - Medicină legală. Curs pentru facultatea de
ştiinţe
juridice. Societatea Română de Medicină Legală, Bucureşti, 1995
6. Beliş V., Dragomirescu V., Nameş C., Panaitescu V., Gagea E.,
Drugescu N.,- Medicină Legală, Editura Teora, Bucureşti, 1992
7. Beliş V., Nameş C., - Traumatologia mecanică în practica
medico-
legală şi judiciară, Editura Academiei Române, Bucureşti, 1985
8. Beliş V., - Tratat de medicină legală Editura
Medicală,
Bucureşti, 1995
9. Beliş V., Gangal M., - Tendinţe moderne în etica şi legislaţia
medicală -
comunicare la Conferinţa Anuală de Bioetică, Bucureşti, 1993
10.Daghie V., - Etică şi Deontologie medicală, Editura
Naţională,
2000
11.Dragomirescu V. T., - Problematică şi metodologic
medico-legală,
Editura Medicală, Bucureşti, 1980
12.Dragomirescu V. T., - Determinism şi reactivitate umană,
Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1990
13.Moraru I., - Medicină legală, Editura Medicală, Bucureşti, 1967
14.U.Panaitescu V., - Metode de investigaţie în practica medico-
legală, Editura Litera, 1982
15.Scripcaru Gh., - Medicină legală, Editura Didactică şi
Pedagogică,
Bucureşti, 1992
16. Scripcaru Gh., Ciomea T., Iancoviciu N., - Medicină şi Drept,
Editura Junimea, 1979
Recommended