ASISTENŢĂ SOCIALĂ Învăţământ la distanţă

Coordonator ID: Prof. dr. Petru BEJAN

Editura Universităţii “Al. I. Cuza” Iaşi – 2010

UNIVERSITATEA “AL. I. CUZA” FACULTATEA IAŞI DE FILOSOFIE

ASISTENŢĂ SOCIALĂ Volumul VI

Învăţământ la distanţăAnul III

Semestrul VI

ASISTENŢA SOCIALĂ A COPILULUI MALTRATAT .......7

Conf. dr. Gabriela IRIMESCU EVALUAREA PROGRAMELOR DE ASISTENŢĂ SOCIALĂ .....................................................133

Conf. dr. Ştefan COJOCARU ASISTENTA SOCIALĂ ÎN SISTEMUL DE PROBAŢIUNE ..........................................169

Prof. dr. Doina BALAHUR ELEMENTE DE PSIHOPATOLOGIE ŞI ASISTENŢA SOCIALĂ A BOLNAVULUI PSIHIC..................................235

Conf. dr. Conţiu ŞOITU NEGOCIEREA ŞI MEDIEREA CONFLICTELOR .............279

Conf. dr. Daniela Gârleanu – ŞOITU MEDICINA SOCIALĂ ŞI ASISTENŢA SOCIALĂ A PERSOANELOR CU BOLI CRONICE ŞI HIV/SIDA ....351

Dr. Răzvan MIFTODE

CUPRINS

I. Delimitări conceptuale II. Copii în situaţii abuzive

II.1. Abuzul asupra copiilor a) Abuzul fizic b) Abuzul sexual c) Abuzul emotional

II.2. Neglijarea copiilor a) Neglijare fizică b) Neglijare educaţională c) Neglijare medicală d) Neglijare emotională e) Abandon şi supraveghere inadecvată

II.3. Exploatarea prin muncă a copilului II.4. Copii traficaţi II.5. Abuzul asupra copiilor din instituţii de ocrotire

III. Factori asociaţi plasării copilului în situaţii abuzive

III.1. Factori de risc individuali III.2. Factori de risc familiali III.3. Factori de risc sociali III.4. Factori protectivi

IV. Efecte ale plasării copilului în situaţii abuzive

V. Protecţia copilului – victimă a abuzului

VI. Prevenirea abuzului

Concluzii

Bibliografie

ASISTENŢA SOCIALĂ A COPILULUI MALTRATAT

Conf. dr. Gabriela IRIMESCU

C U P R I N S

Scop: - să ofere studenţilor noţiuni, explicaţii şi aplicaţii necesare abordării problematicii asistenţei

sociale a persoanelor victime ale abuzurilor intrafamiliale.

Obiective: - analiza conceptelor fundamentale privind violenţă intrafamilială;

- cunoaşterea serviciilor şi măsurilor de protecţie a victimelor violenţei familiale;

- familiarizarea studenţilor cu metodele specifice de intervenţie în cazul copiilor abuzati.

Evaluare a) criterii:

o modul de înţelegere a cunoştinţelor;

o parcurgerea lucrărilor bibliografice recomandate;

o aplicarea cunoştinţelor în practică.

b) modalităţi:

o conţinutul cursului: examen scris, 50% din nota finală;

o teme: 40% din nota finală;

o din oficiu: 10% din nota finală.

Asistenţa socială a copilului maltratat

7

I. Delimitări conceptuale

În ultimele decenii, percepţia publică a maltratării copilului ca o problemă

socială s-a schimbat în mod vizibil, de la ignorare, la recunoaşterea şi dezvoltarea unor

strategii de prevenire a fenomenului. Subiect tabu pentru România deceniilor trecute,

astăzi fenomenul de abuz asupra copilului este o realitate recunoscută, puţin studiată şi

mai puţin susţinută prin programe de prevenire şi intervenţie. Dacă la nivel internaţional

primele demersuri se făceau la începutul anilor ’60, la nivel naţional prima cercetare s-a

realizat în anul 1996, pentru ca în 2003 să fie incluse într-un raport oficial primele

cazuri de abuz asupra copilului şi abia la începutul anului 2005 să intre în aplicare prima

lege care defineşte conceptul de abuz asupra copilului (legile, codurile şi regulile nu

sunt altceva decât consensul societăţii în ceea ce priveşte propriile valori şi propria

etică).

Problematica abuzului este aproape necunoscută şi încă foarte puţin

cercetată în ţara noastră. Situaţia copiilor în propria familie, în instituţiile de protecţie

socială, practicile folosite de către părinţi sau îngrijitori sunt fenomene sociale în

legătură cu care este dificil să găseşti date obţinute prin cercetări, mai ales dacă

obiectul studiului este abuzul asupra copilului. Preocupările societăţii pentru copil din

punct de vedere umanitar sunt vechi, dar din punct de vedere legal, precum şi

necesitatea protejării lui atunci când provine dintr-un mediu familial neprielnic,

sunt relativ recente, iar cercetarea problematicii abuzului reprezintă o direcţie nouă de

interes în cadrul ştiinţelor sociale.

Eforturile internaţionale privind abuzul asupra copilului au fost iniţiate în

perioada anilor ’60–’70. Sintagma „abuz asupra copilului” a apărut pentru prima dată în

indexul medical Quarterly Cumulative Index Medicus în 1965. Deşi cercetările

internaţionale au început cu evaluările medicale, foarte repede s-a ajuns la concluzia

unei abordări multidisciplinare pentru a înţelege, trata şi preveni aceste situaţii

problemă, iar în 1961, în timpul primei conferinţei medicale cu tema „Sindromul

copilului bătut” a fost emis primul model de lege privind abuzul asupra copilului.

Gabriela IRIMESCU

8

Eforturile internaţionale privind maltratarea copilului au fost iniţiate, de C.

Henry Kempe, care a afirmat că abuzul şi neglijarea copilului sunt prezente în toate

societăţile şi în rândul fiecărei clase sociale, iar prevenirea acestui fenomen este o

chestiune de interes public şi profesional ce presupune cu prioritate nu doar

recunoaşterea problemei, ci şi aproprierea conceptuală a acestora.

Conceptul de maltratare a copilului reuneşte un larg şi complex grup de

comportamente umane caracterizate prin interacţiuni traumatice între părinţi sau

persoana de îngrijire şi copii de toate vârstele aflaţi în îngrijirea lor, ca şi între străini şi

copii în timpul unor contacte cazuale.

Maltratarea include diferite tipuri de abuz: fizic, emoţional şi sexual, precum şi

diferite forme de neglijare, ca individualităţi sau combinaţii între ele. Maltratarea este o

problemă extrem de complexă, ramificaţiile ei extinzându-se în domeniile medicinei,

sociologiei, dreptului, psihologiei, dezvoltării copilului, religiei, psihiatriei, biologiei şi

antropologiei. Toate aceste discipline contribuie în mod semnificativ la elucidarea şi

înţelegerea fenomenului de maltratare. Maltratarea copilului nu e boală, o afecţiune

psihiatrică în sens obişnuit, ci poate fi cel mai bine înţeleasă în cadrul bio-psiho-social

(Steele, 1997, p. 73).

Maltratarea este definită ca „orice formă de acţiune sau de omitere a unei

acţiuni, care este în detrimentul copilului şi are loc profitându-se de incapacitatea

copilului de a se apăra, de a discerne între ceea ce este bine sau rău, de a căuta ajutor şi

de a se autoservi” (Popescu, Răduţ, 1998, p. 2) sau „orice formă de violenţă, de

tentativă sau de brutalizare fizică sau mentală sau de neglijare, inclusiv violenţă sexuală,

în timpul în care copilul se află în îngrijirea părinţilor sau a unuia dintre aceştia, sau a

reprezentanţilor legali ai acestora, sau în îngrijirea oricărei alte persoane căreia i-a fost

încredinţat” (Convenţia ONU cu privire la Drepturilor Copilului, art. 19, ratificată prin

legea 18/ 1990).

Maltratarea este un concept-amalgam. Copilul maltratat este copilul victimă a

violenţelor fizice, a abuzurilor sexuale, emoţionale, a neglijenţelor grave cu consecinţe

asupra dezvoltării sale psihice şi fizice. Fiecare dintre aceste forme cuprinse în definiţie

răspund unor profiluri psihologice, sociale şi culturale caracteristice, care cer răspunsuri

adaptate.

După unele clasificări maltratarea este de două tipuri (Ionescu, 2001, p. 16):

maltratarea de criză apare în familiile cu o funcţionare armonioasă, dar al căror ciclu

de viaţă trece prin momente de adaptare care le pune în pericol echilibrul intern şi


9

maltratarea transgeneraţională întâlnită în familiile al căror mod de viaţă este haotic,

ale căror relaţii sunt dezorganizate şi în care carenţele, violenţele, confruntările de roluri

se repetă de-a lungul mai multor generaţii.

Din punctul de vedere al intervenţiei în maltratare se identifică două categorii de

copii: copiii în situaţie de risc de maltratare şi copiii victime ale maltratării. (Muntean,

2003, p. 697). Sintagma copii „în situaţie de risc” se referă „la o populaţie de copii

necunoscută ca număr sau ca pondere, în privinţa cărora avem cunoştinţă despre

comportamente şi situaţii care indică posibilitatea unor rele tratamente suportate de

către minor (diferite tipuri de neglijare sau de abuz), dar nu avem certitudinea comiterii

lor în prezent” (Rotariu et all., 1996), iar cea de „copii victime ale maltratării” se referă

la relele tratamente aplicate minorului1 prin „punerea în primejdie gravă, prin măsuri

sau tratamente de orice fel, a dezvoltării fizice, intelectuale sau morale a minorului de

către părinţi sau de orice persoană căruia minorul i-a fost încredinţat spre creştere şi

educare” (Codul Penal Român, art. 229).

Maltratarea copilului are două componente, una activă, abuzul, prin comiterea

de acte cu caracter voit şi alta pasivă, neglijarea, prin omiterea de acte de îngrijire a

copilului.

Abuzul, varianta activă a maltratării, poate fi definit din mai multe perspective,

ca încălcare a legilor/a codului penal, act cu consecinţe medicale, psihologice şi/sau

sociale, fenomen multidimensional rezultat din interacţiunea mai multor elemente:

caracteristicile părinţilor şi ale copiilor, procesul de interacţiune familială, contextul

comunitar, cultural şi societal.

Abuz asupra copilului reprezintă „profitarea de pe urma diferenţei de putere

dintre un adult şi un copil prin desconsiderarea personalităţii celui de-al doilea” sau

„cauzarea intenţionată a unei vătămări ce afectează sănătatea fizică sau psihică a

copilului” (Frude, 1989, Roth-Szamosközi, 1999, p.45). Din punct de vedere juridic,

prin „abuz asupra copilului se înţelege orice acţiune voluntară a unei persoane care se

află într-o relaţie de răspundere, încredere sau de autoritate faţă de acesta, prin care este

periclitată viaţa, dezvoltarea fizică, mentală, spirituală, morală sau socială, integritatea

corporală, sănătatea fizică sau psihică a copilului” (Legea 272/ 2004, art. 89).

Pecora şi colaboratorii (1992, p. 91) propun conceptualizarea abuzului comis

împotriva copilului la trei nivele: societal, instituţional şi familial.

1 Faptă ce se pedepseşte cu închisoare strictă de la 3 la 15 ani şi interzicerea unor drepturi (Codul Penal, art. 229)

Gabriela IRIMESCU

10

Abuzul societal se referă la „suma acţiunilor, atitudinilor şi valorilor societăţii

care împiedică buna dezvoltare a copilului” (Roth-Szamosközi, 1999, apud Giovannoni,

1985, p. 194). Înţelegerea caracterului societal al abuzului se referă la: existenţa

inegalităţii educaţionale sau de formare profesională între diferitele categorii de familii

şi copiii acestora, marginalizarea unor familii şi împingerea lor treptată spre o zonă de

risc din ce în ce mai mare, gradul crescut de violenţă din societate care favorizează

apariţia climatului de abuz asupra copilului şi neinterzicerea prin lege a diferitelor

forme de pedeapsă corporală oferă un context societal în care violenţa împotriva

copiilor este posibilă.

Abuzul instituţional este cel prin care unele autorităţi, unităţi medicale, şcoli

operează în moduri discriminatorii şi nu respectă drepturile copilului.

Neglijarea, forma pasivă a maltratării, este definită ca reprezentând „condiţiile

în care persoana responsabilă de îngrijirea copilului, fie intenţionat, fie din neatenţie,

permite copilului să experimenteze suferinţe care pot fi evitate şi / sau nu reuşeşte să

asigure una sau mai multe condiţii care sunt esenţiale pentru dezvoltarea capacităţilor

fizice, intelectuale şi emoţionale ale unei persoane” (Gaudin, 1993, p.4).

Relaţia dintre abuz şi neglijare este una de intercondiţionare, una sau mai multe

forme ale neglijării se pot transforma în prezenta anumitor factori cauzali în una sau mai

multe forme de abuz în fapt, abuzul şi neglijarea îmbrăcând rând pe rând feţele

maltratării. Abuzul şi neglijarea asupra copilului pot fi mai mult sau mai puţin grave,

pot fi de scurtă sau de lungă durată, asociate cu situaţii particulare sau pot fi cronice. De

asemenea, pot avea o singură dimensiune, sau mai multe, existând însă şi elemente

comune, în principal, cele legate de lipsa de cunoaştere şi respectare a nevoilor şi

drepturilor copilului.

Temă nr. 1 – Concepte

(prezentată la primul tutorial)

Realizaţi un mini-glosar cu termenii: abuz, neglijare, exploatare, maltratare, trafic folosind pentru fiecare termen cel puţin trei surse bibliografice (dicţionare, legislaţie, tratate de specialitate).


11

II. Copii în situaţii abuzive

II.1. Abuzul asupra copiilor

Desemnarea unui anumit comportament din cadrul familial ca fiind abuz sau

neglijare depinde de o serie de factori sociali şi culturali. Un comportament este

considerat într-o societate dată ca fiind abuziv, dacă el depăşeşte standardul cultural

obişnuit al comunităţii. Bătaia sau o palmă dată unui copil sunt considerate în ţara

noastră forme acceptabile de pedepse date de către părinţi. „Chiar dacă un părinte aplică

aceste forme de pedeapsă în mod frecvent (chiar zilnic), nici un asistent social, oricât de

vehement s-ar împotrivi bătăii, nu ar putea considera justificată pedepsirea părintelui

sau decăderea lui din drepturile părinteşti numai pe această bază, nici dacă acest stil

parental ar prezenta urmări pe planul comportamentului şi al echilibrului emoţional al

copilului” (Roth-Szamosközi, 1999, p. 65).

Abuzul fizic

Abuzul fizic presupune folosirea forţei fizice de către cel care îngrijeşte copilul

(părintele, tutorele, părintele de plasament, baby-sitter), având ca rezultat vătămarea

copilului. Categoria copiilor abuzaţi fizic îi include pe cei care au fost răniţi în mod

deliberat, precum şi pe cei răniţi datorită insuficientei supravegheri.

Straus şi Gelles (1996, p. 26) evidenţiază două stadii de dezvoltarea a pattern-

urilor abuzive şi de facilitare sau inhibare a factorilor compensatori sau destabilizatori ai

abuzului: expresivitatea violenţei în abuzul fizic, văzută ca modalitate de reducere a

tensiunilor acumulate, dar şi ca reacţie de răspuns la acţiunea violentă a altei persoane

asupra abuzatorului şi legitimitatea actului violent explicat prin folosirea forţei în

situaţii sociale speciale.

În literatura de specialitate, se admite că există două tipuri de părinţi abuzivi:

1. părinţi abuzivi din dorinţa de a disciplina copilul;

Gabriela IRIMESCU

12

2. părinţi abuzivi din dorinţa (conştientizată sau nu) de a distruge copilul;

iar prin combinare, apare şi cel de-al treilea tip:

3. părinţi agresivi care afirmă că doresc disciplinarea copilului, negând intenţia

distructivă. De obicei, ei sunt cei mai periculoşi căci nu-şi recunosc tratamentul

inacceptabil pe care îl aplică copilului (Muntean, 2003, pp. 702-703).

Whitman (1994) prezintă diferenţele dintre disciplină şi abuz, diferenţe ce pot ajuta

profesioniştii în stabilirea unui diagnostic.

Disciplină Abuz

Măsurile luate de adult sunt relaţionate în mod

logic cu comportamentul „indisciplinat“ al

copilului.

Măsurile sunt lipsite de logică: legătura între faptă

şi pedeapsă este arbitrară.

Nu se face un proces copilului; copilul nu este

„judecat“.

Copilul şi comportamentul lui sunt judecate şi

etichetate: „eşti un copil rău, prost…“

Pedeapsa se referă doar la situaţia prezentă. Se referă la greşelile din trecut şi la alte greşeli care

se cumulează.

Are drept consecinţă dezvoltarea motivaţiei

intrinseci a copilului (copilul face lucrurile cum

trebuie din proprie iniţiativă şi nu impuse de

controlul din afară) şi a sensului de auto-

disciplină.

Dezvoltă motivaţia extrinsecă a copilului (a face

cum trebuie pentru a scăpa de pedeapsă).

Copilul nu este umilit şi supus. Copilul este umilit de adult şi supus cu forţa.

Există o oarecare libertate (între anumite limite

ştiute de copil) de alegere a pedepsei.

Nu permite alternative şi nici nu implică gândirea

copilului asupra situaţiei.

Copilul învaţă să-şi asume responsabilitatea

pentru faptele sale.

Adultul are responsabilitatea reacţiilor şi a

comportamentului copilului.

Are la bază conceptul de respect şi egalitate

între copil şi adult.

Se bazează pe o relaţie inferior/ superior dominantă

şi control al adultului asupra copilului.

Dezvoltă capacitatea copilului de a rezolva

probleme.

Dezvoltă în copil un sentiment că doar adulţii pot

rezolva problemele copiilor.

Demonstrează copilului dragostea şi afecţiunea

adultului.

Demonstrează copilului ostilitatea adultului faţă de

el.

Conform ultimelor prevederi legislative, în România sunt interzise aplicarea

pedepselor fizice sub orice formă, precum şi privarea copilului de drepturile sale de

natură să-i pună în pericol viaţa, dezvoltarea fizică, mentală, spirituală, morală sau


13

socială, integritatea corporală, sănătatea fizică sau psihică, atât în familie, cât şi în orice

instituţie care asigură protecţia, îngrijirea şi educarea copiilor (legea 272/ 2004, art. 90).

Deseori apare problema şi necesitatea diferenţierii abuzului de accident2. Pentru

aceasta trebuie cunoscute câteva caracteristici ale abuzului:

- existenţa unei perioade inexplicabil de lungi de la incident până la prezentarea la

medic (în cazul unui accident, părinţii se adresează medicului într-o perioadă scurtă de

timp - oră, maxim două);

- existenta unor rapoarte medicale anterioare, răniri, accidentări;

- diagnosticul pus de medicul care a examinat copilul confirmă abuzul;

- părinţii nu oferă o explicaţie coerentă, clară şi concisă în legătură cu leziunile

copilului;

- părinţii devin iritabili dacă sunt întrebaţi despre împrejurările care au condus la

producerea accidentului, manifestă ostilitate, au o atitudine diferită de suferinţa

parentală;

- părinţii încearcă să schimbe subiectul abordând alte probleme;

- comportamentul non-verbal al copilului: manifestă teamă, plânge când se

apropie cel care l-a abuzat, devine neliniştit la despărţirea de celălalt părinte şi are

tendinţa de a cere acestuia tot mai multe favoruri, de a sta tot mai mult timp împreună.

De asemenea, manifestă reluctanţă în a explora restul lumii şi trăieşte sentimentul că îi

lipseşte dragostea şi sprijinul.

Categorii de abuz fizic:3

Funcţie de gravitate şi mod de realizare abuzul fizic poate fi clasificat în:

- vătămări corporale uşoare4: vânătăi, plăgi, eroziuni (pe faţă, pe zone mari de pe

corp, spate, fese, coapse, pe zone neexpuse vederii directe) în forme neobişnuite,

2 Accidentarea copilului este neintenţionată şi se referă la rănirea acestuia atunci când adultul este mai puţin precaut faţă de riscuri (oboseală, stres, furie…), şi nu constă în acte premeditate. 3 Operational Definition of Child Abuse and Neglect, DSHS, Washinton State, 1993 (Whitman, 1998).

Gabriela IRIMESCU

14

agregate sau oglindind instrumentul cu care au fost produse, în stadii diferite de

vindecare;

- arsuri de gradul unu, doi sau trei provocate de căldura uscată sau umedă (arsuri

de ţigară sau trabuc, arsuri pe fese şi organele genitale indicând imersia în lichid

fierbinte ; arsuri provocate de funie pe braţe, membre inferioare, gât sau trunchi, arsuri a

căror configuraţie indică forma obiectului cu care au fost produse);

- vătămări corporale grave5 (oase, muşchi) sau vătămări ale organelor interne

caracterizate prin schimbarea coloraţiei normale, durere, deformare sau imobilitate:

fracturi ale oaselor lungi (braţ, picior), fracturi costale, fracturi în diferite stadii de

vindecare, fracturi multiple la copilul sub 2 ani, rupturi de organe, hemoragie internă,

lovituri la nivelul capului (fracturi craniene, ale mandibulei, ale piramidei nazale, edem

cerebral, hematom subdural, hemoragii retiniene). Căderile sau loviturile la cap pot

conduce la serioase vătămări ale creierului chiar dacă acestea nu sunt observate imediat

(de exemplu, copilul care a fost lovit de nenumărate ori cu capul de masă pentru că “nu

se opreşte din plâns”). Aceste lovituri pot avea serioase consecinţe, cum ar fi: epilepsia,

paralizia şi întârzierea în dezvoltare;

- acte periculoase (acte ce constituie un risc sever pentru sănătatea, securitatea

sau bunăstarea copilului) şi care constau în: introducerea în organismul copilului, altfel

decât sub control medical, a oricărei substanţe care ar putea afecta temporar sau

permanent funcţiile unuia sau mai multe organe şi ţesuturi (de exemplu, folosirea

inadecvată a substanţelor cu regim special, a medicamentaţiei prescrise, a

medicamentelor curente şi a cantităţilor mari de alcool). Folosirea de către femeile

gravide din neglijenţă şi/sau nechibzuinţă sau chiar intenţionat a substanţelor toxice

pentru făt şi care pot determina naşterea unui copil cu dependenţe sau deficienţe fizice

sau neurologice, administrarea unei diete necorespunzătoare vârstei copilului (diete

bizare, sare în exces), electrocutarea, înecarea sau sufocarea, lovirea capului copilului

4 (1) Lovirea sau orice alte acte de violenţă cauzatoare de suferinţe fizice se pedepseşte cu închisoare de la o lună la 3 luni sau cu zile-amendă; (2) Faptele săvârşite asupra unui membru de familie se pedepsesc cu închisoare de la 6 luni la 1 an sau cu zile-amendă; (3) Lovirea sau actele de violenţă care au pricinuit o vătămare ce necesită pentru vindecare îngrijiri medicale de cel mult 20 de zile se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 1 an sau cu zile amendă; (4) Faptele prevăzute în aliniatul (3) săvârşite asupra unui membru de familie se pedepsesc cu închisoare strictă de la un an la 2 ani sau cu zile-amendă; (5) Acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate (Codul Penal, art. 185). Fapta prin care s-a pricinuit integrităţii corporale sau sănătăţii o vătămare care necesită pentru vindecare îngrijiri medicale de cel mult 60 de zile se pedepseşte cu închisoare de la 1 an la 5 ani. Faptele săvârşite asupra membrilor familiei se pedepseşte cu închisoare strictă de la 1 la 6 ani şi acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate (Cod Penal, art. 186). 5 Fapta prin care s-a pricinuit integrităţii corporale o vătămare care necesită pentru vindecare îngrijiri medicale de mai mult de 60 de zile se pedepseşte cu închisoare strictă de la 2 la 7 ani. Dacă fapta a produs vreuna dintre următoarele consecinţe: pierderea unui simţ sau organ, încetarea funcţionării acestora, o infirmitate permanentă fizică ori psihică, sluţirea, avortul ori punerea în primejdie a vieţii persoanei, pedeapsa este închisoare strictă de la 2 la 10 ani (Cod Penal, art. 187).


15

de zid sau de alte obiecte, trasul de păr, conducerea maşinii sub influenţa alcoolului şi

având un copil în maşină, lovirea copilului cu băţul, cureaua sau cu alte obiecte în cap,

peste organele genitale sau în alte părţi moi ale corpului, răsucirea forţată sau îndoirea

părţilor corpului copilului, disciplinarea fizică a unui copil mic; folosirea armelor

mortale în apropierea unui copil. Este foarte greu de evaluat dacă vătămarea produsă

este urmarea unui act deliberat sau este urmarea pasivităţii şi a neprotejării copilului. S-

a propus ca modalitate de limitare a conceptului de abuz asupra copilului să se

considere doar vătămările produse în mod deliberat. Acest lucru este dificil de evaluat,

gradul de intenţie este adesea neclar chiar părinţilor;

- pedepsele crude sau inumane6 (acte ce cauzează suferinţă fizică şi/sau psihică

extremă) se referă la: refuzul de a da copilului mâncare sau apă pe perioade îndelungate;

constrângerea copilului de a sta în cada cu apă rece, deprivarea de somn, încuierea

copilului afară pe vreme rece şi fără haine potrivite, încuierea copilului în locuri

întunecoase pentru lungi perioade de timp, constrângerea copilului să mănânce

materiale necomestibile (de exemplu, săpun, ţigări, trabuc), imobilizarea copilului în

cătuşe sau frânghii, folosirea unor şocuri electrice de tensiune joasă.

Abuzul sexual

Acest tip de abuz presupune implicarea de către adult a copiilor dependenţi,

imaturi, a adolescenţilor în activităţi sexuale pe care nu le înţeleg şi la care ei nu sunt în

măsură să consimtă în cunoştinţă de cauză sau care violează normele tradiţionale ale

vieţii de familie. Termenul de abuz sexual asupra copiilor este un termen generic ce

acoperă mai multe tipuri de comportamente abuzive ce nu implică neapărat contact fizic

direct, dar sunt considerate tratamente abuzive din punct de vedere sexual. Dintre

formele de abuz sexual menţionăm: nuditatea, exhibiţionismul, palparea, masturbarea,

penetrarea sexuală pe cale orală, genitală sau anală, actul sexual simulat, hărţuirea

sexuală, exploatarea sexuală (Araji, 1997, p.35) – şi lista poate continua.

Se includ în categoria abuzului sexual toate formele de relaţii şi comportamente

hetero- sau homosexuale, de la atingerile cu caracter sexual, la penetrare, în care sunt

implicaţi un adult şi un minor, persoane înrudite sau nu. Chiar şi atunci când relaţiile

sexuale dintre un adult şi un copil par să fie liber consimţite şi nu au o componentă de

recurgere la forţă, se foloseşte tot noţiunea de abuz sexual. Atunci când agresorul este

6 Dacă vreuna dintre faptele prevăzute în art. 185-187 a avut ca urmare moartea victimei, pedeapsa este închisoarea de la 5 la 15 ani şi interzicerea unor drepturi (Cod Penal, art. 188).

Gabriela IRIMESCU

16

minor, diferenţa de vârstă care înseamnă totodată un nivel superior de maturitate psihică

de la care se vorbeşte despre relaţii de tip abuziv este de cinci ani.

Dintre formele de abuz sexual, întâlnite în literatura de specialitate, menţionăm:

hărţuirea sexuală (propuneri verbale, gesturi sau atingeri de tip sexual), comportamentul

exhibiţionist în faţa unui copil, comiterea de acte sexuale în prezenţa copilului,

manipularea organelor sexuale ale copilului sau obligarea acestuia de a manipula

organele sexuale ale agresorului, intruziunea unor obiecte în organele sexuale ale

copilului, penetrarea sexuală – pe cale orală, genitală sau anală, exploatarea sexuală,

obligarea minorului la pornografie7, prostituţie8, trafic9 în folosul (cel puţin parţial al)

adultului.

În cadrul familiei, abuzul sexual se numeşte incest, iar în afara familiei, se

numeşte pedofilie. Tipurile de incest (Laviola, 1992) cel mai des întâlnite sunt: tată cu

fiică sau tată vitreg cu fiică vitregă, urmate de taţi cu fiii sau taţi vitregi cu fiii vitregi. Şi

incestul între fraţi biologici şi cel între fraţi vitregi este la fel de des întâlnit, mai ales în

forma mai puţin gravă de activitate de explorare.

Deşi nu au legătura biologică a mediului familial tradiţional, partenerii sexuali

ocazionali pot iniţia relaţii sexuale cu copiii partenerului, tot aşa cum au făcut-o şi taţii

lor vitregi, dar fără acoperirea legală a căsătoriei. În comparaţie cu bărbaţii, incidenţa

incestului la femei este extrem de scăzută.

Nu sunt disponibile statistici foarte exacte, totuşi incestul comis de mamă cu fiii

naturali sau cu fiii vitregi apare mai des decât se recunoaşte. Femeile care abuzează

sexual fac aproximativ aceleaşi lucruri. Ele pot stimula sexual copiii foarte mici10 în

timpul unor activităţi de rutină, cum ar fi baia zilnică, îmbrăcatul, schimbarea

7 Fapta de a expune, a vinde sau răspândi, a închiria, a distribui, a confecţiona ori a produce în alt mod, a transmite, a oferi sau a pune la dispoziţie ori de a ţine în vederea răspândirii sau de a deţine fără drept materiale pornografice cu minori, se pedepseşte cu închisoare strictă de la 3 la 12 ani şi interzicerea unor drepturi (Codul Penal, art. 237) Fapta de a expune, a vinde sau a răspândi, a închiria, a distribui, a confecţiona ori a deţine în vederea răspândirii de obiecte, filme, diapozitive, fotografii, embleme sau alte suporturi vizuale, care reprezintă poziţii ori acte sexuale cu caracter pornografic, ce prezintă sau implică minori care nu au împlinit vârsta de 18 ani, sau importarea ori predarea de astfel de obiecte unui agent de transport sau de distribuire în vederea comercializării ori distribuirii lor constituie infracţiunea de pornografie infantilă şi se pedepseşte cu închisoare de la 2 la 7 ani (Legea 678/2001, art.18). 8 Fapta persoanei care îşi procură principalele mijloace de existenţă practicând în acest scop raporturi sexuale cu diferite persoane se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la 1 an sau cu zile-amendă. (Cod Penal, art. 234). Recrutarea unui minor pentru prostituţie sau constrângere la prostituţie, prezintă caracter grav şi se pedepseşte cu detenţiune severă de la 15 la 20 ani şi interzicerea unor drepturi (Codul Penal, art. 235). 9 Recrutarea, transportarea, transferarea, găzduirea sau primirea unei persoane cu vârsta cuprinsă între 15 şi 18 ani în scopul exploatării acesteia, constituie infracţiune de trafic de minori şi se pedepseşte cu închisoare de la 3 la 12 ani şi interzicerea unor drepturi. Dacă fapta a fost săvârşită asupra unei persoane care nu a împlinit vârsta de 15 ani, pedeapsa este închisoare de la 5 la 15 ani şi interzicerea unor drepturi (Legea 678/2001, art. 13 şi în Codul Penal, art. 204 şi 205 ). 10 În Japonia, unde apropierea excesivă dintre mamă şi fii persistă şi dincolo de copilărie, mamele „îi învaţă să se masturbeze, îi ajută să ejaculeze şi le spun cât de des pot face acest lucru.” Acest fapt poate duce mai târziu la consumarea incestului, dar nu este perceput ca traumatizant, ca în cultura vestică. În contrast, înregistrările privind molestarea fetelor de către femei sunt foarte puţine (Kitihara, M., 1989).


17

scutecelor, acest proces fiind cunoscut sub numele de „atenţie sexualizată” (Haynes-

Seman şi Krugman, 1989).

Pedofilii sunt asemănători, ca antecedente şi dinamică, cu cei care comit

incestul, dar se diferenţiază prin faptul că se axează pe copii ca sursă primară de

obţinere a satisfacţiei sexuale. De asemenea, au tendinţă de a crede mai mult în ideea că

sexul este modul cel mai potrivit şi mai bun de a exprima dragostea dintre adult şi copil

(distorsiune cognitivă). Femeile sunt rareori pedofili, acest comportament este în mod

aproape exclusiv masculin (Steele, 1997).

O anumită relevanţă în formarea unei imagini mai veridice asupra acestor

conduite abuzive o regăsim în situaţiile de tip statistic realizate la nivel naţional.

Prezentăm în continuare câteva date din perioada recentă la nivelul României. În ţara

noastră, abuzurile sexuale care au generat numărul cel mai mare de victime sunt violul

şi perversiunea sexuală, o creştere semnificativă înregistrându-se la copiii sub 14 ani, de

la 164 în 1998, la 216 în 2000. Datele deţinute de poliţie (ANPCA, 2003, p. 136) indică

o tendinţă ascendentă a minorilor, victime ale abuzurilor sexuale. Astfel că, dacă în

1998 numărul lor era de 379, în 1999 numărul acestora a crescut la 618. În 2000 se

remarcă o scădere de 24%, pentru ca în 2001 creşterea să devină alarmantă,

înregistrându-se 745 de cazuri numai în primele nouă luni (se includ aici doar datele

oficiale şi reamintim că în cele două cercetări realizate la noi în ţară şi amintite anterior

cazurile de abuz sexual erau cele nerecunoscute de părinţi).

1998 1999 2000 2001 (primele 9 luni)

Viol11 164 296 226 182

Act sexual între persoane de acelaşi sex 31 39 53 -

Act sexual cu un minor12 49 79 89 183

Perversiune sexuală13 68 101 99 153

11Actul sexual, de orice natură, cu o persoană de sex diferit sau de acelaşi sex, prin constrângerea acesteia sau profitând de imposibilitatea ei de a se apăra ori de a-şi exprima voinţa, se pedepseşte cu închisoare de la 3 la 10 ani şi interzicerea unor drepturi. Pedeapsa este detenţiune severă de la 15 la 20 de ani şi interzicerea unor drepturi, dacă: fapta a fost săvârşită de două sau mai multe persoane împreună; victima se află în îngrijirea, ocrotirea, educarea, paza sau tratamentul făptuitorului, victima este membru al familiei; victima este un minor care nu împlinise vârsta de 15 ani; s-a cauzat victimei o vătămare gravă a integrităţii corporale sau a sănătăţii. Dacă fapta a avut ca urmare moartea sau sinuciderea victimei, pedeapsa este închisoarea de la 15 la 25 de ani. Acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate (Cod Penal, art. 217). 12 Actul sexual, de orice natură, cu o persoană de sex diferit sau de acelaşi sex care nu a împlinit vârsta de 15 ani, se pedepseşte cu închisoare strictă de la 3 la 10 ani şi interzicerea unor drepturi. Cu aceeaşi pedeapsă se sancţionează actul sexual, de orice natură, cu o persoană între 15 şi 18 ani, dacă fapta este săvârşită de tutore, curator ori de către supraveghetor, îngrijitor, medic curant, profesor sau educator, folosindu-se de calitatea sa. Dacă fapta a avut ca urmare moartea victimei, pedeapsa este detenţiune severă de la 15 la 25 ani şi interzicerea unor drepturi (Cod Penal, art. 218). 13 Actele de perversiune sexuală săvârşite în public se pedepsesc cu închisoare strictă de la 1 la 5 ani. Actele de perversiune sexuală cu o persoană care nu a împlinit vârsta de 15 ani se pedepsesc cu închisoare strictă de la 3 la 10 ani şi interzicerea unor drepturi. Cu aceeaşi pedeapsă se sancţionează şi actele de perversiune sexuală cu o persoană între 15-18 ani, dacă fapta este săvârşită de tutore, curator ori de către supraveghetor, îngrijitor, medic curant,

Gabriela IRIMESCU

18

Corupţie sexuală14 49 66 56 155

Incest15 18 37 59 72

Total 379 618 582 745

După sex, categoria cea mai expusă la abuz sexual o reprezintă fetele, în

majoritatea cazurilor, excepţie făcând actul sexual între persoanele de acelaşi sex.

Deşi populaţia rurală a României reprezintă aproximativ 55% din totalul

populaţiei, numărul cel mai mare de victime se regăseşte în mediul urban, proporţia lor

în numărul total de victime menţinându-se în medie la 67% (A.N.P.C.A., 2003, p.137).

Locurile predilecte în care se produc abuzurile sexuale împotriva copiilor sunt

locurile publice, cu excepţia incestului, care se produce în mediul intrafamilial.

Astfel, ponderea minorilor victimizaţi în locuri publice în perioada 1999-2000 a

fost, în medie, de 53% în cazul violului, 29% în cazul raportului sexual cu o minoră,

48% pentru relaţiile sexuale între persoane de acelaşi sex, 52% pentru perversiunea

sexuală şi de 30% pentru corupţia sexuală. Restul infracţiunilor s-au consumat fie în

locuinţa infractorului, fie în cea a victimei (în mai puţine cazuri). Ţinând cont de

specificul infracţiunii, ca şi de distribuţia cazurilor pe locurile de producere (30% în

locuinţa victimei, 41% în locuinţa infractorului şi doar 29% în locuri publice, deci

contrar celorlalte infracţiuni), raportul sexual cu o minoră pare a se fi înfăptuit în multe

cazuri în cea de a doua modalitate de producere, când autorul este tutore, curator,

supraveghetor, îngrijitor, profesor, educator sau medic curant, şi se foloseşte de

încrederea acordată de victimă şi de societatea care l-a investit cu această

calitate.(ANPCA şi UNICEF, 2001, p. 35)

Modelul de înţelegere a abuzului sexual asupra copilului se bazează pe o serie de

precondiţii ce trebuie să apară înainte ca abuzul să se poată instala. Finkelhor (1996, pp.

68-69) analizează factorii care apar în cadrul fiecărei precondiţii, dar şi relaţiile la nivel

individual şi socio-cultural.

profesor sau educator, folosindu-se de calitatea sa. Actele de perversiune sexuală cu o persoană în imposibilitate de a se apăra ori de a-şi exprima voinţa sau prin constrângere se pedepsesc cu închisoare de la 3 la 10 ani şi interzicerea unor drepturi. Dacă fapta prevăzută la aliniatele precedente are ca urmare vătămarea gravă a integrităţii corporale sau a sănătăţii, pedeapsa este închisoare de la 5 la 15 ani şi interzicerea unor drepturi, iar dacă are ca urmare moartea sau sinuciderea victimei, pedeapsa este detenţiune severă de la 15 la 25 ani şi interzicerea unor drepturi (Cod Penal, art. 220). 14 Actele cu caracter obscen săvârşite asupra unui minor sau în prezenţa unui minor se pedepsesc cu închisoare strictă de la 1 an la 5 ani (Cod Penal, art. 221). 15 Raportul sexual între rude în linie directă sau între fraţi şi surori se pedepseşte cu închisoare de la 2 la 7 ani (Cod Penal, art. 222).


19

Precondiţii Factori Acţiuni individuale Acţiuni socio-culturale

Congruenţa

emoţională

dezvoltarea emoţională;

nevoia de control;

retrăirea traumei/a durerii;

identificarea narcisistă.

necesitatea masculină de a domina şi a fi

puternic în relaţia sexuală.

Apetitul

sexual

experienţă sexuală traumatizantă în

copilărie;

imitare;

atribuirea eronată a apetitului sexual;

anormalitate biologică.

pornografie;

portrete erotice ale copiilor în reclame;

tendinţa de sexualizare a nevoilor

emoţionale.

Motivul

pentru a

abuza

Blocajul conflict Oedipian;

frica de femei adulte; experienţă

sexuală traumatizantă cu adult;

probleme în căsătorie.

Depăşirea

barierelor

interne

alcoolul; bolile psihice (psihozele,

dezordinea impulsivă);

lipsa inhibiţiilor incestului în

dinamica familiei.

toleranţă socială pentru interesul sexual

faţă de copil;

sancţiuni uşoare;

ideologia prerogativelor patriarhale;

toleranţă socială pentru comportamentele

deviante; pornografia cu copii;

incapacitatea de a identifica nevoile

copilului.

Depăşirea

inhibitorilor

externi

absenţa mamei;

mama nu este apropiată de copil;

mama este dominată sau abuzată de

tată;

izolarea socială a familiei;

oportunităţi neobişnuite de a fi singur

cu copilul;

lipsa supravegherii copilului;

condiţii improprii de locuit.

lipsa suportului social;

erodarea relaţiilor sociale;

bariere privind egalitatea bărbatului cu

femeia.

Tilman Furnis, în cartea sa The multi-professional handbook of child sexual

abuse. Integrated management, therapy, and legal intervention, explică de ce abuzul

sexual asupra copilului este privit ca un secret şi prezintă un sindrom al păstrării

secretului la copil corelat cu sindromul păstrării secretului în familie şi instalarea unui

sindrom de dependenţă la agresor. După autorul menţionat, abuzul sexual asupra

copiilor, ca sindrom al păstrării secretului, este determinat de factori externi şi de factori

psihologici interni, iar păstrarea secretului abuzului este condiţionată de ritualuri de

intrare şi de ieşire din actul abuziv.

Gabriela IRIMESCU

20

Factorii externi amintiţi sunt:

dovezile judiciare şi probele medicale, disponibile doar într-un număr foarte mic

de cazuri;

acuzaţiile verbale conduc adesea la suportarea pe perioade lungi a abuzului

sexual, atunci când copilul nu are curajul să dezvăluie ceea ce se întâmplă. Din

cauza fricii de ceea ce i s-ar putea întâmpla lui, familiei sau agresorului, copilul

ar putea chiar să nege că este abuzat, atunci când este întrebat direct;

lipsa de încredere în ceea ce spune copilul, când acesta încearcă să vorbească

despre abuz cu cineva din cadrul familiei sau din afară. De multe ori, singurul

rezultat obţinut este acuzarea de minciună şi pedepsirea pentru dezvăluirea

respectivă;

ameninţarea continuă: copiilor abuzaţi li se spune întotdeauna să nu spună ce se

întâmplă, nimănui din familie sau din afara ei. Copilului şi, în special, copiilor

foarte mici, li se spune că acesta este un secret între copil şi agresor. Păstrarea

secretului este de obicei întărită de violenţă, ameninţarea cu violenţa sau

pedepsirea. Uneori, ameninţările sunt dublate de şantaj şi contribuie la păstrarea

secretului;

motive de îngrijorare asupra consecinţelor dezvăluirii: copiii au fost ameninţaţi

că vor fi trimişi de acasă, că agresorul îi va omorî sau se va sinucide, că se va

destrăma căsătoria părinţilor şi că o eventuală dezvăluire ar duce la

dezintegrarea familiei. „Dacă spui cuiva, tata va merge la închisoare doar din

vina ta.” (Furnis, 1995, pp. 22-25)

Ritualurile de intrare şi de ieşire reprezintă aspectele interacţionale ale păstrării

secretului şi cuprind:

minciuna şi negarea: atunci când minte, copilul ştie foarte bine ce face. Când

neagă, el nu este conştient de comunicarea inconştientă a abuzului. Faptul de a

minţi se bazează pe elementele externe ale abuzului sexual la copilul cu sindrom

de păstrare a secretului, iar forma conştientă de negare este, de fapt, minciună.

Copiii mint în legătură cu abuzul sexual, deoarece se tem de pedeapsă şi că nu

vor fi crezuţi sau protejaţi. Minciuna este legată de conceptul legal de probă, iar

negarea aparţine conceptului psihologic de a crede şi de a recunoaşte deschis

abuzul;


21

refularea abuzului, latura sexuală a abuzului sexual, precum şi întreaga

experienţă sunt negate şi refulate pe trei nivele contextuale: contextul în care are

loc abuzul, copiii descriu adesea cum abuzul are loc în linişte sau fără contact

vizual, sau în întuneric şi cu perdelele trase, deşi nimeni nu ar fi putut să

“spioneze” de afară. Senzaţiile fizice care însoţesc abuzul şi contextul de

interacţiune create de agresor duc la producerea unei experienţe duble

conflictuale şi contradictorii, atât la nivel de percepţii, cât şi la nivel emoţional

prin folosirea de interacţiuni extrem de rigide şi ritualizate, menţinute prin

comenzi şi ameninţări scurte şi stereotipizate; schimbarea agresorului în

„cealaltă persoană” (Agresorii sexuali se comportă adesea foarte diferit decât de

obicei. Acest lucru poate fi înfricoşător pentru un copil, când tatăl se schimbă în

„cealaltă persoană”, schimbându-şi gesturile, modul de a vorbi, tonul vocii şi

când se comportă neobişnuit din punct de vedere fizic); ritualuri de intrare şi de

ieşire (ritualul de intrare foloseşte la transformarea unei relaţii obişnuite tată-

copil în interacţiunea „cealaltă persoană”-copil, iar ritualul de ieşire este un

proces invers prin care are loc tranziţia de la agresor la tată şi la adultul în care

copilul are încredere. Perioada dintre începutul ritualului de intrare şi sfârşitul

ritualului de ieşire marchează perioada abuzului sexual) (Furnis, 1995, pp. 25-

27).

La rândul său, Summit (1983) delimitează câteva stadii ale abuzului sexual şi

numeşte aceste situaţii Sindromul acomodării copilului cu abuzul sexual (apud.

Lopez, 2001, p. 53). Autorul ia în considerare în principal copilul şi oferă

posibilitatea înţelegerii modului de adaptare, de obişnuire a copilului cu abuzul

sexual, identificând cinci stadii:

Stadiul 1: Păstrarea secretului – nici un copil nu este

vreodată pregătit să facă faţă abuzului sexual produs de

un adult. Copilului i se poate spune direct „acesta este

unicul nostru secret” sau acest lucru poate fi lăsat să se

înţeleagă. Şantajul, ameninţarea, mituirea sunt deseori

folosite pentru a-i menţine copilului frica de a

dezvălui. El se simte lipsit de ajutor şi nu face decât să se complacă în situaţia

respectivă.

Gabriela IRIMESCU

22

Stadiul 2: Sentimentul neajutorării – există un dezechilibru al puterii între adult

şi copil, copilul se simte lipsit de ajutor şi prins într-o capcană, acesta trebuie să

se supună adultului şi nu poate spune NU. În locul strigătului de ajutor, singura

lui armă este să se prefacă adormit, în speranţa că totul se va termina.

Stadiul 3: Imposibilitatea de reacţie şi obişnuinţa – în ciuda sentimentului de

vinovăţie pe care îl are, agresorul se simte încurajat de faptul că nu există o

reacţie promptă, agresivă din partea copilului, ceea ce conduce la repetarea

abuzului. Copiii folosesc un procedeu numit gândirea detaşată de realitate –

pentru a face faţă realităţii dureroase – singura persoană care poate opri abuzul

este cel care abuzează, deci copilul se va comporta bine dacă vrea ca abuzul să

fie oprit, ceea ce înseamnă că trebuie să accepte toate solicitările sexuale.

Copilul începe să se simtă vinovat de a fi provocat într-un anume fel abuzul.

Victimele adulte descriu cum, copii fiind, se simţeau responsabili, deoarece ele/

ei erau motivul pentru care familia rămânea unită.

Stadiul 4: Dezvăluirea abuzului sexual (dezvăluirea poate avea loc imediat după

abuz sau la o perioadă mai mare de timp). Dezvăluirea poate lua mai multe

forme:

copiii pot face declaraţii largi, ambigue care pot fi interpretate ca simptome

comportamentale (de exemplu, se întâmplă o mulţime de violuri acum în Iaşi);

un alt simptom comportamental este când un copil mic încearcă să simuleze un

act sexual cu un alt copil;

copiii pot face declaraţii adulţilor/ prietenilor că au fost abuzaţi sexual. Scopul

acestora este de a testa reacţia ascultătorilor – dacă cel care ascultă este şocat sau

are o reacţie de repulsie, copilul poate spune că a minţit –, dar astfel de declaraţii

directe arată că ceva s-a întâmplat;

schimbări semnificative în comportament: izbucniri comportamentale, accese de

furie, insomnii, frica de a rămâne acasă singur cu agresorul, frica de a merge la

culcare. La adolescenţi apare consumul de alcool exagerat, fuga de acasă sau

prostituţia;

apariţia unor boli: enurezis, boli venerice sau chiar o sarcină.

Stadiul 5: Implicarea anumitor servicii de specialitate, în funcţie de reacţia

părinţilor.


23

Păstrarea tăcerii şi sentimentul de neajutorare, precum şi diferitele ameninţări

sunt constant întărite prin invadarea forţată a integrităţii şi autonomiei fizice şi mentale

a copilului. Copilul este forţat să ducă o viaţă aparent normală, în care abuzul pare că nu

există. Procesul de acomodare are loc prin internalizarea experienţei de abuz nepotrivită

în mod obişnuit. Copiii încearcă să supravieţuiască abuzului în diferite moduri: unii se

prefac că nu ei sunt cei abuzaţi şi încearcă să privească abuzul de la distanţă, alţii

încearcă să intre în stări de conştiinţă schimbate şi încearcă să pretindă, faţă de propria

persoană, că dorm, la alţii apare încercarea de a pretinde că în timpul abuzului partea

de jos a corpului nu există. Copiii încearcă să neutralizeze abuzul în timpul producerii

acestuia, să se separe de această experienţă şi să creeze o stare de pseudo-normalitate

care să le permită să supravieţuiască abuzului. Prin încercarea de a neutraliza această

experienţă, ei se conformează mai mult la dorinţa agresorului de a nega abuzul în

desfăşurare. Pe de altă parte, dezvoltarea unei apropieri emoţionale bazată pe încredere

între mamă şi fiică este blocată de sentimentele de respingere şi vinovăţie, în ciuda unei

posibile pseudo-apropieri dintre ele. Acest lucru împiedică recunoaşterea abuzului

sexual şi nu-i permite copilului să obţină ajutorul de la mamă, care este părintele non-

abuzator. Păstrarea secretului este legată de confundarea, în general, a ierarhiilor la

diferite nivele funcţionale ale familie. Confuzia sistemică a ierarhiilor îi leagă pe

membrii familiei într-un sistem bazat pe o înţelegere secretă asupra abuzului, care poate

să continue mulţi ani (Furnis, 1995).

Bastiaans, în 1957, descrie „Sindromul de lagăr” caracterizat de: sentimentul de

vinovăţie, dat de experienţa forţată în care victima şi agresorul trăiesc împreună pe o

perioadă lungă de timp, interdependenţă şi un puternic ataşamentul creat dintre agresor

şi victimă şi lipsa stimei de sine determinată de sentimentul de vinovăţie şi păstrarea

tăcerii sub ameninţare sau în lipsa ameninţărilor, sindrom regăsit şi la copilul abuzat

sexual (Snelders, 1998).

Abuzul sexual îl poate aduce pe copil într-un rol de pseudo-partener pe care

acesta să dorească să-l menţină, chiar cu preţul tulburărilor emoţionale şi al confuziei16.

Ataşamentul puternic al victimelor faţă de agresor este, în unele cazuri,

reflectarea faptului că atenţia abuzivă de care beneficiază copilul este cea mai

16 Semnificaţiile pe care copilului le acordă abuzului sexual, intrafamilial: „îmi place, dar nu este bine/ îmi place şi este permis / nu-mi place şi nu este bine/ nu-mi place, dar este necesar/ ştiu că nu e bine, dar mă face deosebit / îl iubesc pe tata, dar îl urăsc pentru asta/ sunt mândru că sunt tratat ca un adult/ îmi place şi îi fac geloşi pe fraţii mei/ nu-mi place, dar astfel îmi apăr fraţii/ nu-mi place, dar mama vrea să fac asta/ îmi place, dar mama este foarte supărată pe mine pentru asta/ sunt rău şi din cauza mea greşesc părinţii mei/ acum îi am cu ceva la mână pe părinţi/ de ce simte corpul meu bine când fac lucruri rele/ tata trebuie să mă iubească mult dacă riscă atât/ singurul mod de a supravieţui este să fac asta” (Whitman, 1998).

Gabriela IRIMESCU

24

importantă, sau chiar singura atenţie sau grijă părintească de care beneficiază acesta. La

acesta se poate adăuga gratificaţia prin mită şi răsplata ce pot avea efecte extrem de

coruptibile.

Dificultatea în oprirea abuzului sexual asupra copilului, în ruperea secretului, în

crearea şi menţinerea realităţii şi în rezolvarea problemei existenţei unor ataşamente

extrem de lungi şi distructive între agresor şi copil sunt efectele specifice ale abuzului

sexual asupra copilului ca sindrom de întrepătrundere între păstrarea secretului şi

dependenţă17. Ambele sunt mecanisme de evitare a realităţii, specificul celui de-al

doilea este prezenţa unui „drog” - copilul văzut ca instrument pentru plăcere.

Aspectele de dependenţă apar frecvent şi la victimele abuzului sexual. Printre

simptomele de dependenţă18, cele mai frecvente se numără dependenţa de droguri,

abuzul de solvenţi şi nicotină, dependenţa de tranchilizante slabe şi de alte

medicamente.

Mecanismul care conduce victima la dependenţă pare să fie o combinaţie dintre

două elemente: stres şi anxietate. Copiii abuzaţi sexual pe termen lung dezvoltă

mecanisme de adaptare la stres. Experienţa abuzului sexual îi învaţă să rezolve

problemele de stres şi anxietate prin eliberarea directă de tensiuni, ca în

comportamentele de dependenţă. Dependenţa are aceeaşi funcţie ca şi comportamentul

sexualizat şi masturbarea compulsivă a victimelor abuzului sexual. Al doilea element al

comportamentului de dependenţă este nivelul scăzut al anxietăţii ca şi consecinţă a

întregii experienţe de abuz sexual şi a conţinutului acestuia. Mecanismele de rezolvare a

unor situaţii, care nu sunt adecvate, se întâlnesc prin anxietatea crescută din cauza

abuzului. Dependenţa creează eliberarea de tensiune şi evitarea realităţii, care ajută

victima să evite confruntarea cu realitatea experienţei de abuz (Furnis, 1995, p.34).

Aprecierea gravităţii abuzului sexual se face în funcţie de: vârsta copilului, cu

cât aceasta este mai mică, cu atât faptele sunt considerate mai grave; relaţia dintre

abuzator şi victimă, fapta fiind cu atât mai gravă, cu cât relaţia abuzatorului cu victima

17 Asemănări cu alte forme de dependenţă: agresorii copiilor ştiu că abuzul este rău şi constituie un delict: agresorul ştie că abuzul îi face rău copilului. Totuşi, abuzul are loc/ abuzul sexual, ca şi alte tipuri de dependenţă, nu creează o experienţă plăcută, dar ajută la eliberarea unor tensiuni/ procesul este întreţinut de compulsia de repetare/ sentimentele de vinovăţie şi cunoaşterea faptului că i se face rău copilului poate duce la încercări de a opri abuzul/ aspectele sexuale egosintonice ale abuzului sexual dau agresorului „impulsul” care constituie elementul de dependenţă cel mai important/ gratificarea sexuală a actului sexual serveşte ca evitare a realităţii şi sprijină formarea unei toleranţe la frustrare la nivel redus, a unor slabe mecanisme de a face faţă situaţiei şi a unor funcţii slabe ale eu-lui/ aspectele egosintonice şi de excitaţie sexuală din cadrul abuzului sexual la copil, precum şi eliberarea de tensiune care urmează creează dependenţă psihologică/ agresorul sexual tinde să nege dependenţa în faţa propriei persoane şi în faţa celorlalţi, independent de ameninţările legale/ încercarea de a opri agresiunea poate duce la simptome de retragere, cum ar fi anxietatea, iritabilitatea, nervozitatea, insomnia şi alte simptome (Furnis, 1995, pp. 32-33). 18 În literatura de specialitate întâlnit şi ca abuzul de acţiune sau transpsihic, consecinţă a pierderii libertăţii ca urmare a alterării ipostazelor transpsihice (Ţapu, 2003, p.7).


25

este mai strânsă; tipul actului sexual la care a recurs agresorul; durata abuzului, un

singur eveniment are efect mai uşor de suportat decât situaţiile abuzive care se întind pe

o durată mare de timp; gradul forţei aplicate, fapta fiind cu atât mai gravă cu cât forţa

utilizată este mai mare.

Abuzul sexual asupra copilului poate fi considerat un abuz pe mai multe planuri:

abuz al trebuinţelor de tandreţe ale copilului, abuz al dorinţei copilului de relaţie

diadică; abuz al disponibilităţii copilului pentru obedienţă; abuz al disponibilităţii

copilului de a crede cele spuse de părinţi şi al incapacităţii copilului de a diferenţia o

apropiere tandră şi plină de dragoste de o aservire sexuală; abuz al temerii copilului de o

distrugere a familiei (consemnul tăcerii); abuz al disponibilităţii copilului pentru

fantasmele oedipiene (relaţie excitantă duală cu excluderea celui de-al treilea) (Fischer,

Riedesser, 2001, p. 257).

Abuzul emotional

Abuzul emoţional este cel mai greu de definit dintre toate formele de abuz şi

poate să apară în situaţii foarte diferite de viaţă. Poate fi definit ca o „atitudine sau

acţiune cronică a părinţilor sau a altor persoane de îngrijire, care dăunează sau

împiedică dezvoltarea unei imagini de sine pozitive a copilului”(Killén, 1998, p. 32).

Clasificarea diferitelor forme de abuz emoţional poate fi făcută pe baza tipului de

situaţie la care copilul este expus. Astfel, amintim:

respingerea intenţionată, repetată a copilului, manifestată prin nerecunoaşterea

consecventă a nevoilor şi meritelor sale constituie o formă specifică de abuz

emoţional. Ea exprimă negarea legitimităţii dorinţelor copilului şi transmiterea

ideii că el este lipsit de drepturi, e dependent de adult, inferior şi lipsit de

speranţa de a fi acceptat (Goodman, Scott, 1997, p.160);

terorizarea copilului19 pe cale verbală, pentru inocularea fricii de consecinţe

grave, creează acestuia imaginea unei lumi terifiante, ostile. Ameninţările

adultului se pot referi la pedepse neprecizate, dar înfricoşătoare, care pot pune în

pericol pe copilul însuşi sau pe o persoană iubită de el, un animal sau un obiect

îndrăgit. Această atitudine este frecventă în cazul abuzului sexual, în care adultul

19 Un exemplu din aceeaşi Scrisoare către tata a lui Kafka: „…ţipetele tale, faptul că te înroşeai la faţă îţi desfăceai repede bretelele şi le puneai la îndemână pe speteaza scaunului erau pentru mine aproape mai straşnice decât o bătaie. E ca atunci când cineva urmează să fie spânzurat. Dacă ajunge să fie într-adevăr spânzurat, moare şi s-a sfârşit totul. Dar dacă trebuie să asiste la toate pregătirile pentru a fi spânzurat şi află că a fost graţiat abia când ştreangul îi atârnă în faţa ochilor, poate să sufere toată viaţa din cauza aceasta”.

Gabriela IRIMESCU

26

abuziv foloseşte o gamă largă de ameninţări destinate să împiedice copilul de a

dezvălui secretul relaţiei sexuale. Pentru copilului terorizat prin ameninţări cu

pedepse, cu părăsirea sau alungarea, se creează o stare de anxietate, căreia

copilul cu greu îi face faţă. Bowlby (1975) susţine că ameninţările cu separarea

sunt probabil mai dăunătoare decât adevărata separare;

ignorarea nevoilor copilului constituie abuz în măsura în care adultul privează

copilul de stimulii esenţiali dezvoltării sale psihice

şi cognitive (Pecora et all., 1992). Gravitatea acestui

tip de comportament abuziv provine din faptul că,

pentru dezvoltarea psihică sănătoasă a oricărui copil,

este indispensabilă receptivitatea adulţilor la nevoile

acestuia. Refuzul consecvent al comunicării cu

propriul copil, neobservarea intenţionată a dorinţelor

exprimate de acesta, lipsa de interes a familiei sau a colectivităţii în dezvoltarea

abilităţilor copilului sau a performanţelor acestuia, refuzul de a răspunde la

durerea copilului, la cererea lui de ajutor, neprotejarea lui de agresiunea unor

fraţi sau a altor copii sunt câteva din formele pe care le poate lua ignorarea;

izolarea copilului de experienţele sociale

fireşti ale vârstei sale îl rupe de mediul

social care îi poate asigura acestuia relaţiile

sociale necesare dezvoltării competenţelor

sociale şi formării identitare.

Interzicerea sistematică a jocului cu alţi

copii, a distracţiilor cu cei de aceeaşi vârstă, împiedică copilul sau adolescentul

să lege prietenii şi să-şi formeze puncte de reper în mediul social exterior

familiei (Roth-Szamosközi, 1999, pp. 51-52);

coruperea copilului înseamnă atragerea lui în activităţi şi comportamente

antisociale (în domeniul delincvenţei, al violenţei, al consumului de alcool sau

droguri). Manipularea în această direcţie a unui minor poate conduce la

angajarea acestuia în pornografie, prostituţie, trafic şi consum de droguri,

cerşetorie, furt, contrabandă, muncă în condiţii ilegale. Caracteristică pentru

acest tip de abuz este antrenarea copilului în activităţi ale căror consecinţe îi

depăşesc capacitatea de înţelegere şi îi pervertesc judecăţile morale. Copilul este

forţat să preia atitudinile imorale ale adultului abuziv, în avantajul şi spre


27

profitul acestuia (Whitman, 1998). Este cazul numeroşilor copii-cerşetori

utilizaţi de familiile lor pentru a le asigura

traiul, copii degradaţi emoţional şi moral

începând de la vârste fragede, care îşi pierd

stima de sine şi demnitatea;

deprivarea copilului de demnitate20

(degradarea în accepţia lui Brassard,

Germain, Hart, 1987) poate fi analizată separat, înţelegând prin aceasta

recurgerea de către adult la exprimări sau la atitudini depreciatoare la adresa

copilului, care afectează demnitatea acestuia. În acest cadru se include folosirea

cu regularitate a unor expresii jignitoare la adresa capacităţilor intelectuale sau

practice ale copilului, exprimarea neîncrederii în viitorul lui, învinovăţirea lui

pentru eşecurile sale din toate domeniile, folosirea lui în activităţi degradante.

Alte situaţii în care copiii sunt victime ale abuzului emoţional întâlnim atunci

când (Killén, K., 1998, pp. 32-39):

copiii sunt percepuţi negativ de părinţii lor (uneori chiar de la naştere). Aceşti

copii sunt expuşi la diferite forme de respingere. Ei sunt trecuţi cu vederea,

ridiculizaţi, respinşi şi văzuţi ca sursă a problemelor părinţilor. De asemenea,

poate fi observat şi „sindromul Cenuşăresei” – în acest caz copilul fiind abuzat

nu numai de părinţi, ci şi de către fraţii săi. Ceilalţi fraţi, simţindu-se deja în

nesiguranţă şi suferind de o anxietate cronică datorată atitudinii părinţilor, aleg

ca o uşurare posibilitatea de a se alia cu părinţii puternici şi periculoşi. Ei

definesc fratele sau sora ca fiind „proastă”, „handicapată” şi ca pe cineva care

este vinovat de tot ceea ce e rău în familie;

copiii ai căror părinţi sunt violenţi unii cu alţii (Hershorn şi Rosenbaum 1985,

Silvern şi Kaersvang 1989, Kocinsky 1993) – aceşti copii trăiesc în anxietate şi-

şi folosesc adesea energia pentru a avea grijă de ei înşişi şi, în mod ironic, chiar

şi de părinţii lor. Ei sunt adesea forţaţi să-şi asume responsabilităţi în situaţii

pentru care nu sunt suficient de maturi să le facă faţă. Nu le mai rămâne decât

foarte puţină energie şi bucurie pe care să o investească în joacă, în relaţiile cu

alţi copii şi în învăţătură. Mulţi ani mai târziu pot fi observate probleme de

20„În procesul educaţiei, mijloacele tale oratorice, extrem de eficiente, care cel puţin faţă de mine nu dădeau greş niciodată, erau ocara, ameninţarea, ironia, râsul răutăcios şi – curios lucru – autocompătimirea… Aveai o încredere deosebită în educaţia prin ironie; aceasta corespundea şi cel mai bine superiorităţii tale asupra mea. Forma sub care mă dojeneai era de obicei următoarea: «Nu poţi face asta, aşa şi pe dincolo? Înseamnă cumva prea mult pentru tine?

Gabriela IRIMESCU

28

identitate ale acestor copii, a conştientizării propriei valori şi a identităţii

sexuale;

copii ai căror părinţi divorţează, iar copilul este plasat în mijlocul unui conflict

cronic. Părinţii se acuză reciproc, iar copilul poate fi forţat să „ia partea unuia

dintre ei”. Copilul devine anxios şi se întâmplă adesea să aibă sentimente

confuze. El pierde un părinte fără să-i fie permisă exprimarea sentimentelor, fără

să ceară şi să primească ajutor. Furia, asociată cu disperarea copilului deseori nu

sunt exprimate direct, copilul devenind deprimat şi / sau dificil. El trece printr-

un proces care îi poate afecta legăturile cu cei apropiaţi, într-un mod negativ şi

pe timp îndelungat. În literatura de specialitate se menţionează câteva aspecte

legate de separare şi divorţ care pot fi identificate ca abuz emoţional: copilul

dezvoltă o anxietate cronică de separare şi sentimentul de vină din cauza faptului

că a fost de partea unuia dintre părinţi; copilul a fost folosit în mod conştient sau

inconştient pentru „a ajuta” unul dintre părinţi, de exemplu, trimiterea de

mesaje, spionare etc. În asemenea situaţii copilul va dezvolta adesea tulburări

psihosomatice şi de comportament; cazul răpirii copilului sau al separării ilegale

a acestuia de părinţi; cazul în care părinţii se bat în prezenţa copilului;

copiii ai căror părinţi consumă droguri sau alte substanţe psihoactive (Hansen

1991, Skog şi Olofsson 1992): copiii aflaţi în asemenea situaţii observă faptul că

adulţii sunt prea preocupaţi de propria lume, de propriile lor nevoi şi probleme

încât nu mai pot avea grijă de ei şi de nevoile lor. Copilul este expus la anxietate

şi la situaţii neprevăzute pe care nu le poate înţelege. Consumatorii de droguri

folosesc adesea negarea şi proiecţia ca mecanism de apărare. Ei neagă,

minimalizează şi raţionalizează abuzul pe care îl săvârşesc. Se întâmplă adesea

ca acela care consumă droguri să realizeze proiecţia asupra copilului pe care s-ar

putea să-l facă să se simtă răspunzător de orice problemă ar apărea. Un

consumator de droguri poate distorsiona percepţia copilului asupra realităţii la

fel de mult ca un părinte psihotic. La fel ca în cazul abuzului fizic şi al celorlalte

forme de abuz emoţional, copilul trăieşte sentimentul vinovăţiei pentru ceea ce

se întâmplă. Consumul de droguri contribuie, de asemenea, la izolarea şi

stigmatizarea familiei;

eşecul non-organic de dezvoltare (Ayoub şi Miller, 1985) a fost definit ca o

formă de neglijare emoţională a cărei consecinţă este retardul în creştere şi

Fireşte, n-ai timp pentru aşa ceva!» şi alte asemenea. În plus, fiecare întrebare de acest fel era însoţită de un râs


29

greutate. Este cunoscut în psihiatria copilului ca tulburare de ataşament primar

ce are drept consecinţă nanismul staturo-ponderal;

Sindromul Müchhausen prin intermediar (Rosenberg) în acest caz părinţii

inventează o boală pe care o atribuie copilului şi în urma căreia copilul este

supus la o serie de investigaţii şi tratamente. (Alexiu, 2001, p. 94)

Abuzul emoţional îi afectează mai mult pe unii copii, în timp ce pe alţii mai puţin,

dar cert este că produce o întârziere a dezvoltării sociale şi intelectuale a copilului.

Abuzul emoţional este frecvent în familiile disfuncţionale, iar efectele sale se văd atât în

mediul familial, cât şi în cel şcolar. Bowlby (1975) susţine că, acest abuz este suficient

de grav, deoarece cel abuzat nu este în mod necesar conştient că este abuzat iar cel care

abuzează nu este în mod necesar conştient de abuzul său.

Conceptele de maltratare şi abuz asupra copilului nu trebuie totuşi să fie

folosite excesiv. În această categorie se află numeroasele cazuri în care dialogul

emoţional dintre părinţi şi copiii „deraiază” sau nu este suficient de apropiat. Reuşita

unui „dialog” care favorizează dezvoltarea în interacţiunea preverbală mamă-copil nu

trebuie să fie considerată de la sine înţeleasă, după cum nu este de la sine înţeleasă nici

interacţiunea între partenerii adulţi care trebuie să se cunoască şi să se înţeleagă. Nu

mai puţin dificil poate fi pentru părinţi să realizeze pe linia de dezvoltare a copilului de

la separare la individualizare, proporţia corectă de „agresivitate” şi consecvenţă care

stimulează dezvoltarea şi să fixeze cerinţe comportamentale corespunzătoare pentru a

evita răsfăţul, neglijarea social-afectivă şi dezvoltările disociale (Fischer, Riedesser,

2001, p. 254)

II.2. Neglijarea copiilor

Conform legislaţie româneşti, „prin neglijarea copilului se înţelege omisiunea,

voluntară sau involuntară, a unei persoane care are responsabilitatea creşterii, îngrijirii

sau educării copilului de a lua orice măsură subordonată acestei responsabilităţi, fapt

care pune în pericol viaţa, dezvoltarea fizică, mentală, spirituală, morală sau socială,

integritatea corporală, sănătatea fizică sau psihică a copilului” (Legea 272/ 2004, art.

89).

Neglijarea poate avea caracter general, atunci când copilului nu i se acordă

îngrijiri adecvate în ceea ce priveşte alimentaţia, îmbrăcămintea, locuinţa, îngrijirea

răutăcios, de o mină rea” (Kafka, Scriosare pentru tata, fragment)

Gabriela IRIMESCU

30

medicală şi supravegherea existând riscul cronicizării şi episodic mai puţin grav,

afectează doar unul dintre elementele menţionate anterior şi ia sfârşit odată cu dispariţia

factorilor de risc. Din categoria copiilor neglijaţi fac parte: copiii abandonaţi de către

părinţi sau persoana care ar trebui să se ocupe de creşterea şi îngrijirea lor, copiii care se

află în stradă ca urmare a relelor tratamente din familie, copiii care sunt puşi de către

părinţi să muncească, pentru a contribui la întreţinerea familiei, copiii care sunt trimişi

la cerşit, copiii victime ale sărăciei în familie, copiii din familiile cu consum mare de

alcool, copiii din familiile monoparentale ce traversează perioadă de criză sau familiile

dezorganizate.

Forme ale neglijării

Dintre formele de neglijare acceptate în literatura de specialitate amintim:

- Neglijarea fizică presupune: neasigurarea de către părinte a condiţiilor decente

de trai; neacordarea ajutorului fizic copilului, mai ales în perioada când este dependent

de părinte; neasigurarea măsurilor de supraveghere şi protecţie; neasigurarea

îmbrăcăminţii adecvate; neglijarea realizării unor amenajări pentru siguranţa condiţiilor

de locuit; neasigurarea necesarului zilnic de vitamine şi substanţe nutritive, a

necesarului caloric în raţia copilului (erori în formula de preparare a hranei sugarului şi

a copilului mic care generează scăderea în greutate şi instalarea distrofiei) (Schmitt,

Maoro, 1989, apud Lutzer, 1998). Ca urmare a studiului realizat de ANPCA şi CURS în

2000 (studiu la care am mai făcut trimitere) s-a ajuns la concluzia că neglijarea fizică

are cote crescute în ţara noastră. Astfel, 62% din gospodăriile cu copiii au declarat că nu

pot asigura alimentele de bază pentru întreaga familie şi 77 % că nu pot asigura copiilor

bunurile necesare, rezultate confirmate şi de studiile asupra fenomenului sărăciei în

România (Revista de Asistenţă Socială, nr. 1/2003, p. 40).

- Neglijare educaţională: susţinerea absenteismului şcolar este considerată ca

fiind formă de maltratare dacă părintele a fost informat asupra problemei şi nu a luat

nici o măsură; neînscrierea copilului într-o formă de învăţământ – omiterea înscrierii

într-o formă de educaţie adecvată nivelului copilului, ignorarea nevoilor speciale de

educaţie, refuzul acordării sau eşecul în obţinerea serviciilor educaţionale recomandate

sau neglijarea obţinerii tratamentului pentru o dificultate de învăţare diagnosticată a

copilului sau a nevoilor speciale de educaţie fără un motiv rezonabil. Neglijare este

considerată şi situaţia în care copilului i se permit practici contrare interesului său,


31

privitul la televizor timp de 6-8 ore/zi, acceptarea frecventă a scuzelor pentru

nefrecventarea şcolii (Ciofu, 1999, p. 46). În ţara noastră, neglijarea educaţională se

manifestă atât direct, prin dezinteresul părinţilor faţă de rezultatele şcolare ale copiilor

(6% dintre părinţi nu au fost niciodată la şcoală să se intereseze de copil), dar şi indirect,

prin dezinteresul faţă de tipul de tipul de program TV pe care copilul îl vizionează (32%

dintre părinţi nu interzic copiilor vizionarea de filme cu violenţă, iar 22% îşi lasă copiii

în faţa televizorului mai mult de 3 ore pe zi), în plus 17% dintre copiii cu vârsta între 8

şi 17 ani nu sunt consultaţi în ce priveşte şcoala pe care o vor urma (Revista de

Asistenţă Socială, nr. 1/2003, p. 43).

Lipsa interacţiunilor cu persoana de îngrijire în domeniul verbal constituie o

formă gravă de neglijare. Pe lângă neglijarea nevoilor de bază ale copilului, părintele

sau persoana de îngrijire pot eşua în creşterea şi educarea copilului prin nesatisfacerea

nevoilor psihice de educaţie stimulativă, de acompaniere, sau să nu poată oferi un model

în ceea ce priveşte interrelaţionarea. Bebeluşii par să aibă un impuls înnăscut de a rosti

diverse sunete şi de a comunica. Persoana de îngrijire, prin faptul că vorbeşte cu copilul,

ajută şi armonizează procesul prin aprobarea şi ghidarea sunetelor produse de copil

pentru ca acestea să devină cuvinte. Acest lucru formează baza funcţiilor simbolice ale

minţii, de care depinde învăţarea cognitivă de mai târziu (Steele, 1997, p. 82).

- Neglijarea medicală: lipsa de interes a părintelui faţă de sănătatea copilului,

ajutor inadecvat dat de către părinte, comportament neglijent al părintelui faţă de copilul

bolnav şi faţă de tratamentul prescris, neasigurarea medicaţiei, neprezentarea la medic.

Proporţia familiilor din România anului 2000, care nu-şi duc copiii la controale

medicale, la diferite grupe de vârstă, se situează între 14% şi 30% . Astfel, procentul

este de 13,9% pentru copii de până la un an (şi să nu uităm că România este pe primul

loc în Europa în ce priveşte mortalitatea infantilă); 30,1 % pentru copii până la 3 ani şi

21,1% pentru copiii cu vârsta cuprinsă între 4 şi 18 ani. O parte dintre părinţi nu

conştientizează pericolul pe care-l poate reprezenta pentru sănătatea copilului

nevaccinarea acestora (5,1% cca 250.000 de copiii), chiar în situaţia în care au fost

anunţaţi, sau tratarea empirică în familie în locul unui consult de specialitate (11%),

chiar dacă serviciile medicale pentru copii sunt gratuite (Revista de Asistenţă Socială,

nr. 1/2003, p. 41).

Gabriela IRIMESCU

32

- Neglijarea emoţională: îngrijirea şi afecţiunea inadecvate – neglijarea evidentă

a nevoii copilului de afecţiune, sprijin emoţional, atenţie, refuzarea îngrijirii

psihologice, refuzarea asigurării tratamentului necesar şi disponibil pentru problemele

emoţionale sau de comportament ale copilului în acord cu recomandările unui

profesionist, întârzierea în îngrijirea psihologică – eşecul în căutarea sau asigurarea

tratamentului necesar pentru o problemă emoţională sau de comportament a copilului,

problemă pe care ar fi recunoscut-o orice persoană neavizată ca necesitând îngrijire

psihologică de specialitate (de exemplu, depresie cronică, tentativă de sinucidere etc.).

Alte tipuri de neglijare emoţională: unele neglijări ale nevoilor emoţionale ale copilului

care nu au fost clasificate mai sus (restricţii exagerate evidente, aşteptări nepotrivite faţă

de vârsta/ sexul copilului sau nivelul de dezvoltare etc.). Este uşor de deosebit nereuşita

părinţilor de a le asigura copiilor hrana potrivită, îmbrăcăminte, securitate, protecţie, o

igienă corespunzătoare şi o vaccinare periodică din cauza sărăciei de cea a părinţilor/

persoanei de îngrijire a căror singură scuză este lipsa de empatie şi de dragoste pentru

proprii copii.

Pentru români, neglijarea emoţională ia forma lipsei de afecţiune: părinţii îşi

mângâie sau îşi sărută copilul foarte rar sau niciodată (9%), nu îl laudă sau nu îl

încurajează (6%), nu îl ascultă niciodată dacă doreşte să spună ceva (4%), se ceartă sau

se bat în prezenţa copilului (4%) (Revista de Asistenţă Socială, nr. 1/2003, p. 43).

- Abandon şi supraveghere inadecvată: comportamentul părinţilor care-şi

abandonează copiii prin excluderea lor din familie, trimiterea acestora pe stradă sau

dezinteres pentru creşterea şi îngrijirea adecvate21. Din punct de vedere psihologic,

declararea abandonului [...] din partea părinţilor biologici („încetarea oricăror forme de

legături şi raporturi afective normale”) reprezintă un alt mod de maltratare a copilului,

prin neglijarea nevoilor lui de interacţiune cu un adult de referinţă (Muntean, 2001, p.

250).

Din punctul de vedere al protecţiei copilului, abandonul este definit de Pecora ca

fiind părăsirea copilului fără ca părintele să se asigure de formele adecvate pentru

îngrijirea copilului. Conceptul de abandon definit de Pecora se potriveşte cazurilor de

copii abandonaţi în maternitate sau în spitale. Toţi aceşti copii sunt lipsiţi, de obicei, de

21Săvârşirea de către persoana care are obligaţia legală de întreţinere, faţă de cel îndreptăţit la întreţinere, a uneia dintre următoarele fapte: părăsirea, alungarea sau lăsarea fără ajutor, expunându-l la suferinţe fizice sau morale; neîndeplinirea cu rea-credinţă a obligaţiilor de întreţinere prevăzute de lege; neplata cu rea-credinţă, timp de 2 luni a pensiei de întreţinere stabilită pe cale judecătorească, se pedepseşte cu închisoare strictă de la 1 an la 3 ani sau cu zile-amendă (Codul Penal, art. 228).


33

acte de identitate şi petrec perioade îndelungate de timp în instituţiile în care au fost

părăsiţi. În spitale, personalul medical nu poate asigura copiilor îngrijire adecvată, iar

lipsa actelor de identitate face ca transferul copiilor spre alte forme mai adecvate de

ocrotire să fie mult încetinit (Radulian, Jitaru, Novak, 1993, p.14).

Tabloul abandonului este complex şi umbrit de multitudinea aspectelor care

se intersectează, adesea comportând o dublă funcţie de cauză şi efect. Un fapt se

desprinde ca fiind sursa primară a tuturor evenimentelor ce au loc fie în plan

social, fie psihologic prin ruperea legăturii afective.

Abandonul poate îmbrăca forme diferite: situaţia de abandon ca stare de

fapt – copilul este realmente părăsit, părinţii săi naturali ori cei în grija cărora se

află nu vor sau nu pot să se ocupe de el; situaţia de semi-abandon, când copilul

trăieşte cu părinţii dar în fapt este neglijat sau chiar respins de aceştia; sentimentul

de abandon ce poate apărea la un copil cu sau fără legătură cu realitatea; uneori

acest sentiment este trăit în legătură cu situaţia de abandon sau semi-abandon,

alteori frica operează în plan imaginar. Când acest sentiment devine copleşitor şi

complet necontrolabil de către copil se poate ajunge la nevroza de abandon care

poate avea sau nu cauze în realitatea concretă exterioară şi care face obiectul

psihiatriei infantile; angoasa primară de abandon – este o altă formă a trăirii

părăsirii. Ea este normală la copilul mic, care o manifestă ori de câte ori una din

nevoile sale imediate nu este satisfăcută. Ea se poate şterge complet şi definitiv, ori

numai temporar, putând să apară mai târziu, cu intensitate, atunci când copilul va

trebui să se confrunte cu situaţiile conflictuale.

Diferenţierile conceptuale sunt departe de a rezolva situaţia concretă;

totuşi, ele determină clarificări utile ale aspectelor ei şi sursele generatoare de

asemenea situaţii. În acest context se evidenţiază existenţa următoarelor

posibilităţi: palierul psihic original influenţat prin crearea situaţiei reale sau

imaginare de abandon este cel constituit de afectivitate, producerea stării sau a

sentimentului de abandon este determinată de absenţa fizică sau afectivă a

părintelui, consecinţele situaţiei sau ale sentimentului de abandon se înscriu

întotdeauna pe direcţia tulburărilor psihice ale subiectului şi pot adesea evolua în

direcţii antisociale.

Astfel, aria abandonului este divizată în două mari sectoare: cel al situaţiei

de abandon şi cel al sentimentului de abandon, al trăirii stării de părăsire. Atât

copilul aflat în situaţia de abandon, cât şi cel care se simte trăind această situaţie,

Gabriela IRIMESCU

34

fără ca ea să aibă o realitate fizică, trec, fără îndoială, prin stări la fel de intense;

este necesară totuşi diferenţierea celor două contexte generatoare ale sentimentului

de abandon, deşi consecinţele pot fi în cele din urmă similare (Dumitrana, 1998, p.

6)

Studiile realizate în ultimii ani au scos în evidenţă frecvenţa mediului stabilizat

de tensiune şi conflict, de suferinţă fizică şi morală în relaţiile de convieţuire familială,

acest mediu fiind denumit de psihologi desertism familial.

Desertismul familial se poate prezenta sub forme uşoare în familii dezorganizate

(având drept cauze principale imposibilitatea respectării îndatoririlor de familie şi

refuzul îndeplinirii acestor îndatoriri), consecinţele fiind suportate de fiecare membru al

familiei şi de copii în special, din cauza atmosferei tensionate, a conflictelor ce

determină uneori neglijarea sau abandonarea copiilor. Într-o atmosferă familială

tensionată, copilul este agitat, instabil, nervos, iar din această cauză dezvoltarea şi

maturizarea lui psiho-comportamentală întârzie sau deviază. Copilul este derutat de

relaţiile conflictuale dintre părinţi, este timorat şi complexat în colectiv din cauza

situaţiei familiale.

O formă severă a desertismului familial o constituie abandonul familial care, din

punct de vedere psiho-sociologic, este prezent în două ipostaze: abandonul real şi

abandonul aparent. Abandonul real apare în: divorţ, nerecunoaşterea şi părăsirea

copilului, anularea adopţiei, iar abandonul aparent este prezent în situaţii de neglijare a

relaţiilor de familie. Acest fenomen de desertism familial şi abandonul de familie

afectează unitatea şi echilibrul acesteia, atât sub aspect material, cât şi sub aspect moral,

generând tensiuni incluse în sindromul „nevrozei de abandon” (Florescu, Frăţiman,

2000, pp. 69-71).

Abandonul presupune, din păcate, nu numai dezinteres din partea părinţilor, ci şi

neglijarea copiilor atât înainte de abandon, cât şi după ce are loc acest eveniment.

Neglijarea copilului într-o instituţie se datorează reducerii contactelor dintre adulţi şi

copii la cele din timpul actelor de îngrijire fizică (îmbăiere, alimentare, schimbare etc.).

Aceasta conduce la dezvoltarea unui stil impersonal de îngrijire a copilului, şi de aici se

ajunge la apariţia simptomelor de hospitalism.

Copilul hospitalizat devine, treptat, trecând prin mai multe faze, apatic şi

dezinteresat de ceea ce se petrece în jurul lui, după ce în prealabil a încercat să atragă

atenţia celor care-l îngrijesc asupra sa. Abandonul presupune o formă gravă de neglijare

care poate duce la tulburări de ordin psihopatologic în dezvoltarea copiilor. În acest


35

context, neglijarea constă în forme de rele tratamente prin care se omite asigurarea

nevoilor biologice, emoţionale şi educaţionale ale copiilor, punând astfel în pericol

dezvoltarea fizică, emoţională, cognitivă şi socială.

Pentru analiza abandonului nou-născuţilor în maternitate, s-a realizat în 1997 un

studiu multicentric cuprinzând maternităţi din Braşov, Craiova, Iaşi, Ploieşti, Oradea,

Sibiu şi Bucureşti. În urma acestui studiu a rezultat că mamele cu risc de abandon au

vârsta cuprinsă între 15 şi 24 de ani, sunt necăsătorite, au un nivel scăzut de instruire,

abandonează preferenţial copiii de rang III şi IV şi adoptă unul din următoarele

comportamente: femeile dintr-o primă categorie au o atitudine defensivă, de

autoprotecţie, încercând să nege existenţa copilului sau să creeze o bază afectivă cu

copilul; se cred neînţelese de societate, victime ale unor conjuncturi nefericite şi privesc

abandonul ca unică soluţie; femeile din a doua categorie consideră că situaţia lor

economică nu le permite să ofere copilului condiţii decente de trai, afirmând că

abandonul este în interesul copilului (Ionescu, coord., 2001, p.43).

Copilul poate fi plasat în situaţia de a trăi în anxietate sau grija continuă de ceea

ce i s-ar putea întâmpla. Cu oricare dintre aceste categorii am avea de a face, pentru

realizarea unui ajutor eficient, este indispensabilă o evaluare holistică a copilului şi a

nevoilor sale. Copilul semnalează nevoile sale şi părinţii răspund la semnale. Părinţii

stimulează copilul şi primesc un răspuns. Copilul nu este niciodată singur în provocarea

situaţiei de maltratare. Abuzul poate fi de ordin fizic, emoţional sau sexual, forme ce se

includ una pe alta, dar nu în mod obligatoriu. Astfel, abuzul sexual poate include abuzul

emoţional şi/ sau fizic, iar abuzul fizic poate include abuzul emoţional. Regula se aplică

şi în cazul neglijării.

II.3. Exploatarea prin muncă a copilului

Munca este o activitate conştientă îndreptată spre un anumit scop, în procesul

căreia omul efectuează, reglementează şi controlează prin acţiunea sa [ … ] satisfacerea

trebuinţelor sale (DEX, 1998, p. 660). Spre deosebire de munca prestată de adult,

munca copiilor se defineşte în funcţie de vârstă, durată şi tipul de activitate economică

prestată. În definirea sa trebuie să se facă distincţie între formele acceptate de muncă

pentru copiii şi cele care duc la exploatarea copiilor prin muncă.

Gabriela IRIMESCU

36

Se consideră că un copil este exploatat prin muncă22, atunci când acesta

participă la activităţi care depăşesc capacităţile şi rezistenţa sa fizică. Aceste tipuri de

activităţi pot afecta echilibrul psihic al copilului dacă sunt contrare preocupărilor

specifice vârstei sale, sunt înjositoare (de exemplu, cerşitul23) şi împiedică realizarea sa

şcolară sau profesională.

În România aproximativ 6 % dintre copii muncesc mai mult de 6 ore pe zi.

Principale forme de muncă sunt munca domestică, agricultura, cerşitul, încărcatul/

descărcatul bunurilor. De asemenea unii dintre copiii străzii practică prostituţia (Child

Labour, 2004, pp. 36).

Legislaţia românească în vigoare face distincţie între formele de muncă

acceptate pentru copii şi formele de muncă care duc la exploatare. Astfel, se

menţionează:

a) muncile uşoare cele care ar trebui să nu fie susceptibile de a le prejudicia

sănătatea şi dezvoltarea copilului, pe de o parte şi frecventarea şcolii şi participarea la

programele de formare profesională pe de altă parte (Convenţia ILO nr. 138, art. 7). În

anchetele naţionale desfăşurate s-a folosit vârsta de 12 ani pentru delimitarea muncilor

uşoare, munci care presupun respectarea unui program de muncă sub 10 ore/ săptămână

în condiţiile mai sus menţionate;

b) muncile periculoase sunt acele munci ce ,,pun în pericol sănătatea, siguranţa sau

moralitatea copilului” (Convenţia ILO nr. 138, art. 182) şi depăşesc un program de

lucru de 30 de ore pe săptămână. Muncile periculoase sunt cele care îi expun pe copiii la

riscuri fizice, psihologice sau sexuale; cele care se efectuează sub pământ, apă, la

înălţimi periculoase sau pe spaţii restrânse; cu maşini, materiale sau instrumente

periculoase sau care implică manipularea sau transportul unor greutăţi; cele care se

efectuează într-un mediu nesănătos, care îi expune pe copiii la acţiunea unor substanţe,

agenţi sau proceduri periculoase sau condiţii de temperatură, de zgomot sau vibraţii,

care i-ar prejudicia sănătatea şi nu în ultim rând cele care se efectuează pe parcursul mai

multor ore sau pe timpul nopţii;

22 Fapta de a supune o persoană, în alte cazuri decât cele prevăzute de dispoziţiile legale, la prestarea unei munci contra voinţei sale sau la o muncă obligatorie se pedepseşte cu închisoare de la 1 an la 3 ani (Cod Penal, art. 203). 23 (1)Îndemnul ori înlesnirea practicării cerşetoriei de către un minor sau tragerea de foloase de pe urma practicării cerşetoriei de către un minor se pedepseşte cu închisoare de la 1 la 3 ani. (2)Recrutarea ori constrângerea unui minor la cerşetorie se pedepseşte cu închisoare de la 1 la 5 ani. Dacă fapta prevăzută la alin. (1) sau (2) este săvârşită de un părinte sau de reprezentantul legal al minorului, pedeapsa este închisoarea de la 2 la 5 ani, pentru fapta prevăzută la alin. (1), şi de la 2 la 7 ani şi interzicerea unor drepturi, pentru fapta prevăzută la alin. (2) (Legea 272/2004, art. 132).


37

c) muncile intolerabile precum: traficul, prostituţia, pornografie, copiii implicaţi în

muncă forţată24, în activităţi ilicite. Cele mai grave forme ale muncii copiilor sunt toate

formele de sclavie, cu vânzarea sau de comerţ cu copiii, servitutea25 pentru datorii şi

munca de servitor, precum şi muncă forţată sau obligatorie, inclusiv forţată sau

obligatorie a copiilor în vederea utilizării lor în conflicte armate (Moise R, coord, 2004,

pp.8-10)

Grupe

De vârstă

Forme de muncă

Munci care nu sunt periculoase

(în industrii şi ocupaţii care nu

sunt periculoase şi < 30 de ore pe

săpt.

Cele mai grave forme ale muncii copiilor

Munci uşoare <

10 ore pe

săptămână

Muncă obişnuită

- între 10 şi 30 de

ore pe săptămână

Munci

periculoase

-industrii şi

ocupaţii

periculoase>30 de

ore pe săptămână

în alte industrii şi

ocupaţii

Munci intolerabile

-copii traficaţi

-copii implicaţi în muncă forţată-

prostituţie şi pornografie

-în activităţi ilicite

0-5 ani

5-12 ani

13-14 ani

15-17 ani

Copiii cu vârsta cuprinsă între 5 şi 11 ani şi implicaţi în activităţi economice se

consideră că sunt exploataţi prin muncă. Copiii pot fi angajaţi cu acordul scris al

părinţilor începând cu vârsta de 15 ani şi fără acordul părinţilor după vârsta de 16 ani,

24 orice serviciu pretins unui individ sub ameninţarea unei pedepse oarecare, şi pentru care numitul individ nu s-a oferit de bună voie. (Convenţia OIM nr.29 privind munca forţată sau obligatorie, art.2 (1) (19930). Munca forţată a copiilor se poate deosebi de alte forme ale muncii copiilor prin prezenţa a cel puţin unuia dintre următoarele elemente: 1. restricţionarea libertăţii de mişcare; 2. un anumit grad de control asupra copilului, care depăşeşte exercitarea normală a autorităţii legale; 3. violenţa fizică sau mentală; absenţa consimţământului în cunoştinţă de cauză. 25 “statutul sau situaţia care apare ca urmare a garantării de către un datornic cu serviciile personale sau ale unei persoane aflate sub controlul său, pentru o datorie, dacă valoarea acelor servicii, evaluată în mod rezonabil, nu este utilizată pentru lichidarea datoriei sau dacă durata şi natura acelor servicii nu sunt limitate şi definite. (Convenţia

Gabriela IRIMESCU

38

dar cu realizarea unei instruiri prealabile corespunzătoare şi a protejării depline a

lucrătorilor tineri. Această vârstă corespunde cu încheierea studiilor obligatorii de 10

ani, prevăzută în lege, munca este parte integrantă a unui curs de educaţie şi formare

pentru care o şcoală sau o instituţie de pregătire sunt în principal responsabilă a unui

program de pregătire desfăşurat în principal sau în totalitate într-o întreprindere,

program aprobat de către autoritatea competentă şi a unui program de îndrumare sau

orientare destinat să faciliteze alegerea unei profesii sau a unei linii de pregătire. Legile

sau reglementările naţionale pot permite angajarea persoanelor cu vârste cuprinse între

13 şi 15 ani în munci uşoare, chiar dacă nu şi-au încheiat încă studiile obligatorii.

Condiţiile sunt următoarele: munca să nu dăuneze dezvoltării lor; munca nu trebuie să

fie în detrimentul participării lor la învăţământul obligatoriu, orientarea profesională sau

programele de pregătire aprobate de către autorităţile competente sau al capacităţii lor

de a beneficia de educaţia primită. Autoritatea competentă va specifica activităţile în

care aongajarea sau munca copiilor sub 15 ani este permisă, precum şi numărul de ore şi

condiţiile în care se desfăşoară această muncă. (Convenţia ILO, nr. 184/ 2001, art. 6)

În literatura de specialitate se regăseşte şi următoarea tipologie privind munca

copiilor:

Muncă concentrată într-un singur loc

a) muncă vizibilă : Munca copilului este prestată într-un singur loc şi nu este

ascunsă. Ex: lucrători în câmp, la construcţii particulare, vânzători de obiecte mărunte în

stradă, etc;

b) muncă ascunsă : Copiii muncesc împreună sau în apropiere unii de alţii, dar

nu pot fi observaţi sau nu sunt accesibili. Ex: muncitori necalificaţi la şantiere de

construcţii, la intreprinderi de prelucrare a produselor alimentare, etc.

Munca dispersată în locuri diferite

a) muncă vizibilă: Copiii muncesc singuri\ de sine stătator. Ex: curieri, agenţi de

legătură, cerşetori, păstori sau îngrijitori de animale domestice, etc;

b) muncă ascunsă: Copiii muncesc în domenii greu accesibile, sunt izolaţi, lipsiţi

de drepturi şi vulnerabili. Ex: servitori în casă, copii antrenaţi în furturi, exploatare

sexuală, contrabandă, producerea substanţelor narcotice sau articolelor pornografice,

etc.

adiţionala privind abolirea sclaviei, comerţului cu sclavi şi instituţiile şi practicile similare sclaviei, adoptată în


39

Folosirea copiilor pentru a presta diverse munci, peste capacitatea lor de

dezvoltare psihică, emoţională, fizică şi în detrimentul activităţilor educative specifice

vârstei, îi lipseşte pe aceştia de copilărie şi produce efecte asupra dezvoltării lor fizice,

cognitive, emoţionale şi sociale. Implicarea copiilor în muncă în funcţie de nivelul lor

de dezvoltare fizică, psihică şi emoţională, folosirea activităţilor practice pentru

dezvoltarea unor abilităţi la copil, presupune în timp crearea de competenţe, aflarea de

cunoştinţe, informaţii adecvate în concordanţă cu nivelul lor de dezvoltare, în timp ce

la copiii exploataţi prin muncă, în timp se dezvoltă convingeri disfuncţionale despre ei

şi ceilalţi în relaţie cu munca, despre relaţiile interpersonale, încrederea în sine şi în

ceilalţi, propria siguranţă (fizică, economică).

Plecând de la aceleaşi întrebări privind relaţia copil-muncă, se pot prezenta

comparativ, prin răspunsurile oferite, situaţii de vulnerabilitate sau competenţe (ILO,

2002).

( ? )

COMPETENŢĂ

VICTIMĂ

Unde ne aflăm? Facem totul împreună cu copilul Copilul este cel care face

Cum vedem viitorul copilului? Copilul ca partener Copilul ca recipient/ ca

beneficiar

Cum vedem copilul? Cu caracteristici şi nevoi unice;

fiinţe umane; copil cu potenţial;

copilăria reprezintă viaţa însăşi;

copil cu calităţi înnăscute; agent

activ al schimbării; participant

activ la propria dezvoltare;

rezilient.

Posesiune, proprietatea sau

extensia părinţilor; fiinţe

umane incomplete; pasiv;

neajutorat.

Ce atitudine avem faţă de

copil?

Ascultare sau învăţare;

recunoaşterea capacităţilor

copilului; centrare pe oportunităţi;

sensibil la diferenţe de gen, sau

culturale

Lipsă de încredere în

capacităţile copilului;

discriminare de gen, clasă

socială, mediu cultural,

vârstă, religie; centrare pe

situaţiile dificile

Cum abordăm copilul? Identificăm punctele tari, pozitive Identificăm punctele slabe,

negative

Ce caracter are acţiunea? Centrat pe proces; flexibil;

informal; descriptiv; evocativ;

Centrat pe rezultat; rigid;

formal; static; hotărât; cu

1965, art.1 (a)

Gabriela IRIMESCU

40

consultativ; participativ; realist;

integrat; abordare holistică;

centrată pe relaţie

prejudecăţi; centrat pe

succesul imediat; accent pe

latura comportamentala

Ce metodă se foloseşte? Participativă în funcţie de

capacitatea copilului; se folosesc

arta, jocul, metodele creative

Recompensă; curativă;

tratament medical

Cine sunt actorii cheie în

intervenţie?

Copilul şi comunitatea Doar specialiştii

Ce relaţii se creează? Democratice, între fiinţe cu

drepturi egale; copilul este o fiinţă

umană cu aceleaşi valori ca şi

adultul

Autoritare/ paternaliste,

relaţii pe verticală;

individualiste

Ce rezultate se pot obţine? Încredere în sine; valorizare

personală; participare socială;

soluţii pe termen lung;

semnificaţie împărtăşită

Neajutorare învăţată;

dependenţă; centrare pe

succesul imediat;

stigmatizare/ alienare

Factorii de risc ce determină ca un copil să fie suspus exploatării prin muncă se

regăsesc la nivelul familiei din care face parte copilul (venituri reduse ale părinţilor,

sărăcie; nivel educaţional scăzut al părinţilor; număr mare de membri ai familiei;

atitudinea părinţilor faţă de munca realizată de copil; părinţi cu probleme de sănătate

mentală), a mediului/ contextului social (mediu rural caracterizat prin lipsa

oportunităţilor economice, sociale şi educaţionale; comunitate subdezvoltată economic;

comunitate cu risc mare – mulţi copii ai străzii, firme car angajează la negru, mulţi

cerşetori; norme de gen disfuncţionale de tipul „bărbatul trebuie să se înveţe de mic cu

munca grea” şi la nivel individual (copilul locuieşte pe stradă, abandon şcolar). Factorii

de risc sunt contrabalansaţi de factorii protectivi de tipul : abilităţi, cunoştinţe,

competenţe pe care le au copilul şi părinţii acestuia (abilităţi sociale, emoţionale,

abilităţi de coping, privind siguranţă personală, de rezolvare a problemelor şi luare a

deciziilor); mediul/ contextul social în care trăieşte copilul (mediu economic cu o rată

crescută de ocupare a unui loc pe piaţă forţei de muncă, programe de prevenire a

abandonului şcolar, companii (angajatori) cu un spirit de responsabilitate socială

dezvoltat faţă de comunitatea în care îşi desfăşoară activitatea) (ILO, 2007, p. 25)

Reacţiile, pe care copilul expus la munci grele şi periculoase le dezvoltă, depind

de natura evenimentului (unic sau repetat), de capacitatea de adaptare a copilului

(protecţie, resurse, suport), de riscurile la care este expus şi de vârsta copilului.


41

Nu toate formele de muncă asupra copiilor sunt traumatizante din punct de

vedere psihologic, factorii de risc şi de protecţie joacă un rol important în definirea

consecinţelor exploatării prin muncă a copiilor. Un copil poate să dezvolte reacţii

psihologice minime, în timp ce alţi copii dezvoltă tulburări emoţionale severe.

În plan educaţional însă, efectele sunt resimţite de către toţi copiii (a se vedea

relaţia exploatare prin muncă a copiilor şi educaţie) şi pot fi clasificate în:

- efecte pe termen scurt şi mediu: oboseală, lipsa atenţiei, performanţe şcolare

scăzute, absenteism, chiul, lipsa planurilor de carieră, lipsa motivaţiei, imagine de sine

negativă, lipsa satisfacţiei în activităţi educaţionale, încălcarea regulilor şcolare,

delicvenţă şcolară;

- efecte pe termen lung (lipsa sau dezvoltarea insuficienţă a abilităţilor de scris,

citi, calcul; acces limitat la informaţii privind dezvoltarea personală, vocaţională, de

carieră; lipsa informaţiei despre reţele de suport şi alternative socio-economice; acces

limitat la educaţie; eşec şi abandon şcolar. (Myers, 2001, pp. 38-55)

II.4. Copii traficaţi

Traficul de persoane este definit de Organizaţia Naţiunilor Unite (Convenţia de

la Palermo, 13 decembrie 2000) ca fiind „recrutarea, transportarea, adăpostirea sau

primirea de persoane, prin ameninţare sau utilizarea forţei sau a altor forme de

constrângere, prin răpire, escrocare, înşelăciune sau abuz de putere, prin utilizarea unei

situaţii vulnerabile, prin darea ori primirea de bani sau foloase, pentru obţinerea

consimţământului unei persoane care are control asupra alteia, în scopul exploatării.

Prin exploatare se înţelege prostituţia sau alte forme de exploatare sexuală, munca sau

serviciile forţate, sclavia sau practicile similare, servitutea sau prelevarea de organe”.

La nivel naţional, legea nr. 678/2001 pentru prevenirea şi combaterea traficului

de persoane defineşte în cadrul articolului 12 infracţiunea de trafic ca fiind „recrutarea,

transportarea, transferarea, cazarea sau primirea unei persoane, prin ameninţare,

violenţă sau prin alte forme de constrângere, prin răpire, fraudă ori înşelăciune, abuz de

autoritate sau profitând de imposibilitatea acelei persoane de a se apăra sau de a-şi

exprima voinţa, ori prin oferirea, darea, acceptarea sau primirea de bani ori de alte

foloase pentru obţinerea consimţământului persoanei care are autoritate asupra altei

persoane, în scopul exploatării acestei persoane.”

Traficul nu este o problemă nou apărută. Este global ca întindere şi pare să fi

Gabriela IRIMESCU

42

crescut în contextul recentelor tendinţe de globalizare, inclusiv al expansiunii

economiilor de piaţă libere, al discrepanţelor din ce în ce mai acute dintre nivelele de

bogăţie, al unei cereri crescute de forţă de muncă ieftină, al extinderii pieţelor de turism

şi al facilităţilor din domeniul transportului şi comunicaţiilor internaţionale. În Europa de

sud-est traficul a crescut dramatic încă de la începutul anilor 1990 ca urmare a

schimbărilor radicale în ceea ce priveşte condiţiile sociale, economice şi politice şi a

impactului pe care acestea l-au avut asupra indivizilor şi instituţiilor (Wolfessohn, G.,

2004, p. 3)

Nu există statistici exacte referitoare la numărul copiilor traficaţi, fapt datorat

naturii ilegale a traficului asociat cu dificultăţile de identificare a victimelor şi cu frica

acestora de a raporta autorităţilor experienţele prin care au trecut.

Naţiunile Unite estimează că, la nivel mondial, aproximativ 1,2 milioane de

copii sunt traficaţi în scopul exploatării prin muncă sau sexuale, în timp ce

Departamentul de Stat al SUA, estimează că între 800.000 şi 900.000 de femei şi copii

sunt traficaţi anual, fără a se lua în calcul traficul intern (Raport ILO 2004). Centrul

Regional de Informare privind Combaterea Traficului („Regional Clearing Point on

Counter Trafficking" - RCP) raportează un procent din ce în ce mai mare de minori

identificaţi în rândul victimelor care sunt traficate cu scopul de a fi exploatate sexual în

Europa de sud-est şi faptul că se înregistrează o tendinţă ascendentă în ceea ce priveşte

copiii traficaţi intern (RCP 2003).

Anual, mii de copii (băieţi, fete) sunt traficaţi pentru a fi exploataţi în scopuri

comerciale, fiind recrutaţi, fie prin înşelăciune, constrângere sau forţă, fie sunt

transportaţi în ţară sau peste graniţele naţionale şi vânduţi în repetate rânduri. Ei devin

victime ale acestui fenomen. (Trafficking in Persons Report, June 2003, U.S.

Department of State Publication)

Traficul de copii poate fi intern : pe teritoriul aceleaşi ţări şi extern

În procesul de traficare externă există următoarele faze:

1. Recrutarea

- În literatura de specialitate, din cazurile instrumentate, se prezintă următoarele

categorii de persoane care realizează recrutarea copiilor: bărbaţi, cu vârste cuprinse intre

20 si 30 de ani (aproximativ 70% ), iar restul sunt femei, cu vârste cuprinse intre 18 si

35 de ani;


43

- metode de recrutare folosite sunt ofertele false de locuri de munca în străinătate

(chelnăriţa, bucătăreasa, dansatoare, baby-sitter, menajera etc.), oferte făcute direct

victimelor sau prin cunoştinţe, rude, persoane apropiate; anunţuri la mica publicitate sau

răpirea victimelor.

2. Transportul

- Traficul de copii se desfăşoară pe anumite rute, din ţara de origine, spre ţara de

destinaţie. Vânzarea se poate face şi in tarile de tranzit.

- Trecerea frontierei spre tara de destinaţie (de cele mai multe ori alta decât cea promisa

victimei) se face cu autorul recrutorilor sau al călăuzelor si poate fi:

legală, sub pretextul unei excursii, în cazul fetelor care au paşaport sau

ilegala, in cazul persoanelor minore sau fără paşaport, situaţie în care călăuzele promit

trecerea graniţei în siguranţă în schimbul unei sume de bani sau chiar fără plată. În cele

mai multe cazuri, pe parcursul transportului, victimele sunt tratate civilizat, li se oferă

cazare si masa, pot lua legătura cu familiile etc.

3. Vânzarea

- are loc in tarile de destinaţie (în cazul vânzărilor repetate, pot fi doar tari de tranzit),

fără ştirea victimelor care devin “proprietatea” unor patroni. Aspectul fizic si vârsta sunt

cele care fixează preţul de vânzare.

După recrutare şi intrarea în ţara de destinaţie, copii devin captivi total: nu au

acte de identitate, nu au dreptul la liberă circulaţie sau comunicare, sunt continuu

ameninţaţi.

4. Sechestrarea si exploatarea

De cele mai multe ori victimele realizează ca au fost vândute în momentul în care sunt

sechestrate si exploatate. În această etapă victimele sunt sechestrate în locuri bine

izolate, închise; sunt lipsite total de posibilităţile de comunicare (li se reţin actele de

identitate, telefoanele celulare etc.); sunt izolate, violate de una sau mai multe persoane,

maltratate, ameninţate, terorizate, ucise.

Cele mai obişnuite modalităţi prin care traficanţii deţin controlul total asupra

copiilor şi tinerilor sunt: confiscarea actelor lor de identitate; ameninţarea cu deferirea

către autorităţi; - violenţă şi ameninţarea cu violenţa; ameninţări cu violenţa la adresa

membrilor familiei copilului; izolarea socială; izolarea copilului într-o încăpere încuiată

sau alte modalităţi de limitare a lipsirea de bani şi pretenţia că acesta are o datorie

bănească faţă de traficant (O Briain, Anke van de Borne, Theo Noten, 2007, pp.31-33).

Gabriela IRIMESCU

44

5. Revânzarea - victimele intra intr-un ciclu al falselor datorii şi cei care le cumpăra

pretind ca trebuie sa-si recupereze banii din “munca” lor; în majoritatea cazurilor,

urmează o revânzare către un alt “patron” care, la rândul sau, vrea sa-si recupereze suma

plătită.

6. Evadarea - se face in conjuncturi favorabile, cu ajutorul unor clienţi sau în timpul

raziilor întreprinse de poliţie etc.; victimele se adresează ambasadelor sau consulatelor

din tara respectivă.

7. Repatrierea - se realizează cu sprijinul IOM (International Organization for

Migration), cu sprijinul ambasadelor/ consulatelor României care se ocupa de

formalităţile de repatriere. Victimelor li se eliberează paşaport consular si documente de

călătorie. Primirea în ţară se face de către echipa de asistenta a OIM care le integrează

in programele de asistenta pentru victimele traficului. (Alternative Sociale, 2006, pp.21-

22)

Traficul intern de copii urmăreşte etapele clasice: recrutarea sau separarea

copilului de/din comunitatea sa; vânzarea copilului prin folosirea înşelăciunii sau

abuzului de putere din partea traficantului; şi exploatarea propriu-zisă.

Mijloacele de traficare a acestei categorii umane, reduse la condiţia de marfă,

sunt multiple: recrutare, transport, transfer, adăpostirea sau primirea copilului cu scopul

de a fi pus la muncă forţată (agricolă, casnică), la cerşit, furat sau de a fi exploatat

sexual sau pentru a fi dat ilegal spre adopţie, pentru transplant de organe.

Cei care preiau copiii le oferă hrană, adăpost, droguri – în perioada exploatării

lor, îi obligă să returneze, prin muncă, valoarea acestora. Copiii nu primesc bani pentru

activităţile lor, sunt abuzaţi fizic, hrăniţi prost şi supuşi perversiunilor sexuale de la 8 la

12 ore pe zi, câte 6-10 clienţi/zi. (Organizaţia Internaţională pentru Migraţie, Traficul cu

femei, Republica Moldova, 2001)

„Am plecat în Grecia cu un bãrbat. În Grecia ne-a tratat foarte rãu. M-a pus sã cerşesc pentru bani. Îi dădeam lui toţi banii. Obişnuia sã mã loveascã. Încã mai am semne pe faţã de la bãtãi. Am suferit mult."( bãiat, 14 ani, victimã a traficului, Tirana, Albania, fragment din Răspuns la problematica traficului – Ghid Introductiv, Salvaţi Copiii, 2004) „M-au sfătuit sã nu refuz sã dansez pentru cã pânã la urmã tot o sã o fac dar cu un pistol la cap. Trebuie sã te porţi frumos, altfel te omoarã." (adolescentã, victimã a traficului, Bucureşti, România, fragment din Răspuns la problematica traficului – Ghid Introductiv, Salvaţi Copiii, 2004)


45

Recrutorii acestor victime sunt persoane cunoscute lor: bărbaţi sau femei,

cunoştinţe, vecini, părinţi, iubiţi. Există victime care sunt traficate de mai multe ori.

Traficul este o infracţiune complexă, care nu este întotdeauna uşor de identificat sau

uşor de recunoscut ca fiind o infracţiune pedepsită de lege. Spre exemplu, un tânăr/o

tânără poate răspunde unui anunţ de angajare într-un hotel sau bar, dar va sfârşi prin a se

prostitua într-o astfel de locaţie

Copiii pot deveni victime prin intervenţia unor factori de risc (de

vulnerabilitate): respingerea sau opoziţia normelor sociale şi morale de contact ale

mediului lor social, anumite istorii din viaţa lor, factori de stres (abuz sexual, tortură,

maltratare). Împotriva fenomenului de a deveni victime şi pentru protecţia copilului

trebuie maximalizată intervenţia factorilor protectivi.

Majoritatea copiilor traficaţi suferă prin separarea de comunitatea unde au trăit,

prin condiţiile vitrege de viaţă şi muncă, prin ameninţările proxeneţilor, ale traficanţilor,

prin neîncrederea în autorităţi, lipsa unui statut legal şi astfel dezvoltă relaţii de

dependenţă cu traficanţii lor (iubindu-i şi urându-i în acelaşi timp).

Traficantul devine singurul adult pe care îl are copilul în ţara unde este

exploatat. Chiar dacă reuşeşte să „evadeze” din lumea traficantului şi se întorc acasă,

impactul social devine puternic: familia îl poate respinge, nu mai are aceleaşi abilităţi

sociale, educative cu ale celorlalţi copii, iar impactul psihologic este un prag greu de

trecut: sentimentele de ruşine şi vinovăţie conduc la lipsa încrederii, conduc la gânduri

şi tentative de suicid, la toate acestea adăugându-se şi impactul fizic al traficului suferit:

violenţa fizică, din partea traficanţilor, clienţilor, proxeneţilor, contactarea de boli cu

transmitere sexuală. (Ichim, 2003, p. 14)

Traficul de copii necesită o atenţie deosebită şi răspunsuri specifice datorită

următoarelor aspecte:

- vulnerabilitatea copiilor în faţa traficului - de exemplu, copiii sunt percepuţi de

către traficanţi ca fiind mai docili şi mai ieftini decât adulţii folosiţi în situaţii de

exploatare prin muncă; tinerii - fete şi băieţi - au o căutare mai mare în industria sexului

datorită faptului că este mai puţin probabil să fie infectaţi cu HIV/SIDA, iar copiii

marginalizaţi sunt mai puţin pregătiţi să reziste traficării şi exploatării şi au mai puţine

oportunităţi de a lucra într-un mediu lipsit de exploatare decât alţi copii din aceeaşi

comunitate;

- impactul psihologic, fizic şi social al traficului de copii asupra perspectivelor de

integrare a victimelor - spre exemplu, o traumă suferită într-o etapă de dezvoltare

Gabriela IRIMESCU

46

timpurie, poate avea consecinţe cu mult mai grave asupra dezvoltării pe termen lung a

copilului, precum şi a vindecării acestuia;

- responsabilitatea legală a statelor în direcţia garantării şi protejării drepturilor

copiilor, aşa cum se stipulează în Convenţia Naţiunilor Unite cu privire la Drepturile

Copilului, precum şi în alte norme şi instrumente internaţionale. (Wolfensohn, G., 2004,

p. 10)

Un număr semnificativ de fiinţe umane traficate au vârste sub 18 ani, cu alte

cuvinte, sunt copii. ”Copilul” este definit în legislaţia internaţională ca fiind orice

persoană cu vârsta sub 18 ani. Acolo unde victimele traficului de fiinţe umane sunt

copii, problema devine şi mai dificil de combătut pentru că aceştia au nevoi speciale şi

sunt o provocare căreia cei responsabili cu aplicarea legii precum şi agenţiile de

protecţia copilului îi fac mai greu faţă în ţările în care minori sunt găsiţi în postura de

victime ale traficului. Mai mult, potrivit legislaţiei internaţionale, statele au faţă de

copiii victime ale traficului nişte obligaţii mult mai dificil de îndeplinit decât sunt cele

referitoare la adulţi. Copiii cad victime traficanţilor din aceleaşi motive pentru care o

fac şi adulţii. Însă copiilor le lipseşte înţelepciunea şi experienţa de viaţă pe care o au

adulţii şi sunt, aşadar, mult mai vulnerabili. Nu există un „tipar” al copilului victimă,

dar sunt o mulţime de factori care îi fac pe copii să devină vulnerabili. Copiii pot deveni

la orice vârstă victime ale unei operaţiuni de trafic, în funcţie de forma de exploatare la

care vor fi supuşi. Uneori copiii mai mari sunt chiar conştienţi că vor fi folosiţi pentru a

oferi servicii sexuale unor adulţi, dar nu au nici cea mai mică idee despre nivelul de

abuz la care vor fi supuşi sau despre suferinţele psihice şi fizice pe care le vor îndura.

Copiii de vârste mai mici sunt adesea traficaţi pentru a cerşi sau fura sau pentru a fi

exploataţi pe piaţa muncii. Tinerii care nu vor decât să scape de situaţia de acasă nu se

gândesc la problemele pe care le pot avea şi nici nu au experienţă suficientă pentru a

conştientiza pericolele la care se expun. Copiii victime nu au pe nimeni care să-i

protejeze, aşa că sunt foarte uşor de manipulat. Traficanţii înţeleg această vulnerabilitate

şi sunt gata să o exploateze în folosul lor. În identificarea copiilor victime ale traficului

de fiinţe umane, factorul comun este dat de exploatarea finală la care sunt cu toţii

supuşi. Fie că ei câştigă bani pentru profitul unei alte persoane, fie că o scuteşte pe

aceea persoană de alte cheltuieli băneşti, copilul este folosit de altcineva. Având în

vedere că în instanţă, acceptul dat de un copil este irelevant, dacă acesta este folosit

pentru profitul unei alte persoane şi atunci acel copil va fi declarat o victimă a traficului

de fiinţe umane. (O Briain, Anke van de Borne, Theo Noten, 2007, pp.31-33).


47

II.5. Abuzul asupra copiilor din instituţii de ocrotire

Violenţa instituţională, în accepţiunea lui Starus şi Manciaux (1993) reprezintă

„orice acţiune comisă în sau printr-o instituţie, sau orice absenţă a unei acţiune, care

cauzează copilului o violenţă fizică sau psihologică inutilă şi/ sau care influenţează

evoluţia sa ulterioară” (1993, p. 263)

Autorul menţionat, în urma cercetărilor realizate în instituţii pentru protecţia

copilului din Franţa, identifică în cadrul instituţiilor existenţa cu precădere a două forme

de violenţă: intrinsecă şi directă.

Violenţa intrinsecă, cauzată de separarea de familie, internarea, marginalizarea,

etichetarea copilului, rezultă din disfuncţiile apărute în cadrul sistemului familial şi a

sistemului sociopolitic. Violenţa directă, poate fi fizică26, psihologică27, sexuală28 şi se

concretizează în acţiuni directe ale personalul instituţiei sau absenţa intervenţiilor de

specialitate29 , ca şi violenţele prin non-acţiune, neglijenţă30 sau „treacă-meargă”.(1993,

pp. 264-274).

În literatura de specialitate apare deseori ideea că orice instituţiile prezintă un

risc de violenţă pentru beneficiari. Pentru a explica modul în care se produce riscul de

expunere la violenţa, în instituţii, trebuie corelaţi doi factori importanţi. Primul factor se

axează pe experienţa copilului în familia de origine, pe dorinţă lui de a replica la nivel

instituţional un model familial, de cele mai multe ori disfuncţional-agresiv, trăit până

atunci şi internalizat, ca şi pe conflictul care se creează între modelul familial cunoscut

şi noul model instituţional. Cel de al doilea factor pune accent pe echipă ( de ex. absenţa

26 În Franţa, pedepsele corporale sunt interzise de foarte mult timp şi violenţele fizice grave sunt rare. Dacă pedepsele corporale aplicate cu sânge rece, nu mai există în instituţii loviturile uşoare şi bruscările, rămân încă frecvente. (p. 265) 27 La baza violenţei psihologice se găseşte non-respectul celui care o utilizează. Printre aceste violenţe autorul menţionează: (1) neparticiparea tânărului la deciziile privind propria sa soartă şi viaţa cotidiană a instituţiei; (2) neinformarea asupra drepturilor sale şi asupra îndatoririlor instituţiei; (3) lipsa respectului privind intimitatea şi viaţa personală în camere, în scrisori; (4) exigenţele depăşind posibilităţile copilului, exprimate uneori sub formă de „contracte terapeutice”, întăresc copilului viziunea negativă pe care o are despre sine; (5) vorbe usturătoare, denigratoare, pentru tânăr sau familia sa. (p. 266) 28 Violenţele sexuale rămân clandestine, secrete şi meticulos ascunse, chiar dacă sunt unanim condamnate şi sever pedepsite (p. 267) 29 Orice copil care intră într-o instituţie de protecţie sociala este un copil cu o suferinţă psihologică, adesea gravă, iar psihoterapia, sau cel puţin o atitudine psihoterapeutică permanentă sau zilnică, un loc în care copilul să se poate exprima şi să se înţeleagă suferinţa lui îi este la fel de indispensabile ca şi hrana. Absenţa acţiunii psihoterapeutice este condamnabilă cu precădere în două tipuri de instituţii: (1) cele pentru „cazuri sociale” şi (2) instituţiile pentru copii cu tulburări de comportament / tineri delicvenţi (p.268)

Gabriela IRIMESCU

48

calificării personalului), manager (de ex. manager care introduce un sistem ierarhic

rigid, care interzice exprimarea ideilor personale, atât a echipei cât şi a copiilor, care nu

suportă contra-puterea), proiect (de ex. absenţa proiectului instituţional), discurs (de ex.

. discurs care devalorizează, majorează necazurile/ piedicile, dramatizează cazurile, cu

tentă ideologică şi practică, de intervenţie) şi decizii (în ciuda progreselor ştiinţelor

sociale şi a psihologiei, puterea noastră de a şti ce e bun şi ce e rău pentru prezentul şi

viitorul unui copil este încă extrem de modestă. (p. 279)

Abuzul instituţional este cel prin care unele autorităţi, unităţi medicale, şcoli

operează în moduri discriminatorii şi nu respectă drepturile copilului.

La noi în ţară prima cercetare privind abuzul şi neglijarea în instituţii de

protecţie socială s-a realizat în 199931 de către UNICEF şi ANPCA evidenţiindu-se

prezenţă cazurilor de abuz fizic, sexual şi emoţional în aceste instituţii. Aproape

jumătate (48,8%) dintre copiii aflaţi în instituţie confirmă practicarea bătăii ca pedeapsă,

dar şi faptul că ponderea bătăii a scăzut în ultimii ani în instituţii de protecţie socială;

cea mai mare parte a pedepselor este aplicată de personalul educativ şi supraveghetorii

de noapte. 36,1% dintre copiii din instituţii au cunoştinţă de obligarea unor copii la

practici sexuale, dar procentul copiilor care au avut curajul să recunoască existenţa

abuzului sexual în instituţia în care ei se află a fost foarte mic. Abuzatorii au fost atât

personal din cadrul instituţiei, într-o pondere mică, cât mai ales din rândul copiilor

(peste 60%). Relaţiile sexuale între copiii din instituţii sunt de regulă de tip homosexual.

Formele de abuz emoţional sunt aplicate în instituţii pentru disciplinarea copilului

(umilirea, izolarea, ameninţarea), iar o formă particulară de abuz este exploatarea

copiilor mai mici de către cei mai mari prin obligarea la munci, furat, cerşetorie,

exploatare sexuală, a cărei gravitate este deosebită (Stativă, coord., 2003, p. 13).

30 nerecunoaşterii copilului ca persoană, mai ales în situaţia în care copiii sunt victime ale maltratărilor intrafamiliale, iar prin atitudinea lor voit provocatoare, devin victime ale violenţei instituţionale (p. 274). 31 Studiul a fost realizat pe un eşantion reprezentativ de copii instituţionalizaţi: 3164 copii cu vârste între 0 -18 ani din 72 de centre de plasament şi 8 cămine spital. Metodologia folosită: studiul dosarelor sociale, interviu cu copii peste 7 ani, studii de caz, focus-grup-uri şi interviuri cu directorii centrelor de plasament.

Temă nr. 2 – Alte situaţii de violenţă (prezentată la primul tutorial)

Realizaţi o lucrare, având 3000 cuvinte, folosind cel puţin 7 surse bibliografice, pentru a analiza una dintre situaţiile de abuz asupra copilului:

Abuzul asupra copiilor străzii Violenţa în şcoală. Copii victime Violenţa în şcoală. Copii agresori Violenţă în şi prin media


49

A recunoaşte existenţa violenţei instituţionale şi a variantelor sale, uneori foarte

subtile, a menţine constantă preocuparea pentru prevenirea şi combaterea violenţei şi

formelor de abuz din instituţii, este pentru specialişti cel mai bun garant al non-

violenţei.

Gabriela IRIMESCU

50

III. Specificul intervenţiei în cazul copilului abuzat

Fenomenul de abuz asupra copilului a fost privit iniţial dintr-o perspectivă

unidimensională. În ultimul timp însă au fost propuse şi testate modele multicauzale şi

multidimensionale, luându-se în considerare diversitatea factorilor implicaţi: factori

individuali (copil, părinte), familiali (familia ca sistem), factori sociali şi culturali cu

impact asupra familiei (Wiehe, 1996).

O paradigmă iniţială a abuzului asupra copilului (Belsky, 1980), bazată pe

concepţia lui Bronfenbrenner (1977, 1979) despre divizarea spaţiului ecologic,

sugerează că abuzul asupra copilului trebuie studiat la patru niveluri: dezvoltare

ontogenetică, microsistemul, exosistemul şi macrosistemul. Dezvoltarea ontogenetică

este definită în funcţie de caracteristicile părinţilor şi contribuţia acestora la procesul

parental. Microsistemul reprezintă unitatea familială şi contextul în care apare abuzul.

Structurile sociale formale şi informale, vecinătatea, locul de muncă, sistemele de

susţinere socială, toate formează exosistemul. Macrosistemul este compus din valorile

culturale şi sistemul de credinţe cu impact asupra rolului parental. Plecând de la această

abordare, Kaufman şi Zigler (1997, p. 139) diferenţiază factorii de risc şi factorii

compensatori ai abuzului asupra copilului. Factorii de risc sunt purtătorii unor

evenimente stresante ce acţionează pe o durată scurtă de timp, în timp ce factorii

compensatori permit stabilirea armoniei în îngrijirea şi educarea copiilor şi oferă o bază

privind receptivitatea nevoilor copilului. Din perspectiva autorilor menţionaţi, factorii

compensatori acţionează la nivel ontogentic, individual - inteligenţa părinţilor, talente

specifice, nivel de şcolarizare ridicat, limitarea consecinţelor abuzului suferit în

copilărie, deprinderi interpersonale bune, înfăţişare plăcută; microsocial, al familiei -

familie cu copii sănătoşi, cel puţin un părinte oferă suport copilului, familia are un statut

socio-economic acceptabil, siguranţa bunăstării; la nivelul exosistemului, relaţiile şi

componentele comunităţii - reţeaua socială oferă suport adecvat, puţine evenimente

stresante, afiliere puternică la comunitatea religioasă, experienţe educative pozitive

pentru copil şi părinţi, intervenţii terapeutice profitabile pentru părinţi; macrosocial, al


51

societăţii - model cultural care se opune violenţei, model cultural care oferă sprijin

victimelor, prosperitate economică.

Factorii de risc acţionează la aceleaşi niveluri şi sunt: la nivel ontogentic –

individual, experienţa abuzului în antecedent la părinţi, părinţi cu stimă de sine scăzută,

nivel scăzut de inteligenţă, nivel de şcolarizare minim, deprinderi interpersonale

ineficiente; microsocial - ai familiei, conflicte familiale, copii cu tulburări de

comportament, copii cu boli cronice, familie monoparentale, statut socio-economic

scăzut; ai exosistemului - relaţiile şi componentele comunităţii, şomaj, izolarea socială a

familiei, lipsa suportului în reţeaua socială, slabe legături de prietenie şi vecinătate,

experienţe educative negative pentru copil şi părinte; macrosociali - ai societăţii,

acceptarea culturală a violenţei, acceptarea culturală a pedepselor fizice, copii sunt

consideraţi proprietatea părinţilor, nivel crescut de sărăcie (Roth-Szamosközi, 1999).

Factori de risc

Abuzul rezultă din interacţiunea mai multor categorii de factori, aparţinând

diferitelor arii de întindere a fenomenului: relaţia copil-părinte, relaţia maritală, relaţiile

familiale şi structurile sociale existente. Aceşti factori pot fi grupaţi în factori de risc:

individual, familial şi social, şi pot fi asociaţi agresorului, victimei sau părintelui non-

agresiv. Încercarea de a explica apariţia şi întreţinerea pe termen lung a abuzului asupra

copilului nu presupune existenţă unor factori cauzatori liniari. Prezenţa unuia sau a mai

multor factori de risc nu presupune în mod cert existenţa abuzului asupra copilului, dar

situează copilul în situaţia de risc de abuz.

III.1.Factori de risc individuali

În acord cu teoriile psiho-medicale, anumite caracteristici ale copilului

constituie factori de risc ai abuzului. Pot fi enumeraţi: vârsta copilului, sexul copilului,

prezenţa diferitelor forme de handicap (copii cu handicap fizic, copii suferind de boli

mentale, prematuri, distrofici), dar şi caracteristicile temperamentale ale copilului.

Pentru primul factor de risc, vârsta copilului, se remarcă o scădere alarmantă a

vârstei la care copilul este abuzat în corelaţie cu creşterea numărului de copii abuzaţi,

iar în ceea ce priveşte sexul copilului se remarcă o implicarea diferită a celor două

Gabriela IRIMESCU

52

genuri (masculin şi feminin) în abuz32, cu precădere în abuzul sexual, unde raportul

dintre genul feminin şi masculin33 este de 3/2, iar pentru cazurile de abuz intrafamilial

este de 5/1.

În literatura de specialitate se regăsesc informaţii referitoare la diferenţele

temperamentale existente între nou-născuţi, iar Middlemore (1948) a fost unul dintre

primii care au clasificat temperamentele nou-născuţilor. Cele trei categorii ale sale,

copilul „hipersensibil“, copilul „placid“, copilul „nuanţat“ şi modul în care acestea

afectează relaţia mamă-copil, le putem reîntâlni în alte categorii ulterioare cum ar fi:

„copilul dificil“, „copilul de care te poţi apropia cu dificultate“, „copilul cuminte“

(Jackson, 2000).

Thomas et. all., (1968) au identificat un continuum al diferenţelor temperamentale

de la „cuminte“ la „dificil“ şi au definit extremele în felul următor:

- copilul „cuminte” este acel copil a cărui constelaţie temperamentală constă în

regularitate, precum şi o intensitate moderată a reacţiilor sale, un mod de a reacţiona

pozitiv la noi stimuli, o mare abilitate de adaptare la schimbări. Acest copil îşi va forma

obiceiuri regulate de somn şi hrană, se va adapta uşor la un nou tip de alimentaţie, va

zâmbi persoanelor străine, va accepta cea mai mare parte a frustrărilor chiar dacă au un

anumit grad de dificultate;

- copilul „dificil” este acel copil care prezintă funcţii biologice naturale. Are un

somn şi obiceiuri de hrană neregulate, acceptă cu greu noul tip de aliment, precum şi

noile rutine. Prezintă reacţii refractare, se adaptează cu greu sau deloc la schimbări, iar

reacţiile sale sunt negative şi intense (Killén, 1998, p. 82).

Este uşor de imaginat modul în care aceşti factori constituţionali de bază ai

copilului afectează percepţia de sine, precum şi percepţia mediului înconjurător. Când

se ia în considerare interacţiunea dintre copil şi mediu este uşor să observăm rolul

important pe care îl joacă trăsăturile înnăscute ale copilului. Noi înşine tratăm copiii în

mod diferit datorită faptului că fiecare copil trezeşte în noi reacţii diferite. Dizabilităţile

copilului, atât cele fizice cât şi cele psihice, pot fi în anumite condiţii factori provocatori

ai situaţiilor abuzive (de exemplu, copilul cu întârziere mintală cu care este greu să

comunici, să stabileşti o relaţie). Dacă iniţial se considera că neglijarea şi lipsa

32 Concepţia feministă analizează implicarea diferită a celor două sexe în abuz, cu precădere în abuzul sexual. Din punctul de vedere al teoriilor feministe, abuzul sexual nu este o activitate instinctivă, incontrolabilă conştient, iar complexul Oedip sau Elektra, frica de castrare, furia inconştientă faţă de propria mamă, traumele copilăriei nu justifică manifestările sexuale abuzive. De asemenea, se evidenţiază numărul mai mare de abuzatori bărbaţi, ca şi formele de abuz la care recurg adulţii: femeile comit mai multe abuzuri emoţionale, iar bărbaţii comit mai multe abuzuri de ordin sexual şi fizic (Roth-Szamosközi, 1999, p. 151 apud Russell, 1984).


53

tratamentului medical sunt principalele forme ale maltratării copilului cu handicap,

studiile ulterioare (Husen, Ammerman, 1988) au arătat o reprezentare a copiilor cu

dizabilităţi în rândul copiilor abuzaţi, dar şi apariţia dizabilităţilor ca urmare a abuzului

(Killén, 1998, p. 84, apud Benedict, 1990).

III.2.Factori de risc familiali

Încă din anii '60, Kempe, prin studiul realizat asupra „copiilor bătuţi”, arăta clar

că părinţii şi ceilalţi îngrijitori tind să trateze copiii în mare parte în acelaşi fel în care au

fost ei înşişi crescuţi34. Însă repetarea este mult mai subtilă şi oarecum variată, deşi,

adeseori, însoţită de aceeaşi justificare – „am învăţat de la părinţi”. Criticismul a fost

deseori îndreptat împotriva validităţii povestirilor respective ca date ce susţin teoriile

privind transmiterea din generaţie în generaţie a maltratării. Ideal, validarea ştiinţifică ar

necesita studii prospective asupra persoanei de la naştere până la maturitate, deşi o

implicare continuă a cercetătorului în cadrul unei familii ar aduce alte influenţe

perturbatoare. Pe de altă parte, este rar ca un profesionist să intre în relaţie cu cineva

care a maltratat copiii şi acesta să nu-i fi relatat o istorisire personală despre neglijarea

sau abuzul suferit în copilărie35.

Pentru a înţelege modelul transmiterii intergeneraţionale a maltratării, este

necesar să se exploreze şi să se înţeleagă interacţiunile dintre copii şi persoanele care-i

îngrijesc. Modul în care mamele îşi percep copilul ne-născut depinde în mare parte de

trecutul mamei, şi de imaginea acesteia despre sine. Este normal ca mama să se

identifice cu părinţii şi să se vadă pe sine în copii. Părinţii spun adesea: „ E rău ca mine

când eram copil”, „E nervos, aşa sunt cei din neamul lui”. Unii agresori descriu

atitudinea pe care au avut-o după agresiune, plâng după ce-şi bat copilul. Se observă un

33Teoriile sociologice despre violenţă consideră genul ca fiind o variabilă cheie, nu din cauza diferenţelor moştenite dintre sexe, ci din cauza factorilor structurali care creează acces diferenţiat la puterea politică şi economică. 34 Teoria conform căreia problemele psihosociale se transmit din generaţie în generaţie este larg răspândită. Cercetările în cazurile de abuz asupra copiilor au reliefat faptul că părinţii abuzivi proveneau din familii cu grad crescut de violenţă, ei înşişi fiind abuzaţi în copilărie. Sintetizând concluziile diferitelor cercetări care au examinat transmiterea multigeneraţională a relelor tratamente asupra copiilor, Kaufman & Zigler (1987) susţin că nu se poate neglija pericolul repetării istoriei abuzului, de la o generaţie la alta, cu atât mai mult cu cât rata de transmitere este de aproximativ 30%, iar supraidentificarea copilului cu părinţii este în acest mecanism un proces activ (Roth-Szamosközi, 1999). O cale de transmitere trece de la tată la tată, care sunt abuzaţi sexual în copilărie şi adolescenţă, iar o altă linie de transmitere transgeneraţională masculină trece printre fiii care au observat abuzul sexual al taţilor asupra surorilor, fraţilor sau rudelor apropiate, aceştia tinzând spre identificarea cu tatăl (Fischer, Riedesser, 2001, p. 278). Kaufman şi Ziegler (1987) au sugerat că transmiterea intergeneraţională este mai puţin probabil să apară dacă copilul ar avea parte de susţinerea şi dragostea măcar a unuia dintre părinţi, dacă adultul ar avea o relaţie de afecţiune şi sprijin, dacă individul, luând aminte de experienţele abuzive din trecut, se angajează să nu repete la rândul lui ciclul agresiunii. 35 De exemplu, diferite studii făcute pe mai multe populaţii au demonstrat că 5% până la 80% din agresorii sexuali au fost la rândul lor abuzaţi; probabil 40-50% ar fi o medie (Finkelhor, 1987)

Gabriela IRIMESCU

54

fel de identitate a trei generaţii: bunici, părinţi, copii. Mecanismul de identificare, cu rol

de apărare a agresorului pune bazele abuzului şi devine parte a supraeului, aceasta

explicând existenţa sentimentului de dreptate pe care-l trăiesc agresorii. În contrast cu

conceptul de identificare „sunt ca el” apare identificarea cu copilul „el este ca mine”.

Fenichl (1945) numeşte aceasta „identificare inversă” – Nu sunt eu; este el - iar acest

lucru nu implică negarea. Identificarea dintre cele trei persoane, din generaţii diferite

este parte integrantă a abuzului. Persoana de îngrijire repetă faptele comise de persoana

lui de îngrijire, care abuzase de el şi, în acelaşi timp, îşi consideră copilul ca o replică a

copilului rău ce a fost el în copilărie. În 1938, Benedek descria cum se adaptează

bebeluşii realităţii din mediul ce-i înconjoară şi cum adoptă comportamentul celor care-i

îngrijesc, iar mai târziu, în 1959, a căutat să explice cum se conservă amintirile,

conştient şi inconştient, despre ce a însemnat să fii copil şi să fii îngrijit în diferite

modalităţi, conform diferitelor modele individuale de parentalitate, dar şi prezenţa la

copil în mod „simbiotic” a memoriei inconştiente incipiente de a fi părinte (Steele,

1997, pp. 73-75).

În deceniile recente s-a manifestat interesul crescut pentru teoria ataşamentului

şi relevanţa sa particulară faţă de dinamica relelor tratamente. Problemele copiilor care

au suferit deprivare maternă au fost studiate de către Bowlby în prima parte a anilor

1950. Folosind propriile şi datele din cercetările lui Harlow (1958) asupra maimuţelor,

Bowlby a dezvoltat o teorie a ataşamentului psihologic al copilului faţă de mama sa.

Răspunsul mamei faţă de nou-născut nu este unul obligatoriu din punct de vedere

biologic; totuşi, va fi influenţat de starea de sănătate din perioada sarcinii, de

dificultăţile apărute la naştere şi de acceptarea sexului copilului. Reminiscenţele de

durată din îngrijirea mamei ca şi copil determină caracterul legăturii cu propriul copil,

începând cu ataşamentul ei şi identificarea cu propria-i mamă şi extinzându-se la relaţia

ei cu toate persoanele semnificative din anii săi de formare. Cruciale pentru acest proces

sunt sentimentele sale faţă de tatăl copilului, faţă de propria imagine de sine, dacă

copilul a fost dorit, aşteptările mamei faţă de la copil şi faţă de noul statut.

Modul în care mamele au reacţionat faţă de nou-născut imediat după naştere, în

sala de naşteri şi modul cum au reacţionat în timpul primei alăptări pot fi corelate cu

planurile mamei pentru o parentalitate bună sau cu neglijarea/ abuzul (a se vedea şi

Studiul Denver). Evaluarea atentă a interacţiunii mamă-copil oferă informaţii esenţiale

despre starea şi calitatea ataşamentului, ce probleme pot apărea şi ce nevoi trebuie


55

satisfăcute. Astfel de date punctează şi modul cum trebuie să se intervină mai devreme

pentru a preveni abuzul şi neglijarea de mai târziu.

Urmărindu-l pe Bowlby, Mary Ainsworth (1969) a dezvoltat tehnica „strange

situation”/„situaţiilor speciale”. Ea a evaluat calitatea ataşamentului copiilor faţă de

mamele lor, observând răspunsurile copiilor la comportamentul ideosincretic al

mamelor.

Bazându-se pe asumpţia după care calitatea ataşamentului copilului va fi

demonstrată în funcţie de comportamentul copilului aflat sub stresul separării şi

reîntâlnirii cu mama lui sau aflat singur cu o persoană străină, tehnica sa a identificat

trei tipuri distincte de ataşament: a) sigur, copilul are încredere că părinţii vor fi

disponibili, receptivi şi îi vor acorda ajutor dacă s-ar ivi situaţii dificile sau de teamă. Cu

această convingere copilul are curajul să exploreze lumea. Acest model este dezvoltat şi

menţinut de părinţi, ei fiind în primii ani disponibili, atenţi la semnalele copilului şi

capabili să-i ofere linişte, alinare ori de câte ori are nevoie; b)anxios, copilul este

nesigur dacă părinţii vor fi disponibili, receptivi şi gata să-i ofere ajutorul când sunt

solicitaţi. Din cauza incertitudinii, copilul trece prin anxietate, teamă de separare şi tinde

să fie timorat în manifestarea comportamentului de explorare a mediului său. Acest

model este menţinut de părinţi, care uneori sunt dispuşi să acorde ajutor şi alteori nu, iar

ameninţările cu bătaia sau cu abandonul sunt folosite în creşterea şi educarea lui,

acestea ducând mai departe la trăirea unor sentimente de nesiguranţă care pot deveni

cronice. Acest mod de ataşament îl observăm adesea la copilul „iubitor” care îşi

sacrifică propriile nevoi pentru a le satisface pe ale adulţilor; c) evitarea anxioasă a

ataşamentului se formează atunci când copilul nu are încredere că părinţii vor reacţiona

în mod pozitiv şi vor fi pregătiţi să-i ofere ajutorul. Copilul se aşteaptă la respingere şi

încearcă să se descurce fără dragostea şi ajutorul celorlalţi. El luptă pentru a deveni

independent emoţional. Acest mod de ataşament este văzut în relaţiile părinţi/ copil în

care copilul a devenit independent în mod prematur şi la care apare îngrijirea inversată

(Killén, 1998, pp. 190-191).

Cei care i-au continuat munca, Main şi Solomon, au adăugat o a patra categorie

de ataşament – ataşamentul dezorganizat-dezorientat şi alături de alţi colegi au

demonstrat cum stilul individual timpuriu de ataşament persistă pentru mulţi ani şi

continuă să influenţeze relaţiile şi interacţiunile personale pe parcursul vieţii ulterioare

(Stan, 2002).

Gabriela IRIMESCU

56

Interacţiunea dintre părinţi şi copilul lor este decisivă pentru felul în care se

percepe copilul pe el însuşi şi lumea din jurul său şi modul în care se dezvoltă.

Interacţiunea este importantă pentru gradul şi calitatea ataşamentului copilului faţă de

părinţi. Un ataşament faţă de cineva înseamnă să fii absolut dispus să cauţi apropierea şi

contactul cu persoana în cauză şi, mai presus de toate, atunci când situaţia este nesigură.

Comportamentul de ataşament este folosit pentru a pune în evidenţă formele diferite ale

comportamentului folosit pentru realizarea sau menţinerea acestei apropieri.

Comportamentul de ataşament poate fi cel mai bine observat atunci când copilul (sau

adultul) este obosit, speriat, bolnav sau are o nevoie specială de îngrijire.

Abilitatea pe care părintele trebuie să o utilizeze pentru a identifica nevoile

nerostite ale copiilor este empatia36, o variabilă semnificativă în stabilirea legăturii

părinte-copil. Studiile au demonstrat o relaţie pozitivă între empatie şi multitudinea de

comportamente ce apar în relaţia părinte-copil. Wiehe (2003), analizând studiile

realizate de-a lungul timpului, consideră că, aceste comportamente includ: să fii înţeles,

să fii capabil să oferi confort, să fii de ajutor şi cooperant (Frodi şi Lamb, 1980;

Hoffman, 1978; Hogan, 1979), să apreciezi binele făcut de altcineva (Batson, Turk,

Shaw şi Klein, 1995), să fii flexibil (Douwns şi Jenkins, 1993) şi să arăţi flexibilitate la

nevoile aproapelui (Ainsworth, Blehar, Waters şi Wall, 1978; Belsky, Rovine şi Taylor,

1984; Egeland şi Farber, 1984).

O relaţie inversă a fost identificată între empatie şi abuzul asupra copilului.

Părinţi cu o empatie deficitară, care percep limitat nevoile copilului, intenţiile sau

sentimentele acestora au răspuns agresiv în situaţii conflictuale. Krop şi Hynes (1987),

într-un studiu comparativ efectuat pe mamele abuzatoare şi non-abuzatoare, arătau că

mamele abuzatoare nu sunt capabile să identifice semnalele emoţionale specifice şi au

tendinţa de a eticheta efectul negativ al comportamentului lor ca fiind pozitiv, în timp ce

la mamele non-abuzatoare nu se remarcă acest aspect. Empatia serveşte ca mecanism

pentru stoparea comportamentului agresiv înainte ca agresiunea să se producă. Empatia

este o variabilă importantă în display-ul agresiunii. Studiile identifică deficienţe de

empatie la agresori şi pun accentul pe empatie ca variabilă importantă în identificarea,

înţelegerea şi tratarea agresorilor. Părinţii cu o capacitate empatică scăzută îşi abuzează

36 Empatia este învăţată şi dobândită prin afecţiunea empatică primită în primele luni de viaţă. Ca şi vorbirea articulată, se dezvoltă prin imitaţie şi internalizarea comportamentelor persoanei de îngrijire; alături de ataşament este un element de bază al efectului modelului de lucru intern asupra transmiterii modelelor parentale de la o generaţiei la alta. Empatia are la bază trei elemente: abilitatea de a diferenţia, identifica şi numi gândurile şi sentimentele celeilalte persoane, abilitatea de a prelua rolul altuia din punct de vedere mintal, dar nu identificarea cu celălalt şi abilitatea de a răspunde în funcţie de sentimentele celeilalte persoane.


57

fizic şi emoţional copiii considerând comportamentul copiilor lor un afront adus

autorităţii acestora (Wiehe, 2003).

O bună capacitate empatică îl va face pe părinte să se angajeze în jocul, bucuria,

tristeţea, descoperirile copilului. Este de fapt o comuniune cu copilul, care-l poate feri

pe părinte de abuz şi neglijare. Această relaţie permite părintelui să-şi cunoască copilul

dincolo de cuvinte. Părinţii sau persoanele de îngrijire ale căror deficit de empatie nu le

permită „să audă” ţipetele copilului când îi este foame sau „să observe” lipsa creşterii în

greutate, nu iau copilul în braţe prea mult, ci îl lasă în pătuţ, nu se joacă şi nu vorbesc

prea mult cu copilul. Lipsa stimulării senzoriale şi a interacţiunii poate duce la deficit

motor, la întârziere în dezvoltarea limbajului, deficit afectiv, aspecte observate adeseori

la copii maltrataţi ( a se vedea sindromul non-organic de dezvoltare).

Familiile disfuncţionale îi pot furniza copilului modele de rol aberante şi fapte

variate care devin parte a modelului de exprimare socială a copilului. Modelele

familiale sunt diferite de la o familie abuzivă la alta, iar important nu este de ce sau din

ce motiv s-a dezvoltat respectivul model familial, ci cum funcţionează acesta. În cazul

familiilor în care s-a produs abuzul sau neglijarea, barierele dintre generaţii s-au rupt în

anumite domenii ale funcţionării familiei şi au rămas intacte în altele. De exemplu, la

nivelul îngrijirii nu par să existe diferenţe între standardele familiei în care s-a produs

abuzul sexual asupra copilului şi cele ale altor familii (non-abuzive), dar abuzul sexual

asupra copilului nu este un fenomen izolat, care are loc într-o situaţie de viaţă sănătoasă

din alte puncte de vedere, ci este expresia deschisă, evidentă, simptomatică, a relaţiilor

de familie grav perturbate şi întotdeauna precedate de abuz emoţional şi neglijare.

Persoanele de îngrijire implicate în abuz sexual sunt, în majoritatea cazurilor,

asemănătoare cu cele care abuzează doar fizic sau neglijează şi care, la un moment dat,

îşi exprimă aceste comportamente distructive. Ele au o stimă de sine scăzută, un simţ al

identităţii prost integrat, o tendinţă de izolare din punct de vedere social, au suferit

deprivări afective, au fost victime ale abuzului şi adesea au avut parte de o viaţa de

familie dezorganizată în copilărie37. Ierarhia familială, din punct de vedere al

dependenţei emoţionale, nu corespunde întotdeauna cu ierarhia familială observabilă în

timpul interacţiunilor între membrii familiei (Glaser, 1993). Experienţă clinică arată

faptul că un comportament agresiv şi autoritar la un tată faţă de o mamă aparent slabă şi

tăcută nu reflectă automat structura de familie tradiţională şi experienţa dependenţei

37 De exemplu, un bărbat a mărturisit că: „tatăl era beţiv, iar mama era prostituată. Tot timpul erau în casă bărbaţi şi femei străini şi aveau loc activităţi sexuale extrem de libere, de toate tipurile, atât heterosexuale, cât şi homosexuale” (Steele, 1997, p.84).

Gabriela IRIMESCU

58

emoţionale, putându-se descoperi o situaţie exact inversă, cu un tată slab emoţional şi o

mamă mult mai matură emoţional, mai independentă. Stereotipul tatălui puternic şi

independent, tipul „gorilă” care nu-şi ia numai soţia ci şi fiica pentru sex, nu are

credibilitate. Taţii din familiile unde are loc abuzul sexual pe termen lung asupra

copiilor par să fie imaturi din punct de vedere emoţional şi dependenţi emoţional de

soţiile lor. Mamele din familiile unde au loc abuzurile sexuale împotriva copiilor au, de

obicei, rolul de părinte non-agresor, în acest rol funcţia de protecţie fiind extrem de

importantă. În ciuda aparentei dominări a tatălui, mamele pot determina existenţa

culturii familiale în ceea ce priveşte calitatea relaţiilor emoţionale din familie. Sunt

situaţii în care mamele par a fi atente şi grijulii cu copiii lor, însă distanţa în diada

mamă-copil apare când copilul încearcă să indice deschis faptul că are loc abuzul şi se

pune, deci, problema protecţiei copilului, situaţie în care mama respinge afirmaţiile

copilului sau adună dovezi pentru a arăta că afirmaţiile sunt nefondate. Dacă abuzul

sexual are loc în familiile cu o relaţie (hiper)protectoare mamă-fiică, chiar mamele sunt

cele care dezvăluie abuzul, culeg informaţii de la copii şi recunosc schimbările în

comportamentul taţilor, acţionează în vederea protecţiei copilului şi induc dezvăluirea

secretului. Se întâmplă însă ca unul dintre copii să preia rolul de furnizor de afecţiune şi

de organizator pentru părinţi, fraţi, surori. Ca o consecinţă a privării de afecţiune a

ambilor părinţi şi ca expresie a dependenţei reciproce, aceste familii nu au legături

emoţionale normale între generaţii. Tatăl este autoritar şi adesea violent fizic, poate

avea un handicap, o boală care îl face dependent emoţional şi fizic de soţie. În mod

tipic, mama este mai permisivă şi mai puţin moralistă în atitudine. Abuzul poate fi mai

mult sau mai puţin cunoscut celorlalţi membri ai familiei. Tabuul de a nu vorbi despre

abuz ia forma unei convenienţe a întregii familii împotriva lumii exterioare. Familia

respectivă este cunoscută serviciilor sociale, educaţionale, medicale şi se poate ca în

problema respectivă să fie implicaţi mulţi specialişti. Familia este din ce în ce mai mult

o familie cu multe probleme, cu conflicte deschise între soţi şi, de obicei, sunt implicaţi

mai mulţi copii în abuz. Băieţii şi fetele pot fi agresaţi în acelaşi timp. Se poate să existe

chiar un element de competiţie pentru atenţie între copiii agresaţi (Furniss, 1995, pp. 48-

51).


59

Narcisismul38 părinţilor este o altă variabilă luată în calcul în cazurile de abuz

sexual şi mai puţin în situaţiile de abuz fizic, emoţionale sau de neglijare. Wiehe, 2003,

apud. Gilgun, 1998, p. 223) în descrierea narcisismului, foloseşte termenul de „auto-

centrare” definit ca „o focalizare asupra a sine-însuşi atât de intensă, încât prevede

consideraţii asupra sentimentelor şi alegerilor altora şi care, câteodată, cauzează rău

emoţional sau fizic altora”. Caracteristicile conceptului, descrise de autorul mai sus

menţionat şi aşa cum apar în cazul abuzatorilor sexuali, sunt: percepţie negativă a

sinelui, auto-agresare ca modalitate de pedeapsă aplicată din partea altora, dezechilibre

emoţionale caracterizate prin trăirea profundă, dureroasă a sentimentelor de ruşine,

umilire, furie.

Burgess şi Conger în anii '70 au fost primii care au studiat modelele de

interacţiune în familiile care comit abuzuri fizice şi îşi neglijează copiii. Acţiunile

mamelor abuzive erau de interferare, control, respingere, blamare. Când mamele

abuzive luau contact cu copiii lor, ele întăreau aspectul negativ al tranzacţiilor lor, luau

mai puţin contact fizic cu copiii lor, altfel decât în mod negativ şi în scop de

disciplinare. Copiii abuzaţi manifestau un comportament similar unul faţă de celălalt.

Plecând de la acest studiu, Crittenden (1981, 1988) analizând înregistrările video ale

interacţiunii mamă-copil a identificat cinci modele interacţionale care ajută la

diferenţierea părinţilor/mamelor ce-şi abuzează copiii de cei care le asigură o îngrijire

mai bună. A descoperit că este posibil să se diferenţieze cinci categorii de părinţi/

mame: (1) adecvaţi(te): relaţionau într-un fel mai activ cu copiii şi îşi modificau

comportamentul faţă de copil în funcţie de feedback-ul primit; (2) marginali(e):

încercau să controleze şi forţau copiii la colaborare, menţinându-şi controlul, fiind

imprevizibili(e) pentru copii; (3) neglijenţi(te): manifestau retragere şi pasivitate şi nu

ofereau feedback; (4) abuzivi(e): manifestau un comportament complet independent faţă

de nevoile pe care copiii le comunicau, copiii erau întrerupţi din activităţile lor şi li se

cerea să desfăşoare activităţi prea grele pentru nivelul lor de dezvoltare, iar ei reacţionau

plângând, obiectând sau rezistând la activităţile propuse. În ciuda eforturilor lor,

mamele abuzive se pare că simt plăcere la nefericirea copiilor; (5) abuzivi(e) şi

neglijenţi(e): manifestau duritate, refuzau să ofere îngrijire copiilor şi creau situaţii de

criză frecvente soluţionate în mod abuziv. De asemenea, autorul menţionat a identificat

38 Narcisism – folosit iniţial în sensul restrictiv al unei perversiuni sexuale în care subiectul are ca obiect preferat propriul corp, conceptul a fost dezvoltat mai ales de către psihanaliză. Freud a introdus acest termen în mod diferit în funcţie de perioade şi de texte. Pentru el acesta a fost deopotrivă un concept teoretic care-i permitea să explice psihoza, dar şi un concept clinic care descrie un ansamblu de atitudini umane dominate de două trăsături principale: dezinteresul pentru lumea exterioară şi o imagine de self grandios. (Doron, Parot, 1999, p. 520)

Gabriela IRIMESCU

60

şi patru modele de interacţiune a copiilor: pasive, cooperante, dificile şi cooperante prin

constrângere. Comportamentul abuziv manifestat de mame a fost asociat cu copiii

dificili şi ascultători prin constrângere, iar neglijarea a fost asociată cu pasivitatea

copiilor (Killén, 1998, pp. 188-189).

Putem afirma că există riscul apariţiei unei forme de abuz în familiile

disfuncţionale, în familiile unde relaţia de ataşament formată între copil şi părinte nu

este una sigură, familiile în care părinţii nu sunt empatici cu copiii lor şi nu răspund

nevoilor copilului în funcţie de nivelul de dezvoltare şi gradul de maturitate fizică şi

psihică. De asemenea, abuzul este întâlnit la familiile în care apar disfuncţii în repartiţia

puterii şi în exercitarea controlului, astfel încât terenul familial devine un teren al

„războiului”; la familiile în care apar disfuncţii de comunicare între copil şi părinte,

adultul privează copilul de comunicare, nestimulându-l, ceea ce nu favorizează

maturizarea afectivă şi dezvoltarea lui intelectuală; mai mult chiar, copilul devine „ţap

ispăşitor“, părinţii acuzându-l de problemele maritale, de apariţia conflictelor intra-

familiale, iar problemele economice ale familiei sunt asociate de cele mai multe ori

nevoilor financiare ale copilului, părintele proiectându-şi, de fapt, propriile frustrări

asupra copilului.

De modul în care părinţii îşi percep copilul depinde atitudinea şi

comportamentul faţă de el. Aşteptările faţă de copil sunt determinate de imaginea pe

care părintele o are despre acesta. Adesea părinţii nu observă calităţile reale ale

copilului sau dificultăţile care pot apărea datorită nivelului de dezvoltare la care se află

copilul sau datorită unor condiţii speciale în care se află acesta. Uneori, părinţii dezvoltă

credinţe şi expectanţe în legătură cu comportamentul copilului, în funcţie de sexul

acestuia şi rolul pe care el trebuie să-l exercite, iar neîncadrarea de către copil în aceste

criterii (stereotipurile de rol şi sex) poate avea ca rezultat abuzul şi neglijarea. Părintele

care nu îşi percepe copilul în mod realist şi îşi proiectează asupra lui resentimentele faţă

de o altă persoană sau propriile aşteptări neîmplinite va avea faţă de copil aşteptări prea

mari, nerealiste sau negative. Exigenţele prea mari pentru un copil pot produce

sentimente de frustrare, acesta simţindu-se trădat, neiubit şi neacceptat (neglijare/abuz

emoţional).

Alte situaţii în care se produce un dezechilibru familial, situaţii care pot genera

apariţia unei forme de abuz sunt reprezentate de lipsa unui părinte sau de prezenţa în

familie a unui părinte cu probleme psihice. În familiile monoparentale copilul devine

uneori un suport economic sau sursă de venit de la serviciile sociale şi este incapabil să


61

obţină performanţă în îndeplinirea eficientă şi efectivă a anumitor sarcini prin

suprasolicitarea de rol, ca urmare a inversării rolurilor de adult şi copil. Părintele

atribuie copilului rolul de partener, de suport emoţional, substitutiv al părintelui absent.

Copilul este forţat în cadrul pattern-urilor interacţionale să se maturizeze prematur (

Mitrofan, Ciupercă, 1997).

În familiile în care există un părinte bolnav psihic, cercetările arată că riscul ca

un copil să fie abuzat este de 5-10% (Steele şi Pollak, 1968). Din punct de vedere

psihiatric, părinţii bolnavi îşi pot expune copiii atât la neglijare cât şi la abuz emoţional,

fizic, sexual (Killén, 1998, p. 131).

Samerof et. all., (1990) elaborează concepţia reglării interacţionale prin care

atitudinile parentale specifice abuzului sunt determinate de schimburi reciproce, numite

tranzacţii. În aceste tranzacţii, atât cel care comite abuzul, cât şi victima, sunt văzuţi ca

actori care participă la stabilirea demersului, influenţând prin reacţiile lor efectul

demersului. Aşadar, în majoritatea lor, cei care comit abuzuri sunt cel mai adesea

indivizii normali care încearcă să facă faţă condiţiilor severe de viaţă cu ajutorul unor

mecanisme adaptative individuale, formate pe parcursul propriei dezvoltări

ontogenetice.

Modul în care părintele şi copilul interacţionează reprezintă o modalitate de a

explica răspunsul agresiv al părintelui la ceea ce se consideră a fi „provocarea din partea

copilului“, părintele ajunge la pierderea controlului şi la intensificarea maltratării

copilului.

Atitudinile şi comportamentele parentale sunt complexe şi transmiterea lor

intergeneraţională nu trebuie privită unidimensional. Se consideră că stilul parental nu

se transmite genetic (ca o boală) şi se evidenţiază transmiterea familială a unor modele

culturale de creştere şi educare a copiilor, modele în care autoritatea parentală,

agresivitatea verbală sau fizică, ignorarea sentimentelor copilului sunt caracteristice.

Intergeneraţional, dar pe căi sociale, se transmit condiţiile defavorizante de locuit, de

venit, care acţionează ca factori de stres social în producerea abuzului (Roth-

Szamosközi, 1999).

Familia ca sistem, factorii sociali şi culturali, cu impact asupra sistemului

familial trebuie analizaţi în încercarea de a înţelege abuzul asupra copiilor.

Gabriela IRIMESCU

62

III.3.Factori de risc sociali

Din perspectivă sociologică organizarea vieţii de familie predispune spre o rată a

violenţei ca urmare a diferenţelor de vârstă, sex, interese, care cresc tensiunile

intrafamiliale. La acestea se adaugă o componentă importantă, cea a violenţei societăţii

în care trăieşte familia respectivă. Abordarea sociologică este cea care consideră cauzele

violenţei intrafamiliale, implicit şi abuzului asupra copilului, ca rezidând din procesul

de socializare diferit al bărbaţilor şi femeilor, din diferenţa tipului de familie (cu

obiceiuri, tradiţii diferite), stereotipiile vehiculate, „scenariile” sociale contribuind şi ele

la conturarea problemei.

Abuzul poate fi considerat ca rezultat al interacţiunii dintre părinte şi copil în

cadrul unei culturi care asigură în mod carenţat modele alternative privind soluţionarea

conflictelor sau care nu prevede restricţii privind abuzul asupra copilului. Erchak şi

Rosenfeld (1994) au examinat modul cum variază rata abuzurilor în diferite ţări, în

funcţie de caracteristici diferite cum ar fi normale legate de violenţă şi tiparele violenţei

în societate. Autorii menţionează faptul că acolo unde nu este sancţionată violenţa în

familie, apare procesul abaterii de la normele şi tiparele violenţei în societate, abateri

determinate de tehnici de raţionalizare şi neutralizare.

Conform acestei teorii, rădăcinile comportamentului violent se află în mediul în

care trăieşte persoana, în special în comportamentul „altora semnificativi”. Din

observaţia comportamentului altora, un individ învăţă care comportament este cel

adecvat social, care comportament poate da rezultatele dorite fără să fie sancţionat. Cu

alte cuvinte, deficitele cognitive sunt învăţate, nu moştenite de către individ şi acestea

pot fi transformate în comportamente inadecvate. La fel de important este şi faptul că

acele comportamente pro-sociale sunt mai rare la indivizii la care au încercat să se

modeleze problemele de comunicare efectivă, modul de rezolvare a diferitelor probleme

sau calitatea relaţiilor interpersonale. Intervenţiile bazate pe perspectiva învăţăturii

sociale sunt, de aceea, înrădăcinate în eforturile făcute pentru prevenirea expunerii

copiilor la modele negative (atât în viaţa lor de zi cu zi, cât şi prin media), dar şi de

promovare a dezvoltării abilităţilor acelora care au fost expuşi acestor influenţe.

Suntem receptivi la modelul comportamental al „celorlalţi” semnificativi,

înregistrăm acest comportament şi îl internalizăm. În timpul copilăriei şi adolescenţei,

observaţiile la cum se comportă părinţii unul cu celălalt oferă primele studii de


63

comportament. Un copil care creşte într-un mediu unde cicăleala şi furia se transformă

în comportament agresiv va fi supus riscului de a deveni agresiv la maturitate.

Observarea comportamentului agresiv între părinţi, a intrigilor, răzbunărilor sunt

considerate cauze ale abuzului asupra partenerei şi copiilor. Abuzul este privit ca un

comportament dobândit şi datorat acţiunii unor factori, cum ar fi : recompensa

observată, experimentată, consecinţele comportamentului, caracteristicile observatorului

şi modelarea individuală a comportamentului, tiparele asociative (expunerea la

comportament agresiv depinde de indivizii cu care cineva se asociază). Bandura (1986,

1997) sugerează că sursa studiilor observaţionale se extinde nu numai la familia de

origine, ci cuprinde şi subcultura în care familia îşi duce traiul şi expunerea la violenţa

prin televiziune. Ideea că violenţa prin televiziune sau jocurile video îi învaţă pe copii să

devină agresivi este o problemă discutabilă. Freedman (1984, 1986) a concluzionat că

nu există nici o evidenţă clară a legăturii între vizionarea unor emisiuni TV şi

comportamentul agresiv exagerat, în timp ce Eron, Gentry şi Schlegal (1994) au arătat

că există o asociere, chiar controlând variabile cum ar fi: nivelul de educaţie, atitudinea

agresivă şi comportamentul părinţilor. Mai recent, cercetătorii în domeniu examinează

posibilitatea ca expunerea la violenţa prin televiziune şi jocuri video să acţioneze ca o

influenţă mediatică mai mult decât o legătură directă cauzală cu comportamentul

agresiv. Astfel, expunerea repetată, în timp, la violenţa prin televiziune, cinematograf,

sport, jocuri video şi video-clipuri ar cauza desensibilizarea. Aceasta, în combinaţie cu o

însumare a violenţei din societate, ar însemna o justificare a folosirii violenţei de către

individ. (Cunningham, Baker, Dick, Malla, Mazaheri, Poisson, 1998).

Goody (2003, p. 195) consideră că nonşalanţa cu care este tratată sexualitatea în

mass-media şi comercializarea la o scară tot mai mare a sexului şi pornografiei sunt

factori noi care pot duce la promovare unor practici alternative. Creşterea numărului

familiilor nucleare, a numărului de părinţi vitregi, separarea de rude a determinat ca

sancţiunile impuse în interiorul familiei împotriva relaţiilor abuzive să fie reduse, iar

„tentaţiile” să fie tot mai mari.

Explicaţiile socio-culturale, comparativ cu elementele psihopatologice,

focalizează atenţia asupra contextului în care s-a produs abuzul. Astfel, se realizează o

conexiune între incidenţa abuzului şi stressul social. Concluzia la care s-a ajuns în urma

unor studii realizate se referă la faptul că, în anumite subculturi, violenţa reprezintă o

modalitate de rezolvare a conflictului în familie. Părintele stresat datorită unui context

social-economic caracterizat prin deprivare socială (sărăcie, absenţa unei locuinţe

Gabriela IRIMESCU

64

corespunzătoare, mediu viciat) recurge la abuzul sau neglijarea copiilor. Riscul de abuz

asupra copilului este explicat ca fiind determinat mai mult de interacţiunea dintre stresul

social şi comportamentul parental. Aceste explicaţii nu includ părinţi care trăiesc în

condiţii minime de bunăstare, care sunt afectaţi de stresul social, dar care nu încetează

să fie buni părinţi şi să-şi respecte responsabilităţile parentale (Spânu, 1998, pp. 80-82).

Abuzul asupra copilului are loc în context social, iar pentru mulţi specialişti,

aceasta înseamnă identificarea şi examinarea riscului mare al vecinătăţilor, al mediului

social al familiilor care ajung la maltratarea copilului.

Garbarino (1997) a clarificat două înţelesuri ale „riscului mare”. Primul înţeles

se referă la zonele cu o rată absolut ridicată a maltratării copilului (bazată pe cazurile

per unitate ale populaţiei). În aceste populaţii proporţia familiilor afectate din punct de

vedere socio-economic este foarte ridicată. Copiii „costă prea mult” atunci când cei ce-i

îngrijesc nu pot face rost de venituri suficiente, iar copiii devin deliberat şi incidental

ţintele neglijării şi abuzului. Al doilea înţeles de „risc mare” însemna că o zonă/

regiune poate avea o rată mai mare de maltratare a copilului, rata care ar putea fi prezisă

doar pe baza caracterului socio-economic. Astfel, două zone cu profiluri socio-

economice similare pot înregistra rate foarte diferite în ceea ce priveşte maltratarea

copilului. În acest sens, o zonă este de „mare risc”, în timp ce alta este cu „risc scăzut”,

deşi ambele pot avea rate mai înalte de maltratare a copilului faţă de altele, mult mai

afluente.

Mare parte din variaţia între ratele comunităţii se leagă aşadar, de variaţiile

caracteristicilor socio-economice şi demografice.

Mecanismul producerii abuzului asupra copilului şi consecinţele nu diferă

fundamental de la o societate la alta. Ceea ce diferă sunt formele şi frecvenţa de

manifestare a maltratării copilului. Aceste elemente circumstanţiale sunt în relaţie cu

fundalul socio-economic şi cultural, care reprezintă unul din elementele de susţinere a

fenomenului.

În contextul social, riscurile pentru copii provin din interacţiunile părinţilor cu

proprii copii (principiul interacţiunii factorilor). Aceste interacţiuni sunt influenţate de

elementele microclimatului social şi nivelul de stres influenţat la rândul lui de factori

sociali independenţi de individ sau familie (Roth-Szamosközi, 1999, p. 169).

Dintre factorii de natură socială, sărăcia este cel mai des invocat în literatura de

specialitate, influenţând atitudinile parentale violente asupra copilului, relele tratamente,


65

violenţa în instituţii şi comunităţi (Gill, 1970, Striefel et.all, 1998, Costin et.all., 1991,

Rotariu et.all., 1996).

Striefel et. all., (1998) arată că familiile sărace prezintă un risc crescut de abuz

asupra copilului datorită şi altor factori asociaţi sărăciei, cum ar fi: şomajul, deprinderile

inadecvate de administrare a veniturilor, dificultăţile de comunicare între soţi, nivelul

scăzut de şcolarizare, capacitate scăzută de a solicita ajutor, iar Costin et. all., (1991), în

urma cercetării realizate, susţin că relele tratamente împotriva copilului sunt de şapte

ori mai frecvente în familiile cu venituri mici decât în cele cu venituri ridicate. Gill

(1970), în studiile sale, consideră sărăcia ca factor declanşator al abuzului. Tot mai

mulţi cercetători ai fenomenului abuzului constată o pondere crescută a acestui fenomen

la familiile sărace şi cu mai mult de patru copii.

Pentru ţara noastră, cercetarea privind expunerea minorilor la abuz şi neglijare

(Rotariu et.all., 1996) arată că riscul de abuz asupra copiilor creşte o dată cu precaritatea

stării materiale a familiei. Procentul copiilor expuşi abuzului în familiile cu nivel socio-

economic scăzut este de aproximativ trei ori mai mare decât în familiile cu nivel socio-

economic ridicat, iar relele tratamente aplicate copilului sunt mai frecvente în familia cu

un număr mare de copii. Pedepsele fizice grave sunt aplicate de trei ori mai frecvent în

familiile cu patru şi mai mulţi copii faţă de cele cu un singur copil şi de două ori mai

frecvent decât în familiile cu doi copii (Rotariu et.all., 1996, p. 72).

Pauperizarea s-a făcut simţită la largi categorii de populaţie, dar mai ales în

familiile cu mai mulţi copii. Analizând situaţia familiei şi a copilului în România post

comunistă, Zamfir et.all., (1995) au prezentat date ale deteriorării situaţiei materiale,

numărul familiilor care au ajuns să trăiască sub limita de sărăcie fiind în creştere.

Ordinea ierarhică descrescătoare a nivelului material este: cuplul cu trei copii, familiile

monoparentale cu doi copii, familiile de pensionari cu copii, familia monoparentală cu

un copil, cuplul familial cu doi copii.

Analiza familiilor ce-şi maltratează copiii este concentrată asupra modului în

care ei luptă cu problemele sociale şi economice, pe lângă propriile lor probleme din

interiorul familiei. Deseori aceste familii au dificultăţi economice considerabile, se

confruntă cu o proastă acomodare, condiţii de muncă nesigure sau lipsa unui loc de

muncă etc. Un prim rol al sărăciei a fost pus în evidenţă de Gill (1970) din ale cărei

cercetări a reieşit că sărăcia creează stres şi limitează mecanismul imitării sociale, iar în

regiunile cu familii ce au un venit redus şi o rată mare a şomajului (Lutzer, 1998, apud.

Garbarino, 1976) creşte riscul abuzului asupra copilului.

Gabriela IRIMESCU

66

Crizele vieţii şi schimbările neprevăzute reduc capacităţile familiei de adaptare

şi cresc riscul apariţiei unor comportamente violente faţă de copil. Factorii de stres

întăresc în mod negativ factorii de personalitate (Steele şi Polack), iar frecvenţa

abuzurilor creşte o dată cu creşterea numărului de factori de stres de-a lungul unui an

(Strauss, 1980). Iustin şi Duncan (1978) au arătat că problemele legate de locul de

muncă - concedierea, şomajul cronic, suprasolicitarea în muncă sau mutarea din cauza

serviciului - sunt exemple de crize ce au ca rezultat factori ce produc abuzul. Abuzul

fizic şi emoţional poate fi o consecinţă a faptului că copilul nu se ridică la aşteptările

părinţilor. (Killén, 1998, pp. 205–208)

Alături de starea materială şi numărul de copii din familie, un alt factor social

relevant este gradul de izolare socială a familiei caracteristic familiilor care nu au acces

la serviciile sociale oferite sau nu mobilizează suportul social în favoarea lor, care nu

participă la activităţile comunităţii în care trăiesc şi îşi pot neglija sau abuza copiii ca

răspuns la frustrările acumulate. Din cercetările lui Costin et.all., (1991) se remarcă

prezenţa mai frecventă a abuzurilor în familiile nucleare, izolate social faţă de cele

tradiţionale.

Un alt factor social important este apartenenţa la un grup minoritar, religie sau

model cultural. În aprecierea relelor tratamente împotriva copiilor în funcţie de

apartenenţa la grupul minoritar, raportarea cazurilor de abuz către serviciile sociale se

face în funcţie de standardele culturale ale populaţiei majoritare. Aceasta ridică

probleme deontologice, deoarece dincolo de înţelegerea condiţionării culturale a

valorilor şi a comportamentelor trebuie să existe o limită a gradului de toleranţă în

privinţa atitudinii parentale. Toleranţa faţă de normele culturale trebuie să fie păstrată în

limitele asigurării nevoilor şi a respectării drepturilor copiilor (Roth-Szamosközi, 1999,

p. 165).

Normele culturale stabilesc cadrul pentru abuz, iar evaluarea factorilor sociali

ajută la schimbarea accentului de la analiza pur individuală la analiza individuală în

context. Un domeniu deschis studiului ar fi cel al combinaţiilor factorilor protectivi şi

de risc, al influenţei acestora asupra comportamentului individului.

Cercetările în acest domeniu evoluează şi este clar că ar putea exista mai multe

variabile „de intervenţie” care ar putea ajuta să se prevadă care copil este puternic

afectat de asistarea la acte de violenţă dintre părinţi şi care copii par să fie mai puţin

marcaţi.


67

III.4.Factori protectivi

Factorii protectivi sunt factori constituţionali şi de mediu care îl fac pe copil

rezilient, capabil să se schimbe pentru a se recupera atunci când se află în faţă unor

situaţii dificile. În plan epistemologic, rezilienţa39 reprezintă provocarea de a înţelege

mecanismele care permit o bună adaptare în faţa situaţiilor dificile pe care le întâlnim în

viaţă (Ionescu, 1999).

Jourdan-Ionescu şi colaboratorii (1998, 2001) au decelat o serie de factori de

protecţie pentru copil, dar nu înainte de a analiza cercetările lui Garmezy (1985) care a

identificat următoarele variabile ca factori de protecţie: caracteristici biologice,

psihologice şi socio-afective ale copilului: la nivelul sănătăţii, al stimei de sine,

temperamentului, nivelului de dezvoltare; caracteristici ale părinţilor, mediului familial

şi interacţiunilor părinte-copil: disciplină, sprijin etc.; caracteristici ale mediului social:

resurse disponibile, susţinere socială etc.; ca şi pe cele ale lui Kimchi şi Schaffner

(1997) care prezintă un tablou al factorilor de protecţie împărţiţi în două mari categorii:

factori individuali şi factori sociali, aceştia la rândul lor împărţindu-se în factori

familiali şi factori de susţinere externă.

Autoarea mai sus menţionată identifică ca factori de protecţie pentru copil a)

caracteristicile copilului: abilităţi intelectuale superioare (măsurate printr-un test de

inteligenţă sau determinate în cursul unei întrevederi cu un specialist care cunoaşte bine

copilul); bune abilităţi sociale (copilul intră cu mare uşurinţă în contact cu ceilalţi, atât

copii, cât şi adulţi; este capabil să menţină bune relaţii sociale); stimă de sine pozitivă

(copilul manifestă o mare încredere în sine şi dă dovadă de siguranţă în comportament);

b) caracteristicile părinţilor: structură educativă adecvată (părinţii aplică norme clare,

potrivit vârstei şi capacităţilor copilului); interacţiuni pozitive cu copilul (părinţii trăiesc

momente agreabile cu copilul, realizând diverse activităţi împreună); climat familial

călduros (ambianţă agreabilă în familie) şi c) caracteristicile mediului în care trăieşte

copilul: prezenţa unei reţele bogate de copii asemenea lui (măsurată prin numărul de

copii pe care copilul îi frecventează: prieteni, vecini, colegi, copii ai rudelor); adult

39Concept care descrie adaptarea reuşită după expunerea la factori de risc biologici şi/ sau psihosociali şi/sau evenimente de viată stresante care implică expectaţia unei uşoare susceptibilităţi la viitori factori de stres (Werner, 1995)/caracteristică individuală în care intervin factori de protecţie care includ în acelaşi timp caracteristici individuale şi caracteristici de mediu (Masten, Gramezy, 1985)/rodul unei dezvoltări pozitive care se desfăşoară în faţă unei situaţii nefericite (Sandler et.all., 1997)/capacitatea de a face cât mai bine faţă unei situaţii dificile, de a înfrunta condiţiile dezorganizate de viaţă, de a supravieţui şi de a se dezvolta, în ciuda unor resurse limitate şi a unui mediu defavorizat (Barbarin, 1994 apud. Ionescu, coord. 2001, p. 98).

Gabriela IRIMESCU

68

semnificativ în mediul copilului (copilul vede cu regularitate un adult, altul decât

părinţii; copilul se poate sprijini pe această relaţie, care îi este utilă); sprijin acordat

părinţilor pentru educaţia copilului (părinţii au acces cu uşurinţă la sprijinul oferit de

bunici, alte rude, prieteni, vecini, colegi).

Dacă dorim ca un copil cu risc să devină rezilient, concluzionează Ionescu

(2001) este necesar ca el să „exerseze” factorii de protecţie, factori ce oferă o rezistenţă

la risc. În absenţa factorilor de protecţie, copilul se poate găsi în situaţie de eşec şcolar

(Scott, 1988; Ensmiger şi Slurorcick, 1992; Matzicopolos şi Morrison, 1994) poate

prezenta probleme de sănătate mintală (Rutter, 1985; Bearslee, 1989, sau, mai general, o

dezvoltare problematică (Hauser et all., 1985; Bradley et. all., 1994). Elementele de

protecţie vor permite reorientarea traiectoriei copilului în faţa riscului. Calitatea de

factor de protecţie este dată de modul în care factorul interacţionează cu ceilalţi factori.

Exersarea factorilor de protecţie conduce la creşterea rezilienţei. Având la baza

conceptul de rezilienţă, intervenţia nu trebuie restrânsă la un mediu specializat, ci

trebuie să se desfăşoare în mediul natural, în comunitatea de viaţă a celor implicaţi,

fiind una de parteneriat cu familia, prin care se încearcă prevenirea situaţiilor de risc,

dezvoltarea factorilor de protecţie individuali şi de mediu. Cercetările de până acum au

încercat să identifice factorii protectivi în diferite contexte socio-culturale şi, mai puţin

sau chiar deloc, s-au orientat spre elaborarea unor modele practice de acţiune (Ionescu,

coord. 2001, pp. 98-102).


69

IV. Efecte ale plasării copilului în situaţii abuzive

Efectele tragice ale abuzului asupra copilului pot fi generic descrise drept

consecinţe ale traumei. Conceptul de traumă este preluat din medicină, unde este

definit drept afecţiune corporală. În cazurile de abuz, termenul este folosit pentru a

arăta pericolul asupra funcţiilor psihologice, emoţionale, cognitive şi sociale, determinat

de comportamentul inadecvat al părintelui sau al persoanei de îngrijire.

Primele abordări ale specialiştilor în domeniul medical asupra relelor tratamente

aplicate copilului s-au axat în primul rând pe abuzul fizic şi s-au concentrat asupra

rănilor „deschise”, dând mai puţină atenţie repercusiunilor emoţionale, comparativ mai

subtile. Fracturile, rănile, arsurile, nu duc per se la probleme emoţionale, cognitive şi

sociale de lungă durată care să perturbe dezvoltarea unui copil. Efectul perturbator, din

punct de vedere psihologic, apare când rănile sunt provocate de persoana de la care

copilul aşteaptă siguranţă şi grijă, în aceste situaţii sursa de ajutor devenind sursă de

atac.

Multe dintre studiile psihologice şi psihiatrice asupra conceptelor de traumă şi

sindrom de stres post-traumatic40 au avut tendinţa de a exagera rolul etiologic al puterii

stimulilor, în timp ce se neglija importanţa capacităţii de a face faţă situaţiei.

Criteriile de diagnostic pentru stresul post-traumatic după DSM IV-TR, (2003,

pp. 467-468) sunt:

expunerea la un eveniment traumatic ce prezintă următoarele caracteristici:

ameninţarea cu moartea, rănirea sau punerea în pericol a integrităţii psihice a propriei

persoane sau a celorlalţi. Răspunsul copiilor la aceşti stimuli a constat în trăirea

sentimentelor de teamă intensă, neputinţă sau groază, stări de agitaţie sau dezorganizare;

evenimentul este retrăit în permanenţă: amintiri intruzive (la copii poate

surveni un joc repetitiv în care sunt exprimate teme sau aspecte ale traumei); vise

recurente şi coşmaruri (copiii pot avea vise terifiante fără un conţinut recognoscibil);

40 În anul 1980, prin includerea în manualul DSM-III (revizuit în 1987), s-a recunoscut sindromul de stres post-traumatic (Post Traumatic Stres Disorder – PTSD) ca fiind o categorie aparte de diagnostic „oficial”, aplicabilă copiilor care au suferit experienţe traumatice.

Gabriela IRIMESCU

70

flash-back (impresia că situaţia traumatică se va repeta), detrasă psihologică intensă la

expunerea la stimuli interni sau externi; reacţii fiziologice la expunerea la stimuli interni

sau externi care simbolizează sau seamănă cu un aspect al evenimentului traumatic;

evitarea persistentă a stimulilor asociaţi traumei (trebuie să existe minimum

trei din şapte): eforturi de a evita gânduri, sentimente sau conversaţii asociate cu

trauma; eforturi de a evita activităţi, locuri sau persoane care amintesc de traumatism;

uitarea parţială a traumei; inactivitate; detaşare şi înstrăinare de alţii; blocaj afectiv,

aplatizarea emoţiilor; senzaţia că viitorul este compromis;

prezenţa a cel puţin două dintre simptomele de activitate emoţională:

dificultate în a dormi sau a rămâne adormit; iritabilitate sau accese coleroase; dificultate

în concentrare; hipervigilenţă; răspuns de tresărire exagerat;

durata perturbării este mai mare de o lună;

perturbarea cauzează o detresă sau o deteriorare semnificativă clinic în

domeniul social, profesional sau în alte domenii importante de funcţionare.

Dacă fenomenele descrise apar în primele patru săptămâni de la acţiunea

evenimentului traumatic şi se rezolvă spontan sau cu un ajutor minim, atunci capacitatea

de adaptare a organismului copilului a învins stresul, iar copilul nu va suferi de

sindromul stresului post-traumatic. Dacă însă simptomele persistă mai mult de o lună,

vorbim de o stare cronică ce va conduce la o deteriorare profundă a calităţii vieţii, iar

consecinţele psihice se vor prelungi pentru perioade de timp greu de determinat; adesea,

în lipsa unui ajutor de specialitate, pentru toată viaţa. Reacţia la stimulul traumatic poate

fi imediată, dar şi întârziată, şi se consideră că simptoamele ce survin la mai mult de

şase luni de la traumatism corespund unui stres post-traumatic întârziat. Stresul post-

traumatic mai reprezintă şi un factor general de anxietate, depresie şi tulburări de

personalitate, mai ales la copiii victime ale abuzurilor sexuale sau la cei expuşi

violenţelor fizice repetate (Cottraux, 2003, p. 174).

Terr (1991, 1995) propune o diferenţiere a traumele produse în copilărie între

un eveniment traumatic singular (trauma de tipul I) şi un eveniment complex, de mai

lungă durată (trauma de tipul II). Cele două traume duc la consecinţe diferite pe termen

lung. Astel, trauma de tipul I sau trauma de şoc este caracterizată de amintiri recurente,

cu reprezentări clare, detaliate. Ele sunt însoţite de întrebări reluate la nesfârşit „de ce?”,

„de ce tocmai eu?” şi de explicaţii sau percepţii greşite. Ca urmare a unor astfel de

amintiri vii, a retrăirii frecvente a evenimentului traumatizant, comportamentul copilului

devine hipervigilent, cu un nivel general crescut de anxietate, cu tulburări de somn.


71

Adesea copiii generalizează stimulii care le produc frică, extinzându-i chiar la stimulii

neutri (de exemplu, frica de bărbaţi sau ceea de a intra în baie, în încăperi necunoscute,

de a se dezbrăca etc.). Răspunsurile caracteristice traumei de tipul II includ diminuarea

reactivităţii la lumea exterioară şi insensibilitatea psihică, auto-hipnoza şi disocierea,

dar şi furia. Copiii se străduiesc din răsputeri să uite de traumele lor cronice, să evite să

se gândească la ele sau să vorbească despre ele. Diminuarea reactivităţii la lumea

exterioară şi insensibilitatea psihică (încremenirea) semnifică desensibilizarea în faţa

durerii provocate de abuz. Acestea sunt, de fapt, reacţii de apărare ale copiilor, prin care

ei încearcă să uite de trăirile lor traumatice. Cele mai tipice exemple ale unor astfel de

traumatisme sunt abuzurile fizice şi sexuale repetate, trăite în primul rând ca experienţă

traumatică de tipul I, la care copilul-victimă se aşteaptă şi se teme de reapariţia acesteia.

Indiferent de tipologia realizată, traumele din copilărie au patru indicii în comun: a)

amintiri recurente compulsive: amintirile tactile, olfactive, acustice şi retrăirea vizuală;

b) „jocul traumatic”, când copilul repetă trăirea traumatică într-o secvenţă adesea

nesfârşită şi o reînscenare a aspectelor parţiale ale experienţei traumatice în pattern-uri

de comportament automatizate; c) angoase specifice traumei; d) atitudine alterată faţă

de oameni, de viaţă şi de viitor (Fischer, Riedesser, 2001, pp. 244-245).

Reacţiile copiilor la astfel de situaţii variază în mare măsură în funcţie de: tipul

de rele tratamente/ forma de abuz la care sunt supuşi, vârsta copiilor, capacitatea de

înţelegere a realităţii, ajutorul pe care îl primesc de la adulţii din mediul lor de viaţă,

caracteristicile evenimentelor traumatice (de exemplu, abuzul cronic va avea efecte mai

grave decât acte de abuz izolate), caracteristicile lor de personalitate, dependente, în

parte, de calităţile lor înnăscute de vulnerabilitate sau rezistenţă la stres. Apariţia unor

tulburări psihotice (halucinaţii, deliruri şi tulburări de raţionament) sunt mai probabile la

adulţii care au suferit abuzuri severe în copilărie. Astfel, halucinaţiile sunt mai frecvente

în cazul pacienţilor care au relatat experienţe de abuz sexual, în special la cei care au

trăit experienţa incestului, delirurile sunt mai frecvente la cei care au raportat abuzuri

fizice, abuzurile suferite în copilărie fiind predictori semnificativi ale tulburărilor

alimentare (bulimie şi anorexie), anxietate, depresie, dependenţă de alcool şi drog,

suicid (Bichescu, 2003, p. 240).

Putem spune că efectele abuzului şi neglijării asupra copilului se manifestă atât

pe termen scurt şi lung cât şi pe diferite planuri. Astfel: a) pe plan afectiv, copilul

dezvoltă un stil particular de ataşament, ataşamentul dezorganizat cu manifestări

simultane de afecţiune şi respingere (există o legătură între tipul de ataşament format în

Gabriela IRIMESCU

72

copilărie şi modul de relaţionare ca adult); copilul exprimă puţine afecte pozitive atât

cantitativ, cât şi calitativ, hipervigilenţă (stare de veghe exagerată ce exprimă o nelinişte

crescută şi căutarea permanentă de dovezi care să confirme ataşamentul părintelui,

rezultată din insecuritatea legăturilor afective), reactivitate crescută la stimuli agresivi,

reacţii inadecvate la anumite semne de afecţiune, nivelul de anxietate constant

ridicat/semne de depresie; b) dezvoltarea psihologică este puternic marcată de abuzul

suferit manifestându-se la nivelul comunicării41, relaţionării şi a nivelului intelectual,

regres în planul achiziţiilor cognitive, folosirea disocierii şi a negării ca mecanisme de

apărare a eului, stimă de sine scăzută, conflict emoţional insolvabil determinat de

păstrarea secretului abuzului, dezvoltarea unei patologii psihiatrice; c) pe planul

dezvoltării fizice/motorii, al autonomiei, tulburări non-organice, afecţiuni grave (de

exemplu, leziuni cerebrale, B.T.S.) sau infirmităţi; d) pe planul competenţelor sociale şi

a comportamentelor adaptative, existând riscul unor comportamente de tip delincvent,

tulburări de comportament/ comportament exploziv, comportament auto-distructiv, slab

comportament de contact (trăirile lor în relaţiile cu alţi copii şi adulţi sunt caracteristice

poziţiei de apărare), auto-izolare, suicid; e) pe plan şcolar, se observă scăderea

performanţelor şcolare, tulburări de atenţie, slabe achiziţii la nivelul scrisului, cititului şi

a calculului matematic, înţelegerea deficitară a sarcinilor, comportamente de retragere,

probleme de concentrare (hiperactivitate, hiperexcitabilitate), lipsă de cooperare

(sociomatricea îi prezintă pe aceşti copii ca fiind nepopulari/respinşi).

Kempe et. all. (1976) şi Killen (1998) au descris două strategii de supravieţuire

pe care le folosesc copiii în situaţiile de maltratare: „strategia exagerat de bine adaptată”

şi cea „hiperactivă şi distructivă”. Cei care aparţin primului grup se comportă astfel

încât să îndeplinească dorinţele şi aşteptările adulţilor. Ei sunt adesea hipersensibili la

semnalele trimise de adulţi, semnale legate de modul în care copilul ar trebui să se

comporte. Aceşti copii folosesc o mare parte din resursele proprii pentru a face faţă

acestor aşteptări. În primul caz avem de-a face cu „super-copii”, care pot demonstra

performanţe comportamentale peste nivelul lor de vârstă. Ei ştiu că trebuie să se

descurce singuri, să facă faţă singuri situaţiei anormale pe care o trăiesc. Abuzaţi de

către cei care ar avea datoria de a-i proteja, aceşti copii câştigă olimpiade, concursuri,

examene dificile şi cei din jur nu realizează suferinţa pe care o trăiesc (Killen, 1998).

41 Într-un procent de 57,4% s-au identificat dificultăţi de comunicare manifestate prin închidere în sine, exprimare de tip inhibat cu repercusiuni asupra sferei afective (90% din cazuri au prezentat labilitate afectivă). Aceşti copii trec cu uşurinţă de la o stare la alta, de la exuberanţă la tăcere, se supără repede, sunt suspicioşi (cu o rezistenţă scăzută la frustrare sau uneori cu note autiste), făcându-i foarte dificili şi greu de suportat în colectiv (Abuzul şi neglijarea copilului, Raport editat de Organizaţia „Salvaţi Copiii”, 2000).


73

O altă categorie a copiilor cu adaptare performantă la situaţiile de maltratare o

reprezintă copiii îngrijitori care preiau din funcţiile parentale, inversând rolurile. Uneori,

copiii supra-adaptaţi se abandonează total suferinţei. Ei sunt copiii resemnaţi docili. Ei

nu mai reacţionează la lovituri, ameninţări şi lasă impresia unei pasivităţi pe care cei

mari, agresorii, o interpretează, de regulă, ca fiind o obrăznicie, o încăpăţânare. Cei care

aparţin celuilalt grup prezintă un comportament continuu provocator, agresiv, distructiv

şi hiperactiv. Reacţiile lor distructive se pot îndrepta nu doar în afară, împotriva

celorlalţi, ci şi împotriva lor înşişi, autoflagelându-se în diferite moduri. Sunt distructivi

în relaţiile cu ceilalţi, dar uneori acest comportament distructiv se răsfrânge şi asupra

obiectelor din jur, a regulilor care funcţionează, a oricărei autorităţi care încearcă să se

impună. O atitudine provocatoare o are şi copilul clown, care încearcă să distreze şi să

distragă atenţia anturajului de la anumite aspecte (Muntean, 1999).

Dacă vom pătrunde în spatele acestor aparent diferite strategii de supravieţuire,

vom descoperi aceleaşi sentimente de neajutorare, confuzie, vinovăţie, anxietate,

mâhnire, goliciune sufletească, deprimare şi agresivitate. Strategiile de supravieţuire şi

stăpânire a situaţiei reprezintă modalitatea copilului de a face faţă situaţiei de maltratare,

de a se apăra atât împotriva propriilor sentimente, cât şi a mediului înconjurător. Cu

ajutorul acestor strategii el îşi asigură un anumit control asupra situaţiei sau, în cel mai

rău caz, o iluzie a controlării situaţiei.

Lazarus (1996) introduce termenul de coping în limbajul ştiinţific pentru a

descrie strategiile de supravieţuire şi care reprezintă „ansamblul eforturilor cognitive şi

comportamentale destinate controlării, reducerii sau tolerării exigenţelor interne şi

externe care ameninţă sau depăşesc resursele unui individ” (Lazarus şi Folkman, 1984,

1988) şi este „procesul activ prin care individul, graţie autoaprecierii propriei activităţi,

a motivaţiilor sale, face faţă unei situaţii stresante şi reuşeşte să o controleze” (Bloch, et.

all., 1991). Mecanismele de coping constituie, de fapt, moduri de rezolvare a

problemelor generale ale vieţii în maniere diferite: căutarea de informaţii, rezolvarea

raţională a problemei, căutarea sprijinului social, reevaluarea pozitivă a situaţiei, fuga-

evitare, distanţarea sau minimalizarea ameninţărilor, recurgere la gândirea magică,

autoacuzare, exprimarea afectelor, reprimarea afectelor, spiritul combativ sau

acceptarea confruntării, stăpânirea de sine (Ionescu, Jacquet, Lhote, 2003, pp. 115-116).

Morrow şi Smith (1988) dezvoltă strategiile de coping şi elaborează un model de

supravieţuire, aplicabil cazurilor de abuz sexual, model alcătuit din două strategii de

supravieţuire distincte: 1) evitarea pericolului şi a sentimentelor de ameninţare

Gabriela IRIMESCU

74

permanentă prin: reducerea intensităţii sentimentelor perturbatoare, transformarea

acestor sentimente în altele cu grad mai mic de periculozitate (scuzarea agresorului şi

reducerea la minim a efectelor traumei), fragmentarea evenimentelor în elemente mai

uşor de suportat (reorganizarea abuzului), auto-flagelarea (durerea fizică auto-indusă

folosită pentru a şterge durerea emoţională), disocierea (divizarea emoţiilor sau

separarea acestora de cogniţii, senzaţii, comportamente), amnezie (pierdere a memoriei

cu privire la anumite aspecte ale abuzului) şi 2) managementul lipsei de putere şi

control prin: negare, respingerea puterii, reorganizare a abuzului pentru a da iluzia

menţinerii controlului, încercarea de a învinge trauma (dezvoltarea strategiei de a se

descurca cu realitatea), control asupra altor domenii ale vieţii, căutarea probelor pentru

a dovedi abuzul. Autorii menţionaţi identifică factorii care influenţează strategiile de

coping ca fiind: a) valorile culturale (o influenţă deosebită au avut cele de natură

religioasă cu privire la sex şi abuzul sexual, ca şi normele morale ale familiei. Reacţiile

victimelor au variat de la a găsi alinare în rugăciune până la respingerea sistemelor

religioase, pe care le percepeau ca sprijinind abuzul sau căutarea şi găsirea unor căi

spirituale alternative); b) atitudinile, valorile, credinţele şi dinamica familiei (abuzul era

o normă acceptată în familie, iar alcoolul şi dinamica alcoolului făceau parte din viaţa

familiei); c) asocierea abuzului sexual cu cel fizic şi emoţional; d) vârsta victimei; e)

răsplata care a urmat abuzului; f) resursele externe implicate, ca şi contextul în care

aceste două strategii s-au dezvoltat.

Coping-ul poate fi centrat pe: emoţie (vizează reglarea tulburărilor emoţionale),

pe problemă (vizează gestionarea problemei aflată la originea subiectului), pe tehnici de

evitare prin strategii pasive (fugă, refuz, resemnare etc. ce permit subiectului să reducă

tensiunea emoţională), prin strategii active (căutare a informaţiei, susţinere socială etc.)

ce permit subiectului să înfrunte situaţia pentru a o rezolva (Ionescu, Jacquet, Lhote,

2003, pp. 116).

Folkman şi Lazarus (1988) consideră că procesele de evaluare a relaţiilor

persoană – mediu înconjurător sunt influenţate de caracteristicile personale anterioare

(resurse personale) şi variabilele mediului înconjurător. Aşa se explică de ce unul şi

acelaşi eveniment poate fi evaluat ca o ameninţare de către un individ şi ca un refuz de

către altul.

Susţinerea pe termen lung a copilului abuzat implică: micşorarea sentimentului

de vină, întărirea respectului de sine şi a sentimentului de valoare personală, oferirea de

sprijin şi de educaţie, copiii abuzaţi trebuie să ştie că sunt sănătoşi fizic, copiii abuzaţi


75

trebuie învăţaţi să-şi apere drepturile, copiii abuzaţi trebuie învăţaţi să deosebească

comportamentele afectuoase de cele sexuale, să li se ofere consiliere şi terapie susţinute

(Whitman, M., 1998).

Trăirea unor experienţe abuzive în copilărie poate duce la formarea unor copii

sau adulţi care nu ştiu prea multe despre ce înseamnă siguranţa şi recunoştinţa, părinţi

care nu sunt capabili să transmită propriilor copii ceea ce nu au primit ei înşişi şi copii

care sunt în pericol de a fi copleşiţi de sarcina creşterii şi educării generaţiei viitoare.

Abuzul afectează, aşadar, pe copilul şi pe adultul care şi-a trăit propriile neajunsuri,

frustrări sau speranţe spulberate.

Gabriela IRIMESCU

76

V. Protecţia copilului – victimă a abuzurilor

În sens larg, protecţia copilului reprezintă sistemul global prin care statul îşi

asumă responsabilitatea de a îngriji şi de a administra ceea ce este zilnic necesar

vieţii şi dezvoltării armonioase a copilului. Sistemul de protecţie a copilului se

referă la toate activităţile prin care nevoile copilului sunt satisfăcute de către

părinţi, tutori sau persoane de îngrijire, atât în familie, cât şi în instituţii de

ocrotire.

Activităţile de protecţie a copilului includ atât grija fizică (adăpost, hrană),

asigurarea sănătăţii, formarea de obişnuinţe (de la igiena personală până la

socializare), deprinderi de autocontrol (disciplină), accesul la educaţia, dragostea şi

grija celor ce îl îngrijesc, cât şi, pe alt plan, consilierea, tutela şi ajutorul în caz de

nevoie.


77

Specificul intervenţiei în cazul copilului abuzat

Intervenţia eficientă în cazul copilului - victimă a abuzului necesită timp, resurse

umane şi materiale pentru a putea răspunde atât nevoilor care generează situaţia în care

copilul este abuzat, cât şi consecinţele care apar, la nivelul tuturor celor implicaţi, şi

care se reflectă dramatic în procesul de dezvoltare a copilului.

Formularea acestor nevoi şi a resurselor necesare lor a impus familia în atenţia

specialiştilor şi a condus la identificarea ei cu cel mai propice mediu de dezvoltare a

copilului. Consecinţele abuzului ating toate laturile bio-psiho-socio-culturale ale fiinţei

umane şi reprezintă, în acelaşi timp, încălcarea drepturilor copilului. De aceea, în

elaborarea strategiilor de intervenţie trebuie să se ţină seama de toate aspectele

existenţiale ale copilului victimizat: psihologice, sociale şi culturale şi, în acelaşi timp,

să aibă un aspect corectiv pentru agresor şi de reabilitare pentru familia sau instituţia

care a constituit mediul de producere a situaţiei abuzive.

Principii etice

În funcţie de serviciul la care se face semnalarea cazului de abuz, se formează şi

echipa de intervenţie. Riscul major la care este supusă echipa este de a fi la rândul ei

abuzivă cu copilul maltratat. Solicitarea copilului de către fiecare membru al echipei în

vederea repetării relatării experienţei traumatizante reprezintă o reiterare a abuzului şi

reactualizarea sentimentelor legate de traumă. În acest mod, copilul retrăieşte

evenimentele traumatizante. De aceea, planul de intervenţie şi activitatea de caz

elaborate de echipa interdisciplinară trebuie să aibă în vedere câteva principii de ordin

moral (Jourdan-Ionescu; Palicari, 2001, p. 230):

- etica relaţiei în echipă: gestionarea informaţiilor este mai grea atunci când ele

sunt împărtăşite unui grup – lipsa discreţiei este o traumă pentru copilul în situaţie de

abuz, iar discernământul actorului social în stabilirea circumstanţelor în care el va

transmite şi discuta datele despre cazul pe care îl are în grijă reprezintă măsura

profesionalismului şi competenţei sale şi face trimitere la valori morale ca dreptul la

intimitate, demnitate şi respect al persoanelor implicate;

- confidenţialitatea este o cerinţă expresă pentru echipa în cadrul căreia se discută

cazul. Munca în echipa interdisciplinară necesită orientarea spre negociere şi consens,

Gabriela IRIMESCU

78

valorizarea fiecărei profesii, precum şi respectarea locului şi rolului fiecăruia în echipă.

Încă de la începutul intervenţiei familia şi copilul vor fi pregătiţi asupra demersului de

discutare a cazului în echipă explicându-li-se scopul şi avantajele acestei proceduri. Ei

au nevoie să aibă încredere în membrii echipei, să se simtă liberi de a le încredinţa

informaţii şi să se simtă confortabil, discutând anumite subiecte. Explicarea diferitelor

forme de confidenţialitate (doctor/ pacient, avocat/ client, preot/ enoriaş) copiilor şi

părinţilor contribuie la înţelegerea scopului intervenţiei;

- decizia în echipă cere ca rivalităţile şi orgoliile să fie depăşite, iar în activitatea

lor, profesioniştii sociali au nevoie să fie înţeleşi, motivaţi şi susţinuţi pentru a putea

duce povara grea şi plină de încercări emoţionale reprezentată de situaţia de abuz asupra

copilului.

Drepturi ale copilului victimă a abuzurilor

Pe toată durata desfăşurării procesului de ajutor42, copiii au anumite drepturi

(Urquiza, Winn, 1994, pp. 41-50) care trebuiesc respectate. Acestea includ: dreptul la

un mediu nonabuziv, dreptul de a pune întrebări privind procesul de ajutor şi de a primi

un răspuns pe care să-l înţeleagă, dreptul de a fi tratat ca un individ unic etc.. Mediul

nonabuziv are rolul de a proteja copilul, a-l asculta şi a răspunde acestuia într-o manieră

care stimulează dezvoltarea emoţională, modelează interacţiunile potrivite adult-copil şi

ajută copilul să dobândească abilităţi de rezolvare a problemelor şi de comunicare.

Protecţia şi stabilirea limitelor se realizează prin definirea comportamentelor potrivite

şi nepotrivite. Este important să clarificăm regulile şi să discutăm consecinţele cu

copilul în aşa fel încât să înţeleagă intenţia şi scopul intervenţiei. Scopul este de a

demonstra copilului că nici o problemă/ comportament nu sunt aşa de grave încât să nu

poată fi discutate. În cazul relaţiei de ajutor, copilul va tinde, adesea, să creeze aceeaşi

structură de putere existentă în familia abuzivă, testând limitele adultului şi verificând

cum va reacţiona adultul implicat în rezolvarea cazului. Reuşita relaţiei de ajutor este

condiţionată de încrederea pe care copilul o are în persoana de ajutor, siguranţa

42 În literatura de specialitate, prima referire la procesul de ajutor aparţine lui Richmond (1917), mai târziu (1957) Perlman descrie fazele de rezolvare a unei probleme de către client: studierea problemei şi a contextului care a declanşat problema, diagnosticul rezultat în urma analizării problemei, tratamentul care presupune schimbarea şi rezolvarea problemei. Plecând de la fazele procesului de ajutor descrise de Perlman, specialiştii în domeniu au detaliat şi nuanţat etapele parcurse de către client împreună cu asistentul social după semnalarea problemei. Acestea sunt: identificarea şi definirea problemei clientului şi a situaţiei problemă, culegerea datelor şi analiza situaţiei, evaluarea problemei, stabilirea scopului şi a obiectivelor, elaborarea planului de viitor, iniţierea acţiunii pe baza planului stabilit (intervenţia), monitorizarea progresului, atingerea scopului. Procesul de ajutor, deşi prezentat ca o


79

mediului (fizică şi emoţională) şi nu în ultim rând de modul în care se comunică cu

copilul. Manifestarea încrederii în adult este o problemă pentru mulţi copii neglijaţi sau

abuzaţi. Un copil care a fost abuzat fizic sau sexual de către o persoană cunoscută sau

de încredere poate fi suspicios în dezvoltarea relaţiei şi va testa relaţia de ajutor,

determinând adultul să demonstreze în mod repetat că este dispus să fie alături de copil

în orice împrejurare. De asemenea, în procesul de recuperare a copilului abuzat şi

neglijat există două scopuri foarte importante legate de viitoarea lui siguranţă: a)

internalizarea de către copil a dreptului la siguranţă şi protecţie şi b) dezvoltarea

capacităţii de a face faţă unor evenimente similare în viitor. Siguranţa fizică este adesea

inexistentă în experienţa copilului abuzat sau neglijat. Copiii abuzaţi şi neglijaţi ajung

de multe ori să creadă că nu merită atenţie sau că siguranţa şi protecţia lor nu este

importantă. Copiii abuzaţi pot folosi comportamentul provocativ pentru a testa adultul şi

a vedea dacă relaţia va include pedeapsa fizică. Copiii abuzaţi sexual se pot comporta

într-o manieră seductivă sau pot face declaraţii sau comentarii nepotrivite pentru a testa

limitele şi reacţiile şi pentru a vedea dacă i se va răspunde într-o manieră agresivă.

Urquiza, Winn, 1994, apud. Krieger 1991, menţionează următoarele metode ce se pot

folosi pentru a ajuta copilul să înţeleagă şi să internalizeze conceptul de siguranţă şi

protecţie: comunicarea (în cuvinte şi acţiuni) a faptului că merită protecţie, discutarea

traumelor trecute şi posibilele căi de evitare a pericolelor în viitor, participarea la jocul

copilului şi, în acel context, introducerea unui protector. Siguranţă emoţională: Un

copil separat de familia sa ori a cărui familie a fost distrusă de descoperirea abuzului

trebuie să-şi concentreze energia asupra determinării a ceea ce se va întâmpla şi asupra

menţinerii echilibrului emoţional. Unii copii care au experimentat o pierdere se pot

simţi speriaţi, trişti, singuri şi neajutoraţi, iar alţi copii pot fi ostili faţă de ei înşişi şi faţă

de alţii. În asemenea cazuri se pot folosi următoarele căi pentru a ajuta copilul să se

simtă în siguranţă: a ajuta copilul să devină familiar cu noile împrejurări şi

circumstanţe, a aminti copilului puterea şi realizările sale, a învăţa şi practica abilităţi de

rezolvare a problemelor, inclusiv punerea de întrebări şi cererea de ajutor din partea

adulţilor, conştientizarea frustrării şi a provocării unei situaţii dificile. Uneori copilul nu

posedă abilităţi de dezvoltare a unei relaţii bazată pe interacţiuni reciproce şi respect. În

aceste cazuri copilul se poate educa cu privire la relaţii, maniere şi abilităţi sociale. In

relaţia de ajutor trebuie să se folosească cuvinte şi termeni pe care copilul să-i

înţeleagă. Cei care lucrează cu copii abuzaţi şi neglijaţi trebuie să folosească termeni

suită de paşi, în realitate are forma unei spirale, cu reveniri la fazele anterioare şi reajustarea obiectivelor propuse

Gabriela IRIMESCU

80

care descriu cu acurateţe aceste două concepte. Cuvinte şi expresii care, fie

minimalizează, fie dramatizează experienţa pot crea impresia că nu se înţelege situaţia

copilului. Categorisind şi reacţionând la experienţa sau sentimentele copilului înainte ca

acesta să aibă şansa de a se exprima creează adesea confuzie şi copilul răspunde într-un

mod în care crede că se aşteaptă de la el. Este mai productiv să rugăm copilul să descrie

ce s-a întâmplat şi ce a simţit cu privire la experienţă, pentru a obţine un răspuns

adecvat.

Copiii şi părinţii au dreptul de a fi trataţi ca indivizi care au probleme şi

experienţe unice. Prin a face presupuneri şi a spune clientului ce simte, se ignoră nevoia

clientului de a fi tratat ca o persoană specială. A ruga clientul să confirme sau să infirme

o ipoteză determină clientul să simtă că este parte a unui experiment. Spunându-i unui

copil cum gândesc, simt sau se comportă toate victimele se diminuează sentimentul

copilului de integritate şi individualitate.

Principii generale de intervenţie

Deşi fiecare caz de abuz asupra copilului prezintă unicitatea lui, cunoştinţele

despre eficienţa intervenţiei sugerează câteva principii generale ce pot fi aplicate în

majoritatea situaţiilor (Saunders, Berliner, Hanson coord., 2003, pp. 106-109):

- experienţele copiilor abuzaţi trebuie conştientizate şi caracterizate drept ilegale,

dăunătoare, greşite în toate intervenţiile specifice abuzului asupra copiilor, familiei sau

agresorului. Abuzul asupra copilului nu este acceptat sau aprobat sub nici o formă, deşi

părinţii agresori au adesea motivaţii privind comportamentul lor abuziv, bazate, de cele

mai multe ori, pe ideile denaturate privind binele copilului. Argumentele trebuie lansate

împotriva acestor motivări şi nu împotriva persoanei;

- siguranţa fizică şi emoţională a copiilor trebuie asumată şi acordată pe toată

durata planificării intervenţiei. Ar fi bine ca siguranţa copilului să fie unul dintre

criteriile de aplicare a tratamentului;

- intervenţia sistematică trebuie să includă o examinare comprehensivă a duratei

de victimizare a copilului şi a istoriei traumei. O astfel de examinare nu este una

absolută, care conduce la acumularea datelor pentru o intervenţie legală, ci, mai

degrabă, este desemnată stabilirii istoriei relevante a copilului, identificării problemelor

pentru atingerea scopului (Sheafor, Horejsi & Horejsi, 1997; Miftode (coord.), 2004).


81

ce vor fi ţintele intervenţiei; intervenţia sistematică privind părinţii şi copiii victime ale

abuzului trebuie să conducă prioritar la începerea terapiei;

- relatările copiilor şi ale părinţilor trebuie realizate din perspectivă sistematică, să

conducă la progres şi să ofere informaţii pe care să se bazeze revizuirea planurilor de

intervenţie;

- intervenţiile trebuie selectate şi adecvate problemelor identificate în relatările

copiilor şi părinţilor acestora;

- protocoalele de intervenţie cu suport empiric sunt de primă importanţă în

tratarea copiilor abuzaţi şi a părinţilor lor;

- intervenţiile asupra copiilor abuzaţi trebuie să fie acceptate. Astfel, ele trebuie

relatate în mod explicit şi direct cu referire atât la incidentele trăite de copil cât şi la

trăirile emoţionale, cognitive şi afective de care dă dovadă copilul, ca rezultate ale

abuzului. Comportamentele maladaptative, gândurile şi sentimentele relative la abuz

indică faptul că acestea trebuie să fie principalele obiective ale intervenţiei;

- copiii nu trebuie să fie supuşi terapiei specifice abuzului decât dacă terapeutul

este de acord că acel copil are o istorie a abuzului;

- terapia se poate adresa copilului abuzat, familiei, agresorului şi presupune

abordare individualizată, de grup sau familială;

- în majoritatea cazurilor, termenul pentru terapia acordată copiilor abuzaţi va

depinde de problemele prezentate şi diferenţele individuale ale copiilor;

- terapia trebuie aplicată restrictiv mediului cu cel mai mic impact asupra familiei;

- eficienţa pe termen lung şi bunăstarea copilului trebuie să constituie principiul

esenţial al întregii intervenţii;

- intervenţia trebuie să aibă drept obiectiv prevenirea viitoarelor probleme

asociate adesea cu istoria abuzului (de exemplu, abuz de substanţe, delincvenţă,

recidivă), ca şi reliefarea problemelor curente experimentate de copil;

- pe cât posibil, părinţii non-abuzivi trebuie incluşi în intervenţia în cazul copiilor

abuzaţi, în vederea dezvoltării abilităţilor de sprijin suport acordate copilului şi de

asigurare a unui mediu sigur pentru copil;

- părinţii agresivi, la indicaţia terapeutului, trebuie să beneficieze de tratament

specializat;

- când este posibil, intervenţiile trebuie să fie folosite pentru a îmbunătăţi calitatea

relaţiei părinte-copil în familiile abuzive;

Gabriela IRIMESCU

82

- dacă intervenţia nu este eficientă sau este dăunătoare, este necesară schimbarea

sau, după caz, întreruperea acesteia.

Copiii abuzaţi prezintă un risc semnificativ în ceea ce priveşte varietatea

problemelor medicale, emoţionale, de comportament, de relaţionare şi sociale ce le pot

afecta întreaga viaţă. Intervenţia eficientă asupra copiilor victime ale abuzului şi

familiilor lor poate ameliora problemele curente şi poate reduce riscul dezvoltării altor

afecţiuni ulterior. De aceea, practicienii în domeniu au nevoie să acceadă la informaţii

ce descriu intervenţiile şi să înveţe să folosească aceste tratamente43.

Rolul echipei interdisciplinare

Înţelegerea abuzului asupra copilului ca o problemă socială, legală, psihologică

şi medicală elimină soluţionările parţiale pentru copil, familie şi comunitate şi conduce

la munca în echipă interdisciplinară şi înţelegerea problemei abuzului din perspectivă

comprehensivă, ca şi la implementarea soluţiilor care să se adreseze tuturor aspectelor

problemei.

În cadrul echipei interdisciplinare ce lucrează în cazurile de abuz şi neglijare a

copilului, principiul de bază, întâlnit în literatura de specialitate este acela că nimeni nu

trebuie să muncească sau să ia decizii în mod izolat. Fiecare participant, chiar şi

nespecialist (de exemplu, voluntarii implicaţi în programele de socializare), are nevoie

de susţinere continuă şi de consultare. Lupta cu sentimentele personale, cu dificultatea

deciziilor ce trebuie luate, cu răspunsul comunităţii faţă de cazurile de abuz asupra

copilului este stresantă şi creează adesea frustrare, îngrijorare şi anxietate, iar lipsa

suportului face ca aceste sentimente să fie exprimate asupra familiei, colegilor sau

asupra sieşi. Lucrând în echipă, situaţia este examinată şi se răspunde acesteia, fapt ce

sporeşte şansele în luarea unor decizii fondate şi eficiente care vor fi implementate

ulterior. Succesul unui plan de intervenţie este adesea reflectarea coordonării şi

comunicării eficiente în echipa interdisciplinară, dar cu toate acestea este important să

se reţină şi faptul că se lucrează cu familii dificile care nu au capacitatea de răspuns

pentru fiecare intervenţie de aceea, lucrând şi colaborând cu colegii cresc şansele de a

face diferenţele necesare între ceea ce trebuie să facă specialiştii şi ceea ce trebuie să

facă familia pentru a răspunde adecvat serviciilor planificate.

43 Tratament – „evoluţie, modificare, schimbare”, DEI, Editura Coresi, 1999, p. 1036.


83

Echipa interdisciplinară poate exercita patru funcţii diferite (Ziefert, Faller,

1981, p. 174): coordonarea şi evaluarea activităţilor; educaţia comunităţii şi educaţia

continuă; analiza cazului şi consultarea; intervenţia/tratamentul/implementarea planului

individualizat de protecţie.

Lucrul în echipa interdisciplinară presupune ca fiecare funcţie să fie îndeplinită

de persoane ce reprezintă o secţiune a unui grup profesional. Echipa de evaluare trebuie

să aibă în componenţă persoane ce pot face expertize relevante pentru a determina dacă

s-a produs sau nu abuz şi cum anume se poate rezolva problema. O astfel de echipă

include cel puţin un asistent social, un psiholog, un medic şi un jurist. Deseori, o

evaluare psihiatrică sau o testare psihologică este o resursă esenţială; ideal ar fi prezenţa

ambilor specialişti în echipă. Echipa de evaluare poate avea contacte personale cu

familia sau poate activa în evaluarea individuală, familială sau pe durata aplicării

tratamentului. Echipa de tratament este formată din membrii echipei de evaluare ce

lucrează cu familia. Rolul ei este de culegere a informaţiilor, depistarea problemelor şi

găsirea soluţiilor adecvate. Când sunt implicate trei sau mai multe persoane din aceeaşi

familie, este nevoie de organizarea întâlnirilor individuale, familiale şi ale echipei de

intervenţie. Întâlnirile pot avea o periodicitate sau pot fi organizate ori de câte ori este

nevoie, fiind util uneori ca la întâlnirile echipei să participe şi membrii familiei44.

Clienţii pot spune adesea de ce au nevoie, iar participarea lor la planificarea intervenţiei

poate motiva participarea lor eficientă la tratament. Implicarea clienţilor trebuie să fie

contrabalansată de nevoia membrilor echipei de a lucra asupra cazului sau de a depăşi

dificultăţile tranzitorii pe care le ridică fiecare dintre membrii familiei sau frustrările

legate de cazul în sine (Ziefert, Faller, 1981).

În general, echipa va fi alcătuită din medic, asistent social, psiholog, jurist,

poliţist. Fiecare membru al echipei este reprezentantul unui serviciu, astfel încât

funcţionarea echipei interdisciplinare implică o intervenţie la nivel inter-instituţional,

finalizată cu elaborarea şi implementarea planului individualizat de protecţie.

Rolul asistenţilor sociali în echipa interdisciplinară

Un asistent social ce lucrează într-o echipă interdisciplinară, pentru a putea oferi

ajutor copiilor care au suferit o formă de abuz, trebuie să cunoască politicile sociale

naţionale, sistemul de protecţie şi ocrotire a copilului, disponibilitatea comunităţii de a

44 A se vedea importanţa consiliului de familie din Legea 217/2003 privind combaterea violenţei familiale.

Gabriela IRIMESCU

84

oferi ajutor, cât şi problemele familiilor şi ale copiilor din acea comunitate, luaţi

individual. Rolul pe care-l exercită un asistent social într-o echipă interdisciplinară

depinde de tipul de echipă. De exemplu, în cazul echipelor focalizate pe lucrul pe caz,

funcţia îndeplinită în echipă poate fi cea de evaluare (a se vedea anexa 6 privind

standardelor minime obligatorii pentru telefonul copilului), alţii realizând tratamentul

individual sau familial (a se vedea anexa 6 privind standardelor minime obligatorii

privind centrul de consiliere pentru copilul abuzat, neglijat şi exploatat). În general,

munca în echipa interdisciplinară denotă o anumită politică la nivel comunitar (a se

vedea anexa 6 privind standardelor minime obligatorii privind centrul de resurse

comunitare pentru prevenirea abuzului, neglijării şi exploatării copilului).

Asistenţii sociali cu experienţă în relaţionarea interpersonală şi individuală pot

avea o serie de funcţii în echipă. În comunităţile mici se pot ocupa de evaluare, dar şi de

tratament, în timp ce în comunităţile mai mari tratamentul poate cădea în sarcina altor

asistenţi sociali. Asistenţii sociali pot avea experienţă directă cu familia, faţă de alţi

membri din echipă şi, în general, în responsabilitatea lor cade stabilirea cauzalităţii, a

factorilor de risc sau declanşatori ai situaţiei abuzive, întocmirea evaluării sociale. În

multe comunităţi, asistenţii sociali sunt cei care deţin cele mai multe informaţii despre

evoluţia şi psihopatologia copilului şi a familiei spre deosebire de alte persoane

implicate. Asistentul social a fost pregătit să privească un caz din perspectivă

ecosistemică, să includă familia în comunitate şi individul în familie, abordare ce poate

avea rol crucial în realizarea şi implementarea planurilor de tratament/intervenţie (Salus,

DePanfilis, 2003).

Pe de altă parte, asistenţii sociali din serviciile de protecţie a copilului sunt

împuterniciţi să facă totul la modul amplu. Ei trebuie să aibă relaţii şi cu copiii, dar să

intervină şi în familiile acestora. Ei trebuie să monitorizeze situaţiile pentru a vedea

dacă copiii sunt în siguranţă şi să decidă în ce priveşte schimbarea atitudinii şi

reintegrarea copiilor. Trebuie să coordoneze şi implicarea altor instituţii/ ONG-uri în

familie şi să pregătească fiecare caz pentru instanţă, toate implicând un bagajului mare

de muncă. De asemenea, majoritatea specialiştilor din sistemul de protecţie a copilului

se ocupă de clienţi involuntari care necesită o abordare intensivă şi extensivă, iar pentru

ca intervenţia să fie eficientă, cazurile ar trebui să fie mai puţin grave şi nu mai grave

decât un caz obişnuit. (Goldman, Salus, Wolcott, Kennedy, 2003). De asemenea, apar şi

multe activităţi birocratice şi de secretariat ce trebuie realizate, de aceea specialistul din

domeniul protecţiei copilului abuzat se confruntă nu doar cu stresul zilnic cauzat de


85

această categorie de clienţi ci duce şi o luptă constantă pentru a face sistemul compatibil

cu necesităţile clienţilor. Asistenţii sociali cu abilităţi de organizare şi de administrare ar

trebui implicaţi în mobilizarea resurselor comunităţii, în vederea realizării programelor

de prevenire a abuzului şi neglijării copilului în familie. Strângerea de fonduri,

recrutarea de personal, organizarea de programe de instruire şi seminarii educative,

supervizarea în echipă, stabilirea liniei de comunicare cu instituţii de referinţă, toate

acestea intră în abilităţile asistentului social. Poate de aici şi diferenţa foarte mare dintre

rolul asistentului social şi al celorlalţi profesionişti implicaţi în echipa interdisciplinară,

care îşi exercită rolul pe o fază sau alta a cazului. Faptul că asistentul social are, de

obicei, o istorie experimentată cu familia şi faptul că prospectează implementarea

planului de viitor, poate declanşa în echipă tensiuni şi conflicte dacă nivelul lor de

pregătire şi încrederea nu este ridicat sau dacă membrii au păreri foarte bune despre

munca lor. Planurile propuse de echipă, care pot fi „uşor de zis, greu de făcut”, trebuie

să fie puse într-o perspectivă realistă, iar aceasta o face, de regulă, asistentul social

(Ziefert, Faller, 1981, pp. 208-209).

Modele de intervenţie

Abuzul asupra copilului este în strânsă relaţie cu întreaga comunitate, care

favorizează sau tolerează producerea fenomenului, şi se răsfrânge în spaţiul cultural al

acesteia. Modelele de intervenţie se referă la nivelurile sociale diferite pe care le ţinteşte

şi pe care le implică (Ionescu, 2001): modelul campaniilor de sensibilizare la nivel

comunitar şi politic; modelul intervenţiei sociale în reţea; modelul lucrului pe caz,

model în care unitatea de intervenţie este copilul-victimă, adultul-agresor şi familia sau

instituţia care constituie mediul abuzator.

Modelul campaniilor de sensibilizare la nivel comunitar şi politic

Campaniile de sensibilizare la nivel comunitar şi politic influenţează contextul

socio-cultural al intervenţiilor. Educaţia determină sensibilizarea şi disponibilitatea

comunităţii de a ajuta şi de a reduce incidenţa abuzului prin sensibilizarea părinţilor

privind responsabilitatea îngrijirii şi acompanierii copilului în procesul de socializare.

Intervenţia educativă extinsă poate fi transformată într-o campanie de advocacy pentru

Gabriela IRIMESCU

86

prevenirea abuzului. Obiectivele unei astfel de campanii pot fi: sensibilizarea

comunităţii, multiplicarea serviciilor de caritate, crearea, funcţionarea reţelelor sociale

de sprijin, încurajarea voluntariatului (pentru persoane din familia lărgită sau din

comunitate), iniţiative în domeniul legislativ, apariţia unor proiecte comunitare

(Ionescu, 1999).

Pentru o intervenţie bine planificată, cele trei modele mai sus menţionate, care

implică, la rândul lor, diferite niveluri ale sistemului social, se vor îmbina şi completa

reciproc.

Kari Killén (1998), în lucrarea Copilul maltratat, afirma că o intervenţie eficace,

centrată pe consolidarea suportului social de reţea, necesită implicarea profesioniştilor

în vederea soluţionării problemelor şi a sprijinirii cu competenţă a familiilor.

După Kempe (Spânu, 1998, p. 78), percepţia la nivel comunitar a maltratării

are o structură stadială. Stadiul I se caracterizează prin negarea faptului că ar exista

maltratare fizică, psihică sau sexuală la un nivel semnificativ. Cazurile de maltratare

vizibilă sunt atribuite fie părinţilor cu psihoze sau consumatori de droguri, fie unor

persoane străine care nu au nici o legătură cu comunitatea. În stadiul al II-lea

comunitatea începe să acorde atenţie formelor de maltratare (copii cu echimoze,

fracturi), căutând mijloace pentru a face faţă mai eficient intenţiei adulţilor de a abuza

fizic de copii. În stadiul al III-lea se acordă mai multă atenţie sugarilor care nu prezintă

o dezvoltare normală şi care sunt maltrataţi. Sunt recunoscute unele forme de

maltratare, de exemplu otrăvirea. În stadiul al IV-lea comunitatea recunoaşte

maltratarea emoţională, fizică, neglijarea, precum şi „găsirea unui ţap ispăşitor“. În

stadiul al V-lea comunitatea ia cunoştinţă de existenţa copilului maltratat sexual, iar în

stadiul al VI-lea comunitatea garantează fiecărui copil un cămin decent, hrană, precum

şi îngrijire preventivă şi curativă de înaltă calitate.

Modelul intervenţiei sociale în reţea

Intervenţia socială în reţea urmăreşte iniţierea şi funcţionarea reţelelor sociale din

jurul celor implicaţi în situaţii abuzive. Reţelele se alcătuiesc din profesioniştii implicaţi

în intervenţie, dar şi din persoane exterioare sistemului de servicii (persoane din familie

sau voluntari) (Goldman, Salus, Wolcott, Kennedy, 2003).

Reţelele şi grupurile sociale au rol terapeutic, în anumite situaţii fiind chiar mai

indicate decât orice altă formă de terapie. Dacă terapeutul nu urmăreşte abordarea


87

părinţilor prin reţea, munca terapeutică cu aceste familii poate face să crească

dependenţa lor de terapeut, iar acesta se va găsi în situaţia de a fi unica „reţea socială a

familiei”, făcând astfel să sporească starea de neputinţă a familiei. Construirea reţelei

sociale în jurul cazului presupune implicarea nu numai a serviciilor sau a

profesioniştilor, ci şi a persoanelor din afara sistemului interinstituţional (persoane din

mediul de viaţă al copilului). Intervenţia în reţea presupune o evaluare continuă realizată

prin supervizare. Analizând cazurile apărute în comunitate, nevoile şi resursele

disponibile, barierele care apar în intervenţie, specialiştii care alcătuiesc aceste reţele au

următoarele roluri: identificarea şi iniţierea verigilor absente din reţeaua serviciilor de

intervenţie, planificarea unei politici de îmbogăţire a resurselor existente la nivelul

comunităţii, chestionarea eficientă a cadrului legislativ existent (Killén, 1998, p. 197).

Modelul lucrului pe caz

Intervenţia debutează prin înţelegerea situaţiei traumatizante la care a fost supus

copilul, prin ajustarea comportamentului profesionistului la relaţia traumatizantă şi, nu

în ultimul rând, prin înţelegerea comportamentelor compensatorii dezvoltate de copil.

În literatura de specialitate se specifică comportamentele de supra-adaptare cum ar

fi super-copilul (cei cu performanţe comportamentale apreciate de cei din jur), copiii

grijulii cu părinţii (situaţie în care asistăm la inversarea rolurilor), copiii pierduţi-apatici

(cuminţi) şi comportamentele disturbante: agresive, distructive, clovnerii,

hiperchinetism. Copilul abuzat sau neglijat dezvoltă un sindrom comportamental uşor

de recunoscut, dar dificil de abordat terapeutic, deoarece „cu sindromul ne obişnuim să

convieţuim”. Capacitatea de a face faţă experienţelor neplăcute din copilărie îşi pune

amprenta asupra adultului de mai târziu. Această capacitate de a depăşi cu o oarecare

uşurinţă o situaţie care pentru un alt copil are consecinţe grave este denumită rezilienţă.

Copilul rezilient răspunde situaţiilor de disconfort mai degrabă prin mecanisme de

adaptare decât prin mecanisme defensive. Acest lucru creionează obiectivul intervenţiei

şi sugerează modalitatea eficientă de evaluare a succesului intervenţiei. Într-o

intervenţie sistemică, rezilienţa copilului este abordată în relaţie cu rezilienţa familiei

sau a mediului de viaţă a copilului (Ionescu, 1999).

Intervenţia la nivel individual are drept scop restaurarea relaţiilor umane prin

recunoaşterea şi acceptarea persoanei considerate ca un întreg. Profesionistul nu îşi

Gabriela IRIMESCU

88

propune să rezolve problemele clientului său, ci să-l acompanieze în dezvăluirea

propriei suferinţe şi în procesul de eliberare de această suferinţă.

Scopul este de a sprijini clientul pentru a căpăta un plus de maturitate şi a face

astfel faţă, într-un mod mai adecvat, problemelor pe care le întâmpină. Aceste

consideraţii sunt valabile indiferent dacă clientul este copilul-victimă, părintele sau

educatorul agresor sau familia, respectiv instituţia în care se produce abuzul (Robert-

Ouvray, 2001).

Planul de intervenţie la nivel individual presupune procese educaţionale,

terapeutice şi de consiliere, concentrate pe unitatea de intervenţie (părinte, educator,

copil, interacţiune părinte-copil sau educator-copil, familia sau instituţia). Planul de

intervenţie se stabileşte pe baza unei evaluări complete a tuturor factorilor implicaţi, a

nevoilor şi a resurselor existente, stabilindu-se, totodată, şi obiectivele de intervenţie pe

termen scurt, mediu şi lung.

De exemplu, dacă copilul are nevoie de îngrijiri medicale şi este necesară

scoaterea lui din mediul familial şi internarea într-un spital de psihiatrie, planul de

intervenţie va cuprinde şi următoarele momente: separarea copilului de părinţi şi

protejarea lui, tratamentul de specialitate, planificarea unei întoarceri securizante acasă

(terapia agresorului şi a familiei), reinserţia progresivă a copilului în mediul familial

(Muntean, 2001, pp.131-132).

Modelul lucrului pe caz: etape, activităţi, rezultate

Folosirea modelului de lucru pe caz implică şi existenţa unei relaţii de

parteneriat cu părinţii, o agendă comună, cu scopuri clar formulate şi acceptate şi nu o

rezolvare a problemelor familiale împotriva acesteia.

Etapa de caz Activitatea Rezultate

Colectarea informaţiilor de la

cel ce semnalează cazul

Informaţii complete şi relevante de la cel ce

raportează cazul şi din surse colaterale.

a) Semnalare

Analiza datelor Determinarea preluării cazului.

Determinarea urgenţei investigaţiei.

Planul evaluării iniţiale Identificarea persoanelor ce vor fi intervievate şi

în ce ordine, ce profesionişti vor fi implicaţi.

b)Evaluare

iniţială Colectarea datelor Informaţii clare şi precise obţinute de la copil,

familie, agresor, surse colaterale, rapoarte,

evaluări şi alte înregistrări.


89

Analiza datelor Determinarea validităţii sesizării.

Determinarea riscului repetării agresiunii în viitor

şi elaborarea unui plan de siguranţă pentru copil.

Înregistrarea cazului sau închiderea lui.

Colectarea datelor Informaţii complete şi precise legate de cauzele

neglijării şi abuzului şi consecinţele asupra

copilului.

Evaluarea

copilului şi a

familiei

Analiza datelor Identificarea schimbărilor necesare pentru a

reduce sau elimina factorii de risc, tratamentul

necesar copilului, nevoile familiei şi prognosticul

de schimbare.

Consens cu familia.

Raport de evaluare.

Dezvoltarea planului de

intervenţie cu familia

Identificarea sarcinilor, serviciilor, intervenţiei

pentru atingerea scopurilor, limite de timp,

responsabilităţi.

c) Intervenţia

Implementarea planului de

servicii

Îndeplinirea sarcinilor şi scopurilor, a activităţilor

care duc la reducerea sau eliminarea riscurilor şi

la tratarea/ diminuarea efectelor acestora.

d) Evaluarea

intervenţiei/

Închiderea

cazului

Reevaluare Continuarea/ modificarea planului sau închiderea

cazului.

(după modelul Organizaţiei Salvaţi Copiii, 2002)

a) Semnalarea abuzului

A semnala situaţia unui copil abuzat înseamnă deja a-l proteja. Pentru a găsi o

soluţie corespunzătoare în faţa unei situaţii de risc şi/ sau de abuz trebuie ca aceasta să

fie semnalată mai întâi serviciilor competente. În practică însă un număr semnificativ de

cazuri nu sunt semnalate sau sunt semnalate prea târziu, atunci când consecinţele asupra

copilului sunt deja prea grave sau chiar ireversibile.

Dintre factorii care sunt în relaţie cu semnalarea45, pot fi enumeraţi: factorii de

tip legal, caracteristicile profesionistului (formaţia profesională); experienţele anterioare

45 Milner, Murphy, Valle, Tolliver, (1998, pp. 76-78) în studiul lor realizează o sinteză a acestor influenţe, bazându-se pe studiile colegilor susţin că: specialiştii care manifestă o mare toleranţă faţă de disciplina fizică reprezintă un mic procent din totalul profesioniştilor care raportează cazurilor de abuz fizic (Johnson şi Clasen, 1985); specialiştii femei, în comparaţie cu bărbaţii erau mai dispuşi să raporteze abuzul sexual produs asupra copilului (Attias şi Goodwin, 1984 şi Crenshaw, Lichtenberg şi Bartell, 1993); specialiştii din domeniul protecţiei copilului şi cei din

Gabriela IRIMESCU

90

de semnalare, caracteristicile victimei (se semnalizează mai repede cazurile de abuz în

care victime sunt copiii foarte mici), tipul de abuz (abuzul fizic grav şi abuzul sexual

sunt cele mai frecvent semnalate); caracteristicile abuzului (frecvenţa, gravitatea),

actualitatea/ neactualitatea în media, relaţia dintre agresor şi copilul respectiv, gradul de

dependenţă a copilului, calitatea probelor şi indiciilor (Ionescu, 2001).

Semnalarea unui caz de abuz asupra copilului o poate face un membru al

familiei, un vecin, un profesionist (medic, cadru didactic, asistent social etc.) către

Serviciul Public Specializat de Protecţie a Copilului, Serviciul pentru Copilul Abuzat şi

Neglijat ce asigură: luarea măsurilor de protecţie, sesizarea organelor abilitate pentru a

dispune măsuri de sancţionare pentru părinţii sau susţinătorii legali care îşi abuzează

copiii, consiliere psihologică, socială şi juridică pentru fiecare caz prin abordare

diferenţiată, sprijinirea copiilor pentru a diminua efectele abuzului şi neglijării,

schimbarea mentalităţii privind exercitarea drepturilor şi obligaţiilor parentale, precum

şi a interacţiunii dintre părinţi şi copii etc. Etapele parcurse de la semnalarea la validarea

unui caz de abuz sunt descrise de Latimer (1998) în schema de mai jos.

Etape ale semnalării şi înregistrării cazurilor de abuz (Latimer, 1998)

După dezvăluirea abuzului, reacţiile familiei sunt diferite; pentru unele familii

apare ameninţarea destrămării imediate a familiei, se instalează o criză familială de

intensitate maximă cu distrugerea relaţiilor de familie şi a imaginii de sine idealizate, în

timp ce pentru altele este doar o nouă problemă pe care alţii o vor rezolva, nu se

domeniul sănătăţii mintale erau mai convinşi în ceea ce priveşte producerea abuzului decât specialiştii din alte domenii, de exemplu juriştii (Boat şi Everson, 1988).

Etapa 1 Sesizarea abuzului

Etapa 2 Stabilirea riscului

Etapa 3 Înregistrarea cazului

Etapa 4 Validarea

Nu se contactează Serviciul pentru Copilul Abuzat şi Neglijat

Validarea abuzului

Înregistrarea abuzului la Serviciul pentru Copilul Abuzat şi Neglijat

Invalidarea abuzului

Copilul este în situaţie de risc

Copilul nu a fost abuzat

Analiza situaţiei semnalate

Identificarea cauzelor

Agresarea copilului


91

instalează situaţia de criză, familia având tendinţa de a restabili imediat modelul familial

anterior (Furnis, 1995, p. 57).

b) Evaluarea iniţială

Evaluarea iniţială se raportează la noţiunea de risc, la pericolul pe care-l

reprezintă o situaţie dată pentru copil şi la evaluarea situaţiei concerte în care se află la

un moment dat copilul. În acest sens, scopul evaluării este „aprecierea existenţei

vreunui pericol pentru copil şi a gradului de periculozitate a factorilor care pun în

pericol dezvoltarea fizică sau/ şi psihică sau chiar viaţa copilului” (Roth-Szamosközi,

2001, p. 53).

Cooper şi Ball (1993, p. 76) consideră că noţiunea de risc este potrivită nu

numai descrierii specificului cazurilor de abuz asupra copilului, dar şi pentru

caracterizarea muncii asistenţilor sociali. Pe baza evaluării situaţiilor copilului, ei îşi

asumă riscuri incluse în mecanismul de luare a deciziei.

O dată cu sesizarea46 unui caz de abuz, rolul serviciului de protecţie a copilului

este de verificare a veridicităţii sesizării într-un timp limitat (de regulă 24 ore) şi

stabilire a priorităţii cazului. Evaluarea iniţială priveşte, în principal, identificarea

gradului de siguranţă în care trăieşte copilul, dacă viaţa şi integritatea lui nu sunt puse în

pericol în acel mediu. Evaluarea va cuprinde: evaluarea siguranţei fizice, prezenţa

urmelor de abuz de pe corp, evaluarea condiţiilor de locuit, hrană, îngrijire, dar şi

contactarea, după caz, a unităţilor şcolare, a spitalelor, a poliţiei sau a altor servicii

sociale. Apoi, se poate discuta şi cu membrii familiei lărgite, cu apropiaţii şi prietenii

familiei. În majoritatea cazurilor se cere şi o examinare medicală a copilului, cât şi una

psihiatrică şi/ sau psihologică.

Dacă managerul/responsabilul de caz decide că sesizarea este justificată, el

trebuie să decidă dacă copilul mai poate rămâne în acel mediu familial sau trebuie plasat

într-o altă familie, instituţie de ocrotire sau unitate spitalicească47.

Dificultăţile ce apar în timpul evaluării iniţiale a cazurilor de abuz sunt

următoarele: atitudinea familiei: unele familii conştientizează că se oferă un ajutor

copilului, în timp ce altele sunt ostile şi împiedică demersurile; sentimentele de

îngrijorare îndreptate spre persoana care a raportat cazul, spre copil sau spre

46 Standardul minim pentru Serviciul Intake, se află încă în dezbatere pe site-ul ANPCA

Gabriela IRIMESCU

92

profesionistul implicat în rezolvarea cazului (ostilitate, injurii) - acesta din urmă

trebuind să-şi păstreze calmul în situaţii foarte stresante; abuzul având loc în familie

asistenţii sociali trebuie să ia de multe ori decizii rapide şi corecte având date puţine,

uneori insuficiente, fiind cunoscută tendinţa familiilor de a păstra secretul asupra

situaţiilor abuzive.

O parte dintre cazurile sesizate sunt închise după evaluarea iniţială sau referite

altor departamente din cadrul serviciilor de protecţie a copilului, el fiind considerat în

situaţie de risc şi nu în cea de copil abuzat.

Stabilirea riscului de abuz - În mod tradiţional, stabilirea riscului în cadrul

Serviciilor de Protecţie a Copilului ţine de expertiza lucrătorilor şi de politica instituţiei.

În ultimii ani s-au dezvoltat şi implementat modele specializate de evaluare a riscului

pentru a se stabili probabilitatea relelor tratamente aplicate copilului. Metodele

specializate de stabilire a riscului includ variabile referitoare la caracteristicile

abuzatorului, cazului, copilului şi variabilelor demografice ce ţin de caz. De exemplu, în

cazul abuzului fizic, se regăsesc în literatura empirică de specialitate frecvent

următoarele variabile: nivelul educaţional scăzut, vârsta tânără a părinţilor, IQ de limită,

familii numeroase, abuz în antecedent (transmis de la o generaţie la alta), iar în cazul

abuzului sexual se identifică: o relaţie non-biologică cu victima (tatăl vitreg, concubinul

mamei), folosirea forţei într-o infracţiune premeditată, antecedente infracţionale, sexul

masculin, mai rar asociindu-se variabile precum: şomajul, statutul marital necăsătorit,

termene scurte de rezidenţă etc. (DePanfilis, Salus, 2003).

Instrumentele specializate în stabilirea riscului variază în funcţie de maniera în

care este definit riscul, gradul în care instrumentele sunt utile în practică, tipul

informaţiilor obţinute şi modul în care sunt combinate informaţiile pentru a determina

gradul de risc.

Pecora (1991) a împărţit modelele de stabilire a riscului curent în categorii

compuse din 16-35 de factori şi care sunt înregistrate pe scale reprezentând nivelul

redus, moderat şi înalt de risc. Factorii incluşi sunt în general asociaţi caracteristicilor

copilului, severităţii şi cronicităţii abuzului, caracteristicilor adultului care îngrijeşte

copilul, relaţiei adult-copil, factorilor sociali şi economici (a se vedea anexa 1).

În practică, matricea este des uzitată, dar nu oferă certitudinea „etichetării”

gradului de abuz. Datele obţinute sunt corelate cu cele înregistrate de la scalele familiale

şi scara de depistare a abuzului şi traumei. Astfel, scala resurselor familiale evaluează

47 Dacă părinţii nu se opun mutării copilului, măsura se poate aplica imediat, iar dacă părinţii se opun mutarea se


93

modul de administrare a resurselor familiale în concordanţă cu nevoile familiei, dar şi

cu ale fiecărui membru în parte şi evaluează preocupările şi priorităţile familiale, oferă

informaţii despre zonele de servicii unde familiile consideră că le lipsesc resursele

adecvate, în timp ce scala de sprijin familial evidenţiază rolul persoanelor şi grupurilor

de ajutor pentru membrii unei familii care cresc un copil. Este un instrument conceput

pentru a evalua din punct de vedere calitativ nivelul sprijinului social între familii. Scala

de depistare a abuzului şi traumei încearcă să evalueze atmosfera generală de acasă şi

să surprindă ceea ce simte copilul referitor la felul cum a fost tratat de către părinţi sau

de către cei care l-au îngrijit în mod curent (a se vedea anexele 2, 3 şi 4).

Pecora (1991) nota că ratele corecte de clasificare pentru modelele de stabilire a

riscului variază de la 15% la 83% şi nici un model nu are sensibilitatea şi specificitatea

suficient de mari pentru a putea fi folosit ca singurul determinant al stării de risc, fapt ce

determină estimări incorecte ale riscului, în parte rezultate din ignorarea intercorelaţiilor

şi interacţiunilor dintre factori.

O bună activitate practică în favoarea copiilor porneşte de la diagnosticarea

factorilor relevanţi implicaţi într-un caz dat. Valoarea ajutorului oferit unui copil

depinde de calitatea investigaţiei efectuate şi de adecvarea diagnosticului48 la nevoile

copilului.

După Ionescu, Popa, Forestier (1997) în evaluarea situaţiei copilului trebuie

reţinute următoarele aspecte: informaţiile conţinute în evaluarea situaţiei copilului sunt

confidenţiale şi trebuie tratate ca atare; evaluarea este un proces care se desfăşoară într-

o perioadă dată de timp-în consecinţă, ea nu are un caracter definitiv. Situaţia copilului

aflat la un moment dat în dificultate trebuie evaluată în mod periodic; evaluarea priveşte

ansamblul nevoilor copilului. Nevoile sale fizice, cele privind sănătatea sa, nevoile

sociale, de afecţiune, respect, educaţie etc. trebuie privite întotdeauna din punctul de

vedere al nivelului de dezvoltare a copilului şi a perspectivelor sale de progres;

evaluarea este un proces complex, în care pot fi implicaţi diverşi specialişti, în funcţie

de specificul situaţiei în care se găseşte copilul şi de nevoile sale; evaluarea impune

utilizarea unui limbaj clar, a unor termeni precis definiţi, cu scopul de a servi

persoanelor de suport care însoţesc copilul în traseul său evolutiv; în procesul

investigării se acordă o atenţie deosebită analizei familiei copilului, nevoilor acesteia în

vederea transformării ei într-un mediu favorabil dezvoltării copilului.

realizează pe baza ordonanţei preşedinţiale (legea 272/ 2004). 48 Diagnosticul are un aspect omotetic (categoriile de reacţii la traumele suferite) şi ideografic (variabilele ce alcătuiesc tabloul clinic) (Ionescu, 2001).

Gabriela IRIMESCU

94

Evaluarea unui presupus abuz asupra copilului trebuie să se desfăşoare într-o

manieră ordonată, structurată pentru a obţine cât mai multe informaţii şi pentru a evalua

riscurile şi siguranţa copilului. Specialişti au folosit o varietate de tehnici de evaluare

care includ, cu precădere, interviul şi observaţia.

Este recomandabil ca realizatorul interviului49 să-şi pună în aplicare abilităţile de

intervievare: să fie un bun ascultător, să rămână calm, dar vigilent, cu scopul de a-şi

forma o imagine cât mai clară asupra situaţiei. De asemenea, este necesară menţinerea

unei atitudini neutre, de nejudecare a situaţiei, caracterizată mai mult de încercarea de a

fi empatici şi de a înţelege circumstanţele care au condus la supoziţia relelor tratamente.

Fiecare întâlnire trebuie planificată şi organizată în funcţie de: locul în care se vor

desfăşura interviurile, durata, frecvenţa interviurilor şi numărul persoanele care

participă la fiecare interviu. Toţi membrii familiei trebuie intervievaţi individual pentru

a se stabili o relaţie de încredere şi pentru a mări acurateţea informaţiilor obţinute. De

preferat este ca membrii familiei să fie intervievaţi în următoarea ordine: copilul

identificat, fraţii sau alţi copii din cadrul familiei, adulţii care nu sunt presupuşi a fi

comis abuzul, persoana care este presupusă a fi maltratat copilul, familia ca întreg

(Wiehe, 1996, pp. 121-129).

Intervievarea copilului identificat

Scopul interviului iniţial cu copilul este de a obţine informaţii privind abuzul, de

a evalua siguranţa imediată a copilului şi de a obţine informaţii despre părinţi şi familie.

Informaţiile pe care un manager de caz încearcă să le obţină de la copil sunt

următoarele: ce s-a întâmplat, când, unde şi cine a fost prezent; starea actuală a

copilului; tipul, gravitatea şi cronicitatea abuzului; efectele abuzului; caracteristicile

copilului; programul zilnic al copilului; identitatea altor persoane care au informaţii

49 Informaţiile obţinute şi deciziile luate pot fi influenţate de intervievator, în plus, teoria interacţionistă susţine că răspunsurile obţinute sunt social construite şi mult afectate de factori precum caracteristicile intervievatorului, afilierea profesională, genul, convingerile personale. Milner, Murphy, Valle, Tolliver, (1998, pp. 76-78) în studiul lor realizează o sinteză a acestor influenţe, bazându-se pe studiile colegilor susţin că: specialiştii care au fost abuzaţi sexual şi/ sau fizic atunci când erau mici sunt mai pregătiţi să înţeleagă afirmaţiile despre abuzul produs asupra unui copil (Nuttal şi Jackson, 1994); specialiştii care plecau de la convingerea că un copil nu minte în ceea ce priveşte producerea abuzului sexual faţă de specialiştii cu convingeri neutre, puteau fi mai lesne convinşi de veridicitatea producerii abuzului (Kendal-Tackett şi Watson ,1991); femeile care realizau interviurile, în comparaţie cu bărbaţii prezentau reacţii emoţionale mai puternice la dezvăluirea abuzului fizic şi sexual produs asupra copilului (Hazzard şi Rupp, 1986); studentele manifestau convingeri pro-sociale, atitudini şi reacţii emoţionale mai puternice faţă de abuzul sexual (Wellman, 1993). Autorii mai sus menţionaţi au arătat că şi caracteristicile victimei influenţează intervievarea şi anume, Waterman şi Foss-Goodman (1984) au relatat că abuzul sexual asupra băieţilor era considerat mult mai grav decât abuzul sexual asupra fetiţelor; Muller, Caldwell şi Hunter (1993) care le-au cerut studenţilor să evalueze abuzul fizic din prisma interacţiunilor părinte-copil, au descoperit că băieţii primeau un blam mai mare decât fetiţele, iar consecinţele considerate mai grave dacă abuzatorul era un bărbat; iar Dukes şi Kean (1989) au raportat că fiicele, în comparaţie cu fii, în cazurile de abuz fizic erau considerate mai inocente, iar băieţii mai blamaţi.


95

despre starea copilului şi despre situaţia familială; persoane care locuiesc împreună cu

familia; relaţia copilului cu fraţii, familia extinsă şi/ sau alte persoane semnificative;

percepţia copilului asupra relaţiilor dintre membrii familiei; percepţia copilului despre

cum se rezolvă problemele familiale; sentimentele şi relaţia copilului cu părinţii şi fraţii;

comportamente sau sentimente neobişnuite sau nepotrivite; descrierea (observarea)

vecinătăţii, resurse disponibile şi gradul de violenţă.

Interviul cu copilul se poate realiza parcurgând următoarele etape:

Introducere: prezentarea şi definirea rolului la nivelul de înţelegere al copilului,

maniera de abordare a copilului este determinată de vârsta copilului şi tipul abuzului

suferit; motivarea interviului folosind informaţiile furnizate de copil sau elemente

observabile pentru a stabili motivul pentru această întâlnire; stabilirea structurii

interviului, explicându-i copilului cum va decurge întâlnirea şi care este obiectivul.

Construirea relaţiei: atragerea copilului cu scopul de a-l înţelege şi de a-l implica

în interviu; înţelegerea sentimentelor copilului legate de prezenţa asistentului social şi

de situaţia care i-a reunit; sprijinirea copilului de a se simţi confortabil.

Evaluarea dezvoltării copilului: observarea copilului şi a modului în care îşi

coordonează mişcările şi notarea oricărui indicator de întârziere în dezvoltare; evaluarea

aptitudinilor sociale şi de comunicare ale copilului şi notarea oricărei devieri; evaluarea

şi înregistrarea stărilor afective ale copilului, atât deschiderea sa spre exprimarea

sentimentelor, cât şi reţinerile observabile în timpul interviului.

Stabilirea credibilităţii şi autenticităţii. Determinarea modului prin care copilul

înţelege: locul şi timpul, prin întrebări care să demonstreze că acesta face diferenţa între

pe/ sub, înainte/ după; realitate şi veridicitate, prin întrebări din care să reiasă că acesta

face diferenţa între real/ iluzoriu, adevărat/ fals, cunoaşte diferenţa dintre bine şi rău.

Evaluarea familiei: Cine formează familia în accepţiunea copilului? / Cum

impun părinţii sau adulţii care au grijă de copii disciplina în cadrul familiei? / Care sunt

conduitele de viaţă ale familiei?

Obţinerea informaţiilor legate de abuz50: evaluarea şi înregistrarea oricăror

informaţii legate de abuz; observarea şi înregistrarea limbajului non-verbal al copilului.

50 Copiii au nevoie de permisiunea de a comunica. Copiii au nevoie să simtă că pot avea încredere să dezvăluie abuzul fără a fi respinşi sau pedepsiţi de familie sau de profesionişti. Trebuie acordată atenţie următoarelor aspecte: caracterul secret al celor întâmplate, teama de a nu fi crezuţi, teama de ameninţările de a nu spune nimic, anxietăţi legate de consecinţele dezvăluirii pentru copil şi pentru familie, teama de pedeapsă şi de respingere din partea familiei şi a specialiştilor, în cele din urmă trebuie să dăm permisiunea explicită de a comunica. În situaţiile de abuz sexual mai întâi trebuie să-i transmitem copilului mesajul că: „ştiu că are loc abuzul sexual şi că îţi este teamă să dezvălui acest secret.” (mesaj ce vizează sindromul de păstrare a secretului). Al doilea pas este un proces mai

Gabriela IRIMESCU

96

Educaţie şi securitate: discutarea cu copilul despre modul în care poate spune

„nu” sau poate ieşi dintr-o situaţie şi poate vorbi cu cineva care-l poate proteja;

determinarea semnalelor care atenţionează copilul că trebuie să iasă din casă sau să fugă

de agresor şi unde se poate duce pentru a fi în siguranţă; determinarea persoanei căreia

copilul îi poate destăinui repetarea abuzului şi încercarea de a implica acea persoană

într-un dialog, astfel încât copilul să ştie că i se poate adresa pentru a cere ajutor.

Încheiere: recapitularea a ceea ce a cuprins interviul (la trecerea în revistă a

informaţiilor furnizate de copil în legătură cu abuzul, oferirea unor informaţii eronate

poate testa veridicitatea afirmaţiilor sale); stimularea copilului să formuleze întrebări

care îl preocupă, îngrijorări legate de abuz, de relaţia cu asistentul social; stabilirea

următoarei întâlniri (Salus, DePanfilis, 2003, pp. 39-69).

Intervievarea copiilor ridică următoarele probleme: vocabularul limitat al

copiilor, specificul relaţiei adult-copil şi dificultatea copiilor de a înţelege situaţia de

interviu. În perioada antepreşcolară (1-3 ani) copilul întâmpină dificultăţi de înţelegere a

limbajului, deşi cerinţa subiectivă a comunicării verbale este constituită la 16 luni. La

vârsta de 1 an copilul poate pronunţa circa 100 de cuvinte, alcătuind propoziţii de 2-3

cuvinte. Este evident că în această fază nu se pune problema interviului pentru

investigarea lumii subiective a copilului. Abia în perioada preşcolară (3-6 ani), datorită

progreselor în dezvoltarea comunicării verbale, se încearcă realizarea unor interviuri. O

dată cu perioada şcolară (6-10/11 ani), când se „produce o schimbare de fond a întregii

activităţi psihice, are loc investigarea gândirii copilului de la contemplarea şi înţelegerea

intuitivă a cazului, la logica regulii pe care o exprimă cazul, fenomenul şi operarea în

această concepţie, fapt ce reprezintă o adevărată revoluţie în actul de cunoaştere, o

schimbare de structură a înţelegerii” (Şchiopu, Verza, 1997, p. 173).

Dificultatea realizării interviurilor cu preşcolari şi cu şcolarii mici nu rezidă

numai în vocabularul limitat al acestora, ci şi în specificul relaţiei adult-copil. Trebuie

să se ia în considerare stadiile raporturilor dintre sexe. Astfel, la vârsta de 7-12 ani

băieţii manifestă o aversiune faţă de fete; de aceea este bine ca interviul să fie condus de

complex, indirect şi interacţional, al cărui scop este mesajul „ştiu că ştii că eu ştiu că îţi este teamă şi de ce îţi este teamă”. O altă modalitate de transmitere a mesajului prin care se dezvăluie secretul este folosirea celei de-a „treia persoane” sau prin povestirea despre „celălalt copil” sau putem arăta copilului filme de prevenire, ca modalitatea de a da permisiunea să se vorbească de abuzul care a avut loc. A da unui copil permisiunea psihologică explicită de a comunica despre abuzul sexual este o pre-condiţie necesară pentru interogatoriul legal şi ulterior pentru dezvăluirea secretului. Din momentul în care copilul recunoaşte că a avut loc abuzul sexual şi începe să-şi spună propria poveste, trebuie aplicate imediat regulile de culegere a informaţiilor factuale. Aşa cum, am arătat deja, între acordarea permisiunii de a vorbi şi interogatoriul legal există o relaţie complementară. Copilul mai poate necesita permisiunea explicită de recunoaştere a abuzului sexual ca realitate psihologică atunci când abuzul a fost recunoscut doar legal, fără a avea loc întâlnirea de stabilire a responsabilităţilor cu familia, dă copilului permisiunea deschisă şi explicită de


97

o persoană de acelaşi sex, se recomandă crearea unei situaţii care să-i ajute să înţeleagă

ce se aşteaptă de la ei. Ca atare, utilizarea jocului, a desenului pentru a provoca reacţii

de răspuns este bine venită (Chelcea, 2001, p. 132).

Chiar dacă sunt confruntaţi cu evidenţa existenţei abuzului, copiii neagă că

acesta ar fi avut loc. Totuşi, copiii de vârstă şcolară descriu abuzul în eseuri, copiii de

vârstă preşcolară în desene, iar copiii aflaţi în terapie - prin aluzii verbale directe sau

indirecte la experienţa lor de abuz. În momentul în care se observă că un copil comunică

realitatea abuzului trebuie să se realizeze schimbarea de la „modul de interpretare” la

„modul de investigare”. În cadrul primului proces avem tendinţa de a da un înţeles

evenimentelor, în timp ce în cadrul celui de al doilea dorim obţinerea de informaţii

factuale. Copilul abuzat care comunică secretul ştie foarte bine ce înseamnă

comunicarea secretă, dar el nu are încredere în noi că înţelegem aspectele ascunse. De

obicei, copiii selectează o anumită persoană ca „persoană de încredere” căreia îi

încredinţează astfel de decizii. Apoi, copiii nu dezvăluie secretul dacă alte aluzii au fost

respinse sau neglijate. Aşadar, faptul de a nu prelua un mesaj secret despre abuz la

nivelul realităţii contribuie la întreţinerea de către profesionist a caracterului secret al

abuzului. Factorii de motivaţie ai profesioniştilor: capacitatea de a face faţă personal

problemelor de abuz şi de găsi sprijin profesional; cunoştinţele, abilităţile şi deprinderile

specifice dobândite în instrumentarea cazurilor; bază materială, infrastructură, spaţiu

unde pot fi oferite aceste servicii contribuie la calitatea evaluării.

Metodele de evaluare de tipul testelor proiective sunt adecvate în scop

orientativ, dar nu suficiente pentru a face aprecieri de mare fineţe şi, de aceea, trebuie

integrate în diagnosticul multidimensional.

Desenul liber sau tematic constituie o modalitate eficientă de evaluare a

personalităţii în formare a copilului şi a problemelor sale emoţionale, precum şi a

relaţiilor sale cu familia, a traumelor pe care, eventual, le-a suferit, a nivelului de

anxietate, a capacităţilor şi dificultăţilor sale de a se adapta la mediul social.

Mecanismul psihologic prin care conflicte inconştiente nerezolvate, probleme

incomunicabile, atitudini şi sentimente faţă de persoanele importante din viaţa sa,

frustrări şi anxietăţi, blocaje şi suferinţe reprimate sunt dezvăluite îl constituie proiecţia.

Astfel, problemele ascunse, neconştientizate, reprimate sau negate, sunt exprimate într-o

manieră simbolică, adesea transparentă. Personajele unei poveşti inventate de copil,

dramatizate de el, prin jocul cu păpuşi sau redate grafic, sunt investite cu semnificaţii,

a vorbi despre abuz, fapt care este pre-condiţia pentru capacitatea copilului de a beneficia de terapiile ulterioare

Gabriela IRIMESCU

98

emoţii, sentimente şi gânduri pe care copilul le trăieşte în legătură directă cu

evenimentele vieţii sale, cu relaţiile sale cu familia şi alte persoane semnificative din

viaţa sa. Dintre testele proiective, bazate pe desen, utilizate în special în psihodiagnoza

copilului, se pot menţiona (Mitrofan coord., 1997, pp. 170-172): testul „omuleţului” (F.

Goodenough), testul „desenului figurii umane” (K. Machover), testul arborelui (Koch-

Stora), testul „casă-copac-persoană” (H-T-P al lui J.N. Buck), testul „desenului

familiei”.

Desenul familiei este relevant pentru cunoaşterea raporturilor pe care copilul le

are cu familia, ca decisive în formarea personalităţii sale. Jourdan-Ionescu, Lachance,

2003., apud. Porot, 1965 consideră că simpla observare a desenului unei familii permite

cunoaşterea sentimentelor reale pe care copilul le resimte faţă de familia sa, situaţia în

care el se plasează în cadrul familiei sale, relaţiile dintre membrii familiei şi impactul

lor asupra copilului din perspectiva acestuia. Dimensiunile personajelor familiale,

centralitatea sau excluderea lor din spaţiul grafic, distanţele dintre membrii familiei şi

dintre figurile centrale şi copilul investigat, sunt elemente de diagnostic importante şi,

totodată, factori de suport pentru o discuţie relevantă de conştientizare şi chiar de

optimizare a raporturilor perturbate din familie. Utilizat mai ales ca probă de

cunoaştere, testul familiei poate fi folosit pentru declanşarea unui dialog.

În timpul probei se pot observa reacţiile afective ale copilului, mai ales

inhibiţiile şi refuzul de a desena sau a vorbi despre anumiţi membri ai familiei sau chiar

despre sine, jena sau teama faţă de unele personaje, resentimentele, ostilitatea. Se

urmăresc oscilaţiile afective, trecerile de la tristeţe la veselie, mânia, nemulţumirea faţă

de unele personaje, izolarea şi sentimentul de autodevalorizare sau insecuritate.

Elemente ca egocentrismul şi autocentralitatea, redate grafic prin dimensiunile

exagerate, sublinierile şi detaliile suplimentare, precizia grafică a trăsăturilor unor

personaje, precum şi estomparea, absenţa, imprecizia desenării altora, pot fi uşor

identificate şi decriptate ca semnificaţie. Alegerea culorilor pentru sine şi pentru

anumite persoane nu este nici ea întâmplătoare. Desenarea în culori vii, luminoase sau

terne, întunecoase, este în directă legătură cu emoţiile şi sentimentele copilului faţă de

persoanele desenate, iar preferinţa lui pentru desenul alb-negru ne poate sugera

blocajele emoţionale, elemente de depresie, retragere sau lipsă de rezonanţă afectivă,

dificultăţi de exprimare a sentimentelor şi trăirilor. În final, copilul este întrebat dacă

este mulţumit sau nu de desenul său şi dacă ar dori să schimbe ceva sau să îl refacă, aşa

(Furnis, 1995).


99

cum i-ar plăcea lui acum. Orice omisiune sau deformare a unui personaj într-un sens sau

altul ne oferă informaţii din punct de vedere al cunoaşterii lumii sale interioare, dar şi al

comportamentului său în raport cu aceste personaje ce exprimă simbolic realitatea

relaţiilor sale cu familia (Davido, 1998).

O altă metodă specifică în cazurile de evaluare a copiilor victime ale abuzurilor

este cea a folosirii păpuşilor anatomice (Lopez, 2001).

Ele sunt deosebit de utile în cazurile copiilor cu vârsta cuprinsă între 5 şi 7 ani,

care au suferit abuzuri sexuale. Avantajul acestei metode este de a ajuta intervievatorul

să clarifice părţile corpului denumite de copil cu nume care sunt adesea confuze. De

asemenea, folosirea acestor păpuşi neacoperite de haine pot orienta atenţia asupra

atingerilor şi durerilor copilului la nivelul diferitelor segmente ale corpului. Folosirea

păpuşilor anatomice facilitează rememorarea evenimentelor petrecute în mod real pe

parcursul vieţii copilului şi nu stimulează fantezia lor sexuală (Jones, 1999).

Ele se recomandă a fi folosite după ce copilul a dezvăluit abuzul sexual, pentru

a-l ajuta să reprezinte detalii dificile de exprimat verbal, ca de exemplu poziţia sa în

timpul abuzului. Uneori, ele sunt folosite pentru a explora posibilitatea comiterii

abuzului asupra copilului, prin adresarea unor întrebări de tipul: Cum numeşti această

parte a corpului?/ S-a întâmplat vreodată să fii atins acolo?/ S-a întâmplat vreodată să-ţi

fi provocat cineva vreo durere în acea zonă?/ Cine a fost acea persoană?. (Faller, 1993)

Jocul liber al copilului este şi el un mijloc de observare a preocupărilor acestuia.

Evaluatorul poate intra în jocul copilului, prin construirea unor scenarii care reproduc

activităţi cotidiene ca luarea mesei, baia, statul pe oliţă, pregătirea pentru culcare etc.

Copilul poate fi invitat să demonstreze prin jocul cu păpuşile sau figurinele de animale

cum sunt ele spălate de mama sau tata, cum şi unde sunt culcate, când se trezesc şi altele

asemenea. Unii copii se arată înfricoşaţi în unele din aceste situaţii şi proiectează prin

intermediul figurinelor folosite propriile lor experienţe (nu lasă păpuşile să doarmă, le

pedepsesc, le ameninţă cu pedepse pe care le-au trăit şi ei). Se va semnala anxietatea,

agresivitatea, frica sau evitarea exprimată de copil, dar jocul va demonstra existenţa

abuzului numai atunci când copilul va face efectiv demonstraţia relelor tratamente la

care este supus. În majoritatea cazurilor, jocul este un element esenţial în efortul

profesionistului de a câştiga încrederea copilului, iar elementele proiective care pot

indica maltratarea copilului sunt puncte de pornire importante pentru relevarea

circumstanţelor faptice ale situaţiei de maltratare (Cattanach, 1992).

Gabriela IRIMESCU

100

Intervievarea fraţilor

Scopul acestor interviuri este de a evalua nivelul de vulnerabilitate a fraţilor, de

a culege informaţii despre natura şi gravitatea abuzului şi de a obţine informaţii

suplimentare cu privire la familie - informaţii utile în evaluarea riscului de abuz asupra

copilului identificat şi a fraţilor săi. Exemple de informaţii pe care un manager de caz

trebuie să le obţină de la fraţi: caracteristicile, comportamentele şi sentimentele fraţilor;

informaţii despre presupusul abuz; dacă au fost şi ei abuzaţi şi dacă da, cum, unde, când,

cât de des şi pentru cât timp; alte informaţii despre părinţi (de exemplu sentimente şi

comportamente frecvente, probleme, măsuri disciplinare şi relaţiile părinţilor în afara

căminului); alte informaţii despre funcţionarea familiei, dinamica şi caracteristicile ei;

informaţii care nu au putut fi obţinute de la copilul identificat sau confirmarea unor

informaţii culese în timpul interviului iniţial de la copilul identificat (DePanfilis, Salus,

1992, pp. 26-27).

Intervievarea părintelui/ persoana de îngrijire non-abuziv

Scopul acestui interviu este aflarea informaţiilor pe care părintele le ştie despre

presupusul abuz, culegerea informaţiilor legate de riscul abuzării şi determinarea

capacităţii părintelui de a proteja copilul (copiii), dacă va fi cazul.

Exemple de informaţii pe care un manager de caz ar trebui să le culeagă de la

părintele non-abuziv: descrierea presupusului abuz; sentimente privind abuzul şi

serviciile sociale; acceptarea versiunii copilului despre ceea ce s-ar fi întâmplat şi cine

este persoana de îngrijire responsabilă de acest lucru; capacitatea de a proteja copilul şi

opinia sa privind vulnerabilitatea copiilor; sentimente, aşteptări şi perspective privind

copilul identificat şi fraţii săi; descrierea caracteristicilor, sentimentelor şi

comportamentele copiilor; metode de disciplinare şi relaţia cu copiii; relaţia cu

presupusul agresor, roluri în familie, funcţionarea generală a familiei şi nivele de

comunicare şi afecţiune; modul de rezolvare a problemelor, abilitatea de a înfrunta

stresul, consumul de droguri şi alcool şi modul de a se vedea pe sine; istoricul copilăriei

(amintiri pozitive şi negative), istoria educaţională, delicte, probleme de sănătate fizică

sau mentală; situaţia financiară şi alţi factori cauzatori de stres; relaţiile cu familia

extinsă şi climatul din vecinătate şi comunitate (DePanfilis, Salus, 1992, p. 27).


101

Intervievarea presupusului abuzator

Scopul acestui interviu este de evaluare a reacţiilor presupusului abuzator la

dezvăluirea abuzului şi culegerea altor informaţii despre persoana sa şi despre familie în

legătură cu riscul şi siguranţa copilului. Pentru interviul cu agresorul se preferă interviul

structurat, care tinde să genereze date mai relevante decât interviul nestructurat, iar

informaţiile sunt culese într-un proces planificat.

Exemple de informaţii pe care un manager de caz trebuie să le obţină de la

presupusul abuzator: modul în care descrie ceea ce s-a întâmplat în legătură cu orice

presupus abuz; reacţia sa la incident şi faţă de serviciile sociale; starea sa emoţională

actuală, mai ales privind posibilitatea de a răni pe viitor copilul; punctul său de vedere

privind copilul, caracteristicile şi situaţia copilului; relaţia sa cu copiii şi cu alţi membri

ai familiei; descrierea sa privind rolurile şi funcţionarea familiei, metode de comunicare

şi nivelul de afectivitate; modul de a rezolva problemele, de a face faţă stresului;

consumul de substanţe psihoactive; relaţiile sale în afara familiei; descrierea familiei,

inclusiv situaţia financiară şi alţi factori cauzatori de stres; permisiunea de a vedea

copilul; disponibilitatea de a accepta ajutor (DePanfilis, Salus, 1992, pp. 27-28).

În timpul interviului iniţial cu părintele abuziv una dintre cele mai frecvente

situaţii este negarea. Negarea că evenimentul a avut loc, negarea oricărei vătămări

făcute victimei, că a intenţionat să comită o agresiune, că este pe deplin responsabil (şi

victima este vinovată, l-a provocat), negarea altor comportamente deviante. Pentru

gestionarea eficientă a acestei situaţii se poate recurge la una din următoarele strategii:

se dezvoltă un set de „Da”-uri (o succesiune de întrebări la care răspunsul este da), se

pune accentul pe „Ce s-a întâmplat?” şi, mai rar, „De ce s-a întâmplat?”, se ignoră

răspunsurile neadevărate, se alternează acceptarea cu confruntarea, se folosesc

raţionalizările, se realizează confruntarea la fiecare negaţie şi la depistarea erorile de

gândire şi nu se permite evitarea responsabilităţii, se evită întrebările multiple, se repetă

anumite întrebări etc. (Bergman, Plum, 2003).

Întâlnirile grupului familial

După terminarea interviurilor, asistentul social trebuie să reunească familia

pentru: a rezuma informaţiile obţinute şi impresiile, a urmări reacţii individuale privind

percepţiile şi sentimentele, a arăta interesul faţă de familie şi a oferi informaţii despre

Gabriela IRIMESCU

102

următorii paşi, inclusiv dacă vor beneficia de asistenţă sau dacă va fi nevoie de

intervenţia tribunalului, a demonstra apreciere pentru participarea la acest proces.

Întrunirile grupului familial (Spânu, 1998) reprezintă o întâlnire între părinţi,

copii şi rude în cadrul căreia sunt abordate dificultăţile cu care este confruntată familia,

întrunirea fiind organizată şi monitorizată de asistentul social. Responsabilitatea

acestuia constă în colectarea informaţiilor despre familia cu probleme de la instituţiile

implicate în rezolvarea cazului. Pe lângă membrii familiei, sunt invitaţi la întrunirea

grupului familial o serie de profesionişti care îşi expun punctul de vedere propriu din

perspectivă profesională. Întâlnită în literatura de specialitate şi sub denumirea de

conferinţă familială, întâlnirea familială sau presupune parcurgerea a trei etape: în prima

etapă, discutarea problemei în comun, de către membrii familiei; în etapa a doua,

discutarea problemei în comun, de către profesionişti (profesori, medici, avocaţi,

logopezi, psihologi, poliţişti etc.); în etapa a treia, după retragerea profesioniştilor, sunt

reluate discuţiile, stabilindu-se strategiile de rezolvare a problemelor. Întâlnirile

grupului familial: accentuează discreţia şi, de obicei, nu se finalizează cu o trimitere a

cazului în instanţă, acolo unde pare a fi necesar; orientează familia spre detectarea şi

utilizarea punctelor puternice şi a resurselor pe care le deţine şi, în funcţie de acestea, se

elaborează planuri pentru ameliorarea situaţiei şi pentru noi abordări; permite

organizarea întâlnirilor în mod corespunzător normelor culturii de origine a familiei;

maximizează responsabilitatea adulţilor, iar pentru copiii din familie are valoare

terapeutică; dezvoltarea capacităţii familiei de a decide asupra unor probleme proprii

prin utilizarea resurselor existente. Modelul se fundamentează pe convingerea că familia

are propria motivaţie de a-i proteja pe membrii săi, mai mult decât orice instituţie,

reechilibrându-se competenţa cu încrederea acordată de membrii familiei unii altora

(Bragg, 2003).

Evaluarea familiei după modelul sistemic se bazează pe interviul sistematic cu

toţi membrii familiei şi urmăreşte, în primul rând, depistarea acelor atitudini dominante

care pot conduce la vătămarea copilului, iar în al doilea rând evaluarea resurselor

energetice, de suport intern sau extern ale familiei. Informaţiile privind aceste domenii

enumerate pot fi obţinute atât prin formularea unor întrebări adresate direct persoanelor

implicate în relaţii abuzive, cât şi prin observarea directă a stilului lor parental.


103

Observaţia 51 directă oferă informaţii cu valoare de fapte şi constituie materialul

cel mai bogat, divers, nuanţat şi susceptibil de analize calitative. Scopul observaţiei

constă în identificarea naturii şi structurii interacţiunilor care se stabilesc între copilul - victimă a

abuzurilor şi alte persoane semnificative. Observaţia presupune formularea unor întrebări

premergătoare: Ce vom observa? Cum o vom face? Cum să se înregistreze faptele de

observaţie? Cum să le interpretăm în vederea teoretizării? Ca şi în cazul interviului,

observaţia prezintă anumite limite date de subiectivitatea evaluatorului.

În cazurile de abuz asupra copilului, observaţia la domiciliu, în mediul familial52

reprezintă una dintre tehnicile frecvent utilizate şi se referă la urmărirea receptivităţii

părintelui la nevoile copilului, a disponibilităţii de a-i răspunde, la exprimarea atenţiei

faţă de copil, crearea unei atitudini afectuoase, calde sau, dimpotrivă, a uneia reci,

distante şi eventual ameninţătoare. La acestea se pot adăuga informaţii privind tonul şi

exprimarea facială în cadrul comunicării, precum şi atitudinile gestuale şi corporale

manifestate de părinte şi răspunsurile copilului la aceste manifestări non-verbale

menţionate. Responsabilitatea evaluatorului este de a observa copilul identificat, fraţii,

părinţii, familia şi mediul.

Scopul observaţiei constă în identificarea naturii şi structurii interacţiunilor care

se stabilesc între membrii familiei. Utilizarea unui ghid de observaţie, ca şi în cazul

interviului, reprezintă o necesitate pentru o abordare coerentă, logică şi organizată a

dinamicii familiei. Competenţele familiei sunt evaluate din punct de vedere sistemic şi

în funcţie de modul în care familia funcţionează în prezent raportat la evoluţia sa

anterioară.

Genograma şi harta eco sunt alte două tehnici ce pot oferi informaţii în acest

sens.

Genograma sau arborele familial descrie tipurile de relaţii şi evenimentele care s-au

desfăşurat de-a lungul generaţiilor. Naşterea, decesele, divorţurile, crizele şi alte

evenimente semnificative de viaţă pot fi înregistrate pe scurt. O prezentare de caz poate

fi condensată în câteva pagini (Coushead, 1993, p. 123). Genograma se completează de

către asistentul social împreună cu familia şi ajută la dezvăluirea regulilor nescrise ale

familiei, secretelor, tabuurilor. Citirea unei genograme pe mai multe generaţii poate

51 Kohn, R. şi Negre, P. (1971) notau că termenul de observaţie desemnează o etapă iniţială a cunoaşterii (faza exploratorie), un tip de acţiune realizată de cel care observă (colectarea datelor), datele colectate şi produsul final (Chelcea, 2001, p. 146). 52 În plus, Tnteur, Ewigman, Peterson şi Hosokawa (1995) au propus o matrice de observaţie maternală şi o scală de interacţiune mamă-copil prin care se pot evalua, prin observaţie, comportamentul părintelui ca fiind abuziv sau non-abuziv (Milner, Murphy, Valle, Tolliver, 1998, p. 80).

Gabriela IRIMESCU

104

conduce la sesizarea anumitor evenimente care se repetă în familia respectivă cu o

anumită frecvenţă (creşterea copilului de către mame singure, abuzul fizic, divorţul

etc.). Genograma este un instrument utilizat în înţelegerea dinamicii familiilor şi caracteristica

sa principală constă în descrierea relaţiilor inter-generaţionale într-o familie; utilizarea unor

coduri a căror descifrare este menţionată într-o legendă ajută la exprimarea schematică a

relaţiilor inter-generaţionale cu relevanţă pentru istoricul social. Pentru realizarea genogramelor,

asistentul social trebuie să stabilească raporturi autentice de comunicare cu membrii familiei,

ceea ce conduce la diminuarea treptată a semnificaţiei miturilor şi a tabuurilor aduse de

generaţiile trecute care pot crea obstacole în rezolvarea problemelor.

Harta eco - precizează locul unei persoane sau a familiei sale în contextul social.

Ca şi în cazul genogramei, la întocmirea ei se va folosi un set de coduri, menţionat în

legendă. Harta eco oferă răspunsuri la următoarele întrebări (Sheafor, Horejsi, Horejsi,

1997): Care sunt relaţiile dintre membrii familiei? / Cum interacţionează familia cu

rudele, prietenii şi vecinii? / Membrii familiei au locuri de muncă? / Copiii au acces la

sistemul educaţional? / Care sunt performanţele intelectuale ale membrilor familiei? /

Familia are un venit suficient pentru a acoperi cheltuielile de întreţinere, hrană,

transport, educaţie? / Familia participă la activităţi religioase, sociale, politice,

culturale? / Membrii familiei sunt marcaţi de stres?

c) Intervenţia

Dacă după evaluarea iniţială se identifică nevoia de servicii de specialitate se va

iniţia un plan de servicii şi/sau un plan individualizat de protecţie (a se vedea anexa 5,

Normele metodologice privind întocmirea planului de servicii şi a planului

individualizat de protecţie).

După caz, intervenţia se poate realiza de aceiaşi profesionişti care au realizat

evaluarea iniţială sau de către alţii. Şi într-o situaţie, şi în cealaltă există avantaje şi

dezavantaje. În prima situaţie, prezenţa aceloraşi specialişti faţa de care s-a creat deja o

relaţie profesională, reduce etapa de construire a relaţie, cazul este securizat, iar familia

nu resimte transferul cazului ca pe o „pierdere”. În acelaşi timp, cei care lucrează pe caz

şi care evaluează urgenţa cazului, dar şi intervin pe caz, se pot simţi suprasolicitaţi /

depăşiţi. În cea de-a doua situaţie se doreşte o specializare strictă pe domeniu, la care

uneori se reproşează pierderea de informaţii prin transferul cazului de la un serviciu la

altul sau monotonia lucrului pe acelaşi domeniu. Intervenţia depinde de serviciile pe


105

care familia le-a primit după semnalare, precum şi de gradul de risc la care este supus

copilul. Ideal, ar trebui să existe o altă persoană care să diagnosticheze cazul în timpul

etapei de evaluare iniţială, alta decât asistentul social care lucrează cu copilul. Acest

punct generează emfază, deoarece, într-o anumită eventualitate nevoia unei aprecieri

iniţiale şi a alteia ulterioare pot fi trecute cu vederea şi se ajunge uneori la lipsa unui

plan coerent de intervenţie (Faller, coord., 1981).

Copiii victime ale abuzului au adesea istorii complicate ale victimizării şi

traumei şi prezintă o varietate de probleme şi deficienţe ce pot sau nu pot fi rezultate

directe ale abuzului. Istoriile complexe şi prezentările multor probleme constituie

piedici pentru mulţi practicieni, nu de multe ori fiind în faţa dilemei: intervenţie

secvenţială sau unitară?

Intervenţia în cazul abuzului asupra copilului este una sistemică, copilul fiind

parte a sistemului familial, accentul punându-se pe modificarea relaţiilor copilului cu

ceilalţi membri ai sistemului. Intervenţia se centrează pe următoarele două direcţii:

juridic (stabilirea unei măsuri de protecţie a copilului şi stabilirea unei măsuri corective

pentru abuzator) şi recuperator (centrată pe copil, pe abuzator, pe familie).

Rezultatul optim în cazul copiilor supuşi unor rele tratamente de către proprii

părinţi ar fi ca, după intervenţia în familie, aceasta să rămână intactă şi copilul să poată

trăi în siguranţă, cu un bun suport emoţional, în cadrul propriei familii. Aceasta depinde

însă de o serie de factori care privesc: părintele abuzator (gravitatea abuzului comis,

măsura în care părintele acceptă responsabilitatea faptelor comise, numărul şi

severitatea celorlalte eventuale probleme ale sale - alcoolism, comportament violent,

boală psihică, deficienţă mentală) şi părintele care nu a comis abuzul, părintele de

suport (modul de reacţie în urma descoperirii comiterii abuzului asupra copilului,

calitatea relaţiei sale cu victima, dependenţa sa de persoana care a comis abuzul,

numărul şi severitatea celorlalte eventuale probleme ale sale - alcoolism, comportament

violent, boală psihică, deficienţă mentală). Pe baza analizei se pot desprinde

următoarele tipuri de decizie: familia rămâne intactă; agresorul este separat de familie;

copilul este plasat temporar în afara familiei; copilul este definitiv îndepărtat din familie

(Roth-Szamosközi, 1999, apud. Faller, 1993).

Gabriela IRIMESCU

106

Agresor

Informaţii pozitive Informaţii negative

Informaţii

pozitive

Tipul I – Familia rămâne intactă

Obiective:

reducerea la minimum a riscului

repetării abuzului de către făptuitor prin

îndepărtarea acestuia de lângă copil şi

acordarea unei terapii individuale;

terapie individuală pentru copilul

abuzat;

terapie individuală cu părintele

care oferă suport copilului;

terapia cuplului: între persoana

făptuitoare şi persoana care oferă

suport;

reunirea familiei şi continuarea

terapiei familiale.

Tipul II - Agresorul este separat

de familie

Obiective:

terapie individuală pentru

copilul abuzat;

terapie individulă cu

părintele care oferă suport

copilului;

terapie individuală cu

părintele făptuitor.

Părintele

care oferă

suport

Informaţii

negative

Tipul III - Copilul este plasat temporar

în afara familiei

Obiective:

terapie individuală pentru copil,

suport pentru trauma suferită şi pentru

separarea de părinţi;

terapie individuală pentru ambii

părinţi;

reabilitarea părintelui care nu a

comis abuzuri va permite revenirea

copilului în familia proprie şi

reevaluarea situaţiei;

terapia cuplului;

terapia familiei;

reunificarea graduală a familiei.

Tipul IV - Copilul este definitiv

îndepărtat din familie

Obiective:

decăderea din drepturile

părinteşti;

terapia individuală a

copilului;

terapie pentru părinţii

substitut.

Matricea deciziilor strategice în cazul copiilor abuzaţi, Faller, 1993, p. 66


107

Intervenţia presupune, pentru asistentul social, folosirea unor strategii

alternative, ca de exemplu, dacă în timpul evaluării iniţiale asistentul social identifică

faptul că familia colaborează şi cu alte organizaţii sociale, el poate decide cedarea

cazului, în totalitate sau parţial, spre acea organizaţie; în situaţia în care familia este

cooperantă şi copilul nu este în pericol, copilul poate rămâne în mediul familial, dar se

asigură servicii directe familiei din partea instituţiei la care lucrează, a altor instituţii sau

a comunităţii; în cazul în care siguranţa copilului este pusă în pericol, este necesar ca

acel copil să fie plasat la familia lărgită sau într-o familie de asistenţi maternali, până

când familia a făcut suficiente schimbări pentru a-i putea oferi copilului minimum de

siguranţă; există şi situaţii în care familia nu este dispusă la schimbări sau nu este

capabilă de schimbări, iar copilul trebuie scos definitiv din mediul familial. Tipurile de

servicii sociale oferite variază în funcţie de nevoile familiei, de complexitatea cazului şi

de funcţionarea altor servicii sociale în cadrul comunităţii. În multe situaţii, cei care

intervin realizează o monitorizare a familiei, dar intervenţia este axată strict pe copil,

recurgând de multe ori la scoaterea copilului din mediul familial şi mai puţin la oferirea

de servicii familiei ca întreg. Aceasta este o politică ineficientă pe termen lung şi

costisitoare pe termen scurt (Roth-Szamosközi, 1999, pp. 208-210).

Intervenţia celor de la serviciile de protecţie a copilului este specifică situaţiilor

de criză. În cazul în care intervenţia este mai mult decât monitorizată, se au în vedere

două tipuri de resurse (Borgman, Edmunds, MacDicken, 1994) în elaborarea planului de

intervenţie: servicii concrete care includ: asistenţă financiară, servicii medicale,

asistenţă, consultanţă sau ajutor pentru angajare, servicii educative, asistenţă la

domiciliu, îngrijire zilnică, vizite ale asistenţilor medicali; terapie – pentru depăşirea

situaţiei de criza, terapie individuală asupra copilului, dar şi a părinţilor, consiliere

maritală, terapie familială focalizată pe interacţiunea părinte-copil, terapie de grup.

Se ştie că toate aceste metode sunt folositoare în cazul familiilor abuzive sau

care îşi neglijează copiii. Cu toate acestea, serviciilor de protecţie, care lucrează cu

clienţi involuntari, acoperă, mai întâi, sfera prestaţiilor directe, a sprijinului material

sau financiar (care poate reduce rezistenţa familiei, dar poate crea şi dependenţă) şi,

abia apoi, apelează la o formă de terapie. Ideal ar fi ca familia să decidă când anume

este intervenţia eficientă sau dacă au apărut noi probleme ce nu au fost acoperite. Un

procentaj al familiilor în care se înregistrează forme de abuz şi neglijare este cel al

familiilor cu o multitudine de probleme, iar strategiile familiale de intervenţie sunt

Gabriela IRIMESCU

108

folosite alternativ în funcţie de problema identificată (Saunders, Berliner, Hanson

coord., 2003, pp. 93-109).

Reacţiile familiei în timpul intervenţiei variază de la respingerea iniţială a

ajutorului datorită discrepanţei dintre imaginea de sine a familiei şi realitate, la

acceptarea ajutorului şi integrarea profesioniştilor în mediul familial ca „unchi” şi

„mătuşe”. În prima situaţie punctul critic îl reprezintă discrepanţele imense dintre

imaginea de sine a familiei şi realitatea relaţiilor intra-familiale în momentul

dezvăluirii, schimbarea devenind posibilă după criza iniţială, iar în cea de a doua

situaţie apare retragerea, chiar fuga atunci când intervenţia presupune schimbarea

relaţiilor disfuncţionale şi ameninţă unitatea familiei (Furnis, 1995, p. 57).

Dacă scopul principal al intervenţiei este protecţia copilului, scopul secundar

este menţinerea familiei împreună, prin (re)întoarcerea copilului în familie, dacă

schimbările s-au produs şi dacă copilul este în siguranţă în mediul familial. Acest

serviciu acţionează la nivel primar şi are drept scop prevenirea abandonului şi

instituţionalizării copilului. Costurile legate de oferirea unui asemenea serviciu social

sunt relativ reduse, implicând sprijinirea familiei în vederea păstrării unităţii familiale

prin acţiuni de tipul: oferirea de suport financiar în funcţie de nevoile familiei,

consiliere, terapie individuală, de grup şi familială, programe educative de dezvoltare a

competenţelor adultului în domenii cum ar fi educarea copiilor, managementul

veniturilor şi cheltuielilor, grupuri de suport etc. ( a se vedea anexa 6, privind

standardelor minime obligatorii privind centrul de resurse comunitare pentru prevenirea

abuzului, neglijării şi exploatării copilului)

Prin acest serviciu se asigură dezvoltarea copilului în propria familie, chiar şi în

situaţia în care condiţiile materiale sunt precare. David Howe (1992) arăta că „chiar şi

familia cea mai carenţată material şi afectiv, familia care nu reuşeşte să asigure condiţii

optime de îngrijire şi formare a copilului, constituie totuşi o soluţie mai bună decât cea

mai dotată şi mai adecvată agenţie de protecţie, care nu va reuşi să suplinească funcţiile

grupului familial, al fraţilor, bunicilor şi în primul rând ale imaginii părinţilor în

persoana copilului” (Howe apud Miftode, 1999, p. 217). În situaţia în care acest lucru

nu este posibil, asistentul social urmăreşte plasarea copilului în familia lărgită (bunici,

unchi, mătuşi).

Măsura de protecţie socială cea mai des folosită constă în scoaterea copilului din

mediul abuziv şi plasarea temporară a acestuia în afara familiei. Măsura este uneori

traumatizantă pentru copil, acesta trăind dilema celui abuzat, dar şi a celui îndepărtat din


109

familie. Lucrătorii din domeniul sistemului de protecţie a copilului plasează copiii în

centre de plasament, centre de primire în regim de urgenţă ( a se vedea anexa 7, privind

Standardelor minime obligatorii privind centrul de primire în regim de urgenţă pentru

copilul abuzat, neglijat şi exploatat), centre de consiliere pentru copilul abuzat, neglijat

şi exploatat ( a se vedea standardele minime obligatorii privind centrul de consiliere

pentru copilul abuzat, neglijat şi exploatat) şi la asistenţi maternali, monitorizând

progresul. O problemă a acestei diversităţi ţine de contabilizare. Tehnic, copilul trece în

sistemul de îngrijire, plasament la asistentul maternal sau instituţional, iar asistentul

social comunitar predă cazul unui alt asistent social. Familia, la rândul ei, ar trebui să

beneficieze de sprijin specializat. Familia poate întâmpina cu ostilitate asistentul social

care a luat copilul/ copiii şi să nu aibă încredere într-un nou asistent social, ceea ce

necesită foarte mult timp pentru această tranziţie. Nu e deloc uşor pentru un nou asistent

social să lucreze la astfel de cazuri în planul de intervenţie stabilit de serviciile de

protecţia copilului. În plus, necesitatea de a apela la un alt asistent social poate exacerba

trauma mutării copilului atât pentru copil, cât şi pentru familie.

Plasamentul – constă în încredinţarea copilului unei persoane sau unei familii,

alta decât cea biologică. Această familie poate fi compusă din membrii familiei lărgite

sau din membrii comunităţii locale care îşi asumă responsabilitatea creşterii şi educării

copilului. Hotărârea de plasament este luată de Comisia pentru Protecţie a Drepturilor

Copilului, sau după caz de către instanţa de judecată. Criterii care stau la baza deciziei

de plasament:

gravitatea abuzului şi pericolul iminent la care este supus copilul (de exemplu, rele

tratamente aplicate minorului, neglijare fizică, medicală, abandon, copii cu fracturi

multiple, dependenţa mamei de substanţe psihoactive etc.); vârsta şi deficienţa copilului

– copiii sub trei ani şi copiii cu handicap fizic sau mental sunt foarte vulnerabili.

Deoarece separarea de familia naturală, chiar şi pentru o perioadă scurtă de timp, are

unele efecte negative în ceea ce priveşte ataşamentul, conducând la fragilizarea

ataşamentului dintre părintele natural şi copil sau la formarea unui ataşament anxios,

este necesară evaluarea foarte atentă a situaţiei familiale şi a modului în care sunt

satisfăcute nevoile copilului.

În acest proces trebuie urmărite următoarele elemente: relaţia copil – părinte:

efectele distrugerii unui ataşament solid creat între copil şi părinte pot fi mai mult

negative decât pozitive; istoria maltratării: identificarea incidenţei (numărul de cazuri

noi, semnalate într-o anumită perioadă de timp) şi a prevalenţei (numărul total de cazuri

Gabriela IRIMESCU

110

– atât cele noi, cât şi cele vechi – care oferă o imagine mai clară a fenomenului la

nivelul comunităţii); capacitatea părinţilor de a satisface nevoile de bază ale copilului:

se va realiza în special evaluarea părinţilor cu deficienţe fizice sau mentale şi a

părinţilor care sunt dependenţi de alcool sau drog; disponibilitatea părinţilor de a oferi

ajutor suplimentar: se va urmări cine stă cu copilul în timpul cât părinţii sunt la serviciu

sau după ce copilul vine de la şcoală. În timpul plasamentului, este necesară

desfăşurarea unui plan de intervenţie destinat îmbunătăţirii relaţiei copil-părinte după

reîntoarcerea copilului în familia naturală. Acest plan trebuie să cuprindă: durata

plasamentului, achiziţiile părinţilor în această perioadă, acţiunile specifice cu părinţii

naturali şi cu părinţii de plasament, în scopul pregătirii copilului pentru reîntoarcerea sa

în familie, iar în tot acest timp familia naturală va fi monitorizată, evaluându-se gradul

de progres (Ionescu, 2001).

Sprijinirea familiilor de plasament în îngrijirea copiilor abuzaţi sau neglijaţi se

bazează pe următoarele principii: un copil ar putea avea nevoie de o familie substitut

oferită de serviciile sociale, atunci când nici părinţii naturali, nici familia extinsă nu pot

satisface nevoile de dezvoltare ale copilului; familia de plasament trebuie să fie o

familie sigură, stabilă şi protectoare; atenţia familiei de plasament trebuie concentrată

asupra satisfacerii nevoilor imediate ale copilului, sprijinind evoluţia familiei naturale a

copilului şi reîntoarcerea copilului în această familie atunci când va fi posibil; datorită

faptului că familia de plasament devine parte a familiei extinse a copilului, aceasta

trebuie să negocieze relaţiile care sprijină părinţii naturali şi scopurile plasamentului;

fiecare familie este diferită – mutarea într-o altă familie constituie întotdeauna un şoc

cultural pentru copil; asemănările etnice şi culturale, precum şi relaţiile continue dintre

familii fac mai uşoare schimbările atât pentru copil, cât şi pentru familii; fiecare copil

are dreptul să primească îngrijire şi servicii adecvate şi are dreptul de a fi pregătit

pentru autonomie şi pentru o viaţă independentă (Cairns & Cairns, 2003).

În ciuda faptului că se încearcă o îmbunătăţire a situaţiei copilului, unii părinţi

nu sunt capabili să le asigure o îngrijire corespunzătoare. În aceste situaţii, trebuie să se

asigure un alt mediu de îngrijire. Atunci când se crede că părinţii vor fi în stare în

curând să asigure copilului îngrijirea corespunzătoare, sunt necesare scurte plasamente.

În separare sunt importante câteva aspecte şi anume (Killén, 1998, pp. 419-433):

separarea de părinţi, comunicarea deciziei de separare, exprimarea sentimentelor cu

privire la separare, exprimarea sentimentelor de vinovăţie si reducerea lor, pregătirea

teoretică a copilului în legătură cu plasamentul, întâlnirea cu părintele de plasament.


111

Munca cu copilul care trece prin procesul de separare de părinţi şi angajare în relaţia cu

noii săi ocrotitori este foarte importantă, copilul traversând o perioadă de criză, iar

ajutorul pe care copilul îl primeşte în această perioadă, are consecinţe asupra dezvoltării

sale viitoare. Comunicarea deciziei cu privire la plasament nu trebuie adusă la

cunoştinţa copilului de către părinţi. Aceştia, de multe ori fiind într-o criză, vor

comunica această hotărâre din punctul lor de vedere, într-un mod în care ei apar într-o

lumină favorabilă. Ei pot nega realităţile şi pot promite copilului alte soluţii, prin

aceasta ei accentuând anxietatea şi vinovăţia copilului, în plus atunci când copilului i se

spune hotărârea luată, de separare de părinţi, el trebuie ajutat să-şi exprime sentimentele

în legătură cu acest lucru. Este important ca la întrebările adresate de copil (verbale sau

exprimate indirect prin joc) să i răspundă cu sinceritate şi sa se reducă, pe cât posibil,

sentimentul de vinovăţie şi responsabilitate. În funcţie de vârsta sa copilul poate fi ajutat

printr-o poveste care îi ilustrează situaţia sau prin joc (de exemplu, „Micul ursuleţ va fi

plasat într-o casă, iar el este supărat pe el însuşi şi crede că este vinovat de acest lucru.

Mama lui spune că nimeni nu este vinovat. Lucrurile au luat această întorsătură

deoarece ea nu a învăţat niciodată să-l îngrijească bine şi acum ea dorea ca el să meargă

la această casă pentru ca acolo să primească o îngrijire bună şi să fie din nou fericit”).

Aceste comunicări trebuie repetate în diferite moduri, cu speranţa că mai devreme sau

mai târziu copilul va fi capabil să integreze mesajul în percepţia pe care o are despre

sine şi despre situaţie (Filipoi, 2002).

Perioada de potrivire şi acomodare a copilului victimă a abuzului la părintele

profesionist/ asistentul maternal respectă aceleaşi paşi din standardele de calitate ale

serviciului şi normele metodologice, in mod particular însă, se accentuează înţelegerea

comportamentului şi nevoilor copilului-victimă a abuzului şi/sau neglijării. Aceşti copiii

deseori recreează situaţii similare şi reacţii copil-părinte de tipul celor pe care le-a mai

trăit, uneori acest proces se poate petrece după o perioadă de „lună de miere”. (Killén,

1998). O importantă funcţie a părinţilor de plasament este să ofere copilului o

experienţă nouă în care să nu i se confirme copilului experienţele lui anterioare. Unii

copii la început se adaptează bine, dar după un timp au devenit dificili şi supun părinţii

de plasament la încercări grele (ambivalenţă, agresiune, respingere, depresie ş.a.). De

asemenea, părinţii de plasament trebuie să fie capabili să ajute copilul să se pregătească

pentru vizitele părinţilor lui şi să îi susţină şi după vizite, atunci când copilul îşi exprimă

sentimentele sau în cazurile în care părinţii nu-şi respectă promisiunea de a-l vizita.

Gabriela IRIMESCU

112

Temă nr. 3 – Intervenţie

(prezentată la ultimul tutorial) Propuneţi metodologia de lucru (etape, metode, tehnici, instrumente de lucru) pentru cazurile de abuz produse asupra copilului în mediul familial, respectând standardele managementului de caz şi standardele de calitate pentru serviciile de abuz.

Copiii aflaţi în plasament au nevoie de ajutor pentru a face faţă tristeţii datorate

separării de familia şi de reţeaua lor socială (Watson, 1994)

d) Evaluarea finală şi închiderea cazului

Varietatea tipurilor de intervenţie utilizate în protecţia copilului implică

raportarea rezultatelor la criterii foarte diferite, adaptate caracteristicilor clientului şi

specificului muncii. Evaluarea este un proces complex, menit să contribuie la

îmbunătăţirea practicii. Pentru ca evaluarea să poată fi considerată eficientă, ea trebuie

planificată de la începutul intervenţiei. Deci, proiectul unei intervenţii va trebui să

cuprindă indicatorii evaluării, indicatori măsurabili care să indice schimbarea. De

exemplu, în evaluarea eficienţei plasamentului unui copil abuzat ţinem seama de

următoarele: s-a respectat durata stabilită iniţial, în familia naturală s-au eliminat/ s-au

minimalizat cauzele care au condus la măsura plasării copilului în afara familiei, s-au

atins obiectivele de intervenţie în favoarea copilului, evaluate la niveluri diferite:

sănătate, educaţie, relaţii interpersonale, dezvoltare emoţională, creşterea stimei de sine,

reducerea nivelului de stres etc. De obicei, intervenţia serviciilor de protecţie se doreşte

a fi o intervenţie pe termen scurt/ mediu. Totuşi, unele cazuri rămân deschise o perioadă

mai mare de timp dacă cazul se află pe rol în instanţă, iar aceasta a propus măsura

supravegherii pe o perioadă de timp etc. Cazurile se pot închide din două motive: copiii

nu mai sunt expuşi riscului de abuz sau neglijare, deşi, de multe ori, obiectivele de

intervenţie în familiei s-au înmulţit – cazul este referit altor organizaţii spre rezolvarea

noilor probleme identificate şi nu se ating obiectivele – intervenţia serviciilor de

protecţie nu a atins nivelul adecvat pentru schimbare. Uneori se poate ca serviciile să fie

insuficiente sau ineficiente pentru situaţia dată. Sunt situaţii în care apar discrepanţe

între gravitatea cazului aşa cum este ea analizată şi prezentată şi decizia instanţelor

judecătoreşti, ceea ce determină închiderea cazurilor (Salus, DePanfilis, 2003).


113

VI. Prevenirea abuzului

Cercetările efectuate până acum în acest domeniu încadrează modalităţile de

prevenţie a copilului abuzat pe trei paliere: primar (acţionează în contextul social şi se

referă la implementarea prin politici sociale a programelor de prevenţie a individului şi

grupului), secundar (constă în elaborarea de programe şi oferirea de servicii ţintite

asupra individului sau grupului care a fost abuzat), terţiar (are ca scop eliminarea, pe

cât posibil, a efectelor negative ale abuzului şi prevenirea recidivei). Printre obiectivele

procesului de prevenire putem menţiona: participarea tuturor profesioniştilor din

domeniul protecţiei copilului la prevenirea maltratării, prin educarea copiilor şi a

adolescenţilor, sprijinirea familiilor, cunoaşterea şi transmiterea către comunitate a

legislaţiei de protecţie a copilului din România, care face posibilă o strategie de

prevenire şi depistare a situaţiilor de risc.

Prevenirea – condiţie esenţială a unei acţiuni eficiente

Varietatea cauzelor maltratării, importanţa factorilor psihologici şi sociali, fac ca

prevenirea abuzurilor şi neglijenţelor să fie complexă şi multiformă. În plus, aceasta

este greu de evaluat dacă ţinem cont de incertitudinea actuală privind cifrele reale legate

de maltratare şi de timpul lung necesar observării rezultatelor.

Totuşi, există o dorinţă evidentă din partea tuturor profesioniştilor interesaţi de a

eradica acest flagel al societăţii printr-o prevenţie eficientă. Această dorinţă este

declarată de către numeroase acte internaţionale, cum este Convenţia Drepturilor

Copilului, integrată şi de legislaţia multor ţări, care conturează maltratarea ca o

problemă a întregii societăţi şi nu ca o acumulare de fapte punctuale. Aceasta creează

cadrul pentru exercitarea dreptului copilului de a fi respectat, adică dreptul la demnitate.

Legea vizează prevenirea sistematică a situaţiilor de maltratare prin crearea unei reţele

naţionale de protecţie: coordonarea acţiunilor printr-o mai bună articulare între

autoritatea administrativă şi autoritatea juridică; instituţionalizarea formării pe scară

Gabriela IRIMESCU

114

largă pentru profesioniştii din sectorul public şi privat abilitat; cooperarea cu ONG-

urile; crearea unui dispozitiv departamental de culegere a semnalărilor; crearea unui

serviciu naţional telefonic 24h/24h (hot-line) teritorial.

Acest serviciu naţional telefonic va putea să permită alături de alte acţiuni

elaborarea unui studiu anual de evaluare a prevalenţei fenomenului de abuz, care să

conducă la ajustarea strategiilor şi, totodată, la alcătuirea unor sinteze prezentate

periodic

VI.1. Prevenirea primară

Măsurile de prevenţie primară se adresează populaţiei în totalitatea ei.

Ameliorarea condiţiilor de locuit, a condiţiilor de muncă contribuie, în mod general, la

reducerea situaţiilor de criză familială, situaţii creatoare de situaţii de maltratare,

precum şi la prevenirea abandonului şi instituţionalizării.

Specifice sunt măsurile care participă la protecţia mamei şi copilului: educaţie

pentru dezvoltarea parentalităţii, a relaţiilor afective mamă-copil încă din perioada

prenatală, în cadrul centrelor de planificare familială, a centrelor de sănătate, ONG-urile

care se ocupă de educaţia adolescenţilor şi părinţilor; ajutor la domiciliu – asistenţă de

pediatrie etc.; îmbunătăţirea calităţii îngrijirilor acordate copiilor din centrele de

plasament, alte unităţi de ocrotire medico-sociale, spitale/ secţii de pediatrie; creşterea

calităţii serviciilor acordate în creşe şi de către asistenţii maternali, pregătirea temeinică

a acestora înainte de a lua copilul în plasament; dezvoltarea şi înfiinţarea unor noi

aşezăminte pentru femeile gravide şi tinerele mame izolate sau în dificultate, care să

funcţioneze după standarde de calitate convenabile integrării lor sociale ulterioare şi

care să creeze condiţii pentru prevenirea abandonului; maternităţile reprezintă un loc

privilegiat pentru prevenţia primară, favorizând încă înainte de naştere stabilirea unor

relaţii afective pozitive între părinţi – în special mamă şi nou-născut. Tot aici, în acelaşi

scop, pot fi organizate, pentru gravidele cu risc, programe de educaţie care să prevină şi

/ sau să atenueze interacţiunile dizarmonice mamă-copil. Maternitatea poate, de

asemenea, să fie un catalizator în realizarea reţelelor de susţinere/ suport social.

Prevenirea abuzurilor sexuale se realizează şi prin combinarea unor acţiuni

diverse: educare reală a opiniei publice prin difuzarea de filme şi prin difuzarea unei

broşuri/ pliant destinată familiilor; programe destinate copiilor care sunt învăţaţi să-şi

facă respectat corpul atunci când sunt acostaţi de un potenţial agresor; formare iniţială şi


115

continuă a tuturor profesioniştilor care se ocupă de copii; rolul şcolii este în acest caz

preponderent. Fără îndoială, ar trebui să se conceapă pe viitor programe de educaţie

pentru viaţă, care să se adreseze copiilor şi adolescenţilor, care să facă în acelaşi timp

educaţie pentru rolul de viitori părinţi şi educaţie sexuală.

VI.2. Prevenirea secundară

Prevenţia secundară este legată în mod mai direct de domeniul medico-social.

Aceasta cere realizarea unor intervenţii eficiente, pe cât posibil chiar înainte de apariţia

situaţiei de recurenţă a maltratării. Se preconizează, date fiind rezultatele mult mai bune

obţinute prin această practică, ca acţiunile de prevenire să fie orientate către perioada

sarcinii şi cea neo-natală, la familiile cu risc şi/ sau în dificultate. Se acordă atenţie

tuturor situaţiilor particulare, evocatoare de maltratare.

Prevenţia secundară include, de asemenea, o serie de iniţiative reuşite care se

pun în prezent în practică progresiv sub impulsul ONG-urilor şi a Direcţiilor de

Protecţie a Copilului: servicii de sprijin telefonic, locuri de întâlnire şi informare pentru

părinţi, centre de primire a mamelor maltratate, etc.

VI.3. Prevenirea terţiară

La limita dintre prevenire şi terapie se situează acţiunile al căror obiectiv îl

constituie evitarea recidivei situaţiei de maltratare şi, mai ales, de limitare a apariţiei

sechelelor. Acţiunile de prevenire nu-l vizează numai pe copilul victimă a violenţei, ci şi

pe fraţii şi surorile lui.

Prevenirea la nivel terţiar a abuzului înseamnă că prin acţiuni bine conduse, cei

care au fost abuzaţi să nu devină la rândul lor agresori şi să perpetueze ciclul

transmiterii transgeneraţionale.

Un astfel de model este cel al folosirea familiei de sprijin, a părinţilor voluntari

ca strategie complementară ce permite prelungirea intervenţiei realizate de profesionişti.

Membrii familiei de sprijin pot oferi sfaturi, susţinere şi acompaniere în viaţa cotidiană

mai ales pentru că se găsesc în afara circuitelor obişnuite de intervenţie (centre de

protecţie a copilului, justiţie, servicii sociale).

Familiile de sprijin – sunt acele persoane sau familii care au fost special

selectate, pregătite şi evaluate în scopul ocrotirii copiilor. Familiile de sprijin trebuie: să

Gabriela IRIMESCU

116

Temă nr. 4 - Prevenire

(prezentată la ultimul tutorial)

Alegeţi una dintre formele de abuz / violenţă enumerate mai jos şi elaboraţi o strategie de prevenire cu aplicare la nivel comunitar sau instituţional. Forme de abuz/ exploatare/ violenţă: - exploatare prin muncă; - violenţă în şcoală (copii agresori); - violenţă în şcoală (copii victime); - trafic; - exploatare sexuală; - abuz în instituţii (penitenciar, spital, centre de plasament);

ofere copiilor ocrotire, afecţiune, încredere şi siguranţă; să ofere educaţie şi îngrijire,

prin experienţa vieţii de familie, pentru copiii a căror părinţi se află în imposibilitate,

temporară sau pe termen lung, de a face acest lucru; să ofere sprijin copiilor pentru a

depăşi experienţa traumatizantă a separării, a pierderii sau experienţa negativă a

instituţionalizării; să ajute copilul să depăşească posibilele dificultăţi emoţionale şi de

comportament; să pregătească copilul pentru reintegrare, adopţie sau pentru viaţa

independentă; să încurajeze menţinerea legăturilor copilului cu familia naturală şi să

colaboreze cu aceasta în stabilirea planurilor legate de copil (cu excepţia cazului în care

acest lucru este cu totul contraindicat).

Rolul familiei de sprijin este de a consolida factorii de protecţie ai fiecărui

membru al familiei ţintă pentru a le reda speranţa.

Pentru părinţii din familia ţintă, efectele acestui tip de prevenţie terţiară sunt:

sentimentul de control asupra educaţiei propriilor copii, însuşirea unui rol valorizant de

părinte, reducerea crizelor familiale, folosirea unor strategii mai bune de rezolvare a

problemelor, apariţia momentelor de complicitate cu copiii şi îmbunătăţirea calităţii

vieţii de familie.

Pentru copiii din familia ţintă, prezenţa familiei de sprijin le permite să trăiască

într-un mediu familial mai sănătos, să înveţe să împărtăşească momente agreabile cu

părinţii, să capete stimă de sine, să-şi însuşească strategii mai bune de adaptare etc.

Ca limită a modelului ar putea fi amintit faptul că neprofesioniştii se substituie

profesioniştilor fără a integra întotdeauna acţiunile lor într-un plan de intervenţie.


117

Concluzii

Asistenţii sociali, cei care lucrează în domeniul protecţiei copilului, se confruntă

zilnic cu familii care nu oferă o îngrijire adecvată copiilor lor. Copiii sunt expuşi unor

tipuri şi grade diferite de neglijare, precum şi unor comportamente abuzive din punct de

vedere emoţional, fizic sau/ şi sexual.

Trăirea unor comportamente abuzive în copilărie poate duce la formarea unor

copii sau adulţi care nu ştiu prea multe despre ce înseamnă siguranţa şi recunoştinţa,

părinţi care nu sunt capabili să transmită propriilor copii ceea ce nu au primit ei înşişi şi

copii care sunt în pericol de a fi copleşiţi de sarcina creşterii şi educării generaţiei

viitoare. Abuzul afectează, aşadar, pe copilul şi pe adultul care şi-a trăit propriile

neajunsuri, frustrări sau speranţe spulberate. Strategiile de intervenţie au la baza

caracteristicile abuzatorului şi factorii de risc individuali, familiali şi socio-economici

asociaţi abuzului asupra copilului.

O provocare pentru cei care studiază problemele copilului abuzat este

dezvoltarea unor programe adecvate de prevenţie si tratament. Accentul ar trebui pus

mai mut însă pe latura preventivă deoarece: metodele de tratament folosite în cazul

copiilor abuzaţi nu conduc la rezultate de excepţie (a se vedea multitudinea de metode

folosite şi apoi abandonate pentru a fi înlocuite cu altele noi); intervenţia are loc prin

schimbarea atitudinii faţă de copil, faţă de violenţă, faţă de sexualitate – intervenţie care

nu întotdeauna este o intervenţie individuala, de cele mai multe ori intervenţia simultană

a factorului grup nefiind de neglijat .

Problema abuzului asupra copilului fiind complexă prevenţia priveşte mai multe

arii de acţiune, ca: atitudinea societăţii faţă de violenţă, violenţa domestică, abuzul de

alcool şi drog, sărăcia, educaţia prin mass-media, pornografia, programele educative

privind prevenţia abuzului, comportamentul protectiv însuşit de copil, tratamentul

victimei, tratamentul abuzatorului, dezvoltarea reţelelor de ajutor familial şi comunitar,

programe educative pentru părinţi privind dezvoltarea copilului şi tratarea părinţilor cu

personalităţi dizarmonice, stresul.

Strategiile de prevenţie au la bază factorii de risc asociaţi abuzului asupra

copilului: individuali, familial, socio-economici.

Prevenţia primara se adresează unui segment mare de populaţie şi include

programe pentru pregătirea profesioniştilor, programe care se adresează copiilor abuzaţi

(programe de educare a copiilor de a nu se expune situaţiilor periculoase în care pot

Gabriela IRIMESCU

118

deveni victime) şi programe care se adresează părinţilor (ultimele cercetări arata ca 25%

dintre cei care abuzează copiii au fost şi ei abuzaţi în copilărie şi 25% au crescut fără

părinţi).

Prevenţia secundară este centrată, în special, pe acţiunea la nivelul grupului de

risc, încercând să reducă impactul factorilor asociaţi cu diferitele forme de abuz. Un

exemplu îl constituie programele educative cu părinţii care au copii cu nevoi speciale,

cunoscut fiind faptul că copilul cu handicap este o victima uşoară pentru abuzator.

Prevenţia terţiară are la baza programele terapeutice pentru cei care au suferit un

abuz prin ajutorul oferit părinţilor pentru a răspunde adecvat solicitărilor copilului,

pentru a se autocontrola, pentru a elimina stresul şi a creşte stima de sine. Aceste

programe au ca scop protejarea copilului de un abuz sau protecţia împotriva recidivei.

Abuzul asupra copilului este o problema cu care se confruntă şi societatea

noastră, iar datorită efectelor pe termen lung asupra copilului şi asupra relaţiilor sale

sociale, modalitatea de prevenţie a fenomenului de abuz asupra copilului ar trebui sa fie

prioritară pentru serviciile sociale (Miftode, 2002).

1. Ainsworth, M., „Object Relations, Dependency, and Attachment” în Theoretical Review of the

Infant-Mother Relationship. Child Development, 1969, 40, pp. 969-1025.

2. Alexandrescu, G,; Păunescu, G. (coordonatori), Ghid de bune practici pentru prevenirea

abuzului asupra copilului, Salvaţi Copiii, 2002.

3. Alexiu, M. T., Stadiile dezvoltării umane, Editura Mirton, Timişoara, 2001.

4. Araji, S., Sexually aggressive children. Coming to Understand Them. SAGE Publications,

Londra, 1997.

5. Atkinson, L. R.; Atkinson, C.R.; Smith, E.E.; Bem, J.D., Introducere în psihologie, Editura

Tehnică, Bucureşti, 2002.

6. Azar, T. S.; Povilatis, Y. T.; Lauretti, F. A.; Pouquette, L. C., „The Current Status of Etiological

Theories in Intrafamilial Child Maltreatment” în Lutzker, R. J. (coord.), Handbook of Child Abuse

Research and Treatment, Plenum Press, New York, 1998, pp. 3-31.

7. Balahur, D., Protecţia drepturilor copilului ca principiu al asistenţei sociale, Editura All,

Bucureşti, 2001.

Bibliografie selectivă


119

8. Beech, R.A.; Fisher, D.D., “ The Rehabilitation of Child Sex Offenders” în Bergman, J.; Plum,

B., Introducere în terapia agresorului sexual, prelegeri susţinute în cadrul seminarului Serrvicii psiho-

sociale pentru prevenirea instituţionalizării şi reabilitării copiilor victime ale abuzului şi/ sau neglijării,

Iaşi, 2003.

9. Behl, E. L.; Conyngham, A. H.; May, F.P., „Trends in child maltreatment literature” în Child

Abuse and Neglect: International journal, 2003, 27, pp. 215-229.

10. Belsky, J., „Child maltreatment. An ecological integration” în American Psychologist, nr. 4,

1980, pp. 320-335.

11. Bensel R. W.; Rheinberger M.; Radbill X.S., Children în World of Violence: The Roots of Child

Maltreatment în Helfer, E. M.; Kempe, R. S.; Krugman, R, (coords.), The battered child, The University

of Chicago Press, 1997, pp. 3-29.

12. Bichescu, D., „Evenimente traumatizante intenţionale şi efectele acestora asupra personalităţii”

în Neculau, A.; Ferréol, G., Violenţa. Aspecte psihosociale, Editura Polirom, 2003.

13. Borgman, R.; Edmunds, M.; MacDicken, A.R., Crisis Intervention: A Manual for Child

Protection Workers, Department of Health and Human Services, National Center on Child Abuse and

Neglect (NCCAN), S.U.A, 1979, reeditat în 1994.

14. Bottoms, B. L., International Perspectives on Child Abuse and Children’s Testimony,

Psychological Research and Law. SAGE Publications, Londra, 1996.

15. Bowlby, J., Attachment and Loss, Pinguin Books, Londra, 1975.

16. Bragg, L.H., „Child Protection in Families. Experiencing Domestic Violence”, Department of

Health and Human Services, National Centre on Child Abuse and Neglect(NCCAN), Child Abuse and

Neglect. User Manual Series, 2003.

17. Burton J., Violence explained. The sources of conflict, violence and crime and their prevention,

Manchester University Press, New York, 1997.

18. Cairns, Kate, Cairns, Brian, „Attachment, Trauma and Resilience: therapeutic caring for

children”, articol prezentat la seminarul NATO Prevention and intervention in child maltreatment:

development and assessment of programs, Timoşoara, 2003.

19. Cattanach, A., Play Therapy with Abused Children, Bittles Ldt., U. K., 1992.

20. Chelcea, S., Metodologia cercetării sociologice. Metode cantitative şi calitate, Editura

Economică, Bucureţi, 2001.

21. Chelcea, S., Metodologia cercetării sociologice. Metode cantitative şi caliative, Editura

Ecnomică, Bucureşti, 2001.

22. Chesterman, M., Child sexual abuse and social work, University of East Anglia Norwich, 1987.

23. Christopherson, R. J., „Social Work Student’s Perceptions of Child Abuse: An International

Comparison and Postmodern Interpretation of its Findings” în Britsh Journal of Social Work, 1998, 28,

pp. 57-72.

24. Cicchetti, D.; Wagner, S., „Alternative assessment strategies for the evaluation of infant and

toddlers: an organizational perspective”, în Handbook of early childhood intervention, Cambridge

University Press, 1990.

25. Ciofu, C., Interacţiunea părinţi-copii, Editura Medicală Amaltea, Bucureşti, 1999.

Gabriela IRIMESCU

120

26. Cojocaru, D., „Repere ale cercetării prin metoda Studiului de Caz”, în Revista de cercetare şi

intervenţie socială, Universtatea „Al.I.Cuza” Iaşi, Holt România, Editura Lumen, Iaşi, vol. 3, pp. 339-

345.

27. Cooper, D., Ball, D., Abuzul asupra copilului, Editura Alternative, Bucureşti, 1993.

28. Cottraux, J., Terapiile cognitive, Editura Polirom, Iaşi, 2003.

29. Coushead, V., Practica asistenţei sociale, Editura Alternative, Bucureşti, 1993.

30. Culic, I., Metode avansate în cercetarea socială, Editura Polirm, Iaşi, 2004.

31. Cunningham, A.; Jaffe, P.; Baker, L.; Malla, S.; Mazaheri N.; Poisson S., Theory-derived

explanations of male violence against female partners: literature update and related implications for

treatment and evaluation, Family Court Clinic, Londra, 1998.

32. Daro, D., Confronting child abuse: research for effective program design, Free Press, New

York, 1988.

33. Daro, D.; Wise, D., NCPCA Annual Fifty State Survey, Chicago, National Committee for the

Prevention of child Abuse and Neglect, 1995.

34. David, N. J., Understanding Child Abuse, Macmillan Education Ltd, Londra, 1987.

35. Davido, R., Descoperiţi-vă copilul prin desene, Editura Image, Bucureşti, 1998.

36. De Mause, L., „Our Forbearers Made Childhood a Nightmare” în Traumatic Abuse and Neglect

of Children at Home, Williams, G.J. şi Money J., (coord.), Johns Hopkins University Press, Baltimore,

1980.

37. DePanfilis, D.; Salus. K.M., Child Protective Services: A Guide for Caseworkers, Department of

Health and Human Services, National Centre on Child Abuse and Neglect (NCCAN), Child Abuse and


38. Deschamps, G., „Problems Associated with the Adoption of Abused Children” în Strauss, P.,

Deschamps, G. Les Jeunes Enfants Victimes de Mauvais Traitements. Paris, CTNERHI, 1978.

39. Doron, R.; Parot, F., Dicţionar de psihologie, Editura Humanitas, Bucureşti, 1999.

40. Dumitrana, M., Copilul instituţionalizat, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1998.

41. Faller, C. K., Stone, J. B., „Institutional Structures for Handling Child Abuse and Neglect”, în

Faller (coord.) Social Work with Abused and Neglected Children. A manual of Interdisciplinary Practice,

The Free Press, Collier Macmillan Publisher, London, 1981, pp. 97-114.

42. Faller, C.K., “Child Sexual Abuse: Intervention and Treatment Issues”, Department of Health

and Human Services, National Centre on Child Abuse and Neglect (NCCAN), Child Abuse and Neglect.

User Manual Series, 1993.

43. Faller, C.K., Social Work with Abused and Neglected Children. A Manual of Interdisciplinary

Practice, The Free Press, New York, 1993.

44. Faller, C.K., Understanding child sexual maltreatment, SAGE, Londra, 1990.

45. Feller, N.J.; Davidson, H. A.; Hardin, M.; Horowitz, M. R., „Working With the Courts in Child

Protection”, National Centre on Child Abuse and Neglect (NCCAN), Child Abuse and Neglect. User

Manual Series, 1992.

46. Finkelhor, D., „Child Sexual Abuse: New Theory and Research” în Wiehe, R. V., Working with

Child Abuse and Neglect, SAGE Publications, Londra, 1996.


121

47. Finkelhor, D., „Child sexual Abuse: Two Models” în Journal Interpersonal Violence, 1987, 2,

pp. 348-366.

48. Finkelhor, D.; Browen, A., „The traumatic impact of child abuse” în American Journal of

Orthopsychiatry, nr. 55, 1985, pp. 530-541.

49. Finkelhor, D.; Korbin, J., „Child abuse as an International Issue” în Child Abuse and Neglect:

International Journal, 1988, 11(3), pp. 397-407.

50. Fischer, G.; Riedesser, P., Tratat de psihotraumatologie, Editura Trei, Bucureşti, 2001.

51. Flandrin, J., Families in Former Time: Kinship, Household, and Sexuality in Early Modern

France, Cambridge University, Press, New York, 1976.

52. Florescu, L., Frăţiman L., Ontogeneza dezvoltării în situaţii de abandon, Editura Fundaţia

“Andrei Şaguna”, Constanţa, 2000.

53. Folkman, S.; Lazarus, R.S., „The relationship between coping and emotion” în Social and

Scientific Medicine, 1998, nr. 26, pp. 309-317.

54. Freud, A., Eul şi mecanismele de apărare, Editura Fundaţiei Generaţia, Bucureşti, 2002, trad.

Constantinescu, A.

55. Freud, A., Normal şi patologic la copil. Evaluări ale dezvoltării, Editura Fundaţiei Generaţia,

2002, trad. Popescu, C. şi Alecu, C.

56. Freud, S., „Studii despre sexualitate” în Opere, vol 6, Bucureşti, Editura Trei, 2001.

57. Freud, S., Totem şi tabu, Editura Mediarex, Bucureşti, 1993.

58. Furnis, T., The multi-professional handbook of child sexual abuse. Integrated management,

therapy, and legal intervention, Routlege, Londra, 1995.

59. Garbarino, J., „The role of economic deprivation in the social context of child maltreatment” în

Helfer, M. E.; Kempe, R.; Krugman, R., (coords.), The battered child, The University of Chicago Press,

1997, pp. 49-60.

60. Gaudin, J. M., Child Neglect: A Guide for Intervention, Department of Health and Human

Services, National Centre on Child Abuse and Neglect, S.U.A, Child Abuse and Neglect. User Manual

Series, 1993.

61. Gil, E., Systemic treatment of families who abuse, San Francisco, 1995.

62. Gill, D., Violence against children: Physical child abuse in the United States, Harvard

University Press, 1970.

63. Giovannoni, J. M., „Child abuse and neglect: an overview” în Laid, J.; Hartman, A., A handbook

of child welfare: context, knowledge, and practice, New York Press, 1985.

64. Gîrleanu, D. T., Consilierea în asistenţa socială, Editura Universităţii „AL.I.Cuza” Iaşi, 2002.

65. Glaser, D., „Emotional Abuse” în Bailer’s Clinical Paediatrics, nr. 1 (1), pp. 251-267.

66. Goldman, J.; Salus, M.; Wolcott, D.; Kennedy, K.Y., „A Coordinated Response to Child Abuse

and Neglect: The Foundation for Practice”, Department of Health and Human Services, National Centre

on Child Abuse and Neglect(NCCAN), Child Abuse and Neglect. User Manual Series, 2003.

67. Goodman, R., Scott S. , Child Psychiatry, Ed. Blackwell Science, 1997.

68. Goody, J., Familia europeană. O încercare de antropologie istorică, Editura Polirom, Iaşi, 2003.

69. Gorgos, C. (coord.) Dicţionar enciclopedic de psihiatrie, vol II, Editura Medicală, Bucureşti,

1988.

Gabriela IRIMESCU

122

70. Gorgos, C., (coord.) Dicţionar enciclopedic de pshiatrie, vol I, Editura Medicală, Bucureşti,

1987.

71. Haynes-Seman, C.; Krugman, R., „Sexualized Attention: Normal Interaction on Precursor to

Sexual Abuse” în Journal Orthopsychiatry, 1989, 59, pp. 238-245.

72. Helfer, E. M., Kempe, R., Krugman. M. D. et. all., ediţia a cinea, The Battered Child, The

University of Chicago, Press, 1997.

73. Hotaling, T. G.; Finkelhor, D.; Kirkpatrick, T. J.; Straus, A. M., (eds.), Family abuse and its

consequences. New directions in research, ediţia a doua, SAGE Pubication, Londra, 1989.

74. Ichim, I.C., Minorul – în reglementările europene, Editura Timpul, Iaşi

75. Ima, K.; Hohm, C., „Child Maltreatment among Asian and Pacific Islander Refuges and

Immigrants: The San Diego Case” în Journal Interpersonal 1991, 6(3), pp. 267 - 285.

76. Ionescu, I.; Bârlea, M. G., Sociologie şi acţiune socială, Editura Limes, Cluj-Napoca, 2004.

77. Ionescu, M., Popa, I., Forestier, D., Protocol de evaluare şi ocrotire a copilului aflat în

dificultate, 1997.

78. Ionescu, Ş. (coord.), Copilul maltratat, Evaluare, prevenire şi intervenţie, Editura Fundaţia

Internaţională pentru Copil şi Familie, Bucureşti, 2001.

79. Ionescu, Ş., Intervenţia în situaţii de abuz şi neglijare a copilului, prelegere în cadrul

seminarului internaţional „Copilul abuzat”, Universitatea de Vest, Timişoara, 1999.

80. Ionescu, Ş.; Jacquet, M. M.; Lhote, C., Mecanismele de apărare. Teorie şi aspecte clinice,

Editura Polirom, Iaşi, 2003.

81. Irimescu, G., „Abuzul asupra copilului. Forme de intervenţie socială”, în Miftode, V. (coord.)

Populaţii vulnerabile şi fenomene de auto-marginalizare. Strategii de intervenţie şi efecte perverse,

Editura Lumen, 2002.

82. Irimescu, G., „Delimitări teoretice şi practice în asistenţa socială” în Miftode, V., (coord.)

Sociologia populaţiilor vulnerabile, Editura Universităţii „Al.I.Cuza”, Iaşi, 2004.

83. Irimescu, G., „Violenţa în familie şi metodologia intervenţiei”, în Neamţu, G., Stan, D.

(coordonatori) Asistenţa socială. Studii şi aplicaţii, Editura Polirom, Iaşi, 2005.

84. Irimescu, G., Asistenţa socială a familiei şi a copilului, Editura Uniersităţii „Al.I.Cuza” Iaşi,

2004.

85. Irimescu, G., Perspective teoretice privind cauzalitatea şi intervenţia în situaţiile de violenţă

familială, Analele Universitătii „Al.I.Cuza” Iaşi, 2003-2004.

86. Irimescu, G., Protecţia socială a copilului abuzat, Editura Universităţii “AL. I. Cuza “ Iaşi,

2006.

87. Irimescu, G., Traumatizarea copilăriei sau consecinţele abuzului şi neglijării asupra copilului,

în Analele Universitătii „Al.I.Cuza” Iaşi, 2003-2004.

88. Jolibert, B., „Violenţa incestuoasă şi dezvoltarea copilului” în Ferréol. G.; Neculau, A., Violenţa.

Aspecte psiho-sociale, Editura Polirom, Iaşi, 2003, pp. 157 – 167.

89. Jones, D.; Pickett, J.; Oates, M.; Barbor, P., Understanding Child Abuse, MACMILLAN,

Londra, 1987.

90. Jourdan-Ionescu, C., „Prevenirea maltratării” în Ionescu, Ş., (coord.) Copilul maltratat.

Evaluare, prevenire, intervenţie, Fundaţiei Internaţionale pentru Copil şi Familie, Bucureşti, 2001.


123

91. Jourdan-Ionescu, C., şi Palicari, G., „Probleme etice” în Ionescu, Ş., (coord.), Copilul maltratat.

Evaluare, prevenire, intervenţie, Fundaţiei Internaţionale pentru Copil şi Familie, Bucureşti, 2001.

92. Jourdan-Ionescu, C.; Lachance, J., Desenul familiei. Prezentare. Grilă de cotare. Elemente de

intrpretare, Editura Profex, Timişoara, 2003.

93. Kadushin, A.; Martin, J. A., Child Welfare Services, Fourth Edition, Macmillan Publishing

Company, N.Y., 1988.

94. Kafka, Scrieri postume şi fragmente, vol. II, Editura RAO, Bucureşti, 1998.

95. Kaufman, J.; Zigler, E., „The intergenerational transmission of child abuse”, în Cicchetti, D.,

Carlson, V., Child maltreatment, Cambridge University Press, 1997.

96. Kempe, C.H.; Silverman, F.N.; Steele, B.F.; Droegemuller, W.; Silver, H.K., „The battered-child

syndrome”, Landmark article, nr. 7, iulie 1962, republicat în Journal of the American Medical

Association, 22-29 iunie 1984, nr. 251 (24), pp. 3288 – 3294.

97. Kendall, P.C.; Wilcox, L., „Self-control in children: Development of a rating scale” în Journal of

Consulting and Clinical Psychology, 1979, nr. 47, pp. 1020 – 1029.

98. Killén, K., Copilăria durează generaţii la rând, Editura First, Timişoara, 2003.

99. Killén, K., Copilul maltratat, Editura Eurobit, Oradea, 1998.

100. Kitihara, M., „Incest – Japanese Style” în Journal Psychohistory, 1989, 17, pp. 446-450.

101. Koralek, D., Caregivers of Young Children: Preventing and Responding to Child Maltreatment,

Department of Health and Human Services, National Centre on Child Abuse and Neglect(NCCAN),

Child Abuse and Neglect. User Manual Series, 1992.

102. Korbin, E. J., „Culture and Child Maltreatment” în Helfer, M. E.; Kempe, R.; Krugman, R.,

(coords.), The battered child, The University of Chicago Press, 1997, pp. 29-48.

103. Korbin, E. J., „Fatal Maltreatment by Mothers: A Proposed Framework” în Child Abuse and

Neglect: International Journal, 1989, 13, pp. 481- 489.

104. Kropenske, V.; Howard, J., (coord’s), “Protecting Children in Substance-Abusing Families”,

Department of Health and Human Services, National Centre on Child Abuse and Neglect (NCCAN),


105. Krueger, R. A.; Casey M. A. Mary Anne, Metoda focus grup. Ghid practice pentru cercetarea

aplicată, traducerea Cristina Popa, Editura Polirom, Iaşi, 2005

106. Langer, L., Infanticide: A Historical Survey. A History of Childhood, 1973-1974, Q1, pp. 353-

362.

107. Latimer, J., The Consequences of Child Maltreatment: A Reference Guide for Health

Practitioners, Family Violence Prevention Unit, Health Canada, Minister of Public Works and

Government Services, 1998.

108. Laviola, M., „Effects of Older Brother-Younger Sister Incest: A Study of the Dynamics of

Seventeen Cases” în Child Abuse and Neglect: International Journal, 1992, 16, pp. 404-421.

109. Lopez, G., Violenţele sexuale asupra copiilor, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 2001.

110. Lutzker, R. J., Handbook of Child Abuse Research and Treatment, Plenum Press, New York,

1998.

111. Mitrofan, I. (coord.), Orientarea experienţială în psihoterapie, Editura Sper, Bucureşti, 2000.

Gabriela IRIMESCU

124

112. Mitrofan, I., (coord.), Psihoterapia experienţială. O paradigmă a autorestructurării şi

dezvoltării personale, Editura Infomedica, Bucureşti, 1997.

113. Mitrofan, I., „Desenul serial ca abordare diagnostică şi terapeutică” în Dima. S., (coord.)

Copilăria fundament al personalităţii, Editura Învăţământului Preşcolar Bucureşti, 1997.

114. Moise R. (coord.), Prevenirea şi combaterea exploatării copiilor prin muncă în România, BIM,

ILO_IPEC, Bucureşţi:Speed Promotion, 2004

115. Moore, J., The ABC of Child Protection, Arena Ash gate Publishing Company, 1996.

116. Muntean, A., „Intervenţia”, în Ionescu, Ş., (coord.) Copilul maltratat. Evaluare, prevenire,

intervenţie, Fundaţia Internaţională pentru Copil şi Familie, Bucureşti, 2001.

117. Muntean, A., „Violenţa în familie şi maltratarea copilului” în Nemţu, G. (coord.) Tratat de

asistenţă socială, Editura Polirom, Iaşi, 2003.

118. Muntean, A., Familii şi copii în dificultate. Note de curs, Editura Mirton, Timişoara, 2001.

119. Muntean, A., Violenţa domestică şi maltratarea copilului, Editura Revoluţiei din 1989,

Timişoara, 1999.

120. Myers, The Right Rights? Child Labour in a Globalization World, în Annals of the American

Academy of Politica land Social Science, vol. 575, nr. 1/ 2001, pp. 38-51

121. Neamţu, C., Devianţa şcolară. Ghid de intervenţie în cazul problemelor de comportament ale

elevilor, Editura Polirom, Iaşi, 2003.

122. Neamţu, G. (coord.) Tratat de asistenţă socială, Editura Polirom, Iaşi, 2003.

123. Neamţu, G., Stan, D. (coordonatori) Asistenţa socială. Studii şi aplicaţii, Editura Polirom, Iaşi,

2005.

124. O Briain, M., Anke van den Borne, Noten, Theo, Combaterea traficului de copii în scopul

exploatării sexuale. Ghid de formare a profesioniştilor (trad. Raluca Nicolae), Salvaţi Copiii România,

Bucureşti, 2007

125. Pecora, P. J., Whittacher, J. K., Maluccio, A. N., The Child Welfare Challenge, Policy, Practice,

and Research, Aldine de Gruiter, New York, 1991.

126. Peterson, L.; Gable, S., “Holistic Injury Prevention” în Lutzker, R. J., Handbook of Child Abuse

Research and Treatment, Plenum Press, New York, 1998, pp. 291-319.

127. Peterson, M.S.; Urquiza, J.A., „The Role of Mintal Health Professionals in the Prevention and

Treatment of Kilogram Abuse and Neglect”, Department of Health and Human Services, National Centre

on Child Abuse and Neglect (NCCAN), Child Abuse and Neglect. User Manual Series, 1993.

128. Popescu, V.; Răduţ, M., „Copilul maltratat”, în revista Viaţa Medicală, 420/2, ian. 1998.

129. Rădulescu, S. M., Sociologia şi istoria comportamentului sexual „deviant”, Editura Nemira,

Bucureşti, 1996.

130. Radulian, V.; Jitaru, M.; Novak, C., Cartea albă a copilului din România, Comitetul Naţional

Român, UNICEF, ISE, Bucureşti, 1993.

131. Robert-Ouvray, S., Copil abuzat, copil meduzat, Editura Eurostampa, Timişoara, 2001,

traducere Ana Muntean.

132. Roman, G., Abuzul sexual şi pedofilia în Sima Costin, D.; Cace, S., (coord.), Strada între

fascinaţie şi servitute, Bucureşti, 2003.


125

133. Romila, A., (coord. ştiinţific), Manual de diagnostic şi statistică a tulburărilor mentale. DSM-

IV-TR, Editura Asociaţiei Psihiatrilor Liberi din România, Bucureşti, 2003.

134. Rotariu, T. (coord), Expunerea minorilor la abuz şi neglijare în judeţul Cluj, Ed. Contrax, Cluj-

Napoca, 1996.

135. Rotariu, T. (coord.), Metode statistice aplicate în ştiinţele sociale, Editura Polirom, Iaşi, 2000.

136. Rotariu, T.; Iluţ, P., Ancheta sociologică şi sondajul de opinie. Teorie şi practică, Editura

Polirom, Iaşi, 2001.

137. Roth-Szamosközi, M., „Protecţia copiilor împotriva abuzurilor – între tradiţie şi inovaţie” în

Mihăilescu, I. (coord.), Un deceniu de tranziţie. Situaţia copilului şi a familiei în România, UNICEF,

Bucureşti, 2000.

138. Roth-Szamosközi, M., Protecţia copilului. Dileme, concepţii şi metode, Editura Presa

Universitară Clujeană, 1999.

139. Roth-Szamosközi, Maria, „Evaluarea situaţiilor de maltratare a copiilor”, în Ionescu, Ş. (coord.)

Copilul maltratat. Evaluare, prevenire, intervenţie, Fundaţia Internaţională pentru Copil şi Familie,

Bucureşti, 2001.

140. Rudică, T., Familia în faţa conduitelor greşite ale copilului, Editura Didactică şi Pedagogică,

Bucureşti, 1981.

141. Salus, M.; DePanfilis, D., „Child Protective Services: A Guide for Caseworkers”, Department of

Health and Human Services, National Centre on Child Abuse and Neglect (NCCAN), Child Abuse and


142. Salus, M.K., “Supervising Child Protective Services Caseworkers”, Department of Health and

Human Services, National Centre on Child Abuse and Neglect (NCCAN), Child Abuse and Neglect. User

Manual Series, 2004.

143. Sheafor, B.; Horejsi & Horejsi, Techniques and guidelines for social work practice, Allyn &

Bacon Press, SUA, 1997.

144. Shepard, M.; Pence, E. (coord.), Coordonarea reacţiilor comunitare faţă de violenţa domestică,

Editura „Tehnica-info”, Chişinău, 2003.

145. Shubert, M., Interviewing in Social Work Practice New York, Council on Social Work

Education, S.U.A., 1991.

146. Şoitu, L.; Hăvârnenu, C., Agresivitatea în şcoală, Editura Institutul European, Iaşi, 2001.

147. Stan, V. O., Ataşament şi sisteme comunitare în sănătatea mentală, Editura Eurobit, Timişoara,

2002. 148. Starus, P.; Manciaux, M., L’enfant maltraité, Editura Fleurus Psycho-Pedagogie, Paris,1993.

149. Stativă, E., Studiu privind munca copiilor în mediul rural în cinci judeţe selecţionate din

România, BIM, ILO_IPEC, Bucureşţi: Speed Promotion, 2001

150. Stativă, E., (coord.), Abuzul asupra copilului în instituţiile de protecţie socială din România,

Extreme Goup, Bucureşti, 2002.

151. Steele, F. B., „Psychodynamic and Biological Factors in Child Maltreatment” în Helfer, M. E.,

Kempe, R.; Krugman, R., (coords.), The battered child, The University of Chicago Press, 1997, pp. 73-

79.

152. Stoian, M., Dreptul la bătaie, Editura Didactică şi Pedagogică Bucureşti, 1967.

Gabriela IRIMESCU

126

153. Straus, M., Gelles, R., „Behind closed doors: Violence in the American family”, în Wiehe, R. V.,

Working with Child Abuse and Neglect, SAGE Publications, Londra, 1996.

154. Summit, R.C., „The child sexual abuse accommodation syndrome” în Child Abuse and Neglect

Journal, 1983, nr. 7, pp. 177 – 193.

155. Ţapu, C. Şt., Dicţionar de psihologie şi psihopatologie. Concepte actuale, Editura Premier,

2003.

156. Terr, L.C., „Childhood Traumas” în American Journal of Psychiatry, nr. 148: 1, pp. 10-20.

157. Thoburn, I., „The community child care team”, în Davies, M., (coord.) The Blackwell companion

to Social Work, Editura Blackwell Pub, U.K., 1992.

158. Thomas, M., Pierson J., Dictionary of social work. Collins Publishers, U.K., 1994.

159. Tower-Crosson, C., “The Role of Educators in Preventing and Responding to Child Abuse and

Neglect” Department of Health and Human Services, National Centre on Child Abuse and Neglect

(NCCAN), Child Abuse and Neglect. User Manual Series, 2003.

160. Urquiza, A.J., Winn, C., Treatment for Abused and Neglected Children: Infancy to Age 18,



161. Watson (coord.), „Substitute Care Providers: Helping Abused and Neglect Children”,



162. Whitman, M., Child abuse, expunere în cadrul seminarului Abuzul asupra copilului, Iaşi, 1998.

163. Wiehe, R. V., „Empathy and narcissism in a sample of child abuse perpetrators and a

comparison sample of foster parents” în Child Abuse and Neglect: International Journal, 2003, 27, pp.

541-555.

164. Wiehe, R. V., Working with Child Abuse and Neglect, SAGE Publications, Londra, 1996.

165. Willis, D. J.; Holden, E. W.; Rosenberg, M., Prevention of child maltreatment: developmental

and ecological perspectives, New York, Willey, 1992.

166. Wolfensohn, G., Răspuns la problema traficului de copii: Ghid introductiv cu privire la

intervenţiile bazate pe drepturile copilului, extras din experienţele organizaţiei Salvaţi Copiii în Europa

de Est, (trad. Raluca Nicolae), Bucureşti, 2004

167. Yung, R.B.; Hammond, R., W., “Breaking the Cycle. A Culturally Sensitive Violence

Prevention Program for African-American Children and Adolescents”, în Lutzker, R. J., Handbook of

Child Abuse Research and Treatment, Plenum Press, New York, 1998, pp. 319-341.

168. Ziefert, M.; Faller, C.K., „Interdisciplinary Roles and Collaboration”, în Faller, C.K., (coord.)

Social Work with Abused and Neglected Children. A manual of Interdisciplinary Practice, The Free

Press, Collier Macmillan Publisher, Londra, 1981. pp. 171 – 219.


127

***

*** Dicţionar Enciclopedic Ilustrat, Editura Cartier, 1999.

*** Drepturile omului, Revistă editată de Institutul Român pentru Drepturile Omului, IRDO, nr. 4, 2003.

*** International Labor Office, Child Labour. A textbook for university students, International

Programme on the Elimination of Child Labour, Geneva, 2004.

*** Revista de Asistenţă Socială nr. 1/ 2003, editată de Catedra de Asistenţă Socială a Universităţii

Bucureşti, sub egida Comisiei Interministeriale de Asistenţă Socială a Comisiei Guvernamentale Anti-

Sărăcie şi Promovare a Incluziunii Sociale şi a Reprezentanţei UNICEF în România.

*** Salvaţi Copii, Abuzul şi neglijarea copilului, manual 2000.

*** Salvaţi Copiii, Ghid de bune practici pentru prevenirea abuzului asupra copilului, 2002.

*** Salvaţi Copiii, Ghidul lucrătorului social, Bucureşti, 1999.

***ANPCA, UNICEF, Abuzul şi exploatarea sexuală a copiilor, 2001.

***ANPCA, UNICEF, România şi Convenţia ONU cu privire la Drepturile Copilului. Al doilea raport

periodic, Editura MarLink, Bucureşti, 2003.

***Ghid de informare în domeniul traficului de persoane. Prevenire. Combatere Asistenţă, Asociaţia

„Altenative Sociale”, Iaşi, 2006

***Ghid practic pentru Raportarea privind Munca Copiilor, Biroul Internaţional al Muncii, Geneva,

Centrul Internaţional de Instruire, ILO, Torino, 2006

***Manual privind Reabilitarea psiho-socială a copiilor retraşi din trafic şi alte forme grave de muncă.

Materia; elaborat pe baza experienţei şi datelor furnizate de organizaţii din Europa Centrală şi de Est,

ILO-IPEC Geneva, Editura Speed Promotion, Bucureşti, 2007

***Metodologie de lucru în Centrele de Asistenţă şi Protecţie a victimelor traficului de persoane,

Asociaţia „Altenative Sociale”, Iaşi, 2005

***Technical Papers, Psychologicalrehabilitation and Occupational Reintegration of Child Survivors of

Trafficking and Other WFCL – IPEC, vol II, Traficking in Children South-Asia, Kathmandu-Nepal, ILO,

2002

***Child Labour. A textbook for univeristy students, ILO, UK, 2004

***Dicţionar explicativ al limbii române, Ediţia a II, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 1998

***International Labor Office, Child Labour. A textbook for university students, International Programme

on the Elimination of Child Labour, Geneva, 2004

***

*** Codul Penal al României din 28/06/2004, Publicat în Monitorul Oficial, Partea I nr. 575 din

29/06/2004.

***Convenţia ONU cu privire la drepturile copilului, din 20/11/1989, Publicată în Monitorul Oficial,

Partea I, nr. 109, din 28/09/ 1990 şi Republicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 314, din 13/06/2001.

Gabriela IRIMESCU

128

*** Convenţia ILO, nr. 137/ 1973, privind vârsta minimă de încadrare în muncă

***Convenţia ILO, nr. 182/ 1999, privind interzicerea celor mai grave forme ale muncii copiilor şi

acţiunea imediată în vederea eliminării lor

***Convenţia ILO, nr. 184/ 2001, privind sănătatea şi siguranţa în agricultură

****Hotărâre nr. 1437 din 02/09/2004, privind organizarea şi metodologia de funcţionare a comisiei

pentru protecţia copilului, Publicată in Monitorul Oficial, Partea I nr. 872 din 24/09/2004.

*** Hotărâre nr. 1434 din 02/09/2004, privind atribuţiile şi Regulamentul-cadru de organizare şi

funcţionare ale Direcţiei generale de asistenţă socială şi protecţia copilului, Publicată in Monitorul

Oficial, Partea I nr. 869 din 23/09/2004.

*** Hotărâre nr. 1432 din 02/09/2004, privind atribuţiile, organizarea şi funcţionarea Autorităţii

Naţionale pentru Protecţia Drepturilor Copilului, Publicată in Monitorul Oficial, Partea I nr. 868 din

23/09/2004.

*** Hotărâre nr. 1440 din 02/09/2004, privind condiţiile şi procedura de licenţiere şi de inspecţie a

serviciilor de prevenire a separării copilului de familia sa, precum şi a celor de protecţie specială a

copilului lipsit temporar sau definitiv de ocrotirea părinţilor săi, Publicată in Monitorul Oficial, Partea I

nr. 873 din 24/09/2004.

*** Hotărâre nr. 217 din 9/ 04/1998, cu privire la condiţiile de obţinere a atestatului, procedurile de

atestare şi statutul asistentului maternal profesionist, Publicată în Monitorul Oficial al României nr. 152

din 16 aprilie 1998.

*** Legea 272/21/06/2004, privind protecţia si promovarea drepturilor copilului din 21/06/2004,

Publicată in Monitorul Oficial, Partea I nr. 557 din 23/06/2004.

*** Legea 678/ 21/11/2001, privind prevenirea şi combaterea traficului de persoane, Publicată în

Monitorul Oficial, Partea I, nr. 783 din 11/12/2001.

*** Legea nr. 217 din 22/05/003, pentru prevenirea si combaterea violentei in familie – consolidata, în

06.01.2005, publicată în Monitorul Oficial nr.13, din 08/01/2004.

***Legea 18 din 27/ 09/1990, pentru ratificarea Convenţiei cu privire la drepturile copilului, Republicată

în Monitorul Oficial, Partea I nr. 314 din 13/06/2001.

*** Ordin nr. 35 din 15/05/2003, privind aprobarea Standardelor minime obligatorii pentru asigurarea

protecţiei copilului la asistentul maternal profesionist şi a ghidului metodologic de implementare a acestor

standarde, Publicat in Monitorul Oficial, Partea I nr. 359 din 27/05/2003.

*** Ordin nr. 80 din 25/06/2004, pentru aprobarea Normelor metodologice privind întocmirea planului de

servicii şi a Normelor metodologice privind întocmirea planului individualizat de protecţie, Publicat in

Monitorul Oficial, Partea I nr. 1008 din 02/11/2004.

*** Ordin nr. 177 din 16/12/2003, privind aprobarea standardelor minime obligatorii pentru telefonul

copilului, standardelor minime obligatorii privind centrul de consiliere pentru copilul abuzat, neglijat şi

exploatat, precum şi a standardelor minime obligatorii privind centrul de resurse comunitare pentru

prevenirea abuzului, neglijării şi exploatării copilului, Publicat in Monitorul Oficial, Partea I nr. 52 din

22/01/2004.

*** Ordin nr. 89 din 27/07/2004, pentru aprobarea Standardelor minime obligatorii privind centrul de

primire în regim de urgenţă pentru copilul abuzat, neglijat şi exploatat, Publicat in Monitorul Oficial,

Partea I nr. 759 din 19/08/2004


129

BIBLIOGRAFIE PENTRU PRIMUL TEST GRILĂ (legislaţie de specialitate)

- Legea nr. 272 din 21/06/2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului,

publicată în M. Of. nr. 557 din 23.06.2004;

Ordinul nr. 177 din 16.decembrie.2003 privind aprobarea standardelor minime

obligatorii pentru telefonul copilului, standardelor minime obligatorii privind centrul de

consiliere pentru copilul abuzat, neglijat si exploatat, precum si a standardelor minime

obligatorii privind centrul de resurse comunitare pentru prevenirea abuzului, neglijării si

exploatării copilului

- Legea nr. 678 din 21 noiembrie 2001, privind prevenirea si combaterea

traficului de persoane, Publicată in Monitorul Oficial, Partea I nr. 783 din 11/12/2001;

Ordinul nr. 89 din 27.iulie.2004 pentru aprobarea Standardelor minime obligatorii

privind centrul de primire in regim de urgenta pentru copilul abuzat, neglijat si

exploatat;

- Legea nr. 203 din 15/11/2000 pentru ratificarea Convenţiei Organizaţiei Internaţionale

a Muncii nr. 182/1999 privind interzicerea celor mai grave forme ale muncii copiilor şi

acţiunea imediată în vederea eliminării lor, adoptată la cea de-a 87-a sesiune a

Conferinţei Generale a Organizaţiei Internaţionale a Muncii la Geneva la 17 iunie 1999,

publicată în M. Of. nr. 577 din 17.11.2000;

- Legea nr. 18 din 27/09/1990 pentru ratificarea Convenţiei cu privire la drepturile

copilului, adoptată de Adunarea generală a Organizaţiei Naţiunilor Unite la data de

20.11.1989, publicată în M. Of. nr. 109 din 28.09.1990;

- Legea nr. 470 din 20/09/2001 pentru ratificarea Protocolului facultativ la Convenţia cu

privire la drepturile copilului, referitor la vânzarea de copii, prostituţia copiilor şi

pornografia infantilă, semnat la New York la 6 septembrie 2000, publicată în M. Of. nr.

601 din 25.09.2001;

Introducere

I. Forme de proiectare socială

II. Tipuri de intervenţie socială

III. Condiţii pentru realizarea schimbării

IV. Rezolvarea problemelor sociale prin intermediul

proiectelor de intervenţie

V. Elementele proiectelor de intervenţie

Anexa Metodologia elaborării proiectelor de intervenţie

EVALUAREA PROGRAMELOR DE ASISTENŢĂ SOCIALĂ

Conf. dr. Ştefan COJOCARU

C U P R I N S

Evaluarea programelor de Asistenţă Socială

133

MANAGEMENTUL ŞI EVALUAREA PROGRAMELOR

Evaluarea formativă şi cea sumativă

Evaluarea programelor sociale constituie un domeniu care s-a dezvoltat în ultimele decenii şi care atrage un număr însemnat de cercetători pentru consolidarea corpus-ului de modele, teorii, metode de cercetare şi tehnici de culegere a datelor utilizate pentru realizarea unor cercetări de tip evaluativ; mai mult decât atât, fondurile alocate proiectelor de intervenţie prevăd şi costurile necesare evaluării şi monitorizării programelor, pentru identificarea celor mai bune practici şi măsurarea succesului acestora. Ciclul de viaţă al unui program cuprinde inclusiv evaluarea, ca etapă principală, alături de iniţiere, proiectare, implementare şi monitorizare, şi aceasta se poate realiza prin raportare la elementele semnificative ale programului (Cojocaru, 2006, pp.115-164): scopuri, obiective şi indicatori, activităţi, resurse existente şi potenţiale, beneficiari, metodologie de intervenţie, rezultate aşteptate, monitorizare şi evaluare; astfel, putem realiza evaluarea la fiecare nivel al acestor elemente, în funcţie de nevoile identificate de implementator sau de cerinţele finanţatorilor. De aceea, putem vorbi de evaluarea gradului de atingere a obiectivelor, de evaluarea procesului de oferire a serviciilor, de evaluarea modului de utilizare a resurselor, de evaluarea eficacităţii şi a eficienţei programului, de evaluarea progresului, de evaluarea impactului programului şi, nu în ultimul rând, de evaluarea evaluării. Depăşind confuziile care există la nivelul utilizării termenilor de proiect şi program (Cojocaru, 2006, pp. 73-98), considerăm că evaluarea proiectelor reprezintă procesul de apreciere a propunerilor de finanţare, iniţiat de către finanţatori şi care are ca scop selectarea proiectelor care satisfac cerinţele acestora şi care în urma acestui proces vor primi fonduri necesare derulării programelor. Metodologiile de evaluare a proiectelor sunt diverse în funcţie de cerinţele fiecărui finanţator în parte, dar atunci când selectarea se face în urma unei competiţii, rezultatul evaluării se prezintă ca o formă de cuantificare a calităţii, valorii şi importanţei proiectelor, prin atribuirea unor scoruri de către evaluatori prin care sunt departajate propunerile primite. Pe de altă parte, evaluarea programelor este un proces de măsurare, analiză, interpretare şi verificare a modurilor în care sunt puse în practică proiectele finanţate, de identificare a punctelor tari şi a celor slabe, precum şi de apreciere a calităţii serviciilor oferite beneficiarilor. Evaluarea programelor, indiferent de forma şi perioada în care se realizează pe parcursul derulării activităţilor “determină valoarea unui anumit program care face obiectul unei analize” (Krogsrud Miley, O’Melia şi DuBois, 2004/2006, p. 470). Cele mai semnificative sensuri ale evaluării sunt date de unele definiţii care pun în relaţie atât scopurile, utilitatea şi rezultatele acesteia cu procesul de culegere, analiză şi interpretare a datelor; astfel, „evaluarea reprezintă culegerea sistematică, analiza şi interpretarea informaţiilor despre activităţile şi rezultatele programului, pentru a permite persoanelor

Ştefan COJOCARU

134

interesate să facă judecăţi asupra unor aspecte specifice ale programului şi să îmbunătăţească programul” (Patton, apud. Măţăuan, 1999, pp.63-64). Îmbunătăţirea programului poate fi un rezultat atât al deciziilor interne luate la nivelul organizaţiei implementatoare, cât şi al recomandărilor făcute acesteia de către finanţatori. Pentru alţi autori, accentul pus în definiţia evaluării este pe aplicarea cercetării sociale în sfera programelor sociale: “cercetarea de evaluare este o aplicare sistematică a procedurilor de cercetare socială pentru aprecierea conceptualizării, design-ului, implementării şi utilităţii programelor de intervenţie socială” (Rossi şi Freeman, 1993, p. 5). Pornind de la perspectivele în evaluare propuse de Chelimsky (1978), respectiv cea managerială şi administrativă prin care se urmăreşte îmbunătăţirea rezultatelor programului şi identificarea celor mai eficiente forme de intervenţie, cea a finanţatorilor care doresc să se asigure de obţinerea rezultatelor estimate încă din etapa de proiectare şi de experimentare a unor practici inovatoare ce pot influenţa politicile publice şi cea a testării unor ipoteze ale ştiinţelor sociale sau a verificării unor principii ale practicii, Rossi şi Freeman disting între trei tipuri de cercetări evaluative (1993, pp. 34-35): “(1) analiza referitoare la conceptualizarea şi designul intervenţiilor; (2) monitorizarea implementării programului; şi (3) evaluarea eficacităţii şi eficienţei programului”. Luând în discuţie complexitatea procesului de evaluare generată atât de orientările teoretice şi paradigmatice, cât şi de circumstanţele derulării programului, autorii consideră că uneori “trebuie incluse toate cele trei clase de activităţi, … iar evaluările care fac acest lucru se numesc comprehensive” (1993, p. 35). Indiferent de accentul pus în evaluare, cea mai utilizată distincţie este cea dintre evaluarea formativă şi cea sumativă, propusă de Scriven (1967) cu referire la îmbunătăţirea programului şi la aprecierea performanţei acestuia; astfel, autorul consideră că evaluarea formativă urmăreşte în principal îmbunătăţirea programului, iar cea sumativă are ca scop măsurarea performanţei, văzută în relaţiile cu achiziţiile beneficiarilor programului; evaluarea formativă se realizează în timpul derulării programului şi continuă pe toată perioada desfăşurare a acestuia, cuprinzând elementele care analizează modul de implementare a acestuia şi progresele înregistrare până în momentul realizării evaluării, fiind o formă de măsurare continuă a activităţilor desfăşurate” (Westat et al., 2002, p. 8). Pentru a sublinia diferenţele dintre evaluarea formativă şi cea sumativă autorii aduc în atenţie exemplul oferit de Stake, pe care îl preluăm şi noi, fiind deosebit de sugestiv: „atunci când bucătarul gustă supa... [evaluarea, n.n.] este formativă”... şi „atunci când invitaţii gustă supa, aceasta este sumativă” (Stake, apud. Westat et al, 2002, p. 8). Exemplul de mai sus ne ajută să operăm câteva diferenţe iniţiale între cele două forme de evaluare: evaluarea formativă şi evaluarea sumativă.

Evaluarea formativă

Evaluarea formativă este preponderent internă şi are rolul de a îmbunătăţi serviciile oferite şi de a aprecia în ce măsură programul se desfăşoară conform planificării iniţiale, oferind totodată repere pentru modificări ce pot fi realizate pe perioada derulării programului; acest tip de evaluare se realizează încă din “stadiile de


135

început ale programului”, iar aceste cercetări formative sunt “direcţionate de întrebări specifice referitoare dezvoltarea sistemului de servicii, selectarea [grupurilor sau beneficiarilor, n.n.] ţintă şi la structurarea intervenţiei” (Rossi şi Freeman, 1993, p. 135); astfel, întrebările cercetării nu au doar rolul de a obţine informaţii legate de aceste aspecte, ci şi direcţionarea personalului implicat în derularea programului către păstrarea şi încurajarea practicilor pozitive, de succes şi schimbarea unor acţiuni care nu conduc la obţinerea rezultatelor dorite. Evaluarea formativă poate conduce la redefinirea modalităţilor de intervenţie şi a practicilor utilizate, la urmărirea modului în care sunt realizaţi indicatorii de performanţă, ea însăşi fiind o formă de „control al calităţii” (Hahn, Lavery, Stevenson, 2006, p. 15). Unul dintre obiectivele evaluării formative este cel de verificare a conformităţii, fiind parte a procesului de evaluare prin care se urmăreşte verificarea în teren a modului în care sunt desfăşurate activităţile şi dacă acestea sunt conform planificării şi datelor oferite de implementator în rapoartele de monitorizare reprezintă o oglindă a activităţilor desfăşurate. Un avantaj, deloc de neglijat, al evaluării formative este posibilitatea de a opera modificări în implementarea programului şi adaptarea acestuia în funcţie de rezultatele obţinute până la etapa intermediară de evaluare. Criteriul pertinenţei, utilizat în evaluarea formativă, urmăreşte să măsoare dacă acţiunile desfăşurate pot atinge obiectivele propuse, dacă aceste obiective au fost atinse pe perioada de implementare ca un rezultat al acţiunilor întreprinse. Aşa cum subliniază autorii manualului evaluării al National Science Foundation (Westat et. al, 2002), evaluarea formativă are două tipuri semnificative: a) primul ce se orientează asupra implementării conform planificării realizate iniţial în cadrul proiectului şi b) al doilea, urmăreşte să măsoare progresul realizat în atingerea obiectivelor propuse. Indiferent că se referă la evaluarea implementării sau a progresului înregistrat în cadrul programului, evaluarea formativă urmăreşte evaluarea procesului; de accea, o distincţie pe care o face evaluarea procesului este „diferenţa dintre activităţile actuale ale proiectului şi populaţia care a beneficiat de servicii şi activităţile intenţionate şi populaţia ţintă” (Hahn et. al, 2006, p. 19), fiind o formă de verificare a modului în care au fost realizate activităţile în concordanţă cu aşteptările precizate iniţial în conceperea proiectului. Cu alte cuvinte, evaluarea formativă reprezintă un proces de verificare a coerenţei dintre proiectul iniţial şi modul de implementare a programului. Deseori există confuzii între evaluarea implementării şi monitorizarea programului; de obicei, evaluarea implementării este un proces intern de verificare a modului în care se desfăşoară activităţile în acord cu filosofia programului, pe când monitorizarea reprezintă un proces continuu de verificare şi măsurare a indicatorilor stabiliţi pentru obiectivele programului realizat la iniţiativa finanţatorilor.

Utilizarea anchetei apreciative în evaluarea formativă

Ancheta apreciativă a devenit o metodă de cercetare, dar cu accentuate valenţe ale intervenţiei, datorită lucrărilor de referinţă ale lui Cooperrider şi colaboratorilor săi prin care se propune un model de interpretare şi schimbare organizaţională, plecând de la identificarea şi valorizarea experienţelor pozitive; mai mult decât atât, această formă de abordare a realităţilor sociale propune renunţarea la „paradigma deficienţei”, prin

Ştefan COJOCARU

136

stimularea şi dezvoltarea creativităţii, fiind o îmbinare între cercetare şi acţiune. Modalităţile de organizare ale anchetei apreciative aduc în atenţie importanţa dialogului, ca proces al anchetei calitative şi al iniţierii unor schimbări dorite şi intenţionate; chiar dacă sunt unele critici legate de caracterul exclusiv al utilizării aspectelor pozitive, „ancheta apreciativă integrează ancheta şi acţiunea într-un cadru particular de dezvoltare care ghidează analiza şi procesele interacţiunii de grup” (Patton, 2001, p. 182). Din acest punct de vedere, ancheta apreciativă poate fi utilizată mai ales în procesul de evaluare formativă, „...prezenţa cercetătorului care pune întrebări, sau ...care oferă feedback-uri, poate fi considerată o intervenţie...” (Patton, 2001, p. 42) care ar ca scop „îmbunătăţirea programului” (Patton, 2001, p.213), ...” a politicilor, a personalului implicat în program sau a produselor oferite” (Patton, 2001, p. 220). Chiar dacă ancheta apreciativă este considerată ca o formă utilă de realizare a evaluării formative, Patton subliniază faptul că "şi cazurile negative oferă noi oportunităţi de învăţare în evaluarea formativă” (Patton, 2001, p. 554), ceea ce arată că nu doar exemplele pozitive, de succes participă la îmbunătăţirea programului, pentru că oamanii „învaţă şi din greşeli”; acest punct de vedere subliniază şi unele limite ale evaluării apreciative, dar fără a fi negate valenţele pozitive ale acesteia.

Evaluarea sumativă

Evaluarea sumativă reprezintă o formă de măsurare a rezultatelor finale ale programului, fiind un proces realizat mai ales cu participarea unor evaluatoricare nu au fost implicate în implementare, rezultatele obţinute neputând fiind modificate datorită finalizării programului. Evaluarea sumativă reprezintă o formă de măsurare a impactului programului asupra beneficiarilor şi asupra mediului în care acesta s-a desfăşurat şi „urmăreşte să determine dacă activităţile programului influenţează populaţia ţintă şi conduce la schimbările dorite în comportamentele şi / sau atitudinile acesteia” (Hahn et. al, 2006, p. 23). Atunci când se realizează evaluarea sumativă a unui program derulat, este foarte important să se identifice acţiunile care au condus la schimbările acestea de comportament şi de atitudine, ca rezultat al programului. Criteriul eficacităţii utilizat în evaluarea sumativă oferă modalitatea de evaluare a obţinerii rezultatelor din perspectiva obiectivelor programului, cu alte cuvinte măsoară gradul de atingere a obiectivelor propuse. Este un criteriu orientat către rezultate. Criteriul eficienţei este poate cel mai cantitativist criteriu deoarece urmăreşte măsurarea modului în care activitatea desfaşurată produce rezultatele aşteptate în cadrul celui mai bun raport calitate /cost posibil. Astfel, evaluarea programului se face în funcţie de întregul sistem acţional şi cel administrativ. Acesta este criteriul care pune în balanţă activitatea profesională desfăşurată în cadrul serviciilor oferite şi costurile necesare pentru derularea activităţilor necesare atingerii obiectivelor propuse. De aceea, criteriul eficienţei ia în considerare cheltuielilor efectuate pentru deservirea numărului de beneficiari ai programului. Unii evaluatori utilizează acest criteriu şi pentru determinarea efectelor pe care le au serviciile sociale în reducerea unor cheltuieli ale altor instituţii. De exemplu, evaluarea eficienţei unui serviciu de prevenire a abandonului şi instituţionalizării poate fi calculat intern prin raportarea valorii totale a cheltuielilor la numărul total de clienţi deserviţi şi


137

extern prin calcularea reducerii de cheltuieli datorată prevenirii instituţionalizării, ţinând cont de valoarea standard a acestora.

Planificarea evaluării Utilizarea modelului cadrului logic al programului în evaluare Pentru analiza felului în care modelul cadrului logic este utilizat pentru evaluare,

considerăm că modul în care sunt definite elementele programului direcţionează sensurile şi formele în care se realizează evaluarea programelor sociale. Astfel, aşa cum sunt definite de către United Way of America (1996), elementele cadrului logic sunt următoarele:

1. Resursele programului (inputs): sunt factorii interni ce determină atingerea obiectivelor proiectului prin asigurarea condiţiilor de desfăşurare a activităţilor. Acestea pot fi: personal, voluntari, bani, timp, echipamente, suporturi de curs etc. Tot în categoria resurselor sunt incluse şi constrângerile şi regulile impuse de legislaţie, de situaţiile specifice ale beneficiarilor sau de către finanţator.

2. Activităţile programului: reprezintă ceea ce se desfăşoară pentru realizarea activităţi cu resursele existente; rezultatele acestora sunt vizibile în serviciile oferite şi includ tehnicile şi tipurile de intervenţie. De exemplu, consilierea părinţilor pentru reintegrarea copiilor în familie, programe de educaţie parentală, grupuri de suport etc.

3. Servicii oferite în cadrul programului (outputs): sunt rezultate sau produse imediate al activităţilor desfăşurate şi care măsoară în termeni cantitativi activităţile realizate pentru implementarea programului. De exemplu, numărul şedinţelor de consiliere oferite părinţilor, numărul orele de educaţie parentală de care au beneficiat părinţii, numărul întâlnirilor realizate în cadrul grupurilor de suport, numărul materialelor de informare distribuite, numărul de participanţi la cursurile de educaţie parentală, numărul participanţilor la şedinţele de consiliere etc. Astfel, în această categorie se măsoară ceea ce se face, iar indicatorii măsurabili se referă doar la operaţionalizarea obiectivelor de implementare.

4. Rezultatele programului (outcomes): exprimă beneficiile şi schimbările produse la nivelul indivizilor sau grupurilor ţintă în urma participării la activităţile programului. Acestea măsoară impactul programului asupra beneficiarilor, atât la nivel individual, cât şi la cel macrosocial, luând în analiză rezultatele aşteptate şi intenţionale, precum şi pe cele neaşteptate sau perverse.

Ştefan COJOCARU

138

Perspective ale evaluării

Aceste definiţii, prezentate mai sus, propuse de către United Way of America (1996, pp. 1-2) pot fi utilizate pentru alegerea strategiilor pentru evaluare, clarificarea demersurilor pentru cercetare, alegerea şi combinarea metodelor de culegere a datelor, precum şi pentru construirea unui cadru de analiză a datelor obţinute în vederea realizării evaluării.

Resurse(Inputs)

Activităţi

Servicii( )Ouputs

Rezultate(Outcomes)

Perspective ale evaluării

Pornind de la aceste elemente esenţiale ale programului putem atribui un anumit tip de evaluare fiecărui element, putem identica următoarele patru forme: a) evaluarea resurselor şi a modului în care acestea au fost gestionate, b) evaluarea implementării programului, c) evaluarea serviciilor oferite şi d) evaluarea impactului.

5. Evaluarea resurselor şi a gestionării acestora – se referă la verificarea modului în care au fost utilizate resursele programului în comparaţie cu planificarea realizată iniţial exprimată în propunerea de finanţare, a respectării regulilor privind utilizarea resurselor conform legislaţiei în vigoare, a prevederilor legale privind realizarea procedurilor de achiziţionare a anumitor produse şi echipamente, a regulilor privind regulie referitoare la folosirea voluntarilor sau a prevederilor din codul muncii.

6. Evaluarea implementării – reprezintă acel tip de evaluare care urmăreşte să măsoare modul în care sunt aplicate anumite tehnici de intervenţie, respectarea eticii profesionale în interacţiunea cu beneficiarii, aprecierea modului în care se aplică anumite strategii şi metode de intervenţie, analiza documentelor care justifică acţiunile realizate etc.

7. Evaluarea serviciilor – se referă la măsurarea şi analiza rezultatelor imediate ale acţiunilor întreprinse, cuantificarea activităţilor în care au fost implicaţi beneficiarii programului, evaluarea serviciilor oferite şi a accesibilităţii acestora pentru membrii grupurilor ţintă cărora li se adresează programul,


139

măsurarea gradului în care beneficiarii primesc anumite servicii din partea iniţiatorilor programului. Cu alte cuvinte, evaluarea serviciilor urmăreşte să măsoare doar ceea ce anume se oferă beneficiarilor fără a lua în considerare efectele pe care le au acţiunile întreprinse asupra acestora, punând în centrul atenţiei analiza a ceea ce se oferă beneficiarilor.

8. Evaluarea impactului – urmăreşte să identifice şi să măsoare efectele pe care le-a avut programul asupra beneficiarilor la nivelul cunoştinţelor, abilităţilor şi atitudinilor, al comportamentelor sau la nivelul condiţiilor şi situaţiei acestora. Pentru clarificarea ariilor de analiză în ceea ce priveşte impactul asupra beneficiarilor, se fac diferenţe (United Way, 1996, p. 32) între rezultate iniţiale (initial outcomes) care se referă la cunoştinţele dobândite, atitudinile şi abilităţile dezvoltate; rezultate intermediare (intermediate outcomes) surprinse la nivelul comportamentelor, ca formă de exprimare a noilor cunoştinţe, abilităţi şi atitudini; şi rezultate pe termen lung (long- term outcomes) care reflectă status-ul sau schimbarea condiţiei beneficiarilor.

Termenul evaluare desemnează activităţi diferite, fiind un subiect al unor interpretări diferite, în funcţie de scopul, natura, caracteristicile specifice ale activităţilor ce se doresc a fi evaluate, în funcţie de teoriile utilizate atât pentru explicarea şi descrierea programelor, cât şi pentru argumentarea unui anumit tip de metodologie utilizat. Dincolo de diferitele accepţiuni acceptate ale termenului de evaluare, putem spune că există diferite forme de evaluare a programelor în funcţie de ce-şi propune evaluarea, ce anume dorim să argumentăm, să descoperim şi să analizăm în acest proces de cercetare a modului în care se derulează un program şi a impactului pe care acesta îl are asupra beneficiarilor şi asupra mediului în care se desfăşoară, ce dorim să facem cu informaţiile culese şi cum dorim ca acestea să fie repere în dezvoltarea programului evaluat sau a unor programe similare generate de capacitatea de replicabilitate a programului. Pe de altă parte, atunci când propunem să evaluăm un program de intervenţie în domeniul asistenţei sociale şi nu numai, este necesară clarificarea elementelor care sunt urmărite în cadrul acestui proces de apreciere şi valorificare a rezultatelor, în funcţie de obiectivele urmărite axate pe evaluarea integrală a programului sau doar a anumitor componente, ţinând cont de resursele financiare, umane şi de timpul necesar.

Scopurile evaluării

La fel ca orice proiect, planificarea evaluării trebuie să fie direcţionată de obiectivele stabilite iniţial în acord cu recomandările celor care doresc această evaluare (finanţatori, implementatori, factori de decizie etc.) şi care se circumscriu intereselor de a înţelege care au fost efectele derulării programului asupra organizaţiei implementatoare, asupra populaţiei şi grupurilor ţintă, asupra comunităţii etc. Totodată, un obiectiv important al evaluării este de a sprijini îmbunătăţirea serviciilor oferite în cadrul programului, de a oferi informaţii bazate pe analiză care să direcţioneze programul către zone mai sensibile şi care nu au fost luate în considerare, de a întări prin argumente ştiinţifice bazate pe date şi informaţii din teren practicile dovedite

Ştefan COJOCARU

140

eficiente şi care au participat de oferirea unor servicii de calitate pe parcursul derulării programului. Dacă evaluarea programului este solicitată de către finanţatori, atunci acest proces este ghidat şi de intenţiile de natură administrativă impuse de criteriile utilizate în contractele de finanţare şi nevoia de a prezenta rezultatele programului raportate la propunerile iniţiale, de analiză a modificărilor produse în implementarea acestuia. Deseori, pentru întărirea capacităţii organizaţionale de a răspunde eficient nevoilor beneficiarilor sunt realizate evaluări care au doar un uz intern, menite să surprindă aspecte cheie legate de nevoile beneficiarilor şi de modul în care acestea sunt în centrul atenţiei implementatorului, de utilitatea şi necesitatea serviciile oferite beneficiarilor, precum şi de identificare a unor noi aspecte legate de practicile organizaţionale pentru îmbunătăţirea programelor viitoare şi a eficienţei intervenţiilor propuse, ca instrument pentru luarea unor decizii privind modificări ale programului. Dacă evaluarea este solicitată de către autorităţi sau de către finanţatori ea urmăreşte să clarifice caracteristicile grupurilor ţintă deservite, eficienţa serviciilor oferite şi identificarea unor argumente necesare în ceea ce priveşte alocarea resurselor. În condiţiile în care în România se discută din ce în ce mai mult despre contractarea serviciilor către furnizori privaţi, evaluarea programelor devine un aspect primordial în alocarea resurselor de către autorităţile publice, în direcţionarea acestor resurse către zone cu o nevoie imediată şi pentru ajustarea intervenţiilor la caracteristicile diferitelor categorii de populaţii care au nevoie de anumite servicii. Cu alte cuvinte, evaluarea poate fi un demers iniţial ca răspuns fie la o solicitare internă (din partea personalului implicat în derularea programului, a echipei de management sau de guvernare organizaţională sau chiar din partea beneficiarilor serviciilor oferite), fie la o solicitare externă (venită din partea unor categorii care nu sunt implicate direct în implementarea programului: finanţatori, grupuri de interes, autorităţi locale sau naţionale, parteneri sau mass media).

Stabilirea întrebărilor evaluării

Întrebările evaluării sunt importante pentru că direcţionează întregul demers de cercetare, fiind o formă de clarificare a intenţiilor finanţatorilor, a autorităţilor sau a echipei de management. În urma discuţiilor evaluatorului cu cei interesaţi de evaluarea programului sunt enunţate întrebările evaluării care combină ceea ce trebuie să aflăm cu ceea ce este interesant de analizat în implementarea programului respectiv. După stabilirea întrebărilor evaluării sunt definiţi termenii cheie şi indicatorii care exprimă ceea ce dorim să aflăm sau să descoperim în procesul de evaluare. De exemplu, dacă un termen cheie este participarea beneficiarilor atunci trebuie să identificăm acele acţiuni care indică că persoanele cuprinse în eşantion au manifestat dezvoltarea abilităţilor de participare. În cadrul evaluării, indicatorii reprezintă acele filtre de identificare a aspectelor cercetate şi de analiză a datelor culese prin diferite tehnici de cercetare. Definirea termenilor cheie şi operaţionalizarea acestora în indicatori îmbină viziunea evaluatorilor şi cea a participanţilor la evaluare (beneficiari, informatorilor cheie, personalul implicat în derularea programului). În exemplul de mai sus este important să surprindem atât definiţiile şi indicatorii operate de către evaluator, cât şi descrierile


141

beneficiarilor şi ale personalului care oferă servicii acestora, pentru că modurile diferite de definire a participării construiesc un univers la nivel sociolingvistic şi al practicilor dezvoltate în cadrul programului. Definiţiile operate de către persoanele implicate în desfăşurarea activităţilor sunt esenţiale pentru procesul de evaluare pentru că în cadrul aceluiaşi program întâlnim definiţii diferite operate de persoanele implicate, iar diferite organizaţii pot folosi indicatori diferiţi pentru măsurarea obiectivelor stabilite în cadrul programului. În această etapă a planificării evaluării este importantă identificarea caracteristicilor publicului ţintă căruia îi sunt orientate rezultatele evaluării, pentru articularea evaluării cu interesele acestuia şi pentru obţinerea informaţiilor care vor fi utilizate pentru deciziile privind desfăşurarea în continuare a programului. În formularea întrebărilor se ţine cont de relevanţa acestora pentru programul evaluat, de importanţa aspectelor urmărite prin elaborarea întrebărilor. Deseori, pentru identificarea celor mai relevante aspecte ale programului este utilizată evaluarea participativă, prin care sunt implicaţi informatorii cheie în elaborarea designului evaluării, în culegerea datelor şi în interpretarea datelor, aceştia fiind consideraţi parteneri ai evaluatorilor. Pentru cunoaşterea programului, evaluatorii iniţiază şi participă la etapa de documentare în care sunt implicate persoanele de referinţă ale programului: personal angajat, beneficiari şi informatori cheie. Întrebările evaluării sunt elaborate în urma acestui proces de documentare şi reprezintă un rezultat al negocierii şi consensului între evaluator şi cei care sunt interesaţi de evaluare. Pentru a descrie logica programului şi legăturile dintre servicii şi rezultate, Taylor-Powell, Steele şi Douglah justifică utilitatea ierarhiei evidenţei elaborată de Bennett, considerând că primele trei nivele se referă la implementarea programului şi următoarele patru la rezultate [impact, n.n.] (1996, p. 6): Nivelul 1: Resursele utilizate pentru derularea programului se referă atât la cele de ordin material şi financiar, cât şi la cele legate de personalul angajat, inclusiv voluntari. Nivelul 2: Activităţile desfăşurate se refră la toate activităţile realizate de către echipa programului şi partenerii acestuia pentru atingerea obiectivelor intenţionate. Nivelul 3: Participarea beneficiarilor urmăreşte să surprindă modul în care sunt implicaţi beneficiarii în realizarea activităţilor şi îndeplinirea obiectivelor, modalităţile de lucru care-i încurajează să participe, nivelul de accesibilitate al serviciilor, diversitatea persoanelor implicate, frecvenţa participării la diferite activităţi, amplitudinea interacţiunilor dintre beneficiari etc. Nivelul 4: Reacţiile participanţilor – acesta este primul nivel al impactului programului şi se referă la răspunsurile beneficiarilor faţă de serviciile primite în cadrul programului, satisfacţia faţă de rezultatele obţinute, acceptarea şi respectarea contractului cu furnizorul de servicii, atitudinea faţă de personal şi faţă de alţi beneficiari etc. Nivelul 5: Cunoştinţele, opiniile, abilităţile şi aspiraţiile beneficiarilor – orice program îşi propune sprijinirea membrilor grupului ţintă pentru dezvoltarea unor deprinderi şi abilităţi, creşterea nivelului de cunoştinţe, schimbarea atitudinilor care generează comportamente ineficiente social, redefinirea situaţiilor particulare de către beneficiari. Aspiraţiile şi dorinţele beneficiarilor programului reprezintă în sine indicatori ai modului în care se raportează la realitate, construieşte această realitate şi acţionează pentru urmărirea obiectivelor proprii propuse. În majoritatea cazurilor, persoanele afectate de diverse probleme definesc situaţiile personale în termeni de disfuncţie utiliz-

Ştefan COJOCARU

142

nd un limbaj de deficit, încărcat cu sentimente negative, fapt care nu produce schimbări pozitive majore în situaţia personală. Deseori, pentru măsurarea efectelor pe care le-a avut un serviciu de consiliere sau de educaţie asupra beneficiarilor este utilă analiza calitativă a expresiilor verbale utilizate de către beneficiari, proces care poate demonstra modul în care aceste servicii de consiliere sau educaţie au produs modificări sau nu în situaţia beneficiarului. Nivelul 6: Acţiunile şi comportamentele participanţilor exprimă în mod esenţial efecte ale programului produse asupra beneficiarilor. Chiar dacă aceştia au primit informaţii, au fost încurajaţi şi sprijiniţi să-şi exerseze şi dezvolte anumite abilităţi, dar acestea din urmă nu se regăsesc în comportamentele acestora, înseamnă că încă nu s-a obţinut un rezultat de durată destinat reducerii dependenţei faţă de serviciile primite. Imposibilitatea identificării unor indicatori observabili care să măsoare acţiunile şi comportamentele dezvoltate de către participanţi la proiect demonstrează rezultate foarte slabe, care nu pot fi cunatificate, iar rezultatele programului sunt puse sub semnul întrebării. Nivelul 7: Impactul programului – social, economic. Impactul se referă nu doar la schimbările produse la nivelul status-ului beneficiarilor, ci şi la modificările realizate la nivelul grupurilor şi comunităţii. Programul urmăreşte producerea unor diferenţe în viaţa beneficiarilor care pot fi sesizate şi argumentate ca rezultate ale acţiunilor realizate şi sunt observabile în status-ul final al beneficiarilor la încheierea programului. În cadrul evaluărilor de impact se urmărsc deseori şi efectele neintenţionate pe care le-a avut programul asupra beneficiarilor direcţi şi indirecţi, precum şi asupra comunităţii, rezultate care pot constitui fundamente pentru intervenţii viitoare ale unor programe destinate unor grupuri ţintă similare.

Ierarhia prezentată de autori (Taylor-Powell, Steele şi Douglah, 1996) poate fi utilizată totodată pentru planificarea evaluării, pentru elaborarea întrebărilor evaluării specifice fiecărui nivel şi adaptate cerinţelor programului respectiv, precum şi la stabilirea temelor de evaluare pentru aceste nivele.

Întrebări despre implementarea programului

Evaluarea implementării programului urmăreşte să măsoare ceea ce s-a realizat în cadrul acestuia, acţiunile şi rezultatele acestora. Astfel, în evaluarea de implementare pot fi utilizate întrebări care direcţionează procesul de culegere a datelor către măsurarea calităţii serviciilor oferite, respectarea anumitor standarde şi adaptarea intervenţiilor la caracteristicile grupurilor ţintă. Evaluarea calităţii nu înseamnă, din această perspectivă, excluderea furnizorilor de servicii care nu au satisfăcut anumite standarde, ci o formă de a posibilitatea acestora de a fi incluse în categoria celor care oferă servicii de calitate. Măsurarea calităţii înseamnă, în fond, un feedback important pentru furnizorii de servicii şi un sprijin pentru direcţionarea acestora în asigurarea unor servicii care să îndeplinească standardele utilizate în evaluare. De aceea, toate întrebările formulate pentru această latură a evaluării sunt orientate către aspectele acţionale, urmărind să înţeleagă, să descrie şi să analizeze practicile dezvoltate:


143

- Care sunt cele mai importante activităţi desfăşurate în cadrul programului şi care au produs rezultate?

- Ce metode de intervenţie au fost utilizate în lucrul cu beneficiarii? - Care au fost modalităţile promovate de personalul angajat pentru creşterea

accesibilităţii serviciilor oferite în cadrul programului? - Care au fost criteriile utilizate pentru selectarea beneficiarilor? - Care au fost metodele utilizate în evaluarea nevoilor potenţialilor

beneficiari? - Ce caracteristici au solicitanţii de servicii care au apelat la program şi nu

au fost incluşi în categoria beneficiarilor? - Care au fost serviciile ce s-au dezvoltat ca urmare a derulării programului? - Ce contribuţii semnificative a avut personalul angajat în oferirea

serviciilor din cadrul programului? - Care sunt practicile organizaţionale faţă de beneficiari, parteneri şi

voluntari ai programului? - Cum au fost implicaţi beneficiarii în implementarea programului? - Care a fost frecvenţa diferitelor tipuri de intervenţie realizate pe parcursul

derulării programului? - Ce resurse au fost utilizate pentru implementarea programului? - Care sunt activităţile ce au produs efecte benefice şi pot fi păstrate pentru

derularea unor programe similare în viitor?

Întrebări despre impactul programului

Acest tip de întrebări urmăresc să surprindă modificările produse de program asupra beneficiarilor. De această dată nu mai este vorba de ceea ce se face, ci de ce anume s-a produs în situaţia beneficiarilor. Întrebările de impact sunt orientate către acţiunile, comportamentele şi status-ul beneficiarilor:

- Cum s-a modificat status-ul beneficiarilor la finalul programului? - Care sunt comportamentele beneficiarilor ce s-au schimbat în urma

participării la finalul programului? - Ce au câştigat beneficiarii în urma participării la program? - Care sunt cele mai importante rezultate ale programului? - Ce activităţi au participat în mod crucial la atingerea obiectivelor

programului? - Care este gradul de satisfacţie al beneficiarilor în urma participării la

program?

Culegerea informaţiilor

Această etapă reprezintă procesul de consultare a surselor de informare reprezentate de persoane care cunosc programul (beneficiarii care sunt consideraţi cea mai importantă sursă de obţinere a datelor, personalul care oferă servicii, informatori cheie) şi de documente oficiale care au fost elaborate pe parcursul derulării acestuia

Ştefan COJOCARU

144

(rapoarte statistice, rapoarte narative şi financiare, studii, descrierea programului care se implementează conform proiectului de intervenţie propus iniţial, documente existente la dosarele beneficiarilor, articole în mass media, documente video etc.). O modalitate des folosită în evaluare este observaţia directă realizată de către evaluator la diverse activităţi şi evenimente, prin care sunt surprinse „elemente cu valoare de fapte” (Miftode, 2002); de exemplu, dacă intenţionăm să evaluăm practicile dezvoltate de asistenţii sociali în ceea ce priveşte consilierea beneficiarilor, este utilă observarea directă a şedinţelor de consilierea sau filmarea acestora, cu acordul prealabil al consilierului şi al beneficiarului.

Eşantionarea în procesul de evaluare

Evaluatorul şi celelate persoane implicate şi interesate de evaluare programelor de asistenţă socială îşi pun întrebări în legătură cu mărimea eşantionului necesar pentru analiza şi evaluarea pertinentă a programului, iar răspunsurile sunt diverse pentru că, pe fond, mărimea eşantionului este stabilită în funcţie de scopul şi întrebările evaluării, de resursele financiare, umane şi organizaţionale şi de tipurile de informaţii considerate necesare, dorite şi intenţionate din partea celor care sunt interesaţi de programul evaluat şi de rezultatele acestuia. Pentru selectarea subiecţilor în eşantion este necesară definirea populaţiei care este inclusă în procesul de evaluare; populaţia studiată se referă la anumite categorii de persoane care sunt implicate în programul evaluat fie ca beneficiari direcţi sau indirecţi, fie care persoane care cunosc desfăşurarea programului sau a efectelor acestuia asupra populaţiei ţintă sau a grupurilor ţintă. Pentru definirea populaţiei investigate este necesar ca evaluatorul să identifice grupurile sau unităţile de interes, să delimiteze perioada temporară şi locaţia subiecţilor, aspecte care sunt clarificate în cadrul programului evaluat. Fiecare program derulat are precizate aceste caracteristici: populaţia şi grupurile ţintă, perioada de derulare a programului şi etapele acestuia de implementare, precum şi locaţia în care se desfăşoară programul, cu referiri foarte clar precizate la locaţia beneficiarilor direcţi şi indirecţi ai programului de asistenţă. Populaţia studiată este reprezentată de toţi participanţii la programul de asistenţă socială evaluat; de pildă, dacă evaluăm un program de integrare socioprofesională a tinerilor care au părăsit sistemul de protecţie a copilului dintr-o anumită zonă geografică, atunci populaţia investigată va fi formată de tinerii care au participat la programul respectiv într-o anumită perioadă de timp. De obicei, datorită fenomenului de volatilitate a programelor sociale (Cojocaru, 2006, pp. 32-33), condiţiile de organizare şi desfăşurare a acestora se modifică în timp ca efect al stabilirii şi dominanţei unor obiective pe termen scurt. Acest lucru face posibilă selectarea relativ facilă a subiecţilor incluşi în eşantion pentru evaluarea rezultatelor; astfel, dacă dorim să evaluăm efectele unui asemenea program de asistenţă pentru tinerii care au părăsit sistemul de protecţie în anul 2006, atunci vom analiza doar acele cazuri specifice care au beneficiat de programul respectiv, derulat în perioada 2006-2007; pe de altă parte, dacă dorim să evaluăm efectele pe termen mediu şi lung a unui asemenea program de integrare socioprofesională care se desfăşoară cu regularitate de mai mulţi ani, atunci vom selecta diferiţi subiecţi care au beneficiat de program în perioade de timp diferite.


145

Dacă evaluarea programului urmăreşte să generalizeze concluziile obţinute prin studierea subiecţilor incluşi în eşantion la nivelul întregii populaţii studiate, atunci este necesară realizarea unei eşantionări probabilistice, care reprezintă un proces de selectare aleatoare a subiecţilor cuprinşi în procesul de evaluare, iar fiecare dintre unităţile cuprinse în populaţia studiată are aceleaşi şanse de a fi selectată în eşantion, astfel încât pot fi făcute aprecieri şi estimări la nivelul populaţiei ţintă pornind de la concluziile studierii subiecţilor din eşantion. Stabilirea mărimii eşantionului statistic

Utilizarea eşantionului statistic este dirijată de dorinţa de a obţine o reprezentativitate a acestuia şi a a putea generaliza concluziile evaluării unui număr redus de subiecţi la nivelul întregii populaţii studiate. Reprezentativitatea reprezintă acea calitate a eşantionului de a reproduce la scară mică a calităţilor şi caracteristicilor populaţiei investigaţiei totale, iar generalizabilitate este capacitatea de a estima rezultatele la nivelul populaţiei între limitele stabilite de marja de eroare şi intervalul de încredere stabilit iniţial. În general, stabilirea eşantionului statistic este realizată în funcţie de numărul unităţilor din populaţia totală. Unii autori (Isaac şi Michael, 1981; Smith, 1983) au realizat chiar tabele cu valori ale eşantionelor construite în funcţie de mărimea populaţiei studiate şi de intervalul de încredere. Dacă consultăm tabelele realizate de autorii menţionaţi mai sus, observăm că, de exemplu, pentru evaluarea unui program de informare-educare-comunicare a populaţiei dintr-o localitate cu 100.000 de locuitori cu privire la riscurile la care sunt expuşi copiii abuzaţi şi neglijaţi, putem stabili un eşantion format din 398 de subiecţi pentru o marjă de eroare de 5% sau din 100 de subiecţi pentru o eroare de maxim 10%.

Atunci când stabilim mărimea eşantionului trebuie să ţinem cont de mărimea populaţiei; cu cât populaţia este mai mică, cu atât eşantionul este mai mare raportat la această populaţie. Dacă ne propunem să evaluăm un program de consiliere a părinţilor pentru prevenirea abandonului nou născuţilor în maternitate folosind tehnici cantitative, iar numărul de beneficiari este de 480 de persoane consiliate, putem stabili o anumită proporţie din populaţia totală investigată, de exemplu 25% dintre beneficiari. Astfel, eşantionul poate fi constituit din 120 de părinţi care au participat la şedinţe de consiliere, dar mărimea acestuia poate să nu fie reprezentativă pentru întreaga populaţie. Dacă aplicăm logica eşantioanelor recomandate în funcţie de mărimea populaţiei şi nivelul de eroare, atunci pentru o populaţie de 480 de persoane, eşantionul statistic reprezentativ pentru o marjă de eroare de 5% este format din 218 de persoane (Isaac şi Michael, 1981; Smith, 1983). Logica alegerii unui anumit procent din populaţia totală nu este cea mai productivă în stabilirea dimensiunilor eşantionului, pentru că, de exemplu, dacă ne propunem să studiem 25 % din populaţia totală şi aceasta este formată din 100.000 de persoane ar însemna ca eşantionul nostru să fie format din 25.000 de subiecţi, lucru care necesită foarte multe resurse pentru investigare şi nu oferă cu certitudine şansele unei erori cât mai mici.

Ştefan COJOCARU

146

Eroare de eşantionare şi intervalul de încredere

Atunci când dorim să evaluăm un program utilizâd metode statistice, pentru obţinerea datelor poate fi construit un eşantion reprezentativ căruia i se aplică diferite instrumente de culegere a datelor. Pentru a estima în ce măsură eşantionul reprezintă populaţia totală investigată, în general, se folosesc doi parametri: marja de eroare şi intervalul de încredere. „În momentul proiectării eşantionului, se stabileşte nivelul dorit al erorii de estimare a valorilor populaţiei totale pe intervalul 1-5 %” (Mărginean, 2004, p. 148), acest lucru fiind o etapă obligatorie în cazul eşantionării probabilistice. De exemplu, dacă la o întrebare prezentă în chestionarul utilizat pentru investigarea subiecţilor din eşantion, 35% din persoanele investigate au oferit un anumit răspuns, iar eşantionul are o eroare de 3 %, atunci putem spune că în intervalul dintre 33,5% şi 36,5% acel răspuns este caracteristic populaţiei totale. Un alt exemplu, dacă 85% dintre respondenţi, beneficiari ai programului de educaţie parentală, consideră prestaţia educatorilor parentali ca fiind „foarte bună”, acest lucru înseamnă că între 83,5 % şi 86,5 % din totalul participanţilor la cursurile de educaţie parentală apreciază prestaţia educatorilor ca fiind „foarte bună”. Nivelul de încredere măsoară riscul de a fi eronat rezultatul obţinut prin consultarea subiecţilor din eşantion în limitele intervalului de eroare. De exemplu, atunci când intervalul de încredere este de 95%, aceasta înseamnă că în 95% cazuri, răspunsurile sau opiniile exprimate de către persoanele chestionate pot fi cu siguranţă extrapolate la nivelul întregii populaţii investigate. Anticiparea nonrăspunsurilor În orice proces de evaluare există riscuri legate de participarea subiecţilor la cercetare, de interesul şi dorinţa acestora de a oferi informaţii sau de imposibilitatea de a găsi subiecţii respectivi; de aceea, în organizarea demersurilor pentru evaluare trebuie să ţinem cont de aceste riscuri. Taylor-Powell consideră că un nivel de „30% al nonrăspunsurilor este realistic” (1998, p.5) şi acesta trebuie luat în considerare atunci când se stabileşte mărimea eşantionului şi când se analizează datele. Dacă evaluăm un program de consiliere a tinerilor seropozitivi HIV prin care au fost oferite acest serviciu unui număr de 275 de beneficiari şi utilizăm un eşantion statistic cu o marjă de eroare de 10 %, atunci vom avea un eşantion format din 74 de subiecţi; dacă ţinem cont de anticiparea nonrăspunsurilor (estimată la 30 % din totalul subiecţilor), atunci trebuie să mărim eşantionul la 105 subiecţi pentru a păstra aceeaşi marjă de eroare. Această logică poate fi aplicată în orice program de evaluare când se doreşte utilizarea unor tehnici cantitative de culegere a datelor (chestionarul, de exmplu). Un alt exemplu, dacă dorim să evaluăm un program de prevenire a abandonului copilului care a oferit servicii unui număr de 6.000 de persoane, pentru aplicarea unui chestionar în rândul populaţiei investigate prin care se obţin date de la un eşantion reprezentativ, cu o marjă de eroare de 5 %, atunci valoarea acestui eşantion este de 375 de subiecţi (în situaţia în care nu sunt anticipate nonrăspunsurile); dacă ţinem cont de rata nonrăspunsurilor a subiecţilor


147

(fie că nu doresc să participe la evaluare, fie că nu sunt găsiţi etc.), atunci numărul persoanelor stabilite pentru investigare este de 535 de persoane. Strategii de construire a eşantioanelor statistice

Când ne propunem să putem generaliza concluziile obţinute în urma studierii unui număr definit de subiecţi este necesară alegearea unui eşantion probabilistic care presupune o selectare aleatoare a subiecţilor care vor fi consultaţi din întreaga populaţie. Această caracteristică a eşantionului conduce ceea ce se numeşte reprezentativitate, adică la capacitatea grupului de unităţi selectate pentru a fi studiate de a reprezenta calităţile populaţiei totale, iar „aceasta [reprezentativitatea] este dependentă de mărimea eşantionului şi de schema de eşantionare utilizată” (Mărginean, 2004, p. 141). Pentru a asigura şansa de a identifica eşantioane care să îndeplinească această condiţie, evaluatorii programelor sociale utilizează mai multe strategii astfel încât rezultatele obţinute să poată fi generalizată la nivelul populaţiei cercetate, urmărind selectarea aleatoare a subiecţilor. „O procedură de eşantionare este aleatore atunci când fiecare individ din populaţie are şansă calculabilă şi nenulă de a fi ale în eşantion. Orice procedură care încalcă cel puţin una dintre aceste cerinţe este neprobabilistică” (Rotariu, et. al., 2000, p. 91). De exemplu, dacă populaţia studiată, respectiv beneficiarii unui program de asistenţă socială, este reprezentată de familii ale copiilor cu dizabilităţi care primesc servicii de domiciliu de reabilitare şi recuperare pe raza judeţului Suceava, alegerea eşantionului se va face ţinând cont de faptul că aceste categorii au primit servicii, iar concluziile cercetării unui număr redus de familii selectate probabilistic sunt valabile doar la nivelul populaţiei cercetate. Eşantionarea simplă aleatoare

Eşantionarea simplă aleatoare poate fi aplicată în mai multe feluri, în funcţie de numărul unităţilor din populaţia totală. În acest caz, fiecare unitate trebuie să aibă şanse egale pentru a fi selectată în eşantion. În cazul populaţiilor cu un număr mic de unităţi, aşa cum este cazul numeroaselor programe de asistenţă socială, se optează pentru alegerea la întâmplare a subiecţilor care vor fi incluşi în eşantion print-o procedură foarte simplă; se trec numele beneficiarilor pe bileţele care se introduc înt-o cutie, apoi se extrage primul bilet. Pentru a păstra aceleaşi şanse de a fi ales în eşantion, numele beneficiarului extras din cutie se trece pe o listă, după care bileţelul se introduce din nou în cutie, extrăgându-se în continuare după această procedură toţi subiecţii care vor face parte din eşantion. Dacă, de exemplu, numărul mamelor care au beneficiat de serviciile centrului maternal în cadrul unui program de prevenire a nounăscutului şi consolidarea relaţiei mamă-copil în ultimii 3 ani a fost de 125 de mame şi marja de eroare este de 10%, atunci numărul subiecţilor incluşi în eşantion este de 56 de beneficiari; dacă dorim ca marja de eroare să fie de maxim 5 %, atunci trebuie să optăm pentru un eşantion format din 96 de subiecţi. Să presupunem că acceptăm un eşantion care are o marjă de eroare de 10 %, atunci trebuie să realizăm acele bileţele cu numele mamelor, după care extragem 56; este important ca după fiecare extragere să reintroducem bileţelul în urnă.

Ştefan COJOCARU

148

Pentru aplicarea acestei strategii de eşantionare în cazul unei populaţii numeroase este dificil de urmărit selectarea subiecţilor extrăgând din urnă numele fiecăruia; de aceea, se apelează la selectarea subiecţilor folosind tabelele cu numere aleatoare, care cuprind suite de numere aleatoare şi care pot fi utilizate în varianta tipărită a acestora sau prin selectarea automată utilizând computerul: „când se doreşte realmente utilizarea practică, în mod riguros, e eşantionării simple aleatoare, e preferabil să se recurgă la un procedeu ce reproduce, în condiţii aproape perfecte, exigenţele matematice; este vorba de aşa-numita procedură a tabelelor cu numere aleatoare” (Rotariu şi Iluţ, 1997, pp. 131-132). Un tabel cu numere aleatoare se prezintă astfel (asemenea tabele se găsesc în orice carte de statistică):

74531 56473 12346 98769 87564 43672 39827 56482 99321 54682 87499 69373 00021 44978 98760 84589 71187 73635 42421 65291 98400 64573 75401 63712 09800 03472 94747 51780 03876 81643 67273 45312 98121 45762 89234 59604 60023 85404 77982 74021 39740 09090 05671 59381 83927 01928 29384 38475 76849 98123 45891 23986 01928 92037 45450 37732 99775 19912 93452 74573 39318 72349 62319 90342 83201 25385 42973 66743 97482 92347 12439 64737 54729 93873 43652 38283 47829 54762 87478 39477 47645 62643 53783 78277 Tabel 1. Exemplu de tabel cu numere aleatoare utilizat în eşantionare

Pentru a utiliza tabelul numerelor aleatoare în selectarea unităţilor ce vor fi

cuprinse în eşantion este necesară realizarea listei cu numele tuturor persoanelor din populaţia cercetată, după care se aleg la întâmplare numerele din tabel, luându-se în considerare ultimele cifre ale fiecărui număr în funcţie de numărul populaţiei totale; dacă numărul beneficiarilor unui program de planificare familială este până la 1000 de persoane, atunci putem lua ca şi număr de referinţă, ce corespunde în lista persoanelor, ultimele trei cifre ale numerol selectate; de exemplu, dacă a fost ales la întâmplare al doilea număr din coloana a cincea, respectiv numărul 69373, atunci în eşantion va fi aleasă persoana care figurează la numărul 373 din lista beneficiarilor. Un aspect important legat de utilizarea tabelelor cu numere aleatoare este legat de existenţa unor liste complete cu beneficiarii programului care se evaluează, cărora li se atribuie un număr; acest lucru este facil pentru că orice iniţiator al unor programe de asistenţă socială are o bază de date cu toţi beneficiarii programului, fiind o condiţie esenţială a finanţatorului şi a unui management eficient, fiind parte importantă în sistemul de management al informaţiei (management of information system). Mai dificil este în cazul programelor de intervenţie care-şi propun realizarea unor campanii de informare-educare-comunicare a populaţiei dintr-o anumită zonă cu privire la unele aspecte legate de unele informaţii ce ţin de campaniile de marketing social. De exemplu, dacă se urmăreşte educaţia populaţiei tinere cu privire la riscurile sexului neprotejat, selectarea


149

unui eşantion utilizând tabelele numerelor aleatoare este inutilă, pentru că nu există informaţii detaliate ale membrilor grupurilor ţintă cărora le sunt adresate mesajele. Eşantionarea sistematică

Această procedură de eşantionare este considerată a fi cvasialeatoare pentru că „se îndepărtează într-o anumită măsură de cerinţele selecţiei probabiliste” (Mărginean, 2004, p. 156). Numită şi metoda pasului sau a intervalelor egale, acest tip de eşantionare presupune alegerea subiecţilor dintr-o listă utilizând un anumit criteriu rezultat din raportul dintre populaţia totală şi mărimea eşantionului. De exemplu, dacă evaluăm un program de intervenţie pentru persoanele de vârsta a treia fără locuinţă care beneficiază de serviciile oferite de un adăpost de noapte, iar numărul beneficiarilor în perioada de timp evaluată este de 2000, iar mărimea eşantionului pentru o eroare de 5 % este de 333 de persoane, atunci pasul sau intervalul este 6; utilizând lista beneficiarilor, alegem la întâmplare primul număr pe lista subiecţilor (care este pusă la dispoziţie de către furnizorul de servicii care implementează programul), constituind punctul de plecare în selectarea celorlaţi subiecţi; după care continuăm selectarea celorlalte persoane urmărind acest interval, adică din şase în şase persoane trecute pe lista respectivă. Reducerea calităţii probabiliste a eşantionului selectat utilizând metoda pasului este datorată şi de erorile care pot conduce la sub sau suprareprezentare, chiar dacă subiecţii sunt trecuţi în ordine alfabetică; există anumite nume caracteristice anumitor etnii sau poate apărea o dominanţă a anumitor nume pe lista beneficiarilor. De aceea, pentru a apropia această strategie de eşantionare de una simplă aleatoare sunt utilizate mai multe căi, cum ar fi: realizarea iniţială a unor liste aleatoare cu beneficiarii programului, sau în cazul populaţiilor mari se utilizează eşantionarea multistadială, alcătuind liste cu beneficiarii numai pe anumite zone stabilite iniţial, selecţia acestora făcându-se în funcţie de zona de apartenenţă (în cazul nostru, poate fi făcută o selecţie în funcţie de domiciliul persoanelor), de sex etc. În procesul de selectare a subiecţilor urmând metoda pasului este utilă construirea unei rezerve de subiecţi care pot fi consultaţi în situaţia în care o parte din eşantionul iniţial nu poate fi contactată sau refuză să participe la evaluare. Mărginean (2004, p.156) consideră că o rezervă realistă poate fi gândită la un nivel 10-20% din valoarea eşantionului iniţial. Eşantionarea stratificată

Eşantionarea prin stratificare este o strategie care împarte populaţia care este inclusă în procesul de evaluare a programului (de exemplu, populaţia beneficiară a unui program sau populaţia ţintă a unei campanii de informare-educare-comunicare) în diferite grupuri sau straturi în funţie de anumite caracteristici relevante pentru evaluarea respectivă (cum ar fi: sex, vârstă, locaţie etc.) după această operaţie se poate construi un eşantion probabilistic pentru fiecare strat în parte. Utilizarea acestei strategii de eşantionare este recomandată atunci când există diferenţe semnificative între diferite straturi selectate în funcţie de anumite caracteristici, cum ar fi vârsta. De exemplu, dacă

Ştefan COJOCARU

150

se evaluaeă un program care are ca scop reorientarea profesională a şomerilor dintr-o anumită zonă, construirea unor eşantioane probabilistice pe categoriile de vârstă, domiciliu etc. poate reprezenta o formă adecvată de selectare a subiecţilor în eşantion, mai ales dacă succesele / insuccesele programului sunt corelate cu vârsta beneficiarilor. Unii autori consideră că acest tip de eşantionare prezintă condiţii pentru o reprezentativitate a eşantionului decât în cazul eşantionării simple apleatoare: „dintre două eşantioane de volum egal, cel realizat prin stratificare are o reprezentativitate superioară celei a eşantionului obţinut prin tehnica simplă aleatoare” (Rotariu şi Iluţ, 1997, p. 134), dar o condiţie importantă este aceea de a utiliza mai multe criterii simultane de construire a straturilor. În cazul programelor de asistenţă socială acest lucru este mai facil deoarece există liste cu beneficiarii programului, baze de date care cuprind anumite date ce pot folosi pentru construirea eşantioanelor stratificate. În exemplul prezentat mai sus, dacă numărul beneficiarilor este de 475 de persoane, mărimea eşantionului pentru o eroare de 5% este de 218 persoane, care poate fi distribuită în sugrupuri din care apoi vor fi selectaţi subiecţii, ţinând cont de faptul distribuţia grupurilor în populaţia totală trebuie să fie reflectată în distribuţia categoriilor respective în eşantion. Vârsta 20-30 ani 31-40 ani 41-50 ani 51-60 ani Total Numărul beneficiarilor

180 145 90 60 475

% din total 37,9 30,6 18,9 12,6 100 Valoarea eşantionului

83 67 41 27 218

Tabel 2. Exemplu de construire a eşantionului stratificat în funcţie de o singură caracteristică

Această strategie de selectare a subiecţilor care vor fi incluşi în eşantion este utilizată deseori pentru evaluarea programelor care se desfăşoară în mai multe locaţii, locaţia fiind unul dintre criteriile de selecţie stabilite iniţial. Un alt exemplu, dacă se evaluează efectele serviciilor de consiliere pentru prevenirea abandonului în maternitate a nou născutului şi acest program se desfăşoară în 4 locaţii, primul criteriu de selecţie este locul de oferire a serviciilor; dacă în documentarea iniţială pentru evaluare cunoaştem faptul că în numărul total de beneficiari, în cursul unui an (de referinţă pentru evaluarea respectivă) au beneficiat de servicii de consiliere în cele patru maternităţi un număr de 5000 de mame, iar repartiţia lor a fost: 1700 de mame în maternitate A, 1300 de mame în maternitatea B, 1100 de mame în maternitatea C şi 900 de mame în maternitatea D, iar eşantionul pentru toate cele patru locaţii este de 370 de persoane, eşantion cu eroare de 5 %, atunci repartiţia mamelor va fi următoarea:


151

Maternitatea A Maternitatea B Maternitatea

C Maternitatea D Total

Nr. total de beneficiari

1700 1300 1100 900 5000

% din nr. total de beneficiari

34 26 22 18 100

Nr. de subiecţi în eşantion

125 96 82 67 370

Tabel 3. Exemplu de construire a eşantionului stratificat pentru evaluarea multisite

Dacă ţinem cont de recomandările conform cărora un singur crieriu nu este suficient pentru a obţine o reprezentativitate ridicată, putem continua procesul de eşantionare combinând straturile din care este formată populaţia beneficiară. Astfel, dacă luăm în considerare şi alte criterii, precum sex şi domiciliu, tabelul cu valoarea eşantioanelor stratificate se va complica foarte mult, dar prezenta în detaliul tipurile de subiecţi pe care-i vom selecta din lista tuturor beneficiarilor. De remarcat este faptul că prin calcului acestor eşantioane, la nivelul populaţiei totale şi dacă ţinem cont de faptul că mărimile eşantioanelor pentru anumite grupuri sunt foarte mici, atunci se poate opta pentru redimensionarea eşantionelor de dimensiuni reduse.. Valoarea de 218 persoane în eşantion este considerată ca fiind reprezentativă pentru o eroare de 5 %, dacă populaţia investigată este analizată în ansamblu ei, pentru că dacă populaţia inclusă în evaluare este de dimensiuni reduse, atunci fie este investigată în totalitate utilizând tehnici cantitative de culegere a datelor, fie se pot utiliza strategii de eşantionare calitativă. Eşantionarea multistadială

Această strategie de eşantionare urmăreşte realizarea selecţiei unităţilor de analiză în mai multe etape, pentru asigurarea unei eficienţe sporite în culegerea datelor, mai ales dacă este vorba de o dispersie ridicată a populaţiei, „scopul principal îl constituie reducerea costului şi timpului reclamate de culegerea informaţiei” (Rotariu şi Iluţ, 1997, p. 136). Chiar dacă la prima vedere, această strategie de eşantionare seamănă cu cea stratificată, mai ales că unele criterii de selecţie pot fi întâlnite în ambele forme de eşantionare, există deosebiri în ceea ce priveşte modalităţile de organizare şi de selectare a subiecţilor. În primul caz este vorba de o împărţire a populaţiei totale în funcţie de anumite criterii şi selectarea subiecţilor din fiecare subgrup construit, în cel de-al doilea este vorba de realizarea directă a unor eşantioane în funcţie de anumite criterii ce i-au în considerare dispersia populaţiei investigate. De exemplu, dacă urmărim să evaluăm serviciile oferite familiilor adoptatoare din România, în diferite etape ale adopţiei, în cadrul unui studiu naţional, putem avea două strategii diferite. În cazul eşantionării stratificate, putem selecta populaţia totală în subgrupuri în funcţie de judeţul de domiciul şi / sau anul realizării adopţiei, calculăm repartiţia acestora pe judeţe şi pe ani, după care construim eşantioane aleatoare în cadrul fiecărui subgrup construit. Astfel, eşantionul propune o repartiţie a persoanelor care vor fi chestionate la

Ştefan COJOCARU

152

nivelul fiecărui judeţ, în funcţie şi de anul realizării adopţiei. Pe de altă parte, dacă urmărim să realizăm această evaluare utilizând strategia evaluării multistadiale, datorită dispersiei mare a populaţiei care urmează a fi cercetată, putem selecta câteva judeţe pilot care fac parte din eşantion, după care construim eşantioane locale în funcţie de anul realizării adopţiei, de exemplu. Chiar dacă „un eşantion multistadial este mai puţin reprezentativ, la volum egal, decât unul simplu aleator... îndrăznim totuşi să spunem că eficacitatea practică a acestui tip de eşantionare prevalează asupra inconveninţelor teoretice, eşantioanele multistadiale fiind extrem de des folosite în anchete şi sondaje, pentru ameliorarea reprezentativităţii lor procedându-se aproape întotdeauna la îmbinarea cu eşantionarea stratificată...” (Rotariu şi Iluţ, 1997, pp. 136-137). Eşantionarea multifazică

Eşantionarea multifazică presupune construirea unui eşantion iniţial căruia i se aplică un instrument de culegere a datelor, de obicei foarte simplu, după care, în funcţie de datele obţinute sunt construite şi alte eşantioane în cadrul grupurilor identificate, care sunt investigate în profunzime. „Eşantionarea multifazică constă în esenţă, în alegerea, iniţial, a unui eşantion de dimensiune mare, la nivel căruia se aplică un instrument de cercetare mai simplu, eşantion care la rându-i se supune unor operaţii succesive de eşantionare, determinându-se astfel loturi din ce în ce mai mici, cărora li se aplică (şi) alte instrumente, de regulă tot mai complexe, mai subtile şi deci mai sofisticate” (Rotariu şi Iluţ, 1997, p. 137). Această strategie de eşantionare este folosită în mod special pentru investigarea din ce în ce mai profundă a temei stabilite pentru evaluare, în mai multe faze, ţinând cont de informaţiile oferite de subiecţi în diferite stadii de cercetare, şi mai ales în ceea ce priveşte combinarea metodelor cantitative şi calitative. De exemplu, dacă iniţiem o evaluare la nivelul unui judeţ a unui program de asistenţă maternală pentru a evalua calitatea condiţiilor de viaţă ale copiilor plasaţi în aceste familii şi dificultăţile cu care acestea se întţlnesc în procesul de integrare socială a copiilor putem constitui un eşantion la nivel judeţean care să reprezinte întreaga populaţie de asistenţi maternali, după care aplicăm un chestionar care să culeagă informaţii generale despre condiţiile de viaţă ale copiilor în asistenţă maternală. După analiza datelor obţinute, se pot constitui eşantioane pe subgrupuri, care pot fi calculate în funcţie de caracteristici ale copiilor, precum: subgrupuri de asistenţi maternali formate în funcţie de vârsta copiilor aflaţi în plasament, subgrupuri de asistenţi maternali care au în plasament copii cu dizabilităţi, copii seropozitivi HIV, grupuri de fraţi etc. La acest nivel al subgrupurilor pot fi pot fi construite eşantioane calitative, iar persoanele alese în eşantion vor fi consultate utilizând tehnici calitative, cum ar fi interviul comprehensiv, focus grupul, observaţia etc. Dacă se introduc şi alte criterii de selecţie, precum perioada de şedere a copilului în familia de asistenţi maternali, etapa de vârstă în cadrul ciclului de viaţă familial, atunci se poate opta pentru utilizarea studiului de caz în cadrul subgrupurilor construite. Eşantionarea multifazică poate fi considerată şi un demers al evaluării, al organizării şi realizării unei evaluări multifazice, constituind o orientare a evaluărilor în domeniul asistenţei sociale.


153

Eşantionarea pe cote

Această strategie de eşantionare se aseamănă cu eşantionarea prin stratificare, în sensul că se utilizează anumite criterii de împărţire a populaţiei, obţinându-se indicaţii pentru operatorii de teren în ceea ce priveşte caracteristicile subiecţilor care vor fi consultaţi. Acest lucru face ca eşantionarea pe cote să fie considerată una nealetoare în sensul că evaluatorii nu pot alege la întâmplare persoanele care vor fi consultate, ci trebuie să urmărească limitele pentru selecţie stabilite în procesul de eşantionare. Dacă în eşationarea prin stratificare, construirea eşantionului pe straturi avea rolul de a stabili numărul de subiecţi pentru fiecare strat, după care în cadrul fiecărui strat era aplicată o metodă aleatoare de selecţie, în cadrul eşantionării pe cote, fiecare categorie de persoane este bine definită, stabilindu-se în mod clar caracteristicile acesteia. În evaluarea programelor se utilizează strategia eşantionării pe cote pentru că furnizorul serviciilor evaluate dispune de date detaliate ale beneficiarilor, astfel se poate realiza selectarea acestora în funcţie de repartiţia pe cote a beneficiarilor. De exemplu, dacă pentru evaluarea unui program de educaţie sexuală şi contraceptivă se optează pentru utilizarea unui eşantion pe cote şi se cunoaşte că din totalul beneficiarilor acestor servicii 70 % sunt femei şi 30 % bărbaţi, iar 46 % sunt din mediul rural şi 54 % din mediul urban, atunci structura eşantionului în funcţie de aceste caracteristici este următoarea:

Rural Urban Total Femei 129 151 280 Barbati 55 65 120 Total 184 216 400

Tabel 4. Exemplu de construire a eşantionului pe cote pornind de la date primare

Dacă furnizorul de servicii deţine informaţii detaliate despre legate de repartiţia pe sexe a beneficiarilor din mediul rural (72 % din beneficiari sunt femei şi 28 % sunt bărbaţi), respectiv urban (68 % dintre beneficiari sunt femei şi 32 % sunt bărbaţi), atunci structura eşantionului este următoarea:

Rural Urban Total Femei 133 147 280 Barbati 51 69 120 Total 184 216 400

Tabel 5. Exemplu de construire a eşantionului pe cote utilizând informaţii detaliate ale furnizorului

Observăm că cifrele din cele două tabele diferă, lucru care demonstrează încă o

dată faptul că eşantionarea pe cote este recomandată mai ales atunci când dispunem de date detaliate ale populaţiei care urmează a fi investigată. În cazul evaluării programelor, mai ales în cazul celor de servicii directe furnizorul de servicii deţine

Ştefan COJOCARU

154

suficiente informaţii pentru a detalia eşanţionul, construindu-l în funcţie de mai multe cote. Dacă ne imaginăm ca la tabelul de mai sus poutem adăuga un alt criteriu de selecţie, cum ar fi vârsta beneficiarilor, cu atât mai mult obţinem o structură mai detaliată şi condiţii riguroase de selectare a subiecţilor din eşantion. În cazul utilizării eşantionării prin cote, operatorii trebuie să selecteze din populaţie doar persoanele care satisfac criteriile stabilite în fişa de eşantionare. Astfel, în momentul în care acesta întâlneşte persoane care nu mai satisfac cerinţele eşantionului, acestea nu mai sunt consultate pentru a oferi date în vederea analizei.

Strategii de construire a eşantioanelor calitative

Patton (2002, pp. 230-246), autor de referinţă în domeniul evaluării programelor, identifică mai multe strategii pentru identificarea cazurilor de studiu calitativ în cadrul evaluării pe care le prezentăm în coninuare: eşantionarea pe baza cazurilor extreme sau deviante, eşantionarea intensivă, eşantionarea pe baza variaţei maxime, eşantionarea omogenă, ........

Eşantioane formate din cazuri extreme sau deviante

Opţiunilea pentru alegerea cazurilor extreme sau deviante care “sunt bogate în

informaţii pentru că sunt neobişnuite sau speciale într-o formă anume” (Patton, 2002, p.231) oferă posibilitate analizei şi evaluării în vederea identificării modelelor de bună practică sau eşecurile şi factorii care au determinat rezultatele. De altfel, analiza excepţiilor sunt deosebit de importante pentru analiză pentru că „o explicaţie plauzibilă pentru cazurile excepţionale extreme şi neaşteptate produce creşterea încrederii în tendinţa centrală identificată” (King, 2005, p. 299). Patton subliniază rolul important al acestui tip de strategie pentru alegerea cazurilor în îmbunătăţirea programelor similare: „ în evaluare, logica eşantioanelor formate din cazurilor extreme este o ocazie de a învăţa despre condiţiile neobişnuite sau rezultatele extreme care sunt relevante pentru îmbunătăţirea programelor” (2002, p. 233). Această modalitate de selectare a cazurilor poate fi utilizată atât la nivelul unei singure locaţii în care se desfăşoară programul, cât şi în cazul programelor care se desfăşoară concomitent în mai multe locuri sau zone geografice. Dacă avem în vedere prima variantă în alegerea acestui tip de eşantion şi dorim să evaluăm un program de prevenire a abandonului copilului prin oferirea de servicii sociale în cadrul unui centru de zi, putem analiza cazurile extreme în ceea ce priveşte atingerea unui obiectiv al programului, repectiv menţinerea copilului în familia sa biologică; vom lua în analiză cazuri considerate de succes, dar şi cazuri caracterizate de eşec, adică situaţiile particulare în care copii au ajuns într-o anumită formă de protecţie.

În ceea ce priveşte alegerea cazurilor extreme şi deviante din locaţii diferite, este necesară stabilirea criteriilor de selecţie a acestora. De exemplu, pentru evaluarea programelor de prevenire a abandonului copiilor la nivel naţional pot fi alese judeţele extreme, cele cu numărul cel mai mare şi cel mai mic de intrări în sistemul de protecţie a copiilor. Astfel, utilizând acest criteriu, în urma consultării statisticilor oficiale pot fi


155

identificate judeţele cu cea mai mare, respectiv cea mai mică, rată de instituţionalizare a copiilor sau a plasării în sistemul de asistenţă maternală. Evaluarea poate urmări identificarea strategiilor de prevenire a abandonului care au fost urmărite în fiecare dintre cele două judeţe selectate, analiza factorilor care au influenţat obţinerea rezultatelor extreme şi răspunsurile oferite de sistemul de protecţie la solicitările cazurilor sociale respective. După cum putem sesiza, alegerea cazurilor extreme oferă informaţii preţioase necesare modelării practicii în această sferă a serviciilor sociale. În analiza cazurilor extreme sau deviante de la medie pot fi utilizate mai multe strategii: a) pe de o parte, sunt analizate caracteristicile fiecărui caz în parte, factorii care au determinat succesul sau insuccesul, analiza modelelor de lucru şi de intervenţie, indicatorii şi instrumentele utilizate în monitorizarea activităţilor, progresului şi rezultatelor; b) pe de altă parte, analiza poate urmări stabilirea codurilor şi a indicatorilor care sunt urmăriţi în cele două două cazuri specifice, studiul comparativ al similitudinilor şi al diferenţelor din perspectiva indicatorilor urmăriţi.

Dacă, de exemplu, studiem eficienţa managementului de caz în domeniul protecţiei copilului, măsurabilă în funcţie de gradul de atingere a finalităţilor planurilor individualizate de protecţie este necesară studierea statisticilor oficiale la nivel naţional în legătură cu realizarea acestor finalităţi. Astfel, stabilim unitatea de timp la care ne raportăm aceste date, apoi identificăm direcţiile generale de asistenţă socială şi protecţia copilului cu cea mai mare şi cea mai mică rată de reintegrare familială (aceasta pune în relaţie numărul de copii reintegraţi familial cu cei existenţi în sistemul de protecţie a copilului), cu ratele extreme în ceea ce priveşte adopţia copiilor abandonaţi şi judeţele cu valori extreme ale ratei de integrare socioprofesională a tinerilor cu vârste peste 18 ani şi care au părăsit sistemul de protecţie. În urma acestei selecţii, putem identifica şase zone în care vor fi aplicate diferite tehnici calitative de culegere a datelor, cum ar fi interviul, focus grupul, observaţia, analiza documentelor etc. şi combinarea acestora conform principiului triangulării metodologice. În situaţia în care resursele financiare, umane sau de timp nu ne oferă posibilitatea analizei celor şase cazuri extreme identificate, atunci se poate opta pentru cazurile pozitive, respectiv cele cu rezultatele cele mai bune din ţară în sfera reintegrării familiale, a adopţiei şi a integrării socioprofesionale a tinerilor din sistemul de protecţie a copilului. Această opţiune ne oferă posibilitatea de a identifica punctele tari ale practicilor personalului, ceea ce poate constitui un model care poate fi replicat şi de alte instituţii, fiind un factor de motivaţie atât pentru personalul care a participat la obţinerea rezultatelor deosebite, cât şi pentru cei din instituţiile care nu au fost incluse în eşantion.

În situaţia în care este dificil de a selecta cazurile extreme, pentru evaluarea programului se apelează uneori la cazurile deviante. Acestea reprezintă cazuri are variază mult faţă de media cazurilor şi reprezintă unele cazuri neobişnuite; studierea acestor cazuri are anumite limite date de faptul că acestea pot fi considerate limite neobişnuite care au nevoie de anumite condiţii speciale pentru a se manifesta, iar „succesele extreme sau eşecurile extraordinare pot fi discreditate ca fiind prea extreme sau extrordinare pentru a produce informaţii utile” (Patton, 2002, p. 234). Dincolo de aceste limite generate de caracterul extraordinar al cazurile respective, studierea acestora ne poate ajuta să înţelegem, să descriem şi să explicăm anumiţi factori care participă la realizarea acestora.

Ştefan COJOCARU

156

Eşantioane intensive O altă strategie de eşantionare este cea conform căreia sunt selectate cazuri care

pot oferi date calitative necesare pentru evaluare practicilor şi a rezultatelor programului. Patton consideră că acest tip de eşantionare „are aceeaşi logică a cazurilor extreme, dar mai puţin accentuată pe extreme; un eşantion intensiv consistă în cazuri bogate în informaţii care manifestă intens fenomenul de interes (dar nu extrem)” (2002, p. 234). Autorul menţionează faptul că atunci când vorbim despre eşantion intensiv alegem cazuri exemplare, dar nu neapărat neobişnuite, aşa cum sunt cele extreme sau deviante.

În situaţia în care nu dispunem de suficiente date pentru selectarea cazurilor extreme, putem apela la selectare unor cazuri intensive, cazuri specifice care ne pot oferi foarte multe informaţii relevante pentru programul evaluat. De exemplu, dacă sunt evaluate efectele pe care le are traiul copiilor în familii substitutive (de asistenţi maternali), pot fi selectate cazuri specifice în funcţie de diferite criterii relevante pentru identificarea acestor efecte, cum ar fi durata de şedere a copilului în familia substitutivă, existenţa sau nonexistenţa copiilor biologici în familia de plasament, etapa ciclului de viaţă în care se află familia de asistenţi maternali, provenienţa copilului aflat în plasament, numărul de plasamente consecutive ale copilului etc. Pentru selectarea cazurilor intensive este necesară cunoaşterea detaliată a problematicii care urmează a fi evaluată şi documentarea de tip explorativ în cadrul programului care urmează a fi evaluat, atât prin discuţii şi interviuri de tip comprehensiv realizate cu personalul implicat în implementarea programului, cât prin observaţii ale beneficiarilor şi a interacţiunilor acestora cu personalul care le oferă servicii, interviuri şi chiar focus grupuri. Deseori, acest tip de eşantion este utilizat în evaluările cu scop explorativ al programelor pilot pentru că informaţiile şi strategia cercetării este determinată de noutatea cazurilor studiate şi profunzimea datelor obţinute.

Eşantioane cu variaţie maximă

Această strategie de eşantionare analizată de Patton „are ca scop capturarea şi

descrierea temelor centrale care desconsideră distribuţia mare a variaţiei” (2002, p. 235) pentru că diversitatea mare a cazurilor poate constitui un impediment generat de acest caracter heterogen, dar acest dezavantaj poate fi transformat într-un punct forte, aplicând următoarea logică: „orice model obişnuit care apare dintr-o variaţie ridicată prezintă un interes şi o valoare particulare în surprinderea esenţei experienţelor” (Patton, 2002, p.235). În cazul evaluării programelor sociale care se desfăşoară în mai multe zone geografice şi prezintă o mare diversitate în ceea ce priveşte implementarea acestora se pune problema cum poate fi selectat un eşantion cu un număr redus de cazuri. Modalitatea de selectare a eşantionului pe baza variaţiei maxime cea mai utilizată în evaluarea programelor este cea care urmează procedurilor de stabilire a unei matrici care cuprinde caracteristicile programelor în funcţie de tematica abordată. Astfel, pentru evaluarea programelor prin care se oferă servicii la domiciliu pentru


157

copiii cu dizabilităţi se construieşte o matrice care combină posibilităţile existente în derularea programului în diferite zone, cum ar fi: mediu rural / urban, tipul de dizabilităţi, categorii de servicii oferite copiilor şi familiilor, costurile serviciilor oferite, frecvenţa cu care se oferă servicii, vârsta copiilor beneficiari etc., după care sunt selectate cazurile diferite în funcţie de îndeplinirea criteriilor stabilite. Utilizarea acestui tip de eşantioane în evaluarea programelor cu un nivel ridicat de heterogenitate oferă posibilitatea analizei în profunzime a practicilor şi rezultatelor cu un accent deosebit pe „descrieri detaliate ale fiecărui caz în parte care sunt utile în documentarea unicităţii” (Patton, 2002, 235) şi care surprind aspectele semnificative ale modelelor dincolo de diversitatea acestora şi diferenţele dintre modalităţile diverse de desfăşurare. Acest tip de eşantionare poate fi folosit pentru evaluarea programelor pilot sau a programelor de asistenţă socială în cadrul cărora se oferă servicii diferitelor categorii de beneficiari, dar nu există standarde elaborate de verificare a calităţii acestora. Un alt exemplu este cel al serviciilor la domiciliu pentru persoane de vârsta a treia care prezintă o mare diversitate în zone georgrafice diferite, multe dintre acestea desfăşurându-se în funcţie de resursele existente, de viziunea şi filosofia programelor, de nevoile existente la nivelul comunităţii şi de nivelul de cunoştinţe a personalului implicat. Diversitatea modalităţilor practice de oferire a serviciilor la domiciliu pentru persoanele de vârsta a treia este şi un rezultat al noutăţii acestei practici, de faptul că nu există încă standarde de lucru şi nici o politică socială naţională faţă de această categorie de beneficiari. Alegerea unor eşantioane calitative bazate pe variaşia maximă şi analiza practicilor existente utilizând metoda studiului de caz pot constitui cu certitudine o etapă importantă de documentare pentru identificarea modelelor de bună practică necesare în elaborarea unor standarde minime de lucru valabile şi acceptate la nivel naţional.

Eşantioane omogene

Acest tip de eşantionare se foloseşte pentru selectarea cazurilor similare având

ca „scop descrierea în profunzime a subgrupurilor” (Patton, 2002, p. 235); astfel, atunci când evaluăm un program destinat unor categorii diferite de beneficiari, se construieşte un eşantion format din mai multe subgrupuri omogene. De exemplu, dacă evaluăm un program de educaţie parentală apreciativă destinat diferitelor categorii de părinţi, sunt selectaţi subiecţi pentru fiecare categorie de beneficiari, părinţi care au copii de vârstă mică, copii cu dizabilităţi, copii seropozitivi HIV, copii adoptaţi etc. Astfel, pentru fiecare categorie de beneficiari se pot organiza focus grupuri care să surprindă percepţiile participanţilor la grupurile de educaţie parentală apreciativă, studierea elementelor similare şi a celor diferenţiate în practica cursurilor, evidenţierea efectelor pregătirii asupra părinţilor participanţi la aceste programe de instruire şi dezvoltare personală. Acesta strategie de evaluare utilizează cu precădere focus grupul care se adresează unor grupuri omogene de indivizi; un grad înalt de hetorogenitate a grupului diminuează şansele de obţinere a unor informaţii relevante, pentru că, în acest caz, interviul de grup prezintă riscul de a deveni un grup de discuţii, grup de dezbateri etc.

Ştefan COJOCARU

158

Eşantioane formate din cazuri tipice Selectarea cazurilor tipice se realizează în funcţie de distribuţia cazurilor, iar

alegearea acestora se face cu scopul de a descrie caracteristicile tipurilor de cazuri care se încadrează în media normală a celor studiate. Aşa cum am precizat, cercetarea eşantionoanelor calitative urmăresc mai degrabă să descrie, să explice şi să argumenteze modele de bună practică, decât să generalizeze datele obţinute la nivelul populaţiei investigate. Cazurile tipice selectate nu sunt identice cu cele extreme sau deviante sau cu cele caracterizate de o variaţie mare, ci sunt caracterizate de o frecvenţa ridicată în populaţia studiată. „Cazurile tipice pot fi selectate utilizând datele oferite de sondaje, analiza demografică a mediilor sau alte analize statistice care furnizează o distribuţie normală a caracteristicilor prin care putem identifica cazurile medii” (Patton, 2001, p. 236). De exemplu, dacă se evaluează un program care urmăreşte încurajarea spiritului de la nivelul comunităţii în mai multe zone rurale, analiza datelor statistice oferite de furnizorul de servicii oferă posibilitatea selectării comunelor care pot constitui baza unor evaluări calitative de profunzime, ptând pentru anumite comunităţi în baza unor criterii prestabilite. În cazul nostru, după analiza statistică a datelor de la nivelul comunităţilor în ceea ce priveşte rata abandonului şcolar datorită dezvoltării şi implicării organizaţiilor locale de femei şi a consiliilor comunitare consultative, pot fi selectate comunele în care se înregistrază o rata medie de abandon; astfel, nu sunt selectate comunităţile în care a crescut rata de abandon sau cele în care aceasta a scăzut foarte mult. Ideea alegerii cazurilor tipice care se ordonează în funcţie de criteriul mediei calculate. Pe de altă parte, o altă formă de selectare a cazurilor tipice este cea a utilizării consensului în alegearea acestora în funcţie de recomandările persoanelor implicate în implementarea programului, sau de cele ale persoanelor cheie care cunosc programul. Indiferent de strategia utilizată pentru alegerea cazurilor tipice, acestea oferă informaţii bogate în ceea ce priveşte oportunităţile de a descrie şi explica ceea ce se întâmplă în cadrul programului.

Eşantioane formate din cazuri critice

Studierea cazurilor critice reprezintă o altă modalitate de evaluare calitativă a

programelor sociale, iar acestea „pot scoate în evidenţă o situaţie dramatică sau sunt, din anumite motive, în mod particular importante în orinea naturală a lucrurilor” (Patton, 2001, p. 236). Deseori se utilizează această strategie de eşantionare, aşa cum afirmă Patton (2001) atunci când nu există suficiente resurse pentru evaluarea şi se optează pentru studierea unui singur caz, acesta oferind suficiente informaţii pentru modul în care se desfăşoară programului, iar recomandările făcute în urma evaluării pot constitui fundamentul unor schimbări profunde în ceea ce priveşte intervenţiile propuse şi argumentarea acestora: “un studiu de caz crucial se concentrează asupra unei observaţii în care variabilele independentă şi dependentă trebuie să corespundă aşteptărilor, pentru a putea convinge un specialist sceptic” (King, 2005, p. 299). De exemplu, dacă identificăm faptul că demararea unui proiect în anumite comunităţi locale ce urmăreşte


159

prevenirea şi intervenţia în cazurile de violenţă domestică nu se derulează conform planificării pentru că serviciile oferite nu sunt accesate de potenţiali beneficiari, atunci analiza datelor ne poate oferi informaţii importante pentru derularea în continuare a programului, cum ar fi: strategia de informare a opiniei publice nu a fost realizată ţinând cont de caracteristicile populaţiei ţintă, locaţia centrului care oferă servicii nu este cea mai adecvată, serviciile care se oferă nu sunt adaptate nevoilor potenţialilor beneficiari etc. Acest model de analiză oferă explicaţii în ceea ce priveşte implementarea unor programe care de la început înregistrează eşecuri, cum ar fi unele cabinete de consiliere antidrog dezvoltate în anii 2002-2003 în cadrul inspectoratelor şcolare, care după mai bine de un an nu aveau nici un beneficiar al acestor servicii oferite. Astfel, o evaluare calitativă a programului poate oferi informaţii relevante pentru direcţionarea intervenţiilor către prevenire, informare şi comunicare, pentru redefinirea obiectivelor stabilite iniţial. Cazurile critice păstrează această logică exprimată de Patton: „dacă se întâmplă aici, se poate întâmpla oriunde... sau dacă nu se întâmplă aici, nu se întâmplă nicăieri” (2001, p. 236). În concluzie, cazurile critice sunt cele care ameninţă derularea programului şi obţinerea rezultatelor sau cele care pot sublinia anumite rupturi în logica obişnuită a intervenţiilor propuse iniţial. Un alt exemplu, este cel legat de evaluarea gradului de integrare a serviciilor medicale şi sociale de la nivel comunitar, prin stabilirea unor indicatori măsurabili care să reflecte acest lucru. Evaluarea condusă de cazurile critice înseamnă selectare unei comunităţi în care nu funcţionează relaţii de colaborare între asistentul medical comunitar şi cel social comunitar. Analiza relaţiilor, a expectanţelor, a cadrului organizaţional de lucru poate oferi informaţii utile pentru realizarea unor recomadări privind condiţiile ce trebuie îndeplinite astfel încât cele două categorii profesionale să fie încurajate să colaboreze la nivel local. Identificarea unor cazuri critice în derularea programului reprezintă, din punctul nostru de vedere, o oportunitate pentru modificări profunde în ceea ce priveşte obţinerea unor rezultate remarcabile în urma evaluării practicilor, contextelor şi proceselor care condiţionează şi favorizează manifestarea unor asemenea cazuri critice.

Eşantioane în lanţ (strategia „bulgărelui de zăpadă”)

Eşantionarea în lanţ sau tehnica bulgărelui de zăpadă se referă la metoda de

selectare a cazurilor de investigat pe baza recomandărilor subiecţilor consultaţi; astfel, fiecare persoană care a fost investigată recomandă alte persoane care vor intra în eşantion. Acestă strategie este utilizată mai ales atunci când nu sunt disponibile liste cu nume ale persoanelor din populaţia ţintă, când fenomenul studiat prezintă o mare variabilitate sau când comportamentul studiat reclamă o anumită strategie de evitare a afişării identităţii datorată blamării respectivului comportament. Deseori se foloseşte această tehnică de estimare a populaţiei consumatoare de alcool sau de droguri, atunci când se iniţiază evaluări iniţiale a unui fenomen social puţin cunoscut, cum ar fi prostituţia sau fenomenul copiilor străzii. De exemplu, dacă se urmăreşte studierea comportamentelor prostituatelor dintr-un anumit oraş, se porneşte pri identificarea unui număr restrâns de subiecţi, urmând ca aceştia să indice alte persoane care pot fi consultate; în acest caz, eşantionul ajunge la saturaţie în momentul în care persoanele

Ştefan COJOCARU

160

recomandate pentru cercetare sunt deja pe lista evaluătorilor în urma recomandărilor anterioare. Iar repetarea numelor în lista persoanelor posibil de introdus în eşantion prezintă interes în ceea ce priveşte importanţa persoanelor în reţeaua socială investigată. În general, furnizorii de servicii realizează liste/baze de date cu informaţii ale beneficiarilor acestor servicii şi de aceea, selectarea subiecţilor poate fi realizată consultând aceste liste. Această tehnică de eşantionare este utilizată în evaluarea unor programe sociale, mai ales atunci când nu dispunem de lista completă a unor beneficiari ai serviciilor, iar evaluarea urmăreşte să identifice modul în care este perceput programul pornind de la posibili beneficiari.

Eşantioane raportate la standardele de calitate (criterion sampling)

În eşantionarea calitativă, Patton prezintă un caz particular al eşantionării

raportată de standardele de calitate, pe care-l numeşte criterion sampling, iar logica acestui proces de selecţie a cazurilor de cercetat în profunzime „este aceea de a revedea şi de a studia toate cazurile care indică un criteriu predeterminat, o strategie comună a eforturilor realizate pentru asigurarea calităţii” (2002, p.238). De exemplu, dacă standardul serviciului de evaluare iniţială a cazurilor sesizate către direcţia generală de asistenţă socială şi protecţie a copilului este de a realiza acest lucru în maximum în 72 ore, iar dorinţa este de a studia ce se întâmplă în cazurile în care această cerinţă nu este îndeplinită, atunci putem selecta cazuri sesizate către această instituţie şi care nu au fost evaluate în perioada maximă de timp prevăzută de standarde, pentru a le studia în profunzime. O altă situaţie similară, în ceea ce priveşte utilizarea eşantionării raportată la standarde de calitate, poate fi surprinsă în exemplul următor: dacă ne propunem să evaluăm ce efecte a avut un program de informare şi consiliere a mamelor pentru încurajarea alăptării la sân pe o perioadă minimă de 6 luni de la naşterea copilului, atunci putem identifica cazuri care nu au respectat această perioadă minimă, indiferent de motive. Selectarea acestor cazuri şi cercetarea în profunzime a acestora pot furniza informaţii relevante în ceea ce priveşte calitatea serviciilor de informare şi consiliere, date legate de unele practici privind distribuirea de lapte praf de către medicii din comunitate, referitoare la alţi factori care au determinat întreruperea alăptării la sân a nou născutului etc.

Filosofia acestui tip de eşantionare a aceea de a înţelege cazurile critice care sunt bogate în informaţie pentru că ele conţin şi pot arăta „slăbiciunile majore ale sistemului care devin ţinte ale oportunităţii îmbunătăţirii programului sau sistemului” (Patton, 2002, p. 238); astfel, dacă ne referim la exemplele de mai sus, atunci când măsurăm efectele şi impactul asupra beneficiarilor a unor anumite servicii, cum sunt cele de informare şi consiliere pentru încurajarea alăptării la sân, evaluarea programului respectiv poate oferi informaţii foarte utile pentru îmbunătăţirea acestor servicii, pentru modificarea modalităţilor de distribuire, uneori exagerată, a laptelui praf, extinderea procesului de educaţie şi informare la nivelul comunităţii etc. Această strategie de selectare a cazurilor, dincolo de identificarea punctelor slabe în oferirea unor servicii de


161

calitate, constituie în sine o importantă ocazie de a modifica condiţiile şi termenii în cre sunt oferite aceste servicii.

Eşantioane formate din cazuri care confirmă sau infirmă ipotezele

O altă strategie de eşantionarea calitativă expusă de Patton este cea prin care

sunt exploatate cazurile care confirmă sau infirmă ipotezele evaluării şi care apar pe neaşteptate în cursul culegerii datelor, fiind o ocazie „de a îmbogăţi informaţiile, de adăuga profunzime şi credibilitate” sau „de a confirma regula” (2001, p. 239). Totodată, aceste cazuri sunt utilizate şi pentru verificarea ipotezelor lansate de către informatorii cheie (stakeholders), de personalul implicat în derularea programului şi / sau de către beneficiari. Alegerea, analiza şi prezentarea cazurilor care confirmă sau infirmă ipotezele sunt foarte importante, mai ales că acestea pot „da greutate” concluziilor evaluării. În acelaşi timp, aceste cazuri sunt utilizate şi pentru aplicarea crieriului conformităţii în evaluare, adică a verificării dacă ceea ce se realizează este conform standardelor fixate în propunerea iniţială a planului de intervenţie. Deseori, în practica implementării proiectelor se întâlnesc interpretări diferite ale modului în care programul funcţionează, ale gradului de îndeplinire a obiectivelor şi de răspuns faţă de nevoile identificate, exprimate prin opinii diferite ale diferitelor categorii de persoane care sunt implicate în derularea proiectului; de aceea, informaţiile furnizate de către beneficiari, informatori-cheie sau de către specialiştii implicaţi în program pot fi verificate prin triangularea surselor de date şi analiza cazurilor urmărind şi verificarea acestor opinii. Atunci când evaluăm, de exemplu, un program de servicii la domiciliu pentru persoanele de vârsta a treia şi urmărim să identificăm practicile eficiente care conduc la creşterea calităţii acestor servicii, analizăm datele pe baza unor indicatori calitativi şi cantitativi măsurabili, iar analiza unor cazuri poate fi direcţionată de opiniile pe care le au beneficiarii despre calitatea acestor servicii. Astfel, putem identifica cazuri de beneficiari care consideră că serviciile primite sunt de calitate şi atunci analizăm în profunzime ce face ca aceste servicii să fie considerate ca atare de către respectivul beneficiar, ce practici, interacţiuni, servicii au condus la această imagine şi cum se confirmă această opinie prin confruntare cu datele obiective măsurate. În acelaşi timp, există şi opinii contrare ale beneficiarilor, iar analiza acestor cazuri care infirmă ipoteza că sunt oferite servicii de calitate sunt analizate în detaliu pentru a surprinde elementele care generează nemulţumirea beneficiarilor. Analiza comparativă a celor două tipuri de cazuri, urmărind aceleaşi categorii analitice pot explica diferenţele practicilor şi contextelor în care se oferă servicii la domiciliu, iar recomandările evaluatorului cuprind indicaţii clare privind factorii care le generează.

Ştefan COJOCARU

162

Eşantioane teoretice şi nivelul de saturaţie a eşantionului Eşantionarea teoretică reprezintă o modalitate de construcţie a unei teorii

pornind de la studierea unui fenomen, dar fără a avea stabilit un număr determinat de subiecţi, sau chiar fără a avea clarificată structura populaţiei de investigat. Lansat de către Glaser şi Strauss (1967), conceptul de eşantionare teoretică este reluat în 1998 de către Strauss şi Corbin, proces care „este direcţionat de logica şi scopul celor trei tipuri de bază ale codării: codarea deschisă, codarea axială şi codarea selectivă” (p. 205), fiind o formă de evaluare ghidată permanent de analiza comparativă. Acest tip de eşantionare este amintit şi de Paillé considerând că aceasta „se realizează la început plecând de la categorii generate în cursul analizei. Îndată ce categoria începe să se repete în corpus, se pun în evidenţă diversele manifestări ale fenomenului reprezentat prin acea categorie” (1996/2002, pp. 144-145). Atunci când informaţia începe să se repete, fără a mai oferi un plus de informaţie despre categoriile urmărite în evaluare, se consideră că atinge un nivel de saturaţie care poate constitui finalizarea culegerii datelor. Alături de această caracteristică a saturaţiei teoretice, Strauss şi Corbin precizează că acest nivel este atins şi atunci când relaţiile dintre categorii au fost stabilite, armonizate şi validate, iar categoria a fost construită astfel încât proprietăţile şi dimensiunile acesteia prezintă şi argumentează variaţia (1998, p. 212). Analiza comparativă este utilizată şi într-un alt tip de eşantionare teoretică, respectiv cea a constructelor operaţionale (Patton, 2002, p. 238-239). Dacă evaluăm un program de consiliere a tinerelor mame pentru prevenirea abandonului nou născutului şi plecăm de la teoria conform căreia în prima perioadă din viaţa nou născutului relaţia cu mama dezvoltă, inclusiv la mamă, un ataşament puternic şi reduce riscul de abandon, atunci putem realiza studii de caz cu mame şi copiii lor în funcţie de vârsta acestora pentru a studia ce efecte are menţinerea copilului în familie asupra riscului de abandon şi a modului cum acesta este influenţat de relaţia de ataşament. Constructele operaţionale detaliază categoriile de analiză cuprinse în corpus-ul unei teorii, iar eşantionarea urmăreşte selectarea cazurilor care pot explicita una dintre aceste categorii ce prezintă interes pentru evaluarea programului.

Eşantioane calitative stratificate

În mod similar eşantionării stratificate probabilistice, conform căreia se

construiesc eşantioane în cadrul eşantioanelor iniţiale în funcţie de anumite criterii dependente de obiectivele evaluării, şi „eşantioanele stratificate sunt eşantioane în cadrul altor eşantioane” (Patton, 2001, p. 240), construite pe straturi omogene. De exemplu, dacă se urmăreşte evaluarea modului în care s-a schimbat situaţia copiilor ai căror părinţi sunt plecaţi la muncă în străinătate în urma intervenţiilor realizate în cadrul unui program de asistenţă socială se poate apela la selectarea cazurilor în funcţie de anumite criterii care constituie straturi ale populaţiei investigate. Acest lucru urmăreşte să atenueze diversitatea şi variabilitatea ridicată a cazurilor, prin construirea unor eşantioane omogene centrată pe selectarea cazurilor ce satisfac anumite criterii;


163

straturile astfel selectate fiind dependente de criteriile de selecţie folosite: a) locul în care trăiesc copiii, respectiv mediul rural sau urban, b) dacă este plecat un singur părinte, ambii sau singurul părinte care este unic susţinător, c) dacă copilul se află în grija rudelor, a unor cunoştinţe sau este plasat într-o formă de protecţie şi d) vârsta copilului; astfel cazuri sunt selectate în funcţie de matricea ce combină aceste criterii. Aşadar, pentru evaluarea programului care a oferit servicii copiilor părăsiţi temporar de unul sau de ambii părinţi, pot fi selectate cazuri de copii de vârstă şcolară, din mediul rural a căror mamă a plecat la muncă în străinătate şi cazuri similare din mediul urban; sau pot fi selectate cazuri ale copiilor care au fost plasaţi în sistemul de protecţie a copilului, sau cazuri de copii care au rămas acasă cu bunicii, fără să existe o decizie din partea autorităţilor etc. Analiza cazurilor respective, compararea lor pe straturi oferă importante informaţii legate de efectele pe care le-a avut intervenţia programului social asupra situaţiei acestora. De remarcat şi în acest caz este faptul că folosirea eşantioanelor calitative stratificate urmăreşte explorarea, descrierea modului în care diferiţi factori au condus la modificări în situaţia beneficiarilor, fără a fi posibilă generalizarea consluziilor la nivelul populaţiei totale studiate. Deseori, chiar criteriul referitor la tipurile de intervenţie şi asistenţă pot constitui fundamentul selectării unor eşantioane calitativ stratificate, fiind considerate ca şi caracteristici ale grupurilor beneficiare de asistenţă.

Eşantioane calitative aleatoare

Chiar dacă la prima vedere pare o constradicţie alăturarea termenilor calitativ şi

aleator, această strategie de selectare aleatoare a cazurilor care vor fi cercetate în profunzime apelând la tehnici calitative este utilizată în evaluarea programelor cu un buget redus şi resurse limitate, sau în cazul cercetărilor calitative în domeniul social. Folosirea acestor tipuri de eşantioane pentru evaluare nu urmăreşte generalizarea concluziilor evaluării, ci creşterea credibilităţii acestor date în rândul decidenţilor: „scopul unui eşantion aleator de dimensiuni mici este credibilitatea, nu reprezentativitatea” (Patton, 2001, p. 241). Într-o cercetare întreprinsă de noi pentru evaluarea efectelor parentalităţii substitut asupra copiilor aflaţi în asistenţă maternală a fost utilizată această tehnică de selectare aleatoare a cazurilor care au fost studiate în profunzime. Astfel, din numărul total de asistenţi maternali care aveau copii în plasament (aproximativ 1050 de copii) au fost realizate o liste cu numele tuturor asistenţilor maternali care aveau în plasament copii de vârstă mică, preşcolară şi şcolară, după care au fost selectate aleator cazuri pentru fiecare categorie de copii aflaţi în plasament (în total fiind studiate 30 de cazuri). Rezultatele obţinute în urma analizei detaliate a cazurilor selectate oferă informaţii relevante legate de efectele parentalităţii subtitut la diferite vârste ale copilului, dependente fiind de istoria personală a fiecărui caz în parte, de structura mediului domestic şi cultura familială, fără a putea generaliza aceste. Un alt exemplu pe care îl considerăm util pentru clarificarea strategiei de eşantionare calitativă aleatoare poate fi considerat cel de evaluare a efectelor serviciilor de consiliere oferite familiilor pentru menţinerea copilului în familie şi reducerea riscului de separare a copilului de familia sa, în acest caz fiind vorba de un număr de

Ştefan COJOCARU

164

aproximativ 1200 de beneficiari anual; în acest caz, dacă urmărim să evaluăm şi eficienţa serviciilor de consiliere oferite de către mai mulţi asistenţi sociali, atunci selectarea cazurilor poate fi realizată şi în funcţie de listele individuale ale cazurilor instrumentate de fiecare asistent social, iar selecţia aleatoare a unui număr redus de cazuri se face de pe fiecare listă în parte pentru a oferi posibilitatea de a analiza cazuri instrumentate de fiecare specialist în parte, urmărind aceleaşi categorii analitice în toate cazurile selectate. Chiar dacă nu oferă argumente pentru generalizarea concluziilor, acest tip de eşantioane oferă condiţiile pentru creşterea încrederii şi credibilităţii concluziilor şi recomandărilor oferite.

Eşantioane formate din cazuri importante din punct de vedere politic

Uneori există interes pentru evaluarea unor programe pilot destinate

experimentării unor noi servicii în anumite zone; de cele mai multe ori aceste programe pilot reprezintă şi o sursă importantă de informaţii privind intervenţiile, rezulatele şi costurile implicate pentru atinegerea obiectivelor propuse. Finanţatorii preferă să ofere fonduri pentru proiecte pilot şi doresc ca experienţa acumulată să poată fi replicată sau multiplicată în alte zone, fie prin oferirea altor fonduri, fie prin realizarea unor campanii de adovocay care au ca scop exploatarea experienţei pozitive din cadrul programului şi transformarea modelului de intervenţie în politică publică. Pentru a reuşi să convingă factorii decidenţi în ceea ce priveşte schimbarea legislaţiei, alocarea resurselor şi construirea sau redimensionarea unor structuri instituţionale, furnizorul de servicii pune la dispoziţia acestora rezultatele evaluării programului pilot. Pe de altă parte, utilizarea eşantioanelor de acest tip au ca obiectiv şi verificarea unor politici publice existente sau oferirea unor argumente suplimentare pentru propunerea de noi politici publice. „O variaţie a strategiei de eşantionare bazată pe cazurile critice implică selectarea (sau uneori evitarea) a locaţiilor sau a unităţilor de analiză sensibile din punct vedere politic” (Patton, 2001, p. 241) Bibliografie Birckmayer, J.D., Weiss, C.H., 2000, “Theory-based evaluation in practice: what do we learn?”, Evaluation review, 24 (4), pp. 407-431. Chelimsky, E., 1978, “Differing perspectives of evaluation”, în Rentz, C. C. şi Rentz, R. R. (eds.), Evaluating Federally sponsored programs: new directions for program evaluation 2, pp. 19-38, Jossey-Bass, San Francisco. Chen, H.T., 1990, Theory-driven evaluation, Sage Publications, Thousand Oaks. Chen, H.T., Rossi, P.H., 1983, “Evaluating with sense: the theory-driven evaluation”, Evaluation Review, vol. 7, pp.283-302. Cojocaru, Ş., 2005, Metode apreciative în asistenţa socială. Ancheta, supervizarea şi managementul de caz, Polirom, Iaşi.


165

Cojocaru, Ş., 2006, Proiectul de intervenţie în asistenţa socială. De la propunerea de finanţare la planurile individualizate de intervenţie, Polirom, Iaşi. Cooksy, L.J., Gill, P., Kelly, P.A., 2001, „The program logic model as an integrative framework for a multimethod evaluation”, Evaluation and Program Planning, vol. 24, pp. 119-128. Cooksy, L.J., Gill, P., Kelly, P.A., 2001, „The program logic model as an integrative framework for a multimethod evaluation”, Evaluation and program planning, vol. 24, pp. 119-128. Crowley, K.M., Yu, P., Kaftarian, S.J., 2000, “Prevention actions and activities make a difference: a structural equation model of coalition building”, Evaluation and Program Planning, vol. 23, pp. 381-388. Doherty, J.E, Rispel, L.C, 1995, „From conflict to cohesion: involving stakeholders in policy research”, Evaluation and Program Planning, vol. 18, no. 4, pp. 409-415.

Glaser, B., Strauss, A., 1967, The discovery of grounded theory, Aldine Publishing, Chicago. Hahn, T., Lavery, T., Stevenson, P., 2006, Enhancing and evaluating local juvenile justice szstems in Illinois: an evaluation manual, http://www.jrsa.org/jjec/state_info/reports/illinois-evaluation-manual.pdf, decembrie 2006.

Isaac, S., Michael, W.B., 1981, Handbook in research and evaluation, 2nd edition, Edits Publishers, San Diego.

King, R.F., 2005, Strategia cercetării. Treisprezece cursuri despre elementele ştiinţelor sociale, Polirom. Iaşi. Krogsrud Miley, K., O’Melia, D., DuBois, B., 2004/2006, Practica asistenţei sociale. Abordarea participativă, Polirom, Iaşi. Love, A.J., Russon, C., 2000, “Building a worldwide evaluation community: past, present and future, Evaluation and Program Planning, vol. 23, pp. 449-459.

Mărginean, I., 2004, Proiectarea cercetării sociologice, Polirom, Iaşi. Măţăuan, G., 1999, Evaluarea programelor sociale, Expert, Bucureşti. Miftode, V., 2002, Tratat de metodologie sociologică, Lumen, Iaşi.

Paillé, P., 1996/2002, „Eşantionare teoretică”, Muchielli, A., Dicţionar al metodelor calitative în ştiinţele umane şi sociale, Polirom, Iaşi, pp. 144-145. Papineau, D., Kiely, M.C., 1996, „Participatory evaluation in a community organization: fostering stakeholder empowerment and utilization”, Evaluation and program planning, vol. 19, pp. 79-93. Patton, M.Q., 1988, „The evaluator’s responsibility for utilization”, Evaluation Practice, vol. 9(2), pp. pp. 5-24. Patton, M.Q., 2001, Qualitative research and evaluation methods, 3rd edition, Sage Publications, Thousands Oaks, California.

Patton, M.Q., 2002, Qualitative research and evaluation methods, 3rd edition, Sage Publications, Thousand Oaks, California. Rossi, P.H., Freeman, H.E., 1993, Evaluation. A systematic approach, 5th edition, Sage Publications, Newbury Park, California.

Rotariu, T., (coord), Bădescu, G., Culic, I. Mezei, E., Mureşan, C., 2000, Metode statistice aplicate în ştiinţele sociale, Polirom, Iaşi.

Ştefan COJOCARU

166

Rotariu, T., Iluţ, P., 1997, Ancheta sociologică şi sondajul de opinie. Teorie şi

practică, Polirom, Iaşi. Scriven, M., 1967, The methodology of evaluation, Rand- McNally, Chicago.

Smith, M.F., 1983, Sampling considerations in evaluating cooperative extension programs, Florida Cooperative Extension Service, Gainesville, Florida. Stake, R.E., 1967, „Countenance of educational evaluation”, Teachers College Records, vol. 68, pp. 523-540.

Strauss, A., Corbin, J., 1998, Basics of qualitative research. Techniques and procedures for developing grounded theory, Sage Publications, Tousand Oaks, California. Stufflebeam, D.L., 1983, „The CIPP model for program evaluation”, în Madaus, G.F., Scriven, M.S., Stufflebeam, D.L., Evaluation models: viewpoints on educational and human services evaluation, Kluwer, Hingham, pp. 117-141.

Taylor-Powell, E., 1998, „Sampling”, Program development and evaluation, Cooperative Extension, University of Wisconsin Extension, Madison, Wisconsin, pp. 1-10. Taylor-Powell, E., Steele, S., Douglah, M., 1996, „Planning a program evaluation”, Program development and evaluation, Cooperative Extension, University of Wisconsin Extension, Madison, Wisconsin, pp. 1-20. United Way of America, 1996, Measuring program outcomes: a practical approach, Alexandria, Virginia, SUA. Weiss, C.H., 1972, Evaluation research: methods of assessing program effectiveness, Prentice Hall, Englewood Cliffs. Weiss, C.H., 1997, „How can theory-based evaluation make greater headway”, Evaluation Review, Vol. 21 (4), pp. 501-524. Westat, J. F., Frierson, H., Hood, S., Hughes, G., Katzenmeyer, C., 2002, The 2002 user friendly handbook for project evaluation, The National Science Foundation, Directorate for Education and Human Resources, Division of Research, Evaluation and Communication, Arlington.

I. Justiţia restaurativă. Mutaţii în paradigma penală a modernităţii

1. De la paradigma retributivă a pedepsei la justiţia restaurativă 1.1. Alternativele la sistemul justiţiei formale: Justiţia Restaurativă 1.2. Perspectiva paternalistă asupra pedepsei 1.3. Legitimitatea ca sursă a respectului pentru lege 1.4. "Efectul vecinătăţii" şi respectarea legii. Norme şi proceduri informale versus norme şi proceduri formale 1.5. Declinul reţelelor asociaţionale. Autonomie versus nesiguranţă

II. De la supravegherea în comunitate a persoanelor care au comis fapte penale la asistenţa şi protecţia victimelor infracţiunii

III. Standarde socio-juridice internaţionale în materia sancţiunilor neprivative de libertate. Tratamentul internaţional al delincvenţei juvenile

1. Consideraţii asupra justiţiei juvenile 1.1. Justiţia juvenilă în legislaţia internaţională 1.2. Modele de justiţie juvenilă 2. Protecţia drepturilor copiilor care au comis fapte penale în legislaţia Internaţională 2.1. Rolul Dreptului Internaţional al Drepturilor Omului în reglementarea măsurilor neprivative de libertate în legislaţiile penale naţionale

ASISTENŢA SOCIALĂ ÎN SISTEMUL DE PROBAŢIUNE

Prof. dr. Doina BALAHUR

C U P R I N S

2.2. Norme, valori şi principii prezente în documentele internaţionale în materia Drepturilor Omului cu privire la sancţiunile neprivative de libertate. Reglementări normativ-juridice elaborate şi adoptate în sistemul Naţiunilor Unite. 2.3. Tratamentul socio-juridic al copiilor care au comis infracţiuni. Principii, valori şi norme elaborate în sistemul Naţiunilor Unite 2.3.1. Justiţia juvenilă : standarde elaborate în sistemul Naţiunilor Unite A.) Reguli şi Standarde Minime ale Naţiunilor Unite cu privire la

Administrarea Justiţiei Juvenile B.) Convenţia Naţiunilor Unite cu privire la Drepturile Copilului C.) Regulile Naţiunilor Unite pentru Protecţia Minorilor Privaţi de

Libertate D.) Reguli şi standarde minime ale Naţiunilor Unite cu privire la sancţiunile E.) Ghidul Naţiunilor Unite cu privire la prevenirea delicvenţei juvenile (Ghidul de la Riyadh) 2.3.2. Implementarea standardelor Naţiunilor Unite cu privire la justiţia juvenilă în statele aflate în tranziţie 3. Reglementarea sancţiunilor neprivative de libertate în sistemul european al drepturilor omului

Asistenţa Socială în sistemul de probaţiune

169

Modernitatea a instituţionalizat rezolvarea conflictelor prin apelul la sistemul

formal al justiţie deservit de profesionişti ai dreptăţii care, în mod imparţial şi după

proceduri neutre, decid asupra vinovăţiei şi stabilesc sancţiuni, cu convingerea, atent

cultivată, că înfăptuiesc Justiţia (Dreptatea).

Funcţionând pe principiul puterii conferite ele pedepsesc în numele STATULUI şi al

LEGII, fapta (infracţiunea sau delictul) fiind considerată un act de nesupunere faţă de

autoputernicul actor fără chip care observă-ştie-află tot (statul).

Construită pe idealul raţionalităţii şi al moralizării, modernitatea a propus un model

de om disciplinat1 produs print-un arsenal de tehnici instituţionalizate de sociere

ierarhizată, supravegheată şi controlată. Rezultatul modelării, bunul cetăţean, moralizat

şi responsabilizat printr-o costrucţie laborioasă, trebuia să fie un actor care se auto-

controlează, în primul rând, prin intermediul normativităţii interiorizate.

Abaterea de la lege a fost percepută în toată modernitatea ca „un atac la proiect” -

şi tratată, în consecinţă, în termenii anormalităţii (anomie, alienare, nebunie) şi

sancţionată ca atare. În materie penală, revolta faţă de neobservare este maximă

deoarece infracţiunea subminează şi pune sub semnul întrebării chiar proiectul major al

lumii moderne omul raţional care ascultă de lege din convingere interioară. Infractorul

este inamicul (agresorul) din interior al proiectului. Aşa cum în conflictul cu un inamic

extern reacţia (statului) este, de regulă, una agresiv-punitivă, şi faţă de cei care

subminează din interior răspunsul trebuia să fie unul retributiv.

1 În modernitatea timpurie sensul disciplinării prin educaţie este de “...a modela minţile elevilor, de a le inculca virtuţi.....şi de a folosi puterea de a pedepsi în scopul salvării sufletelor lor, datorie pentru care dascălii erau responsabili în faţa lui Dumnezeu” P.Aries (1996), Centuries of Childhood, Pimlico, London, p.242-243;

I. Justiţia restaurativă. Mutaţii în paradigma penală a modernităţii

1. De la paradigma retributivă a pedepsei la justiţia restaurativă

Doina BALAHUR

170

Privită din această perspectivă, în modernitate, închisoarea (privareade libertate) poate

fi considerată drept o „instituţie vestigială” (L.Stone) care, „este chiar mai puţin

folositoare în menţinerea sistemului decât un apendice pentru individ”2. Ca probă a

culpei, imperfecţiunilor şi, în final, a eşecului sistemului - este o instituţie de scoatere

înafara memoriei. Rostul ei, descris exemplar de M.Foucault3, este de a relua

sistematic, în locuri cît mai ferite de ochii publicului, opera de re-modelare a bunului

cetăţean, de re-educare şi corecţie etc. În ce priveşte efectele, rezultatele cercetărilor

socio-juridice realizate în ultimul secol evidenţiază, în mod constant, efectele

criminogene ale închisorii4.

Reorientarea de la infractor la victimă, în special în ultimul deceniu, înseamnă mai

mult decât o schimbare a ordinii de priorităţi. Ea este unul dintre efectele vizibile ale

deregularizării lumii moderne (D.Garland), a abandonării marilor naraţiunii ale

modernităţii, între care retorica “cetăţeanului bun”.

Ca formă alternativă de rezolvare a conflictelor, practica justiţiei restaurative a

tins să fie prezentată de partizanii săi drept soluţia pozitivă la toate nemulţumirile şi

problemele ridicate de sistemul tradiţional al justiţiei formale. Într-un sistem polar de

alternative, justiţia formală este cea “rea” iar justiţia resturativă cea “bună”. Utilă, aşa

cum remarcă unii autori5, pentru promovarea justiţiei alternative, o asemenea

perspectivă maniheistă poate conduce la un optimism, practic neconfirmat empiric decât

într-o anumită măsură. Un astfel de optimism, căruia i se contrapune rata constantă sau

chiar crescută a recidivismului şi în cazurile de mediere, poate conduce cu uşurinţă la

alterul său şi la abandonarea prematură a unui proiect social care poate avea, într-

adevăr, multe efecte pozitive.

Privită cu realism, analizată prin prisma rezultatelor unor studii şi cercetări - desfăşurate

în diferite spaţii culturale, pe diferite tipuri de conflicte, cu diferite tipuri de actori

sociali- justiţia resturativă nu trebuie privită altfel decât este – o alternativă la sistemul

justiţiei formale. Ea aduce cu sine posibilitatea depăşirii unor limite ale justiţiei formale

2 Stone, Lawrence (1987) : On the Past and the Present Revisited , London, 1987, p.10 citat în David Garland Punishment and Modern Society , University of Chicago Press, 1993, p.5 3 Foucault, M ( 1997) A supraveghea si a pedepsi. Naşterea închisorii , Buc., Ed,Humanitas 4 Vezi, D.Balahur (2001) Fundamente Socio-juridice ale Probatiunii , Ed.Bit

1.1. Alternativele la sistemul justiţiei formale: Justiţia Restaurativă


171

moderne, fără însă a putea rezolva la modul “absolut” problema, infracţionalităţii şi a

recidivei.

Opţiunea actuală pentru justiţia restaurativă este unul dintre efectele deregularizării

lumii moderne, a ascensiunii şi vizibilităţii pluralismului şi diversităţii a dorinţei,

refulată în toată modernitatea, de a apropia actul “dreptăţii” operat în instanţă de viaţă şi

de cei care au fost direct afectaţi de conflict.

Nu trebuie să cădem în “păcatul” modernităţii de a prezenta ca “infailibilă” o formă de

justiţie, cel puţin mai umană, care îşi propune să întrerupă cercul furiei, urii şi prin asta,

poate, şi al violenţei. Este o formă de justiţie mai apropiată de oamenii concreţi care

trăiesc, de regulă, în aceeaşi comunitate.

Intervenţiile, aprecierile si dezbaterile asupra Justiţiie restaurative se raporteaza

adeseori la articolul lui Niels Christie, Conflicts as Property (1977), apreciat ca fiind

unul „dintre cele mai influente texte ale traditiei restaurative actuale”( J.Braithwaite) .

Pledoaria lui Christie este in favoarea unor instanţe informale, comunitare, centrate pe

victimă -după modelul rezolvării conflictelor în societăţile pre-moderne. Idea lui este ca

rezolvarea conflictului (penal) prin apel la sistemul formal al justiţiei a reprezentat

„confiscarea conflictului” de la adevărate părţi implicate victimă – infractor-comunitate.

Dacă privim lucrurile din perspectiva modernităţii, nu se poate vorbi de „confiscarea”

conflictul, ci, mai de grabă, de faptul că, în temeiul contractului social, statul a devenit,

în calitate de garant general al drepturilor şi libertăţilor, unicul titular al dreptului de a

soluţiona conflictul si de a pedepsi, pe baza unor proceduri care s-au pretins obiective,

impersonale şi impartiale. Birocratizarea, profesionalizarea sistemului de rezolvare a

conflictelor şi de aplicare a pedepselor a fost concepută în toată modernitatea, aşa cum

observam mai sus, ca una dintre condiţiile fundamentale ale ordinii morale şi juridice

ale societăţii, ca modalitate de îndeplinire a unui ideal ce ţine de justiţia socială. De fapt,

modernitatea a presupus că „face justiţie” sancţionând încălcările. Însă, chiar şi în cele

mai generoase şi umaniste încercări (probatiunea welfar-ista) a considerat că

„îndreaptă”, corectează lucrurile pedepsind. Victima individuală – nu exsta, şi, nici nu

avea cum să existe. Conflictul, şi în special conflictul penal a fost tratat ca un act

împotriva tuturor cetăţenilor, a întregii societăţi - împotriva statului.

Suspiciunea că Statul îşi extinde prerogativele acordate în temeiul contractului,

în scopuri mai puţin, sau chiar deloc licite – control, supraveghere, înlăturarea

persoanelor incomode (dizidenţi, contestatari etc)- că folosşte închisoarea ca laborator

de experimentare a unor tehnici de manipulare, tortură, etc s-a instalat treptat, pe

măsură ce s-au acumulat din ce în ce mai multe dovezi.

Doina BALAHUR

172

Întrebarea care se pune rămâne este – dacă mai pedepsim şi dacă da, cum şi în ce

temei?

Ca alternativă la sistemele suprapenalizate, fondate pe "o filosofie a răzbunării",

o serie de studii readuc în actualitate o teorie a pedepsei bazată pe căinţă. Originea

acestei teorii se află în gîndirea platoniană. În conditiile creşterii constante ale ratei

infracţionalitatii interne si internaţionale, ea a fost multă vreme considerată inaplicabilă.

Filosofia sa se îndepărtează de la sistemul metodelor tradiţionale de pedepsire, care sunt

atît de brutale6 încât atît căinţa cît şi reitegrarea comunitară sunt nu numai improbabile

dar şi imposibile. Pe de altă parte, multe sisteme actuale de sanctionare sunt considerate

excesiv de penalizate, tratînd uneori cu un exces absurd o serie de fapte al căror caracter

ofensator este cel puţin îndoielnic. În literatura socio-juridică este des invocat exemplul

homosexualilor. În timp ce în unele legislaţii o asemenea faptă nu este incriminată, în

altele, ea este sacţionată cu pedeapsa privativă de libertate pînă la 20 de ani.

În termenii teoriei paternaliste pedeapsa trebuie înţeleasă "ca un act de

comunicare între comunitate şi persoana care a încălcat una dintre normele împărtăşite

de comunitate".7 Pedeapsa comunică răufăcătorului o judecată de valoare a comunităţii,

care apreciază că cel puţin temporar, nu mai este acceptată participarea sa deplină la

viaţa grupului. În consecinţă, infractorul trebuie să suporte sancţiunea separării de

comunitate ori a restrîngerii vieţii sale comunitare, suferinţa acestei despărţiri sau

limitări temporare. El trebuie să realizeze justeţea acestui act şi să încerce reconcilierea

cu comunitatea. "Cu alte cuvinte - observă J.Murphy- se speră ca penitenţa coercitivă să

se transforme într-o penitenţă voluntară. Penitenţa voluntară este un act sincer de

reafirmare a ataşamentului faţă de valorile unei comunităţi -un act care va permite

răufăcătorului să fie din nou binevenit şi reintegrat în viaţa comunităţii."8

Filosofia perspectivei paternaliste asupra pedepsei este opusă celei practicate de

sistemele represive, în cadrul căreia accentul cade pe infractor şi pe obligaţia acestuia de

a suporta privaţiuni intense, astfel încît altă dată, "să se gîndească de două ori dacă mai

comite o astfel de faptă" (Herbert Fingarette). În concepţia paternalistă, pedeapsa este

6 Ernie Thomson (1997) "Brutalization Effect of the Death Penalty and Imprisonment" Homicide Studies, Vol.1,No.2, pag.87 7 Jeffrie G.Murphy (1995) "Crime and Punishment : Where does Repentance Fit?" in Responsive Community. Rights and Responsibilities. Vol.5, Issue 4, pag.19 8 ibidem

1.2. Perspectiva paternalistă asupra pedepsei


173

benefică pentru individ deoarece separarea de comunitate - dacă este o comunitate

dreaptă şi decentă - este un adevărat rău, iar reintegrarea un adevărat bine pentru el.

"Privarea de libertate - observa, R.A.Duff- sprijină acest bine deoarece crează

posibilitatea şi stimulează autoexaminarea-reflexivă care, cel puţin la modul ideal,

induce căinţă şi auto-reformare."9 Auto-examinarea reflexivă poate fi, de asemenea,

stimulată şi de alternativele la pedeapsa privativă de libertate cum ar fi munca în

favoarea comunităţii, libertatea supravegheată, restituirea, probatiunea, etc.

Susţinătorii acestei teoriei consideră că domeniul cel mai potrivit pentru

aplicarea sistemului paternalist de pedepse este delicvenţa juvenilă. "Minorii infractori,

apreciază J.Murphy, sunt probabil mult mai deschişi la schimbările radicale de

comportament decît adulţii. Este mult mai probabil pentru adolescenţi să se simtă

pedepsiţi prin separarea de comunitate şi de familia lor deoarece este mai puţin probail

ca ei să fie la fel de alienaţi ca adulţii."10 S-a observat, de asemenea, că procedura

pronunţat informală a instanţelor pentru minori favorizează utilizarea forţei empatiei

pentru reconstrucţia sentimentului de apartenenţă la comunitate, ceea ce procedurile

formale şi abstracte n-ar permite.

Structurîndu-se ca alternativă la filosofia sistemelor retributive de sancţionare a

comportamentului infracţional, perspectiva paternalistă consideră că pretenţia la căinţă

trebuie adresată nu numai infractorului ci şi comunităţii. "Prin abuzurile, discriminarea

şi neglijenţa practicate, comunitatea generează un mediu social care subminează

dezvoltarea unui comportament virtuos şi face foarte tentantă infracţiunea - atît de

tentantă încît cei mai mulţi dintre noi ar rezista cu foarte mare greutate în situaţii

similare."11 Reprezentanţii paternalismului nu pledează pentru exonerarea infractorilor

de răspundere pe motiv că ar aparţine unor grupuri discriminate, abuzate sau

marginalizate. Ei sunt vinovaţi, responsabili şi deci nu trebuie priviţi doar ca victime.

"Dar - subliniază J.Murphy - responsabilitatea lor este uneori împărţită cu a multora

dintre noi, din mai vasta comunitate. În aceste cazuri, ni se poate cere şi nouă, în mod

legitim, căinţă şi regret - atitudini ale minţii care ne feresc să vedem în infractori

persoane care sunt total diferite de noi şi ne moderează tendinţa de a le răspunde cu

brutalitate, infatuare şi dispreţ.

9 R.A.Duff (1998) "Punishment and Repentance" Future Research Quarterly 12, Nr.8, pag .34 10 J.Murphy, lucr.cit.pag.21 11 ibidem pag.23

Doina BALAHUR

174

Motivaţia pentru respectul acordat legilor şi deciziilor pronunţate de instanţe a

constituit una dintre temele predilecte ale cercetării socio-juridice. Modelele explicative

tradiţionale, structurate în jurul aşa numitului "mit al interesului propriu"12, considerau

că respectul faţă de lege este motivat de teama de sancţiune şi de cîştigurile sau

pierderile personale. În ce priveşte hotărîrile instanţelor, de exemplu, s-a considerat că

oamenii sunt nemulţumiţi de deciziile nefavorabile, de costurile ridicate sau de durata

prea mare a proceselor.

Cercetări interdisciplinare recente au pus însă în evidenţă un set diferit de motive

care se îndepărtează de explicaţia tradiţională. Un prim indicator identificat de aceste

studii este "sentimentul moral". Respectul faţă de lege este puternic influenţat de

sentimentul moral, de ceea ce este perceput ca drept şi legitim într-o anumită situaţie.

"Oamenii - observa T.Tyler - se întreabă dacă autorităţile sunt legitime şi dacă trebuie

să se conformeze deciziilor lor. Aceste aprecieri legate de legitimitate influenţează mai

puternic comportamentul cetăţenilor decât probabilitatea de a fi pedepsiţi dacă încalcă

legile."13

Odată cu evidenţierea acestui temei motivaţional alternativ, s-a repus în discuţie şi

eficienţa strategiilor de suprapenalizare,fundamentate de perspectiva tradiţională a

respectului legii din teama de sancţiunile la care te expui în caz de neobservare. În

acest sens, cercetările socio-juridice şi criminologice au evidenţiat că o creştere a

severităţii pedepselor - reintroducerea pedepsei cu moartea sau a detenţiei pe viaţă - are

o influenţă neglijabilă supra comportamentului infracţional şi nu constituie un mijloc

eficient de control şi stopare a criminalităţii. Un studiu recent realizat în SUA14 sublinia

că strategiile de suprapenalizare şi de aplicare a pedepsei cu moartea nu contribuie la

reducerea ratei infracţionalităţii. Dimpotrivă, datele statistice arată că rata criminalităţii,

în statele în care se aplică pedeapsa cu moartea, este mai ridicată decît media naţională,

şi mult mai ridicată faţă de statele în care pedeapsa cu moartea se pronunţă doar în mod

excepţional sau este interzisă.

12 Tyler, T.R (1990) " Why People Obey the Law : Procedural Justice, Legitimacy, and Compliance, New Haven, CT: Yale University Press, p.5 13Tyler, T.R (1998) "Beyond Self-Interest : Why People Obey Laws and Accept Judicial Decisions" in The Responsive Community. Rights and Responsibilities", Vol.8, Issue 4, pag.44. ibidem pag.45 14 Bailey, W; Peterson, R (1994) "Murder, Capital Punishment and Deterrence : a Review of the Evidence and an Examination of Police Killings" Journal of Social Issues No. 53, pag.71

1.3. Legitimitatea ca sursă a respectului pentru lege


175

O a doua dimensiune care influenţează respectul faţă de legi şi deciziile instanţelor,

identificată studiul lui Tyler, este "obiectivitatea procedurilor folosite de instanţe în

rezolvarea conflictelor."15 Procedurile lipsite de obiectivitate generează neîncredere în

sistemul juridic în ansamblul său, conducînd la slăbirea repectului faţă de legi. În studiul

amintit, sociologul american identifica patru factori care inluenţează aprecierea asupra

obiectivităţii procedurilor folosite de instanţe în soluţionarea conflictelor :

a.) posibilitatea de a susţine cazul în instanţă;

b.) demnitatea şi respectul acordate persoanei în instanţă;

c.) imparţialitatea, onestitatea şi principialitatea de care dau dovadă autorităţile

judiciare în deciziile pe care le adoptă;

d.) atitudinea de bunăvoinţă şi grijă de care dau dovadă autorităţile judiciare implicate

în soluţionarea conflictului.16

Studiul lui Tyler a pus, de asemenea, în evidenţă corelaţia dintre cele două

dimensiuni implicate în respectul faţă de legi, respectiv, între obiectivitatea procedurală

şi legitimitatea autorităţilor publice. "Oamenii sunt înclinaţi să privească autorităţile ca

legitime dacă acele autorităţi îşi exercită puterea în modalităţi obiective, neutre. În

acelaşi timp, acţiunile autorităţilor care sunt deja percepute ca legitime vor fi, mai

probabil, apreciate ca obiective şi respectate."17

Într-un cunoscut eseu "Bowling Alone, Revisited"18 Robert D.Putnam observa că performanţa instituţiilor sociale este puternic influenţată de normele şi reţelele informale ale angajamentului civic. În domeniul educaţiei, notează Putnam, cercetările, au descoperit că şcolile cu rezultate bune nu sunt deosebite de altele numai prin structura planurilor de învăţămînt sau calitatea profesorilor ci, şi în primul rînd, prin integrarea şi sprijinirea lor de către familii şi comunităţi. Aceeaşi observaţie este valabilă şi în ce priveşte controlul infracţionalităţii şi al consumului de droguri. El este mai eficace ori de cîte ori intervin normele şi reţelele informale ale comunităţii. "Controlul social informal se dovedeşte a fi mult mai eficace în reducerea infracţionalităţii şi violenţei decît normele legale formale."19

15 Tyler, R.T; (1998) lucr.cit.pag.47 16 ibidem p.50 17 ibidem 18 Robert D.Putnam (1995) "Bowling Alone, Revisited", in The Responsive Community. Rights and Responsibilities, Vol.5, Issue 2, pag.18-33 19 ibidem, pag.18-19

1.4. "Efectul vecinătăţii" şi respectarea legii. Norme şi proceduri informale versus norme şi proceduri formale

Doina BALAHUR

176

Rolul legăturilor informale cu comunitatea este chiar mai complex. Ele

contribuie la menţinerea sănătăţii mentale a persoanei, şi indirect la evitarea uneia dintre sursele majore ale încălcării legii. O cercetare realizată de Anne Case şi Lawrence Katz descrie, în termenii "efectului vecinătăţii,"20 rolul reţelelor informale ale angajamentului civic. Menţinînd sub control variabilelele relevante pentru comportamentul individual - rasă, sex, educaţie, structura familială, implicarea în viaţa religioasă, etc- cercetarea realizată de Case şi Katz a ajuns la concluzia că pentru tinerii ai căror vecini frecventează biserica probabilitatea de a avea o slujbă este mai mare, mai mică de a consuma droguri, şi mult mai mică de a fi implicaţi în activităţi infracţionale. "Cu alte cuvinte, frecventarea bisericii - cea mai obişnuită formă de angajament civic din SUA - are efecte importante în sensul că influenţează comportamentul şi opţiunile celor din jur, chiar dacă aceştia nu sunt ei înşişi implicaţi în viaţa unei confesiuni religioase."21

Cercetări adiacente, din domeniul epidemiologiei şi psihoneuroimunologiei, au pus de asemenea în evidenţă rolul relaţiilor şi legăturilor sociale în menţinerea sănătăţii psihice şi fizice a persoanei. În condiţiile unui standard economic suficient şi ale controlului factorilor de risc de îmbolnăvire - fizică şi psihică - persoanele lipsite de interacţiuni şi legături sociale prezintă rate semnificativ mai ridicate de îmbolnăvire.

În opinia lui R. Dahrendorf reţelele asociaţionale prin care

ne conducem viaţa şi care-şi datorează existenţa mai curînd nevoilor şi iniţiativelor noastre decăt statului, constituie o realitate preţioasă, rezultată dintr-un îndelungat proces civilizator."22 Unele dintre aceste asociaţii voluntare au o viaţă scurtă - cluburile sportive sau partidele politice - iar altele au o îndelungată tradiţie, cum ar fi bisericile sau

universităţile. Altele sunt locuri în care muncim şi trăim- întreprinderi, comunităţi locale, familie, etc. Reţelele asociaţionale - haosul lor creativ - au generat viaţa democrată a societăţilor dezvoltate. După Dahrendorf, ele sunt astăzi provocate din cel puţin două direcţii: globalizarea şi tentaţia autoritarismului.

Globalizarea economică este asociată cu noi forme de excluziune socială şi inegalitate. Dacă inegalitatea a fost o sursă de progres într-un mediu economic suficient de deschis astfel încît să ofere indivizilor şanse de a-şi ameliora viaţa prin propriul lor efort, cea generată de globalizare ar fi, după Dahrendorf, una diferită. Ea ar putea fi 20 A.Case; L.Katz (1998) "Crime Control" in International Social Science Journal, no.236, p.66 21 ibidem, pag. 67

1.5. Declinul reţelelor asociaţionale. Autonomie versus nesiguranţă

R.Dahrendorf


177

descrisă ca inegalizare opusă stratificării şi este rezultatul "divergenţei sistematice dintre şansele oferite diferitor grupuri sociale". Mutaţiile survenite pe piaţa muncii, ca urmare a globalizării economiilor, se manifestă, atît în Europa cît şi SUA, prin apariţia şomajului de lungă durată la nivelul populaţiei active, a numeroase forme de şomaj mascat sau a slujbelor prost plătite. Există o importantă nevoie socială de muncă, dar oferta de slujbe decent plătite, sublinia acelaşi autor, este în scădere; ea devine un privilegiu şi mai puţin o aspiraţie realistă pentru toţi. Dezvoltarea tehnologică fără frontiere a făcut evident, consideră Dahrendorf, faptul că "economiile se pot dezvolta fără contribuţia multor oameni şi că indiferent cum i-am privi, ei reprezintă o cheltuială pentru toţi ceilalţi şi nu un beneficiu."23

Concluzia lui R.Dahrendorf este că sărăcia şi şomajul au condus la deteriorarea şi destrămarea reţelelor asociaţionale care au adus prosperitatea şi stabilitatea societăţilor occidentale. Asocierile voluntare necesită oportunităţi de participare care sunt furnizate de muncă şi de un standard de viaţă decent. "Odată ce locurile de muncă şi un standard decent sunt absente pentru un mare număr de oameni, acea densă reţea asociaţională care a generat viaţa democrată în societăţile dezvoltate dispare odată cu ele."24

De ce nu există - se întreabă Dahrendorf - o mişcare masivă de apărare a societăţii civile? Pentru motive care sunt anterioare provocărilor globalizării, consideră autorul citat, ea nu există şi probabil nu va mai exista vreodată deoarece individualizarea a transformat nu numai societatea civilă dar şi conflictele sociale. "Mult mai important -subliniază Dahrendorf- mulţi oameni împărtăşesc aceeaşi soartă dar nu există o explicaţie unitară a suferinţei lor, nici un duşman unic împotriva căruia să lupte. La fel de important şi chiar mai rău, cei într-adevăr dezavantajaţi nu reprezintă a forţă productivă nouă, nici o forţă care să fie legată de prezent. Bogaţii devin şi mai bogaţi fără ei; guvernele pot fi realese chiar fără votul lor; produsul naţional brut crşte constant fără ei."25

Conflictul individual care se naşte nu este însă mai uşor de stăpînit. El semnifică absenţa sentimentului apartenenţei, a ataşamentului faţă de societate şi este, de regulă, însoţit de neobservarea legii şi a valorilor pe care aceasta le susţine. "Tinerii şi din ce în ce mai mult tinerele -ca şi cei care nu mai sunt chiar tineri- nu mai văd nici un motiv pentru a se supune regulilor, care, în ce-i priveşte sunt regulile altora. Ei se autoexclud

22 Dahrenforf, Ralf (1998) :"A Precarious Balance: Economic Opportunity, Civil Society, and Political Liberty" in A:Etzioni (ed) "The Essential Communitarian Reader" Rowman and Littlefield Publishers, New York, p.81. 23 ibidem p.83 24 ibidem 25 ibidem.p.85

Doina BALAHUR

178

dintr-o societate care deja i-a marginalizat, devinind astfel o ameninţare. Cei care-şi permit plătesc pentru protecţie. Cei care nu pot plăti pentru protecţie devin victime."26

Numeroase cercetări au realizate după anii 80 vorbesc despre "noua sărăcie urbană" care afectează în special tinerii. Dacă în perioada postbelică, până în anii 70, şomajul era temporar, de scurtă durată, atăzi el afectează un procent semnificativ dintre tineri din unele ţări dezvoltate. Şomajul s-a schimbat de la lipsa tranzitorie a unui loc de muncă, la absenţa endemică, de lungă durată. Pe acest fond se înregistrează o corelaţie pozitivă între creşterea ratelor infracţionalităţii în rândul tinerilor şi absenţa unui loc de muncă.

Între cauzele care au generat dificultăţile majore ale tinerilor de a intra pe piaţa europeană a forţei de muncă, marginalizarea şi excluderea lor, o analiză recentă27 indica : - schimbarea trendurilor demografice care au condus la creşterea numărului

tinerilor fără educaţie sau cu nivel educaţional scăzut; - existenţa unui număr prea mare de oameni cu o pregătire profesională depăşită; - rapida dezvoltare a tehnologiilor şi nevoia recalificării profesionale pentru un

număr însemnat de solicitanţi ai unui loc pe piaţa europeană a forţei de muncă. Dispariţia oportunităţilor pentru un loc de muncă, conchide studiul citat, înseamnă

că vieţii economice şi sociale îi lipsesc stabilitatea şi predictibilitatea - deci tocmai bazele pe care s-a constituit organizarea socială în modernitate. În consens cu observaţiile lui Dahrendorf, principalul efect este absenţa angajamentului faţă de funcţiile sociale şi politice ale cetăţeniei. Deteriorarea reţelelor vieţii asociaţionale este văzută de alţi autori drept "preţul inevitabil care trebuie plătit în schimbul dreptului indivizilor de a-şi împlini scopurile individuale (…)28.

Postmodernitatea, cu replierea sa pe individ şi autonomie, nu mai crede în imperativul de a trăi pentru celălalt (G.Lipovetsky).

Preţul autonomiei este nesiguranţa şi precaritatea. Sursele lor sunt multiple. Între acestea P.Cohen29 enumeră: şomajul pe termen lung (nouă locuri de muncă din 10 sunt strict temporare şi pe termen scurt), proiectele nesigure pentru bătrâneţe şi hazardul vieţii urbane. Ele generează nelinişti difuze privind prezentul, ziua de mâine şi viitorul mai

îndepărtat. Lipsa siguranţei, spune Cohen este aceea care le uneşte pe toate trei. 26 ibidem 27 European Offender Employment Forum, "Basic Skills for Offenders", Paris, Martie, 1999. 28 Bauman, Z (2000) : "Modernitatea lichidă", Buc., Ed.Antet, p.160

G.Lipovetsky


179

În ordine istoric-cronologică "probaţiunea"30 o fost una dintre primele sancţiuni

comunitare, practicată ca măsură alternativă la pedeapsa privativă de libertate. Ea

reflectă, aşa cum observam mai sus, mutaţiile din paradigma modernă a pedepsei şi, mai

larg, nemulţumirile legate de actul de „justiţie” aşa cum a fost conceput de modernitate

După R.Harris31, în ţările caracterizate prin sisteme juridice cutumiare (common

law) cum ar fi Anglia şi SUA probaţiunea s-a dezvoltat pornind de la o serie de practici

şi tradiţii comunitare prezente încă din perioada medievală sub forma "angajamentului"

şi a "încredinţării pe garanţie".

- Angajamentul (recognisance) consta în eliberarea infractorilor pe baza unei

promisiuni prin care se obligă să se comporte corect şi să nu mai comită noi fapte

antisociale. În cadrul acestui sistem nu era prevăzută nici un fel de supraveghere.

- Încredinţarea pe garanţie implica existenţa unei a treia părţi care îşi asumă în mod

voluntar sarcina de a supraveghea comportamentul infractorului în comunitate.

Activitatea consilierilor de probaţiune atît în Anglia cît şi SUA este efectul

profesionalizării acestor practici comunitare, realizate prin tradiţie de persoanele care-şi

asumau în mod voluntar acest rol. Pornind de la această tradiţie se acceptă azi că

managementul comportamentului infractorului în comunitate trebuie să fie realizat de o

29 Cohen, P (1999) : "Proteger ou disparaitre" Paris, Gallimard, p.7-9 citat în Z.Bauman 30 În limba română s-a tradus prin REABILITARE ŞI SUPRAVEGHERE COMUNITARE. Această traducere este folosită şi în Ordonanţa 92/2000 care reglementează activitatea serviciilor comunitare specializate. Termenul de "probaţiune" care s-a încetăţnit şi este cel mai frecvent utilizat (şi pe care l-am folosit şi eu în acest studiu) este impropriu. În legislaţia română sensul termenul de "probaţiune" are cu totul alte conotaţii. El se referă la sistemul probelor reglementate în cadrul diferitor ramuri ale drepturlui procesual civil, penal, etc. În timp ce traducerea termenului de "probation" prin "reabilitare şi supraveghere" reflectă parţial conţinutul şi natura instituţiei nici el nu surprinde o trăsătură esenţială a acestui tip de sancţiune comunitară - respectiv, aceea de perioadă de încercare. Ideea de perioadă de încercare, de a doua şansă acordată celui care a comis o infracţiune, face parte din "nucleul dur" al definirii acestei sancţiuni neprivative de libertate. De aceea, considerăm că cel puţin deocamdată acest tip de sancţiune comunitară nu şi-a găsit încă un termen satisfăcător în limba română. 31 Harris, R (1997) "Developments in Probation : an International Perspective" in R.Ville, U.Zvekic, J.F.Klaus (Eds.) Promoting Probation Internationally, Rome, London, p.4-8-49

II. De la supravegherea în comunitate a persoanelor care au comis fapte penale la asistenţa şi protecţia victimelor infracţiunii

Doina BALAHUR

180

"persoană cu experienţă" care sprijină, consiliază şi monitorizează infractorul. Această

persoană este în acelaşi timp agentul prin intermediul căruia statul impune anumite

cerinţe care sunt chiar mai mari decît permite cadrul juridic - căutarea unui loc de

muncă, notificarea schimbării adresei, etc.

Apreciată prin prisma acestei tradiţii probaţiunea a reprezentat o intervenţie

discreţionară bazată pe rolul formativ-educativ al valorilor comunitare, dincolo şi

înafara prevederile stricte ale legii (R.Harris, 1997).32

Deşi s-au dezvoltat şi sisteme alternative, formale, bazate pe elaborarea unor legi

speciale care reglementează justiţia penală şi activitatea serviciilor de probation- în

ţările caracterizate prin sisteme juridice cutumiare normele şi valorile comunităţii

reprezintă în continuare una dintre sursele fundamentale ale normativităţii juridice (

iar legea este, de cele mai multe ori nu altvceva decît sancţionarea acestei tradiţii).

În Anglia, de exemplu, (G.C.Barclay, 1995)33 Common Law este constituită din

cutumele care au funcţionat ca "lege a locului" din timpuri imemoriale. Regulile de

comportament dezvoltate în cadrul acestei tradiţii au devenit legi. Sancţionarea şi

legiferarea tradiţiei juridice a reprezentat şi reprezintă în continuare una dintre sursele

fundamentale ale dreptului anglo-saxon. Acest sistem s-a dezvoltat pe baza

jurisprudenţei şi precedentului juridic stabilite în instanţele naţionale.

Alături de tradiţia comunitară un rol esenţial în instituţionalizarea şi

profesionalizarea probaţiunii in Anglia l-a jucat însă şi dreptului civil (Statute Law). El

a constituit o a doua sursă esenţială a reglementării probaţiunii. Ea este reprezentată de

activitatea de legiferare realizată de Parlament. Cu toate acestea, multe dintre

reglementările juridice şi legile existente în sistemul actual al justiţiei penale engleze,

observă Barclay, îşi au sursa în common law; unele infracţiuni comportă o chiar o dublă

reglementare deşi "dese ori infracţiunile prevăzute de common law sunt abrogate de

normele juridice de drept penal"34.

Europa continentală a cunoscut, după Robert Harris35, o tradiţie juridică opusă.

Fără ca obiceiul juridic să fie total absent, dreptul continental european s-a născut, în

principal, în cadrul procesului de legiferare şi codificare a dreptului roman. În cadrul

acestei tradiţii (civil/statute law) probatiunea s-a dezvoltat din instituţia juridică a

suspendării executării pedepsei. Iniţial, ea nu numai că nu presupunea nici un fel de

supravehere dar practica acestui sistem ar fi însemnat o violare a drepturilor omului.

32 Harris, R (1997) "Developments in Probation : an International Perspective" in R.Ville, U.Zvekic, J.F.Klaus (Eds.) Promoting Probation Internationally, Rome, London, p.49 33 Barclay, G.C. (1995) The Criminal Justice in England and Wales, Home Office, p.2-3 34 ibidem 35 Harris, lucr.cit.p.49


181

Doar după primul război mondial a început să cîştige teren ideea de pregătire şi

experienţă profesională, şi odată cu ea faptul că suspendarea trebuie să se asocieze cu

supravegherea. Astfel, în timp ce în cadrul sistemelor common law probaţiunea s-a

dezvoltat trecînd de la o poziţie informală la integrarea sa într-un cadru politico-juridic,

în ţările Europei continentale s-a petrecut un proces opus, supravegherea s-a grefat şi

asociat cu sistemul reglementat de dreptul penal al suspendării executării pedepsei.

Extinderea probatiunii în întraga lume, în special după anii 80, a generat variaţii

semnificative, atît la nivelul reglementărilor juridice cît şi al practicii efective a

reintegrării şi supravegherii comunitare. Această varietate -şi lipsă de unitate a

reglementărilor şi a practicii- este efectul condiţiilor socio-culturale şi al politico-

juridice diferite la nivelul cărora s-a implementat această sancţiune comunitară. Totuşi,

în ciuda multitudinii de orientări şi curente existente astăzi în probaţiune, ea conservă o

serie de invariante, comune de-a lungul timpului şi diferitor culturi, care trădează

originea comunitară a acestei sancţiuni. Între acestea, două, consideră Robert Harris

(1997,p.50)36, se impun:

a.) reglementarea probaţiunii ca activitate constructivă de reintagrare a

infractorului în comunitate

b.) iar pe de altă parte, o anumită atitudine "de iertare simbolică" din partea

comunităţii.

Abandonarea proiectului statului bunăstării, după anii 80, reîntoarcerea la ideologia

utilitarist-contractualistă cu accentul său pe individualism şi responsabilitate n-au lăsat

neafectată nici sfera politicilor penale. Individul este privit ca o persoană raţională care

răspunde pentru actele sale. Libertatea şi autonomia personală sunt valorile centrale ale

vieţii sociale. Ele nu sunt limitate decât de respectarea libertăţii egale a celuilalt.

Infracţiunea reprezintă o încălcare a îndatorilrilor izvorâte din contractul social pentru

care individul trebuie să răspundă. Conform acestei opţiuni ideologice individul este

cauza problemelor sociale şi nu efectul acestora. Rezultă că drepturile victimei şi ale

comunităţii - la reparaţie şi siguranţă- sunt situate deasupra drepturilor infractorului.

Pe acest fond caracterul punitiv al sancţiunilor neprivative de libertate va trece în

prim planul politicilor penale. Începând cu anii 80, accentul s-a pus, în primul rând pe

supraveghere, reabilitarea trecând pe un plan secund, sau fiind chiar absentă din unele

programe. Probaţiunea tradiţională a fost considerată o măsură mult prea slabă faţă de

varietatea tipurilor de infracţiuni şi infractori. De asemenea, unele sisteme penale au

recurs, din nou, masiv la închisoare. Costurile ridicate ale încarcerării,

36 Harris, R lucr.cit.

Doina BALAHUR

182

supraaglomerarea locurilor de detenţie, au condus la apariţia sancţiunilor intermediare,

la "celulele construite în comunitate". Aceste mutaţii ideologice şi-au pus amprenta şi

asupra activităţii consilierului şi agenţiei de probaţiune.

Independent de ideologia care a fundamentat-o, probaţiunea a fost, aşa cum

observam mai sus, una dintre primele măsuri comunitare care au fiinţat ca sancţiune

neprivativă de libertate ce realizează simultan asistenţa, reabilitarea, supravegherea şi

pedeapsirea infractorilor. Ea a contribui la restructurarea politicilor şi sistemelor

penale, creind posibilitatea menţinerii în comunitate a infractorilor minori, în primul

rînd, precum şi a altor persoane care au comis fapte penale de gravitate redusă sau

medie. În raport cu sistemul tradiţional privativ de libertate probaţiunea s-a dovedit a fi,

după unele studii şi cercetări, mai eficientă sub raportul costurilor economice implicate

şi al eforturilor materiale ale comunităţii.

Într-un studiu realizat sub egida Naţiunilor Unite J.Klaus,37 (1998, p.12) propunea

patru argumente în favoarea probaţiunii şi a măsurilor comunitare:

a.) măsurile comunitare sunt mult mai potrivite pentru anumite tipuri de infracţiuni şi

infractori;

b.) deoarece evită privarea de libertate şi încarcerarea, aceste măsuri sunt centrate

spre reintegrarea în comunitate şi reabilitare, fiind, din aceste motive, mult mai

umane;

c.) sunt, în general, mai puţin costisitoare decît sancţiunile privative de libertate;

d.) prin descreşterea numărului de condamnaţi din închisori se evită supraaglomararea

facilitîndu-se administrarea acestora precum şi tratamentul corecţional aplicat

celor care rămîn în detenţie.

În sens larg, probaţiunea este definită ca alternativă la contactul cu sistemul

formal al justiţiei penale. Această decizie se poate lua în diferite momente ale

procesului penal (în funcţie de reglementările prezente în egislaţia penală şi procesual

penală dar şi de practica agenţiilor comunitare specializate, de programele comunitare

existente etc ). În sens restrâns ea reprezintă o sancţiune penală care constă în

suspendarea executării pedepsei sub supraveghere, în comunitate, de către persoane sau

organizaţii abilitate de lege, pentru o perioadă determinată (numită termen de încercare).

În perioada de încercare persoana are o obligaţia de a se prezenta la agenţia specializată

precum şi de a respecta anumite condiţii impuse, de regulă, de instanţă.

Probaţiunea îndeplineşte un complex de funcţii, scopuri şi obiective. În

Comentariul38 asupra regulilor de la Tokio menţionează două funcţii principale - de


183

control şi de asistenţă. Funcţie de control rezidă în sprijinirea infractorulul să nu mai

comită noi fapte penale. Funcţie de asistenţă asigură reintegrarea socială a infractorului.

Cele două funcţii se diseminează în două tipuri de demersuri şi strategii de abordare:

a.) demersul orientat spre control şi

b.) cel orientat spre asistenţă şi sprijin.

Demersul orientat preponderent spre control este centrat pe răspunderea

infractorului faţă de comunitate. Demersul orientat pe asistenţa şi sprijinul infractorului

este centrat pe depăşirea pe depăşirea problemelor care au condus la comiterea

infracţiunii.

REGULILE STANDARD MINIME ALE NAŢIUNILOR UNITE PENTRU

APLICAREA MĂSURILOR NEPRIVATIVE DE LIBERTATE

(REGULILE DE LA TOKYO)

10.1 Scopul măsurilor neprivative de libertate este de a preveni comiterea de noi infracţiuni şi

de a sprijini reintegrarea socială a infractorului în modalităţi care reduc rscul comiterii unor

noi fapte penale.

10.2 Dacă o măsură neprivativă de libertate este însoţită şi de supraveghere ea trebuie pusă în

aplicare de către o autoritate competentă în condiţiile expres prevăzute de lege.

10.3 În cadrul unei măsuri neprivative de libertate cel mai potrivit tip de supraveghere şi

tratament va fi determinat pentru fiecare caz particular în parte. Supravegherea şi

tratamentul vor fi periodic revizuite şi modificate în funcţie de necesităţi,

10.4 Ori de cîte ori este nevoie, infractorilor li se va asigura asistenţă psihologică, socială şi

materială precum şi posibilităţi de a-şi întări legăturile cu comunitatea pentru a uşura

reintegrarea lor în societate.

37 Klaus, J.F. (1998) : Handbook for Probation Services. Guidelines for Probation Practitioners and Managers, United Nations Publications, No.60, Rome, London, p.12 38 United Nations (1993) Commentary on the United Nations Standard Minimum Rules for Non-Custodial Measures (The Tokyo Rules). New York: United Nations

Doina BALAHUR

184

Justiţia juvenilă este un concept larg care acoperă astăzi o varietate de practici,

reglementări normative interne şi internaţionale precum şi sisteme diferite ca origine şi

tradiţie, dar care au aceleaşi obiective: acordarea unui tratament diferit de acela al

adulţilor copiilor care intră în conflict cu legea penală.

Ideea şi practica tratamentului penal distinct acordat copilului - justiţie juvenilă- s-

a conturat treptat, în Europa, începând cu secolul al XVII. Constituirea sa se leagă de

un complex de schimbări detectabile în modernitatea timpurie. Între acestea, un rol

esenţial l-au avut descoperirea copilului şi a copilăriei, conturarea “ideii de familie”

(P.Aries, H.Cunningham, etc ), instituţionalăzarea educaţiei şi, nu în ultimul rând,

apariţia unor mişcări de reformă penală care au vizat raţionalizarea şi umanizarea

pedepsei.

Ele au corectat treptat o îndelungată tradiţie în cadrul căreia tratamentul copiilor şi

tinerilor care au comis infracţiuni nu diferea de acela al adulţilor. La începutul secolului

al XVII lea minorii care au comis fapte penale puteau să fie omorâţi, deportaţi,

condamnaţi la pedeapse privativă de libertate pe aceeaşi durată şi în aceleaşi condiţii cu

ale adulţilor.

Delumeau39 (J. Delumeau, 1997) descria, după o gazetă germană din

1603, execuţia a doi copii de 14 şi 15 ani :

„Într-un articol dintr-o gazetă germană din 1603, consacrat executării a „doi

diavoli derbedei” de 14 şi respectiv 15 ani vinovaţi de a-şi fi otrăvit tatăl şi

unchiul car erau beţi precizează : Tot tineretul s-a adunat să asiste, fiind

convocat de autorităţi, căci este bine pentru tineret să ia aminte la asemenea

exemple. Urmează relatarea supliciului:

39 Delumeau, J (1997) : „Păcatul şi frica” vol.1, Ed.Polirom, Iasi p.127

III. Standarde socio-juridice internaţionale în materia sancţiunilor neprivative de libertate. Tratamentul internaţional al delincvenţei juvenile

1. Consideraţii asupra justiţiei juvenile

J. Delumeau


185

„Au început prin a-i dezbrăca pe cei doi băieţi, care apoi au fost biciuiţi în aşa fel

încât sângele le curgea din belşug pe pământ. Apoi, călăul le-a înfipt în răni fiare

înroşite în foc. Atunci au scos nişte urlete absolut de neânchipuit. După aceea le-au

tăiat mâinile...Execuţia a durat cam douăzeci de minute; asistau băieţi, fete şi o mulţime

de oameni maturi Toţi admirau în aceste cazne drapta judecată a lui Dumnezeu şi luau

aminte la un asemnea exemplu”.

Aşa cum evidenţiază cercetarea socio-juridică, depenalizarea şi flexibilizarea

sistemului de măsuri şi pedepse care se pot aplica copiilor infractori s-a realizat treptat -

fără însă ca privarea de libertate să fie vreodată total eliminată ca opţiune- odată cu

începutul sec.al XIX. Secolul al 19 lea a înregistrat - atât în Europa cât şi în Statele

Unite - un curent de gândire autointitulat "progresiv şi reformist" care a pledat pentru

limitarea caracterului excesiv al pedepselor şi pentru reglementarea unui nou tratament

penal al infractorilor copii şi tineri, diferit de acela al adulţilor. Ca efect al presiunilor

exercitate de aceste mişcări, începând cu prima jumătate a sec. al 19 lea, în Europa au

avut loc, treptat, o serie de schimbări40 care au creat premisele îndepărtării

delincvenţilor minori şi tineri de pedeapsa tradiţională, privativă de libertate Mai larg,

ele au marcat începutul unui proces de reformă a sistemelor justiţiei penale, o trecere

treptată de la pedeapsă ca răzbunare la echilibrul dintre faptă, circumstanţele personale

şi sancţiunea pronunţată.

Între primele măsuri care au vizat crearea unui regim distinct pentru copiii care

comit fapte penale –istoriografia menţionează organizarea şcolilor de re-educare şi a

şcolilor industriale (Anglia, Olanda, Franţa, etc). În şcolile industriale erau trimişi

copiii consideraţi a fi "în pericol moral" - în special vagabonzii şi copiii străzii- chiar

dacă nu comiseseră nici o infracţiune precum şi minorii care au comis infracţiuni.

Funcţionarea acestor şcoli s-a întemeiat pe modelul pedepsei, nu pe acela al educaţiei şi

reabilitării. De exemplu, în Anglia, internarea într-o şcoală de reeducare era precedată

de o perioadă de încarcerare de minimum 14 zile. Aici erau aduşi de regulă copiii sub

vârsta de 16 ani pentru o perioadă nu mai mică de doi ani şi nu mai mare de cinci ani.

Aceste şcoli observa, Bedingfield, au devenit adevărate centre de pregătire pentru hoţii

profesionişti.41

40 O sinteză a istoriografiei care s-a ocupat de acest process este realizată de Hugh Cinningham în Children and Childhood in Western Society (Longman, 1998) Capitolul 6 “Saving the Children, c.1830- c. 1920 41 Bedingfield, D (1998) : "The Child in Need. Children, the State and the Law", London, Jordan Publishing Ltd, p.467

Doina BALAHUR

186

Sfârşitul sec.al XIX lea înregistrează şi primele tentative de instituţionalizare a

măsurilor alternative (probaţiunii) - prezentă deja în unele ţări europene (Anglia,

Olanda) în cadrul unor practici cutumiare.

În conjuncţie cu alţi factori, acest proces lent de reformă, care a debutat la

începutul sec.al.19 lea, a adus cu sine o preocupare pentru tratamentul diferenţiat al

copiilor care au comis infracţiuni, vârsta minimă a răspunderii penale, dezvoltarea unui

sistem mai larg şi mai flexibil de măsuri şi sancţiuni penale neprivative de libertate,

reglementarea unor proceduri speciale pentru minori, care evită formalismul instanţei

pentru adulţi şi stigmatizarea, etc. Pe fondul acestor căutări, chiar de la începutul

sec.XX, unele legislaţii europene şi nord americane (1910) au înfiinţat instanţele pentru

minori, precum şi sisteme menite să îndepărteze copiii de tratamentul formal al

instanţelor pentru adulţi.

După D.Bedingfield, The Child in Need.Children the State and the Law (Jordan Publishing, 1998,

p.467)42

Preocuparea pentru reforma sistemelor penale, şi în special pentru umanizarea

lor, pentru tratamentul diferenţiat al copiilor care comit fapte penale a fost consacrată

însă în sec.XX. Un rol crucial l-a avut constituirea, la începutul secolului XX a unei

mişcări internaţionale pentru bunăstarea copilului “de dimensiuni impresionante, cu

organizaţii naţionale în Danemarca, Germania, Italia, Luxemburg, Olanda, Norvegia,

42Bedingfield, D (1998) : The Child in Need.Children the State and the Law ; Jordan Publishing, , p.467 ** Instituţiile Borstal - deţinerea într-o instituţie Borstal a fost concepută ca o măsură penală, menită să evite încarcerarea, ce putea fi pronunţată de magistraţi pentru copii şi tinerii între 16 şi 21(din1936 până la 22 de ani; iar din 1961 vârsta minimă a fost coborâtă la 15 ani) de ani pentru o durată nu mai mică de 1 an dar nici mai mare de 2 ani. Disciplina în acsemenea instituţii era foarte strictă.

În 1925 magistraţii şi judecătorii din Anglia şi Irlanda de Nord aveau la dispoziţie următoarele opţiuni (reglementate de common law) pentru copii care au comis infracţiuni -altele decât acelea a căror sancţiune era reglementată de Parlament (statute law)*: 1.) renunţarea la acuzaţie pe baza unui angajament (recognizance); 2.) renunţarea la acuzaţie şi plasarea lui sub supravegherea unui consilier de probaţiune; 3.) încredinţarea copilului în grija unei rude sau a unei persoane potrivite; 4.) trimiterea copilului la o şcoală industrială; 5.) trimiterea copilului la o şcoală de reeducare; 6.) trimiterea copilului într-o instituţie Borstal;** 7.) condamnarea la pedeapsa corporală;*** 8.) amnedă, plata daunelor şi a costurilor provocate de comiterea faptei penale; 9.) amendă, plata daunelor şi a costurilor provocate de comiterea infracţiunii de către părinţi sau alţi

ocrotitori legali ai copilului; 10.) hotărâre pe baza căreia părinţii sau alţi ocrotitori legali ai copilului se obligă să garanteze pentru

comportamentul bun al minorului; 11.) dacă infractorul avea vârsta cuprinsă între 7 şi 13 ani , încredinţarea sa in custodia unui loc de

deţinere ( în aşezăminte special amenajate de autoritatăţile publice); 12.) dacă infractorul avea vârsta cuprinsă între 14 şi 21 de ani condamnarea lui la pedeapsa privativă de

libertate.


187

România, Rusia, Spania, Elveţia, Marea Britanie, şi Statele Unite”.43 Sub impactul

acestor mişcări pentru drepturile copilului şi al reglementărilor internaţionale a

Drepturilor Omului ideea tratamentului, educaţiei şi reabilitării infractorilor minori şi

tineri s-a regăsit, în diferite forme, în majoritatea legislaţiilor penale din sec.XX.

Filosofia care a întemeiat tratamentul copiilor delincvenţi în legislaţiile penale

naţionale a conservat, cu anumite variaţii şi nuanţe, idea originară a primelor misiuni

filantropice, de intervenţie asistenţială, recuperatorie. Ea a fost întărită, în prima

jumătate a secolului XX, de ideologia welfar-istă care considera că societatea are o

culpă în eşecul unor copii şi tineri de a se integra şi prin urmare şi o responsabilitate

pentru recuperarea şi integrarea lor. În acord cu această filosofie, minorul în conflict cu

legea penală nu trebuie tratat ca un infractor adult căruia i se aplică o pedeapsă pentru

fapta comisă ci ca un copil care este victima unor erori de îndrumare şi educaţie.

Intervenţia în cazul acestor minori trebuie să fie centrată pe tratament şi nu pe sancţiune.

Această filosofie paternalistă a dominat, până în anii ‘70 abordarea şi tratamentul

delincvenţei juvenile în majoritatea sistemelor penale occidentale44.

Dilema referitoare la regimul delincvenţilor minori şi tineri - pedeapsă sau

tratament- n-a fost însă niciodată tranşată. Analiza comparată evidenţiază faptul că

soluţiile au înclinat fie într-o direcţie sau în cealaltă în funcţie de ratele delincvenţei

juvenile, de presiunea publică şi de politicile penale guvernamentale. De multe ori

diferenţele dintre tratamentul penal al copiilor şi adulţilor au fost doar de grad şi

intensitate a pedepsirii. În timp, poziţia celor care au pledat pentru tratament şi educaţie

nu a mai putut fi integral ignorată. În unele legislaţii această dilemă a luat forma

disputei dintre profesioniştii legii şi cei ai asistenţei sociale. Juriştii (magistraţii în

special) au pledat pentru menţinerea unei filosofii retributive (chiar dacă minimale),

pentru valoarea de prevenţie pe care o reprezintă fie şi o scurtă perioadă de deţinere ( în

instituţii speciale pentru minori şi tineri). Asistenţa socială dimpotrivă, a pus accent pe

natura benefică a comunităţii şi familiei în îndepărtarea copiilor şi tinerilor de conduita

infracţională, pe sancţiuni şi măsuri neprivative de libertate, a pledat pentru valorile

unei filosofii centrată pe bunăstarea copilului.

În aceste circumstanţe, în sec.XX, cel puţin până în anii ‘70-80, majoritatea

statelor occidentale şi nord americane au tratat copiii care au comis infracţiuni ca o

43 Mackel, R.A (1990) Save the Babies : American Public Health Reform and the Prevention of Infant Mortalitz, 1850- 1929 , Balitimore and London, p.101-9 citat in H.Cuninngham, Children and Childhood in western Society since 1500, Longman, London, p.153 44 O analiză detaliată asupra justiţiei juvenile precum şi asupra dezvoltării unei filosofii a justiţiei juvenile este realizată de Kevin Haines şi Mark Drakeford în lucrarea “Young People and Youth Justice”

Doina BALAHUR

188

categorie distinctă, diferită, de aceea a adulţilor. Regimul de adult a continuat însă să fie

aplicat, în unele ţări, copiilor care au comis infracţiuni deosebit de grave (omor, tâlhărie,

jaf armat, etc), precum şi în unele ţări ex-comuniste. Această practică reflectă rezistenţa

tradiţiei retributive, a credinţei că există anumite infracţiuni pentru care societatea

trebuie să aplice pedepse drastice, indiferent de vârsta făptuitorului.

Creşterea ratei infracţionalităţii, începând cu anii 70-80, în ţările dezvoltate, iar

după anii 90 şi în ţările fostului bloc comunist aflate în tranziţie, a adus cu sine

modificări - uneori radicale- ale politicilor penale. Ecoul credinţei împărtăşite de mulţi

magistraţi la sfârşitu sec.al XIX lea45 - "există o categorie de tineri rebeli cărora o

perioadă scurtă şi dură de încarcerare le face foarte bine"- chiar dacă nu a dispărut

definitiv niciodată, s-a făcut din nou auzit. Multe legislaţii penale au redus vârsta

răspunderii penale, au coborât sau au eliminat chiar capacitatea penală restrânsă, au

revenit la un tratament penal care pune accentul pe pedeapsă şi doar în subsidiar pe

reabilitare, inclusiv în privinţa infractorilor copii şi tineri.

Şi la nivelul legislaţiei internaţionale a drepturilor omului se poate observa

constituirea treptată a unui ansamblu de prevederi, cuprinse în tratate sau declaraţii, cu

privire la tratamentul copiilor care au comis fapte penale.

În perioada în care grupul de lucru special constituit de Comisia Naţiunilor

Unite pentru Drepturile Omului elabora Convenţia pentru drepturile copilului s-a pus

problema elaborării unor standarde minime de care statele trebuie să ţină cont în

administrarea justiţiei juvenile. În accord cu aceste standarde minime (Regulile de la

Beijing46 ) justiţia juvenilă (Rg.2.3) se referă la existenţa în legislaţia naţională a unui

set de norme, reguli şi prevederi speciale aplicabile copiilor care au comis fapte penale

precum şi a unor instituţii şi organisme cărora li s-a încredinţat administrarea justiţiei

pentru copii cu scopul de a le satisface nevoile şi de a le proteja drepturile. Justiţia

juvenilă presupune existenţa unui subsistem penal, reglementat în cadrul mai larg al

legislaţiei penale naţionale, care permite aplicarea unui tratament diferenţiat al copiilor

(Macmillan, London, 1998); Vezi în special Cap.II :Juvenile Justice: a Recent History şi Cap.III Developing a Youth Jusice Philosophy. 45 Radzinowicz, L; Hood, R (1990) : "The Emergence of Penal policy in Victorian and Edwardian England" (vol.5 of The History of English Criminal Law and its Administration from 1750), p.622 citat în D.Bedingfield, "The Child in Need. Children the State and the Law", 1998, Jordan Ltd, p.462 46 United Nations Standard Minimum Rules for the Administration of Juvenile Justice (“The Beijing Rules”) adopted bz General Assembly resolution 40/33of 29 November 1985

1.1. Justiţia juvenilă în legislaţia internaţională


189

care au comis fapte penale, în acord cu particularităţile dezvoltării şi maturizării lor, în

toate etapele procesului penal. Convenţia Naţiunilor Unite47 cu privire la Drepturile

copilului transformă aceste recomandări în obligaţii juridice pentru statele care au

ratificat-o. Ea consacră, în art.40, alin3, obligaţia statelor de a reglementa sisteme

speciale de justiţie juvenilă, de a “promova adoptarea de legi şi proceduri, înfiinţarea

de autorităţi şi instituţii, special concepute pentru copiii bănuiţi, acuzaţi sau găsiţi

vinovaţi de încălcarea legii penale” (…)

În cadrul acestui subsistem, legislaţia internaţională recomandă statelor să

reglementeze în legea penală vârsta minimă a răspunderii penale şi să abordeze

delincvenţa juvenilă din perspective unei filosofii centrată pe “bunăstarea copilului” şi

pe valorile reintegrării. Deşi legislaţia internaţională nu prevede expres existenţa unor

instanţe separate pentru copii ea cere statelor să reglementeze proceduri speciale

adaptate copiilor, instrumentate de personal cu pregătire psihosociologică adecvată.

Prevederile internaţionale în materie solicită, de asemenea, evitarea contactul excesiv al

copiilor cu sistemul formal al justiţiei penale, iar privarea de libertate, atât în cursul

procesului penal cât şi al ispăşirii măsurii sau sancţiunii dispuse de instanţă, să fie într-

adevăr o decizie “de ultimă instanţă”. Alternativele la privarea de liberatate sunt

încurajate recomandându-se statelor să reglementeze în legislaţie o paletă cât mai largă

de măsuri şi sancţiuni non-custodiale precum şi integrarea comunităţii în procesul

administrării justiţiei48. Demersurile Naţiunilor Unite referitoare la constituirea unor

subsisteme de justiţie juvenilă au fost constant însoţite şi de prevederi referitoare la

victimele infracţiunilor şi abuzului de putere49.

În practică există o mare varietate a sistemelor de justiţie juvenilă. Diferenţele

majore provin din tradiţia diferită, din politicile sociale şi penale, filosofia sistemelor

penale, scopurile şi obiectivele intervenţiei, instituţiile implicate în prevenţia secundară

şi terţiară, dinamica delincvenţei juvenile, eficacitatea strategiilor de prevenire şi

intervenţie, etc.

47 Adoptată de adunarea Generală a ONU la 20 noiembrie 1989 prin rezoluţia 44/25. 48 A se vedea în acest sens Rezoluţia Consiliului Economic şi Social al ONU, nr.26 din 28 iulie 1999 , cu privire la “Dezvoltarea şi implementarea medierii şi măsurilor justiţiei restitutive în justiţia penală”; Rezoluţia Consiliului Economic şi Social al ONU nr.14 din 27 iulie 2000 cu privire la “Principiile referitoare la folosirea programelor justiţiei restitutive în domeniul penal”. 49 A se vedea în acest sens Declaraţia Naţiunilor Unite cu privire la “Principiile de bază al justiţiei pentru victimele infracţiunilor şi abuzului de putere” din 29 noiemvrie 1985.

1.2. Modele de justiţie juvenilă.

Doina BALAHUR

190

Pornind de la aceste criterii generale, J.Winterdyk50 identifica şase modele de

justiţie juvenilă dispuse pe un continuum gradual, de la cele participative la cele ale

controlului infracţionalităţii. Ierarhia acestor modele reflectă trecerea de la sisteme

centrate pe strategii de asistenţă, educaţie şi tratament la cele centrate pe retribuţie –

respectiv pe răspundere individuală şi pedeapsă.

Continuum-ul modelelor de justiţie juvenilă

50 Winterdyk, J (1997) : “Juvenile Justice Systems” Canadian Scholars’Press, Toronto, p.xi-xii


191

Între dimensiunile şi aspectele care unesc practica sancţiunilor comunitare în

lume se numără, fără îndoială, şi existenţa unor valori şi standarde comune

reglementate atît în sistemul universal cît şi în cel regional al Drepturilor Omului.

Indiferent de particularităţile existente în legislaţiile şi practicile naţionale ale

probaţiunii, respectarea principiilor, normelor şi valorilor Drepturilor Omului este o

obligatorie atît în relaţiile cu infractorul, cît şi cu victima şi comunitatea. În strînsă

legătură cu alte criterii, prevederile legislaţiei internaţionale a Drepturilor Omului

furnizează standardele intervenţiei, evaluării şi eficacităţii activităţii consilierilor şi

serviciilor de probaţiune.

Se poate aprecia că sub impactul reglementărilor în materia Drepturilor

Omului tratamentul comunitar al infractorilor în general, al celor minori în special, a

devenit o practică cu răspîndire planetară. Alături de mutaţiile intervenite în filosofia

sistemelor penale, ele sunt la originea politicilor şi măsurilor legislative de depenalizare,

a integrării tuturor actorilor sociali - victimă, infractor, comunitate- în soluţionarea

conflictului generat de săvîrşirea infracţiunii, etc. Ele au contribuit esenţial la realizarea

unui control mai puţin opresiv al infracţionalităţii.

Impactul Drepturilor Omului asupra dezvoltării legislaţiei şi practicii măsurilor

comunitare se poate dismina în cîteva direcţii semnificative :

A.) Reglementarea normativ-juridică a sancţiunilor neprivative de libertate în diferite

Convenţii, Pacte, şi Declaraţii ale Drepturilor Omului adoptate în sistemul

Naţiunilor Unite şi în sistemul european;

B.) Elaborarea unor principii ale justiţiei penale întemeiate pe Drepturile Omului;

C.) Crearea unor mecanisme de monitorizare a implementării şi respectării

Drepturilor Omului;

D.) Realizarea cadrului juridic al cooperării internaţionale în direcţia prevenirii şi

combaterii infracţionalităţii;

2.1. Rolul Dreptului Internaţional al Drepturilor Omului în reglementarea măsurilor neprivative de libertate în legislaţiile penale naţionale.

2. Protecţia drepturilor copiilor care au comis fapte penale în legislaţia internaţională

Doina BALAHUR

192

E.) Dezvoltarea, sub egida Naţiunilor Unite şi a organismelor europene, a proiectelor

regionale şi globale de cercetare a infracţionalităţii; a creerii infrastructurii

(institute de cercetare care funcţionează sub directa îndrumare a Comisiei

Naţiunilor Unite pentru Prevenirea Infracţionalităţii şi Justiţiei Penale sau a

Consiliului Europei) necesare realizării periodice a studiilor şi cercetărilor în

materie.

Cadrul cel mai general care a condus la reglementarea sancţiunilor comunitare în

sistemul Naţiunilor Unite îl reprezintă Declaraţia Universală a Drepturilor Omului,

adoptată de Adunarea Generală a Naţiunilor Unite la 10 decembrie, 194851.

Atît prin intermediul principiilor statuate cît şi prin lista drepturilor civile şi politice

reglementate, Declaraţia este la originea mişcării de umanizare şi de reconstrucţie a

legislaţiilor penale în acord cu valorile democraţiei şi demnităţii umane. Declaraţia

menţionează pentru prima oară într-un document de drept internaţional principiul

legalităţii incriminării, prezumţia de nevinovăţie, aplicarea legii penale mai blînde,

dreptul de a beneficia de un proces corect, instrumentat de o instanţă competentă,

obiectivă, etc.

DECLARAŢIA UNIVERSALĂ A DREPTURILOR OMULUI

Art.8

Orice persoană are dreptul să se adreseze instanţelor de judecată competente împotriva

actelor care violează drepturile care-I sunt recunoscute prin constituţie sau prin lege.

Art.9

Nimeni nu poate fi arestat, deţinut sau exilat în mod arbitrar.

Art.11

(1) Orice persoană acuzată de un delict este prezumată nevinovată pînă cînd vinovăţia sa

va fi dovedită în mod legal în cursul unui proces public în cadrul căruia I s-au

51 Adoptată de Adunarea Generală a O.N.U. prin rezoluţia 217 A (III) din 10 decembrie, 1948

2.2. Norme, valori şi principii prezente în documentele internaţionale în materia Drepturilor Omului cu privire la sancţiunile neprivative de libertate. Reglementări normativ-juridice elaborate şi adoptate în sistemul Naţiunilor Unite.


193

asigurat toate garanţiile necesare apărării sale.

Nimeni nu va fi condamnat pentru acţiuni sau omisiuni care, în momentul în care au fost

comise, nu constituiau o faptă penală potrivit dreptului naţional sau internaţional. De

asemenea, nu se va aplica o pedeapsă mai aspră decît aceea care era aplicabilă în

momentul în care a fost comisă infracţiunea.

Declaraţia reglementează nu numai drepturile dar şi obligaţiile faţă de

comunitate, aceasta reprezentînd în termenii art.29, alin1 "singurul cadru al dezvoltării

libere şi depline a persoanlităţii individului."

Lista drepturilor şi principiilor reglementate în Declaraţiea fost extinsă

considerabil în cadrul celei de "a doua generaţii" de Drepturi ale Omului reprezentată

de Pactul Internaţional cu privire la Drepturile Civile şi Politice52 şi Pactul

Internaţional cu privire la Drepturile Economice, Sociale şi Culturale.

Pactul asupra Drepturilor Civile şi Politice dezvoltă şi extinde sfera drepturilor civile şi

politice, introduce noi principii, drepturi şi garanţii judiciare împotriva exerciţiului

abuziv al puterii publice. Între acestea se numără :

a.) dreptul la libertate şi securitate personală, de a nu fi arestat sau deţinut în mod

arbitrar (art.9, alin.1);

b.) dreptul persoanei arestate de a fi informate, în momentul arestării, cu privire la

motivele arestării (art.9, alin 2);

c.) egalitatea indivizilor în faţa oricărei instanţe precum şi dreptul ca litigiul să fie

examinat echitabil şi public de către o instanţă competentă, inedependentă şi

imparţială (art.14, alin.1);

d.) drepturile persoanelor care ispăşesc o pedeapsă privativă de libertate de a fi tratată

cu umanitate şi respectarea demnităţii (art.10, alin.1);

e.) proceduri speciale pentru minorii care au comis infracţiuni, care ţin seama de vârsta

lor şi de interesul reabilitării lor (art.14, alin.4);

f.) autoritatea de lucru judecat (art.14, alin.7);

g.) regimul penitenciar şi tratamentul condamnaţilor (art.10, alin.1);

h.) regimul penitenciar al infractorii minori ( art.10, alin.2, lit.b şi alin.3);

i.) dreptul de a nu fi supus torturii, unor pedepse sau tratamente crude, inumane sau

degradante (art.7), etc.

52 Ambele Pacte au fost adoptate şi deschise spre semnare de Adunarea Generală a Naţiunilor Unite la 16 decembrie 1966. Primul a intrat în vigoare la 23 martie, iar cel de al doilea la 3 ianuarie 1976. România a ratificat Pactele la 31 octombrie 1974 prin Decretul nr.212, publicat în Buletinul Oficial al României , partea I, Nr.146 din 20 noiembie 1974.

Doina BALAHUR

194

PACTUL INTERNAŢIONAL CU PRIVIRE LA DREPTURILE

CIVILE ŞI POLITICE

Art.10

1. Orice persoană care ispăşeşte o pedeapsă privativă de libertate va fi tratată cu

umanitate şi cu respectarea demnităţii inerente persoanei umane.

2. Persoanele aflate în regim de detenţie preventivă, vor fi înafara unor împrejurări

excepţionale, separate de cei condamnaţi şi vor fi supuse unui tratament distinct,

potrivit condiţiei lor de persoane necondamnate.

a.) Minorii şi tinerii aflaţi în detenţie preventivă vor fi separaţi de adulţi iar organele în

drept vor decide asupra situaţiei lor în cel mai scurt timp.

…

3.) Regimul penitenciar va cuprinde un tratament al condamnaţilor care vizează

îndreptarea lor în sopul reintegrării comunitare. Condamnaţii minori şi tineri

vor fi separaţi de adulţi iar regimul la care sunt supuşi trebuie să fie potrivit

vîrstei şi statutului lor legal.

Primul Protocol Facultativ la Pactul Internaţional cu privire la Drepturile Civile şi

Politice53 recunoaşte competenţa Comitetului pentru Drepturile Omului de a primi şi

examina comunicări provenite de la persoane fizice cărora li s-au incălcat drepturile

prevăzute de Pact. Cel de al doilea54 Protocol Facultativ al Pactului are de asemenea o

importanţă specială, deoarece se referă la abolirea pedepsei capitale. Articolul 1 al

protocolului precizează în acest sens că "nici o persoană aflată sub jurisdicţia unui stat

parte la Prezentul protocol facultativ nu va fi executată."

Un alt moment important în procesul elaborării şi reglementării legislaţiei internaţionale a tratamentului celor care ispăşesc pedeapse privative de libertate precum şi a sancţiunilor comunitare l-a reprezentat Convenţia împotriva Torturii şi a Altor Pedepse ori Tratamente Crude, Inumane sau Degradante.55 Articolul 4 din această Convenţie prevede expres obligativitatea statelor părţi de a incrimina penal toate actele

53 Adoptat şi deschis spre semnare de Adunarea Generală a Naţiunilor Unite prin Rezoluţia 2200A (XXI) din 16 decembrie 1966. Intrat în vigoare la 23 martie 1976, conform dispoziţiilor art.9. România a ratificat Protocolul la 28 iunie1993 prin Legea Nr. 39 publicată în Monitorul Oficial al României, partea I, nr.193 din 30 iunie 1993. 54 Adoptat prin rezoluţie a Adunării Generale a Naţiunilor Unite, în cea de a 44-a sesiune, la 15 decembrie 1989. România a ratificat acest protocol la 25 ianuarie 1991 prin Legea nr.7, publicată în Monitorul Oficial al româniai partea I, nr.18 din 26 ianuarie 1991. 55 Adoptată şi deschisă spre semnare de Adunarea Generală a Naţiunilor Unite prin Rezoluţia 39/46 din 10 decembie 1984. Intrată în vigoare la 26 iunie 1987 conform dispoziţiilor art.27(1). România a ratificat Convenţia la 9 octombrie 1990 prin Legea nr.19, publicată în Monitorul Oficial al României, partea I, nr.112 din 12 octombrie 1990.


195

de tortură, inclusiv tentativa, şi de a sancţiona aceste infracţiuni cu o pedeapsă proporţională cu gravitatea faptelor. La nivelul "generaţiilor de drepturi ale omului" legislaţia internaţională în materie s-a dezvoltat pornind de la reglementări cu caracter general, (prima generaţie de drepturi ale omului- Declaraţia universală), la reglementări cu caracter special (în cadrul celei de a doua generaţii de Drepturi ale Omului). Ele vizează protecţia unui tip particular de drepturi (civile, politice, economice, cultural-educaţionale, la tratament egal şi non-discriminare, etc) sau a unor grupuri speciale - vulnerabile, marginalizate- cum ar fi copii ( aflaţi în diferite circumstanţe- în conflicte armate, în dificultate, delicvenţi minori, etc) femeile, minorităţile etnice, lingvistice, culturale, emigranţii. Un pas important a fost realizat în cadrul "celei de a treia generaţii de drepturi ale omului" caracterizată prin sublinierea universalităţii şi indivizibilităţii Drepturilor Omului precum şi a drepturilor colective. Recent, se vorbeşte de o a patra generaţie, care promovează obligaţiile faţă de comunitate.

PRINCIPALELE DOCUMENTE ALE NAŢIUNILOR UNITE ÎN MATERIA

DREPTURILOR OMULUI

În cadrul acestui proces, reglementarea şi protecţia drepturilor copilului, aflat în

diferite situaţii a fost una dintre preocupările constante, de prim ordin, ale Naţiunilor

Unite. Reglementarea drepturilor copiilor a vizat acoperirea, pe cît posibil, a unui larg

spectru de situaţii, între care este şi aceea a minorilor care au săvîrşit infracţiuni.


CIVILE ŞI POLITICE

DECLARAŢIA UNIVERSALĂ A DREPTURILOR OMULUI


ECONOMICE SOCIALE ŞI CULTURALE

CONVENŢIA INTERNAŢIONALĂ

CU PRIVIRE LA ELIMINAREA

TUTUROR FORMELOR DE DISCRIMINARE

RASIALĂ

CONVENŢIA CU PRIVIRE LA

ELIMINAREA TUTUROR

FORMELOR DE DISCRIMINARE FAŢĂ DE FEMEI

CONVENŢIA CU PRIVIRE LA

DREPTURILE COPILULUI CONVENŢIA ÎMPOTRIVA

TORTURII ŞI ALTOR TRATAMENTE

CRUDE, INUMANE SAU DEGRADANTE

Doina BALAHUR

196

Una dintre preocupările constante ale Naţiunilor Unite -aşa cum deja am subliniat- a

fost aceea de a dezvolta un sistem coerent de standarde şi valori în domeniul

Drepturilor Omului. În cadrul acestui proces se înscrie şi efortul susţinut al Naţiunilor

Unite de a reglementa şi proteja drepturile copiilor aflaţi în diferite situaţii - incusiv în

conflict cu legea. Această preocupare s-a materializat în elaborarea unor standarde

menite să încurajeze statele părţi să dezvolte la nivel naţional un subsistem penal

centrat pe particularităţile copilului care a comis fapte penale şi pe nevoile sale de

socializare şi reinserţie comunitară. În opinia noastră, aceste standarde şi valori,

prezente în diferite convenţii, reguli sau declaraţii, îşi demonstrează eficacitatea doar pe

fondul interpretrii şi implementării în complementaritatea lor referenţială cu sistemul

universal şi indivizibil al Drepturilor Omului. Între aceste documente adoptate sub

egida Naţiunilor Unite, de referinţă în materia drepturilor copiilor aflaţi în conflict cu

legea sunt:

a.) Regulile şi Standardele Minime al Naţiunilor Unite cu privire la Administrarea

Justiţiei Juvenile (Regulile de la Beijing, 1985);

b.) Convenţia Naţiunilor Unite cu privire la Drepturile Copilului (1989);

c.) Regulile şi Standardele Minime ale Naţiunilor Unite cu privire la Protecţia Copiilor

care Ispăşesc o pedeapsă Privativă de Libertate (1990);

d.) Ghidul Naţiunilor Unite cu privire la la Prevenirea Delicvenţei Juvenile (1990,

Ghidul de la Riyadh);

e.) Regulile şi Standardele Minime ale Naţiunilor Unite cu privire la Măsurile

Neprivative de Libertate (1990, Regulile de la Tokyo), etc.

În sinteză, principiile esenţiale promovate de standardele justiţiei juvenile

reglementate în sistemul Naţiunilor Unite56 au în vedere:

Prevenirea infracţionalităţii prin intermediul justiţiei sociale, accesului la

educaţie, la pregătire profesională, la activităţii culturale şi recreative;

Respectarea drepturilor infractorilor minori;

Dezincriminarea faptelor penale comise de copii şi reglementarea unei vârste

minime pentru răspunderea penală;

2.3. Tratamentul socio-juridic al copiilor care au comis infracţiuni. Principii, valori şi norme elaborate în sistemul Naţiunilor Unite


197

Înfiinţarea unui sistem separat al justiţiei pentru copii şi tineri deservit de un

personal cu pregătire de specialitate;

Evitarea, ori de câte ori este posibil, a sistemului formal de justiţie;

Asigurarea unui proces corect;

Adoptarea unor răspunsuri a căror natură vizează educaţia şi reabilitarea;

Folosirea privării de libertate numai ca măsură de ultimă instanţă, pentru perioade

cât mai scurte de timp, atât în timpul cercetării, urmării şi procesului penal, cât şi

ca sancţiune penală.

Interzicerea pedepsei cu moartea şi a detenţiei pe viaţă pentru cei sub vârsta de 18

ani în mimentul comiterii faptei;

Comitetul pentru Drepturile Copilului a apreciat negativ modul în care ţările în

tranziţie implementează aceste standarde. Aprecierile negative s-au extins însă la

majoritatea statelor lumii, indiferent de statutul socio-econimic şi politic, pentru

progresele reduse în domeniul implementării standardelor justiţiei juvenile.

Interpretarea şi implementarea standardelor justiţiei juvenile reglementate în

legislaţia internaţională a drepturilor omului nu este neproblematică şi nu conduce

automat la respectarea drepturilor copiilor şi a celorlalţi actori sociali implicaţi în

comiterea unei infracţiuni, dacă nu exte coroborată cu întreg sistemul indivizibil al

drepturilor omului

Tensiunea dintre filosofia penală restitutivă şi cea retributivă. Standardele şi regulile

elaborate de Naţiunile Unite conturează un sistem al justiţiei pentru copiii şi tinerii care

au comis infracţiuni (justiţie juvenilă). Prin implementare la nivel naţional, ele conduc

la reglementarea unui tratament distinct al copiilor care au comis infracţiuni. Şi la

nivelul lor, însă, se poate constata, în diferite proporţii, tensiunea provocată de dilema

pedeapsă versus reabilitare. Regulile de la Beijing (Rg.5), de exemplu, precizează că

justiţiei juvenilă va pune accent pe bunăstarea minorilor şi tinerilor57 şi se va asigura că

orice reacţie faţă de acest tip de infractori va fi întotdeauna proporţională atât cu

circumstanţele referitoare la fapte cât şi la persoana făptuitorului. În comentariul la

această regulă58, semnificativ pentru dualismul celor două filosofii implicate în

reglementare, se subliniază două dintre cele mai importante obiective ale justiţiei

juvenile:

56 Young People in Conflict with Law in Young People in Changing Societies, Regional Monitoring Report No.7-2000, Innocenti Research Centre, Florence, Italy, p.83 57 Regulile de la Beijing folosesc termenul de "juvenile" . În Regula 22.(a) el este definit drept "un copil sau tânăr care beneficiază, în acord cu prevederile unui anumit sistem juridic, de un tratament diferit de acela al adultului" 58 http://www.unhchr.ch/html/menu3/h_comp.htm

Doina BALAHUR

198

a.) Primul obiectiv (mai apropiat de o filosofie penală restitutivă, întemeiată pe valorile

reintegrării) se referă la promovarea bunăstării copiilor şi tinerilor care au comis

fapte penale. Acesta este principalul obiectiv al acelor sisteme juridice în cadrul

cărora de tratamentul infractorilor minori şi tineri se ocupă instanţe specializate (

pentru familie sau copiii şi tineri) sau autorităţile administrative. Comentariul

subliniază că acest obiectiv trebuie să se regăsească şi în acele jurisdicţii în care

tratamentul copiilor şi tinerilor care au comis infracţiuni se realizează în cadrul

instanţelor penale obişnuite, urmărind însă să contribuie la adoptarea unor sancţiuni

mai puţin punitive.

b.) Al doilea obiectiv reflectă cerinţele principiului proporţionalităţii. În acord cu acest

principiu de drept penal modern, sancţiunea aplicată trebuie să ţină cont simultan de

gravitatea faptei dar şi de persoana făptuitorului. Circumstanţele individuale ale

copilului şi tânărului (statutul social, situaţia familială, etc) vor influenţa (fără însă a

se constitui într-un sistem distinct de răspunsuri, s.n DB) proporţionalitatea

reacţiilor - în speţă sancţiunile pronunţate.

Această dualitate nu rămâne nespeculată la nivelul transpunerii standardelor în

legislaţiile naţionale. În special, dacă nu este coroborată cu alte reglementări

internaţionale în materia drepturilor omului poate conduce (şi a condus în unele

legislaţii penale naţionale) la instituirea doar a unei diferenţe de grad între tratamentul

copiilor care au comis fapte penale şi acela al adulţilor, nu la reglementarea unui

subsistem penal distinct, întemeiat pe valorile justiţiei restitutive.

În cadrul Ghidul de la Riyadh cu privire la prevenirea delicvenţei juvenile(1990) se

conturează mai clar accentul pus pe valorile unei filosofii penale restitutive care

orientează atât prevenţia cât şi tratamentul copiilor şi tinerilor care au comis infracţiuni,

şi recomandă constituirea unor subsisteme penale distincte pentru minori. Regula 5

(e), de exemplu, recomandă înţelegerea comportamentului care nu se conformează

nomelor şi valorilor sociale în contextul proceselor de creştere şi maturizare; el tinde să

dispară spontan, la cele mai multe persoane, odată cu trecerea la vârsta adultă. Ghidul

recomandă de asemenea (Regula56) evitarea stigmatizării, victimizării şi a penalizării

comportamentului copiilor. Măsurile legislative adoptate în acest scop vor viza ca

faptele care sunt incriminate ca infracţiuni, dacă sunt comise de o persoană adultă, să nu

fie considerate infracţiuni dacă au fost săvârşite de un copil.

Vârsta minimă a răspunderii penale. Nu există un standard internaţional clar cu

privire la vârsta la care copilul poate fi tras la răspundere penală. Convenţia Naţiunilor

Unite cu privire la Drepturile Copilului nu menţionează o vârstă sub care "copilul se


199

prezumă că nu are capacitatea de a încălca legea penală" (art.40., alin.3, lit.a), dar

solicită statelor părţi să reglementeze în legea naţională această vârstă. Regulile de la

Beijing stabilesc un principiu orientativ conform căruia " vârsta răspunderii penale nu

va fi fixată la un nivel prea redus, ţinându-se cont de maturitatea emoţională, mentală şi

intelectuală a copiilor" (Rg.4.1). Comitetul Naţiunilor Unite pentru Drepturile Copilului

a apreciat că vârsta de 10 ani (Anglia şi Wales) pentru răspunderea penală este

inacceptabil de redusă, deşi această vârstă, şi uneori chiar mai redusă (7 ani) se

întâlneşte în mai multe ţări industrializate (Elveţia, unele state Nord Americane).

Diferenţele între ţări sunt semnificative. În unele state, legislaţia nu reglementează nici

o vârstă, răspunderea penală, debutând, potenţial, de la naştere.

Doina BALAHUR

200

VÂRSTA RĂSPUNDERII PENALE59

Vârsta la care este reglementată răspunderea penală nu reflectă însă neapărat,

natura represivă sau reabilitatativă a sistemelor penale. În Scoţia, de exemplu, unde

vârsta răspunderii penale este una dintre cele mai reduse - 8 ani- sistemul progresiv de

audiere a copilului evită în fapt contactul cu sistemul formal al instanţelor pentru adulţi

până la vârsta de 16 ani. Codul penal român reglementează debutul răspunderii penale

la 16 ani, prevâzând că în intervalul dintre 14 şi 16 ani copilul răspunde dacă se

dovedeşte că a acţionat cu discernământ. Deşi este una dintre vârstele ridicate ale

răspunderii penale, aşa cum ilustrează tabelul de mai sus, minorul de de 14 ani poate fi

7

8

9

10

12

13

14

15

16

18

Australia

Tasmania

Bngladesh

Barbados

Belize

Cipru

Ghana

Hong -

Kong

Irlanda

Iordania

Kuweit

Liban

Myanmar

Namibia

Nigeria

Pakistan

Sudan

Siria

Thailanda

Trinidad-

Tobago

Zimbabwe

Saint

Kitts

Sri-

Lanka

Ethiopia

Iraq

Philipine

Nepal

N.

Zeelanda

Nicaragua

Sierra

Leone

Marea

Britanie

Venuatu

Canada

Honduras

Jamaica

Korea

Maroc

Uganda

Algeria

Benin

Franţa

Guinea

Niger

Polonia

Senegal

Togo

Tunisia

Bulgaria

China

Croaţia

Germania

Ungaria

Italia

Japonia

Libia

Mauritius

Paraguay

România

Rusia

Rwanda

Slovenia

VietNam

Yemen

Yogoslavia

Rep.

Cehă

Danemarca

Egipt

Finlanda

Islanda

Lagos

Maldive

Norvegia

Peru

Sudan

Suedia

Argentina

Azerbaijan

Belarus

Bolivia

Chile

Cuba

El salvador

Indonesia

Mongolia

Micronesia

Portugalia

Spania

Ukraina

Begia

Columbia

Costa-

Rica

Ecuador

Guatemala

Mexico

Panama

Peru

Uruguay


201

adus în instanţă (instanţă pentru adulţi) şi chiar condamnat la o pedeapsă privativă de

libertate (art.100, C.pen). În Anglia şi Wales, actuala vârstă a răspunderii penale (10

ani), a fost recent urcată de la aceea de 8 ani. De asemenea, la sfârşitul anului 1997, s-a

abrogat dispoziţia referitoare la capacitatea penală restrânsă ("doli incapax"). Cu toate

acestea, sistemul englez are una dintre cele mai îndelungate tradiţii în privinţa măsurilor

alternative destinate copiilor care au comis infracţiuni, menite să evite, pe cât posibil,

contactul copiilor cu sistemul penal formal, şi să contribuie la reintegrarea lor în

comunitate. Deşi în 1997 Crime and Disorder Bill (adoptat la 2 decembrie1997) a

introdus schimbări radicale în sistemul justiţiei pentru minori actul conservă în bună

măsură ideea tratamentului diferenţiat al copiilor care au comis fpte penale60:

- responsabilitatea autorităţilor locale de a dezvolta parteneriatul pentru prevenirea

infracţiunilor şi de a furniza servicii, inclusiv în echipe inter-agenţii, care să

elaboreze şi să controleze programe menite să promoveze alternative la încarcararea

minorilor şi tinerilor.

- prin acest act copiii de peste 10 ani pot fi obligaţi la repararea daunelor precum şi la

muncă neremunerată în serviciul comunităţii;

- dezânvinuirea condiţionată a fost interzisă în situaţia in care infractorilul a beneficiat

în ultimii doi ani de astfel de măsuri;

- guvernul a propus, de asemenea, impunerea unor restricţii pentru minorii sub 10 ani

care comit infracţiuni (de a se afla în anumite locuri, de a se întâlni cu anumite

persoane, de a părăsi domiciliul între anumite ore);

- a reconfirmat posibilitatea amendării părinţilor pentru care s-a emis un ordin de

supraveghere a copilului (dacă după emiterea unui astfel de ordin copilul este găsit

nesupravegheat).

- guvernul şi-a propus să menţină aspectele punitive ale sistemului justiţiei juvenile şi

a căutat, în acelaşi timp, să fie mult mai receptiv faţă de victime, etc.

Cercetările comparative în domeniul justiţiei juvenile consideră că singură,

desprinsă de alte reglementări, vârsta răspunderii penale, nu este de natură să califice

natura sistemului penal - represiv sau restitutiv- sau să fie concludentă în legătură cu

respectarea drepturilor copiilor care au comis infracţiuni.

Arestarea şi detenţinerea. Convenţia cu privire la Drepturile Copilului (art. 37, b)

precum şi standardele internaţionale consideră că deţinerea (sub orice formă, în orice

moment procedural şi în orice tip de instituţie) trebuie să fie doar o măsură de ultimă

59 Juvenile Justice (2000), Innocenti Digest, Innocenti Research Centre, Florence, Italy, p.5 60 Hood, R; Shute, S; and Wilcox, A (2000) : "The Parole System at Work: A Study of Risk Based Decision-Making",London, Home Office Research Study (202),

Doina BALAHUR

202

instanţă, şi pe o perioadă de timp cât mai scurtă cu putinţă. Această prevedere se aplică

pe durata întregii proceduri inclusiv când privarea de libertate este pronunţată ca

sancţiune. Comitetul pentru Drepturile Copilului sublinia în comentariile sale faptul că

dintre toate etapele procedurale deţinerea preventivă în arestul poliţiei expune copiii şi

tinerii la cel mai mare risc de a fi abuzaţi, supuşi la tortură sau alte tratamente crude,

inumane sau degradante. În special fetele sunt vulnerabile la hărţuire sexuală şi viol în

perioada arestului preventiv la poliţie. De asemenea, în acest stadiu procedural, există

cel mai mare risc să li se refuze prezenţa acelor persoane care ar putea oferi protecţie

împotriva unor asemenea acte (părinţi, ocrotitori legali, reprezentanţi legali, asistenţi

sociali, etc). Rapoartele unor organizaţii neguvernamentale au evidenţiat faptul că în

perioada de arest preventiv copiii nu sunt integraţi în nici un fel de programe

educaţionale sau de reabilitare, etc.

Alternative la procedura în instanţă. Convenţia cu privire la Drepturile Copilului

precizează în art. 40, alin 3 (b) obligaţia statelor părţi de a lua măsuri, ori de câte ori

este posibil, pentru a trata astfel de copii fără a se recurge la proceduri judiciare, cu

condiţia ca drepturile omului şi garanţiile legale să fie pe deplin respectate. Un număr

din ce în ce mai mare de state depun eforturi de a găsi modalităţi constructive de a evita,

ori de câte ori nu este necesar, contactul copiilor şi tinerilor cu instanţele. Aşa cum de

altfel observam mai sus, această practică -a instanţelor pentru minori şi tineri, a

sistemelor de mediere victimă-infractor, a întâlnirilor în grup familial, etc - este folosită,

în special, în cazul copiilor care sunt la prima infracţiune uşoară. În Filipine61, de

exemplu, este larg practicat sistemul medierii. Asistentul social este cel care face

oficiile de mediere în numele copilului care a comis infracţiunea, în timp ce copilul este

lăsat în custodia părinţilor ori a unui membru marcant al comunităţii, sub supravegherea

Departamentului de Asistenţă Socială şi Dezvoltare.

În ciuda unor experienţe pozitive înregistrate, a unei adevărate tradiţii a

instanţelor pentru copii, existentă în diferite state, rapoartele asupra implementării

standardelor internaţionale în materia justiţiei juvenile apreciază însă că sprijinul62

pentru sistemele alternative este considerabil temperat de temerea legată de posibilitatea

acestor răspunuri extrajudiciare de a respecta drepturile garantate copilului de

Convenţia cu privire la Drepturile Copilului. Funcţionarea alternativelor la instanţă este

dependentă, în primul rând, de recunoaşterea faptei de către copil. Dacă acesta neagă

fapta de care este suspectat, instanţa de judecată este singura instituţie competentă,

abilitată să stabilească adevărul. În cadrul procesului penal instanţa este ţinută prin

61 Juvenile Justice (2000), Innocenti Digest, Innocenti Research Centre, Florence, Italy, p.11


203

norme obligatorii să asigure copiilor o serie de garanţii procesuale şi drepturi (dreptul de

a fi prezumat nevinovat; dreptul le neautodenunţare, dreptul de a fi asistat de un

apărător, etc). De multe ori copiii recunosc comiterea unei fapte doar din dorinţa de a

evita procedura formală în instanţă. În al doilea rând, răspunsul la fapta comisă nu poate

fi privarea de libertate - cel puţin nu în afara unei proceduri care poate fi supusă

revizuirii. În practică, o astfel de posibilitate este redusă deoarece opţiunile deschise

unor asemenea strategii alternative au caracter non-custodial şi vizează reabilitarea şi

reinserţia comunitară a copilului. Din aceste motive instituţiile şi strategiile alternative

sunt destinate doar faptelor de gravitate redusă comise de copii.

Tratamentul socio-juridic al minorilor care au săvîrşit infracţiuni a fost reglementat,

în Sistemul Naţiunilor Unite, prin Regulile şi Standardele Minime ale Administrării

Justiţiei Juvenile - Regulile de la Beijing63- adoptate de Adunarea Generală prin

rezoluţia 40/33 din noiembrie 1985. Scopul şi obiectivele urmărite de Naţiunile Unite

prin elaborarea şi adoptarea acestor reguli au fost, aşa cum menţionează Declaraţia

Consiliului Economic şi Social din 24 mai 1989, "dezvoltarea, îmbunătăţirea şi reforma

sistemului justiţiei juvenile din lumea întreagă."64

Regulile de la Beijing au deschis un nou capitol în legislaţia internaţională a

Drepturilor Omului. Cîteva argumente vin în sprijinul acestei afirmaţii şi anume :

a.) Odată cu elaborarea acestor standarde se conturează un nou domeniu în cadrul

legislaţiei internaţionale a Drepturilor Omului - respectiv Drepturile Omului ale

Copilului. Această recunoaştere, nu face altceva decît să sancţioneze în drept,

rezulatele studiilor şi cercetărilor psiho-sociologice, psiho-neuro-biologice, etc care

au evidenţiat caracterul ireductibil, distinct al copilăriei în procesul dezvoltării şi

maturizării fiinţei umane. În consecinţă, ea necesită o abordare socio-juridică

diferenţiată precum şi reglementări distincte.

62 ibidem, p.12 63 http://www.unhchr.ch/html 64 15th Plenary Meeting of The Economic and Social Council , 24 May 1989

2.3.1. Justiţia juvenilă : standarde elaborate în sistemul Naţiunilor Unite

A.) Reguli şi Standarde Minime ale Naţiunilor Unite cu privire la Administrarea

Justiţiei Juvenile.

Doina BALAHUR

204

b.) Regulile de la Beijing deschid calea unei noi înţelegeri şi precum şi a unui nou

tratament juridic al comportamentul infracţional al copiilor şi tinerior. El este

integrat în contextul dezvoltării, fiind considerat mai de grabă un accident, care

trebuie înţeles şi tratat pe fondul particularităţilor procesului de maturizare.În

consecinţă, formele de intervenţie şi remediile reglementate, au un caracter

precumpănitor socio-educaţional şi sunt administrate în comunitate.

c.) Pornind de la aceste supoziţii, Regulile de la Beijing au reprezentat începutul unui

proces de reformă a justiţiei penale în general, a celei pentru minori în special, care

s-a materializat ulterior în elaborarea de către Naţiunile Unite a unui nou set de

reguli care reglementează tratamentul comunitar, non-custodial al sancţiunilor

penale precum şi un ghid al prevenirii delicvenţei juvenile.

Regulile de la Beijing reprezintă prima tentativă de a reglementa un subsistem

penal centrat pe particularităţile psihosociale ale minorului delicvent, pe nevoile sale

de socializare şi reinserţie comunitară. Ele reglementează tratamentul juridic diferenţiat

al copiilor care au comis infracţiuni, drepturile delicventului minor în toate fazele

procesuale, precum şi obligaţiile profesionale/legale ale persoanelor implicate în

administrarea sancţiunilor penale aplicate minorilor. Documentul este structurat în şase

părţi.

Prima parte - Principii Generale- precizează scopul acestor Reguli şi

reglementează ansamblul principiilor, normelor şi valorilor care fundamentează

tratamentul penal al minorilor : vîrsta responsabilităţii penale, drepturile infractorilor

minori, protecţia vieţii private, etc.

Standardele minime prevăd obligaţia statelor (rg.2.3) de a reglementa în legislaţia

naţională un set de legi, reguli şi prevederi speciale aplicabile delicvenţilor minori,

precum şi înfiinţarea unor instituţii şi organisme specializate în administrarea justiţiei

pentru minori. Rolul acestor instituţii este :

a.) de a satisface nevoile delicvenţilor minori, respectîndu-le în acelaşi timp,

drepturile şi

b.) de a satisface nevoile de securitate ale comunităţii.

Regulile recomandă statelor reglementarea vîrstei răspunderii penale ţinînd cont de

particularităţile maturizări emoţionale, mentale şi intelectuale ale minorilor. De

asemenea, apreciază că interpretarea şi aplicarea principiului proporţionalităţii trebuie

să se realizeze în spiritul circumstanţelor persoanle ale minorului infractor şi nu

neapărat în conformitate cu urmările şi gravitatea faptei comise.


205

REGULILE DE LA BEIJING - PRINCIPII GENERALE

….

1.1 Statele membre se vor căuta, în conformitete cu interesele lor generale, să asigure

bunăstarea copiilor şi a familiilor lor.

1.2 Statele membre se vor strădui să realizeze condiţii care vor asigura dezvoltarea

normală a copiilor în comunitate, în special în acele periode ale vieţii în care sunt

predispuşi la comportamente deviante, şi vor sprijini procesul de maturizare

persoanlă precum şi educaţia lor, astfel încît să-I ferească pe cît posibil de

infracţiune şi delicvenţă.

1.3 O atenţie specială va fi acordată măsurilor pozitive, ceea ce implică mobilizarea

tuturor resurselor disponibile, inclusiv familia, voluntarii şi alte grupuri

comunitare, şcoala şi alte instituţii comunitare, în scopul promovării bunăstării

copiilor, în vederea reducerii necesităţii intervenţiei formale a legii şi al instituirii

unui tratament uman, echitabil al minorilor care sunt în conflict cu legea.

…

Partea a doua şi a treia a Regulilor de la Beijing (Cercetarea şi urmărirea

penale, Procesul şi Hotărîrea instanţei) reglementează tratamentul juridic al minorului

în toate fazele cercetării, urmării şi procesului penal. Ele precizează drepturile

minorului în toate fazele procesuale, procedurile speciale aplicabile minorului pe toată

durata investigaţiilor şi procesului, precum şi tratamentul la locul de detenţie.

Instituţionalizarea este apreciată de Regulile de la Beijing ca o soluţie de ultimă

instanţă.

Regulile prevăd pentru prima oară într-un document internaţional lista drepturile

procesuale ale infractorilor minori (Rg.7.1):

prezumţia de nevinovăţie,

dreptul de a i se aduce la cunoştinţă faptele de care sete invinuit;

dreptul la ne-auto-denunţare;

dreptul de a fi asistat de un avocat;

dreptul părinţilor sau al altor ocrotitori legali de a fi prezenţi la audierea minorului;

dreptul de a -şi susţine public, în contradictoriu cauza;

dreptul de a face apel la o instanţă superioară;

dreptul la protecţia vieţii private (Rg.8.1);

dreptul de a nu se publica nici o informaţie care ar face posibilă identificarea

infractorului minor, etc

Doina BALAHUR

206

Este reglemntată obligativitatea anchetei sociale (Rg.16.1) în orice hotărîre a

autorităţilor competente referitoare la minorul delicvent.

La nivelul Regulilor de la Beijing este încă vizibil conflictul dintre cele două,

filosofii penale concurente: cea tradiţională, represivă şi cea restitutivă care începea să

cîştige teren, în special în domeniul tratamentului delicvenţei juvenile. Principiile

(Rg.17.1) care orientează pedepsele aplicabile minorilor reflectă tensiunea dintre

valorile polare ale celor două filosofii: reabilitare versus pedeapsă proporţională cu

gravitatea faptei; asistenţă versus represiune; protecţia individului versus protecţia

comunităţii; etc

Una dintre obligaţiile prevăzute de Regulile de la Beijing se referă la reglementarea

unei game cît mai largi şi flexibile de sancţiuni (Rg.18.1) astfel încît instituţionalizarea

să fie doar o soluţie de ultimă instanţă. Între acestea sunt recomandate:

hotărîrile de supraveghere;

probaţiunea;

munca în comunitate;

compensaţia şi restituirea; amenzi penale;

consilierea şi terapia de grup;

decizii de asistenţă alternativă;

decizii de internare în centre educaţionale, etc.

Regulile de la Beijing reglementează, de asemenea, standardele de pregătire

profesională ale celor care sunt implicaţi în soluţionarea cauzelor cu minori. Ele

subliniază necesitatea pregătirii profesionale continue în acest domeniu, prin cursuri

speciale, astfel încât personalul implicat în cauzele cu delicvenţi minori să-şi menţină şi

îmbunătăţească permanent competenţa în acest domeniu (Rg.22.1). "Pentru toate aceste

persoane o este necesară o minimă pregătire în drept, sociologie, psihologie,

criminologie şi ştiinţele comportamentului. Această pregătire este tot atît de importantă

ca şi specializarea organizaţională precum şi independenţa autorităţilor competente în

cauzele cu minori."65

Partea a patra, Tratamentul Non-Instituţional, reglementează implementarea

hotărîrilor adoptate de autoritatea competentă. Deciziile adoptate în cauzele cu minori

tind să influenţeze, pe termen lung, viaţa celui în cauză într-o măsură mult mai mare

decît în situaţia infractorilor majori. Din acest motiv, implementarea hotărîrilor se va

realiza de către organisme specializate, al căror persoanl are pregătirea profesională

necesară, prevăzută de Reguli (Rg.23.1). De asemenea, se prevede obligativitatea

65 Commentary on Beijing Rules; United Nations Human Rights Website


207

asigurării asistenţei nevoilor minorului, pe toată durata procedurilor, astfel încît acesta

să poată beneficia de locuinţă, de continuarea şcolii şi a pregătirii profesionale, de un

loc de muncă, etc. Aceste măsuri sunt menite să faciliteze procesul de reabilitare şi

reinserţie a minorului în comunitate ( Rg.24.1).

Regulile de la Beijing, prevăd, în cea de a cincea parte, obiectivele, principiile şi

normele care trebuie să guverneze tratamentul instituţional al minorilor care au comis

infracţiuni (Tratamentul Instituţional). Obiectivul fundamental (Rg.26.1) al asistenţei şi

tratamentului instituţional al minorilor care au comis infracţiuni este de a favoriza

reintegrarea lor comunitară prin "asumarea unor roluri productive şi constructive

pentru societate". În acest scop minorii instituţionalizaţi vor fi integraţi în programe de

pregătire şcolară şi profesională, de asistenţă psihologică şi medicală, corespunzătoare

vîrstei, sexului, personalităţii şi nevoilor specifice dezvoltării lor (Rg.26.2).

Sub raportul organizării locurilor de detenţie, Regulile prevăd obligativitatea

separării infractorilor minori de cei adulţi (Rg.26.3) Regula 26.4 acordă atenţie specială

minorelor care au comis infracţiuni. Efect al stereotipurilor şi discriminării, femeile şi

tinerele care ispăşesc o pedeapsă privativă de libertate sunt tratate diferit, sunt neglijate,

în comparaţie cu băieţii/bărbaţii infractori. Rezoluţia nr.9 a celui de al şaselea Congresal

Naţiunilor Unite cu privire la Prevenirea Infracţionalităţii şi Tratamentul Infractorilor,

recomanda statelor să acorde tratament egal femeilor, în toate etapele cercetării,

urmăririi şi procesului penal, precum şi acordarea unei atenţii speciale problemelor şi

nevoilor lor pe durata deţinerii. Actualmente, această regulă trebuie, de asemenea,

interpretată în lumina dispoziţiilor Convenţiei Naţiunilor Unite cu privire la Eliminarea

tuturor Formelor de Discriminare împotriva Femeilor.66 Regulile 28.1 şi 28.2

recomandă reglementarea instituţiei liberării condiţionate precum şi asistarea şi

supravegherea minorilor în această perioadă de către organisme specializate.

66 Adoptată şi deschisă spre semnare de Adunarea Generală a Naţiunilor Unite prin Rezoluţia 34/180 din 18 decembrie 1979. Intrată în vigoare la 3 septembrie 1981. România a ratificat Convenţia la 26 noiembrie 1981 prin Decretul nr.342 publicat în Buletinul Oficial al României, partea I, nr.94 din 28 noiembrie 1981.

Doina BALAHUR

208

REGULILE DE LE BEIJING - ELIBERAREA CONDIŢIONATĂ

Regula 28.1

Liberarea condiţionată dintr-o instituţie va fi folosită de autoritatea competentă cît mai

mult posibil, şi va fi dispusă cît mai repede cu putinţă.

Regula 28.2

Minorii liberaţi condiţionat dintr-o instituţie vor fi asistaţi şi supravegheaţi de o

autoritate competentă şi vor primi întreg sprijinul comunităţii.

Sunt, de asemenea, încurajate alternativele semi-instituţionale (Rg.29.1) cum ar

fi centrele de zi, stabilimentele educaţionale (educational homes, half way houses, etc).

Partea a şasea "Cercetare, Planificare, Elaborarea Politicilor şi Evaluare"

subliniază necesitatea dezvoltării cercetării ştiinţifice ca bază a politicilor din domeniul

justiţiei penale pentru minori. Regula 30 stabileşte standarde de integrare a cercetării în

procesul elaborării şi aplicării politicilor din domeniul administrării justiţiei juvenile. În

acest context este recomandată evaluarea constantă a nevoilor delicvenţilor minori,

precum şi a tendinţelor şi aspectelor noi care apar în domeniul infracţionaltăţii.

Cecetarea trebuie să ia în considerare inclusiv motivaţia şi explicaţiile pe care chiar

infractorii minori le dau acestor acte.

Principiile normele şi valorile prevăzute de Regulile de la Bijing au fost reiterate

şi completate -în spiritul Convenţiei Naţiunilor Unite cu privire la Drepturile

Copilului67- printr-un nouă reglementare "Regulile Naţiunilor Unite pentru Protecţia

Minorilor privaţi de Libertate", adoptată de Adunarea Generală la 14 decembrie

199068.

In stabilirea principiilor şi drepturilor fundamentale ale copilului, Convenţia

porneşte de la Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, de la alte documente şi

convenţii de referinţă în materie. Convenţia recunoaşte statutul special al copilariei si

afirmă necesitatea protejării ei prin reglementarea unui ansamblu de norme şi

instituţii socio-juridice( drepturi, politici sociale) de asistenţă şi ocrotire.

67 Adoptată de Adunarea Generală a Naţiunilor Unite la 20 Noiembrie 1989, intrată în vigoare la 2 septembrie 1990 68 United Nations Rules for the Protection of Juveniles Deprived of their Liberty, adoptate prin Rezoluţia Adunării Generale nr. 45/113 întrunită în cea de a 68 a sesiune plenară la 14 decembrie 1990

B.) Convenţia Naţiunilor Unite cu privire la Drepturile Copilului


209

Convenţia asupra Drepturilor Copilului69 cuprinde standarde universale, aplicabile

tuturor copiilor lumii, fără nici un fel de discriminare. In acelaşi timp, pe fondul

recunoaşterii şi proclamării acestor standarde comune, Convenţia ia în considerare

diferenţele de natură culturală, socială, economică şi politică dintre State, subliniind

dreptul acestora de a identifica mijloacele proprii de implementare a drepturilor comune

tuturor copiilor.

Convenţia acoperă toate aspectele care aparţin în mod tradiţional domeniului

Drepturilor Omului - drepturile civile, politice, economice, sociale şi culturale. Pentru a

depăşi o serie de tipologii clasice precum şi conotaţiile lor negative, unii comentatori ai

Convenţiei preferă să descrie şi să analizeze obiectivele sale în termeni de "protecţie",

"participare", etc. Convenţia a constituit un important pas înainte în elaborarea unor

standarde în materia protecţiei şi ocrotirii copilului. De exemplu, dreptul la participare

a fost pentru prima oară introdus într-un document internaţional referitor la copil.

Alături de el Convenţia a adus o serie de inovaţii şi completări referitoare la :

a.) Interesul superior al copilului, reglementat în art 3;

b.) Păstrarea identităţii (art.8).

c.) Libertatea de expresie şi opinie a copilului (art.12).

d.) Prevenirea abuzului de către cei care au obligaţia de a-i ocroti pe copii (art.19).

Reglementarea protecţiei copilului împotriva abuzului intra-familial este o

prevedere care a fost pentru prima oară introdusă într-un document internaţional.

e.) Articolul referitor la adopţie (art.24) este, de asemenea, de interes special datorită

accentului pe care îl pune pe necesitatea adoptării unor măsuri de prevedere în

special în adopţiile inter-ţări.

f.) Sănătatea şi accesul la asistenţă (art.24). În articolul 24 este prevăzută, pentru prima

oară într-un document internaţional, obligaţia statelor de a depune diligenţe în

scopul abolirii practicilor tradiţionale, cum ar fi circumcizia femeii şi tratamentul

preferenţial al băieţilor.

g.) Interzicerea torturii, a detenţiei pe viaţă şi a pedepsei capitale (art.37). Articolul 37

consacră principiul conform căruia recurgerea la măsuri privative de libertate

trebuie să fie doar măsuri de ultimă instanţă, iar dacă au fost totuşi pronunţate, le

trebuie să se reducă la o perioadă cît mai scurtă de timp.

h.) Articolul 40 atrage de asemenea atenţia asupra tratamentului penal special al

copilului, precum şi la necesitatea adaptării lui la standardele internaţionale în

materie.

69 Convenţia asupra Drepturilor Copilului a fost ratificată de România prin Legea nr.18 din 1990,

Doina BALAHUR

210

i.) Pentru prima oară un document internaţional prevede obligativitatea statelor de a

face cunoscute informaţiile referitoare la dreptul copilului de a-şi cunoaşte

drepturile.

Document caracterizat de către uniii autori ca o adevărată Cartă a Drepturilor

Copilului, Convenţia se articulează in jurul a patru principii fundamentale, formulate in

articolele 2, 3, 6 şi 12 : principiul non-discriminării; principiul interesului superior al

copilului; principiul dreptului la viaţă supravieţuire şi dezvoltare; principiul consultării

şi respectării opiniilor copilului.

Tratamentul copiilor care au comis fapte penale trebuie interpretat în coroborare

cu aceste principii fundamentale, cu întraga listă a drepturilor reglementate de

Convenţie, precum şi de toate celelalte documente internaţionale în materia Drepturilor

Omului.

În ce priveşte tratamentul copiilor în conflict cu legea, Convenţia se întemeiază

pe un set de principii şi valori care trimit, precumpănitor, la o filosofie restitutivă. Ele

pledează pentru constituirea la nivel naţional a unor sisteme alternative care asigură un

tratament diferit al copiilor care au săvârşit fapte penale. Art.40, alin 3 din Convenţie,

prevede în acest sens faptul că statele părţi vor căuta să promoveze şi să elaboreze legi,

proceduri, să înfiinţeze autorităţi şi instituţii special concepute pentru copii suspectaţi,

acuzaţi sau dovediţi a fi încălcat legea penală. Implementarea acestei dispoziţii obligă

statele, în primul rând, să reglementeze vârsta minimă a răspunderii penale -şi să

prevadă în legislaţie faptul că sub această vârstă faptele penale comise de copii nu sunt

incriminate penal (art.40, alin.3, lit.a). În al doilea rând, această dispoziţie obligă statele

părţi să adopte măsuri, astfel încât, ori de câte ori este posibil, să trateze aceşti copii fără

a recurge la proceduri judiciare, cu condiţia ca drepturile omului şi garanţiile legale să le

fie pe deplin respectate (art.40, alin.3, lit.b). Convenţia pledează pentru reglementarea

unor proceduri sau instituţii speciale menite să evite contactul copiilor cu instanţele

judiciare. Fără a le numi ca atare, Convenţia recomandă statelor înfiinţarea instanţelor

pentru copii sau a unor organisme para-juridice abilitate să se ocupe de copiii în conflict

cu legea. Legiuitorul internaţional accentuează obligativitatea statelor de a asigura

respectarea drepturilor reglementate de Convenţie şi în cadrul acestor măsuri

alternative.

Statele părţi au de asemenea obligaţia de a asigura o varietate de măsuri

alternative la instituţionalizare. Între acestea art.40, alin.4 menţionează deciziile de

supraveghere, consilierea, probaţiunea, asistenţa alternativă, programe educaţionale şi

publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr.109 din 28 septembrie 1990


211

de pregătire profesională. Măsurile alternative vizează asigurarea bunăstării copiilor.

Ele trebuie să fie proporţionale cu circumstanţele personale cât şi cu fapta comisă.

Alături de alte drepturi civile70 recunoscute copilului, Convenţia interzice

privarea ilegală sau arbitrară de libertate. Deţinerea copilului - sub orice formă şi în

orice tip de instituţie- trebuie să fie o măsură de ultimă instanţă şi pentru cea mai scurtă

durată de timp posibilă (art.37, lit.b). Convenţia reiterează (art.37, lit.a) prevederile

Pactului Internaţional cu privire la Drepturile Civile şi Politice care interzic aplicarea

pedepsei capitale sau a detenţiei pe viaţă, fără posibilitatea eliberării, persoanelor sub 18

ani.

Convenţia reglementează drepturile care trebuie garantate de statele părţi,

copilului, suspectat sau acuzat de comiterea unei fapte penale (art.40, alin.2, lit.b):

(i) dreptul la prezumţia de nevinovăţie;

(ii) dreptul de a fi informat pomt şi direct în legătură cu învinuirile care i se aduc,

dacă este cazul, prin intermediul părinţilor sau a altor ocrotitori legali;

(iii) dreptul de a beneficia de asistenţă juridică sau de altă natură în pregătirea

apărării;

(iv) dreptul de a i se examina cauza fără întârziere de către o autoritate competentă,

independentă, imparţială sau instanţă de judecată;

(v) dreptul de a nu fi obligat să depună mărturie sau să-şi mărturisească vinovăţia;

(vi) dreptul de a beneficia de revizuirea hotărârii de către o autoritate sau instanţă de

judecată superioară competentă, independentă şi imparţială, în acord cu legea;

(vii) dreptul de a fi asistat în mod gratuit de un traducător dacă nu înţelege sau nu

vorbeşte limba folosită.

(viii) dreptul de a i se respecta viaţa privată în toate etapele procedurale.

Făcând parte din normele prevăzute într-un tratat, dispoziţiile referitoare la

tratamentul copiilor aflaţi în conflict cu legea devin obligatorii pentru statele care au

semnat şi ratificat Convenţia. Pe această ele "netezesc" calea implementării în

legislaţiile naţionale a celorlate standarde în materia justiţiei juvenile, prevăzute în

declaraţii, sau reguli speciale adoptate de Adunarea Generală a Naţiunilor Unite.

În comentariile la rapoartele remise de statele părţi, în temeiul art.44, Comitetul

pentru Drepturile Copilului a făcut numeroase aprecieri critice cu privire la progresele

lente făcute de state în implementarea dispoziţiilor Convenţiei şi a celorlalte standarde

internaţionale în materia justiţiei juvenile. Nu putem să nu observăm şi cu această

ocazie faptul că implementarea drepturilor copilului, inclusiv ale copilului aflat în

70 Balahur, D (2001) : "Protecţia drepturilor copilului ca principiu al asistenţei sociale", Buc, Ed.All Beck

Doina BALAHUR

212

conflict cu legea, ar fi fost substanţial ameliorată, dacă ar fi fost reglementată, în

Convenţie sau printr-un protocol facultativ, o procedură specială de comunicare a

încălcărilor.

Regulile Naţiunilor Unite pentru Protecţia Minorilor privaţi de Libertate trebuie

interpretate şi implementate în legislaţia internă a statelor membre în acord cu

prevederile tratatelor şi declaraţiilor de referinţă în materia Drepturilor Omului. Ele se

întemeiază pe un set de principii şi valori care reflectă tensiunea şi echilibrul precar

dintre filosofia penală restitutivă şi aceea retributivă, dintre pedeapsă şi reabilitare.

Adunarea Generală a Naţiunilor Unite a recomandat statelor să implementeze Regulile

în legislaţia lor naţională şi să reglementeze remedii efective pentru încălcarea lor,

inclusiv compensaţii atunci când sunt implicaţi copii. Statele vor monitoriza aplicarea

Regulilor (Rg.7).

Spre deosebire de alte documente, Regulile definesc înţelesul termenului de

"copil şi tânăr" (juvenile) si stabilesc semnificaţia sintagmei de "privare de libertate".

În acord cu art.1 din Convenţia pentru Drepturile Copilului şi Regulile (Rg.11,

lit.a/Anexă) stabilesc că prin sintagma de "juvenile" se înţelege orice persoană sub

vârsta de 18 ani. Privarea de libertate înseamnă (Rg.11, lit.b/Anexă) orice formă de

detenţie sau de încarcerare ori plasamentul unei persoane într-o instituţie de deţinere

publică sau privată, pe care persoana nu poate să o părăsească în mod voluntar ci numai

pe baza hotărârii unei autorităţi judiciare, administrative sau a altei autorităţi publice.

Între principiile fundamentale care orientează, în viziunea legiuitorului

internaţional, protecţia minorilor privaţi de libertate Regulile prevăd:

a.) deţinerea este o măsură de ultimă instanţă;

b.) determinarea prin lege a vârstei de la care copiii pot fi privaţi de libertate;

c.) privarea de libertate se va realiza cu asigurarea drepturilor omului ale copilului;

d.) copiilor privaţi de libertate li se va garanta integrarea în activităţi şi programe care

nu le afectează sănătatea şi respectul de sine, care contribuie la dezvoltarea

resposabilităţii lor şi-i ajută să-şi dezvolte potenţialul ca membrii ai societăţii;

e.) legalitatea executării detenţiei;

f.) prezumţia de nevinovăţie;

g.) menţinerea legăturilor cu comunitatea;

C.) Regulile Naţiunilor Unite pentru Protecţia Minorilor Privaţi de Libertate


213

h.) detenţia va fi asigurată în spaţii cu minime măsuri de siguranţă sau chiar fără, iar

numărul de copii deţinuţi va fi cât mai redus cu putinţă, în scopul realizării unui

tratament individualizat;

i.) locurile de detenţie vor fi descentralizate şi integrate în mediul socio economic şi

cultural al comunităţii, etc

Regulile cuprind un preambul şi o anexă structurată în cinci părţi care descriu lista

standardelor de organizare, funcţionare şi management al locurilor special amenajate

pentru deţinerea copiilor care au comis fapte penale. Sunt, de asemenea, precizate

drepturile copilului pe toată durata privării de libertate, obligaţiile care revin

resposnsabililor locurilor de deţinere, activităţile şi programele de reabilitare în care

sunt integraţi copiii, măsurile disciplinare care se pot lua împotriva copiilor în această

perioadă durata şi natura lor; etc

Consacrarea expresă a sancţiunilor şi măsurilor comunitare, în legislaţia

internaţională a Drepturilor Omului, s-a realizat prin adoptarea de către al VIII lea

Congrea al Naţiunilor Unite cu privire la Prevenirea Infracţionalităţii şi Tratamentul

Infractorilor, a Regulilor şi Standardelor Minime pentru Măsurile Neprivative de

Libertate- numite, la recomandarea Comitetului pentru Prevenirea şi Controlul

Infracţionalităţii, Regulile de la Tokyo.71 Ele reprezintă cadrul normativ-juridic

internaţional al reglemetării:

a.) sacţiunilor şi măsurilor neprivative de libertate.

b.) al implementării şi administrării măsurilor comunitare.

c.) al standardelor de pregătire a personalului abilitat să lucreze în acest domeniu.

d.) al politicilor de implementare a acestor sancţiuni.

e.) al cooperării internaţionale în materia prevenirii înfracţionalităţii şi a

tratamentului infractorilor.

Regulile de la Tokyo, reprezintă nu numai o nouă reglementare internaţională ci

consacră mutaţiile majore intervenite la nivelul filosofiei penale şi criminologiei. Ele

transpun sub forma normativităţii juridice de Drept Internaţional al Drepturilor Omului

principiile şi valorile paradigmei justiţiei restitutive. Această corespondenţă - între

filosofia penală restitutivă şi reglementarea de Drept internaţional al Drepturilor

D.) Reguli şi standarde minime ale Naţiunilor Unite cu privire la sancţiunile

neprivative de libertate: Regulile de la Tokyo.

Doina BALAHUR

214

Omului- se evidenţiază cu precădere la nivelul obiectivelor şi scopurilor urmărite prin

elaborarea regulilor :

a.) de a pune la dispoziţie un set de principii fundamentale în scopul promovării

sancţiunilor neprivative de libertate precum şi un minimum de garanţii asigurate

persoanelor care ispăşesc o sancţiune neprivativă de libertate; (rg.1.1)

b.) de a promova o implicare mai activă a comunităţii în managementul justiţiei penale,

în special în tratamentul infractorilor, precum şi de a dezvolta la infractori un

sentiment de răspundere faţă de societate.(rg.1.2)

c.) în procesul implementării regulilor, Statele Membre se vor strădui să asigure un

echilibru între drepturile infractorilor, drepturile victimelor şi grija societăţii pentru

securitatea publică şi prevenirea infracţionalităţii.(rg.1.4)

d.) statele membre vor reglementa şi implementa măsurile neprivative de libertate în

sistemul legislaţiei naţionale în scopul reducerii încarcerării, al raţionalizării

politicilor justiţiei penale, luînd în considerare respectarea Drepturilor Omului,

cerinţele dreptăţii sociale precum şi nevoile de reabilitare ale infractorului. (rg.1.5)

e.) în scopul realizării unei flexibilităţi sporite, proporţionale cu gravitatea şi natura

infracţiunii, cu antecedentele infractorului şi protecţia societăţii, precum şi în acela

al evitării utilizării încarcerării ori de cîte ori nu este nevoie, sistemul justiţiei penale

va regelementa o paletă largă de măsuri neprivative de libertate, atît în etapele pre-

procesuale cît şi în cele procesuale şi post-procesuale (Rg.2.3)

Implementarea Regulilor de la Tokyo în legislaţiile naţionale a condus la

generalizarea măsurilor şi sancţiunilor comunitare neprivative de libertate în majoritatea

legislaţiilor penale. De asemenea, ele constituie premisa armonizării legislaţiilor

naţionale penale în materia sancţiunilor neprivative de libertate (prevăzută de regula

23.2.) Regulile de la Tokyo sunt structurate în opt secţiuni.

Reflectînd o nouă filosofie penală structrată în jurul valorilor justiţiei restitutive

Regulile de la Tokyo reglementează un set de drepturi,valori, norme şi proceduri care

vizează menţinerea persoanei în stare de libertate, ori de cîte ori este posibil, în toate

fazele cercetării, urmăririi şi procesului penal, respectarea demnităţii sale (Secţiunea I a

Principii Generale).

71 Adoptate de Adunarea Generală a Naţiunilor Unite prin rezoluţia 45/110 la cea de a 68a sesiune plenară din 16 decemmbrie 1990; www.un.org/recs/45/110


215

REGULI ŞI STANDARDE MINIME ALE NAŢIUNILOR UNITE CU PRIVIRE LA

MĂSURILE NEPRIVATIVE DE LIBERTATE - REGULILE DE LA TOKYO

3.1. Introducerea, definirea şi aplicarea sancţiunilor neprivative de libertate va fi

prescrisă de lege.

…..

3.4. Măsurile neprivative de libertate, care impun infractorului anumite obligaţii,

aplicate înainte sau în locul procesului, necesită consimţămîntul persoanei.

3.5. Hotărîrea care pronunţă o măsură neprivativă de libertate trebuie să beneficieze de

posibilitatea de a fi revizuită de o altă instanţă sau autoritate competentă, la cererea

infractorului.

3.6. Infractorul trebuie să beneficieze de dreptul de a adresa cereri sau plîngeri unei

instanţe sau altei autorităţi competente, independente referitoare la respectarea

drepturilor sale pe toată durata implemntării măsurilor neprivative de libertate.

…..

3.9. Demnitatea infractorului care ispăşeşte o măsură neprivativă de libertate va fi

respectată.

3.10. În cursul implementării măsurilor neprivative de libertate drepturile infractorului

nu vor fi restrînse decît în limitele care au fost stabilite de autoritatea competentă care a

luat decizia iniţială.

Regulile recomandă, ca ori de cîte ori este posibil, poliţia, procuratura sau alte

agenţii care se ocupă de cazurile penale să poată, pe baza legii, (Secţiunea a II a, Faza

pre-procesuală ) să dezvinovăţească infractorul, dacă această decizie vine în sprijinul

protecţiei societăţii, prevenirea infracţiunilor şi promovarea respectului pentru drepturile

victimei (Rg.5.1)

Integrarea acestor noi valori şi principii presupune modificări esenţiale la nivelul

legislaţiilor penale naţionale, reglementarea unor noi instituţii care să permită derularea

tuturor etapelor procesual penale cu respectarea drepturilor actorilor implicaţi în

comiterea unei infracţiuni: victimă, comunitate, infractor. În acest scop autorităţile

naţionale competente vor avea la dispoziţie un spectru larg de măsuri neprivative de

libertate ( Secţiunea a treia: Procesul şi Condamnarea). În decizia pe care o adoptă

instanţa trebuie să ia în consideraţie nevoile de reabilitare ale infractorului, protecţia

societăţii precum şi interesele victimei.

Doina BALAHUR

216


MĂSURILE NEPRIVATIVE DE LIBERTATE -REGULILE DE LA TOKYO

8.1. Avînd la dispoziţie un spectru larg de măsuri neprivative de libertate, autorităţile

judiciare, vor lua în consideraţie, în deciziile pe care le vor adopta, nevoile de reabilitare

ale infractorului, protecţia societăţii şi interesele victimei, care va fi consultată ori de

cîte ori este necesar.

8.2. Autorităţile care hotărăsc pot decide asupra uneia dintre următoarele măsuri:

a.) Sancţionarea verbală cum ar fi : admonestarea, mustrarea, avertismentul;

b.) Renunţarea condiţionată la învinuire;

c.) Sancţiuni economice şi amenzi;

d.) Confiscare sau decizie de expropriere;

e.) Restituirea;

f.) Suspendarea sau amînarea pronunţării hotărîrii;

g.) Probaţiunea şi supravegherea judiciară;

h.) Muncă în serviciul comunităţii;

i.) Arest la domiciliu;

j.) Orice alt tratament non-instituţional;

k.) Combinarea măsurilor de mai sus.

Observam într-un studiu recent72 faptul că una dintre formele de manifestare a

pluralismului juridic, caracteristic postmodernismului juridic, este efectul apropierii

dreptului de viaţa indivizilor, grupurilor şi comunităţilor. Regulile de la Tokyo sunt

ilustrative pentru acest proces. Reglementările nu mai au un caracter general, abstract ci

fac referire expresă la nevoile personale, la circumstanţele socializării.

Capitolul V, referitor la implementarea măsurilor neprivative de libertate,

prevede obiective, proceduri, strategii de intervenţie centrate pe nevoile infractorului, pe

rezolvarea problemelor care au condus la comportamentul infracţional. Ele îşi pun

amprenta asupra strategiilor şi planului de intervenţie ale consilierului de probaţiune,

care vor fi strict centrate pe caz. Durata măsurilor, condiţiile pe care trebuie să le

îndeplinească infractorul sunt de asemenea adaptate la comportamentul său, la eforturile

de reintegrare.

Scopul supravegherii infractorului în comunitate (Rg.10.1) este reducerea

riscului de recidivă precum şi de a sprijini reintegrarea sa în modalităţi care previn

72 Balahur, D (2004) : Probation and Communitz Reintegration , Buc, Ed.Didactică şi Pedagogică


217

reîntoarcerea sa la comportamentul antisocial. În acestă direcţie, regula 10.3 prevede

adaptarea supravegherii şi a tratamentului la fiecare caz în parte, precum şi revizuirea

periodică a acestora în funcţie de progresele înregistrate de infractor. Răspunsul

favorabil la aceste măsuri poate să conducă la scurtarea duratei de supraveghere.

Regula 11.2 reglementează posibilitatea reducerii termenului de aplicare a măsurii de

supraveghre dacă infractorul răspunde favorabil la ea.

Centrarea supravegherii şi adaptarea planului de reintegrare la nevoile

infractorului sunt reglementate distinct de Regulile 13.1- 13.6


MĂSURILE NEPRIVATIVE DE LIBERTATE - REGULILE DE LA TOKYO

13.1. În cadrul unei anumite măsuri de supraveghere, se vor elabora şi dezvolta scheme

variate, menite să satisfacă efectiv nevoile infractorului, cum ar fi terapia centrată pe

subiect, terapia de grup, programe rezidenţiale, precum şi tratamentul specializat al

diferitor categorii de infractori.

….

13.3. Ori de cîte ori se constată necesitatea administrării unui tratament, vor fi făcute

eforturi de a înţelege antecedentele infractorului, personalitatea, aptitudinile, inteligenţa,

valorile sale şi în special circumstanţele care l-au condus la comiterea infracţiunii.

Standardele şi regulile minime ale Naţiunilor Unite cu privire la măsurile

neprivative de libertate acordă o atenţie specială pregătirii personalului care lucrează în

domeniul administrării sancţiunilor comunitare (Secţiunea aVI a: Personalul). Această

pregătire este în viziunea legiuitorului internaţional multiplu dimensionată : de natură

morală, juridică şi psiho-sociologică. Pregătirea în acest domeniu trebuie să contribuie

la :

a.) clarificarea responsabilităţii persoanlului în ce priveşte reabilitarea infractorilor

(Rg.16.1)

b.) cunoaşterea drepturilor infractorului, precum şi cele ale comunităţii (Rg.16.2)

c.) informaţii despre natura măsurilor neprivative de libertate, scopul supravegherii,

despre varietatea mijloace de aplicare a acestor măsuri (Rg.16.2).

d.) pregătirea, cunoştinţele şi capacitatea personalului se vor îmbunătăţi pe baza

organizării unor cursuri specializate (Rg.16.3)

Doina BALAHUR

218

Corespunzător filosofiei penale restitutive pe care se întemeiază, Regulile de la

Tokyo reglementează participarea comunităţii şi cooperarea cu organismele

guvernamentale şi non-guvernamentale, cu voluntarii în procesul implementării şi

administrării măsurilor neprivative de libertate(Secţiunea a VII a: Voluntarii şi alte

Resurse Comunitare).


MĂSURILE NEPRIVATIVE DE LIBERTATE- REGULILE DE LA TOKYO

17.1. Participarea publică va fi încurajată deoarece ea reprezintă o resursă majoră şi unul

dintre cei mai importanţi factori în îmbunătăţirea legăturilor dintre infractori, familie şi

comunitate. Ea va fi complementară eforturilor de administrare a justiţiei penale.

17.2. Participarea publică va fi privită ca o posibilitate deschisă membrilor comunităţii

de a contribui la protecţia societăţii lor.

….

18.1. Agenţiile guvernamentale, sectorul privat şi opinia publică vor fi încurajate să

sprijine organizaţiile nonguvernamentale care promovează măsurile neprivative de

libertate.

…..

18.3. Mijloacele de comunicare în masă vor fi folosite în scopul creerii unei atitudini

publice constructive menite să conducă la o aplicare mai largă a măsurilor neprivative

de libertate şi la integrarea socială a infractorilor.

Secţiunea finală a Regulilor de la Tokyo (Secţiunea a VIII a, Cercetare,

Planificare, Elaborarea Politicilor şi Evaluarea) reglementează cercetarea,

planificarea, elaborarea şi evaluarea programelor şi politicilor sociale de promovare a

măsurilor neprivative de libertate. Programele şi politicile sociale referitoare la

măsurile neprivative de libertate fac parte integrantă din sistemul justiţiei penale

naţionale (Rg.21.1). În această calitate ele vor fi revizuite şi îmbunătăţite periodic

pentru a determina o implementare şi administrare mai eficiente a măsurilor neprivatve

de libertate. Este reiterată importanţa specială pe care o are promovarea cooperării

ştiinţifice internaţionale în domeniul sancţiunilor neprivative de liberatate.

Subliniam mai sus că Regulile de la Tokyo au contribuit decisiv la mutaţiile

majore care au avut loc în legislaţiile şi sistemele penale naţionale, în ultimul deceniu.

Implementarea lor în legislaţiile interne s-a făcut în cadrul procesului mai larg de


219

armonizare cu valorile şi standardele reglementate de Dreptul Internaţional al Drepturile

Omului.

În ce priveşte România, promovarea şi implementarea măsurilor neprivative de

libertate s-a realizat (şi se realizează) prin efortul concurent al societăţii civile şi

organismelor guvernamentale, prin sprijinul şi asistenţa financiară şi tehnico-ştiinţifică

internaţionale.

În România serviciile de probaţiune au funcţionat iniţial ca iniţiativă privată sub

forma fundaţiilor şi asociaţiilor. Activitatea lor a fost însă de la început coordonată de

un departament de specialitate din cadrul Ministerului Justiţiei şi a beneficiat de

consultanţă ştiinţifică, de asitenţă tehnică şi financiară din partea experţilor Fondului

Know-How al Guvernului Regatului Unit al Marii Britanii şi al Irlandei de Nord. La

începutul anului 2000 existau 11 astfel de organizaţii non-guvernamentale în România.

Organizarea şi funcţionarea Serviciilor de supraveghere şi reintegrare socială a

persoanelor care au comis infracţiuni, în România, a fost reglementată prin OG nr.92,

publicată în Moniotorul oficial nr.423 din 1 septembrie 2000. Întreg ansamblul

dispoziţiilor normative cuprinse în OG 92/2000, precum şi în normele metodologice de

aplicare, referitoare la practica şi obligaţiile profesionale ale consilierului de probaţiune

reflectă atît spiritul standardelor internaţionale şi regionale în materia drepturilor

omului. Aceste aspecte au fost subliniate în capitolul referitor la organizarea şi

managementul serviciilor de probaţiune.

Ghidul Naţiunilor Unite cu privire la Prevenirea Delicvenţei Juvenile (Ghidul de

la Riyadh) a fost adoptat de Adunarea Generală prin rezoluţia 45/112 din 14 decembrie

199073. El reflectă, de asemenea, procesul reconstrucţiei sistemelor penale în spiritul

valorilor justiţiei restitutive, al parteneriatului actorilor sociali implicaţi în dezvoltarea şi

re-socializarea copilului care a comis infracţiuni. Ghidul de la Riyadh cuprinde VII

secţiuni

În spiritul universalităţii şi indivizibilităţii Drepturilor Omului, Ghidul

subliniază ( Partea aIIa: Scopul Ghidului) necesitatea interpretării şi aplicării

dispoziţiilor sale în cadrul mai larg al drepturilor reglementate de documentele

fundamentale în materie - Declaraţia Universală, Pactul Internaţional cu privire la

73 http://www.un.org/recs/45/112

E.) Ghidul Naţiunilor Unite cu privire la prevenirea delicvenţei juvenile

(Ghidul de la Riyadh)

Doina BALAHUR

220

Drepturile Civile şi Politice, Pactul Internaţional cu privire la Drepturile Economice

Sociale şi Culturale, Declaraţia şi Convenţia cu privire la Drepturile Copilului, Regulile

şi Standardele Minime al Naţiunilor Unite cu privire la Administrarea Justiţiei Juvenile

(Regulile de la Beijing), etc.

Prevenirea delicvenţei juvenile este parte integrantă a procesului mai larg de

prevenire a infracţionalităţii în societate. Ea presupune un ansamblu de principii care

condiţionează eficienţa prevenirii delicvenţei juvenile, prevăzute în secţiunea a-I-a a

Ghidului (Principii Fundamentale). Între acestea Ghidul de la Riyadh reglementează:

a.) Interpretarea normelor se va realiza dintr-o perspectivă centrată pe copil şi nevoile

sale. Copii şi tinerii vor avea un rol activ şi vor fi consideraţi parteneri şi nu obiect

al socializării sau controlului (Principii generale, para.3).

b.) Implementarea Ghidului se va face în consens cu principiul asigurării bunăstării

copilului (Principii generale, para.4).

c.) Politicile de prevenire a delicvenţei juvenile vor realiza progresiv depenalizarea şi

dezincriminarea acelor comportamente ale copilului care nu prejudiciază

dezvoltarea sa şi nici nu produc daune altora (Principii generale, para.5).

Politicile recomandate de Ghidul de la Riyadh în domeniul prevenirii delicvenţei

juvenile reflectă mutaţiile intervenite în filosofia sistemelor penale şi în criminologie în

ultimii 10 -15 ani. Comportamentul minorului care nu observă normele şi valorile

sociale, apreciază legiuitorul internaţional, trebuie tratat în contextul proceselor de

creştere şi maturizare. El tinde să dispară în mod spontan, la cei mai mulţi indivizi,

odată cu tranziţia la vîrsta adultă. Etichetarea acestor comportamente ale copilului

drept "devianţă", "delicvenţă" sau "pre-delicvenţă" are un efect negativ, contribuind,

dese ori, la întărirea lor.

Ghidul acordă o atenţie specială socializării copilului, rolului pe care îl au, în

cadrul acestui proces, familia, educaţia, comunitatea şi mijloacele de comunicare în

masă în direcţia prevenirii delicvenţei ( Secţiunea a IV a Procesele de Socializare).

GHIDUL NAŢIUNILOR UNITE PENTRU PREVENIREA DELICVENŢEI JUVENILE

- GHIDUL DE LA RIYADH

12. Deoarece familiei îi revine responsabilitatea primordială în procesul socializării

copiilor, eforurile sociale şi guvernamentale se vor orienta spre menţinerea integrităţii

familiei, inclusiv a familiei extinse. Societatea are obligaţia de a de a sprijini familia în

asigurarea ocrotirii, a bunăstării fizice şi mentale a copiilor.

…..


221

14. Ori de cîte ori mediul familial stabil nu poate fi asigurat iar eforturile comunităţii de

a asista părinţii nu dă rezultate, iar familia lărgită nu poate îmdeplini acest rol, vor fi

adoptate măsuri alternative de plasament sau adopţie.

……

20. Guvernele au obligaţia de a garanta accesul la educaţia publică tuturor copiilor.

21. Sistemele de educaţie, în strînsă legătură cu ativitatea de pregătire academică şi

profesională, vor acorda o atenţie specială următoarelor aspecte:

…….

b) Promovarea şi dezvoltarea personalităţii, a talentelor şi capacităţilor mentale şi fizice

ale copiilor;

…..

d.) Încurajarea copiilor să înţeleagă şi să respecte diversitatea opiniilor, a culturilor

precum şi a altor diferenţe.

e.) Realizarea activităţii didactice într-un climat emoţional pozitiv şi interzicerea

abuzului psihologic asura copilului.

f.) Interzicerea măsurilor disciplinare degradante, în special a pedepsei corporale.

….

40. Mijloacele de comunicare în masă vor fi încurajate să asigure accesul la informaţie

al copiilor şi tinerilor dintr-o diversitate de surse interne şi externe.

41. Mass-media va fi încurajată să disemineze informaţie cu privire la contribuţia

pozitivă a copiilor şi tinerilor în societate.

Secţiunea a Va - Politici sociale- prevede necesitatea promovării unor programe

de prevenire a delicvenţei juvenile întemeiate pe cercetarea ştiinţifică şi identificarea

factorilor de risc, astfel încît instituţionalizarea să fie într-adevăr o soluţie de ultimă

instanţă.

Studiile şi cercetările în domeniul infracţionalităţii copiilor şi tinerilor au

evidenţiat că principalii factori care conduc la comportamentul infracţional sunt legaţi

de disfuncţiile care intervin în relaţiile dintre copil şi instituţiile implicate în procesul

de socializare-dezvoltare - familie, şcoală, comunitate, etc. Principalii factori, care

diferenţiază infractorii minori de ceilalţi copii, identificaţi într-un studiu realizat de

Graham şi Bowling74 sunt:

a.) supraveghere redusă din partea părinţilor;

b.) absenteism şi adandon şcolar;

74 Graham, J; Bowling, B. (1995) "Young People and Crime", Home Office Research Study (145), cap.7

Doina BALAHUR

222

c.) grup de prieteni care au probleme cu poliţia;

d.) ataşament familial redus.

Un procent de 80% dintre adolescenţii (băieţi) cu aceste probleme sunt şi infractori.

Familia, şcoala şi grupul de prieteni -conchid Graham şi Bowling- sunt principalii

factori care influenţează începutul carierei infracţionale. Între aceştia, relaţiile de familie

au o influenţă decisivă. Prevenirea eficientă a delicvenţei juvenile presupune, după cei

doi autori, promovarea unor politici sociale care menţin sub control factorii de risc.

Sprijinirea familiilor cu probleme prin diferite programe de asistenţă, îmbunătăţirea

supravegherii copiilor de către părinţi, întărirea rolului şcolii (prevenirea şi combaterea

absenteismului şi a abandonului), dezvoltarea parteneriatului şcoală-familie, programe

de pregătire a adolescenţilor pentru o viaţă independentă - sunt măsuri care contribuie la

reducerea factorilor de risc în debutul sau continuarea carierei infracţionale a copiilor şi

tinerilor.

Pe baza unor studii desfăşurate în Marea Britanie şi Statele Unite al Americii David

Farrington75 identifica şi clasifica metodele de perevenire a infracţionalităţii (generale şi

juvenile) în patru mari categorii:

a.) Prevenţia realizată în procesul dezvoltării. Ea se adreseaze factorilor de risc

identificaţi de studiile asupra dezvoltării umane;

b.) Prevenţia comunitară. Se referă la intervenţia menită să schimbe condiţiile sociale şi

instituţiile care infuenţează comiterea faptelor penale.

c.) Prevenţia situaţională se referă la intervenţia menită să reducă oportunităţile pentru

comiterea infracţiunilor.

d.) Prevenţia prin intermediul sistemului justiţiei penale. Acest tip de prevenţie se referă

la modalităţile tradiţionale de descurajare, de restrângere a unor libertăţi, şi la

strategii de reabilitare folosite de sistemul justiţiei penale.

Între programele care au avut efecte pozitive în domeniul prevenţiei Farrington

menţionează: vizite dese la domiciliu; consilierea în domeniul educaţiei şi deprinderilor

parentale; învăţarea unor strategii de rezistenţă la influenţa grupului; programe de

eliminare a violenţei din şcoli; prevenţia situaţională a infracţiunilor.

În secţiunea a VI a, Legislaţia şi Administrarea Justiţiei pentru Minori, se prevede

obligaţia statelor de a elabora acte normative şi proceduri speciale (52) menite să

protejeze drepturile şi bunăstarea copiilor. Legislaţia în această materie va trebui să

prevină victimizarea, abuzul, şi folosirea copiilor în activităţi infracţionale.

75 Farrington, D (1996) : "Understanding and Preventing Youth Crime", Joseph Rowntree Foundation, p.27


223

Secţiunea a VII, reiterează rolul cooperării internaţionale în promovarea unor

studii şi cercetări interdisciplinare, în schimbul de informaţii şi asistenţa tehnico-

financiară în domeniul prevenirii delicvenţei juvenile.

Ţările aflate în tranziţie se confruntă, în ritmuri şi trenduri variabile de la o ţară

şi de la o regiune la alta, cu creşterea ratelor delicvenţei juvenile precum şi cu schimbări

în natura şi tipul de infracţiuni comise de copii şi tineri. Datele statistice evidenţiază o

creştere generală a ratelor delicvenţei juvenile în aceste ţări, în unele dintre ele (16)

acestă rată fiind în 1998 dublă faţă de aceea din 1989.

Raportul regional asupra delicvenţei juvenile76 realizat pe 27 de ţări în tranziţie

identifică însă diferenţe semnificative între zonele geografice, precum şi între mediul

urban şi cel rural. Astfel, statele Central Europene au rate relativ ridicate ale delicvenţei

juvenile, în timp ce ţările balitice şi cele din vestul Comunităţii Statelor Independente

au, comparativ, rate mai reduse. Ţările balcanice se confruntă cu trenduri opuse, fie

ascendente, fie staţionare la niveluri mai reduse, în timp ce ţările din zona Caucaziană şi

din Asia Centrală au în mod constant rate reduse ale delicvenţei juvenile.

Analiza statistică realizată de Raport (p.86) evidenţiază, de asemenea, că ţările

tind să se grupeze pe subregiuni. Structura geografică generală sugerează că ţările cu

grad mai ridicat de urbanizare au rate mai ridicate ale infracţionalităţii (atât totale cât şi

ale delicvenţei juvenile) în comparaţie cu acelea în care stilul rural tradiţional de viaţă a

rămas încă puternic. Societăţile tradiţionale rurale din centura sudică a regiunii se

sprijină mai mult pe familie şi controlul comunităţii pentru a preveni şi pedepsi

comportamentul anti-social. Din acest motiv ele au rate semnificativ mai scăzute ale

infracţionalităţii. Ţările industrializate, cu o civilizaţie urbană dezvoltată, regurg

precumpănitor la mijloace juridice formale şi se confruntă cu rate mai ridicate ale

infracţionalităţii. Acestă structură, menţionează Raportul, are implicaţii pentru copiii şi

tinerii din diferite regiuni, generând diferenţe marcante de tratament. Unii sunt implicaţi

în proceduri judiciare, în timp ce alţii experimentează remedii sociale, în special pentru

infracţiunile de gravitate redusă. Diferenţele culturale şi insituţionale conduc la

diferenţe semnificative de tratament pentru acelaşi tip de infracţiune.

76 UNICEF (2000) "Young People in Changing Societies" Regional Monitoring Reports, No.7, Innocenti Research.. Centre, p.85

2.3.2. Implementarea standardelor Naţiunilor Unite cu privire la justiţia juvenilă în statele aflate în tranziţie

Doina BALAHUR

224

Ţările în tranziţie se confruntă nu numai cu rate mai ridicate ale delicvenţei

juvenile dar şi cu schimbări în natura şi tipurile de infracţiuni comise de copii şi tineri.

Infracţiunile împotriva proprietăţii reprezintă mai mult de două treimi din infracţiunile

comise de copii şi tineri. Este în creştere şi numărul infracţiunilor violente comise de

copii şi tineri (în special grupa de vârstă 16-17 ani; copiii sub 14 ani şi chiar mai jos

încep şi ei să apară în calitate de subiect activ al unor fapte penale). În distribuţia pe

sexe se înregistrază, de asemenea, o creştere a infracţionalităţii fetelor.

Implementarea standardelor internaţionale referitoare la justiţia juvenilă, parte

integrantă a procesului mai larg de reformă a sistemului legislativ şi de justiţie,

înregistrează ritmuri variabile şi măsuri diferite de la o ţară la alta. Tranziţia spre

valorile democraţiei în domeniul justiţiei juvenile presupune: revizuirea şi modificarea

legislaţiei, pregătirea profesioniştilor în acest domeniu, crearea unor noi instrumente

pentru prevenirea infracţionalităţii, asigurarea resurselor necesare implementării noii

legislaţii, etc.

Măsurile legislative adopate de ţările în tranziţie variază de la modificări şi

completăti la revizuirea integrală a legislaţiei care afectează tratatamentul penal al

copiilor. Bulgaria a adoptat amendamente la Codul penal şi a elaborat o nouă lege

pentru combaterea şi prevenirea delicvenţei juvenile. Noi coduri penale, sau modificări

şi completări substanţiale ale legii penale, astfel încât să devină compatibile cu

standardele internaţionale, s-au realizat în Albania (1995), Rusia (1996), Georgia(1997)

Polonia (1998), etc. Revizuirea procedurii penale în cauzele cu copii şi tineri s-a realizat

în Georgia şi Rusia. Principalele modificări au vizat integrarea standardelor

internaţionale. Noul Cod penal adoptat în Polonia pune accent pe măsurile neprivative

de libertate pentru copiii care au comis fapte penale. Codul penal lituanian

reglementează un sistem special de sancţiuni pentru minori, etc, (Raport regional, p.95).

O serie de modificări şi completări ale Codului penal (introduse prin legea 140/1996)

permit instanţelor din România să evite pronunţarea unei pedepse privative de libertate

în cauzele cu minori - fără însă a putea vorbi de un tratament diferenţiat al copiilor care

au comis fapte penale.

Privarea de libertate, fie în etapele pre-procesuale, fie ca sancţiune, continuă însă

să fie practicată, în diferite proporţii, în ţările în tranziţie. Tratamentul copiilor în

detenţia pre-procesuală a constituit obiectul unor rapoarte speciale realizate de

Raportorul Special al Naţiunilor Unite asupra Torturii. Raportul realizat în 1999,

sublinia precaritatea condiţiilor în care sunt deţinuţi copiii - în locuri supraaglomerate,

împreună cu infractorii adulţi, hrana neadecvată, condiţiile igienico-sanitare deficitare,


225

absenţa asistenţei medicale, absenţa unor programe educaţionale- precum şi abuzurile

fizice şi sexuale la care sunt supuşi.

Privarea de libertate, cu variaţii semnificative de la o ţară la alta, continuă să fie

pronunţată ca sancţiune, în special în ţările în care legislaţia nu a reglementat măsuri

alternative neprivative de libertate şi înfiinţarea serviciilor de probaţiune. În ţările în

care există servicii de probaţiune ele sunt folosite fie în complementaritate fie în locul

pedepsei privative de libertate. În Ungaria, în 1997, 61% dintre copii care au comis

infracţiuni au fost puşi sub probaţiune iar în Polonia, în aceeaşi perioadă, 50% . În

Federaţia rusă, în perioada 1992-1996 recursul la probaţiune s-a dublat, de la 16 % la

35%.

Comentariile77 şi recomandările formulate de Comitetul pentru Drepturile

Copilului în privinţa implementării standardelor justiţiei juvenile în ţările în tranziţie au

fost critice şi au subliniat:

Necesitatea revizuirii şi reformei sistemului justiţiei juvenile în spiritul standardelor

internaţionale (Armenia, Azerbaijan, Bulgaria, Republica Cehă, Georgia, România,

Rusia).

Pregătirea specială în domeniul standardelor internaţionale a judecătorilor, a

personalului din poliţie, asistenţă socială (Azerbaijan, Bulgaria, Ungaria, Republica

Cehă, România, Rusia, Uncraina, RF Yugoslavia)

O mai bună protecţie a drepturilor copiilor privaţi de libertate (Armenia - cu referire

specială la durata detenţiei pre-procesuale, accesul limitat al vizitatorilor în această

perioadă, condiţiile de detenţie inclusiv absenţa separării de adulţi; Azerbaijan

(munca corecţională); Georgia (condiţiile de detenţie, hrană, îmbrăcăminte, încălzire

inadecvate, absenţa programelor educaţionale); Ungaria (relele tratamente din

centrele de detenţie); Polonia, Slovenia (durata detenţiei pre-procesuale) etc.

Un sistem independent şi accesibil pentru plângerile adresare de copiii aflaţi în

detenţie (Georgia, Rusia, RF Yugoslavia).

Respect adecvat pentru dreptul copilului de a beneficia de asistenţă judiciară şi de

revizuirea hotărârilor judiciare (Armenia, Georgia şi Kyrgyzstan).

Eliminarea din sistemul justiţiei a stigmatizării grupurilor vulnerabile de copii -în

special de ţigani (Bulgaria, Ungaria, Republica Cehă).

77 Pe baza unei proceduri reglementate de art.44 din Convenţia cu privire la Drepturile Copilului, Comitetul pentru Drepturile Copiilor face comentarii şi recomandări pe marginea rapoartelor pe care statele părţi au obligaţia să le remită la doi ani de la ratificarea Convenţiei şi ulterior din cinci în cinci ani. Comentariile pe care le cităm se referă la statele în tranziţie ale căror rapoarte au fost revizuite până la 15 iunie 2000. Pe lângă comentariile şi recomandările cu caracter general Comitetul face referiri şi recomandări speciale fiecărui stat în parte.

Doina BALAHUR

226

Mai multă atenţie acordată măsurilor de prevenire (Polonia şi Ukraina).

Absenţa protecţiei drepturilor copilului în timpul cercetării şi urmăririi penale

(RF.Yugoslavia).

Ameliorarea procesului de implementare a standardelor internaţionale în domeniul

justiţiei juvenile în ţările aflate în tranziţie are ca priorităţi78:

- perfecţionarea pregătirii tuturor celor implicaţi în administrarea justiţiei juvenile,

inclusiv a magistraţilor şi poliţiştilor;

- înfiinţarea unor servicii sociale şi para-juridice specializate;

- reglementarea unor alternative la sistemul formal al instanţelor şi respectarea, în

acelaşi timp, a dreptului la un proces corect;

- crearea unui sistem restitutiv de justiţie şi reglementarea sancţiunilor neprivative de

libertate.

În sistemul European de protecţie a Drepturilor Omului, ideea de a integra

comunitatea şi în special victima în cadrul justiţiei penale aparţine, aşa cum observam

mai sus, Consilului Europei. Consiliile de reabilitare înfiinţate în 1979, au reprezentat o

primă tentativă de instituţionalizare a tratamentului comunitar al persoanelor care au

comis infracţiuni.

Elaborarea unui document european special, în materia drepturilor omului, care

reglementează sancţiunile neprivative de libertate, s-a realizat, de asemnea, sub egida

Consilului Europei. La 19 octombrie 1992, Consiliul Europei- adopta Recomndarea

Nr.(92)16 referitoare la "Regulile Europene cu privire la Sancţiunile şi Măsurile

Comunitare."79 Valorile, principiile şi normele care fundamentează aceste Reguli se

întemeiază pe unul dintre cele mai importante şi eficace documente regionale în materia

Drepturilor Omului, respectiv pe Convenţia Europeană a Drepturilor şi Libertăţilor

Fundamentale ale Omului semnată, sub auspiciile Consilului Europei, la 4 noiembrie

1950 la Roma. Ea prezintă o semnificaţie specială pentru dreptul internaţional al

drepturilor omului din mai multe motive: a fost primul tratat din lume în materie; el a

înfiinţat prima procedură şi curte internaţionale unde se pot adresa plîngeri în domeniul

drepturilor omului; este cel mai dezvoltat şi eficient dintre toate sistemele de drepturi

78 Cantwell, N (2000) : "Nothing More Than Justice", in Juvenile Justice, Innocenti Digest, No.3, p.17

3. Reglementarea sancţiunilor neprivative de libertate în sistemul european al drepturilor omului.


227

ale omului; jurisprudenţa dezvoltată este cea mai extinsă în comparaţie cu orice alt

sistem internaţional.

Elaborarea "Regulile Europene cu privire la Sancţiunile şi Măsurile

Comunitare"80 a avut trei scopuri principale :

a.) să stabilească un set de standarde care să dea posibilitatea legislaţiilor naţionale

să reglementeze şi să aplice eficient sancţiunile comunitare, neprivative de

libertate.

b.) să realizeze un sistem de garanţii împotriva încălcării drepturilor omului ale

infractorilor supuşi unor asemenea sancţiuni;

c.) să creeze un ansamblu de reguli necesare celor care sunt răspunzători de

implementarea şi administrarea acestor măsuri.

Ele au fost considerate o completare la Regulile Europene referitoare la regimul de

Detenţie în Închisori (European Prison Rules) adoptate în 1987.

Regulile europene în materia măsurilor comunitare se întemeiază, de asemenea,

pe valorile şi principiile justiţiei restitutive. Opţiunea pentru termenul de "măsuri şi

sancţiuni comunitare" a fost considerată mai transparentă la semnificaţii în comparaţie

cu aceea de "măsuri alternative", sau "măsuri neprivative de libertate" şi mult mai

sugestivă cu privire la natura lor, diferită opusă, faţă de sancţiunilor privative de

libertate. Prin elaborarea lor - sublinia W.Rau 81- Consiliul Europei a intenţionat să

contribuie la reconstrucţia sistemelor penale ale ţărilor membre, să promoveze un

echilibru între drepturile societăţii, victimei şi infractorului.

Obiectivele şi scopurule urmărite de Consiliului Europei prin elaborarea

regulilor sunt exprimate în Recomandarea Nr.(92)17 adoptată în aceeaşi zi. Această

recomandare precizează că sancţiunile privative de libertate vor fi considerate ca măsuri

de ultimă instanţă şi numai în acele cazuri în care orice altă pedeapsă este în mod

evident neadecvată (para.B.5a). În scopul promovării sancţiunilor şi măsurilor

comunitare instanţa va pronunţa o sancţiune sau măsură comunitară în locul pedepsei

privative de libertate pentru anumite infracţiuni (para.B.5c). Recomandarea precizează

că sancţiunile neprivative de libertate trebuie înţelese ca adevărate pedepse, nu numai de

către legea penală dar şi de către opinia publică care ar trebui să sprijine şi să participe

la implementarea lor (para.B.6).

79 www.coe.int 80 www.coe.int 81 Rau, W (1997) : "European Standards in the Area of Community Sanctions and Measures" in R.Ville, U.Zvekic, J.Klaus, Promoting Probation Internationally, Rome/London, pag.182

Doina BALAHUR

228

În concepţia legiuitorului european aceste măsuri acoperă o sferă largă de

sancţiuni penale aplicabile adulţilor care au comis infracţiuni. Dincolo de marea lor varietate măsurile şi sancţiunile comunitare au în comun trei elemente : a.) menţin infractorul în comunitate; b.) impun anumite restrîngeri ale libertăţii (prin condiţii şi obligaţii pe care trebuie să le

îndeplinească infractorul); c.) ele sunt implementate şi administrate de agenţii specializate.

Regulile europene conţin un preambul şi trei părţi împărţite în 11 capitole. Ele sunt însoţite de o anexă care cuprinde definiţia principalelor concepte folosite de legiuitorul european.

Prima parte (Principii generale) conţine principii generale referitoare la reglementarea şi aplicarea măsurilor şi sancţiunilor comunitare. Cele patru capitole care fac parte din această primă secţiune definesc principiile fundamentale de drept care au stat la baza elaborării Regulilor :

principiul legalităţii incriminării, garanţiile judiciare, respectul pentru drepturile fundamentale ale infractorului şi familiei sale, cooperarea şi consimţămîntul infractorului, etc.

Aceste principii reflectă valorile protejate de Convenţia Europeană a Drepturilor şi Libertăţilor Fundamentale ale Omului, cu referire specială la art.6 (Dreptul la un proces echitabil).

REGULILE EUROPENE CU PRIVIRE LA SANCŢIUNILE ŞI MĂSURILE

COMUNITARE

Regula 3 :

Definirea, adoptarea şi aplicarea sancţiunilor şi măsurilor comunitare trebuie stabilite prin

lege.

Regula 7 :

Organele care răspund de executarea sancţiunilor şi măsurilor comunitare trebuie

prevăzute prin lege.

Obligaţiile organelor de executare trebuie, de asemenea, stabilite de lege.

Regula 12 :

Hotărîrea de impunere sau de revocare a unei sancţiuni comunitare sau a unei măsuri

premergătoare procesului trebuie luată de instanţa judecătorească.

Regula 22 :

Natura sancţiunilor şi măsurilor comunitare, modul lor de executare trebuie să fie în

conformitate cu sistemul drepturilor omului garantate infractorului pe plan internaţional.


229

Partea a doua se ocupă de resursele umane şi materiale. Eficienţa şi credibilitea

acestui tip de sancţiuni şi măsuri depinde de profesionalismul celor implicaţi în

administrarea lor, de asigurarea resurselor materiale şi financiare necesare reintegrării şi

supravegherii infractorilor. Personalul trebuie să fie suficient de numeros, să aibe

aptitudini şi pregătirea profesională necesare posturilor ocupate (rg.38). Eficacitatea

acestor măsuri depinde şi de un al treilea tip de resurse, respectiv de particiaparea

comunităţii. Rolul comunităţii este de a-i ajuta pe infractori să-şi dezvolte legături

constructive în cadrul acesteia, să devină conştienţi de interesul pe care comunitatea îl

manifestă faţă de ei (regula 46).

Partea a treia a regulilor reglementează managementul implementării şi

administrării sancţiunilor şi măsurilor comunitare. Ele stabilesc, de asemenea, o serie de

garanţii şi proceduri menite să asigure respectarea drepturilor infractorului pe toată

durata executării sancţiunii sau măsurii comunitare. Între acestea, Regulile prevăd:

dreptul de a fi informat cu privire la drepturile pe le are,

dreptul de a fi asistat pentru ca aceste drepturi să fie respectate,

dreptul de a adresa verbal sau scris plîngeri, instanţei care a pronunţat hotărîrea sa

organului de executare, etc.

Regulile fac, de asemenea, referire la metodele şi strategiile de intervenţie (cap.IX),

la implicaţiile şi consecinţele încălcării obligaţiilor prevăzute de instanţă (cap.X). O

atenţie specială este acordată rolului cercetării ştiinţifice în procesul promovării şi

evaluării eficienţei sancţiunilor şi măsuilor comunitare (cap.XI).

REGULILE EUROPENE CU PRIVIRE LA SANCŢIUNILE ŞI MĂSURILE

COMUNITARE

Regula 71 :

Metodele de executare trebuie să fie adaptate la fiecare caz în parte. Organele şi

personalul care răspund de administrarea sancţiunilor şi măsurilor comunitare trebuie să

aibe libertatea de realiza o intervenţie individualizată, fără ca prin aceasta să genereze un

tratament discriminatoriu.

Regula 72 :

În cazul identificării unor nevoi individuale ce condiţionează eficienţa executării

sancţiunii sau măsurii stabilite, se va acorda asitenţa materială, socială necesare.

Regulile au fost elaborate de "vechiul" Consiliu al Europei, ai cărui membrii,

înainte de 1989, erau în exclusivitate ţări din Europa occidentală. În 1989 erau 23 de

Doina BALAHUR

230

membrii. La ora actuală Consiliul Europei are 55 de membri. Între aceştia sunt şi ţări

ex- comuniste. "În ce priveşte membrii vechi - observa W.Rau82 - n-a fost nevoie să fie

depuse eforturi speciale pentru a-i convinge de utilitatea sancţiunilor şi măsurilor

comunitar. Sistemele lor penale prevedeau deja o paletă largă de alternative

neprivative de libertate în momentul în care au fost adoptate regulile. Din acest motiv

ele s-au ocupat în special de reglementarea unor garanţii juridice ale infractorilor.

Situaţia noilor membrii este diferită. Cei mai mulţi nu au încă un sistem coerent de

sancţiuni şi măsuri comunitare. Reglementarea acestora întîmpină dificultăţi de

acceptare din partea personalului oficial din domeniul justiţiei şi din partea publicului.

Ei se confruntă, de asemenea, cu lipsa de resurse umane şi materiale şi a infrastructurii

necesare implementării sancţiunilor şi măsurilor comunitare."

În România progresele legislative în materia reglementării sancţiunilor şi

măsurilor comunitare sunt timide, deşi este membră a Consiliului Europei din 1994.

Aplicarea lor - în limitele înguste ale legislaţiei existente- s-a realizat ca efect al acţiunii

societăţii civile, sprijinită şi coordonată de o de specialitate, recent înfiinţat, din cadrul

Ministerului Justiţiei şi cu asistenţa - materială, financiară şi ştiinţifică- decisivă a Know

How Fund de la Ambasada Regatului Marii Britanii şi Irlandei de Nord la Bucureşti.

Specialistii din Marea Britanie au fost o prezenţă constantă, contribuind la formarea

profesională şi managerială a celor care îşi desfăşoară activitatea în domeniul

probaţiunii.

82 Rau, W lucr.cit. pag. 185


231

Bibliografie

1) Balahur, D (2004) : Probaţiune şi Reintegrare Comunitară, Buc, Ed.Didactică şi Pedagogică;

2) Balahur, D( 2001) : Pluralismul socio-juridic global şi reglementarea probaţiunii în Manualul Consilierului de reintegrare, I.Durnescu (coord), Craiova, Ed.Themis

3) Balahur, D (2001) Fundamente socio-juridice ale probaţiunii, Iaşi, Ed.Bit 4) Manualul Consilierului de Reintegrare (2004) : Editat de Ministerul de Justiţie,

Buc.Ed,Oscar Print 5) Foucaul, M (1997): A supraveghea şi a pedepsi, Buc., Ed.Humanitas

I. Introducere II. Definiţii şi precizări terminologice III. Elemente de pshihopatologie

III. 1. Semiologia senzaţiei şi percepţiei III. 2. Semiologia atenţiei III. 3. Semiologia memoriei III. 4. Semiologia gândirii III. 5. Semiologia imaginaţiei III. 6. Semiologia voinţei III. 7. Semiologia starilor afective III. 8. Tulburari de personalitate III. 9. Schizofrenia III.10. Tulburările de intelect

IV. Asistenţa socială a bolnavului psihic IV.1. Principii şi valori ale asistării bolnavului psihic / deficientului mental IV.2. Servicii specializate de sănătate mintală IV.3. Tipuri de instituţii de protecţie şi asistenţă a persoanelor cu tulburări psihice / handicap psihic IV.4. Drepturile persoanelor cu tulburări psihice

V. Bibliografie VI. Resurse on - line

ELEMENTE DE PSIHOPATOLOGIE ŞI ASISTENŢA SOCIALĂ A BOLNAVULUI PSIHIC

Conf. dr. Conţiu ŞOITU

C U P R I N S

Probleme fundamentale ale unităţii de curs

Elemente de psihopatologie

Specificul intervenţiei asistentului social în activitatea cu bolnavul psihic

Scopul unităţii de curs:

Familiarizarea studenţilor cu domeniul asistenţei sociale a persoanelor cu patologie psihică.

Obiectivele unităţii de curs:

analiza conceptelor fundamentale ale domeniului;

introducere în psihopatologie;

însuşirea cunoştinţelor şi deprinderilor necesare asistentului social în activitatea sa în echipe

interdisciplinare de lucru cu persoanel cu patologie psihică în insituţii variate.

Modalităţi de evaluare a studenţilor: a. rezolvarea a patru teme – din capitole diferite – 30% din nota finală;

b. parcurgerea şi prezentarea unei lucrări indicate în bibliografie - 10% din nota finală;

c. participarea la tutoriale - 10% din nota finală;

d. rezultatul la lucrarea scrisă finală - 40% din nota finală;

e. 10% din nota finală – din oficiu.

Elemente de psihopatologie şi Asistenţă Socială a bolnavului psihic

235

I. INTRODUCERE

Raportul anual (2001) al Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii arată că tulburările psihice sunt o importantă sursă de dizabilităţi, 5 din primele 10 poziţii ale ierarhiei bolilor în funcţie de capacitatea de a genera dizabilităţi fiind ocupate de tulburări psihice.

Prevalenţa pe viaţă a acestor boli este de aproximativ 33% ceea ce înseamnă că unul din trei oameni va avea, la un moment dat, pe parcursul vieţii, o tulburare psihică diagnosticabilă prin criterii internaţional acceptate. Chiar dacă în România nu dispunem de studii epidemiologice recente (pentru că sunt foarte costisitoare) nu există nici un motiv pentru a crede că ne situăm sub acest nivel considerat teoretic. Dimpotrivă, există suficiente indicii care sugerează, în ultimul deceniu, valori semnificativ mai mari (în raport cu media europeană): deteriorarea generală a stării de sănătate a populaţiei, expansiunea abuzurilor şi a dependenţelor de substanţe psihoactive, creşterea ratei suicidului, suprasaturarea cu factori de stres a societăţii (declin economic, creşterea şomajului, scăderea nivelului de trai), expansiunea comportamentelor agresive şi violente etc. 1

II. DEFINIŢII ŞI PRECIZĂRI TERMINOLOGICE

Persoană cu tulburări psihice este considerată persoana bolnavă psihic, persoana cu dezechilibru psihic sau insuficient dezvoltată psihic ori dependentă de alcool sau de droguri, precum şi persoana care manifestă alte dereglări ce pot fi clasificate, conform normelor de diagnostic în vigoare din practica medicală, ca fiind tulburări psihice2.

Persoana cu tulburări psihice grave este persoana cu tulburări psihice care nu este în stare să înţeleagă semnificaţia şi consecinţele comportamentului său, astfel încât necesită ajutor psihiatric imediat.3

Prin handicap psihic se înţelege incapacitatea persoanei cu tulburări psihice de a face faţă vieţii în societate, situaţia decurgând direct din prezenţa tulburării psihice.4 1 Ordin nr. 374 din 10/04/2006, publicat în Monitorul Oficial, Partea I nr. 373 din 02/05/2006, privind aprobarea Strategiei în domeniul sănătăţii mentale.Partea I. Preambul 2 Lege nr. 487 din 11 iulie 2002 a sănătăţii mentale şi a protecţiei persoanelor cu tulburări psihice, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 589 din data: 08/08/2002, art. 5, a. 3 Lege nr. 487 din 11 iulie 2002 a sănătăţii mentale şi a protecţiei persoanelor cu tulburări psihice, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 589 din data: 08/08/2002, art. 5, b.

Conţiu Tiberiu ŞOITU

236

Prin pacient se înţelege persoana cu tulburări psihice aflată în îngrijirea unui

serviciu medical5. Psihiatria este o ramură a medicinei care se ocupă de prevenirea, evaluarea,

diagnosticarea, tratarea şi recuperarea bolnavului psihic şi mental. Psihopatologia se ocupă de aspectele patologice ale vieţii psihice. Semiologia reprezintă acea parte a psihiatriei care se ocupă cu studiul

simptomatologiei bolilor psihice, stabilind condiţiile, succesiunea, interdependenţa şi dinamica tulburărilor mentale, cât şi caracterul lor particular, în funcţie de boala psihică sau somatică în cadrul căreia apar.

4 Lege nr. 487 din 11 iulie 2002 a sănătăţii mentale şi a protecţiei persoanelor cu tulburări psihice, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 589 din data: 08/08/2002, art. 5, i. 5 Lege nr. 487 din 11 iulie 2002 a sănătăţii mentale şi a protecţiei persoanelor cu tulburări psihice, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 589 din data: 08/08/2002, art. 5, c.


237

III. ELEMENTE DE PSIHOPATOLOGIE III. 1. Semiologia senzaţiei şi percepţiei :

Senzaţia este un act psihic elementar „mono-modal” de realizare a imaginii singulare a unor

însuşiri ale obiectelor şi fenomenelor lumii înconjurătoare acest proces psihic elementar se produce în urma acţiunii obiectelor şi fenomenelor

lumii materiale asupra organelor de simţ prin intermediul analizatorilor intero,extero şi proprioceptivi excitaţia se transformă

în senzaţie în momentul în care ajunge în scoarţa cerebrală senzaţiile reprezintă izvorul iniţial al tuturor informaţiilor noastre.Ele nu sunt copii

ale însuşirilor obiectelor şi fenomenelor, ele sunt imagini subiective ale lumii obiective.

Percepţiile sunt definite ca procese senzoriale elementare, care se disting prin sintetism,unitate

şi integritate, redând realitatea obiectuală în imagini de ansamblu Psihopatologia senzorialităţii

Hiperestezia reprezintă o coborâre a pragului senzorial determină o suprasensibilitate la excitanţi care până atunci nu erau percepuţi. Este trăită ca o impresie de creştere a intensităţii.

Hipoestezia este o creştere a pragului senzorial. Individul afectat manifestă o receptivitate scăzută la stimuli.

Iluziile se manifestă ca o reflectare denaturată a obiectelor şi fenomenelor, fiind întotdeauna generate de un stimul / excitant real. Sunt definite şi ca percepţii false.

Iluziile pot fi întîlnite : - la normali în diferite circumstanţe externe; - la bolnavi cu tulburări funcţionale sau leziuni ale receptorilor; - la bolnavi cu stări febrile, boli infecto-contagioase;

Tulburări cantitative

Tulburări calitative


238

- la bolnavi cu diferite stări confuzionale; - la nevrotici ; - la bolnavi psihotici.

În cazul iluziilor patologice bolnavul nu le corectează. Halucinaţiile reprezintă „percepţii fără obiect”, fără stimul declanşator.

III. 2. SEMIOLOGIA ATENŢIEI : Atenţia este o funcţie sintetică a psihismului constând în activarea, tonificarea, mobilizarea, orientarea selectivă şi concentrarea focalizată a proceselor psiho-comportamentale în vederea unei reflectări optime şi facile a realităţii şi a unei intervenţii eficiente în cadrul autoreglării activităţii Tulburările de atenţie (disprosexiile) pot fi împărţite :

Hiperprosexii – caracterizate prin exagerarea orientării selective a activităţii de cunoaştere

Hipoprosexii – diminuare a orientării selective a activităţii de cunoaştere Aprosexii – dispariţia oricăror posibilităţi prosexice

III. 3. SEMIOLOGIA MEMORIEI :

Memoria. Este un proces psihic al orientării retrospective realizat prin întipărire (fixare), păstrare (conservare) evocare (reactualizare). Memoria oglindeşte experienţa anterioară şi constituie rezervorul gândirii şi imaginaţiei, suportul forţei cognitive a insului

Tulburările de memorie se împart: cantitative - hipermneziile

- hipomneziile

- amneziile

calitative - tulburări ale sintezei mnezice imediate (sentimentul de straniu,

falsele recunoaşteri)

- tulburări ale rememorării trecutului

- confabulaţia

- ecmneziile

- anecforie


239

Hipermneziile se caracterizează printr-o exagerare a evocărilor care apar multiple, tumultoase şi cu o marcată tendinţă involuntară îndepărtînd subiectul de preocupările principale împuse de conjuctura prezente (poate apare şi la oameni normali legat fiind de anumite stări afective – bucurii mari, reuşite).

Hipomnezia reprezintă scăderea în diferite grade a forţei mnezice. Se întâlneşte în : surmenaj, stări nevrotice, oligofrenii, stări de involuţie.

Amneziile – în sens strict, înseamnă pierderea totală a capacităţii amnezice. Clasificare – care ia ca punct de referinţă debutul bolii

amnezii de fixare (anterograde) – se referă la evenimente trăite după debutul bolii. Se întâlneşte în: stări confuzionale, sindrom Korsacov, stări reactive, stări nevrotice

amnezii de evocare (retrograde) – se întinde spre trecut dinaintea debutului bolii până în copilărie. Se întilneşte în: stări cu încărcătură afectivă, amneziile din demenţe, afazia Wernike” demenţa limbajului”.

I) Tulburările sintezei mnezice imediate

iluzii de memorie – evocări eronate ale unor fenomene sau acţiuni, trăite în relitate de bolnav, dar care nu sunt încadrate în timpul şi spaţiul real în care ele s-au petrecut sau nu sunt recunoscute de bolnav ca trăite sau netrăite;

criptomnezia – nerecunoaşterea, ca fiind străin, a unui material literar, artistic,pe care bolnavul le-a citit sau auzit în realitate, dar pe care în mod iluzoriu îl consideră că este al lui şi – din acest motiv - este necesar să fie deosebit de plagiat. Se întâlneşte în: schizofrenie, psihoză paranoică;

falsa recunoaştere – „ dubla conştiinţă”. Ea constă în a recunoaşte ceea ce de fapt bolnavul nu recunoaşte. Se întilneşte în : surmenaj, stări de obnubilare, stări maniacale, schizofrenii.

II) Tulburările rememorării trecutului

reproduceri ale unor evenimente reale din trecut pe care bolnavul le situiază în mod fals în prezentul trăit:

1. confabulaţiile sau halucinaţiile de memorie – reproducerea unor evenimente imaginare (pe care bolnavul nu le-a trăit) el fabulează asupra trecutului cu convingerea că îl evocă (bolnavul nu spune adevărul dar nici nu minte, pentru că nu ştie că minte). Se întilneşte în: demenţa senilă, oligofrenie, sindrom maniacal.

2. ecmnezia – bolnavul confundă trecutul cu prezentul (bolnavii senili trăiesc evenimentele din tinereţe). Se întilneşte în : demenţe senile, epilepsia temporală, isterie.



240

3. anecforia – reproducerea unor amintiri pe care pacientul le credea

uitate .Se întilneşte în : surmenaj, demenţe. III. 4. SEMIOLOGIA GÂNDIRII :

Gândirea este considerată un proces central al vieţii psihice, o activitate complexă, mijlocită şi generalizată prin care se distinge esenţialul de fenomenal, în ordinea lucrurilor şi ideilor, pe baza experienţei şi a prelucrării informaţiilor.

Activitatea cognitivă orientează subiectul în situaţii problematice, modelându-i conduita

În desfăşurarea sa, acest proces de construcţie ideativă procedează prin aşa numitele operaţii ale gândirii :

1. analiza 2. sinteza 3. comparaţia 4. abstractizarea 5. generalizarea

1. Tulburări de ritm şi coerenţă ale gândirii. Ritmul ideativ în patologia psihiatrică poate apare fie sub forma accelerării, fie sub forma încetinirii .

Accelerarea ritmului ideativ – poartă denumirea de fugă de idei. se caracterizează prin aceea că asociaţiile se fac la întâmplare, după aspecte

superficiale, după asonanţă, rimă, localizare în timp şi spaţiu sau după contraste facile

bolnavii vorbesc mult cu voce tare în formele de exacerbare extremă a fugii de idei, asocierile pierd total

legăturile logice formale, ajungânu-se la o stare de incoerenţă a gândirii se întâlneşte în : - sindroamele maniacale

- în schizofrenie, faza de excitaţie psihomotorie - Stări de ebrietate - Intoxicaţii uşoare - Stări nevrotice - În stările de oboseală marcată şi de surmenaj

O formă particulară a accelerării ritmului ideativ, este mentismul, care se

caracterizează prin depănarea rapidă, incoergibilă, a reprezentărilor şi ideilor

Incoerenţa gândirii – propoziţiile şi frazele păstrează forma gramaticală corectă,

dar ele nu mai au nici un înţeles


241

forma extremă – numită salată de cuvinte: bolnavul exprimă o serie de cuvinte

sub forma unui amestec lipsit total de conţinut logic şi alteori ia aspect de

verbigeraţie - repetarea stereotipă a aceleiasi propoziţii, fraze sau cuvinte,

frecvent lipsite total de înţeles;

se întâlneşte în - schizofrenie

- stări demenţiale avansate

- tulburări de conştiinţă

Încetinirea ritmului ideativ – exprimare lentă, prin răspunsuri întârziate; este

necesară repetarea întrebării pentru a obţine un răspuns.

Baraj ideativ – ritmul ideativ încetează brusc, pentru câteva secunde, după care

cursul gândirii poate fi reluat se întâlneşte în schizofrenie

Dispariţia fluxului ideativ – Se întâlneşte în stările comatoase.A mai fost

descrisă în stări de idioţie şi demenţe şi chiar în epilepsie.

2. Tulburările de conţinut ale gândirii sunt cele mai interesante pagini ale

psihopatologiei, pentru că discursul bolnavului psihic, răspunsurile sau relatările sale

frapează în cea mai mare măsură interlocutorul.

În analiza conţinutului gândirii sunt necesare unele precizări noţionale şi anume

precizarea accepţiunii de idee : dominantă, obsedantă, prevalentă, delirantă.

1. ideea dominantă: prin reversibilitatea ei se înscrie în sfera normalului. După o

discuţie, lectură,spectacol, o idee se poate detaşa şi se impune într-un anumit

moment al gândirii.

2. ideea obsedantă : idee ce izbucneşte, irupe, asediază gândirea şi se împune

conştiinţei deşi este în dezacord cu ea. Stranie şi contradictorie situaţiei şi

personalităţii insului, acesta îi recunoaşte caracterul parazitar sau patologic,

luptă pentru înlăturarea ei, de multe ori fără a reuşii să o învingă.

Obsesia se poate prezenta sub patru forme:

obsesiile ideative : „intoxicaţia „ prin idee. Boala lui „De ce”, „poate”, „dacă”.

Bolnavul este într-o perpetuă pendulare asupra eventualităţilor posibile, se

întreabă, analizează, revine.

Amintiri şi reprezentări osesive: se exprimă prin perseverarea penibilă a

rememorării unor evenimente cu conţinut neplăcut, jenante sau în orice caz

dificile.


242

Obsesii fobice6 – constă în teama faţă de anumite evenimente, lucruri,fiinţe,

acţiuni, situaţii, teamă nejustificată.

Bolnavul recunoaşte caracterul iraţional al fricii sale, o apreciază în mod critic,

luptă pentru a o înlătura, dar nu reuşeşte. Pot fi sistematizate în:

o frica de locuri (de a trece strada, de a sta într-un spatiu închis etc.)

o frica de obiecte (de obicei ascuţite, de tren etc.)

o frica de oameni, boală, moarte.

obsesii impulsive: îndemnarea bolnavului la acte particulare ,lipsite de raţiune,

inacceptabile, ridicole. Compulsie: teama de a nu da curs tendinţei împulsive,

de a nu comite actul impulsiv, spre care este împins. (au capacitatea voluntară

de a se stăpânii – compulsia nu se transformă într-un act impulsiv. O formă

deosebită a acţiunilor obsesive o reprezintă ritualurile.

3. ideea prevalentă: se caracterizează nu numai prin poziţia sa dominantă în

câmpul conştiinţei, prin neconcordanţa şi semnificaţia aberantă ci şi prin faptul

că ea orienteză şi diferenţiază cursul gândirii. În plus, celelalte idei, în loc să se

opună, să o contrazică, gravitează în jurul ei, sprijinind-o şi aducându-i noi

argumente.

- întâmplările din realitate sunt luate drept argumente

- ideea prevalentă este în concordanţă cu personalitatea

individului

- se întâlneşte în: în stări reactive de intensitate psihotică,

epilepsie, alcoolism, stări predelirante

4. ideea delirantă: evoluiază pe un fond de claritate a conştiinţei Ideea delirantă

nu corespunde realităţii cu care se află în opoziţie evidentă şi pe care o exprimă

în mod deformat.

- Pune stăpânire în mod brusc sau insidios pe conştiinţa insului, căruia îi

schimbă comportamentul, şi se menţine în ciuda contradicţiilor evidente

cu realitatea.

- Prin idee delirantă mai înţelegem judecăţile şi raţionamentele care

reflectă în mod eronat realitatea şi modifică în sensul lor patologic

concepţia despre lume şi comportamentul bolnavului.

6 Fobia este o stare de frică cu obiect bine precizat, spre deosebire de anxietate care este o stare de teamă,


243

Sub spectul conţinutului tematic, ideeile dominante se clasifică în:

a.) idei delirante expansive

1. idei de mărire şi bogăţie (grandoare) – pacientul se consideră bogat,

dotat cu însuşiri deosebite;

2. idei delirante de invenţie;

3. idei delirante de reformă;

4. idei de filiaţie – convingerea că sunt descendenţii unor familii renumite;

5. idei erotomanice – convingerea de a fi iubit de către o persoană de

obicei cu un nivel socio-cultural superior şi căruia îi atribuie în mod

deliberat sentimente de dragoste ;

6. idei mistice sau religioase.

b.) idei delirante depresive

1. idei de persecuţie – sunt urmăriţi, supravegheaţi şi se complotează

împotriva lor

2. idei de revendicare – izvorăsc din convingerea unei nedreptăţi,

sentiment perpetuu de frustrare

3. idei de gelozie – sunt mai frecvente la bărbaţi. Când sunt reale pot duce

la un comportament agresiv periculos îndreptat împotriva partenerului

4. idei de relaţie – conţine ideea că obiectele, evenimentele, oamenii din

jur au o semnificaţie personală pentru pacient: o remarcă auzită la

televizor îi este adresată lui

5. idei de autoacuzare şi vinovăţie – apar la persoanele depresive –

păcatele lui vor atrage furia divină asupra familiei

6. idei de transformare şi posesiune

7. idei de negaţie – înţelesul a fost extins şi a idei persistente precum :

cariera lui s-a sfârşit, el este pe pragul morţii, idei privind prăbuşirea

funcţiilor organice (intestinele sunt blocate cu materiile în putrefacţie) –

Sindromul Cotard

c.) idei delirante mixte

- motivarea de mixt este dată de tonalitatea ambiguă afectivă, pe

fondul care evoluiază aceste idei

lipsită de obiect.


244

1. idei de influenţă (variantă a delirului de interpretare) – pacientul crede că

acţiunile sale, impulsurile, gândurile îi sunt controlate de o forţă

exterioară

2. idei metafizice, cosmogonice – sunt orientate spre elucidarea originii

vieţii, a lumii, a sufletului, a reâncarnării

III.tulburări ale expresiei verbale şi grafice ale gândirii

Tulburări de limbaj : dislogii, disfazii, dislalii.

III. 5. SEMIOLOGIA IMAGINAŢIEI :

Fiind susţinută de gândire (al cărei element esenţial este) avînd origine în reprezentări, imagineţiea poate fi considerată ca un proces psihic de prelucrare, transformare şi sintetizare a reprezăntărilor şi idilor în scopul făuriri unor noi imagini şi idei. Psihopatologia imaginaţiei este în strânsă legătură cu psihopatologia gândirii, modificările sale de aspect cantitativ şi calitativ precum şi tulburările sale fiind în strânsă legătură cu dezvoltarea şi respectiv cu tulburările gândirii.

O formă de exaltare imaginativă este realizată de mitomanie. În debilitatea mentală – mitomania are un rol compensator al insuficienţei cognitive III. 6. SEMIOLOGIA VOINŢEI :

Voinţa este latura reglatoare a conştiinţei, la baza căreia stă intenţia şi decizia subiectului. Ea reprezintă activitatea psihică orientată spre atingerea unor scopuri propuse conştient pentru a căror realizare trebuie depăşite anumite obstacole interne sau externe care apar în calea indeplinirii acţiunilor.

Desfăşurarea unui act voluntar presupune mai multe faze : - formularea scopului - lupta motivelor - adoptarea hotărârii - execuţia (îndeplinirea) acţiunii.

1. hiperbulia – exagerarea forţei voliţionale - se întâlneşte relativ rar

Tulburări cantitative


245

- se întâlneşte la toxicomani : are cracter unidirecţional şi selectiv 2. hipobulia – scăderea forţei voliţionale până la dispariţia ei (abulie) - pe plan comportamental se traduce prin scăderea capacităţii de a acţiona - se întâlneşte în: stări nevrotice, stări maniacale, oligofrenii

disabulia – dificultatea de a trece la o acţiune sau de a sfârşii o acţiune începută (nu poate iniţia sau finaliza acţiunea respectivă)

impulsivitatea – o insuficienţă a voinţei pasive, inhibitorii, are ca rezultat lipsa de frână şi comportamentul impulsiv determinat de dezechilibrul dintre tendinţa impulsivă şi controlul voluntar

- acest dezechilibru se manifestă pe plan comportamental prin acte impulsive, intempestive inadaptate, de cele mai multe ori cu caracter antisocial, reprobabil şi dramatic

- pot apare la oamenii normali cu un temperament coleric - în situaţii confictuale - impulsivitatea este caracteristică stărilor psihopatice întîlnindu-se la

psihopaţii excitabili impulsivi - mai avem – impulsivitatea nevroticilor – mai ales a celor anxioşi care

izbucnesc în momentele de maximă tensiune afectivă – raptusurile anxioase

III. 7. SEMIOLOGIA STĂRILOR AFECTIVE :

Procesele afective, reprezintă o formă de manifestare a atitudinii omului faţă de situaţiile de viaţă, faţă de realitatea înconjurătoare în general. Ele exprimă în modul cel mai deplin universul subiectiv, simfonia subiectivă a vieţii interioare a individualităţii şi personalităţii insului

DSM IV recomandă ca termenul de afect să fie folosit pentru stările de scurtă durată iar cel de dispoziţie pentru cele prelungite.

În psihopatologie, tulburarea stărilor afective a fost apreciată după următoarele criterii :

natura intensitatea forţa labilitatea conţinutul adecvarea motivaţională sau motivarea delirantă



246

Tulburările afective frecvente :

Hipotimia: reprezintă o scădere în grade variate a tensiunii afective şi a elanului vital până la apatie şi indiferenţă. Se traduce printr-o redusă expresivitate mimică:

- indiferenţă – dezinteres pentru lumea exterioară şi slabă modulare a paletei emoţionale

- apatia- lipsa de tonalitate afectivă şi dezinteres auto şi alopsihic Se întâlneşte în : oligofrenii, stări de deteriorare cognitivă, TCC, stări confuzionale

Hipertimie Depresia este o hipertimie negativă care se caracterizează printr-o puternică

trăire, printr-o participare afectivă intensă, sub un evantai restrâns, cu sentimentul durerii morale, al inutilităţii şi devalorizării.

Bolnavul se prezintă:

o cu dispoziţie deprimată o lipsit de voioşie o ideaţie lentă cu conţinut trist, dureros o mimica, pantomimica exprimând concordant conţinutul

dureros al trăirilor o depresia – ca expresie a unei stări patologice de intensitate

psihotică sau nevrotică nu trebuie confundată cu reacţiile de deprimare determinate de situaţii de doliu, pierderi materiale, insuccese, decepţii.

Euforia, hipertimie cu puternică încărcătură afectivă pozitivă, prin exagerarea

dispoziţiei în sensul veseliei, stării de plenitudine, de bine general, de putere, însoţită de fugă de idei, logoree, de ironii şi glume deseori contagioase.

- mimică expresivă,bogată, gesturi largi şi variate, - tendinţă la supraapreciere a propriei persoane şi exagerarea tendinţelor şi

trebiunţelor. Un evantai euforic întâlnim în intoxicaţiile uşoare cu alcool, cocaină, cafea, în

stări nevrotice prin suprasolicitare, în stări subfebrile. În forma autentică, euforia se întâlneşte în fazele maniacale ale bolii afective

bipolare, în stările demenţiale senile, oligofrenii.

Anxietatea. În cadrul tulburărilor afective, astăzi, termenul este restrâns numai la tulburări în care dispoziţia constă în depresie şi euforie.

Anxietatea a fost definită de Piere Janet – ca teamă fără obiect – manifestată prin: nelinişte psihomotorie, modificări vegetative, disfuncţii comportamentale.

Anxietatea patologică este distinctă faţă de neliniştea ca teama obişnuită resimţită de orice subiect în faţa unei situaţii noi sau cu un grad de dificultate sporit al cărui răsunet asupra activităţii este pozitiv.


247

Anxietatea prezintă următoarele caracteristici : 1. este nemotivată 2. se referă la un pericol iminent şi nedeterminat, faţă de care apare o

atitudine de aşteptare (stare de alertă) 3. este însoţită de convingerea neputinţei şi dezorganizării în faţa

pericolului 4. asocierea unei simptomatologii negative generatoare de disconfort

somatic (se daclanşează astfel un cerc vicios prin care anxiatatea se autoîntreţine)

Fobiile sunt manifestări de frică specifică intensă declanşată de un obiect sau

situaţie, care nu au prin ele însele un caracter periculos, cu caracter iraţional recunoscut ca atare şi care nu poate fi controlată volitiv.

Proiecţii ale anxietăţii, fobiile pot invada oricare din obiectele şi situaţiile realităţii de care experienţa individuală se leagă într-un mod oarecare. III. 8. TULBURĂRI DE PERSONALITATE

Termenul de personalitate se referă la calităţile comportamentale stabile ale unui individ într-o mare varietate de circumstanţe

Dacă persoana s-a comportat mai întâi normal şi începe la un moment dat să se comporte anormal – se spune că are o tulburare mentală

Dacă însă comportamentul său a fost întotdeauna la fel de anormal cum este şi în prezent – se spune că are o tulburare de personalitate

Ceea ce la vârsta adultă denumim tulburare de personalitate, la vârsta copilăriei este denumit tulburare de comportament

Comportamentul anormal se caracterizează prin :

Datează de mulţi ani Este persistent Nu urmează evoluţia unor episoade de boală psihică Este evident dezadaptativ faţă de o gamă largă de situaţii personale şi sociale

Tulburarea de personalitate paranoidă (paranoică)

Pacienţii cu tulburare de personalitate paranoidă au tendinţa de a atribui altora motivaţii rău voitoare. Sunt suspicioşi şi neâncrezători: deseori ostili, iritabili sau mânioşi şi frecvent colecţionari de nedreptăţi, parteneri maritali geloşi în mod patologic sau procesomani.


248

Semne

Nu fac confidenţe Văd înţelesuri ascunse Tind să fie ranchiunoşi şi contraatacă rapid Au o purtare formală Sunt lipsiţi de umor şi serioşi Au idei preconcepute Nu cred în loialitate sau fidelitate Lipsiţi de căldură Curtează excesiv pe cei cu rang înalt sau puternici şi exprimă dispreţ faţă de cei

slabi Generează la alţii frică sau conflict Pot fi implicaţi în grupări extremiste

Tulburarea de personalitate schizoidă

Pacientul are un stil de viaţă izolat, fără o năzuinţă manifestată către ceilalţi. Semne

Au activităţi solitare. Nu se simt bine în compania altor persoane şi pot să manifeste un contact vizual

deficitar. Nu are prieteni sau confidenţi, numai rude de gradul I.

Îi fac plăcere puţine activităţi.

Pare indiferent la laude sau criticile altora.

Manifestă răceală emoţională, detaşare sau afectivitate aplatizată.

Par interesaţi de matematică, astronomie ori mişcări filosofice.

Sexualitatea lor poate să implice doar fantezii.

Bărbaţii rămân adesea burlaci iar femeile acceptă pasiv căsătoria.

Nu au aparent nici o nevoie sau dorinţă de legături cu alţii, dar pot să fie foarte

ataşaţi de animale.

Tulburarea de personalitate schizotipală

Pacienţi cu multiple ciudăţenii şi excentricităţi ale caracterului, gândirii,

afectelor, vorbirii, prezentării.


249

Semne

Par ciudaţi sau stranii.

Gândire şi vorbire ciudate – vagi, metaforice, supraelaborate sau stereotipe.

Sunt superstiţioşi .

Au o foarte activă viaţă imaginară.

Pot fi implicaţi în practici religioase stranii sau ocultism.

Experienţe perceptuale neobişnuite .

Lipsa prietenilor.

Anxietate socială exagerată .

Afect inadecvat.

Tulburarea de personalitate antisocială

Se caracterizează prin comportament maladaptativ în care pacientul nu recunoaşte drepturile altora. Tulburarea nu este stric sinonimă cu criminalitatea (infracţionalitatea).

Semne Persoana este în vârstă de cel puţin 18 ani. Există dovezi de tulburare de conduită cu debut înainte de vârsta de 15 ani. Ignorare şi violare a drepturilor altora, care survine de la vărsta de 15 ani şi în

care sunt cuprinse :

1. Înşelătorie, indicată de minciuni repetate, folosirea unor nume false. 2. Comiterea repetată a unor fapte care constituie motive de arestare. 3. Impulsivitatea sau lipsa unor planuri de viitor. 4. Iritabilitatea şi agresivitatea, indicate de repetate bătăi sau atacuri fizice. 5. Nepăsare faţă de siguranţa proprie sau a altora. 6. Lipsa de remuşcări. 7. Sunt manipulativi şi par de încredere.

Tulburarea de personalitate borderline

Elementul esenţial îl constituie o instabilitate a relaţiilor interpersonale, a imaginii de sine şi a afectelor şi impulsivitate marcantă care începe precoce în perioada adultă şi este prezent într-o varietate de contexte A fost considerată anterior ca situându-se la graniţa dintre nevroză şi psihoză, de aici şi denumirea (borderline = la graniţă, eng.).


250

Semne Bolnavii sunt “întotdeauna în criză”. Gesturile, ameninţătore sau actele auto-distructive, auto-mutilante sau

suiccidare sunt frecvente. Relaţiile cu alţii sunt tumultoase. Se înfurie cu uşurinţă. Sunt uneori manipulativi, uneori în mod evident pentru oricine. Imaginea de sine este instabilă. Tind să aibă episoade micropsihotice. Bolnavii nu tolereză să fie singuri. Se angajează în eforturi frenetice de evitare a

abandonului real sau imaginar. Seimţăminte cronice de gol lăuntric. Sunt impulsivi în privinţa banilor şi sexului şi se angajează în abuz de

substanţe, şofat periculos. Tulburarea de personalitate histrionică

Pacienţii au un stil dramatic, emoţional, impresionant. Semne

Sunt cooperanţi şi dornici de a fi ajutaţi. Tind să fie plini de culoare, căutând atenţia şi seducători. Manifestă comportament dependent. Din punct de vedere emoţional pot să fie superficiali sau nesinceri. Vorbirea poate să fie dramatică. Adesea sunt sugestionabili. Simpatici chiar sociabili. Se foloseşte constant de aspectul fizic pentru a atrage atenţia. Consideră relaţiile pe care le are drept mult mai intime decât sunt.

Tulburarea de personalitate narcisică

Elementul esenţial îl constituie tendinţa spre de grandoare, necesitate de admiraţie şi de lipsă de empatie, care începe precoce în perioada adultă.

Semne Au un sentiment grandios al importanţei de sine. Se asociază senzaţia de a fi special şi de a i se cuveni. Fantezii nelimitate de succes, putere, strălucire, frumuseţe sau iubire ideală. Recepţionează critica sau înfrângerea cu furie sau cu depresie.


251

Lipsit de empatie. Solicită admiraţie excesivă.

Tulburarea de personalitate obsesiv – compulsivă

Tinde să predomine perfecţionismul, ordinea şi lipsa de flexibilitate.

Semne Preocupare excesivă cu ordinea, incluzând regului, reglementări şi sistematizări. Perseverenţa, care atinge adesea nivelul încăpăţinării. Când deciziile trebuiesc luate intuitiv, indecizia devine o problemă. Perfecţionismul este frecvent. Caută să deţină controlul asupra lor şi asupra situaţiilor în care se găsesc. Le lipseşte spontaneitatea. Sclavi ai amănuntelor. Preferă rutina în detrimentul noutăţii. Stil avar de a cheltui .

Tulburarea de personalitate evitantă

Pacientul are personalitate ruşinoasă sau timidă, denumită de asemenea fobică.

Semne Sunt uşor de rănit sau jignit. Sunt retraşi social. Sunt dornici de implicare socială. Este prezent un complex de inferioritate – poate interpreta comentariile ca fiind

dispreţuitoare sau negative . Tulburarea de personalitate dependentă Bolnavii

Sunt lipsiţi de încredere în sine şi necesită sfaturi şi reasigurare. Nu tolerează să fie singuri şi necesită supervizare excesivă în timpul lucrului. Sunt pasivi. Deleagă altora deciziile. Îşi subordonează propriile nevoi, nevoilor altora. Au dificultăţi de exprimarea dezacordului.


252

III. 9. SCHIZOFRENIA

Este o tulburare psihotică cu etiologie necunoscută şi prezentări divergente. Se caracterizează prin simptome pozitive şi negative. Cu toate că nu este o tulburare cognitivă, schizofrenia cauzeză adesea afectări cognitive (gândire concretă, afectarea procesării informaţiei). Simptomele schizofreniei influenţează advers gândirea, sentimentele, comportamentul şi funcţionarea socială. Boala este de obicei cronică, cu o evoluţie care include o fază prodromală, o fază activă şi o fază reziduală. Fazele prodromală şi reziduală se caracterizează prin forme atenuate ale simptomelor active, cum ar fi convingeri ciudate şi gândire magică, precum şi prin deficite în autoângrijire şi în relaţionarea interpersonală. Schizofrenia este bine stabilită ca o tulburare a creierului, cu anormalităţi structurale şi funcţionale vizibile prin neuroimagistică şi cu o componentă genetică evidenţiată în structurile la gemeni. III. 10. TULBURĂRILE DE INTELECT

Termenului de tulburare mentală / tulburare de intelect i-au fost asociaţi, de-a lungul timpului, şi alţi termeni cu sensuri diferite, deoarece ei vizau fie structura, fie etiologia, fie gradul de handicap mental al persoanei respective.

Astfel, Esquirol, în secolul XVIII, pentru a putea face o diferenţiere între tulburările mentale, stările de demenţă şi slăbire progresivă şi globală a potenţialului mental, a utilizat noţiunea de idiotism. În legătură cu aceasta el spune: “omul aflat în starea de demenţă este lipsit de bunurile de care el se bucura altădată … Idiotul s-a găsit întotdeauna în nenorocire şi mizerie… prezintă multe din trăsăturile copilăriei pe când celălalt (dementul) păstrează în mare fizionomia omului matur. Idioţia nu este o boală, este o stare în care facultăţile intelectuale nu s-au manifestat niciodată… începe odată cu viaţa. Nimic n-ar putea da bieţilor idioţi chiar pentru câteva clipe mai multă raţiune, mai multă inteligenţă.”

Termenii de idiot, imbecil, înapoiat sau întârziat mental sunt întroduşi de Seguiu, care-i foloseşte în lucrarea “Traite moral de hygiene et education des idiots”7. Oligofrenia este pentru prima dată denumită de Krepelin iar mai apoi de Luria. Alţi autori, vrând să facă o distincţie clară între cauzele acestei boli, operează cu alte două noţiuni: debilitate mentală normală şi patologică. Alte cuvinte care au cunoscut şi ele largă circulaţie sunt termeni ca: retardare, incapacitate, handicap.

Însă pentru a fi reflectată cât mai fidel realitatea, mulţi autori au explicat sensul acestor termeni apreciind că astfel s-ar putea evita consecinţele care rezultă din dubla sau polisemantica acestora. 7 apud Petru Arcan şi Dumitru Ciumăgianu, (1980) Copilul deficient mental, Ed. Facla, Timişoara, p. 21


253

Intârzierea mentală cuprinde toate cazurile la care se observă o rămânere în urmă a psihicului sau o dezvoltare deficitară a inteligenţei, fapt ce nu permite atingerea unui anumit prag al normalului pe toată durata vieţii. Mariana Roşca consideră că prin folosirea acestui termen, persoana cu astfel de probleme poate fi ocolită de experienţe traumatizante.8

Termenul de debilitate mentală se referă la “prima zonă de insuficienţă - legată de exigenţele societăţii, exigenţe care sunt variabile de la o societate la alta, de la o vârstă la alta – insuficienţă ai cărei determinanţi sunt biologici (normali sau patologici), având un efect ireversibil în starea actuală a cunoştinţelor noastre.”

Debilitatea reprezintă în acelaşi timp şi gradul cel mai uşor al întârzierii mentale. Oligofrenia este văzută de Luria ca o “insuficienţă determinată de lezări ale

sistemului nervos central”, ceea ce-i dă acestuia un caracter de bandit, indiferent dacă acestă lezare a avut loc în perioada intrauterină sau cea postnatală.

Deficienţa mentală este starea în care un individ “din motive fiziologice sau psihice, are nevoie de un ajutor special pentru a se adapta condiţiilor de existenţă, fără acest ajutor el plasându-se mult sub posibilităţile sale reale.”

Apropiindu-se mult de termenul de întârziere mentală, termenul de retardare mentală este un concept folosit pentru definirea tuturor formelor de activitate intelectuală generală, situată semnificativ sub medie şi se stabileşte exclusiv pe baza coeficientului de inteligenţă.”

Termenii cei mai des folosiţi, însă au rămas totuşi handicap mental şi deficienţă mentală.

Pus în raport cu societatea, individul cu probleme psihice, a fost socotit handicapat deoarece acesta nu-şi va putea exercita rolul său social, nu va putea să se integreze în societate sau nu va putea să îndeplinească expectanţele societăţii.

Handicapul mental implică nişte limite intelectuale peste care acel individ nu va putea să se dezvolte.

Însă, problema acestor persoane poate fi pusă nu numai din perspectiva societăţii, ci şi din perspectiva individului. Astfel, societatea poate fi considerată ca prezentând un handicap deoarece, fiind formată din mai mulţi membri cu o dezvoltare psihică normală, nu poate asigura condiţiile necesare desfăşurării unui individ cu o dezvoltare psihică anormală.

Celălalt termen la care s-au oprit unii autori este deficienţa mentală, deoarece consideră ei că aceasta poate fi asociată celorlalte forme de deficienţă: auditivă, vizuală, motrică, senzorială.

Aprecierea acestor doi termeni nu reduce însă posibilitatea utilizării celorlalţi termeni deoarece aceştia pot fi folosiţi şi interdisciplinar.

8 Roşca, Mariana, (1967) Psihologia deficienţilor mentali, Bucureşti, Ed. Didactică şi Pedagogică, p.8.


254

Gradele întârzierii mentale

După mai multe cercetări efectuate de-a lungul timpului, s-a observat că handicapul de intelect diferă ca structură şi profunzime. Luându-se în calcul coeficientul de inteligenţă dar şi posibilitatea de adaptare, integrare, formarea autonomiei personale, de elaborare a comportamentelor comunicaţionale şi de relaţionare, s-a ajuns la o diferenţiere a handicapurilor de intelect pe mai multe trepte sau în diferite grade.9

Aceste grade sunt: 1. Intelectul de limită (liminar) Coeficientul de inteligenţă care corespunde acestui grad este cuprins între 85 şi

90 (ca limită superioară) şi 70. Această treaptă marchează graniţa între normalitate şi handicap.

Printre caracteristicile somatice avem: - dezvoltare somatică insuficientă atât ponderal cât şi structural; - semne de rahitism de tip sechelar; - anemie carenţială.

Neurologic, liminarul se distinge prin: - tulburări motorii de tip paretic sau paralitic cu o anumită sistematizare; - tulburări cerebeloase minore; - tulburări extrapiramidale în caz de encefalopatie; - diverse leziuni ale nervilor cranieni. Studiindu-i în cadrul procesului de învăţământ, cercetătorii evidenţiază

necesitatea efortului depus de instructor pentru ca elevul liminar să poată îndeplini cerinţele educaţionale.

Un rol important în obţinerea succesului şcolar la aceşti copii îl joacă şi imaginea de sine, care nu numai că poate împiedica îndeplinirea exigenţelor şcolare dar are ca efect şi adoptarea unui comportament negativist, care prezintă frecvente tulburări.

La acestea se adaugă blocaje în mecanismul gândirii, factorul verbal şi de integrare a căror organizare sunt slab reprezentate.

2. Debilitatea mentală sau deficienţa mentală de gradul I Aceasta este a doua treaptă a handicapului mental şi corespunde unui coeficient

de inteligenţă ale cărui valori sunt cuprinse între 50 şi 70. Caracteristicile care aparţin acestei trepte s-au înregistrat la diferite nivele. Astfel, la nivelul percepţiilor analiza şi sinteza informaţiilor este deficitară din

cauza atenţiei care se concentrează asupra unor elemente periferice (culoare, greutate) aceste procese necesitând un timp mai îndelungat.

9 Verza, Emil, (1998) Psihopedagogie specială, Bucureşti, Ed. Didactică şi Pedagogică, p. 27.


255

Sub aspectul reprezentărilor, s-a ajuns la concluzia că reprezentările debililor mentali sunt distorsionate datorită: îngustimii câmpului perceptiv, orientării dificile în spaţiu, lipsei de flexibilitate a activităţilor cognitive.

La nivelul cognitiv, debilii mentali se remarcă prin gândire reproductivă, practică, concretă. Aceasta rezultă din neputinţa de generalizare, abstractizare, comparare, identificare. Însă un fapt ce a atras atenţia în studiul debililor mental, a fost acela că, fiind pus în faţa unor obiecte asemănătoare într-o oarecare măsură, debilul mental reuşeşte să distingă mai repede deosebirile dintre obiecte decât asemănările dintre ele. O altă particularitate a gândirii debilului mental este calitatea ancorării. Pentru astfel de persoane a apela la cunoştinţele vechi şi a le pune în legătură cu cele noi este un proces dificil din care el poate să iasă mai greu.

Limbajul la debilii mentali apare cu întârziere faţă de copilul normal (doi ani), cuprinde noţiuni cheie, iar din punct de vedere gramatical, exprimarea este anevoioasă şi defectuoasă.

Un alt proces cognitiv care se desfăşoară deficitar la debilii mental, este memoria. Aceasta nu are caracter voluntar; de cele mai multe ori este involuntară iar reproducerile sunt “infidele” realităţii. Transferul de cunoştinţe deasemenea are şi el foarte mult de suferit, iar pentru a realiza cu succes procesul memorării, aceştia au nevoie de foarte multe repetiţii.

Deficienţele motrice ale debililor mentali sunt observate în: viteză şi precizie redusă a mişcărilor, reglare deficitară a forţei musculare datorită insuficienţei senzaţiilor kinestezice, lateralitate manuală stângă sau ambidextră, dexteritate manuală scăzută.

Tulburările de ordin afectiv-emoţional au forma depresiunilor, ostilităţii faţă de adulţi, absenţei răspunsului la solicitări, anxietăţii, tensiunii emotive, simptome nevrotice variate.

În plan social, debilii mentali de gradul I care au primit o pregătire profesională adecvată (în care au fost împlicaţi atât ei cât şi instructorii) şi nu prezintă tulburări de personalitate, sunt capabili să-şi câştige în mod independent mijloacele de subzistenţă.

3. Deficienţa mentală de gradul II (imbecilitatea) este atribuţia persoanelor

care au coeficient de inteligenţă cuprins între 50 şi 20. Caracteristicile somatice ale acestei categorii de handicapaţi sunt: - aspect displastic facio-cranian (hipertelorism, asimetrii craniene, gură de lup,

facies de pitic, urechi malformate, displazii faciale, proeminenţa globilor oculari);

- malformaţii viscerale (hepato-spleno-megalie, hernii ale peretelui abdominal);

- tulburări de dezvoltare somatică cu deficit pondero-statural; - anomalii genitale. Neurologic, imbecilii sunt caracterizaţi prin tulburări de motricitate la care se

adaugă: microcefalie, hidrocefalie, craniostenoze, displazii faciale. Activitatea cognitivă a acestei categorii de handicapaţi mental, este deficitară şi

ea. Atenţia, memoria, gândirea, limbajul sunt limitate şi nu pot fi dezvoltate şi antrenate


256

decăt într-un cămin şcoală. Deprinderile, dobândite, ale acestora, le dau posibilitatea de a îndeplini anumite cerinţe simple, dar necesită în continuare o supraveghere din partea familiei sau a instituţiilor speciale.

4. Deficienţa mentală de gradul III – idioţia Această formă a handicapului mental constituie forma cea mai gravă şi mai este

întâlnită şi sub numele de demenţă. Coeficientul de inteligenţă al acestor persoane este situat sub 20. Somatic, idioţii prezintă frecvente malformaţii ale corpului, de cele mai multe

ori fiind prezente mai multe, ceea ce indică de la prima vedere, existenţa anormalităţii. Sistemul imunitar al acestora nu este rezistent, astfel încât orice infecţie poate

provoca moartea. De altfel, s-a constatat că puţine persoane cu astfel de handicap trăiesc mai mult de 19 ani.

Nivelul cogniţiei este redus destul de mult. Astfel, limbajul se rezumă la monosilabe, cazurile în care ei folosesc cuvinte întregi fiind izolate. Gândirea este şi ea limitată, idiotul stabilind doar relaţii între trebuinţele de bază şi obiectele uzuale. Atenţia este involuntară pentru perioade scurte de timp, iar senzaţiile şi percepţiile sunt inexistente. Datorită inexistenţei acestora, ei nu suferă dureri iar uneori au tendinţa de a mânca orice fiindcă le lipseşte simţul gustativ. Activitatea psihomotrică se rezumă la simple acte sau gesturi reflexe şi de aceea ei nu pot executa acte ale mişcării şi hrănirii, necesitând în totalitate sprijinul şi supravegherea unor persoane competente.

TEMĂ: 1. Vizitaţi o instituţie de educare sau ocrotire a copiilor cu deficienţe mentale (şcoală specială, centru de plasament etc.) şi notaţi pe o pagină observaţiile dumneavoastră cu privire la particularitătile de relaţionare între copii cu handicap şi între copii şi adulţii din centru (angajaţi, părinţi sau alţii).


257

IV. ASISTENŢA SOCIALĂ A BOLNAVULUI PSIHIC

În lume exista peste 400 milioane de oameni cu tulburari mentale. Cu toate acestea majoritatea nu primesc nici măcar tratamentul de bază, în special în regiunile sărace ale lumii. O parte a instituţiilor şi agenţiilor specializate nici macar nu pot lua în considerare propuneri de a trata problemele sănătăţii mentale. Acelea care o fac o considera de importanţă minoră, umbrită de nevoia presantă de a salva vieţi prin tratarea bolilor fizice.

Cu toate acestea, sănătatea mentală poate imbunătăţi starea generală de bine şi poate preveni apariţia altor boli. Sărăcia şi starea mentală de bine sunt inter-relate, aşa că sănătatea mentală ar trebui sa fie considerată o componentă integrală, inseparabilă a bunăstării publice.

Numeroase studii şi rapoarte începand din anii '90 au aratat ca probleme ale sanatatii mentale, cum ar fi depresia, sunt mai frecvente printre săraci (Bulletin of the World Health Organization, vol 81, p. 609). De asemenea, schimbările sociale rapide şi urbanizarea în ţările în dezvoltare au condus la creşterea ratei sinuciderilor (Culture, Medicine and Psychiatry, vol 23, p. 25).

Aceste tulburari au un impact semnificativ asupra starii de bine din punct de vedere fizic şi psihic. De exemplu, depresia reduce abilitatea oamenilor de a munci şi creste costurile ingrijirilor de sanatate. în mod tipic oamenii cu depresie merg la doctorii lor cu simptome care nu au o cauza fizica. Dar doctorii trateaza aceste simptome ca şi cum ar fi rezultatul afectarii organice, conducand la costuri nenecesare în loc să se adreseze problemei de bază ce ţine de sanatatea mentala. Aceasta conduce la un cerc vicios al deprivarii şi bolii mentale, nu mult diferit de cercul vicios al deprivarii şi bolilor infectioase.

În acest moment sunt întâlnite două abordări clar diferite, cel mai adesea prezentate în opoziţie una faţa de alta, asupra modalităţilor de îngrijire ale bolnavului psihic.

Abordarea tradiţională indică drept loc de desfăşurare a intervenţiei spitalul de psihiatrie care devine pentru perioade medii, lungi sau nedeterminate universul “bolnavului”. Spitalul este nu doar centrul în care îi sunt oferite serviciile medicale, psihologice, sociale şi spirituale necesare ci are şi (sau mai ales) menirea de a feri “bolnavul” de factorii perturbatori din mediul fizic şi social.

Perspectiva alternativă îşi are originea în curentul “antipsihiatric” conturat în anii `70 ai secolului XX. Unul din centrele care au avut contribuţii remarcabile la acest demers a fost Spitalul de Psihiatrie “Socola” din Iaşi. Una din diferenţele de abordare constă în menţinerea persoanei cât mai mult în mediul său familial.


258

IV. 1. PRINCIPII ŞI VALORI ALE ASISTĂRII BOLNAVULUI

PSIHIC / DEFICIENTULUI MENTAL10:

1. Responsabilitatea echipei comunitare - presupune responsabilitatea pentru persoana cu probleme de sănătate mentală la orice moment, indiferent dacă aceasta se găseşte într-o facilitate de îngrijire (spitalicească, centru de zi, centru de reabilitare etc.) sau în comunitate. A avea această responsabilitate este un lucru dificil, deoarece persoana frecventează numeroase unităţi de îngrijire, nu are o constanţă profesională şi dispune de resurse în general limitate de trai independent. Responsabilitatea pentru persoanele cu probleme de sănătate mentală se încadrează unei logici de cuprindere geografică şi se operaţionalizează după o prealabilă evaluare a nevoilor populaţionale din aria de cuprindere dată (pentru evaluarea problemelor existente în comunitatea deservită şi identificarea posibilelor soluţii de întâmpinare a acestora).

2. Participarea comunităţii - comunitatea deservită de un sistem integrat de îngrijiri de sănătate mentală participă la deciziile şi coordonarea acestuia. În general, implementarea unor programe comunitare de îngrijiri de sănătate mentală s-a confruntat la început cu o rezistenţă crescută a comunităţii de a-şi asuma şi de a susţine aceste iniţiative. Aceste rezerve ale comunităţii se datorează, pe de o parte, atitudinilor negative care mai persistă în legătură cu boala mentală, dar şi faptului că implementarea programelor s-a făcut iniţial fără consultarea comunităţilor. Actualmente, în consiliile directoare ale sistemelor de suport comunitar sunt invitaţi să participe lideri politici şi persoane marcante din comunitate, precum şi orice persoană care poate să aibă un statut de lider informal (în special lideri ai comunităţilor etnice sau religioase). Tendinţa actuală în sistemele funcţionale de îngrijiri de sănătate mentală este aceea de a realiza planul de servicii cu sprijinul reprezentanţilor comunităţii. Realizarea planurilor de servicii se face după o prealabilă educare a participanţilor asupra sistemului de îngrijiri, precum şi de informare asupra resurselor disponibile, asupra prevederilor legale şi de funcţionare practică a unităţilor de îngrijire din sistem. Planul de servicii pentru o populaţie dintr-o anumită arie de cuprindere se realizează nu numai prin consultări cu liderii comunitari, ci şi printr-o prealabilă analiză a nevoilor populaţionale şi după o consultare cu reprezentanţi ai beneficiarilor şi familiilor lor.

3. Accesibilitatea serviciilor - presupune toate mecanismele puse în joc pentru ca persoanele care au nevoie de îngrijiri să cunoască serviciile din comunitate şi să facă uz de acestea. În primul rând, accesibilizarea unui serviciu presupune o locaţie spaţială uşor de localizat şi de atins, precum şi o accesibilitate lingvistică - acolo unde există minorităţi etnice/lingvistice, serviciul va cuprinde în echipa sa terapeutică persoane aparţinând respectivei comunităţi. Accesibilizarea serviciilor presupune şi angajarea echipei terapeutice în acţiuni sociale, care implică campanii de promovare a serviciilor,

10 Ordin nr. 374 din 10/04/2006, publicat în Monitorul Oficial, Partea I nr. 373 din 02/05/2006, privind aprobarea Strategiei în domeniul sănătăţii mentale. Partea I. Preambul


259

intervenţii care să crească şansa ca persoanele care au nevoie de tratament să beneficieze într-adevăr de acesta, căutarea unor soluţii de asistenţă locativă mai ieftină, precum şi găsirea unor oportunităţi şi soluţii pentru reinserţia profesională. Pentru a realiza aceste obiective, echipa terapeutică trebuie să se angajeze activ în acţiuni şi campanii de reducere a stigmatizării persoanelor cu probleme severe de sănătate mentală.

4. Echilibru între componentele sistemului - fiecare componentă a sistemului trebuie să fie în echilibru cu celelalte, astfel încât persoana în dificultate să poată beneficia de îngrijiri, indiferent de nevoile ei. A realiza un echilibru între componentele unui sistem comunitar este un lucru dificil din mai multe puncte de vedere. În primul rând, serviciile publice, private şi neguvernamentale pot să propună programe care în fond nu fac nimic altceva decât să dubleze oferta, lăsând componente de servicii sub- sau nedezvoltate deloc. În al doilea rând, existenţa unor profesionişti, echipe de profesionişti sau grupe de consumatori care se angajează activ în dezvoltarea unui anumit sector al sistemului poate să aibă ca rezultat subdezvoltarea unor alte sectoare prin alocarea preferenţială de resurse umane şi materiale. Pentru a asigura echilibrul ofertei de servicii, fiecare sistem de suport comunitar necesită un management centralizat care să aloce resursele în funcţie de nevoile reale ale beneficiarilor.

5. Continuitatea îngrijirilor - în mod ideal, continuitatea îngrijirilor înseamnă că fiecare consumator beneficiază de servicii de la aceiaşi profesionişti pe tot parcursul îngrijirii sale. Serviciile de sănătate mentală tind să fie compartimentalizate, iar transferul informaţiilor despre evoluţia, tratamentele şi nevoile beneficiarilor se face uneori anevoios, datorită birocraţiei crescute şi aspectelor legate de confidenţialitate în transmiterea informaţiilor. Alternativa cea mai eficientă este aceea a managementului de caz. Managerul de caz ideal are atât rol de susţinător al consumatorilor (prin acţiuni de advocacy), de manager de sistem, prin integrarea tuturor informaţiilor despre serviciile şi programele disponibile în teritoriu, precum şi de terapeut. Pentru a-şi îndeplini aceste obiective, managerul ar trebui să aibă o încărcătură de cazuri redusă, deservind în mod ideal maximum 15 clienţi.

6. Alternative minimal restrictive - alternativele minimal restrictive presupun tratarea persoanelor cu probleme de sănătate mentală în unităţi de îngrijire care să interfereze cât mai puţin cu drepturile lor civile şi cu participarea lor la viaţa comunitară. În această ordine de idei, spitalizarea va fi indicată numai atunci când este strict necesară, fie datorită riscului de auto- sau heteroagresivitate, fie datorită necesităţii aplicării unor tratamente sau investigaţii speciale.

7. Accentul pe reabilitare - interesul pentru reabilitare este dublu. În primul rând, politicile de dezinstituţionalizare grăbite ale anilor â70 au "aruncat" în stradă mulţi psihotici cronici, al căror risc de deteriorare a funcţionării este foarte rapid în comunitate. De asemenea, întârzierea demarării procesului reabilitativ după debutul maladiei aduce cu sine o creştere a potenţialului de dizabilitate. Apariţia noilor generaţii de neuroleptice, cu efecte secundare considerabil mai puţine, favorizează de asemenea procesul de reabilitare. Principalul punct de greutate al procesului de reabilitare ar trebui


260

să fie inserţia sau reinserţia profesională, precum şi îmbunătăţirea abilităţilor funcţionale.

8. Specializarea îngrijirilor - asigurarea unor servicii care să deservească un anumit tip de patologie sau care să ofere un anumit tip de îngrijire. În România, la un nivel momentan neoficial, sunt recunoscute subspecializări, cum ar fi gerontopsihiatria, psihiatria comunitară, psihiatria legală, psihoterapia sau tratamentul adicţiilor, dar nu există prevederi legale care să statueze aceste supracompetenţe sau profesii în sine (cum este cazul psihoterapiei). Unităţile de îngrijire, cu rare excepţii, sunt de tip "psihiatrie generală", alăturând clienţi cu patologii şi niveluri de funcţionare psihosocială diferite.

9. Implicarea beneficiarilor şi a familiilor acestora în procesul de îngrijire - oferta actuală a sistemului de îngrijiri de sănătate mentală este, în mare măsură, sub controlul psihiatrului. Consultarea beneficiarilor, a familiilor acestora sau a formelor asociative constituite sub egida implicării consumatorilor de servicii de sănătate mentală sunt acţiuni deloc uzuale în practica zilnică. Dezvoltarea unor sisteme de îngrijiri care urmăresc o integrare comunitară optimă implică un parteneriat activ între profesionişti şi utilizatorii de servicii în domenii cum ar fi: acţiuni sociale comune, consultarea consumatorilor în ceea ce priveşte furnizarea de servicii, dezvoltarea noilor servicii sau restructurarea celor existente, implicarea familiilor ori comunităţii în procesul de îngrijiri, sprijinirea iniţiativelor de întrajutorare şi suport comunitar etc.

10. Centrarea pe probe a practicii clinice şi comunitare - o serie de iniţiative şi tehnologii în domeniul sănătăţii mentale şi-au dovedit, în momentul de faţă, fie ineficienţa, fie faptul că sunt extrem de costisitoare în comparaţie cu proceduri sau servicii alternative. Stabilirea unor standarde de calitate pentru serviciile de îngrijiri şi asistenţă şi importarea şi adaptarea unor tehnologii şi formule de organizare care şi-au dovedit eficienţa şi efectivitatea trebuie să reprezinte o prioritate a organizatorilor reformei. IV. 2. SERVICII SPECIALIZATE DE SĂNĂTATE MENTALĂ Serviciile specializate de sănătate mentală se realizează prin următoarele structuri11: a) centrul de sănătate mentală; b) cabinetul psihiatric, cabinetul de evaluare, terapie şi consiliere psihologică, de psihoterapie şi de logopedie; c) centrul de intervenţie în criză; d) servicii de îngrijire la domiciliu; e) spitalul de psihiatrie; f) staţionarul de zi;

11 Lege nr. 487 din 11 iulie 2002 a sănătăţii mentale şi a protecţiei persoanelor cu tulburări psihice, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 589 din data: 08/08/2002, art.22


261

g) secţia de psihiatrie din spitalul general; h) compartimentul de psihiatrie de legătură din spitalul general; i) centre de recuperare şi reintegrare socială; j) ateliere şi locuinţe protejate; k) centrul de consultanţă privind violenţa în familie.

Potrivit legii privind protecţia şi promovarea drepturilor persoanelor cu handicap12, persoana cu

handicap poate beneficia de servicii sociale acordate în centre de zi şi centre rezidenţiale de diferite tipuri, publice, public-private sau private.

Centrele de zi şi centrele rezidenţiale sunt structuri în care serviciile sociale sunt acordate de personal calificat şi care dispun de infrastructura adecvată furnizării acestora; în centrele rezidenţiale persoana cu handicap este găzduită cel puţin 24 de ore. În sensul legii 448, tipurile de centre rezidenţiale pentru persoane cu handicap sunt:

a) centre de îngrijire şi asistenţă; b) centre de recuperare şi reabilitare; c) centre de integrare prin terapie ocupaţională; d) centre de pregătire pentru o viaţă independentă; e) centre respiro/centre de criză; f) centre de servicii comunitare şi formare; g) locuinţe protejate; h) altele.

Admiterea unei persoane cu handicap într-un centru rezidenţial, cu excepţia centrelor de criză, centrelor respiro şi a locuinţelor protejate, se face în cazul în care acesteia nu i se pot asigura protecţia şi îngrijirea la domiciliu sau în cadrul altor servicii din comunitate.

Centrele pentru persoane cu handicap se înfiinţează ca structuri cu sau fără personalitate juridică, în subordinea consiliilor judeţene, respectiv consiliilor locale ale sectoarelor municipiului Bucureşti, cu avizul şi în coordonarea Autorităţii Naţionale pentru Persoanele cu Handicap.

În vederea desfăşurării unui tip de activităţi cu caracter inovator în domeniul protecţiei persoanelor cu handicap, furnizorii de servicii sociale acreditaţi pot înfiinţa, administra şi finanţa centre-pilot, pentru o durată de maximum 2 ani.

Evaluarea activităţilor cu caracter inovator se face de serviciul public descentralizat competent teritorial al Ministerului Muncii, Solidarităţii Sociale şi Familiei, în colaborare cu Autoritatea Naţională pentru Persoanele cu Handicap.

Într-un centru de zi sau rezidenţial serviciile sociale pot fi furnizate în sistem integrat cu serviciile medicale, de educaţie, de locuire, de ocupare a forţei de muncă şi altele asemenea.

12 Lege nr. 448 din 06/12/2006, Publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 1006 din 18/12/2006, art 50-55


262

Persoanele cu handicap din centrele de zi sau rezidenţiale beneficiază de servicii

medicale din cadrul pachetului de servicii medicale de bază care se suportă din bugetul Fondului naţional unic de asigurări sociale de sănătate, conform Contractului-cadru privind condiţiile acordării asistenţei medicale în cadrul sistemului de asigurări sociale de sănătate.

Coordonarea serviciilor sociale furnizate în sistem integrat se face de autoritatea administraţiei publice locale sau de furnizorul de servicii sociale care înfiinţează, administrează şi finanţează centrul.

Ministerul Educaţiei şi Cercetării alocă fonduri de la buget pentru finanţarea cheltuielilor aferente:

a) activităţilor de educaţie desfăşurate în centrele pentru persoanele cu

handicap; b) perfecţionării pregătirii profesionale a cadrelor didactice; c) altor acţiuni şi activităţi, în condiţiile legii. Persoana cu handicap are dreptul să fie îngrijită şi protejată într-un centru din

localitatea/judeţul în a cărei/cărui rază teritorială îşi are domiciliul sau reşedinţa. Finanţarea centrelor de zi şi rezidenţiale publice se face din bugetele locale ale

unităţilor administrativ-teritoriale pe teritoriul cărora funcţionează acestea. În cazul în care nevoile individuale ale persoanei cu handicap nu pot fi asigurate

într-un centru din localitatea/judeţul în a cărei/cărui rază teritorială îşi are domiciliul sau reşedinţa, persoana cu handicap poate fi îngrijită şi protejată într-un centru aflat în altă unitate administrativ-teritorială.

Decontarea cheltuielilor dintre autorităţile administraţiei publice locale se face în baza costului mediu lunar al cheltuielilor efectuate în luna anterioară de centrul în care persoana cu handicap este îngrijită şi protejată.

Furnizorul de servicii sociale are obligaţia de a promova, facilita şi asigura personalului programe de formare profesională, precum şi programe de instruire specifică cu privire la problematica handicapului şi legislaţia în domeniu.

Personalul din cadrul centrelor are obligaţia respectării standardelor specifice de calitate, precum şi a prevederilor legale privind drepturile persoanelor cu handicap.

Nerespectarea standardelor specifice de calitate, precum şi a prevederilor legale privind drepturile persoanelor cu handicap atrage, după caz, răspunderea disciplinară, contravenţională sau penală, conform prevederilor legale.

Personalul de specialitate care îşi desfăşoară activitatea în centrele publice din mediul rural, de zi şi rezidenţiale pentru copiii şi adulţii cu handicap, beneficiază de decontarea cheltuielilor de transport dus-întors de la domiciliu, în condiţiile legii.

Sumele necesare acordării drepturilor persoanelor cu handicap se asigură din bugetele locale ale autorităţilor administraţiei teritoriale pe a cărei rază funcţionează centrul.


263

IV. 3. TIPURI DE INSTITUŢII DE PROTECŢIE ŞI DE ASISTENŢĂ

SOCIALĂ A PERSOANELOR CU TULBURĂRI PSIHICE / HANDICAP PSIHIC :

1. Centrele-pilot13 Centrele-pilot sunt institutii de interes public cu personalitate juridica, care au

rolul de a asigura la nivel judetean sau local aplicarea politicilor şi strategiilor de asistenta speciala a persoanelor cu handicap, prin cresterea sanselor recuperarii şi integrarii acestora în familie ori în comunitate, şi de a acorda sprijin şi asistenta pentru prevenirea situatiilor ce pun în pericol securitatea persoanelor cu handicap.

In vederea realizarii atributiilor ce le revin, centrele-pilot indeplinesc exclusiv functia de executie prin asigurarea mijloacelor umane, materiale şi financiare necesare implementarii politicilor şi strategiilor privind protectia speciala a persoanelor cu handicap, prevenirea şi combaterea marginalizarii sociale a acestora, precum şi pentru integrarea lor socio-profesionala.

Principiile care stau la baza activitatii centrelor-pilot sunt:

a) principiul egalitatii de sanse; b) principiul respectarii demnitatii; c) principiul asigurarii autonomiei; d) principiul asigurarii intimitatii; e) principiul asigurarii confidentialitatii; f) principiul abordarii individualizate a persoanelor cu handicap g) principiul implicarii active şi depline a beneficiarilor; h) principiul cooperarii şi parteneriatului; i) principiul recunoasterii valorii fiecarei fiinte umane şi valorizarii ei, indiferent

de handicap. Structura organizatorica a centrelor-pilot, numarul de personal, precum şi

bugetul se aproba, dupa caz, prin hotarare a Guvernului, hotarare a consiliului judetean sau local, dupa caz, hotarare a organelor de conducere ale organizatiilor neguvernamentale sau ale celor care au ca obiect de activitate şi protectia speciala a persoanelor cu handicap, precum şi ale cultelor recunoscute, potrivit legii, în Romania, pe baza fundamentarii realizate de comitetul director.

Ponderea diferitelor categorii de personal, respectiv personal de conducere, de specialitate, administrativ şi de ingrijire, se stabileste prin ordin al presedintelui Autoritatii Nationale pentru Persoanele cu Handicap.

13 Hotarare nr. 329 din 20 martie 2003 pentru aprobarea regulamentelor-cadru de organizare şi functionare a institutiilor de protectie speciala a persoanelor cu handicap, Monitorul Oficial nr. 228 din 4 aprilie 2003


264

Finantarea cheltuielilor centrelor-pilot se asigura din:

a) contributiile proprii ale beneficiarilor sau ale intretinatorilor acestora, care vor fi varsate în contul centrelor-pilot;

b) bugetele locale ale autoritatilor administratiei publice locale care au aprobat infiintarea centrelor-pilot;

c) alte venituri realizate în conditiile legii. Centrele-pilot functioneaza în coordonarea Autoritatii Nationale pentru Persoanele cu Handicap. Activitatea de coordonare şi de control se exercita în conditiile legii. Centrele-pilot indeplinesc urmatoarele atributii principale:

a) asigura cazarea, realizarea activitatilor de recuperare a persoanelor cu handicap prin programe de terapie aplicate în mod direct prin munca în ateliere şi prin terapii asociate;

b) elaboreaza programe proprii de recuperare şi integrare socioprofesionala şi familiala, colaborand cu centre similare, cu organizatii neguvernamentale din tara şi din strainatate;

c) asigura aplicarea politicilor şi strategiilor nationale, judetene şi locale, în concordanta cu specificul centrelorpilot, intocmind proiecte şi programe proprii care sa asigure cresterea calitatii activitatii de protectie speciala a persoanelor cu handicap asistate;

d) monitorizeaza şi analizeaza situatia persoanelor cu handicap, ulterior finalizarii proiectelor şi programelor de recuperare şi integrare profesionala sau sociala;

e) identifica persoanele cu handicap care pot beneficia de programele proprii de recuperare;

f) intocmesc rapoarte de ancheta psihosociala şi asigura includerea acestora în programe şi proiecte de recuperare;

g) asigura indeplinirea standardelor de calitate a serviciilor şi a standardelor ocupationale specifice personalului incadrat în centrele-pilot;

h) identifica mediile în care poate fi integrata orice persoana cu handicap care a parcurs programele sau proiectele de recuperare;

i) acorda sprijin şi asistenta de specialitate în vederea prevenirii situatiilor care pun în pericol siguranta persoanelor cu handicap asistate;

j) dezvolta parteneriate şi colaboreaza cu organizatii neguvernamentale, alti reprezentanti ai societatii civile, în vederea diversificarii serviciilor de asistenta speciala, în functie de realitatile şi specificul local;

k) promoveaza dezinstitutionalizarea prin strategii specifice. In centrele-pilot pot fi asistate persoane cu handicap grav, accentuat sau mediu,

la cererea acestora ori a intretinatorilor legali, în limita locurilor disponibile şi a resurselor financiare alocate de ordonatorul principal de credite.


265

2. Centrele de ingrijire şi asistenta Centrele de ingrijire şi asistenta au urmatoarele atributii:

a) asigura cazarea, hrana, cazarmamentul şi conditiile igienico-sanitare corespunzatoare persoanelor cu handicap asistate, precum şi intretinerea şi folosirea eficienta a bazei materiale şi a bunurilor din dotare;

b) asigura asistenta medicala curenta şi de specialitate, recuperare, ingrijire şi supraveghere permanenta persoanelor cu handicap asistate;

c) intocmesc proiecte şi programe proprii care sa asigure cresterea calitatii activitatii de protectie speciala a persoanelor cu handicap, în concordanta cu specificul centrului de ingrijire şi asistenta, potrivit politicilor şi strategiilor nationale, judetene şi locale;

d) organizeaza activitati cultural-educative şi de socializare atat în interiorul centrelor de ingrijire şi asistenta, cat şi în afara acestora;

e) organizeaza activitati de ergoterapie în raport cu restantul functional al persoanelor internate;

f) acorda sprijin şi asistenta de specialitate în vederea prevenirii situatiilor care pun în pericol siguranta persoanelor cu handicap;

g) dezvolta parteneriate şi colaboreaza cu organizatii neguvernamentale şi cu alti reprezentanti ai societatii civile, în vederea diversificarii serviciilor de asistenta speciala, în functie de realitati şi de specificul local;

h) asigura consiliere şi informare atat familiilor, cat şi asistatilor, privind problematica sociala (probleme familiale, psihologice etc.);

i) intervin în combaterea şi prevenirea institutionalizarii ca posibilitate de abuz din partea familiei;

j) intervin în sensibilizarea comunitatii la nevoile specifice ale persoanelor cu handicap;

k) asigura respectarea standardelor şi indicatorilor stabiliti de Autoritatea Nationala pentru Persoanele cu Handicap;

l) promoveaza dezinstitutionalizarea prin strategii specifice. 3. Centrele de recuperare şi reabilitare Centrele de recuperare şi reabilitare au urmatoarele atributii:

a) asigura cazarea, hrana, cazarmamentul şi conditiile igienico-sanitare corespunzatoare persoanelor cu handicap asistate, precum şi intretinerea şi folosirea eficienta a bunurilor din dotare;

b) asigura asistenta medicala curenta şi de specialitate, recuperare, ingrijire şi supraveghere permanenta a persoanelor cu handicap internate;

c) asigura programe individuale de recuperare specifice handicapului şi persoanei; d) elaboreaza programe de recuperare, individuale şi de grup, adaptate afectiunilor

fiecarei persoane;


266

e) identifica persoanele cu handicap care pot beneficia de programul de recuperare; f) organizeaza activitati de ergoterapie în raport cu restantul functional al

persoanelor internate; g) organizeaza activitati psihosociale şi culturale; h) monitorizeaza şi analizeaza situatia persoanelor cu handicap internate, ulterior

finalizarii programului de recuperare; i) asigura consiliere şi informare privind problematica sociala (probleme familiale,

psihologice etc.); j) acorda sprijin şi asistenta de specialitate în vederea prevenirii situatiilor care pun

în pericol siguranta persoanelor cu handicap; k) dezvolta parteneriate şi colaboreaza cu organizatiile neguvernamentale şi cu alti

reprezentanti ai societatii civile, in vederea diversificarii şi imbunatatirii programelor de recuperare oferite persoanelor cu handicap, în functie de realitatile şi de specificul local;

l) intervin în combaterea şi prevenirea institutionalizarii ca posibilitate de abuz din partea familiei;

m) intervin în sensibilizarea comunitatii la nevoile specifice persoanelor cu handicap institutionalizate;

n) asigura respectarea standardelor şi indicatorilor stabiliti de Autoritatea Nationala pentru Persoanele cu Handicap;

o) promoveaza dezinstitutionalizarea prin strategii specifice.

4. Centrele de integrare prin terapie ocupaţională

Centrele de integrare prin terapie ocupaţională au următoarele atribuţii: a) asigura cazarea, hrana, cazarmamentul şi condiţiile igienico-sanitare

corespunzatoare persoanelor cu handicap asistate, precum şi intretinerea şi folosirea eficienta a bazei materiale şi a bunurilor din dotare;

b) asigura asistenta medicala curenta şi de specialitate, recuperare, ingrijire şi supraveghere permanenta persoanelor cu handicap internate;

c) intocmesc proiecte şi programe proprii care sa asigure cresterea calitatii activitatii de protectie speciala a persoanelor cu handicap, in concordanta cu specificul centrului, potrivit politicilor şi strategiilor nationale, judetene şi locale;

d) elaboreaza programe individualizate sau de grup de terapie ocupationala şi alte tipuri de terapie, în vederea integrarii socioprofesionale şi familiale, colaborand în acest sens cu centre similare şi cu organizatii neguvernamentale din tara şi din strainatate;

e) identifica persoanele cu handicap care pot beneficia de programele de terapie şi asigura includerea lor în aceste programe;

f) intocmesc rapoarte de ancheta psihosociala; g) asigura realizarea activitatilor de recuperare a persoanelor cu handicap prin

implementarea programelor de terapie mentionate mai sus;


267

h) monitorizeaza şi analizeaza situatia persoanelor cu handicap ulterior finalizarii programelor de terapie;

i) identifica mediile în care poate fi integrata orice persoana cu handicap care a parcurs programele de terapie;

j) asigura conditiile necesare desfasurarii programelor de terapie în vederea integrarii socioprofesionale a persoanelor cu handicap;

k) asigura echipamentul de munca şi protectie şi organizeaza activitati de cunoastere şi respectare a normelor de protectie şi igiena a muncii;

l) acorda sprijin şi asistenta de specialitate în vederea prevenirii situatiilor care pun în pericol siguranta persoanelor cu handicap;

m) asigura autofinantarea centrului prin valorificarea serviciilor şi produselor realizate în cadrul acestuia;

n) asigura remunerarea asistatilor, în functie de munca depusa şi de beneficiile obtinute;

o) organizeaza activitati cultural-educative şi de socializare atat în interiorul centrelor, cat şi în afara acestora;

p) asigura prin intermediul psiho- şi socioterapeutilor integrarea persoanelor cu handicap în grupuri mici şi mixte, prin realizarea unor relatii interumane cu valoare instructiva şi educativa;

q) dezvolta parteneriate şi colaboreaza cu organizatii neguvernamentale şi cu alti reprezentanti ai societatii civile, în vederea diversificarii serviciilor de asistenta speciala, în functie de realitatile şi de specificul local;

r) asigura consiliere şi informare atat familiilor, cat şi asistatilor, privind problematica sociala (probleme familiale, psihologice etc.);

s) intervin în combaterea şi prevenirea institutionalizarii ca posibilitate de abuz din partea familiei;

t) intervin în sensibilizarea comunitatii la nevoile specifice ale persoanelor cu handicap, în vederea integrarii acestora intr-o viata normala;

u) asigura respectarea standardelor şi indicatorilor stabiliti de Autoritatea Nationala pentru Persoanele cu Handicap;

v) promoveaza dezinstitutionalizarea prin strategii specifice.

5. Centrele de zi

Centrele de zi indeplinesc urmatoarele atributii principale: a) asigura activitatile instructiv-educative, de dezvoltare a abilitatilor şi

disponibilitatilor cognitive, psihomotorii, afectiv-relationale şi social-adaptative, conform planului de interventie individualizat;

b) elaboreaza programe proprii de dezvoltare a abilitatilor şi disponibilitatilor cognitive, psihomotorii, afectivrelationale şi social-adaptative, colaborand cu centre similare, cu organizatii neguvernamentale din tara şi din strainatate;

c) asigura aplicarea politicilor şi strategiilor nationale, judetene şi locale, în concordanta cu specificul centrelor de zi, intocmind proiecte şi programe proprii


268

care sa asigure cresterea calitatii activitatii de protectie speciala a persoanelor cu handicap asistate;

d) monitorizeaza şi analizeaza situatia persoanelor cu handicap asistate ulterior finalizarii proiectelor şi programelor de recuperare şi integrare profesionala sau sociala;

e) identifica persoanele cu handicap care pot beneficia de programele proprii, intocmesc rapoarte de ancheta psihosociala şi asigura includerea acestora în programe şi proiecte instructiv-educative, de dezvoltare a abilitatilor şi disponibilitatilor cognitive, psihomotorii, afectiv-relationale şi social-adaptative;

f) asigura indeplinirea standardelor de calitate a serviciilor oferite şi a standardelor ocupationale specifice personalului incadrat;

g) identifica mediile în care poate fi integrata orice persoana cu handicap beneficiara a programelor centrelor de zi;

h) acorda sprijin şi asistenta de specialitate în vederea prevenirii situatiilor care pun în pericol siguranta persoanelor cu handicap;

i) dezvolta parteneriate şi colaboreaza cu organizatii neguvernamentale, cu alti reprezentanti ai societatii civile, precum i cu unitatile protejate, în vederea integrarii în munca a persoanelor cu handicap şi a diversificarii serviciilor oferite;

j) promoveaza dezinstitutionalizarea prin strategii specifice; k) pun accent pe stimularea autonomiei personale şi dezvolta increderea în sine a

persoanei cu handicap; l) dezvolta un cod al conduitei cu familia, comunica şi intretin relatia permanenta

cu aceasta, dezvolta servicii de consiliere şi orientare; m) rezolva probleme specifice persoanei cu handicap în legatura cu

ortezarea/protezarea; n) acorda servicii de tip comunitar la domiciliul persoanei cu handicap; o) dezvolta programe de sensibilizare a comunitatii cu privire la nevoile specifice

ale persoanei cu handicap; p) asigura monitorizarea şi evaluarea programelor proprii; q) intervin în combaterea şi prevenirea institutionalizarii ca posibilitate de abuz din

partea familiei; r) asigura respectarea standardelor şi indicatorilor stabiliti de Autoritatea Nationala

pentru Persoanele cu Handicap.

6. Unităţi de asistenţă medico-socială14

Beneficiarii serviciilor acordate în unitatile de asistenta medico-sociale sunt persoane cu afectiuni cronice care necesita permanent sau temporar supraveghere, asistare, ingrijire, tratament şi care, din cauza unor motive de natura economica, fizica,

14 Ministerul Sănătăţii, Instructiuni nr. 1 din 28/07/2003, de aplicare a Normelor privind organizarea, functionarea şi finantarea unitatilor de asistenta medico-sociale, aprobate prin H.G. 412/2003 Monitorul Oficial nr. 599 din 08/22/2003


269

psihica sau sociala, nu au posibilitatea sa isi asigure nevoile sociale, sa isi dezvolte propriile capacitati şi competente pentru integrare sociala.

Internarea în unitatile de asistenta medico-sociale este recomandata de catre unitati sanitare cu paturi şi este conditionata de evaluarea medico-sociala prealabila, efectuata în conformitate cu grila de evaluare medico-sociala aprobata prin reglementarile comune ale Ministerului Sanatatii şi ale Ministerului Muncii, Solidaritatii Sociale şi Familiei.

Evaluarea medico-sociala a persoanelor cu nevoi medico-sociale se face în unitati sanitare cu paturi de catre personalul medico-sanitar al acestor unitati si, respectiv, de catre serviciul public de asistenta sociala din cadrul unitatilor administrativ-teritoriale în care isi au domiciliul persoanele respective.

Internarea în unitatile sanitare cu paturi în vederea evaluarii medicale se efectueaza în conformitate cu reglementarile legale în vigoare privind conditiile acordarii asistentei medicale în cadrul sistemului de asigurari sociale de sanatate.

Unitatile de asistenta medico-sociale asigura servicii medicale, servicii de ingrijire şi servicii sociale.

Serviciile sociale de care pot beneficia persoanele internate în unitatile de asistenta medico-sociale sunt urmatoarele:

a) asigurarea unui nivel maxim posibil de autonomie şi siguranta; b) asigurarea unor conditii de ingrijire care sa respecte identitatea, integritatea şi demnitatea; c) asigurarea mentinerii capacitatilor fizice şi intelectuale; d) asigurarea consilierii şi informarii atat a asistatilor, cat şi a familiilor acestora privind problematica sociala (probleme familiale, psihologice şi altele asemenea); e) interventii pentru prevenirea şi combaterea institutionalizarii prelungite; f) stimularea participarii la viata sociala; g) facilitarea şi incurajarea legaturilor interumane, inclusiv cu familiile proprii; h) organizarea de activitati psihosociale şi culturale; i) identificarea mediilor în care poate fi integrata persoana internata timp indelungat. Serviciile sociale sunt asigurate de personal specializat, angajat al unitatilor de

asistenta medicosociale sau al serviciilor publice locale de asistenta sociala. în unitatile de asistenta medico-sociale care nu au medici proprii angajati, serviciile medicale necesare pot fi asigurate prin contractarea acestora cu furnizori publici sau privati.

Unitatile de asistenta medico-sociale pot functiona şi în regim de spitalizare de zi, furnizand atat servicii medicale, cat şi servicii sociale.

Atributiile asistentilor sociali angajati ai unitatilor de asistenta medico-sociale sunt urmatoarele: a) elaboreaza proiecte de interventie în scopul prevenirii şi combaterii

institutionalizarii pentru fiecare persoana internata;


270

b) intocmesc documentatia necesara pentru internare în camine pentru persoane

varstnice, centre de ingrijire şi asistenta şi altele asemenea în cazul persoanelor care se transfera în aceste unitati;

c) acorda sprijin, dupa caz, persoanelor internate, în vederea obtinerii unor ajutoare banesti, materiale şi sociale, pensii şi altele asemenea;

d) efectueaza investigatiile necesare în cazuri de abandon pentru identificarea apartinatorilor persoanelor abandonate şi pregatesc reintegrarea acestora în propria familie sau internarea în camine pentru persoane varstnice, centre de ingrijire şi asistenta şi altele asemenea;

e) participa la adoptarea deciziilor privind incadrarea în grupe de probleme a persoanelor care necesita protectie sociala şi la stabilirea modului de solutionare a problemelor identificate;

f) furnizeaza persoanelor internate sau apartinatorilor acestora informatii privind drepturile de care beneficiaza în conformitate cu legislatia în vigoare, precum şi asupra functionarii unitatilor de asistenta medico-sociale;

g) colaboreaza cu organizatii neguvernamentale, fundatii, asociatii la realizarea unor programe care se adreseaza grupurilor tinta de populatie din care fac parte persoane internate în unitati de asistenta medico-sociale;

h) cunosc şi aplica reglementarile legale în vigoare referitoare la abandon, protectie sociala, acordare de ajutoare şi altele asemenea;

i) respecta şi apara drepturile persoanelor internate; j) respecta secretul profesional şi codul de etica şi deontologie profesionala.

Pentru asigurarea calităţii îngrijirilor serviciile de sănătate mentală trebuie să

îndeplinească următoarele condiţii15: a) să fie accesibile din punct de vedere geografic, prin repartizarea judicioasă în

teritoriu a unităţilor din sectorul public; b) să asigure continuitatea îngrijirilor şi acoperirea diversităţii nevoilor de evaluare,

tratament, reabilitare şi reintegrare a persoanelor cu tulburări psihice; c) să asigure şi să dezvolte modele de îngrijire comunitară; d) să dispună, după caz, de personal medical, paramedical şi auxiliar calificat, în

număr suficient şi supus unui proces continuu de formare profesională; e) să dispună de spaţii, amenajări şi echipamente care să permită proceduri de

evaluare şi terapie adecvate şi active pentru asigurarea de îngrijiri complete, în conformitate cu normele internaţionale;

f) să asigure folosirea unor metode terapeutice şi a unor mijloace care să restabilească, să menţină şi să dezvolte capacitatea persoanelor cu tulburări psihice de a face faţă singure propriilor inabilităţi şi handicapuri şi de a se autoadministra;

g) să permită exercitarea drepturilor cetăţeneşti şi a celor ce derivă din calitatea de pacient, cu excepţia situaţiilor prevăzute de legislaţia în vigoare;

15 Lege nr. 487 din 11 iulie 2002 a sănătăţii mentale şi a protecţiei persoanelor cu tulburări psihice, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 589 din data: 08/08/2002, art.25


271

h) să respecte şi să asigure condiţii pentru viaţa particulară a persoanei cu tulburări psihice;

i) să respecte şi să fie adaptate convingerilor religioase şi culturale ale persoanelor cu tulburări psihice;

j) să asigure accesul pacienţilor la procesul de evaluare a îngrijirilor.

După cum se observă şi din lista de servicii anterioară, îngrijirea persoanei cu tulburări psihice este dominată de componente medicale. În România, rolul de coordonare al majorităţii instituţiilor de profil revine direct sau indirect, prin intermediul autorităţilor publice locale Ministerului Sănătăţii.

Un organism cu rol important în stabilirea strategiilor din domeniu este Comitetul Intersectorial de Coordonare în Sănătatea Mentală (CICSM)

Are în componenţă reprezentanţi ai Cancelariei Primului Ministru, Ministerului Sănătăţii, Ministrul Educaţiei şi Cercetarii, Ministerul Justiţiei, Ministerul Administratiei şi Internelor, Ministerului Muncii, Familiei şi Egalităţii de Şanse, Autoritatea pentru Protectia Copilului, Autoritatea Nationala pentru Protectia Persoanelor cu handicap, Casa Nationala de Asigurari de Sanatate, Patriarhie, Organizaţia Mondială a Sănătăţii, ONG-uri, instituţii mass-media, alţi reprezentnţi ai societăţii civile.

Acest comitet este destinat facilitarii şi consolidarii comunicarii şi deciziilor intre factorii implicati şi va avea rolurile de a iniţia şi susţine acţiunile de promovare a sănătăţii mentale şi reforma sistemului de îngrijiri, de a supraveghea respectarea drepturilor omului şi a demnităţii celor cu tulburări mentale şi de a asigura coordonarea unitară a procesului de reformă de către Guvern pe baza Strategiei de Sanatate Publica (capitolul de sanatate mentala) şi a Strategiei Ministerului Sanatatii în domeniu. Activitatea Comitetului Intersectorial de Coordonare în Sănătatea Mentală va fi sprijinita de un comitet tehnic.

Crearea centrelor de sanatate mentala cu activitate comunitara va reprezenta schimbarea majora institutionala şi va reprezenta „nucleul dur” al reformei. Aceste centre vor avea ca principale atributii: detectarea şi tratarea problemelor de sănătate mentală; oferirea pacienţilor cu tulburări mentale severe, în special celor cu tulburări mentale stabilizate care sunt rezidenţi în comunitate, acces la medicaţia psihotropă şi intervenţii psihoterapeutice în conformitate cu recomandările de specialitate şi a ghidurilor de bună practică; facilitarea trimiterii către specialiştii din alte sectoare ale sănătăţii a cazurilor complexe; furnizarea intervenţiilor în criză care pot preveni dezvoltarea episoadelor acute de boală şi deteriorarea celor preexistente şi asigurarea colaborarii cu alte sectoare necesare pacienţilor cu tulburări mentale cum ar fi medicina legală, adăposturi temporare sau protejate, ateliere protejate, comisiile de expertiză a capacităţii de muncă, sectoare de ajutor social, învăţământ, alte sectoare ale sănătăţii.

Unităţile Sanitare din reţeaua Ministerului Sanatatii cu profil de psihiatrie sau alte unitati sanitare care au sectii şi compartimente de psihiatrie au obligatia de a angaja pe posturi normate şi bugetate asistenti sociali, cu respectarea actelor normative în vigoare.


272

Unitatile sanitare vor infiinta, cu aprobarea Ministerului Sanatatii, cabinete de

asistenta sociala şi vor asigura instruirea asistentilor sociali în activitatile sociale specifice bolnavului psihic şi în respectarea drepturilor omului şi drepturilor pacientilor. IV. 4. DREPTURILE PERSOANELOR CU TULBURĂRI PSIHICE16

o Orice persoană cu tulburări psihice are dreptul la cele mai bune servicii medicale şi îngrijiri de sănătate mentală disponibile.

o Orice persoană care suferă de tulburări psihice sau care este îngrijită ca atare trebuie tratată cu omenie şi în respectul demnităţii umane şi să fie apărată împotriva oricărei forme de exploatare economică, sexuală sau de altă natură, împotriva tratamentelor vătămătoare şi degradante.

o Nu este admisă nici o discriminare bazată pe o tulburare psihică. o Orice persoană care suferă de o tulburare psihică are dreptul să exercite toate

drepturile civile, politice, economice, sociale şi culturale recunoscute în Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, precum şi în alte convenţii şi tratate internaţionale în materie, la care România a aderat sau este parte, cu excepţia cazurilor prevăzute de lege.

o Orice persoană care suferă de o tulburare psihică are dreptul, în măsura posibilului, să trăiască şi să lucreze în mijlocul societăţii. Administraţia publică locală, prin organismele competente, asigură integrarea sau reintegrarea în activităţi profesionale corespunzătoare stării de sănătate şi capacităţii de reinserţie socială şi profesională a persoanelor cu tulburări psihice.

o Orice persoană cu tulburare psihică are dreptul să primească îngrijiri comunitare, în sensul definit de prezenta lege.

o Orice pacient cu tulburări psihice are dreptul la: recunoaşterea de drept ca persoană; viaţă particulară; libertatea de comunicare, în special cu alte persoane din unitatea de îngrijire,

libertatea de a trimite şi de a primi comunicări particulare fără nici un fel de cenzură, libertatea de a primi vizite particulare ale unui consilier ori ale unui reprezentant personal sau legal şi, ori de câte ori este posibil, şi ale altor vizitatori, libertatea de acces la serviciile poştale şi telefonice, precum şi la ziare, la radio şi la televiziune;

libertatea religioasă sau de convingere. o Mediul şi condiţiile de viaţă în serviciile de sănătate mentală trebuie să fie pe cât

posibil cât mai apropiate de viaţa normală a persoanelor de vârstă corespunzătoare.

16 Lege nr. 487 din 11 iulie 2002 a sănătăţii mentale şi a protecţiei persoanelor cu tulburări psihice, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 589 din data: 08/08/2002, art 35-39.


273

o Pentru petrecerea timpului liber orice pacient cu tulburări psihice are dreptul la: a) mijloace de educaţie; b) posibilităţi de a cumpăra sau de a primi articolele necesare vieţii zilnice,

distracţiilor sau comunicării; c) mijloace care să permită pacientului să se consacre unor ocupaţii active,

adaptate mediului său social şi cultural, încurajări pentru folosirea acestor mijloace şi măsuri de readaptare profesională de natură să îi uşureze reinserţia în societate. o Pacientul nu poate fi obligat să presteze o muncă forţată. o Activitatea efectuată de către un pacient într-un serviciu de sănătate mentală nu

trebuie să permită exploatarea fizică sau psihică a acestuia. o Studiile clinice şi tratamentele experimentale, psihochirurgia sau alte tratamente

susceptibile să provoace vătămări integrităţii pacientului, cu consecinţe ireversibile, nu se aplică unei persoane cu tulburări psihice decât cu consimţământul acesteia, în cunoştinţă de cauză, şi cu condiţia aprobării de către comitetul de etică din cadrul unităţii de psihiatrie, care trebuie să se declare convins că pacientul şi-a dat cu adevărat consimţământul, în cunoştinţă de cauză, şi că acesta răspunde interesului pacientului.

o Din momentul admiterii într-un serviciu de sănătate mentală fiecare pacient trebuie să fie informat de îndată ce este posibil, într-o formă şi într-un limbaj pe care să poată să le înţeleagă, asupra drepturilor sale, în conformitate cu prevederile legii, iar această informare va fi însoţită de explicarea drepturilor şi a mijloacelor de a le exercita.

o Dacă pacientul nu este capabil să înţeleagă aceste informaţii şi atât timp cât această incapacitate va dura, drepturile sale vor fi aduse la cunoştinţă reprezentantului său personal sau legal.

o Pacientul care are capacitatea psihică păstrată are dreptul să desemneze persoana care va fi informată în numele său, precum şi persoana care va fi însărcinată să îi reprezinte interesele pe lângă autorităţile serviciului.

o Persoanele care execută pedepse cu închisoarea sau care sunt deţinute în cadrul unei urmăriri sau al unei anchete penale şi despre care s-a stabilit că au o tulburare psihică, precum şi persoanele internate în spitalul de psihiatrie ca urmare a aplicării măsurilor medicale de siguranţă prevăzute de Codul penal primesc asistenţă medicală şi îngrijirile de sănătate mentală disponibile, conform prevederilor legii.


274

V. BIBLIOGRAFIE

Anderson David, (1989) Social Work and Mental Handicap, British Association of Social Workers Arcan, Petru; Ciumăgeanu, Dumitru, (1980) Copilul deficient mental, Ed. Facla, Timişoara Baias, A., Flavius; Avram, Marieta, (1994) Legislaţia familiei, Ed. All, Bucureşti Ceobanu C., Diac G., Hriţuleac A. (1996) Conotaţii psihosociale ale deficienţei mentale, Iaşi, Editura A 92, Ciofu, Carmen Interacţiunea părinţi-copii, Editura Medicală Amaltea, Bucureşti, 1998 Coaşan, Aurelia; Vasilescu, Anton, (1988) Adaptarea şcolară, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti Constantin Rusu (coord.) (1997) Deficienţă, incapacitate, handicap – ghid fundamental pentru protecţia, educaţia specială, readaptarea şi integrarea socio-profesională a persoanelor în dificultate, Bucureşti, Editura Pro Humanitate Cosmovici, Andrei, Iacob Luminiţa (1998) Psihologie şcolară, Iaşi, Editura Polirom Coulshed, Veronica Practica asistenţei sociale, Editura „Alternative”, Bucureşti, 1993, Department for International Development (DFID), Disability, Paverty and Development, februarie 2000 Helander, E. (1992) Prejudice and Dignity, UNDP Hewett F.M. (1977) Education on Excepţional Learners, Boston, Allyn and Bacon. Ionescu, Şerban, (1975) Adaptarea socio-profesională a deficienţilor mental, Ed. Academiei RSR, Bucureşti Krefting, Douglas (2001) Understanding Community Approaches to Handicap în Development, Editor: Handicap International, MacMillan, D. L. (1982) Mental Retardation în School and Society, Boston, Little, Brown. Manea Livius, (2000) Protecţia socială a persoanelor cu handicap, Bucureşti, Editura Şansa Mănoiu, Florica; Epureanu, Viorica, (1996) Asistenţa socială în România, Ed. All, Bucureşti Miftode Vasile, (1999) Fundamente ale asistenţei sociale, Bucureşti, Editura Eminescu Miftode Vasile, Rahmania Nadji – coord, (1999) Asistenţa socială în perspectivă interdisciplinară, Baia Mare, Editura PROEMA Moroşanu, C, Serbina I, (1996) Autoritatea tutelară şi protecţia copilului, Iaşi, Editura Moldogrup Moroşanu, C, Serbina I, (1998) Protecţia copilului şi practicianul social, Iaşi, Editura Moldogrup


275

Patton, James; Burm – Smith, Mary, (1990) Mental Retardation, Merrile Publishing Company, A Bell & Howell Information Company Columbus, Toronto Păunescu, Constantin, (1976) Deficienţa mentală şi procesul învăţării, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti Păunescu, Constantin, (1977) Deficienţa mentală şi organizarea personalităţii, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti Păunescu, Constantin, (1980) Copilul deficient, cunoaşterea şi educarea lui, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti Păunescu, Constantin; Muşu, Ionel, (1990) Recuperarea medico-pedagogică a copilului handicapat mental, Ed. Medicală, Bucureşti Petru Arcan şi Dumitru Ciumăgianu, (1980) Copilul deficient mental, Ed. Facla, Timişoara Rusu, Constantin – coordonator, (1997) Deficienţă. Incapacitate. Handicap., Editura Pro Humanitate, Bucureşti Spînu, Mariana, (1998) Introducere în asistenţa socială a familiei şi protecţia copilului, Ed. Tehnică, Chişinău Şoitu, Conţiu (2000) Defectologie şi asistenţă socială, Ed. Dimitrie Cantemir, Târgu Mureş Verza, Emil, (1998) Psihopedagogie specială, Bucureşti, Ed. Didactică şi Pedagogică. Vrăşmas, Traian; Daunt, Patrick; Muşu, Ionel, (1996) Integrarea în comunitate a copiilor cu cerinţe educativ speciale; UNICEF Weiss, Thomas, (1998) Copilul cu nevoi speciale, Ed. Triade, Cluj William Heward (1996) Exceptional Children – An Introduction to Special Education, Englewood Cliffs, Merrill/Prentince Hall Zazzo, Rene, (1979) Debilităţile mentale, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti ***, Cartea albă a copilului, Fundaţia Copiii României, 1997 ***, Convenţia Naţiunilor Unite cu privire la drepturile copilului ***, Declaraţia de la Salamanca şi direcţiile de acţiune în domeniul educaţiei speciale, UNICEF, 1995


276

VI. RESURSE ON-LINE

www.anph.ro – Autoritatea Naţională pentru Persoane cu Handicap : acte normative, strategii şi planuri naţionale de acţiune, statistici, studii, legături către alte pagini internet de profil. RO, EN

www.mmssf.ro – Ministerul Muncii, Egalităţii de Şanse şi Familiei : acte normative, strategii şi planuri naţionale de acţiune, statistici, studii, legături către alte pagini internet de profil. RO, EN

www3.who.org – Organizaţia Mondială a Sănătăţii. Clasificări ale maladiilor, deficienţelor şi handicapurilor, morbiditate şi mortalitate la nivel global, statistici, studii, programe, legături către alte pagini internet de profil. EN, FR, D, ES, IT, RUS.

www.handicapinternational.com – Organizaţia Handicap Internaţional. statistici, studii, programe, legături către alte pagini internet de profil. EN, FR, D, ES, IT.

I. CONFLICTUL ÎN PERSPECTIVĂ INTERDISCIPLINARĂ I. 1. Clarificări terminologice I. 2. Clasificări ale conflictelor I. 3. Trepte ale dezvoltării conflictelor I. 4. Procesul de rezolvare a conflictelor

4.1. Modalităţi de abordare a conflictelor 4.2. Rezolvarea conflictelor

II. NEGOCIEREA ÎN ASISTENŢA SOCIALĂ

II. 1. Definire şi clarificări 1.1. Schema negocierii

II. 2. Abordări ale negocierii 2.1. Abordarea personală a negocierii 2.2. Abordarea relaţională a negocierii 2. 3. Abordarea specifică negocierii

II. 3. Etapele negocierii

III. MEDIEREA CONFLICTELOR III.1. Istoric al medierii în domeniul rezolvării conflictelor III. 2. Definiri ale medierii şi clarificări III. 3. Domenii ale medierii

3. 1. Medierea publică 3. 2. Medierea privată sau comunitară

III. 4. Practica medierii 4.1. Medierea indirectă 4.2. Co-medierea sau medierea în echipă 4.3. Procesul de mediere 4.4. Rolul mediatorilor 4.5. Principii ale rezolvării disputelor prin mediere

III. 5. Forme ale medierii în practica socială 5.1. Medierea familială 5.2. Medierea persoanelor vârstnice 5.3. Medierea în şcoli 5.4. Medierea victimă-agresor 5.5. Experienţa românească

Bibliografie

NEGOCIERE ŞI MEDIEREA CONFLICTELOR

Conf. dr. Daniela GÎRLEANU-ŞOITU

C U P R I N S

Probleme fundamentale ale unităţii de curs:

a) conflictul interpersonal: caracteristici şi modalităţi de rezolvare

b) abordări în negocierea socială

c) domeniile medierii

d) medierea familială, medierea între egali, medierea victimă-agresor

Scopul unităţii de curs:

familiarizarea studenţilor cu domeniile negocierii şi medierii

conflictelor în asistenţa socială

Obiectivele unităţii de curs:

a) înţelegerea sistemului conceptual şi operaţional al rezolvării conflictelor; b) asimilarea tehnicilor de rezolvare a conflictelor; c) dezvoltarea abilităţilor studenţilor pentru practica negocierii şi a

medierii conflictelor; d) experimentarea modalităţilor alternative de rezolvare a conflictelor în

viaţa cotidiană şi în activitatea profesională;

Modalităţi de evaluare a studenţilor:

a) rezolvarea a trei teme – câte una din fiecare capitol – 30% din nota finală;

b) parcurgerea unei lucrări indicate la bibliografie – 10% din nota finală; c) participarea la tutoriale – 10% din nota finală; d) calitatea lucrării scrise finale – 40 % din nota finală; e) 10% din oficiu.

Negociere şi medierea conflictelor în asistenţa socială

279

I. CONFLICTUL ÎN PERSPECTIVĂ INTERDISCIPLINARĂ I.1. Clarificări terminologice

Dicţionarul de psihologie Larousse defineşte conflictul ca „luptă de tendinţe, de interese, ca situaţie în care se găseşte un individ supus unor forţe vectorial opuse şi de puteri aproape egale”1, menţionând ca forme: conflictele afective, cognitive şi sociale. Pentru conflictele intrapsihice sunt specificate, ca mijloace de rezolvare, mecanismele defensive: refularea, sublimarea, deplasarea spre un scop substitutiv. Într-o situaţie de conflict cognitiv sau disonanţă cognitivă, individul se află în faţa unor informaţii contrare opiniilor lui, contrare activităţii pe care o realizează. Sintagma disonanţă cognitivă a fost propusă de Leon Festinger pentru a desemna indispoziţia psihică cauzată de necesitatea alegerii uneia dintre cel puţin două idei contradictorii. Se porneşte de la ideea că omul are nevoie de coerenţă logică şi de armonie afectivă, dar uneori intervin evenimente neaşteptate. În momentul în care cineva prezintă idei contrare cu ceea ce consideră şi face o alta, aceasta din urmă va căuta modalităţi de echilibrare: fie respingând informaţia primită, fie minimalizându-i importanţa, fie renunţând la relaţia cu emiţătorul, fie modificându-şi opinia (Sillamy, 1996, p. 104).

Din punct de vedere sociologic, conflictele sunt „manifestări ale unor antagonisme deschise între două entităţi (individuale sau colective) cu interese incompatibile pe moment, în privinţa deţinerii sau gestiunii unor bunuri – materiale sau simbolice”.2 Conflictele sociale sunt considerate efecte ale dorinţei unei persoane sau a unui grup de a impune punctul propriu de vedere în faţa celorlalţi.

Desemnând orige gen de rivalitate colectivă, declarată, cu scopuri diverse, cu intensitate şi forţă variabile – acoperind, semantic, o sferă întinsă, de la dezbaterea ştiinţifică până la manifestările de stradă ori războaie civile – conflictele sociale nu sunt, aşadar, rezultate obligatorii ale unor condiţii obiective. Marx evidenţia raportul structural al acestor conflicte, rolul lor în transformarea socială, dar unii sociologi contemporani acuză reducerea sensului la conflictele de clasă, pornite de la

1 Sillamy, N. – 1996, Dicţionar de psihologie, (traducere, avanprefată şi completări privind psihologia românească de Gavriliu, L.) Ed. Univers Enciclopedic, Bucureşti, pp 77. 2 Cuin, C.-H. – 1996, „Conflict”, în Dicţionar de sociologie (coord. Boudon, R. ş.a., trad. Ţuţuianu, Mariana), Ed. Univers Enciclopledic, Bucureşti, pp. 62-64.

disonanţă cognitivă indispoziţia psihică cauzată de necesi-tatea alegerii uneia dintre cel puţin două idei contradictorii

Daniela GÎRLEANU-ŞOITU

280

neînţelegerile cu privire la proprietate. Autori din secolul XX au evidenţiat dezechi-librele de putere în provocarea unui conflict şi rolul autorităţii în diferite sectoare ale societăţii.

Conform lui Durkheim, conflictul reprezintă efectul patologic al diminuării solida-rităţii sociale, prin care anomia se impune actorilor sociali, în lipsa unor reguli colective şi sub impulsul „crizelor schimbării sociale”.3

Din această perspectivă, ordinea socială reprezintă o instituţionalizare a normelor şi valorilor care au rol semnificativ în prevenirea conflictelor pornite din situaţii latente. Actorii sociali devin, astfel, principalii declanşatori ai conflictelor. Prin interpretarea pe care o acordă evenimentelor sociale, ei transformă în conflicte opoziţiile sau divergenţele cu privire la anumite interese.

Dacă în teoria funcţionalistă clasică, conflictele erau determinate de disfuncţio-nalităţi ale sistemelor consensuale în reglarea normelor şi valorilor, în perspectiva modernă se evidenţiază elementele lor pozitive.

Prin conflicte se induce, se provoacă schimbarea socială, se valorifică resurse, se consolidează integrarea grupurilor sociale. Pe de altă parte, prin conflicte se modifică raporturile de forţă din câmpul social: fiecare îşi elaborează o strategie în funcţie de celălalt, fiecare caută să obţină ceva.

Schelling, aplicând teoria jocurilor în studierea conflictelor sociale, consideră că procesul de rezolvare are adesea o sumă diferită de zero pentru că interesele sunt rareori total opuse.4 Perspectivei tradiţionale de urmărire a intereselor personale, de căutare a unui câştig prin impunerea punctului de vedere propriu asupra celoralte, i se opune o viziune nouă, care susţine cooperarea în detrimentul competiţiei, care evidenţiază căutarea unor soluţii în acord sau luând în considerare şi nevoile celuilalt.

I.2. Clasificări ale conflictelor

Un dezacord nu se poate defini printr-o singură dimensiune, dar pe de altă parte, nu putem cădea nici în capcana elaborării unor clasificări după un singur criteriu. Pentru început, luăm în considerare trei încadrări ale conflictelor5, în funcţie de:

1) comportamente; 2) elemente contrare; 3) momente ale acţiunii.

3 Durkheim, E. – 1893, De la division du travail social, PUF, Paris, (ediţia din 1991) 4 Schelling, T. – 1960, Strategié du conflict, PUF, Paris, apud Cuin, C.-H. – 1996, „Conflict”, în Dicţionar de sociologie (coord. Boudon, R. ş.a., trad. Ţuţuianu, Mariana), Ed. Univers Enciclopledic, Bucureşti, p. 64. 5 Lebel, P. – 1991, L’art de la négociation, Les Éditions d’Organisation, Paris, pp. 19-21.


281

1. Clasificarea conflictelor în funcţie de comportamentele implicate: Conflictele false

Astfel de conflicte sunt cele care nu există decât aparent, astfel că pot părea latente. Exemple:

divergenţele de limbaj – atunci când cei implicaţi nu vorbesc despre acelaşi lucru;

acordul exprimat pentru ceva rosit, dar care nu a beneficiat de suficientă atenţie;

percepţii eronate a priori despre un lucru sau altul, despre o anume persoană; voinţa caracterială deliberată de a fi în dezacord; faptul că cineva se referă sau deţine informaţii diferite; abordarea unei probleme într-o manieră diferită.

Acestea sunt, în ansamblu, neînţelegeri. O scurtă explicaţie, ascultarea a ceea ce spune celălalt sau schimbul de informaţii disipând aşa-zisul dezacord. Conflictele de opinie

Acestea provin din diferenţele de păreri sau de opinii, de judecăţi asupra obiectului aflat în dezacord. Sursa acestor conflicte este marcată de diferenţele de educaţie, de cultură, de personalitate sau de cadrele referenţiale. Modificarea unei opinii ar necesita, în acest caz, afectarea unei părţi a personalităţii, jigniri ori tachinări. Exemple de astfel de conflicte:

politice; asupra educaţiei; asupra libertăţilor; asupra opţiunilor; asupra morţii;

ideologice; asupra principiilor; asupra judecăţilor; asupra civilizaţiilor; asupra valorilor morale.

Lebel consideră că astfel de dezacorduri sunt dificil de armonizat. Conflictele de interes

Acestea se regăsesc în situaţiile în care două persoane sunt de acord cu opiniile, dar în dezacord cu privire la împărţirea, la distribuţia:

financiară (câştig – împărţire); intelectuală (apartenenţa la o grupare, la o orientare); estetică (împărţirea obiectelor sau a prieteniilor); morală (recunoaşterea într-un clasament, între anumite judecăţi).

2. Clasificarea conflictelor în funcţie de elementele contrare:

A. conflictele individuale – opun câteva persoane sau câteva grupuri, rămânând la nivel interpersonal – şi conflictele colective;


282

B. conflictele de la egal la egal (între vecini, între colegi, între fraţi, între concu-

renţi) şi conflictele ierarhice (subordonaţi contra superiori, tată contra fiu, alte conflicte în care autoritatea este determinantă);

C. conflicte care îşi au originea în instituţii sau organizaţii, faţă de cele care îşi au rădăcinile în personalitatea cuiva;

D. conflictele ideologice neutre sau în care adversarii doar utilizează o tehnică de contestare faţă de opoziţiile ideologice, fondate adesea pe diferenţele de cultură ori a sistemelor de referinţă.

E. conflictele spontane şi cele voluntare, care au fost pregătite deliberat; F. conflictele dintre a avea (preocuparea de împărţire a resurselor) şi a fi – aici

intervenind toate problemele privind calitatea vieţii; uneori această opoziţie mai este evidenţiată între opinii şi interese.

3. Clasificarea în funcţie de momentele acţiunii Conflictele pot porni de la:

A. fapte: perceperea aceloraşi acţiuni, evenimente, fenomene, dar în mod diferit, deoarece este realizată de observatori diferiţi;

B. cauze: există acordul asupra fenomenelor, dar fiecare oferă o explicaţie diferită deoarece diferă modelul cauzal şi sistemele de referinţă ale fiecăruia. Cele mai des întâlnite cauze sunt:

interesul direct; contextul social; tensiunile psihologice; divergenţele personale – intelectuale sau morale.

C. scopuri : există întotdeauna o parte ascunsă în stabilirea sopurilor, astfel încât conflictele vor fi mai dificil de identificat dacă au la bază aceste segmente ascunse ale intenţiilor noastre.

D. obiective: pe termen scurt nu ne dorim cu toţii aceleaşi obiective, iar în cazul lucrului în grup, fiind mai multe persoane angajate, dificultăţile de conlucrare pentru ajungerea la un punct comun cresc;

E. mijloace: există acordul asupra scopului, dar strategia este diferită. Există dezacord cu privire la metode sau la instrumentele de folosit: „sunt de acord în principiu cu scopul, dar nu-mi convine modalitatea de aplicare”.

F. valori: diferenţa se remarcă asupra criteriilor de apreciere în plan moral, practic sau politic.

Uneori această distincţie este clară, alteori elementele pe care le deţinem sunt insuficiente pentru a califica un conflict, deoarece situaţia întruneşte mai multe criterii.

De reţinut că nu se poate negocia o totală diferenţă de opinii, credinţe, atitudini, interese, nevoi, aspiraţii, intenţii, speranţe, dispoziţii, aşteptări, principii şi valori, dar se poate negocia punerea în practică a acestora şi competiţia pentru resurse. Unii specialişti consideră că există şi conflicte ireconciliabile, a căror soluţionare poate da un câştig de


283

cauză covârşitor uneia dintre părţi sau poate consta în tolerarea problemei, în virtutea dreptului tuturor de a gândi sau face ceva. Se delimitează, din sfera conflictelor, cele de interese şi de drepturi. Sunt recunoscute ca surse ale conflictelor de interese:

a) părerile diferite privind relaţia dintre două persoane, grupuri sau b) condiţiile în care se desfăşoară o acţiune care interesează două părţi.

Conflictele de drepturi sunt recunoscute mai ales când sunt contestate metodo-logii de aplicare a convenţiilor, proceduri de acţiune. Termenii utilizaţi diferă de la un spaţiu cultural la altul. Astfel, în Statele Unite ale Americii se diferenţiază disputa contractuală – având, printre cauze, percepţii distincte ale drepturilor – şi disputa finală, care face referire la relaţia care se va derula după încheierea termenelor unui contract. În terminologia franceză se vor regăsi „conflictele juridice” şi „conflictele economice”.

O altă posibilă clasificare porneşte de la factorul personal implicat în conflict, identificând, astfel, conflicte:

intrapersonale interpersonale între grupuri la nivel organizaţional.

Pornind de la două axiome pe care le atribuie lui Watkins, autori români6 prezintă conflictele interpersonale în relaţie cu elementele comunicării, astfel:

1) prima axiomă susţine că orice conflict poate fi generat şi rezolvat prin intermediul comunicării, utilizând limbajul verbal şi pe cel neverbal. Este nevoie de cel puţin două părţi între care să se manifeste conflictul, văzut uneori ca parte integrantă a procesului de comunicare dintre ele;

2) a doua axiomă exprimă obiectivele diferite pe care le au cele două părţi considerate a fi conflict.

Punctul comun în analiza celor două axiome îl constituie orientarea spre comunicare, ca punte de legătură şi factor de clarificare ori orientare a părţilor aflate în conflict spre soluţii acceptate. Orientarea spre câştigul unuia în detrimentul celuilalt ori abandonarea, evitarea situaţiei evidenţiază pierderi în procesul de comunicare şi utilizare ineficientă a pârghiilor oferite de acesta. Potenţialul pozitiv ori negativ al unui conflict interpersonal poate fi apreciat în funcţie de context (propice sau nu rezolvării problemelor), de perspectiva pierdere-câştig evidenţiată de părţile angajate şi de creativitatea antrenată.

Între grupuri ori mai amplu, la nivel organizaţional, conflictele îşi pot avea rădăcinile în:

structura organizatorică; repartizarea activităţilor – apreciată mai mult unii, mai puţin de alţii; evaluarea incorectă a activităţilor realizate; alocarea resurselor;

6 Cândea, Rodica; Cândea, Dan - 1998, Comunicare managerială aplicată, Ed.Expert, Bucuresti, p. 161


284

dorinţa de a deţine mai multă putere ori influenţă; diferenţele de personalitate, de aşteptări, de nevoi; perceperea diferită a rolurilor de îndeplinit; dorinţa de autonomie în acţiuni, în decizii; gradul de responsabilitate – acceptat şi impus; elemente exterioare grupului sau organizaţiei.

I.3. Trepte ale dezvoltării conflictelor

În literatura de specialitate se consideră că există un punct zero de la care porneşte un conflict, punct care poate fi sesizat, agravat, ignorat sau amplificat. Deoarece nu există un acord cu privire la definirea unei situaţii conflictuale ca desemnând momentul vizibil, remarcat de toţi, menţionăm, în evoluţia conflictului următoarele trepte şi tipuri de conflicte: A) conflictul latent desemnează starea de disconfort sesizată de una dintre părţi sau

de ambele, identificarea unei posibile cauze a neplăcerii resimţite; se apreciază că acest conflict poate trece prin stadiile următoare gradual sau să ajungă direct la criză, în prezenţa unui factor declanşator puternic. Recunoaşterea semnelor conflictuale în această etapă şi începerea identificării soluţiilor ori a angajării ambelor părţi într-un proces de cooperare asigură cele mai mari şanse de reuşită.

B) conflictul perceput va antrena emoţii puternice din partea tuturor celor implicaţi: fie negative – sub forma anxietăţii, urii, ostilităţii –, fie pozitive, pentru cei care transformă conflictul într-o formă de acţiune creativă, orientată spre dezvoltare.

C) conflictul simţit, extins şi abordat de cei implicaţi şi cei neimplicaţi, transformat în subiect de discuţie printre cunoscuţi. Deşi unele persoane trec la acţiune în această etapă, adesea de pe poziţii de putere şi înarmate cu mesajele distorionate provenite de la cei neimplicaţi, există încă posibilitatea clarificării situaţiei conflictuale, dacă se apelează la respectul reciproc şi la elementele ascultării active.

D) conflictul manifest este, aşa cum reiese şi din denumire, o etapă în care reacţiile sunt observabile, în care se declanşează comportamentele specifice fiecăruia în astfel de situaţii. Autorii Cândea (1999) propun, pentru acest timp, apelarea la trei forme de intervenţie: negociere, mediere şi arbitraj.

E) conflictul rezolvat sau amplificat, în funcţie de succesul tehnicilor de intervenţie şi de statisfacţia fiecărei părţi angajate.

Alţi autori menţionează ca punct de pornire a conflictului disconfortul, urmat de incident, de neînţelegere, tensiune şi criză.7 În fiecare dintre aceste forme se poate interveni, cu strateii adecvate contextului, situaţiei, persoanelor etc.

7 Cornelius, Helene, Faire, Shoshana – 1996, Ştiinţa rezolvării conflictelor, (trad. Ana Stoica-Constantin şi Cristopher Clark, prefaţă: Ana Stoica-Constantin) Ed. Ştiinţă şi tehnică, Bucureşti, pp. 23-24.


285

I.4. Procesul de rezolvare a conflictelor Weber ne-a lăsat să credem că în mare parte, conflictele sunt de netrecut, în

vreme ce Georg Siemmel îmbunătăţeşte perspectiva asupra lor, considerându-le forme active de socializare. Conflictele menţin societatea, iar viaţa însăşi este un conflict – spune Siemmel.8 Din această perspectivă, rezolvarea conflictelor nu poate însemna dispariţia lor, ci o transformare în victorie, în resemnare sau în compromis. Este interesantă expresia „tratarea conflictelor” utilizată de autorul francez. Intervenţia unui mediator între două persoane aflate în divorţ sau în pragul declanşării acţiunii de separare poate fi de natură să „regleze conflictul”.

4.1. Modalităţi de abordare a conflictelor

Interesant este şi modul personal de abordare a conflictelor – apreciat pe baza unor teste (Kilmann) ori în urma analizei experienţei.

Se consideră că există cinci mari stiluri de reacţie în situaţii conflictuale: a) cooperare b) compromis c) competiţie d) evitare e) resemnare, renunţare în folosul celuilalt, conciliere.

Într-o reprezentare grafică, luând în calcul gradul de implicare în rezolvarea conflictului, atenţia acordată obiectivelor, în paralel cu dorinţa de a păstra relaţia, aceste stiluri pot fi evidenţiate astfel:

Competiţie

Cooperare

Compromis Evitare

Conciliere

Implicarea primei

părţi

Implicarea părţii a doua

Observăm că gradul de implicare a celor două părţi aflate în conflict dă măsura cooperării ori a reuşitei procesului de rezolvare a conflictelor: cu cât implicarea amândurora este mai mare, cu atât gradul de satsfacţie va fi mai mare, comunicarea va juca un rol esenţial, iar relaţia dintre cei doi / cele două nu suferă deteriorări.

Competiţia asigură atingerea obiectivelor personale, dar este ignorată relaţia dintre părţile aflate în conflict. Puterea dobândită prin împlinirea scopurilor fixate îl va orinta spre cel aflat în această situaţie spre importanta statutului dobândit, eventual a competentei demonstrate.

8 Siemmel, G. – 1992, Le Conflict, Saulxures, Circé


286

Evitarea lasă loc frustrărilor, fiecare parte încercând să treacă cu vederea posibilele

situaţii conflictuale, să le ignore sau să se exprime evaziv cu privire la ele. O astfel de abordare nu ajută nici menţinerea legăturilor dintre persoanele implicate, nici atingterea obiectivelor. Poate fi o situaţie de pierdere-pierdere sau de pierdere-câştig – atunci când una dintre părţi îşi propune doar să câştige timp pentru a aborda conflictul într-un context favorabil.

Compromisul, în ciuda faptului că este adesea întâlnit la nivelul simţului comun – în exprimări şi evidenţierea posibilităţilor de soluţionare – nu constituie o situaţie de tip câştig-câştig. Este o abordare exprimată de ambele părţi prin: „dau ceva, dar nu pierd tot, eventual câştig ceva”. Dominată de tehnici de manipulare, de persuadare, abordarea orientată spre compromis susţine pierderile minime şi câştigul minim, având un oarecare grad de mulţumire din partea ambelor părţi.

Concilierea susţine păstrarea unui nivel bun al relaţiilor interpersonale în dauna împlinirii realizării dorinţelor părţilor implicate în conflict. Presupune renunţare, resemnare, eventual ignorare a conflictului, toate în scopul protejării relaţiei, într-o perspectivă de tipul pierdere-câştig.

Cooperarea va asigura atât menţinerea relaţiilor interpersonale, cât şi rezolvarea conflictului având exprimată satisfacţia ambelor părţi. Pentru a ajunge la o situaţie de tip câştig-câştig, ambele părţi au nevoie de abilitaţi de comunicare, de luarea în considerare a intereselor, dorinţelor, nevoilor celuilalt, aspecte care se pot învăţa. Deşi este nevoie de timp, de implicarea ambelor părţi în identificarea celor mai bune soluţii, de creativitate, această modalitate de rezolvare a conflictelor oferă cele mai bune rezultate pentru un timp îndelungat.

Aplicaţie:

Identificaţi propriul stil de rezolvare a conflictelor!

Temă: Menţionaţi cât mai multe situaţii în care se recomandă fiecare dintre cele cinci stiluri de abordare a conflictelor.

4.2. Rezolvarea conflictelor

Luând în considerare maniera constructivă (cooperare, rezolvarea de probleme, câştig-câştig) ori distructivă (de tip pierdere-câştig sau pierdere-pierdere), unii specialişti evidenţiază, pentru soluţionarea conflictelor, abordări precum:

harta conflictelor – identificarea nevoilor şi temerilor persoanelor implicate în conflict, prin raportare la problemă; căutarea de variante optime pentru fiecare nevoie identificată;

rezolvare a problemelor; negociere; mediere; arbitraj.


287

4.2.1. Harta conflictelor

Evidenţiază procesul de identificare a nevoilor şi temerilor tuturor persoanelor implicate în conflict, prin raportare la problemă, apoi căutarea de variante optime pentru fiecare nevoie identificată. Aceste acţiuni dau sens analizei conflictului, procedeu care, alături de cele de control, evidenţiate prin comunicare – ascultarea activă, îmbunătăţirea deprinderilor – asigură o viziune mai amplă asupra managementului situaţiei conflictuale.9

În controlul conflictului sunt necesare, dinspre toate părţile implicate: deprinderi adecvate situaţiilor conflictuale; timp şi libertate de implicare în soluţionarea conflictului; voinţa de ajungere la un acord, de rezolvare a conflictului în beneficiul

ambelor părţi.

Temă: Întocmiţi „harta conflictului” şi „generatorul de variante” pentru o situaţie din viaţa cotidiană, după modelul oferit în capitolele 8 şi 9 (pp. 181-210) ale lucrării „Ştiinta rezolvării conflictelor”

4.2.2. Soluţionarea conflictelor prin procesul de rezolvare a problemelor

Procesul de rezolvare a problemelor poate fi prezentat într-o schemă circulară urmând 5 mari etape:

1. Depistarea problemei 1.1. Explorarea şi înţelegerea problemei

1.1.1. Dezvoltarea datelor despre problemă 1.1.2. Obţinerea de informaţii despre problemă 1.1.3. Explorarea experienţei individuale şi a altora în raport cu problema respectivă

2. Definirea problemei şi a scopului 2.1. Analiza problemei generale şi a subproblemelor

2.1.1.Unde este problema? la nivel personal între persoane în grup în sistem

9 Tidwell, Alan – 1998, „Consideraţii asupra managementului conflictului, tehnicilor de rezolvare şi factorilor sociale care le influenţează”, în Psihosociologia rezolvării conflictelor (coord. Ana Stoica-Constantin şi Adrian Neculau, trad. Ana Stoica-Constantin), Ed. Polirom, Iaşi, pp. 187-193.


288

2.1.2. Care este problema?

manifestată depistată

2.1.3. Ce factori anume susţin existenta şi perpetuarea problemei? aşteptări, trebuinţe nesatisfăcute

3. Identificarea alternativelor: posibile soluţii şi acţiuni 3.1. Identificarea valorilor

3.1.1. Ce paşi trebuie parcurşi pentru a ajunge la alternative? 3.2. Compararea valori-soluţii

3.2.1. Care este impactul potenţial al unei anumite soluţii asupra clientului sau asupra celorlalţi implicaţi? 3.3.Identificarea posibilelor consecinţe ale soluţiei alese

3.3.1. Soluţia aleasă are potenţialul de a conduce la succes deplin?

4. Selectarea soluţiilor şi construirea planului de acţiuni 4.1.Cum poate fi aleasă acţiunea pentru a răspunde aşteptărilor şi

valorilor celor implicaţi? 4.1.1. Cine se va ocupa şi de care aspecte ale problemei? 4.1.2. Care este momentul optim de realizare a fiecărei părţi a acţiunilor agreate? 4.1.3. Care este locul optim de începere şi derulare a acţiunilor?

4.1.4. Ce resurse sunt necesare pentru derularea acţiunilor? 4.1.5. Există un context spaţio-temporal favorabil? 5. Evaluarea rezultatelor 5.1. Care au fost limitele şi avantajele planului de acţiune? 5.2. Există modalităţi de îmbunătăţire a acţiunilor? 5.3. Care este raportul dintre avantaje şi limite (un raport defavorabil părţilor pozitive impune reluarea acţiunilor începând cu prima etapă).

Aplicaţii: 1. Identificaţi valorile şi aşteptările unei persoane apropiate cu care sunteţi într-

un conflict. Repetaţi exerciţiul pentru cazul unui coleg / a unei colege de serviciu.

2. Întocmiţi o listă cu posibile situaţii din mediul social cunoscut ce pot fi soluţionate prin paşii procesului de rezolvare a problemelor.


289

II. NEGOCIEREA ÎN ASISTENŢA SOCIALĂ II.1. Definire şi clarificări

A negocia, negociator, negociere sunt termeni cotidieni şi ne oferă imaginea a ceea ce se întâmplă în societate în plan social, economic, istoric, cultural.

Desfăşurată între două persoane faţă în faţă, negocierea converge spre găsirea unui acord între două poziţii care nu sunt tocmai identice.

Transferând situaţia din economie, se opun două atitudini: a celui care are ceva de dat şi care are nevoie să vândă pentru a-şi justifica şi asigura existenţa şi atitudinea celui care nu găseşte necesară achiziţia care i se propune.

Pentru a se realiza o negociere este nevoie şi de un punct comun. Nu pot negocia două persoane care se ignoră. Întâlnirea poate fi fortuită sau provocată de către unul din cei doi parteneri, transformându-se în ocazia unei negocieri.10

Asemeni situaţiilor de vânzare-cumpărare, se pot identifica trei cazuri: cel care trece întâmplător prin locul unde este prezentă oferta şi se

interesează de un anume lucru care poate fi negociat; un client care vine special pentru obiectul negocierii; cineva care considera ca îi va fi de folos să participe la o negociere.

II.1.1. Schema negocierii

Pentru o negociere se porneşte de la premisa existenţei unui dezacord asupra unei situaţii, în care unul încearcă să-şi impună punctul de vedere, iar celălalt îl refuză. Dacă cei doi parteneri – P1 şi P2 – se opun şi încearcă fiecare să impună deciziile lor – D1 şi D2-, schema exercitării puterii de către P1 ar putea fi (Lebel, 1984, p. 23): D1

P1 P2

Dominarea de către P1 implică frustrarea lui P2 prin exercitarea puterii lui P1 se doreşte supunerea lui P2

Această putere este suportată dacă nu este excesivă şi nici repetitivă.

10 Lebel, Pierre – 1984, L’art de la Négociation, Les Éditions D’Organisation, Paris


290

Dacă P1 se impune, P2 tinde să exercite adesea o contra-putere, eventual prin şantaj. Confruntarea dintre cei doi poate duce la negociere (Lebel, 1984, p. 24): D1 D2 P1 P2 P1 P2 Putere Contra-putere NEGOCIERE

Şantajul exercitat prin reacţia la putere, în manieră exagerată, excesivă, poate fi ameninţat, dar se poate concretiza în forme mai puţin dispuse, în prima etapă, la negociere:

grevă – în faţa puterii financiare sau ierarhice; fraudă – ca reacţie la puterea administrativă; absenteism – ca reacţie la puterea ierarhică; minciună – ca reacţie la puterea psihologică.

În astfel de cazuri, partenerii care au opinii sau opţiuni diferite pot să participe la o confruntare fără să aibă a priori o decizie. Dacă P1 şi P2 îşi schimbă poziţiile, unghiurile de vedere, pentru a ajunge la o decizie comună, atunci ne aflăm într-un caz de concertare. Concertarea este o formă particulară a negocierii, desfăşurându-se într-o manieră diferită: există elemente de dezacord latent, pe fondul unei tentative de exercitare abuzivă a puterii, înaintea luării unei decizii. Necesitatea de angajare în concertare corespunde conştientizării existenţei acelui dezacord. Schema conceptuală a negocierii permite elaborarea unei definiţii.

În termeni generali, negocierea poate fi definită ca o formă de implicare a doi sau mai mulţi actori sociali în rezolvarea unui diferend comun. Se impune să completăm însă o astfel de definire cu cel puţin două elemente cheie: procesul de comunicare, ca mijloc de soluţionare şi rezultatul, la care se ajunge de comun acord.

Deşi îi este recunoscut teritoriul mai ales în spaţiul economic, negocierea este o parte a vieţii cotidiene, majoritatea interacţiunilor umane presupunând un raport cerere-oferă: de informaţii, de idei, de bunuri, de sentimente, de angajamente, de spaţii de manifestare. Elementele necesare în reuşita unei negocieri presupun :

reacţia spontană o situaţie impusă sau dorită consecinţele unei situaţii deliberat voite un calcul anterior, o cercetare un act profesional, exercitarea naturală a profesiei.


291

II.2. Abordări ale negocierii Negocierea care se stabileşte între două persoane întâlneşte un joc de fenomene legate de studiul personalităţii. Este, de asemenea, un mecanism în care intervin particularităţi ale relaţiilor. Se consideră că studiul negocierii aparţine domeniilor psihologiei şi sociologiei, dar în aceeaşi măsură se poate ajunge şi la o abordare specifică.11 Putem exemplifica cu cei care negociază într-o manieră spontană, intuitivă şi în acelaşi timp cu talent – ceea ce nu exclude existenţa tehnicilor care pot ameliora rezultatele negocierii persoanelor netalentate. Lebel (1984) consideră că există trei mari domenii de analiză a negocierii, pornind de la: 1. abordarea personală a negocierii (sau psihologia negocierii) – se reunesc

câteva elemente ale personalităţii, cu influenţe asupra negocierii şi anume cele care determină relaţiile cu alţii, cele care condiţionează formele de gândire, aspecte importante în cursul optimizării negocierii;

2. abordarea relaţională a negocierii (sau sociologia negocierii) – reuneşte elemente care aparţin mai mult domeniilor comunicării şi comportamentului; se vizează inversarea sau echilibrarea rolurilor dominatoare;

3. abordarea specifică negocierii – reuneşte elemente conceptuale şi metodologice specifice.

Clasificarea adoptată poate părea arbitrară, dar este destinată facilitării înţele-gerii, permiţându-i individului să identifice elementele raţionale, locul / poziţia în care se situează. Pentru unii autori, tot ce aparţine negocierii este un aspect particular al sociologiei, prezentând evoluţia sistemului relaţional interpersonal. Schema negocierii este deja un concept general de referinţă destinat analizării situaţiilor de acest tip. Indiferent dacă ne situăm într-un sistem clasic de negociere sau într-un sistem de concertare, şansele de sinergizare depind de:

parteneri; alegerile personale, a priori deciziei; modul de schimbare, care va converti şantajul în concertare.

II.2.1. Abordarea personală a negocierii

Din această perspectivă, studierea personalităţii partenerilor, a rolului lor, este o condiţie a negocierii. Rolul aspectului fizic se manifestă de la primul contact şi presupune un raport de forţe între prezenţa şi absenţa uniformelor – vizibile (medic, preot, poliţist) sau conferite de un statut.

Analizăm trei dintre aspectele abordării personale: dimensiunea intelectuală – structura mentală, modalităţile de gândire; atitudinea persoanei – care utilizează, spre exemplu, instrumente terapeutice ori

care defineşte într-un anume fel relaţiile în care este implicată: dominare, supunere sau egalitate.

11 Lebel, Pierre – 1984, L’art de la Négociation, Les Éditions D’Organisation, Paris, pp. 91-129


292

analiza comportamentului în schimbare – cu alte cuvinte, capacitatea pe care o

are cineva, fie de a asculta şi de a ţine cont de ceea ce se spune, fie de a se informa şi de a dezvălui ceea ce a reţinut sau ceea ce gândeşte.

II.2.1.1. Negocierea şi dimensiunea intelectuală

Deşi ignorate uneori, aspectele intelective care intervin în mecanismul relaţiilor pe parcursul negocierii este esenţial. În acest context, putem defini structura mentală ca fiind un ansamblu complex care condiţionează abordarea intelectuală a problemelor. Ajungem atunci, să ne întrebăm „Cum definim inteligenţa?” Lebel (1994) face distincţie, între inteligenţa logică, analogică şi cea normativă: Inteligenţa logică este cea:

care ţine cont de fapte, de ceea ce este concret, observabil; considerată ca fiind precisă, minuţioasă; care cercetează legăturile dintre elementele observabile, raportul dintre

lucruri, fixarea acestora şi ordonarea lor; care poate fi considerată realistă şi raţională; care susţine că tot ce este logic este şi pretenţios aşezat în detalii

constitutive ale totului; care devine sceptică atunci când nu posedă toate elementele unei situaţii.

Inteligenţa analogică este cea: care accentuează similitudinile între situaţii, între comparaţii; intuitivă – dacă raporturile dintre lucruri nu sunt foarte evidente; adesea impulsivă şi iraţională; care se manifestă mai curând intelectual decât concret; care nu face referiri la obiceiuri; care oferă răspuns intuitiv la sentimente, impresii; care face apel la fler, la imaginaţie.

Inteligenţa normativă este cea care : se referă la tot ceea ce este codificat: la drept, la reguli, la utilizarea

cutumelor, la obiceiuri devenite stereotipuri ; ţine cont de obiceiuri, de judecăţi, mai mult decât de realităţile

contextului în care acestea se aplică; se lasă dominată de evaluări; îşi alege sistemul de referinţă, pentru a defini câteva reguli, pe care le va

aplica apoi în situaţia întâlnită. Reprezentarea grafică a acestor trei forme de inteligenţă se poate realiza astfel:

LOGICĂ

ANALOGICĂ NORMATIVĂ


293

În această reprezentare, se pot defini şi formele intermediare ale inteligenţei, marcând echilibrul între două forme extreme sau contrariul alteia. Ajungem, astfel, la 7 forme de inteligenţă, consideră Lebel : a) inteligenţa logică: fiind caracteristică celui care va acorda foarte multă importanţă

informaţiei, argumentelor. Va fi complet implicat, în aceste fapte, ceea ce va conduce la mari dificultăţi în ralierea la un punct de vedere comun, ceea ce conduce la un proces foarte laborios de luare a unei decizii.

b) inteligenţa analogică: caracteristică persoanei care ia decizii rapide, riscând apoi să caute echilibrul între argumente. O astfel de persoană intră în joc fără nici o ezitare.

c) inteligenţa normativă: persoana face referiri la norme, ia decizii în raport cu regulile, fără a renunţa apoi la ele. Se află mai degrabă într-o poziţie de dominare, decât într-una de negociere.

d) academismul: caută să aplice inovaţii, dar dă greş; negociază, dar rămâne la nivelul convenţiilor; este o momeală de bun negociator, manifestată mai mult teoretic prin referirile la scheme concrete.

e) inteligenţa antinormativă: se bazează pe cercetări realiste şi rezonabile; soluţiile sunt obligatoriu originale, susceptibile de a fi satisfăcătoare pentru toţi;

f) inteligenţa administrativă : conduce la o negociere sistematică, foate tehnică şi bine girată, mai mult raţională decât afectivă; individul cu o astfel de inteligenţă este un maestru al argumentării, poate demonta ideile anterioare, fiind dificil de ajuns la aceeaşi soluţie.

g) inteligenţa orientată spre echilibrarea tensiunilor: aceşti negociatori sunt orientaţi într-o mai mare măsură spre satisfacerea contextului, a celorlalţi decât pe ei înşişi, sunt atenţi, dar exigenţi.

Prin aceste atitudini intelectuale, nu este posibil de afirmat că unul ar fi bun în toate circumstanţele. Cu un judecător se negociază în sistemul normativ, cu un artist în sistem analogic, cu un om de ştiinţă în sistemul logic. Circumstanţele impun atitudinea. Personalitatea este mai mult sau mai puţin aptă să le adopte.

II.2.1.2. Schimbarea de informaţii Face referire la “ferestrele lui Johari” – denumite astfel după prenumele celor doi sociologi americani de la Harvard care le-au propus. Pe o scala de la 1 la 10 se consemnează, procentual:

pe orizontală: mă informez şi ţin cont de ceea ce îmi spun ceilalţi sau de ceea ce solicit;

pe verticală: informez şi spun ceea ce gândesc, rezultând patru tipuri fundamentale de relaţii între public şi privat: spaţiul public, zona secretă, căutarea oarbă şi zona necunoscută.


294

mă informez şi ţin cont de ceea ce îmi spun ceilalţi 0 10 Informez şi spun ceea ce gândesc

8

8

Spre exemplu, pentru cineva care a ascultă şi se informează în proporţie de 8/10, rezultă 4 tipuri reprezentative degajate de ferestrele dominante : Fereastra 1: intitulată spaţiul public pentru tot ceea ce este înţeles este şi zis, deci totul este de domeniul public.

Mă informez bine 0 8 10 Informez bine şi spun ceea ce gândesc

8

Spaţiul public

Fereastra 2: zona secretă pentru că ascultă, dar nu spune nimic, ţine secret.

Mă informez bine 0 10

Informez puţin

Zona secretă


295

Fereastra 3: căutarea oarbă se referă la necunoaşterea a ceea ce se întâmplă; individul avansează, dar orbeşte, pe ghicite.

Mă informez puţin 0 10 Informez bine şi spun ceea ce gândesc

Căutarea oarbă

Fereastra 4: zona necunoscută – nu se ţine cont de nimic şi nu este zis nimic: totul este misterios şi necunoscut, dar poate fi şi o oportunitate a reflexiei.

Mă informez puţin 0 10

Informez puţin

Necunoscutul

Cea mai bună atitudine pentru negociere este aceea care constă într-o informare continuă şi amplă şi în informarea amplă, dar cu o discreţie prudentă. Aceasta corespunde unei ferestre în care zona publică deţine 56%, zona secretă 24%, căutarea oarbă 14%, iar necunoscutul 6%. Individul se informează 80% şi restituie 70%, ceea ce este rezonabil.

II.2.2. Abordarea relaţională a negocierii Propunem câteva concepte utilizabile în analizarea aspectelor relaţionale dintre două persoane şi în decriptarea a ceea ce influenţează evoluţia tipului lor de relaţie. Identificăm trei tipuri de relaţionare. Primul poate fi cel al portarului evocat de Roger Mucchielli, care “întreţine o conversaţie faţă în faţă, într-o relaţie de ajutorare”. În toate tipurile de negociere, situarea faţă în faţă, cu posibilitatea exercitarii puterii, este clasică. A şti să mânuieşti o astfel de relaţie este o dorinţă a tuturor aspiranţilor la statutul de negociator.


296

A doua abordare, analiza tranzacţională, face trimitere la cele trei stări ale sinelui care se pot adopta sau modifica în funcţie de starea sesizată la partenerul de negociere:

starea de părinte – desemnează esenţa conştiinţei morale, a valorilor şi normelor sociale, transmise din generaţie în generaţie;

starea de adult – este starea raţională, bazată pe realitate, aici şi acum; starea de copil – cuprinde starea afectivă, trăirile, visurile.

Există şi o a treia abordare foarte importantă pentru negociere. Pornind de la ipoteza că evoluţia unui dezacord este condiţionată de încrederea într-o voinţă comună de împăcare şi de un respect reciproc al integrităţii, propunem schema care explică evoluţiile diferite ale unui dezacord în funcţie de cele două atitudini iniţiale.

II.2.2.1. Atitudinea de ajutorare Nimic nu poate explica mai bine ceea ce această tehnică a lui Roger Mucchielli reuşeşte:

dacă ne dorim reuşita unei conversaţii, îl invităm pe partener la discuţie şi realizăm acest lucru din poziţia deţinătorului de putere.

Mucchielli, pornind de la o lucrare a lui Porter, este interesat de relaţia clinică dintre bolnav şi psihanalist: chiar dacă practicianul îşi doreşte să fie neutru, exercită asupra clientului o „putere psihologică”.12 Urmează rezistenţa bine cunoscută a bolnavului care vrea să se vindece, dar nu se poate tămădui singur, ajungând, astfel, la o negociere implicită. Această tehnică poate fi utilizată în procesul de ajutorare a partenerului de negociere să ajungă la obiectivele pe care şi le-a propus. Este dificil de conturat o definiţie ori consecinţele atitudinii de ajutorare propusă în terapie, dar tehnica poate fi folosită ca sursă de inspiraţie, regăsindu-se chiar în unele domenii.

În utilizarea acestei abordări pentru negociere se au în vedere următoarele aspecte: ancheta desfăşurată în scopul unei mai bune informări evită nesiguranţa; susţinerea poate linişti şi evita blocajele; judecarea partenerului îl aduce într-o poziţie de dependenţă; interpretarea întoarce la cauze şi la riscurile lor asociate; înţelegerea stabileşte un climat de egalitate şi de încredere.

II.2.2.2. Poziţia asupra vieţii

O altă abordare a negocierii se realizează din perspectiva analizei tranzacţionale.

Desemnată prin sintagma “poziţia asupra vieţii”, aceasta constă în examinarea credibilităţii pe care fiecare şi-o acordă sieşi şi altora.13 Dacă crede în el spunem că este pozitiv în raport cu sine, dacă nu crede, este negativ faţă de sine.

Această abordare este aplicabilă credibilităţii pe care o acordă altora şi permite sectorizarea universului poziţiilor adoptate în viaţă: 12 Muccielli, R. – 1975, L’Entretien de face a face dans la relation d’aide, ESF, Paris 13 Layole, G. - La conduite d’entretiens, Les Editions d’organisation, Paris


297

+ EU aroganţă sinergie – ALTUL + - + + + ALTUL - - - + derizoriu complex - Eu

încrezător în sine şi în alţii:.......................................... + + încrezător în sine, dar nu şi în altii ............................... + - mai puţin încrezător în sine decât în alţii ....................... - + neîncrezător în sine, neîncrezător în alţii ....................... - -

Aceste zone corespund atitudinilor din negociere, prin care individul: + + crede în reuşita amândurora şi negociază cu optimism pentru a ajunge

la sinergie; + – tinde să fie arogant şi vrea să se impună, evoluând potrivit gradului de

aroganţă spre compromis şi dominare; – + tinde să-şi piardă încrederea în sine, să piardă jucând şi să evolueze

spre frustrare; – – totul este derizoriu, nu crede în negociere şi lasă evenimentele în voia lor.

Singura cale veritabilă spre o negociere bună şi care uşurează sarcina fiecărui participant, este de a adopta atitudinea + +. Dacă tendinţa este de a fi + –, individul este un ascultător fals. Dacă tendinţa este – +, va intra în defensivă, identificând, în principal, dezavantajele ideilor sale. Tendinţa – –, total defensivă, reprezintă o renunţare la negociere. Dacă ar fi să acordăm procentaje optime, pe diagrama anterioară, ar trebui ca + + să domine net şi să depăşească, dacă esteposibil 50%, starea de – – trebuind să rămână inferioară lui 10%. Atitudinea de raportare la ceilalţi depinde de circumstanţe. Nu poţi fi întotdeauna cel care deţine toate atuurile. Se impune adaptarea la circumstanţe şi evaluarea în cel mai bun şi corect sens, în ce măsură eşti cel care are un plus de elemente sau de interese şi, în consecinţă, dezvolţi argumentele proprii sau le accepţi pe ale celorlalţi. Aplicaţie:

Prezentaţi contexte în care să fie adecvate cele patru atitudini.

II.2.2.3. Evoluţia dezacordurilor

Evoluţia, într-o negociere, este asigurată de două dimensiuni fundamentale, care sunt:

vointa de împăcare, de apropiere, respectul reciproc al integrităţii.


298

Doar una dintre dimensiuni nu este suficientă. Dorinta împăcării, pe de o parte şi reuşirea impunerii acestei împăcări este o lipsă de respect pentru integritatea altora. Se ajunge apoi la dominare, care implică frustrarea altora. Din alt punct de vedere, cineva poate respecta integritatea fără să schimbe ceva sau să se împace, fiind într-o poziţie de aşteptare.

Pe un grafic caracterizând aceste două dimensiuni, se pot consemna toate aceste evoluţii (Lebel, 1984, p. 104):

dominare – frustrare compromis – abundenţă concertare – sinergie compromis – sărăcie o a treia cale cumul de idei

Voinţa de împăcare

ruptură interdistructivă ruptură simplă aşteptare Respectarea reciprocă a integrităţii

O analiză a posibilelor situaţii cuprinse în acest tabel poate sprijini învăţarea unor noi modalităţi de apropiere de sinergie (asociaţie de elemente care formează un tot şi concura la acelaşi rezultat), resectând integritatea şi accentuând dorinţa de rezolvare a conflictului. Sunt numeroase neînţelegeri care conduc la catastrofe, la situaţii prejudi-ciabile pentru ambii parteneri aflaţi în conflict: fuga de acasă a copiilor, divorţ, agresiune, înşelătorie, rezilierea contractelor etc. Ne reamintim de perspectiva transformării conflictelor în şanse, în ocazii de învătare şi de dezvoltare. Dacă ar exista posibilitatea evoluţiei tuturor acestor dezacor-duri spre o situaţie fructuoasă pentru ambii protagonişti, ce s-ar putea face? Răspundem prin examinarea detaliată a traiectoriilor posibile ale situaţiilor de dezacord: a) dominarea – este situaţia în care credem că un dezacord este o competiţie, din care

unul trebuie să câştige. Dominarea este atitudinea celui violent, este evoluţia căutată de cei care dispun de o putere statutară şi care cred că ei trebuie să îşi asume responsabilitatile şi să ia deciziile. Este, de asemenea, situaţia în care celălalt se simte frustrat.

b) frustrarea – este descrisă ca reciprocă a dominării – unii spun că nu există una fără alta; este situaţia în care cel care pierde se simte mic.

Dacă vom consilia un pierdant pornind de la ideea că a fost un bun jucător, pentru a accepta pierderea, nu vom părea naturali. Nu există un război fără şansa revanşei.

c) ruptura – este o evoluţie facil de descris deoarece corespunde situaţiei în care se gasesc dpi adversari care constată că nici o altă soluţie valabilă nu este posibilă şi care decid să se separe. Ruptura este consecinta aproape fatală a tuturor situaţiilor de dominare -frustrare prea prelungite sau prea des repetate.

d) ruptura interdistructivă – estesituaţia de război. Nu se poartă negocieri, ci persistă contactele violente. Nu este neapărat un război între state sau autorităţi, ci poate exista şi între clanuri sau între persoane care vor să-şi facă rău reciproc.

e) compromisul – este un meci nul, cu alte cuvinte, doi adversari într-un conflict caută un acord de mijloc între două poziţii conflictuale. Este melanjul de fierbinte şi rece care dă senzaţia de călduţ şi de lipsă de entuziasm. Nu se oferă satisfacţie nici unuia nici altuia.


299

Este, uneori, soluţia adoptată de doi adversari care nu se cunosc prea bine, care îşi acordă reciproc calificative minime în evaluare şi care caută un mijloc de a nu rupe de tot legătura, rezervându-şi dreptul unei confruntări ulterioare. Poate fi compromisul diferenţelor de resurse.

f) o a treia cale – între două tendinţe care se opun cu îndârjire, fără posibilitatea unei departajări, a identificării unei opţiuni, se oferă o a treia soluţie. Lumea nu este doar o dualitate bipolară, în care totul este alb sau negru, mai există şi griul şi o mare gamă de alte culori.

Ideile care opun doi parteneri nu sunt singurele luate în condiderare. O modalitate de departajare a adversarilor este uneori propunerea lor de a trece la o soluţie nouă, faţă de care nu sunt nici pro, nici contra.

g) cumulul de idei – când două idei se opun, este posibil să se spună a propri că nici una dintre ele nu are motive să fie mai bună decât cealaltă. În acest caz, se decide reţinerea lor ca două opinii, fără să se respingă. După circumstanţe, ideile sunt acceptate fie simultan, fie succesiv. Aceasta semnifică faptul că evoluţia care reţine două opinii este costisitoare.

Este o evoluţie care nu nemulţumeşte pe nimeni pentru că fiecare spune “poziţia dumneavoastră este bună“ şi este de asemenea, o evoluţie care tranziţie, înaintea ajungerii la o opţiune definitivă. Are nevoie de putere în asumarea costurilor.

h) aşteptarea – este pauza dintre reprize. Cele două idei nu au găsit teren pentru înţelegere sau pentru o evoluţie acceptabilă, astfel încât se decide o pauză, o încetare momentană a opoziţiilor. Nu este o ruptură pentru că relaţia dintre cei doi adversari este menţinută.

Negocierea se reia, dar este necesar un timp de reflecţie pentru înţelegerea acţiunilor; se realizează separat sau prin consultarea experţilor.

i) sinergia – în această evoluţie se va spune – ca în cazul cumulului – că nu există nici un motiv ca vreuna dintre idei să fie greşită. Există, de asemenea, o voinţă comună pentru căutarea unei soluţii noi. Se preia de la fiecare ceea ce este bun, pentru construirea unei soluţii noi.

Nu este un compromis pentru că soluţia este originală. Nu este nici a treia cale pentru că soluţia aleasă nu este independentă de primele două. Nu este nici cumul pentru că nu se reţine totalitatea ideilor pornite de la cele de bază şi pentru că se ajunge la o soluţie superioară acestora. Este o evoluţie care se evidenţiază prin dezvoltarea unei idei din alta.

Fiecare recunoaşte ceea ce îl ţine aproape de ideea originală, îndeplinind, prin aceasta, trei condiţii:

fiecare îşi explică ideea clar şi o justifică; nici unul nu se încăpăţânează să susţină ceea ce este superflu; fiecare are o atenţie pozitivă asupra ideilor celuilalt.

Sinergia este evoluţia pozitivă şi cu cele mai multe şanse de mulţumire: este originală, reglează conflictul, asigură progresul fără o investiţie excesivă de timp, resurse umane etc.

Sinergia este adesea consecinţa directă a concertării.


300

j) arbitrajul – nu este o evoluţie comparabilă cu celelalte nouă enunţate în prealabil.

Este o metodă de evoluţie. Arbitrul poate da posibilitatea unei ascultări reciproce, poate facilita schimbările, poate ameliora climatul, dar evoluţia s-ar putea să fie spre una dintre celelalte direcţii, în ciuda eforturilor lui.

II.2.3. Abordarea specifică negocierii Există concepte specifice de utilizat pentru a înţelege negocierea. Pornind de la descoperirea dinamicii grupurilor – în anii 1940 – care indica faptul că un grup, în evoluţia sa dinamică, parcurge nişte faze obligatorii –, prin cercetările recente s-a demonstrat că există o dinamică a conversaţiei, care poate deveni o dinamică a negocierii.

În cadrul negocierii, fazele prescrise se derulează într-o ordine precisă, astfel că putem extrage un principiu fundamental, conform căruia nerespectarea acestor etape duce la blocarea conversaţiei.

La sfârşitul negocierii există totdeauna o decizie – chiar dacă prin ea doar se constată o nerezolvare –, aceasta semnificând o recunoaştere comună, implicită sau explicită a unei situaţii. Este fie un acord de constatare a sfârşitului fie un contract pentru continurarea relaţiei.

S-a constatat că puţine persoane reuşesc să negocieze deoarece nu ştiu să argumenteze. A dispune de instrumentele de construire a argumentelor este întotdeauna important pentru o negociere eficientă. Alături de argumentare şi decizie, un rol important îl are şi influenţa instituţională, care poate fi împotrivă, facilitatoare sau indiferentă. Se consideră că în orice discuţie partenerii se situează într-un sistemul instituţional pe care îl cunosc, înţeleg şi îi învaţă efectele.

II.2.3.1. Dinamica negocierii Dacă dezacordurile sunt interpersonale, negocierea se efectuează între două persoane. Dacă conflictele sunt colective, încercarea de rezolvare a lor se va realiza între o persoană şi un grup sau între două grupuri. Angajamentele se produc totuşi între două persoane reprezentative.

Lebel ar spune că totul pleacă de la conversaţie. Stăpânirea de sine şi a conversaţiei este, din această perspectivă, o garanţie a succesului, luând în considerare: a) stăpânirea situaţiilor conversative – se spune că ori de câte ori două persoane

discută ceva, ele dialoghează. Într-o instituţie, conversaţiile posibile care pot da loc negocierii sunt de naturi multiple: discuţii mondene, pentru angajare, despre carieră, profesie, despre sau de schimbare, şedinţe de lucru, de evaluare sau formale.


301

b) stăpânirea evoluţiei conversaţiei – se consideră că o conversaţie trece printr-o serie de faze, care pot fi transpuse şi în cazul negocierii: 1. contactul monden: două persoane se apropie fără dorinţa expresă de a se întâlni sau de a discuta. Totul este superficial şi anecdotic. Se spun lucruri banale despre vreme, sănătate, se discută ultimele evenimente. 2. recunoaşterea: se caută semnele de recunoaştere, punctele comune de referinţă: gusturi, familie, origine, studii, relaţii, obiceiuri, experienţe de viaţă. 3. identificarea consensurilor: plecând de la semnele de recunoaştere, se exprimă acordul pentru evoluţia ulterioară, fără a se preciza sensul, direcţia. Consensul nu este un acord, ci doar exprimarea voinţei de a conversa împreună. 4. obiectivele: se indică cu mai multă precizie intenţiile de evoluţie, sensul dorit sau ţintele de atins. Uneori acestea se reflectă în nevoi pe care şi le-ar dori împlinite, în nivele de cunoaştere pe care şi le-ar dori, în evocări – de menţionat că nevoile latente sunt importante. 5. aportul la dialog: fiecare contribuie cu ceea ce deţine sau revendică: informaţii, idei, opinii. Fiecare poate să îl ajute pe celălalt. Se face apel la atitudinea de ajutorare într-o situaţie faţă-în-faţă. 6. metoda: constă în organizarea schimbărilor şi a confruntărilor. Este uneori cadrul de referinţă care porneşte o discuţie. Acestea sunt regulile de joc ale dialogului. Acum partenerii agrează metoda potrivită fondului problemei abordate. Se schimbă argumente şi obiecţii. 7. optimizarea: se ajunge, datorită metodei, la idei provocatoare de schimbări. Se optimizează punctele de vedere opuse. 8. decizia: poate îmbrăca forme foarte diferite:

- voinţa reciprocă de apropiere / împăcare; - voinţa de respectare reciprocă a integrităţii.

Iată opt faze care se înlănţuiesc, încercarea de escamotare a uneia însemnând ratarea următoarelor. Dacă nu există acord asupra obiectivelor, spre exemplu, contribuţia cu alte informaţii, idei, opinii, rămâne sterilă. Mai succint, în cadrul negocierii cele opt faze pot consta în:

1. stabilirea contactului cu un cuvânt sau un gest de pliteţe ori de simpatie; 2. recunoaşterea partenerilor; 3. afirmarea consensului asupra voinţei de a realiza ceva împreună; 4. verificarea şi precizarea obiectivelor comune: „ne aflăm aici pentru a lămuri

...”; 5. enunţarea, într-o manieră concisă şi precisă, de către fiecare partener, a: - ceea ce vrea să spună (informaţiile), - ceea ce a gândit (părerea), - ceea ce propune (ideile); 6. se alege o regulă de discutare: argumentarea; 7. identificarea a ceea ce s-ar putea face – provizoriu sau definitiv – pentru un

maxim de satisfacţie pentru toţi; 8. precizarea deciziei într-o fază de concluzionare, în asociere cu responsa-

bilitatea aplicării ei.


302

Dacă se trece peste o fază se blochează următoarele, iar dacă există un blocaj,

insistenţa devine inutilă. Se recomandă revenirea în etapa anterioară pentru a se respecta coerenţa înlănţuirii fazelor.

Aplicaţie: Contruiţi un lanţ argumentativ pentru o negociere pe care o aveţi de purtat la locul de muncă.

II.2.3.2. Cele trei dimensiuni ale negocierii – contextul, partenerii şi miza – sunt foarte importante. Ele permit negociatorului să aibă un punct de vedere sintetic şi conceptual, să se manifeste şi să exploateze momentele negocierii. II.2.3.3. Contractul

O negociere poate ajunge la un rezultat care poate însemna o ruptură sau o acţiune de angajare la ceva.

Această acţiune face parte dintr-un contract şi se realizează: a) asupra unui obiect sau subiect – constituie baza unui contract; b) prin angajarea partenerilor – sunt doi contractanţi, doi semnatari care decid şi

acceptă termenii unui contract; între cei doi, garanţiile sunt reciproce; c) pentru un obiectiv – ceea ce s-a gânditr a se obţine, atinge, asigura; este beneficiul

pe care îl întrevăd cei doi; d) printr-o serie de schimbări – sunt faptele prin care un acord, un contract îi obligă pe

cei angajaţi la promisiuni reciproce; e) în limite precizate – un contract este întotdeauna limitat, ceea ce se poate întâmpla

prin includerea unei bune descrieri a obiectului, dar adesea este mult mai comod de precizat ceea ce este exclus din contract. Exluderile sunt materiale, financiare sau circumstanţiale.

f) cu o durată determinată – durata contractului este, în general, limitată, noţiunea “nelimitat” nefiind decât o formulă care presupune o analiză mai aprofundată.

g) având condiţiile încheierii sau modificării – un contract se realizează întotdeauna în funcţie de circumstanţe, putând fi modificat dacă termenii sau situaţia în care s-a încheiat au evoluat într-o manieră importantă. Acestea se denumesc clauze de reziliere ale contractului.

h) sub acoperirea unui cod legal – dacă unul dintre parteneri decide unilateral nerespectarea termenelor cotractului, celălalt, sub o jurisdicţie competentă, poate solicita daune, ceea ce înseamnă că fiecare contract trebuie să se stabilească sub acoperirea unui cod: de asigurări, comercial, de muncă, de solidaritate socială, familial etc.

În negociere, un acord va răspunde tuturor acestor reguli. II.2.3.4. Argumentele se impun a fi: bogate, fondate, sincere, realiste. În funcţie de poziţia ocupată, de context, de interesele celor care partenerilor, argumentele


303

pot fi bazate, spre exemplu, după următoarea schemă („Tema obiectului negocierii”, Lebel, 1984, p. 115):

MIZA

COMPETENŢĂ AŞTEPTĂRI PUTERE NEVOI PARTENER 1 PARTENER 2

RELAŢIE DE ÎNCREDERE

partenerul puternic situează pe prim plan argumentele bazate pe compe-tenţă, cunoaştere, capacităţi, putere;

partenerul subordonat pune în prim plan argumentele bazate pe nevoi, aşteptări;

între cei doi parteneri se situează argumentele bazate pe încredere. II.3. Etapele negocierii Lucrările de specialitate înregistrează o etapizare diferită, în funcţie de spaţiul cultural, de domeniul în care se aplică negocierea sau de nivelul celui care învaţă. Astfel, Tim Hindle însumează toate operatiile de efectuat în trei mari etape:

a) pregătirea pentru negociere; b) conducerea negocierilor; c) încheierea negocierii.14

În „Arta negocierii”, autorii identifică 6 etape: 1) pregătirea pentru negociere – se identifică obiectul disputei, obiectivele

(necesare, dorite şi care se va încerca să fie obţinute), cea mai bună alternativă în cazul în care nu se ajunge la un acord (BATNA), puncte tari (puterea şi influenţa care pot fi exercitate) şi puncte slabe ale partenerilor;

2) elaborarea unei strategii – se gândesc întrebările care vor fi adresate partenerului şi răspunsurile la eventualele întrebări din partea acestuia, stilul de negociere sau de abordare adecvată a conflictului, tactici (moment, loc, derularea primei întâlniri);

3) începerea negocierii – cine şi cum va vorbi primul, care este poziţia de început; întâlnirea va fi scurtă şi operativă; se va menţiona necesitatea ajungerii la o întelegere;

4) clarificarea poziţiilor – obţinerea informaţiilor prin întrebări deschise, ipotetice, închise sau specifice unui subiect de negociere, prin tehnici de ascultare activă; se testează argumentele şi poziţiile, se utilizează amânările după negocierea unor obiective clare, concise; se evită strategiile care ar înfreuna negocierea propriu-zisă (atac la persoană, furie, întreruperi);

14 Hindle, Tim – 2000, Cum să negociem, Enciclopedia RAO, Bucureşti


304

5) negocierea propriu-zisă – se încearcă motivarea şi prezentarea concesiilor

în beneficiul partenerilor de negociere, se apelează la modalităţi de depăşire a situaţiilor nefavorabile continuării discuţiilor, se conturează puncte ale unui posibil acord;

6) încheierea negocierii – pe baza ofertelor finale se formulează termenii acordului, cât mai clar cu putinţă; se stabilesc modalităţile de aplicare şi de verificare a aplicării acestui acord: cine va face ce, cum, când, unde; se poate utiliza şi autoevaluarea calităţilor de negociator.15

Un alt autor, Maddux, identifică tot şase etape, dar asemănătoare cu cele susţinute de Lebel. Cei şase „paşi” pornesc şi continuă astfel:

1) cunoaşterea reciprocă – presupune planul de a cunoaşte pe cineva şi conturarea contextului – o atmosferă prietenească, spre exemplu;

2) formularea şi declararea scopurilor şi a obiectivelor – se declară acestea, aşteptându-se reacţiile celuilalt; fiecare doreşte înţelegere din partea celuilalt şi o atmosferă de cooperare;

3) începerea procesului de negociere – se studiază problemele de discutat, eventual se ierarhizează, este gândită modalitatea optimă de prezentare a lor: toate, grupat sau câte una singură;

4) exprimarea dezacordului – se realizează în raport cu problemele definite. Este o condiţie esenţială a rezolvării conflictelor în beneficiul ambelor părţi.

5) reevaluarea şi compromisul – fiecare problemă pusă în discuţie poate fi reluată, fiecare parte implicată îşi poate revizui poziţia, astfel încât să funcţioneze principiul „oferă-primeşte”;

6) înţelegerea sau acordul de principiu – este esenţial ca părţile implicate să confirme în totalitate acordul la care s-a ajuns, pentru a nu exista neînţelegri în momentul aplicării celor agreate.16

Pentru unele situaţii – în special conflictele de interese – poate fi utilă schema etapizată elaborată de Johnson17:

1) Definirea problemei în termeni reciproc acceptaţi: problema se defineşte pe scurt, în termeni concreţi, simplu; se descrie comportarea celeilalte persoane într-o manieră empatică; se evită afirmaţiile categorice; se descriu reacţiile şi sentimentele faţă de acţiunea desfăşurată de

cealaltă parte; nu în ultimul rând, fiecare îşi prezintă acţiunile, atitudinile care au

contribuit la crearea şi menţinerea conflictului.

15 Hiltrop, J.-M., Udall, Sheila – 1998, Arta negocierii (titlul original „The Essence of Negotiation”, trad. Cristina Muntoiu), Ed. Teora, Bucureşti 16 Maddux, R. – 1998, Succesul negocierii, (titlul original „Successful negociation”, trad. Romeo Săndulescu), Ed. Codecs, Bucureşti 17 Johnson, D.W, Johnson, F.P. – 1991, Activitatea în grup. Teoria grupului şi deprinderile de lucru în grup, ediţia a patra, Prentice Hall, Inc., Enghlewood Cliffs


305

2) Schimbul reciproc de propuneri şi sentimente fiecare îşi prezintă propunerile şi sentimentele, ascultându-le şi pe ale

celuilalt; se clarifică, evaluează şi resping propunerile fiecăruia; se menţine flexibilitate în aceste operaţii; se accentuează nevoile (am nevoie) şi scopurile, în detrimentul

susţinerii poziţiilor (trebuie, vreau); se caută diferentele care există între nevoile şi scopurile fiecărui

partener de dialog; fiecare are responsabilitatea de a optimiza dialogul şi de a se implica

în negociere cu bună-credinţă. 3) Înţelegerea punctului de vedere al celeilalte părţi

nici unul dintre parteneri nu îşi va proiecta propriile temeri în înţelegerea celuilalt;

nu sunt permise acuzaţiile, atacul la persoană; se discută părerile fiecăruia; se încurajează participarea partenerului de negociere; în propunerile înaintate în discuţie se reflectă valorile şi nevoile

celeilalte părţi. 4) Identificarea opţiunilor de interes comun

în formularea opţiunilor se accentuează nevoile şi scopurile enuntate anterior;

se clarifică mai întâi diferentele dintre opţiuni şi apoi asemănările dintre ele;

se caută formularea de opţiuni dinspre ambele părţi, într-o ambianţă flexibilă.

5) Conturarea acordului se stabileşte acordul în termeni clari, precişi şi acceptaţi de ambele

părţi; criteriile de întocmire a acordului e necesar să fie obiective.

Aceiaşi autori au conturat şi o listă necesară partenerilor de negociere în pregătirea întâlnirilor, asemeni unui inventar care se verifică înainte şi garantează succesul rezolvării conflictului. Participanţii la negociere vor avea grijă să se asigure că:

1) înţeleg evenimentele care au declanşat şi întreţin conflictul; 2) le sunt clare nevoile, scopurile şi dorintele care vor fi exprimate faţă de

celălalt partener de dialog; 3) se conduc după reguli precum: „Nu mă retrag şi nu ignor conflictul.”, „Nu

mă angajez in negocieri de tipul câştig sau pierd.”, „Cedez dacă nevoile celeilalte persoane sunt mai însemnate decât ale mele, iar problema nu are o prea mare importanţă pentru mine.”;

4) participă la confruntarea cu cealaltă persoană fără să lovească şi apoi să se retragă;


306

5) comunică deschis cu partenerul de negociere, orientându-şi atenţia spre

problemă; 6) solicită celeilalte persoane să îşi prezinte la fel de deschis nevoile, scopurile,

trăirile şi modul în care percepe problema; 7) înţeleg punctele de vedere şi atitudinea celeilalte persoane faţă de conflict; 8) negociază o definire comună a conflictului, separând persoana de problemă,

fără a calomnia sau insulta; 9) definesc conflictul ca pe o problemă comună, prezentă, care solicită

rezolvare şi implicare reciprocă, fără competiţie; 10) identifică diferenţele dintre nevoi şi scopuri în acţiunea de împărtăşire

reciprocă a sentimentelor şi scopurilor; 11) coordonează motivaţia spre soluţionarea conflictului, accentuând pierderile

în cazul continuării şi câştigurile în situaţia în care se rezolvă; 12) evită utilizarea elementelor care le-ar evidenţia puterea şi influenţa, ajutând

cealaltă persoană să iasă în câştig; 13) ascultă şi verifică întelegerea mesajelor celeilalte persoane, fără a o blama

pentru problema apărută şi fără a transpune temerile personale în intenţiile acesteia;

14) opţiunile propuse sunt echitabile, bazate pe criterii obiective şi compatibile cu nevoile şi scopurile partenerului de dialog;

15) acordul mulţumeşte ambii parteneri; 16) în acord se specifică atribuţiile fiecărui partener şi modalităţile ulterioare de

verificare a respectării termenilor agreaţi.

Fiecare autor subliniază necesitatea pregătirii pentru negociere, analizarea contextelor şi a partenerilor, a valorilor, utilizarea unei metode şi evaluarea acordurilor. Există şi greşeli ale începutului, pornind de la un optimism exagerat sau mizând pe succesul improvizaţiei.

TEMĂ: Specificaţi modalitatea de parcurgere a unei negocieri, pentru un caz la alegere şi urmărind o etapizare prezentată.


307

III. MEDIEREA CONFLICTELOR

III.1. Istoric al medierii în domeniul rezolvării conflictelor

Până în anii 1960, în SUA, termenul de mediere era interpretat, indiferent de contextul în care apărea, ca „management al conflictelor de muncă”. În doar 30-40 de ani, sensul s-a modificat, pe baza elementelor de dezvoltare comunitară. Aici, modalitatea de realizare a medierii a mai pierdut din stilul agresiv prezent în cazul rezolvării conflictelor din câmpul muncii. Numărul mediatorilor din alte domenii supuse conflictelor a devenit majoritar, spre deosebire de anii ‘70, când iniţiatorii Societăţii Profesionale în domeniul rezolvării disputelor (Society Profesional In Dispute Resolution – SPIDER) se ocupau, în cea mai mare parte, de conflictele de muncă. Chiar şi denumirea specialiştilor s-a modificat: în anii ’60 mediatorii din Serviciul federal se numeau „comisari”. Domeniul se extinde încă, una dintre ultimele orientări fiind „medierea transformativă”, în care se porneşte de la ideea că părţile implicate într-o neînţelegere la locul de muncă nu sunt capabile să observe întreaga complexitate a conflictului. Strategia prevede schimbarea percepţiei fiecăreia dintre părţi asupra celeilalte. Se caută o reacţie la intervenţiile de suprafaţă, concentrate pe prezent şi pe elementele externe persoanelor implicate. Aici sunt preluate caracteristici din analiza tranzacţională, din psihopedagogia compotamentală, din programarea neurolingvistică. Medierea utilizată acum în ţările europene provine dinspre proiectele şcolare şi comunitare realizate în Statele Unite ale Americii în deceniul al optulea al secolului al XX-lea. În această perioadă s-a încurajat crearea primelor Centre de Justiţie ale Vecinilor. Scopurile acestor centre – cunoscute ca “programe de mediere comunitară” – au constat în oferirea unei alternative procedurilor de judecare în instanţă şi a unui loc unde cetăţenii să se întâlnească şi să îşi rezolve disputele. Unele dintre cele mai active centre au fost în New York, Los Angeles şi Philadelphia. Prin programe speciale de mediere comunitară, într-o secţiune anume, s-au format voluntari care să medieze neînţelegerile apărute în comunitatea lor, incluzându-le pe cele dintre vecini, membrii familiilor, proprietari de terenuri, consumatori şi vânzători, prieteni şi mici întreprin-zători. Unele dispute au fost referite direct centrelor locale, altele au ajuns la tribunalele locale şi la agenţii ale serviciilor sociale. Succesele acestor programe au fost impresionante. Ele au reuşit în climatul de după anii ’60, în care se milita împotriva violenţei, prin răspunsuri localizate la conflicte. Exponenţii din acest domeniu au fost adesea motivaţi de convingerile personale şi au urmărit să îmbunătăţească abilităţile concetăţenilor lor, să le amplifice puterea de a-şi rezolva propriile neînţelegeri într-o modalitate care să facă comunităţile mai puternice şi să ajute indivizii să aibă o viaţă mai satisfăcătoare.

În anii ’80–’90, avocaţii şi oamenii de afaceri americani au construit sintagma « rezolvare alternativă a disputelor » – ADR – pentru a descrie numărul crescând al


308

abordărilor de rezolvare a conflictelor fără adversităţi şi alternativele utilizate în comunităţile de afaceri. Domeniul rezolvării conflictelor, care îşi are originea în anii ’60 şi ’70, a devenit unul al studiilor, nu doar peste ocean, dar şi în alte părţi ale lumii – spre exemplu, un Centru pentru Studii de Conflictologie a fost înfiinţat la Moscova în 1990.

Utilizarea medierii familiale s-a extins, ca domeniu, foarte mult după 1990, în special în urma unor legi cu privire la familie, adoptate pe continentul american, dar şi în Europa, Australia, Asia. Menţionăm că interesul sporit pentru mediere nu vine doar din partea sociologilor, dar şi din partea publicului larg. Astfel, Rezolvarea Alternativă a Disputelor din SUA a devenit o afacere de multe milioane de dolari, iar Şcoala de Drept din cadrul Universităţii din Missouri –Columbia a editat Missouri Journal of Alternative Dispute Resolution, dedicat exclusiv acestui domeniu. În spaţiul britanic există câteva companii care oferă servicii de mediere comercială, devenită strategie managerială – cum ar fi Centrul de Rezolvare a Disputelor din Londra (CEDR), pe a cărui listă se regăsesc o multitudine de companii şi clienţi –, dar şi servicii adresate comunităţii, de către asociaţia „Mediation UK”.

III.2. Definiri ale medierii şi clarificări

O incursiune în spaţiul medierii ne obligă la căutarea sensurilor. Descoperim, astfel, printre definiri:

- medierea ca „mod alternativ de reglare a conflictelor”, - medierea ca „mod de rezolvare amiabilă a litigiilor” - medierea ca „modalitate de soluţionare neconitencioasă a litigiilor”, - medierea ca „metodă de dezvoltare socială şi culturală”.18

Etimologia latină a termenului de mediere (mediatio / de mediare), putrând sensul de „interpunere”, „divizare” sau de „mijloc”, „mediu” (medius) se regăseşte doar parţial în noul sens.

Înţelesul modern al medierii cuprinde acţiunea de punere în relaţie a doi termeni sau doi indivizi, cea care deschide noi perspective asupra ipotezei fundamentale a tuturor teoriilor cunoaşterii, exceptând-o pe cea fenomenologică, conform căreia realul nu poate fi cunoscut imediat.

Briant şi Palau (1999) susţin că medierea este, pe de o parte, o teorie a reprezentării, reconstituind sau restituind realul, iar pe de alta o modalitate de rezolvare a conflictelor.

Medierea se poate defini ca acţiunea de punere în relaţie, de către un terţ numit mediator, a două persoane fizice sau morale, numite mediate, în baza unor reguli şi a unor mijloace liber acceptate de către acestea, vizând fie prevenirea ori rezolvarea unui diferend, fie stabilirea ori restatuarea unei relaţii sociale. sau, într-o altă formulare:

18 Briant, V. De, Palau, Y. – 1999, La médiation. Définition, Practique et Perspectives, Ed Nathan, Paris, p. 5.


309

Medierea constituie un proces structurat, în care o a treia parte, neutră, asistă voluntar la rezolvarea unei dispute între două persoane sau grupuri, constituite în « părţi ».19

Este adesea întâlnită în scrierile despre mediere comparaţia cu mai tradiţionalele metode de rezolvare a conflictelor, în special pentru a clarifica aspectele specifice. Asociaţia britanică Mediation UK a subliniat aspecte clarificatoare cu privire la rezolvarea disputelor.

Astfel, negocierea este văzută ca procesul prin care două părţi în dispută caută încheierea unui acord dintre ele. Medierea se prezintă ca un proces prin care o a treia parte – neutră, imparţială – ajută două sau mai multe părţi aflate într-o dispută să lucreze împreună pentru rezolvarea unui conflict. De subliniat este faptul că „părţile” şi nu mediatorul decid termenii acordului de încheiat, luând în considerare orientarea principală, care este spre viitor, nu spre trecut.

Arbitrarea urmează, pe o scală a implicării din ce în ce mai pronunţate, deoarece, acum, o a treia parte ia o decizie finală, de obicei obligatorie. Discuţiile şi decizia sunt structurate, dar nu cu aceeaşi rigoare ca într-o instanţă. O altă formă aplicabilă rezolvării disputelor o reprezintă litigiul, care se desfăşoară în instanţă, cu avocaţi reprezentând pe fiecare dintre părţi. Se deosebeşte de celelalte forme prin aceea că un judecător sau un juriu, după ce audiază ambele părţi, dă o sentinţă în favoarea uneia dintre ele.20

Parcursul strategiilor prezentate subliniază rolul crescând al celei de-a treia părţi şi controlul pe care aceasta îl exercită. Dinspre negociere spre litigiu, procesul devine din ce în ce mai formal şi preia din puterea fiecărei persoane aflate în dispută.

Spre deosebire de negociere însă medierea solicită o a treia parte şi, din nou, spre deosebire de arbitrare, susţine echilibrul dintre mediator şi părţile aflate în dispută. Principala diferenţă dintre mediere şi arbitrare, ca procese de rezolvare a disputelor, este aceea că în mediere ambele părţi atacă problema, implicându-se mai mult decât în alte forme menţionate anterior. Mediatorul, spre deosebire de ceilalţi, sprijină părţile să discute problema, dar fără a lua partea uneia dintre ele. Recunoaştem că acestea implică un anume nivel al maturităţii sociale şi emoţionale pentru părţi, iar din partea mediatorului asigurarea că procesul nu va fi lăsat să decadă într-un nou conflict.

III.3. Domenii ale medierii

Asemeni consilierii, medierea se extinde într-o multitudine de spaţii economice, culturale, juridice, sociale, solicitând şi oferind o nouă profesie, într-un timp foarte scurt. În unele ţări – cum este exemplul Franţei, al Regatului Unit al Marii Britanii, al

19 Stacey, Hilary - 2000, “Mediation and Peer Mediation”, in vol. Peer Support in Action. From Bystanding to Standing by (Cowie, Helen şi Wallace, Patti, coord.), Sage Publications, Londra, p. 29 20 Mediation UK – 1995, Training Manual in Community Mediation Skills, Ed. Mediation UK, Bristol


310

unor state de pe continentul american – medierea s-a dezvoltat prin politici speciale. Interesul pentru noua profesie sau noua denumire a condus la acoperirea sub un singur concept, a mai multor acţiuni. Politica de dezvoltare a medierii penale în Franţa a conferit, în 1995 şi apoi trei ani mai târziu, un statut juridic acestui domeniu, în virtutea dreptului fiecăruia la rezolvarea amiabilă a conflictelor. În încercarea de a diversifica piaţa forţei de muncă, „Institutul National al Tinerilor şi Educaţiei Populare” promova, în 1997, politici de încurajare a formării în domeniul medierii, în special în colectivităţile locale. Astfel profesionalizaţi, tinerii puteau deveni „agenţi de prevenire şi de mediere”. Printr-o altă lege adoptată în Franţa, în 1998, s-a instituit „mediatorul copiilor” (cu rol de rezolvare a reclamaţiilor cu privire la nerespectarea drepturilor copiilor de către o autoritate a statului), apoi „mediatorul educaţiei naţionale” (urmărind relaţia utilizatorilor cu serviciile publice de educaţie) şi „mediatorii academici” ori cei care au în atenţie respectarea drepturilor de proprietate intelectuală, în special în domeniul media. Alături de acestea există „mediatorul republicii”. În aceeaşi ţară, posturile de mediatori din instituţii publice şi private s-a mărit considerabil, începând cu 1995, înfiinţându-se „Înaltul Consiliu al Medierii”. Prezentarea domeniilor în care medierea s-a afirmat, în unele ţări, poate susţine intenţia de a clarifica conceptele şi de a statua o metodologie.

În prezent, se susţin mai multe dimensiuni ale medierii, categorisite, după unii autori, în patru domenii – comercială, ecologică, familială şi comunitară sau în şase – comunitară, familială, comercială, organizaţională, ecologică şi politică sau internaţională.

Spaţiul medierii comunitare – care le include pe cele dintre victimă şi agresor, de vecinătate şi în şcoli – continuă să se dezvolte, remarcându-se un interes din ce în ce mai mare din partea sociologilor, a asistenţilor sociali, a juriştilor şi a educatorilor.

În „Timpuri ale mediatorilor”,21 J.F.Six sugerează realizarea medierii nu doar pentru rezolvarea conflictelor, ci extinde sfera conceptuală, spre:

a) medierea creatoare – văzută ca o provocare de noi relaţii între persoane şi grupuri, la nivelul unui cartier, al unui spaţiu locuit;

b) medierea renovatoare – prin care se pot ameliora sau relua legături existente anterior între persoane sau grupuri, dar deteriorate de diverse conflicte; poate fi exemplificată aici, medierea familială;

c) medierea preventivă – cu rol de devansare, de împiedicare a izbucnirii unui conflict; o astfel de mediere poate fi cea realizată în şcoli.

d) medierea curativă – considerată modalitate de antrenare în căutarea de soluţii a celor aflaţi în conflict.

Dimensiunea relaţională a medierii este evidenţiată în cele mai multe lucrări de specialitate şi rapoarte ale practicienilor.

Alţi autori (Briant şi Palau, 1999) fac diferenţe între:

a) medierea publică – definită ca mediere legală, presupune punerea în relaţie a unui individ sau grup de indivizi de către un terţ, care are fie putere publică

21 Six, J.F. – 1990, Le temps des mediateurs, Ed. Seuil, Paris


311

legislativă sau de reglementare, fie acţionează în baza regulilor administrative ori ambele variante, pentru a trata conflictele fără ca vreo soluţie emisă de mediator să se impună părţilor – şi medierea privată – definită ca punere în relaţie, de către un terţ, a doi termeni sau doi indivizi cu un statut civil, pentru a „trata conflictele” sau a „realiza un liant social” între ei, pe baza regulilor pe care le definesc ei înşişi, fără ca mediatorul să poată impune vreo soluţie sau o anumită formă particulară a relaţiei.

b) medierea numită – când protagoniştii îşi acceptă statutul de mediator şi mediaţi – şi medierea nenumită – în cazurile în care se desfăşoară sub un alt nume sau când cei antrenaţi în proces nu îşi recunosc rolurile.

c) medierea tradiţională sau nenumită (religioasă, sindicală, politică, în veci-nătate) şi noua mediere (include atât medierea privată, cât şi pe cea publică)

d) micromediere sau mediere interindividuală: mod necontencios de tratare a litigiilor sub coordonarea unui mediator agreat de ambele părţi, unde se propun soluţii liber acceptate de către acestea) şi macromediere sau medierea societală: ansamblul dispozitivelor sociale care menţine în relaţie doi indivizi sau două grupuri şi la a cărui elaborare aceştia participă indirect. Este utilizată sintagma de „mediere societală” pentru a desemna dimensiunile medierii care pune în relaţie individul şi societatea. Poate fi justă şi utilizarea termenului „socială”, dar s-ar putea crea confuzii cu reala mediere socială care face referire la medierea solidarităţii, pusă în practică prin profesioniştii din domeniul social.

III.3.1. Medierea publică

Distingem aici trei mari categorii: A) medierea între public şi administraţie

A.1. mediatorul naţional A.2. mediatorul copiilor A.3. mediatorul cărţilor A.4. mediatorul educaţiei naţionale / mediatorul academic / mediatori şcolari / medierea pedagogică A.5. medierea administrativă în colectivităţile locale A.6. medierea de proximitate A.7. medierea în domeniul ambiental A.8. medierea interculturală

B) medierea organizată la nivel administrativ B.1. medierea juridică B.2. medierea civilă B.3. medierea penală B.4. medierea conflictelor de muncă

C) medierea internaţională C.1. mediatorul european C.2. medierea conflictelor internationale


312

Detaliem, în continuare, o parte dintre caracteristicile fiecărui tip de mediere.

A.1. Mediatorul naţional sau „al republicii” funcţionează în 12 ţări europene după modelul suedez, în Germania şi Luxemburg sub forma „comisiilor de petiţii”, iar în Italia la nivel local şi regional. În Franţa, această instituţie a fost creată în 1973, funcţionează ca o autoritate administrativă independentă, iar persoana care o reprezintă este numită prin decret prezidenţial pe o perioadă de şase ani.

Mediatoul primeşte reclamaţii privind funcţionarea instituţiilor administrative de stat, a colectivităţilor teritoriale, a instituţiilor publice şi a altor organisme care oferă servicii publice. Reclamaţiile îi sunt aduse mediatorului naţional de către delegaţii din teritoriu sau de către parlamentari. Mediatorul, uneori în urma unei anchete, formulează fie recomandări pentru administraţia reclamată, fie propuneri de reformă adresate puterii politice. Analizând fiecare situaţie în parte, mediatorul poate propune exceptarea de la aplicarea legii sau formule adaptate fiecărui caz.

Instituţia suedeză creată în 1809 sub denumirea „ombudsman” corespunde unei voinţe publice de realizare a unui echilibru între puterile executivă, legislativă şi judecătorească, din dorinţa exercitării unui control constituţional. Investit cu misiunea de a supraveghea punerea în aplicare a legii de către instituţiile administrative subordo-nate, „ombudsman-ul” suedez are independenţă faţă de alte autorităţi publice, cu excep-ţia parlamanetului, care îl şi numeşte. Responsabilităţile esenţiale ale „ombudsman-ului” constau în examinarea muncii din administraţie şi a plângerilor primite de la cetăţeni. Începând cu mijlocul secolului trecut, această instituţie are reprezentanţi pentru domenii aparte: industrie şi comerţ, egalitatea sexelor, discriminarea etnică.

A.2. Mediatorul copiilor este, în unele ţări europene, o autoritate administrativă independentă, numită în aceleaşi condiţii cu mediatorului republicii. Urmărind respectarea drepturilor copiilor, acest mediator trimite mediatorului republicii reclamaţiile – primite de la copii sau de la reprezentanţii lor legali – care nu sunt de competenţa lui.

A.3. Mediatorul cultural activează, în unele ţări europene, de puţine decenii.22 Actorii sociali din domeniul culturii, fie că lucrează în instituţii publice, fie în organizaţii particulare ori organisme de la nivel local, se prezintă pe ei înşişi ca mediatori culturali, ca intermediari, ca promotori în cadrul unei politici publice de difuziune a culturii.

Activitatea acestor mediatori este diferită de cea solicitată prin principii precum neutralitatea, imparţialitatea, deoarece ei funcţionează ca agenţi publici pe lângă un organism cultural – un muzeu, o bibliotecă, o mediatecă, pe lângă Ministerul Culturii – îndeplinind atribuţiile prevăzute într-o fişă a postului, pentru care a concurat.

22 În Franţa, spre exemplu, există mediatori în domeniul cinematografiei din anul 1992, iar în al cărţilor, din 1990.


313

Mediatorii cinematografici şi mediatorii cărţilor acţionează, de asemenea, ca autorităţi administrative de reglare a relaţiilor dintre profesioniştii antrenaţi în sectorul cultural, dar s-au pierdut din scopurile iniţiale care prevedeau o conciliere, o identificare de posibile acorduri, ajungându-se la decizii unilaterale. Mediatorul cinematografic, spre exemplu, asemeni celui din domeniul cărţilor, dispune de puterea de a se adresa părţilor aflate în conflict, dispunând măsurile pentru stingerea litigiului. Îşi pierde, astfel, din neutralitate. Precum cei doi mediatori menţionaţi anterior (al republicii şi al elevilor) mediatorii culturali fac recomandări puterilor politice în domeniu, sunt numiţie de organisme de stat (Curtea de Conturi, Curtea de Casaţie) având, adesea, pregătire în domeniul magistraturii.

A.4. Mediatorul educaţional se regăseşte, în unele ţări europene, sub diverse forme:

la nivel central există mediatorul educaţiei naţionale. Acesta primeşte reclamaţiile privind funcţionarea serviciilor publice ale educaţiei naţionale în relaţie cu utilizatorii şi este numit pentru o perioadă de trei ani. Legea franceză din decembrie 1998, spre exemplu, prevede, pentru mediatorul educaţiei naţionale, atribuţii comparabile cu cele ale mediatorului republicii: emiterea de recomandări către serviciile implicate într-o reclamaţie şi formularea de propuneri adresate ministrului de resort, vizând îmbunătăţirea sistemului educativ.

mediatorii academici sunt corespondenţii, la nivel local, ai mediatorului educaţiei naţionale. Aici, alegerea mediatorului depinde de aspectul semnalat în reclamaţie: o neînţelegere locală se rezolvă la acest nivel, în vreme ce una naţională va ajunge la nivel central.

mediatorii care urmăresc respectarea regulamentelor interioare ale instituţiilor de învăţământ. Rolul acestora este de a identifica o soluţie între elevi şi părinţi, pe de o parte şi profesori şi conducerea şcolii, pe de altă parte, pentru a se evita exmatricularea copiilor din motivele nerespectării uniformei, spre exemplu.

există şi mediatori care activează la iniţiativa unei puteri publice. Atribuţiile lor se exercită în şcoli – pentru ameliorarea relaţiilor dintre profesori şi elevi – dar şi în comunitate, pentru detensionarea situaţiilor existente ori pentru diminuarea violenţei urbane.

specialiştii recunoscuţi în instituţiile de învăţământ sub numele de mediatori şcolari sau educativi au sarcina de a fi în permanenţă în contact cu elevii, pentru a ameliora relaţiile sociale şi a preveni conflictele în interiorul respectivei instituţii. Această mediere se realizează deopotrivă de mediatori specializaţi, dar şi de către elevi.

pedagogii-mediatori constituie expresia relaţiei dintre formator şi elev, care beneficiază şi de un al treilea termen: cunoştinţele.23 Se schimbă astfel punctul central al formării, profesorul având şi rolul de „savant” în domeniul său, dar şi cel de „animator”, deoarece relaţia educativă nu mai este bazată pe unilate-ralitate.

23 Cardinet, A. – 1995, Pratiquer la médiation en pédagogie, Dunod, paris, p. 56.


314

A.5. Medierea la nivelul colectivităţilor locale se poate realiza în forma medierii administrative – care se regăseşte, în Paris, din 1977, iar în Zurich din 1978. Mediatorul întâlnit la nivel municipal în Paris are şi atribuţii de sprijinire a primarului în munca lui, ceea ce îi reduce din autonomie.

A.6. Medierea de proximitate sau între vecini constituie o formă socială dezvoltată la iniţiativa comunităţilor locale. Activitatea mediatorilor între vecini poate fi diferită, în funcţie de importanţa acordată în fiecare comunitate. În unele ţări, au fost angajaţi în special tineri, susţinuţi financiar de către stat, timp de cinci ani. Apoi, prefecturile au susţinut dezvoltarea unei „medieri de dezvoltare socială urbană” prin care se urmărea diminuarea „incivilităţii” nu doar prin soluţionarea unui litigiu, ci şi prin asigurarea unei reconcilieri, care odată obţinută va influenţa pozitiv mediul unde s-a derulat conflictul (Briant, Palau, 1999, p. 26). Agenţii locali de mediere socială participă la prevenirea şi rezolvarea conflictelor în vecinătate, dintr-o perspectivă integrativă şi pacificatoare. În 1999, în Franţa existau 15.000 de astfel de mediatori.

A.7. Medierea ambientală urmăreşte diminuarea degradării mediului urban – datorată acţiunilor necivilizate – articulând, adesea politica geografică a primăriei cu nevoile de dezvoltare la nivelul fiecărui cartier.

A.8. Medierea interculturală se înscrie, în unele ţări, tot în cadrul politicilor de dezvoltare socială în mediul urban, urmărind sprijinirea integrării sociale a imigranţilor. Organizaţii ale femeilor, ele însele de origine străină, au fost şi sunt încă susţinute de stat pentru a oferi servicii de mediere integrativă imigrantelor nou sosite – sprijin în demersurile administrative, în completarea formularelor, în învăţarea limbii, în rezolvarea conflictelor familiale.

B. Medierea organizată la nivel administrativ Fără a avea un statut legislativ, de reglementare, această mediere este propusă părţilor de către stat, este realizată de mediatori independenţi cărora însă li se asigură, adesea, remunerarea. Corespunde medierii civile, penale şi domeniului muncii, unde este considerată o modalitate alternativă de rezolvare a conflictelor.

B.1. În domeniul juridic, prin tehnicile de conciliere, arbitraj, negociere-tranzacţie şi medierea specifică se ajunge la o formă necontecioasă de soluţionare a conflictelor, atât în dreptul public, cât şi în cel privat. Medierea poate fi facultativă sau obligatorie, soluţiile nefiind impuse, iar punctul de pornire îl poate constitui un diferend, pentru a cărui rezolvare se renunţă temporar sau permanent la procesul din justiţie.

B.2. Medierea civilă se regăseşte, în unele ţări, în recomandarea judecătorului adresată părţilor, pentru a ajunge la o soluţie în beneficiul fiecăruia, inclusiv a instituţiei judiciare. Mediatorul poate fi o persoană fizică sau o asociaţie ai cărui membri trebuie însă să îndeplinească câteva condiţii: să nu fi fost niciodată condamnaţi, să nu fi comis fapte contrare bunelor moravuri sau onoarei, să aibă calificarea solicitată de natura litigiului, să aibă experienţă practică în domeniul medierii şi să prezinte garanţii că este independent (Briant şi Palau,1999, p. 32). În cazurile civile în care se poate aplica,


315

medierea se desfăşoară în mod secret, dar sub controlul judecătorului, care poate să o oprească în orice moment sau poate susţine continuarea ei vreme de trei luni.

B.3. Medierea penală are, în principal, acelaşi obiectiv cu cea civilă – evitarea traumatismelor provocate de modalitatea contencioasă de soluţionare a diferendelor –, dar contribuie şi la o mai bună prevenire a recidivei, pornind de la înţelegerea experienţei victimei. Deşi sunt diferenţe de la o regiune sau de la o ţară la alta, medierea penală înregistrează succese, fiind prevăzută în lege în Statele Unite, în Franţa şi alte state europene şi permite ca, înaintea deciziei finale, cu acordul părţilor, să se desfăşoare întâlniri de mediere. Modalităţile de reparare a pierderilor suferite sunt, de asemenea, diferite, luând forme materiale, financiare sau simbolice.

B.4. Medierea conflictelor colective de muncă o regăsim aici datorită prevederilor documentelor legislative care evidenţiază prezenţa listelor de mediatori şi arbitri atestaţi de ministerul de resort.

C. Medierea internaţională Acest tip de mediere corespunde formei publice, dar şi particulare, în acelaşi timp: pe de o parte pune în relaţie două persoane publice, iar pe de alta, în acest moment, relaţiile dintre state sau dintre state şi organizaţiile internaţionale sunt analizate ca raporturi de drept privat. Curtea de Justiţie a Comunităţii Europene se ghidează după propria jusrisprudenţă şi nu se pronunţă în fond, asupra naturii juridice a problemelor.

C.1. Mediatorul european constituie o instutuţie creată prin Tratatul Uniunii Europene care a intrat în vigoare la 1 ianuarie 1993. El este numit de Parlamentul European pentru o perioadă de cinci ani şi primeşte, conform articolului 8 D din Tratat, plângeri de la toţi cetăţenii Uniunii sau de la toate persoanele fizice şi morale rezidente într-unul dintre statele membre. Reclamaţiile privesc administrarea greşită a acţiunilor instituţiilor sau organismelor comunitare, excluzând curtea de justiţie sau deciziile primei instanţe, care şi-au exercitat funcţiile juridice. Mediatorul european are şi capacitatea de a se autosesiza, urmăreşte rezolvarea amiabilă a litigiilor, putând face părţilor, dar şi Parlamentului European, recomandări.

C.2. Medierea internaţională. Organizaţia Naţiunilor Unite acordă o din ce în ce mai mare importanţă medierii, urmărind reglementarea paşnică a diferendelor dintre ţări şi regiuni. Capitolul IV din Carta Naţiunilor Unite, articolul 33, sugerează părţilor aflate în conflicte cu implicaţii asupra securităţii internaţionale, să ia în calcul, în căutarea de soluţii, înainte de toate, tehnici precum negocierea, ancheta, medierea, concilierea, arbitrajul, reglarea juridică, apelând la organismele sau acordurile regionale ori la alte mijloace de păstrare a păcii, agreate de cei aflaţi în dispută. O astfel de perspectivă a mai fost întâlnită în politica statelor europene şi înaintea secolului al XX-lea, dar este extinsă acum, la toate continentele. În 1964, spre exemplu, a fost creată, de către Organizaţia Statelor Unite Africane, o „Comisie de mediere, conciliere şi arbitraj” pentru a soluţiona pacifist problema graniţelor în acest continent. De asemenea,


316

numeroasele acorduri între istraelieni şi palestinieni, între popoarele din Balcani ori între cele din Orientul Apropiat, poartă amprenta specialiştilor în mediere internaţională.

III.3.2. Medierea privată sau comunitară

Cuprinde, confom lui Briant şi Palau (1999): A) medierea între persoane private B) medierea în/între întreprinderi:

B.1. medierea în întreprinderi B.2. medierea afacerilor B.3. medierea în instituţiile de presă scrisă sau audiovizuală

Definirea comunităţii ne poate ajuta în explicitarea acestui tip de mediere. Dacă ar fi să pornim de la o perspectivă care prezintă comunitatea sub forma unei asociaţii „naturale”, de tip familial sau etnic, constituită din subiecţi care constată apartenenţa lor la această organizare, atunci medierea comunitară poate fi „punerea în relaţie a membrilor, în interiorul comunităţii şi prin propriile mijloace” (Briant, Palau, 1999). Adesea, indivizii, familiile, asociatiile, întreprinderile, în calitate de componente ale societăţii civile, devin pârghii comunitare. În 1976, consiliile comunitare create în San Francisco aveau ca scop „dezvol-tarea unei abordări comunitare şi alternative la justiţie, demonstrarea capacităţii comunităţii de tratare a diferendelor înainte ca acestea să degenereze în conflicte violente. În acest sens, sintagma mediere comunitară ar putea fi aplicată atât în întreprinderi, cât şi la nivel administrativ, public, microeconomic.

Pentru a clarifica posibile sensuri, putem analiza medierea comunitară dar realizată la nivel interindividual şi la cel al întreprinderilor.

A. Medierea între persoane private Medierea între persoanele particulare face referire la o serie de abodări cunoscute ca „familiale”, „civile”, „sociale” sau „cetăţeneşti”. Porneşte de la voinţa de autoreglare ori de eliminare a intervenţiei unei puteri publice în reglarea conflictelor interindividuale. Un astfel de exemplu poate fi o asociaţie creată în 1975 la Lyon sub numele „Boutiques de droit” al cărui scop era „construirea unui mod autonom de reglare a conflictelor, armonizarea raporturilor de vecinătate sau restabilirea legăturilor familiale”. Noua organizaţie, creată la iniţiativa unor avocaţi şi a unor militanţi pentru activităţile asociative nu îşi propunea să răspundă disfuncţionalităţilor sistemului judiciar, ci să propună noi modele de soluţionare a litigiilor într-o formă descentralizată şi în afara sistemului juridic.24 Popularizată de americani şi canadieni, medierea familială a constituit un subiect de interes, prin noutatea orientării asupra problemelor nejuridice care marchează 24 Bonnafé-Schmitt, J.-P. – La Médiation, un noveau mode de régulation juridique, http://www.globenet.org/horizon-local/ciedel/mediat.htlm


317

separarea sau divorţul. Prin 6-8 întâlniri, părinţii parcurg un proces care să îi ajute în exercitarea responsabilităţilor parentale într-un climat de cooperare şi respect reciproc. Acest tip de mediere va fi detaliat în paginile următoare. B. Medierea în/între întreprinderi Medierea în cadrul întreprinderilor este fie organizată pentru funcţionarea internă, fie orientată spre o relaţie cu un client, respectiv un furnizor. Se poate face distincţie între medierea în întreprinderi sau de afaceri şi cea din instituţiile de presă scrisă sau audiovizuală.

B.1. În întreprinderi sau organizaţii, medierea este deliberată la nivelul conducerii unei structuri – fie publică, fie privată – şi utilizată în soluţionarea necontencioasă a unui conflict între acea formă de organizare şi o alta, foarte rar propunându-şi să prevină un diferend. Frecventă în Statele Unite, acest fel de mediere poate fi întâlnit în Europa doar în unele ţări, în relaţia companiilor de asigurări cu clienţii acestora. Aici se caută o soluţie în cazurile în care clienţii contestă indemnizaţia primită, în dorinţa de a regla rapid neînţelegerea şi de a se evita un proces în justiţie, care poate dura şi nu oferă o certitudine niciuneia dintre părţi. Acelaşi gen de mediere este utilizat în relaţiile întreprinderilor cu clientela – poate fi oferit exemplul căilor ferate franceze care au, din 1994, un mediator pe care clienţii îl văd ca pe un intermediar în reglarea posibilelor nemulţumiri legate de serviciile oferite. Asociaţii britanice acordă sprijin în medierea neînţelegerilor dintre organizaţii şi din interiorul unei agenţii, în special în probleme disciplinare, în divergenţe interpersonale, în dispute între şefi şi membri ai comitetelor de conducere, între structurile ierarhice şi serviciile de coordonare internă ori externă. Adesea, neînţelegerea atribuţiilor, alimentată de nesiguranţă, gelozie, discuţii, este remediată la suprafaţă, subliniind contribuţiile participanţilor la bunăstarea organizaţiei. Aici se face trimitere la realizările colectivului, împuternicindu-i să găsească remedii pentru revendicările sau plângerile lor, prin cooperare, prin negocierea drepturilor şi responsabilităţilor relevante. Medierea, ca proces transparent, ajută organizaţiile să dezvolte propria transpa-renţă şi respectul, loialitatea, solidaritatea colectivului şi a membrilor.

B.2. Medierea afacerilor este des utilizată în reducerea nemulţumirilor cu pri-vire la strategiile utilizate de întreprinderi în relaţiile pe care le stabilesc sau în facilitarea legăturilor dintre două astfel de instituţii. Medierea afacerilor se regăseşte în cazurile în care o întreprindere vrea să cumpere sau să facă schimbări neapreciate de unii, care ar putea, apoi, acţiona instituţia respectivă în justiţie. Se mai întâlneşte în cazurile de asociere a unor instituţii, favorizând apropierea acestora. În România, pe lângă Camerele de Comerţ există persoane care desfăşoară o astfel de muncă, dar şi arbitri atestaţi pentru diferendele apărute in domeniul afacerilor.

B.3. Medierea în instituţiile de presă scrisă sau audiovizuală constituie un domeniu specific – în Statele Unite se regăseşte din anii 1960. Având un statut şi o deontologie particulare, aceste instituţii pot fi ele însele mediatori în relaţia informaţie – public. Medierea care se derulează reflectă cu preponderenţă specificitatea morală a


318

instituţiilor de presă, distingându-se, în relaţiile lor cu clienţii de simple legături comerciale sau contencioase. În unele instituţii de acest gen există mediatori de presă angajaţi. Prezenţi în mare parte în centrele de presă de peste ocean, aceşti mediatori există şi în Europa – spre exemplu France 2 a creat, în 1998, primul post din Europa de mediator redacţional, al cărui rol constă, în principal în dialogarea cu publicul pe tema muncii jurnaliştilor, iar „Le Monde” are angajat, din 1996, un mediator care urmăreşte respectarea regulilor deontologice în paginile ziarului, nici unul dintre articole nefiind publicat fără lecturarea lui prealabilă.

Briant şi Palau (1999) nu menţionează însă clar medierea familială, care cunoaşte, în Franţa, o amplă dezvoltare ori medierea în cazurile victimă-agresor, prezentă în spaţiul anglo-saxon, asemeni medierii persoanelor vulnerabile, cum sunt vârstnicii.

III.4. Practica medierii Medierea îşi are rădăcinile în psihologia umanistă, care s-a dezvoltat puternic sub influenţa scrierilor lui Carl Rogers (1951) şi Maslow (1962). Atât medierea, cât şi orientarea umanistă îşi regăsesc rădăcinile filosofice în fenomenologie, care a condus la existenţialismul din anii 1940-1950, avându-l ca exponent principal pe Sartre (1948). Fenomenologii valorizează recunoaşterea subiectivităţii experienţei asupra problemei adevărului obiectiv, acceptând existenţa unor multiple şi diferite interpretări ale unui eveniment. Terapeuţii umanişti, profesorii şi mediatorii folosesc o abordare fenome-nologică în situaţiile conflictuale în care nu se aşteaptă să găsească răspunsul corect sau să impună reguli morale fixe. III.4.1. Medierea indirectă

Nu toate medierile au ca rezultat întâlniri faţă-în-faţă cu ambele părţi. Uneori există teama întrevederii sau riscul unui comportament agresiv. În aceste cazuri, mediatorul vizitează şi o parte şi cealaltă, fără ca ele să se întâlnească în final. Deşi cel mai mare beneficiu ar proveni din întâlnirea celor două părţi şi din încercarea fiecăruia de a-l privi pe celălalt ca pe o fiinţa umană, este posibilă ajungerea la un acord şi prin această mediere indirectă. Uneori rezultatele ascultării active a tensiunilor din momentul încheierii acordului fac oamenii capabili să se întâlnească mai constructiv în stadiile ulterioare.

III.4.2. Co-medierea sau medierea în echipă Mediatorii pot lucra împreună sau în pereche. Fiind implicate mai multe resurse, co-medierea evidenţiază multiple beneficii :

unul dintre mediatori poate avea rolul de observator, în timp ce altul controlează procesul, putând observa aspectele ascunse ale comunicării;

este posibilă dirijarea disputelor cu privire la trecutul părţilor, în momentul în care aceasta prezintă importanţă;


319

mediatorii pot modela o formă cooperativă de lucru; mediatorii pot învăţa unii de la ceilalţi; se oferă o structură pentru formarea noilor mediatori.

III.4.3. Procesul de mediere

Medierea se prezintă ca un proces structurat pe etape, oferind o structură care să ajute părţile aflate în dispută să se transfere, printr-un proces natural, de la relatarea experienţe şi a perspectivei asupra evenimentelor, către construirea unui acord. Există mai multe modalităţi de a parcurge procesul de mediere, în acord cu scopul şi contextul, dar în mare parte, etapele se păstrează.

Asociaţia britanică de mediere, Mediation UK, prezintă şapte etape: 1) contactul iniţial cu prima parte – mediatorul sau echipa de mediatori ascultă

povestirea primei părţi şi apreciază oportunitatea utilizării medierii în cazul respectiv. Este foarte posibil ca mediatorul să constate că mai potrivite pentru situaţia descrisă şi pentru nevoile utilizatorilor să fie consilierea sau reprezentarea de către un avocat. Dacă medierea este adecvată cazului, mediatorul va verifica îndeplinirea condiţiilor pentru a contacta a doua parte şi care sunt informaţiile care i se pot comunica acesteia.

2) contactul iniţial cu a doua parte – mediatorul ca contacta cea de-a doua parte implicată, va asculta relatarea acesteia, încercând să rămână imparţial şi să stabilească prejudiciile din perspectiva primei părţi. Discuţia cu cea de-a doua parte poate fi mai dificilă decât cu prima, deoarece ar putea considera că nu a greşit cu nimic în faţa celui dintâi sau că se fac plângeri nejustificate. Din experienţa britanică, multe cazuri se opresc aici, partea a doua nedorind să se implice. Este o etapă în care abilităţile mediatorului sunt solicitate constructiv.

3) pregătirea lucrului asupra disputei – în acest stadiu, mediatorul lucrează separat cu ambele părţi pentru clarificarea problemelor şi a opţiunilor. Dacă medierea faţă în faţă va fi cel mai bun model de utilizat, atunci ambele părţi au nevoie de o pregătire pentru a-şi construi aşteptările şi pentru a se prezenta cu o atitudine pozitivă rezolvării conflictului. Discuţiile se pot concentra asupra a ceea ce se poate obţine, iar locul cel mai potrivit poate fi unul neutru.

4) ascultarea problemelor – la o sesiune de mediere directă, mediatorul urează bun venit părţilor, le invită să se aşeze confortabil astfel încât să se poată vedea, dar nu faţă în faţă, descrie procesul şi clarifică regulile de bază ale întâlnirii: atitudine respectuoasă, limite de timp, pauze, nu este permisă intervenţia în timpul în care vorbeşte cineva etc. Apoi, mediatorul invită părţile să revină asupra situaţiei şi să o prezinte, fiecare din punctul ei de vedere, fără întreruperi. Mediatorul rezumă şi poate solicita clarificări pentru fiecare punct care nu a fost înţeles.

5) explorarea problemei – în această etapă discuţiile se extind şi pot deveni chiar aprinse, astfel încât mediatorul îşi va folosi abilităţile profesionale pentru a nu pierde situaţia de sub control. De asemenea, va identifica momentele în care se


320

insistă asupra evenimentelor din trecut, încercând să orienteze discuţia spre viitor, spre ceea ce vor face pentru a rezolva conflictul. Aceasta poate implica reîncadrarea acuzaţiilor în propoziţii care să reflecte sentimentele lor.

Sprijinirea părţilor în identificarea intereselor, a ceea ce îşi doresc şi mai puţin a poziţiilor, constituie un element cheie în această etapă: spre exemplu, în loc de „Nu accept nicicum asta” (poziţia) se poate sugera formularea „Am nevoie de linişte” (interes).

6) construirea unui acord – în acest stadiu ar trebui să fie clare: problema, nevoile şi dorinţele fiecărei părţi, conturându-se modalităţile practice de împlinire a acestora. Părţile sunt solicitate să identifice toate opţiunile posibile înaintea selectării uneia promiţătoare. Dacă soluţia optimă implică şi dificultăţi majore în realizarea ei, se poate începe cu una uşor rezolvabilă, acceptată de ambele părţi.

În construirea acordului se va susţine claritatea, concreteţea şi exactitatea precizării termenelor de înfăptuire a acţiunilor. În final, cele două părţi semnează, alături de mediator.

7) încheierea şi realizarea acţiunilor agreate – mediatorul încheie întâlnirea, mulţumeşte părţilor pentru implicare, iar dacă una dintre ele sau ambele au dubii în privinţa îndeplinirii acordului, se poate stabili o întâlnire ulterioară sau un moment la care va telefona ambelor părţi.

În general, aceste stadii decurg într-o ordine cronologică deşi s-ar putea identifica suprapuneri ale acţiunilor solicitate de o parte sau cealaltă. Cazul se poate sfârşi oriunde pe parcursul acesta, fie pentru că una dintre părţi decide să nu participe, fie că părţile au ajuns la un acord fără prezenţa mediatorului. De asemenea, se poate renunţa la mediere în cazul în care alte modalităţi de intervenţie – consiliere, reprezentare – sunt considerate mai potrivite.

Briant şi Palau (1999, 14-15) propun metoda medierii în patru etape

1. Timpul de întâlnire: un terţ, recunoscut de părţi ca imparţial, explică maniera în care se va desfăşura întâlnirea şi precizează care îi este rolul.

2. Timpul destinat exprimării / vorbirii: fiecare dintre părţi prezintă punctul propriu de vedere, succesiv şi fără întreruperi, în timp ce mediatorul le ascultă şi le încurajează să-şi formuleze aşteptările de la mediere.

3. Timpul destinat discuţiei: mediatorul reformulează intervenţiile părţilor pentru a evidenţia principalele probleme discutate, pe de altă parte pentru a sugera piste de rezolvare, supunându-le discuţiei libere dintre părţi. El poate interveni în discuţie pentru a preciza termenii sau să se întreţină separat cu fiecare dintre părţi pentru a facilita ajungerea la un compromis.

4. Timpul rezervat concluziilor: fie părţile ajung la un acord cu ajutorul mediatorului, acord în care se precizează termenii angajării fiecărei părţi, nevoile sau mijloacele de a îndeplini acel acord scris, fie părţile nu ajung la nici un acord iar mediatorul ia act de eşecul medierii.


321

III.4.4. Rolul mediatorilor Rolul mediatorilor nu este de a decide ce este rău sau bine, de a blama sau de a

se centra asupra trecutului mai mult decât le este necesar părţilor aflate în dispută să-şi construiască o strategie pentru a privi în viitor.

Mai există o multitudine de aspecte asupra cărora nu îi este recomandat mediatorului să se centreze. Dintre acestea menţionăm faptul că mediatorul nu oferă soluţii.

Fără a controla conflictul, una dintre preocupările de baza ale lui vor consta în insistenţa aderării părţilor la un set de reguli de bază : fiecare îl va lăsa pe celălalt să vorbească fără să îl întrerupă, vor vorbi unii despre alţii cu respect şi vor prezenta problema din punctul propriu de vedere, fără să acuze sau să învinuiască. Prin mediere vor avea ocazia să îşi exprime sentimentele şi nevoile, să le comunice celeilalte părţi, să cunoască punctul de vedere al celuilalt, să identifice soluţii, să decidă asupra unui curs al acţiunii, implicându-se în evaluarea continuă sau finală, dacă acest lucru se impune.

III.4.5. Principii ale rezolvării disputelor prin mediere

ascultarea celorlalţi; clarificarea faptelor şi a trăirilor; căutarea punctelor comune şi mai puţin a diferenţelor; afirmarea de sine şi a altora, ca o bază necesară rezolvării conflictelor; vorbirea în numele propriu, în detrimentul acuzării altora; separarea problemelor de oameni; încercarea de înţelegere a punctelor de vedere ale celorlalţi; utilizarea abordărilor creative de rezolvare a problemelor şi conflictelor; accentuarea dorinţelor pentru viitor şi mai puţin blamarea pentru trecut ; identificarea tuturor opţiunilor posibile înaintea alegerii unei soluţii ; căutarea unei soluţii în care ambele părţi să câştige.

S-ar putea spune că medierea nu doar reglează conflictele existente la nivelul unei comunităţi, ci chiar creează societate. Astfel, prima funcţie pe care o alocă Briant şi Palau (1999, 48-49) medierii este cea de „făurire a societăţii”. Medierea se transformă într-un liant social susţinut de reprezentările culturale, istorice şi sociale, funcţionând şi ca o metodă sau o tehnică de „rezolvare a conflictelor”.

III.5. Forme ale medierii în practica socială

III.5.1. Medierea familială III.5.1.1. Scurt istoric În anul 1974 a fost deschis în Statele Unite ale Americii, de către un avocat, primul cabinet particular de mediere familială, ca răspuns la necesitatea identificării unor soluţii în procesele de separare şi divorţ. Exemplul a fost urmat îndeaproape de


322

avocaţi din Canada şi Australia. Marie Claire Desguets25 aminteşte de o primă definire dată medierii familiale de către un avocat canadian: „intervenţia unei terţe persoane, acceptată, imparţială, neutră şi fără putere decizională, într-un conflict sau o negociere, cu scopul de a ajuta părţile să realizeze ele însele o înţelegere viabilă, satisfăcătoare şi capabilă să răspundă nevoilor tuturor membrilor unei familii, dar mai ales celor ale copiilor”.

În Marea Britanie se oferă stagii de formare în consiliere şi mediere, în reprezentare, întâlnindu-se şi denumiri de „mediator consilier” (O’Hagan, 1986, p. 219). Astfel de graniţe se suprapun în practică, iar asistenţii sociali pot fi implicaţi prin roluri şi competenţe variate în răspunsurile date nevoilor utilizatorilor de servicii. Ei pot avea o problemă în alegerea acţiunilor celor mai potrivite pentru menţinerea unui sprijin adecvat sau pentru a referi cazul unor agenţii separate. Când membrii unei familii vor să ţină sub tăcere evenimentele, necazurile, asistentul social poate utiliza abilităţile sale de reprezentare, consiliere sau mediere, dar cu sprijinul serviciilor locale şi în urma consultării cu reprezentanţii acestora. În SUA, unde medierea familială s-a dezvoltat mai devreme, mulţi avocaţi au devenit mediatori, dar în Marea Britanie, reprezentarea, medierea şi consilierea s-au format separat. În sprijinul acestui argument al legăturii dintre mediere şi consiliere plus reprezentare, sunt semnificative experienţele britanice ale serviciilor de reconciliere funcţionabile din anii 70 ai secolului trecut. Consilierii de probaţiune, numiţi mai apoi „consilieri ai bunăstării curţilor de divorţ” au urmat cursuri de consiliere şi mediere şi au lucrat cu jurisconsulţii familiali în contextul a ceea ce se desemnează acum prin „Curţile de Proceduri Familiale”. Alianţa dintre mediatori şi jurisconsulţi a fost formalizată în afara sistemului judecătoresc, prin înfiinţarea, în 1982, a Asociaţiei Jurisconsulţilor în domeniul Legilor Familiei, care promovează medierea prin avocaţi. Aceasta s-a unit, în 1988 cu Asociaţia Mediatorilor Familiali unde se realizează un parteneriat profesional pentru asigurarea menţinerii drepturilor legale, dar într-un cadru terapeutic. Medierea familială a fost de asemenea dezvoltată şi în alte cadre, prin asocierea persoanelor care lucrează în serviciile sociale cu una dintre iniţiativele din Bristol care a stabilit primul serviciu de consiliere din afara tribunalului. Ei au transformat cel mai comprehensiv model social utilizând voluntari formaţi şi eventual lucrători calificaţi plătiţi în stabilirea unei organizaţii voluntare naţionale: Medierea Familială Naţională (NFM), în 1992 – fondată în 1981 sub denumirea de Consiliul Naţional al Concilierii Familiale, aşa cum a fost Asociaţia Scoţiană pentru servicii de consiliere a familiei. NFM este principala agenţie aleasă de un prim ministru pentru oferirea serviciilor celor afectaţi de noua legislaţie în privinţa divorţurilor. Are în vedere drepturile copiilor în situaţiile care privesc deciziile familiale pentru vizitarea acestora, în acest sens oferind un curs specializat de consiliere. Deşi NFM lucrează cu jurisconsulţi, rolul mediatorilor săi este menţinut discret.

III.5.1.2. Clarificări

Conflictele familiale au repercursiuni asupra tuturor membrilor, dar în special asupra copiilor, astfel încât devine din ce în ce mai dificilă concilierea nevoilor afective,

25 Desguets, Marie Claire – 1995, „Medierea”, în Asistenta socială ca activitate de mediere în societate, (coord, Popescu, Livia şi Roth, Maria), Presa Universitară Clujeană, Cluj, p. 20


323

psihologice şi economice ale tuturor. Participarea unei a treia părţi, mediatorul familial, permite menţinerea unei distanţe necesare reflectării asupra a ceea ce se întâmplă, dar şi un cadru unde fiecare – individual sau împreună cu alţii – poate gândi la viitor, la ce va fi. Astfel se poate ajunge la o mai bună înţelegere a situaţiei, la restabilirea comunicării între membrii familiei, la identificarea diferenţelor de valori, precum şi la elaborarea soluţiilor şi prevenirea unor astfel de conflicte pe viitor.

Divorţul este considerat unul dintre cele mai stresante evenimente din timpul vieţii. Renunţarea la o legătură statuată şi unanim recunoscută social provoacă emoţii contradictorii de trădare, respingere, supărare, furie, vinovăţie, iar în cele din urmă, starea de eliberare, reuşită. Aceste trăiri intense se manifestă pe fondul unei crize generalizate, susţinută de schimbări precipitate, supărătoare şi extenuante generalizate la viaţa de zi cu zi. Mutarea într-o nouă locuinţă, reducerea resurselor financiare, redimensionarea responsabilităţilor în îngrijirea copiilor, deşi vor fi considerate oportunităţi ale momentului, prezintă un risc al amplificării instabilităţii emoţionale, al distrugerii tuturor relaţiilor interpersonale. În consecinţă, se impun intervenţii pentru refacerea curajului, a tăriei, a stăpânirii de sine ale tuturor celor implicaţi, adulţi şi copii.

Aşadar, complexitatea fenomenului divorţului nu angajează doar dimensiunile juridice, ci şi pe cele sociale şi individuale, manifestate în grade diferite.26 Accente din ce în ce mai pronunţate se orientează acum nu doar spre acţiunea de divorţ în sine, ci şi spre perioada care îi urmează, în special asupra întâlnirii cerinţelor speciale ale membrilor familiei. Nevoia de a asuma şi conştientiza întreruperea relaţiei de căsătorie a condus adesea spre recomandări pentru acorduri raţionale şi eficiente, prin care să se reducă consecinţele negative, mai ales cele asupra copiilor.

Studii efectuate în mai multe ţări au condus la susţinerea ideii de conciliere a disputelor familiale. Asistenţa acordată părţilor în acţiunea lor de divorţ sau separare este orientată spre identificarea acordurilor, spre reducerea domeniilor de conflict privind custodia, accesul la educaţie al copiilor, prevederile financiare, locuinţa matrimonială, taxele pentru avocaţi şi orice alt aspect – produs de întreruperea relaţiei – care solicită o decizie pentru acorduri viitoare. Ideea concilierii conţinută în astfel de documente susţine două obiective: o abordare cu o cât mai redusă înverşunare şi preluarea responsabilităţii rezolvării disputei de către părţi.27

Conform Asociaţiei pentru Mediere Familială, în Franţa, această acţiune se desfăşoară în special în cazuri de separare şi divorţ, fiind un proces de gestionare a conflictelor prin care membrii familiei solicită sau acceptă intervenţia confidenţială şi imparţială a unei terţe persoane, numită mediator familial.28

26 Roberts, Marian – 1997, Mediation in Family Disputes. Principles of Practice. Second edition, Arena, Aldershot, p. 22 27 Finer Raport – 1974, Report of Commitee on One Parent Families, Cmnd 6529, HMSO, Londra, paragraf 4.313 28 http://www.mediationfamiliale.asso.fr


324

Prin medierea familială se urmăreşte identificarea bazelor unui acord durabil şi

reciproc acceptat, ţinând cont de nevoile fiecăruia, dar în special de cele ale copiilor, în spiritul responsabilităţii parentale.

În sistemul juridic britanic, termenii de conciliere şi reconciliere au fost utilizaţi interşanjabil referindu-se la remedierea relaţiilor de cuplu. Asemeni celui britanic, sistemul juridic românesc prevede o perioadă pentru reflectare şi reconsiderare a evenimentelor, etapă în care se pune un accent deosebit pe responsabilitatea părţilor în luarea deciziilor. Sistemul britanic însă prevede încorporarea medierii în această perioadă ca un element important în dezvoltarea unei noi şi constructive abordări a problemei divorţului şi a crizei familiale.29

În spatele entuziasmului oficial pentru aplicarea acestor prevederi în domeniul disputelor familiale şi al sistemului juridic civil stau două teme de gândire: una dintre ele susţine superioritatea medierii ca metodă de rezolvare a disputelor, referindu-se la impulsul de a înlocui conflictele cu un proces de conciliere care să aducă părţile la un acord reciproc. Cea de-a doua evidenţiază eficienţa administrativă şi salvarea costurilor. III.5.1.3. Argumente în favoarea utilizării medierii familiale În mediere, decizia aparţine celor implicaţi în conflict. Prin participarea voluntară, fiecare parte îşi îmbunătăţeşte posibilităţile de comunicare, se angajează în conturarea şi respectarea acordului, menţine controlul asupra propriilor probleme, redobândeşte respectul de sine, demnitatea, îndepărtând dependenţa de un specialist care să ia decizii.

Medierea trece peste graniţele tradiţionale dintre profesii, permiţând recunoaşte-rea aspectelor disputei dintr-o multiplă perspectivă: juridică, etică, emoţională şi practică. Sistemul juridic are în vedere recunoaşterea normelor legale, fără a putea îndeplini cerinţe psihologice sau alte solicitări ale cuplului şi ale copiilor. Prin mediere, părţile pot gândi agenda de lucru, pot expune problemele cu propriile cuvinte, au şansa să evidenţieze ceea ce este important pentru ele, din punct de vedere etic sau emoţional, oricât de nerelevante ar putea fi aceste considerente în instanţă.

Posibilitatea oferită de mediere pentru exprimarea sentimentelor poate constitui un avantaj important în faţa sistemului juridic, deşi dacă această manifestare va fi excesivă sau prelungită, va împiedica serios schimburile raţionale dintre părţi, deteriorând relaţia. Aceasta nu înseamnă însă că medierea are în vedere partea emoţională a divorţului, iar instanţa pe cea raţională. Luarea unei decizii raţionale este obiectivul medierii, la care se poate ajunge printr-o abordare orientată spre persoană mai curând decât spre acţiune, ca în litigii. Una dintre trăsăturile speciale ale medierii disputelor familiale este aceea că, în general, decidenţii sunt doar părinţii. Ei se îndreaptă spre copii printr-o relaţie diadică, continuă şi interdependentă, spre deosebire de alte cazuri, în care participanţii la procesul de mediere au fost angajaţi doar într-o scurtă interacţiune ocazională – accident de maşină, tranzacţii financiare etc.

29 Zlătescu, Dan Victor – 2000, Tratat elementar de drept civil român, vol. 1, Casa Editorială „Calistrat Hogaş”, Bucureşti


325

Relaţia creează o pulsiune internă spre coeziune, ceea ce medierea presupune, prin însăşi natura ei. În familie, puternica interdependenţă a intereselor poate induce disponibilitatea părinţilor de a colabora în efortul de mediere şi de a identifica un acord confortabil. Aceasta deoarece interesul comun al părţilor rămân copiii, element ce poate fi mai important decât identificarea celui care are dreptate şi a aceluia care se înşeală. Dimensiunea prospectivă a medierii, alături de cea de facilitare a comunicării directe şi a confidenţialităţii, a imparţialităţii, contribuie la reducerea neînţelegerilor şi a conflictului.30 Se susţine, astfel, o colaborare, un proces de învăţare a soluţionării problemelor, o clarificare a intereselor ascunse. Identificarea unui spaţiu propice comu-nicării va permite elaborarea unor acorduri adaptate nevoilor specifice ale fiecăruia, prevenind disfuncţionalităţile familiale.

III.5.1.4. Derularea medierii familiale

Exigenţele medierii familiale solicită ca fiecare dintre participanţi să consimtă partici-parea, informaţiile şi persoanele antrenate în proces să fie loiale. De asemenea este utilă participarea activă, în spiritul respectului reciproc şi a nonviolenţei, impunându-se renunţarea la procedurile contencioase în timpul derulării procesului de mediere.

Nu există o măsură a succesului absolut în mediere. Un acord menţinut de ambele părţi şi de copiii acestora, îmbunătăţirea capacităţii de a negocia în viitor constituie, indubitabil, indicii ale reuşitei. Succesul medierii poate fi descris funcţie de: caracteristicile preexistente ale disputei şi ale celor aflaţi în situaţia conflictuală şi de gradul în care părţile percep îndeplinirea, de către mediatori, a primelor sarcini ale procesului de evaluare.

Obiectivele generale de îndeplinit în asigurarea succesului medierii constau în: oferirea de informaţii despre mediere; stabilirea regulilor de bază; obţinerea angajamentului fiecărei părţi; focalizarea pe toate tipurile de probleme; menţinerea atmosferei împăciuitoare; echilibrarea puterii; deschiderea comunicării; reducerea tensiunii şi a furiei; asigurarea responsabilităţii şi a mulţumirii pentru rezultate.

Rezultatele medierii depind în mare măsură de o varietate de factori, printre care figurează nivelul conflictului, starea relaţiei de cuplu în momentul iniţierii procesului. Cu cât relaţia dintre cei doi este mai deteriorată, cu atât şansele sunt mai mici. Astfel de cazuri pot fi cele aflate în litigiu, în care există violenţă, o multitudine de neînţelegeri, în special cu privire la copii sau în perioada imediată separării. Medierea are, de asemenea, puţine şanse de succes în cazurile în care motivaţia participării uneia sau a alteia dintre părţi este scăzută, când există o tendinţă de a refuza acceptarea separării sau a divorţului sau când se manifestă un înalt nivel al ataşamentului psihologic şi o insuficienţă a resurselor financiare. 30 Şoitu, L., Păun, E., Vrăjmaş, Ecaterina – 2001, Consiliere familială, Ed. Institutul European, Iaşi


326

Chiar dacă medierea eşuează în încercarea de a ajunge la un acord sau de a îmbunătăţi comunicarea, părţile nu au nimic de pierdut participând. Câştigurile nu sunt prea mari în cazurile în care cei care se angajează în acţiunea de mediere păstrează sau chiar amplifică disputele, când nu există încredere ori când persistă neînţelegerile. Medierea va avea succes dacă ambele părţi pornesc de la un nivel satisfăcător al încrederii, trecând, apoi, prin etapele:

încrederii în mediator; încrederii în procesul de mediere; încrederii în propria abilitate de a negocia; încrederea în cealaltă parte.

Pe măsură ce medierea progresează, creşte şi încrederea în competenţele fiecărei părţi de a negocia. Mediatorul are nevoie să îşi câştige încrederea, dintru început, fără să presupună doar că fiecare va înţelege ceea ce face el, va recunoaşte legitimitatea scepticismului în legătură cu medierea şi va exprima, deschis şi franc, orice rezerve cu privire la începerea procesului de mediere. Adesea medierea are succes când se impune o decizie pentru o problemă specifică disputată. În cazurile în care există un conflict generalizat sau o varietate de probleme, recurgerea la mediere presupune multă grijă. Procesul de mediere familială poate dura câteva săptămâni sau luni, fiecare dintre întâlniri derulându-se pe parcursul a două ore. Sunt necesare mai multe întâlniri tocmai pentru a aprofunda toate aspectele – psihologice, etice, sociale, financiare, legale – presupuse de o astfel de situaţie. Mediatorul sau echipa de mediatori vor sprijini părinţii în identificarea efectelor separării, a divorţului sau a menţinerii unui climat nefavorabil dezvoltării familiale, urmărind:

verificarea deciziilor luate în situaţii de anxietate, agresiune sau stres; analizarea nevoilor copiilor; analizarea parametrilor vieţii cotidiene: sănătatea, şcolaritatea, religia, timpul

liber, relaţia cu familia lărgită; modalităţile de îngrijire a copiilor de către fiecare părinte; repartizarea bunurilor; exercitarea responsabilităţilor parentale; relaţia între generaţii în cadrul familiei (bunici-nepoţi); succesiunea – dacă este cazul; situaţia părinţilor în vârstă.31

III.5.1.5. Etape de urmat în medierea familială primul contact se realizează telefonic. I se explică cuplului ce reprezintă medierea şi

perspectiva acesteia: orientarea spre prezent şi viitor, nu asupra elementelor care au provocat şi susţinut conflictul ori a diferendului în sine. Mediatorul va sublinia acum, dar şi prin activitatea sa ulterioară, că el nu este un evaluator al crizei, ci acordă încredere în ceea ce spun părţile, susţinând în permanenţă căutarea de soluţii.

31 http://www.mediationfamiliale.asso.fr


327

prima fază a întâlnirilor dintre mediator şi membrii cuplului – se încearcă crearea unei atmosfere de încredere, de cooperare şi de încurajare a atitudinii pozitive. Se începe, de asemenea, stabilirea unui plan de lucru.

a doua fază a convorbirilor – se identifică aspectele asupra cărora există un acord şi cele aflate în litigiu;

a treia fază – se conturează opţiuni, alternative, se sprijină cuplul în formularea propunerilor de soluţionare a diferendului. Aici mediatorul poate orienta discuţia spre responsabilitaţile parentale, ca parte a statutului fiecăruia, spre un partaj echitabil al bunurilor, spre responsabilitaţile financiare care să permită, mai apoi fiecărui membru al cuplului să trăiască decent.

a patra fază – se negociază şi se iau decizii. Mediatorul are rolul de a se asigura că cei doi membri ai cuplului sunt de acord, în parte, cu fiecare aspect discutat şi asupra căruia se decide.

în a cincea fază mediatorul redactează proiectul înţelegrii dintre cei doi membri ai cuplului, înscriind principalele decizii luate de soţi în întâlnirile anterioare.

ultima fază oferă mediatorului şi cuplului ocazia de a revedea proiectul acordului, de a-l retranscrie, de a-l semna şi lua câte un exemplar. Dacă cuplul va dori, respectivul acord va putea fi legalizat sau prezentat instanţei – în cazul în care procesul fusese întrerupt şi nu finalizat (Desguets, Marie-Claire, 1995, pp. 22-23).

III.5.1.6. Elemente care pot limita succesul medierii familiale a. Trimiterea greşită spre mediere – disputa dintre părţi trebuie să fie una

actuală sau anticipată, capabilă sa fie negociată. Dacă însă constă în divergenţe fundamentale asupra faptelor sau normelor legale ori morale, atunci va fi mai potrivit procesul juridic. Conflictele familiale sunt, în cele mai multe cazuri, corespunzătoare medierii deoarece implică luarea unei decizii într-un interes comun: copiii. Probleme precum cele relaţionale sau care se suprapun cu dificultăţi economice ori sociale, cele care pot fi reconciliate prin procesul decizional obişnuit se îndrumă în altă parte pentru ajutor.32

b. Dezechilibrele de putere – o diminuare a capacităţii mintale sau fizice de a negocia, precum şi orice alt element care generează inegalitate conduc inevitabil la rezultate nedorite. Se înscriu, aici, cele mai multe cazuri de violenţă domestică, cele în care normele culturale neagă autoritatea decizională a femeilor ori cazurile în care o parte se simte atât de vinovată, de înfrântă, de anxioasă să se elibereze de mariaj, încât să fie gata de orice compromis pe care să îl regrete mai târziu.

c. Participarea involuntară – nici una dintre părţi nu trebuie să se simtă forţată să participe la mediere, împotriva voinţei ei.

d. Acţiunile cu efecte asupra protecţiei copiilor – medierea în sistemul juridic privat pare să fie nepotrivită în momentul în care problemele asupra cărora se impune o decizie ar fi complicate de astfel de factori.

32 Gîrleanu, Daniela – La familia rumana entre la tradition y la modernidad, în Rev. Ideaccion nr. 4/1995, Valladolid, Spania, pp. 24-25


328

e. Conflictele extreme – când conflictele dintre părţi sunt atât de puternice încât

orice încercare de cooperare iese din discuţie, medierea nu va avea succes. Este necesară o anumită disponibilitate, nu neapărat pentru a sfârşi conflictul, ci pentru a-l îndepărta, cel puţin pentru moment, în vederea conturării unui acord cu privire la o problemă imediată sau interimară.

f. Neacceptarea întreruperii unei relaţii – când una dintre părţi utilizează medierea în încercarea de a păstra căsnicia, va sabota deciziile care privesc disoluţia acesteia.

g. Momentul medierii – prea timpuriu sau întârziat – când emoţiile sunt intense şi dureroase, ca în prima perioadă după o despărţire sau când există deja un proces, apelul la mediere nu este potrivit.

h. Un mediu nefavorabil – existenţa unei a treia părţi, puternice – un avocat combativ care nu agreează medierea sau un partener nou, nedispus să coopereze – poate amplifica ostilităţile şi primejdui acordurile.

i. Abuzul de mediere – una dintre părţi sau ambele pot dori să utilizeze medierea pentru o varietate de scopuri care nu au nimic în comun cu adevăratele obiective ale procesului decizional implicat aici. Ele pot, spre exemplu, să participe cu credinţa că se vor obţine unele avantaje materiale, strategice, ulterioare unui litigiu sau că vor fi cu un pas înaintea celeilalte părţi ori vor avea posibilitatea să exercite presiuni ulterioare pentru a concretiza o reconciliere sau pentru a-şi impune propriile dorinţe. În cazurile în care una dintre părţi demonstrează o lipsă de implicare, prin ignorarea angajamentelor sau eşuarea în acţiunile de respectare a acordurilor interimare, medierea poate fi necorespunzătoare.

j. Absenţa clarităţii intenţiei şi a competenţei mediatorului – dacă mediatorul eşuează în încercarea de a clarifica pentru părţi ce este medierea, ce implică aceasta, dând naştere unor expectanţe greşite, poate fi văzut ca o figură care arbitrează, care ia o decizie, ca un sfătuitor, ca un consilier care va rezolva problemele relaţionale fundamentale. Neînţelegeri pot fi susţinute şi de utilizarea unei denumiri care produce confuzii, cum ar fi “jurisconsult mediator”, de oferirea medierii ca parte a unei alte activităţi, cum ar fi practica legală sau, mai rău, prin combinarea, în acelaşi caz, a funcţiilor de mediere cu alte forme de intervenţie, cum ar fi terapia sau acordarea de sfaturi. În perioada de evaluare a cazului, confuzia rolului de mediator cu unul de sfătuitor sau de intervenient conduce la astfel de riscuri.

k. Abuzul domestic – medierea este nerecomandată în situaţii care implică violenţă domestică, în special în cazurile în care ordinele de restricţie eşuează, deşi poate fi adecvată pentru intervenţii complementare şi acţiuni de prevenire. Se sugerează atenţie în alegerea medierii ca procedeu de intervenţie, luând în considerare cel puţin trei aspecte: persoanele care beneficiază, persoanele care ar putea suferi, persoanele care au nevoie şi de alte sisteme de protecţie.

O eşuare în controlarea schimbărilor distructive, cum ar fi întâlnirile care lasă în urmă imaginile unui câmp de bătălie, o lipsă a gândirii inovative sau a unei înţelegeri a ceea ce se întâmplă, constituie indicii ale lipsei de competenţă din partea mediatorului.


329

III.5.1.7. Oportunitatea medierii familiale Reprezentarea socială a solidarităţii şi a legăturilor familiale, într-o perioadă în

care fragmentarea este în creştere, cauzează adesea probleme, mai ales dacă este promo-vată de grupuri preocupate de moralizarea societăţii.

Cei mai mulţi oameni au cunoştinţă doar de ghiduri morale, nu de reguli stricte, neexistând un consens în privinţa conflictelor familiale. O solicitare pentru mediatori priveşte evitarea persuadării ca „agenţi morali”, ca „manageri morali” aşa cum li se întâmplă unor agnajaţi în domeniul serviciilor sociale implicaţi în rezolvarea disputelor familiale.

Există, de asemenea, ambivalenţe în legătură cu utilizarea reprezentării legale a divorţului, separării şi drepturile de vizitare a copiilor, aspecte interpretate ca adverse şi nu ca modalităţi amicale de rezolvare a relaţiilor.

Din perspectiva constructivismului social, aceste dezvoltări recente sunt văzute ca modalităţi mai puţin costisitoare de oferire a unei justiţii adiacente, care lasă neatinse cauzele socio-economice ale dezintegrării familiei, incluzând pauperitatea, sărăcia gospodăriilor şi presiunile pieţei muncii. Aici, imaginea părinţilor vinovaţi de eşecuri este construită pentru a compensa pe acelea ale unei societăţi falimentare. Există o presiune puternică feministă pentru utilizarea a două modalităţi de reprezentare – socială şi juridică – în protecţia familiilor care suferă de abuzuri domestice. De aseme-nea, preocupările pentru situaţia grea a bătrânilor vulnerabili care nu sunt trataţi cum se cuvine în instituţii ori în propriile case, impun nevoia protecţiei legale. Totuşi există rezultate încurajatoare ale unor cercetări privind rolul consilierii şi al medierii în astfel de situaţii pentru identificarea unor modalităţi mai puţin dureroase de separare sau de reconstrucţie a relaţiilor conflictuale. Medierea care intervine imediat după sau chiar înaintea manifestării unei dispute – spre exemplu când un cuplu îşi propune să se separe sau când s-a despărţit recent – poate conţine conflictul sau limita efectele dezastruoase ale acestuia. Astfel, conflictul nu are timp să dezvolte o acţiune negativă de durată, care să devină trecut, cu modele comportamentale asociate, iar părţile nu au nevoie să devină adversare. În acest stadiu, prima întrebare, indiferent dacă relaţia există sau e pe sfârşite, este orientată spre rezolvare, spre o reconciliere aşteptată, cu o trimitere spre o agenţie de consiliere specializată. Dacă ambele părţi se decid asupra unui divorţ cu un minim de efecte negative, aceasta poate însemna că împărtăşesc aceleaşi interese legale. Potenţialul pentru cooperare şi acord poate fi zădărnicit de iniţierea procedurilor legale, care provoacă comportamente nedorite, comunicarea prin intermediul scrisorilor tip de la birourile de avocaţi. Înaintea adoptării unor poziţii de forţă există multiple alte opţiuni de lungă sau scurtă durată şi o disponibilitate mai accentuată pentru a le lua în considerare. Apoi, procesul decizional poate fi controlat, consolidat şi conservat într-o etapă în care stresul poate conduce la abandon.

Deciziile prea timpurii au consecinţe asupra tuturor celor implicaţi. Obstacolele în calea unor schimbări rezonabile şi de colaborare nu trebuie subestimate, altfel multe probleme privind relaţiile interpersonale, viitorul copiilor, locuinţa, aspectele financiare, divizarea proprietăţilor pot rămâne nerezolvate. În acelaşi timp, se suprapun condiţiile


330

economice, sociale şi emoţionale. Menţinerea la nivele înalte a sentimentelor de furie, de durere, doliu, ca şi epuizarea fizică rezultată din schimbări şi griji, toate cresc dificultăţile în luarea deciziilor. Un acord asupra unor probleme specifice şi imediate poate să diminueze tensiu-nile şi să prevină escaladarea animozităţilor. Prin intermediul medierii desfăşurate într-o etapă optimă părţile ajung la o înţelegere a perspectivelor şi solicitărilor fiecăreia, îşi îmbunătăţesc capacitatea de a negocia, conflictele viitoare fiind astfel reduse sau abandonate.

Temă: Argumentaţi, pe o pagină, necesitatea medierii familiale.

III.5.2. Medierea persoanelor vârstnice III.5.2.1. Experienţe internaţionale şi româneşti

Proiectul multicultural de mediere a persoanelor în vârstă, vizând împuternicirea – Elder Mediation Project (EMP, for empowerment), realizat de Mediation UK este recunoscut de gerontologii sociali, dar mai puţin de către serviciile de sănătate şi cele sociale. Acronimul EMP se axează pe împuternicirea persoanelor în vârstă, pe accen-tuarea autodeterminării lor, colaborând cu Societatea Britanică de Gerontologie, Centrul de Politici în domeniul Vârstelor şi cu multe dintre organizaţiile de reprezentare a bătrânilor.

Scopul proiectului desfăşurat în Marea Britanie este acela de a oferi un model social prin: ideile pe care le propagă, prin stagii de formare oferite gratuit agenţiilor preocupate de persoanele în vârstă, serviciilor de mediere comunitară şi cluburilor persoanelor în vârstă. Începând cu 1991 s-au desfăşurat multe astfel de stagii, incluzând cluburile asiatice şi afro-caraibiene, organizaţia având colaboratori care împărtăşesc credinţe religioase diferite. Întrucât principiile etice sunt bazate pe o practică de neasuprire, iar multe dintre persoanele cu incapacităţi sunt în vârstă, EMP oferă servicii grupurilor de persoane cu incapacităţi, sprijinind Organizaţiile Consiliului Britanic pentru Persoane cu Incapacităţi şi campania acestora de reprezentare. Activitatea principală a EMP, în afara stagiilor de formare constă în mediere practică. Cum creşterea demografică a persoanelor în vârstă conduce la mai multe agenţii în domeniu, se întrevăd tot mai multe conflicte inter şi intraorganizationale.

O altă organizaţie, AIMS (Serviciul de Sfătuire, Informare şi Mediere Preocupat de Vârstă), condusă de un avocat cu experienţă în domeniile juridice, este angajată în medierea situaţiilor specifice vârstnicilor, oferind reprezentare juridică pentru contexte în care locuitorii se confruntă cu situaţii contractuale complicate, înainte şi după semnarea unor contracte, când apar conflicte, când aşteptările nu sunt împlinite, când nevoile crescânde de la serviciu nu sunt atinse şi când se întrevăd dificultăţi cu vecinii.


331

Conflictele dintre locuitori, cu managerii organizaţiilor caritabile, cu îngrijitorii şi personalul specializat, adesea refuzate în stadiile lor timpurii, sunt direcţionate spre AIMS.

Exemplu Jim este un chiriaş într-o casă caritabilă şi poartă prin procese de zece ani reprezentanţii asociaţiei respective, ai comunităţii locale, fiind nemulţumit de serviciile pe care le primea şi pentru faptul că nimeni nu îi asculta doleanţele. Printr-o scurtă cerere, a solicitat medierea. După ore de discuţie cu preşedintele asociaţiei de caritate, de asemenea o persoană în vârstă, acesta a acceptat să participe la mediere, stabilindu-se o primă întâlnire. Aprecierea reciprocă a condus la o rezolvare calmă a problemelor, medierea făcându-i capabili pe amândoi să ajungă la un acord prin care Jim se angaja să înceteze cu plângerile şi să plătească la timp facturile viitoare. Rezultatele medierii au conturat doi câştigători.

În România, Legea nr. 17/2001 privind protecţia socială a persoanelor vârstnice prevede, de asemenea, un sprijin juridic gratuit oferit bătrânilor care îşi propun să încheie contracte de vânzare-cumpărare a locuinţelor, de către Serviciile de Autoritate tutelară din cadrul consiliilor locale. O formă de reprezentare oferă organizaţii specializate în susţinerea drepturilor persoanelor vârstnice (ex.: „Bătrâneţe fericită”, ICAR). III.5.2.2. Medierea în comunitate Medierea persoanelor vârstnice este orientată în special spre problemele spi-noase ale neînţelegerilor familiale – în care, spre exemplu, fiica unică de 60 de ani, care-şi îngrijeşte mama bolnavă, în vârstă de 80 de ani, poate fi jenată să discute neînţelegerile cu rudele, în special cu acelea care au o abordare moralizatoare şi înăbuşitoare. Persoanele în vârstă sunt adesea preocupate să nu împovăreze familia, preferă să îşi păstreze independenţa în comunitate, în ciuda momentelor de izolare, de singurătate care intervin.

Exemplu A., o văduvă fără copii, locuieşte într-un cartier de case vechi, deteriorate, alături de tineri cu o situaţie materială precară. Respectarea bătrânilor se suprapune astfel cu problemele şi nevoile tinerilor. Viaţa lui A. a devenit de nesuportat de când un tânăr minoritar şomer, cântă rock în timpul nopţii, la un volum deranjant pentru vecini. Asistentul social al lui A. i-a sugerat medierea. Au fost vizitate ambele părţi. Tânărul, M. s-a plâns de ironiile rasiste ale vecinei sale. Cei doi vecini nu discutaseră niciodată, iar când A. a aflat că M. este orfan i-a spus duios că urăşte rasismul, dar că nu poate dormi noaptea. M. a afirmat apoi că activitatea lui din timpul nopţii o deranjează şi pe bunica lui, fiind de acord să nu mai cânte noaptea. A. s-a oferit să îi cumpere căşti de crăciun. Mai târziu, a telefonat spunând că M. a fost la ea la prânz la masă şi că i-a făcut cumpărături.

Acest exemplu este tipic pentru 80% dintre cazuri în care medierea se desfăşoară în stadiile incipiente, înainte ca un conflict să izbucnească, iar relaţia să degenereze ca în exemplul următor:

V. şi S. locuiesc într-o clădire cu mulţi chiriaşi , au vecine dependente de droguri şi alcool, care depozitează gunoiul în faţa uşii vecinilor lor, le murdăresc ferestrele şi primesc vizite în


332

timpul nopţii. Cuplul de bătrâni s-a plâns autorităţilor locale, au chemat uneori poliţia, dar nimeni nu i-a ajutat. Asociaţia chiriaşilor le-a sugerat medierea. Vecinele lor au refuzat, s-au plâns de mirosul din bucătăria vârstnicilor, până când V. a depus acte pentru un ordin de restricţie, moment în care au cerut ele medierea. Prin medierea indirectă, mediatorii au identificat dorinţa cuplului de a intenta acţiune în justiţie doar ca o strategie, le-a comunicat asta vecinilor, le-a oferit posibilitatea unei consilieri, dar pe care aceştia au refuzat-o.

III.5.2.3. Medierea şi persoanele în vârstă

Abuzul asupra persoanelor în vârstă constituie o problemă socială din ce în ce mai pronunţată. Autori britanici şi americani evidenţiază contribuţia negativă a conflictelor nerezolvate. Bătrânii primesc adesea sprijinul familiilor, dar sunt şi neglijaţi, victime ale unui comportament distructiv, evitând să comunice aceste aspecte asistenţilor sociali sau medicilor. Deşi unele persoane care abuzează au o patologie criminală, altele pot fi implicate în situaţii conflictuale în care o minimă intervenţie, prin mediere, favorizează rezolvarea problemei.

Exemplu T., un bătrân văduv cuprins de tristeţe, locuieşte cu fiica sa, care este mamă singură. Având un program de lucru intens, ea nu reuşeşte să-i supravegheze pe cei doi copii, care preferă filmele cu împuşcături. Când T. a ţipat că vrea linişte, ea l-a închis într-un dulap. Vecinii l-au auzit plângând, au chemat medicul de familie, care i-a propus apelarea la serviciul de mediere comunitară. Medierea a încurajat-o pe fiică să se scuze pentru comportamentul avut, băieţii au înţeles perioada de doliu prin care trece bunicul lor şi s-au oferit să menţină volumul scăzut la televizor, iar pe T. să îşi împartă mai generos pensia cu cei trei.

Specialiştii subliniază importanţa echilibrării normelor relaţionale pentru limi-tarea daunelor, oferind justificări teoretice pentru perceperea medierii ca pe un proces de cooperare, care favorizează reconstruirea relaţiilor interpersonale. În unele lucrări se evidenţiază faptul că identităţile personale şi sociale ale persoanelor în vârstă continuă să se dezvolte, dacă procesul relaţional în care sunt implicaţi este satisfăcător. Or, medierea reprezintă un astfel de proces relaţional dialogal şi co-creativ. Din această perspectivă, medierea este un proces etic potrivit pentru utilizarea în prevenirea abuzului împotriva bătrânilor datorită faptului că reprezintă justiţia socială.

De asemenea, în relaţie cu abuzul împotriva bătrânilor, procesul de împuter-nicire al medierii încurajează persoanele în vârstă să dezvolte rezistenţa la ceea ce autorii denumesc „învăţarea neputinţei” stare care ne caracterizează adesea în relaţiile de dependenţă, în frica de a nu pierde un sprijin in partea cuiva.33

Se afirmă existenţa abilitaţilor persoanelor în vârstă de a face faţă problemelor şi a încrederii pe care ne-o pot oferi pentru rezolvarea acestora.

Exemplu Victoria a participat în cadrul unui workshop al EMP unde i-a plăcut să joace un rol într-o dispută. Câteva luni mai târziu a sunat la sediul EMP să spună că fiul ei o hărţuieşte pe sora lui, cerându-i bani, posibil pentru droguri. Victoria voia să ştie ce ar trebui să facă : să discute cu ei aşa cum a învăţat la respectivele cursuri? I s-a oferit mediere, dar a dorit să încerce ea mai

33 Gîrleanu, Daniela – 2002, „Vulnerabilitatea vârstei a treia. Aspecte teoretico-practice”, în vol. Populaţii vulnerabile şi fenomene de automarginalizare. Strategii de intervenţie şi efecte perverse (coord. Vasile Miftode), Ed. Lumen, Iaşi


333

întâi. I-a luat într-un parc din apropiere, l-a ascultat pe fiul ei care i-a mărturisit că are datorii către furnizorii de droguri şi i-a ajutat să ajungă la un acord prin care sora lui să înceteze să îi mai împrumute bani, fiul să apeleze la consiliere, iar ea va stopa plata chiriei lor dacă vor reîncepe problemele.

Din nefericire, cele mai serioase cazuri de abuz asupra persoanelor în vârstă rămân ascunse iar pagubele fizice, emoţionale, mintale şi financiare dăunează oamenilor atât de mult, încât este solicitată o protecţie severă, problema dificilă constând în alegerea unei căi adecvate. Medierea are un rol limitat în depistarea cazurilor sau când se solicită negocierea acordurilor pentru situaţii în care ar fi necesară reconstituirea îngrijirii.

Mediatorii, asemeni tuturor celor implicaţi în acordarea ajutorului, au multe de învăţat despre complexităţile tragice ale abuzului asupra bătrânilor.

III.5.3. Medierea în şcoli

În anii 1980, în Statele Unite ale Americii, un cumul al influenţelor sociale, politice şi pedagogice au creat condiţii pentru dezvoltarea medierii între elevi. Problemele sociale au condus la numeroase acţiuni nedorite în şcoli. În ciuda eforturilor educatorilor, conflictele şi violenţele dintre elevi au crescut, astfel încât s-a resimţit din ce în ce mai mult nevoia ca instituţiile şcolare să se implice în căutarea unor noi modalităţi de asistenţă. Medierea între elevi a fost considerată un instrument adiţional care nu perturbă cu nimic activitatea şcolară, ci dimpotrivă, o poate susţine. A fost gândită ca un proces practicabil şi relativ uşor de măsurat – în contrast cu educaţia pentru pace, mai generală şi cu implicaţii politice. În general, programele de educaţie pentru medierea între egali au captat interesul formatorilor, iar rolul pe care un astfel de proces îl avea deja în comunitate şi în sfera comercială a condus la o înţelegere crescândă din partea publicului. În 1984, un mic grup de mediatori comunitari şi de formatori au format Asociaţia Naţională pentru Mediere în Educaţie. În acea perioadă existau doar câteva programe de mediere între egali, în timp ce astăzi există câteva mii, în tot atâtea şcoli din Statele Unite ale Americii.

Spre începutul ultimului deceniu al secolului trecut, medierea între elevi s-a răspândit în alte părţi ale lumii : Canada, Australia şi Noua Zeelandă, precum şi Marea Britanie, Franţa şi alte ţări europene. În Marea Britanie, în 1988 au apărut primele materiale publicate în acest sens, de către Grupul de Formare « Prietenii Kingstone » – Kingstone Friends Workshop Group. În 1989 s-a format Reţeaua Europeană pentru Rezolvarea Conflictelor în Educaţie – European Network of Conflict Resolution in Education – ENCORE – care este sprijinită de către asociaţia britanică Quakers şi continuă să se întâlnească la conferinţe anuale. A existat un interes special pentru rezolvarea conflictelor şi mediere între elevi în Irlanda de Nord, ca parte a curriculum-ului promovat de Educaţia pentru Înţelegere Reciprocă – Education for Mutual Understanding – EMU.

La începutul anilor ’90, climatul în şcolile britanice a fost receptiv pentru mediere între elevi, aşa cum s-a întâmplat în America în urmă cu zece ani. În acelaşi timp, au existat şi alte iniţiative în educaţie, bazate pe valori umaniste similare.


334

Răspândirea amplă a lucrului în grup, a jocurilor de cooperare şi a rezolvării problemelor au avut ca scop îmbunătăţirea abilităţilor de cooperare a tinerilor. Practica şcolară, prin încurajarea individualismului şi a învăţării autonome a condus la accentuarea controlului interior din partea tinerilor. Apoi, o focalizare pe abilităţile de vorbire şi ascultare a avut ca scop îmbunătăţirea capacităţii de comunicare, o creştere a conştientizării importanţei stimei de sine, astfel încât mulţi dintre profesori au lucrat pentru stabilirea unor relaţii pozitive cu elevii.

Alte legături se pot stabili cu iniţiativele care au implicat consiliile şcolilor, şcolarizarea democratică, tendinţa împotriva terorismului, stagiile de formare susţinute de elevi pentru elevi, consilierea între elevi, cu educaţia pentru a fi cetăţean, cu studii asupra lumii şi a timpului. Alături de toate acestea s-a accentuat importanţa împuternicirii participanţilor la actul educativ. Unele şcoli care începuseră procesul de împuternicire, de abilitare, de preluare în mai mare măsură a responsabilităţii pentru calitatea vieţii în şcoli, au ajuns la concluzia că medierea între elevi constituie următorul şi necesarul pas de înfăptuit. III.5.3.1. Medierea între elevi, în practică Specialişti din Marea Britanie propun un model realizat deja de către Autoritatea Locală pentru Educaţie din Birmingham între 1991-1999.

Se sugerează integrarea serviciilor de mediere în viaţa şcolară, subliniindu-se că aceasta reprezintă altceva decât un program constrângător. Se argumentează necesitatea introducerii medierii între elevi în curriculumul şcolar de bază, în planul de dezvoltare al şcolii şi între politicile şcolare ale managementului comportamental, anti-terorist şi al îngrijirii pastorale. În şcolile în care s-au remarcat cele mai bune succese, au existat cursuri de formare în domeniul medierii între egali şi nu doar pentru elevi, ci şi pentru toţi angajaţii – printr-o concentrare a stagiului într-o zi. S-a sugerat şi o abordare holistică a conflictului, de către întreaga comunitate şcolară, dar accentul se orientează spre elevi.

În serviciul de mediere amintit, noţiunea de „egali” se referă fie la un număr mic de copii dintr-un an de studiu, care au fost formaţi să ofere servicii altora de aceeaşi vârstă, fie la elevi din clasele mai mari care mediază conflictele dintre elevii mai mici. Se poate referi şi la o echipă formată din elevii din ani diferiţi de studiu. Elevii din serviciile de mediere între egali au urmat cursuri specializate şi şi-au verificat abilităţile de rezolvare a conflictelor, au urmat un curs general de mediere înainte de a se autopropune sau de a-i propune pe alţii pentru cursurile următoare care au loc în afara orarului, timp de trei zile. O astfel de perioadă intensivă permite construi-rea unei echipe, o repetare adecvată a abilităţilor de mediere, iar copiilor să îşi dezvolte propriile ghiduri de activitate practică. În acest program de formare sunt incluşi membri ai personalului care îi vor sprijini pe mediatorii-elevi pe parcursul anului şi orice alţi adulţi din personalul auxiliar care pot sprijini elevii: asistenţi sociali din mediul şcolar, pedagogi, psihologi, îngrijitori, secretare, părinţi. De altfel, deşi mediatorii-elevi îşi revendică acţiunile şi iau decizii asupra modului în care decurg aceste servicii, ei


335

beneficiază în mod regulat de sprijin şi supervizare din partea adulţilor. Acest suport este diferit în funcţie de vârsta elevilor implicaţi, dar toţi au o întâlnire săptămânală în care îşi împărtăşesc experienţele, se instruiesc şi menţin un program de analize şi dezvoltare. Iniţial, când se programează serviciile, se iau deciziile privind tipul problemelor care pot fi rezolvate de către mediatorii-elevi şi cum vor beneficia colegii lor de acest sprijin. Se iau în considerare detalii privind rotaţia în program şi responsabilităţile de la o zi la alta. În multe dintre modele, serviciul este oferit în pauza de prânz, de patru ori pe săptămână. Unii aleg să desfăşoare sesiunile de mediere într-o încăpere liniştită sau într-un colţ, în timp ce alţii au un loc stabilit în curtea şcolii. Serviciile de mediere au însă mai multe şanse de reuşită dacă se păstrează aceleaşi standarde înalte pe tot parcursul anului şcolar. În multe dintre aceste iniţiative de succes, echipele de mediatori şi-au conturat o identitate clară, şi-au ales nume – „Mâinile care ajută”– sloganuri – „Eliberează pacea şi fii puternic” – şi forme vestimentare de identificare – tricouri, şepci, insigne. Stadiul obişnuit de la care se porneşte în formarea mediatorilor-elevi este şcoala primară sau gimnaziul. Există şi exemple în care au fost pregătiţi pentru a fi mediatori copii de 7 ani. Se percep diferenţe între procesele de mediere din ciclul primar şi cel secundar. Elevii din ciclul primar sau chiar din grupele pregătitoare mediază în sensul că sprijină doi elevi aflaţi în dezacord să îşi asculte unul altuia trăirile şi să ajungă la un acord asupra aceea ce ar fi mai bine să facă. Cei din clasele mai mari pot oferi servicii neutre, fără să-i judece pe cei implicaţi, ajutându-şi colegii în dispută să identifice problema, să aprecieze fiecare punctul de vedere al celuilalt şi să aleagă o cale de urmat. Elevii din clasele gimnaziale utilizează percepţii şi aspecte sofisticate pentru a ajunge la problemele de bază şi la identificarea nevoilor neexprimate. O mediere între elevii din ciclul primar poate dura şi câteva minute, în timp ce alţi elevi pot avea nevoie de câteva sesiuni pentru a ajunge la un acord. III.5.3.2. Experienţe internaţionale în domeniul medierii conflictelor în şcoli

În Marea Britanie, primul proiect de acest tip s-a desfaşurat în anul 1981, la iniţiativa unei Asociaţiei locale: Quaker. Mai apoi, alte grupuri Quaker Peace & Service au urmat exemplul, favorizând întâlniri bianuale între toţi cei interesaţi de rezolvarea conflictelor în şcoli.

În primii ani, cele mai multe şcoli s-au concentrat asupra învăţării metodelor de rezolvare a conflictelor de către copiiii din clasele primare, utilizând o varietate de jocuri şi exerciţii. Unele şcoli au realizat stagii speciale de formare, altele au introdus o disciplină specială în curricula lor. Mai recent, copiii sunt învăţaţi cum să medieze disputele de la locul de joacă. Treptat, medierea între elevi s-a extins şi în şcolile gimnaziale, în 1997 formându-se Reţeaua Naţională a Mediatorilor Egali.

Documentul privind standardele şcolare, apărut în 1999, solicita profesorilor şi diriginţilor măsuri de prevenire a formelor de manifestare conflictuală dintre elevi. Fiecărei şcoli i s-a cerut să aibă o politică foarte clară cu privire la comportamentul


336

elevilor, incluzând, aici, strategii anti-teroriste, promovarea autodisciplinei şi a respectului faţă de ceilalţi.

În trei şcoli primare din Birmingham s-a desfăşurat un program de cercetare pe tema medierii între elevi,34 incluzând chestionare adresate elevilor şi interviuri cu profesorii, utilizate pentru a aprecia: schimbările intervenite în comportamentul agresiv ale elevilor, nivelul stimei de sine a elevilor şi lipsa de control în relaţiile interpersonale. Acţiunile au constat într-un stagiu de formare pentru elevii de 9 ani şi conturarea unei scheme de mediere între egali.

În prima şcoală s-au sesizat următoarele schimbări: diminuarea frecvenţei reclamaţiilor elevilor cu privire la agresiuni – atât ca victimă, cât şi ca agresor-, alături de reducerea insatisfacţiilor şi a comportamentului agresiv. În această primă şcoală, programul a cuprins mai multe intervenţii :

stagii de formare pentru toţi angajaţii şcolii ; negocierea unui sistem extins al conduitelor şi al răsplătirii; consultarea elevilor cu privire la deciziile care le afectează, în diverse

moduri, viaţa de zi cu zi în şcoală ; utilizarea medierii de către cadrele didactice în rezolvarea conflic-

telor care apăreau în timpul orelor şi/sau al pauzelor. Astfel, elevii au devenit capabili să utilizeze deprinderile de rezolvare a

conflictelor în situaţii reale, ceea ce a condus la o atmosferă pozitivă în şcoală. Pe de altă parte, persoanele din echipa managerială a şcolii au realizat o evaluare iniţială riguroasă, fixând punctele de plecare, nevoile elevilor şi ale angajaţilor.

În celelalte două şcoli nu au fost realizate programe de mediere între egali şi nu s-au sesizat diferenţe privind: nivelul comportamentelor agresive ale elevilor, stima de sine şi lipsa controlului în situaţii limită. Aici, programul de formare s-a limitat doar la clasele de elevi de 9 ani. Echipa managerială a supraestimat nivelul abilităţilor angajaţilor de a rezolva conflictele fără confruntare. S-a constatat că elevii erau uneori descurajaţi în discuţiile despre agresivitate, unii profesori având un comportament terorizant, transformând copiii în victime. Lecţiile structurate, controlul profesorilor şi supervizarea spaţiilor de joacă în pauze au fost utilizate ca strategii anti-agresive; unele comportamente agresive au fost scuzate prin lipsa de atenţie şi grijă a părinţilor. Codul conduitelor şi al recompenselor a fost formulat şi în aceste şcoli.

Programele de cercetare în acest domeniu par să fie descriptive şi informale, în mare parte desfăşurate în Statele Unite ale Americii. S-a constatat că 4 din 6 „manageri ai conflictului”, cu vârste cuprinse între 9 şi 11 ani, au experimentat o reducere a frecvenţei şi intensităţii conflictelor în relaţiile cu colegii şi fraţii, ca rezultat al programelor de formare în domeniul medierii, iar pentru părinţii lor s-a redus în aceeaşi măsură necesitatea de a interveni. S-au evaluat, de asemenea, efectele programelor de mediere între egali într-o şcoală de mărime mijlocie, din mediul urban, cu o amplă diversitate culturală, constatând că toţi cei 125 de elevi care se aflau în dispută şi care au apelat la acest serviciu au fost mulţumiţi de rezultate. Profesorii din respectiva şcoală au

34 Stacey, Hilary - op. cit., pp. 34-35


337

constatat, de asemenea că s-a redus numărul situaţiilor conflictuale. Programul dintr-o şcoală din Maryland, prin care s-a iniţiat medierea între egali, ca răspuns la numărul mare al bătăilor dintre elevi, a identificat, după un an, o descreştere a numărului pedepselor date de profesori şi a conflictelor dintre elevi. Climatul din şcoală şi calitatea relaţiilor dintre elevi s-a îmbunătăţit, iar cei mai mulţi utilizau procesul de mediere în interiorul, dar şi în afara şcolii. Date cantitative în domeniul medierii între elevi, obţinute prin utilizarea unor interviuri şi chestionare pentru a evalua programul de „management al conflictului” între copii de 8-10 ani dintr-o şcoală din statul Virginia, au arătat că programul a redus tensiunile, a mărit stima de sine a elevilor, a condus la creşterea nivelului responsabilităţii, a timpului dedicat formării de către angajaţi; a îmbunătăţit deprinderile elevilor în rezolvarea problemelor, în comunicare, în cooperare şi gândire critică. Din alte evaluări reiese că acordurile stabilite în urma medierii sunt stabile şi de durată, iar elevii care au urmat un stagiu de formare în mediere se angajează în mai puţine comportamente antisociale, în şcoli predominând manifestările pro-sociale. De asemenea, probleme seriose privind disciplina şi violenţa, s-au diminuat.

Cele mai frecvente conflicte şi-au descoperit cauzele în zvonuri, hărţuire, controverse, ameninţări cu violenţă fizică şi comportament negativ în clasă. S-a mai sesizat că elevii din patru clase ale unei şcoli dintr-un mediu suburban american, cu provenienţe şi vârste diferite, urmând un curs de mediere, au fost capabili să transfere procedurile şi deprinderile dobândite aici, în propriile lor conflicte. Pe parcursul programului de formare, care a durat şase săptămâni, timp de 30 de minute pe zi, cele mai dese conflicte raportate implicau munca în şcoală, agresiuni fizice, activităţi din curtea şcolii, accesul la un obiect sau deţinerea unor obiecte, tachinările, interpretările greşite ale mesajelor şi imperativele. Patru luni mai târziu, observarea atentă a holurilor, a spaţiilor din jurul şcolii, a sălilor în care elevii îşi desfăşurau activitatea, a relevat aspecte interesante: elevii se străduiau să utilizeze cu seriozitate elementele învăţate în stagiile de formare în domeniul medierii pentru a rezolva conflictele în care se antrenaseră cu ai lor colegi. Frecvenţa conflictelor dintre elevi raportate profesorilor a scăzut până la 80% după cursurile de mediere, iar numărul conflictelor deferite directorului a scăzut la zero. Un ghid al programelor de mediere între elevi consemnează, unui astfel de demers, câteva obiective majore: prevenirea violenţei tinerilor prin educaţie ; oferirea alternativelor la violenţă; promovarea unor relaţii cetăţenesti responsabile, democratice. Autorii unui astfel de program consideră că « educatorii şi sistemul educaţional au sarcina de a conduce tinerii spre obiectivul înţelegerii unei societăţi pluraliste, lipsite de violenţă”.35 Şcoala are nevoie să îşi regăsească locul acolo unde elevii învaţă să trăiască, să convieţuiască şi să preia sarcina rezolvării problemelor în care sunt implicaţi cei care învaţă.

35 Schrumpf, F.; Crawford, Donna; Bodine, R. – 1999, Peer Mediation: Conflict Resolution in School – A Program Guide, Research Press, Champaign, IL., SUA


338

Pentru a atinge astfel de obiective, medierea între egali s-ar impune inclusă într-un program comprehensiv de rezolvare a conflictelor în şcoală, cuprinzând :

educaţia pentru rezolvarea conflictelor – integrată în curriculumul şcolar ;

formarea formatorilor; implicarea părinţilor.

Esenţială în acest efort este o abordare sistemică în care elevii, profesorii şi ceilalţi angajaţi ai şcolii lucrează împreună în construirea unui sens al comunităţii bazate pe pace, respect pentru diversitate şi rezolvarea conflictelor umane.

Construirea comunităţii solicită împărtăşirea unor valori reieşind din răspunsuri la întrebările: Cum ar trebui să fie sau să arate o şcoală? Ce ne dorim să îi învătăm pe elevi despre relaţiile interpersonale şi vieţuirea într-un mediu bazat pe cooperare ?

Cercetările arată că programele comprehensive de rezolvare a conflictelor conduc la rezultate pozitive. Spre exemplu, o evaluare a unui program de prevenire şi rezolvare creativă a conflictelor, desfăşurat pe parcursul a doi ani în şcolile publice din New York, a condus la concluzia că elevii implicaţi tind să fie mai puţin ostili, se manifestă agresiv într-o mai mică măsură şi chiar aleg strategiile verbale în locul celor fizice de rezolvare a conflictelor.36 Un astfel de program a constat în :

a) instruirea în clase; b) program de mediere între elevi ; c) formarea cadrelor didactice; d) o serie de stagii de formare pentru părinţi.

Se impune luată în considerare diversitatea în rezolvarea conflictelor, pusă în discuţie în termenii diferenţelor sociale şi culturale, a reacţiilor negative – cum ar fi prejudecăţile şi predispoziţiile, care constituie puncte de plecare pentru furie, nemulţu-miri şi violenţă. Autorii consideră că profesorii şi elevii găsesc dificilă recunoaşterea situaţiilor conflictuale ca fiind conectate la o diversitate de probleme şi totodată consi-deră neadecvat răspunsul în momentul identificării conflictelor bazate pe diversitate. Ideea asupra diversităţii sociale constituie o sursă pentru înţelegerea rădăcinilor vio-lenţei tinerilor care a erupt într-o serie de şcoli din cartiere mărginaşe unde sistemele sociale sunt construite mai degrabă pe excludere decât pe tendinţa de includere, de încorporare, iar prejudecăţile şi presupunerile sunt manifestate cu prisosinţă faţă de elevii percepuţi ca fiind diferiţi.

Procesul de mediere între egali necesită respect pentru diferenţe şi « utilizarea diferenţelor pentru a facilita soluţii creative fără a solicita celor aflaţi în dispută să renunte la credinţele şi valorile lor”.37

III.5.3.3. Modalităţi de introducere a medierii între elevi în şcoală

Ca mediatori, elevii sunt consideraţi mai eficienţi în influenţarea colegilor lor pentru rezolvarea paşnică a situaţiilor conflictuale. Ei înţeleg caracteristicile celor de o

36 New York Times, 14 septembrie 1999 37 Schrumpf, F.; Crawford, Donna; Bodine, R. – op. cit., p. 40


339

vârstă cu ei, pătrund elementele culturale specifice, folosesc limbajul egalilor lor şi sunt capabili să determine o atitudine respectuoasă prin metodele pe care le utilizează şi prin modul de valorizare a procesului de rezolvare a problemelor. Deşi sunt necesare din ce în ce mai multe cercetări în acest domeniu, există tot mai multe argumente în favoarea medierii între elevi. Efectele asupra nivelului comportamentelor agresive, asupra stimei de sine şi a lipsei controlului se manifestă la toate vârstele şcolare. Rezultatele unor astfel de programe se amplifică prin utilizarea deprinderilor acumulate aici în rezolvarea conflictelor personale şi sociale., în situaţii de viaţă reale şi din afara şcolii.

Medierea între elevii funcţionează cu succes în şcolile în care este susţinută de echipa managerială a şcolii, de corpul profesoral, de personalul administrativ, dar şi de către părinţi. Cum nici o şcoală nu este precum cealaltă, schemele de mediere între egali conţin premise ale succesului când sunt croite în funcţie de planurile de dezvoltare şi de nevoile şcolii, ale cartierului sau zonei în care aceasta este situată, ale caracteristicilor specifice elevilor, ale solicitărilor din partea părinţilor sau a comunităţii.

În ţările cu experienţă în domeniu, sunt invitaţi formatori-adulţi pentru a forma unui grup de elevi deprinderile necesare medierii între egali. Criteriile de selectare a elevilor participanţi diferă de la o şcoală la alta: uneori, se votează în rândul copiilor / adolescenţilor, alteori sunt desemnaţi elevii mai potriviţi, dar există şi cazuri în care sunt aşteptaţi la aceste stagii de formare cei interesaţi. Strategiile de formare utilizate, de deosebesc, de asemenea, de la o şcoală la alta, folosindu-se jocurile de rol, analiza de caz, jocurile creative. De menţionat este că activitatea mediatorilor elevi va fi supervizată de către profesorul coordonator, oferindu-li-se ocazii de prezentare a neclarităţilor întâlnite în situaţiile mediate sau în experienţele personale.38 Elevii pot deveni mediatori în adevăratul sens al termenului, mai ales dacă se bucură de sprijinul formatorilor, de atitudinea pozitivă a acestora în raport cu situaţiile conflictuale, cu manifestarea relaţiilor de putere şi a controlului. III.5.3.4. Avantajele medierii între elevi Unele dintre acestea s-ar putea întrezări în descrierea procesului de mediere, dar prezentarea lor grupată oferă mai mult sprijin în analiză: Pentru elevi:

medierea încurajează părţile să se centreze asupra problemei dintre ei mai curând decât a se privi una pe alta ca inamici;

procesul oferă ambelor părţi posibilitatea de a relata versiunea proprie asupra evenimentelor şi de a asculta povestirea celeilalte părţi;

învaţă elevii cum să rezolve constructiv un conflict ; încurajează rezolvarea timpurie a problemelor; îşi modifice comportamentul, acţiunile, dacă află cum afectează comportamentul

lor pe ceilalţi;

38 Cowie, Helen; Wallace, Patti- 2000, Peer Support in Action. From Bystanding to Standing by, Sage Publications, Londra


340

există tendinţa de a păstra o decizie în care a fost implicat decât una impusă din

afară; elevii vor putea identifica soluţii potrivite situaţiilor în care se află; încurajează elevii să îşi asume responsabilitatea pentru relaţiile şi

comportamentele lor ; medierea este confidenţială; deşi medierea priveşte dinspre trecut, atenţia se concentrează asupra viitorului,

devenit din ce în ce mai important, dacă luăm în considerare că multe dispute implică persoane aflate într-o continuă relaţie socială;

încurajează stima de sine a elevilor, permiţându-le să fie mai eficienţi în conducerea propriei lor învăţări.

Pentru profesori se reduc ocaziile de producere a stresulului ; se împuţinează timpul acordat disciplinării, o dată ce aceaasta a fost învăţată ; profesorii au posibilitatea direcţionării energiei spre realizări personale; pot utiliza strategii de mediere în cadrul curriculum-ului destinat întâlnirilor cu

părinţii, a stagiilor de formare a adulţilor; ajută organizarea şi conducerea clasei, planificarea sarcinilor de învăţare, astfel

încât elevii au şansa îmbunătăţirii deprinderilor ;

Pentru şcoală şcolile în care se desfăşoară deja acţiuni de mediere beneficiază de un mediu mai

paşnic ; numărul disputelor descreşte în rândul elevilor care participă la stagiile de

formare; susţine planurile de dezvoltare educaţională şi politicile în domeniul

managementului comportamental, ca vehicul de minimalizare a manifestărilor antisociale şi agresive;

poate preveni exmatriculările, prin surprinderea problemelor înainte ca acestea să devină surse de agresivitate şi comportament neacceptat de către societate.

III.5.3.5. Limite ale medierii Ca orice strategie, medierea se potriveşte unor situaţii anume, în momente definite. Astfel, de ajutor poate fi nevoie atunci când:

legea este neclară ; părţile doresc să păstreze relaţia dintre ele; există, dinspre ambele părţi, interesul de a scurta neînţelegerile; ambele părţi sunt obosite de dispută; fiecare îşi manifestă dorinţa de rezolvare a conflictului.

Medierea nu se potriveşte situaţiilor în care : nici una dintre părţi nu poate câştiga ; nu există un real interes din partea unuia să rezolve situaţia ;


341

lipsa echilibrului de putere va face ca una dintre părţi să fie de acord cu orice ; există teamă sau frica de violenţă ; disputa necesită o judecată publică; s-au petrecut acţiuni criminale, de o extremă violenţă.39

Aplicaţie:

Prezentaţi programele de mediere desfăşurate în şcolile din localitatea dumneavoastră. Vizitaţi o şcoală în care s-a experimentat introducerea modulelor de formare a mediatorilor-elevi.

III.5.4. Medierea victimă-agresor III.5.4.1. Clarificări În spaţiul britanic, Serviciul de Probaţiune40 a comparat paradigmele vechi şi noi ale justiţiei luând în considerare medierea dintre victimă şi agresor.

Diferenţele dintre justiţia «de recuperare » şi cea « de reintegrare » sunt similare cu cele dintre mediere şi arbitrare, subliniindu-se că, sub sistemul tradiţional al justiţiei recuperatorii, crima este definită ca o violare a unei stări. Astfel, interesul se concentrează asupra stabilirii vinei şi a oprobiului, utilizându-se metode de impunere a pedepsei şi a durerii, în scopul reducerii şi a prevenirii crimelor viitoare. Atât victima, cât şi agresorul rămân pasivi. Se ignoră victima şi comunitatea din care aceasta face parte. Sub justiţia recuperatorie nu există încurajări pentru repetare şi iertare, iar bilanţul faptelor agresorului este definit printr-o pedeapsă abstractă, care nu se află în legătură cu crima săvârşită. Prin justiţia orientată spre reintegrare se sugerează, în schimb, că o crimă este o

violare a unei persoane de către o alta, iar justiţia este definită drept o bază pentru concilierea rezultatelor agreate de ambele părţi. Dialogul şi negocierea permit victimei şi agresorului să identifice datoriile şi obligaţiile celui din urmă, precum şi un sens al unei restituiri. Drepturile şi nevoile victimei sunt punctele centrale ale procesului. Există proporţii ale iertării şi regretelor, care pot înlătura atât stigmatul, cât şi jignirile, suferinţele produse de un act reprobabil. Din nou, participarea la acest proces solicită un oarecare nivel al maturităţii sociale şi emoţionale din partea victimei şi a agresorului, iar din partea mediatorului: sprijin general şi abilităţi pentru a asigura încredere şi siguranţă.41

Diferenţele dintre reprezentare, consiliere şi mediere în contextul sistemului justiţiei criminale constau în faptul că, în vreme ce toate trei au ca scop ajutorarea persoanei care a încălcat legea, metodele utilizate şi interacţiunile în care este implicat infractorul diferă.

39 Liebmann, Marian – 1998, “Mediation”, in Advocacy, Counselling and Mediation in Casework, Ed. Craig, Yvone-Joan, Jessika Kingsley Publishers, Londra 40 West Yorkshire Probation Service – 1993, Save the Children 41 Stacey, Hilary – op.cit., p. 27


342

Reprezentarea înseamnă să vorbeşti în numele cuiva, să promovezi interesele cuiva,

în cazul nostru infractorul. Această accepţiune plasează reprezentarea într-o relaţie ierarhică în care ajungerea la scopul fixat de cel aflat în conflict cu legea depinde de performanţele persoanei care îl reprezintă. În sistemul justiţiei criminale, infractorul beneficiază de un avocat pentru a-l reprezenta sau a-l apăra în faţa curţii. Consilierul de probaţiune are şi acest rol în momentul în care pregăteşte raportul de pre-sentinţă pentru persoana care a încălcat legea, înscriind aici informaţii din trecutul persoanei, în legătură cu infracţiunea.

Consilierea, dimpotrivă, nu promovează interesele făptaşului în faţa celorlalţi, ci este o modalitate de a lucra direct cu infractorul. Consilierii utilizează abilităţile de ascultare activă pentru a ajuta infractorul să îşi înţeleagă mai bine problemele şi să caute soluţii pentru remedierea ori rezolvarea acestora. În această formă de intervenţie, relaţia dintre consilier şi infractor nu este ierarhică, ci se aseamănă cu un parteneriat. Consilierii de probaţiune utilizează abilităţile de consiliere pe parcursul sesiunii de supervizare a infractorului, dar nu se angajează într-o relaţie specifică consilierii. Ei păstrează natura ierarhică a relaţiei datorită îndatoririi de supervizare pe care o au.

Medierea, pe de altă parte, combină elemente din reprezentare şi consiliere dar este foarte diferită de amândouă. Medierea înseamnă a lucra neutru cu ambele părţi implicate într-o dispută – atât victima, cât şi infractorul – pentru a rezolva unele dintre efectele acţiunii care a cauzat neînţelegerea. Scopul constă, pe cât posibil, în aducerea părţilor la starea de dinaintea producerii evenimentului ofensator. Focalizarea va fi asupra persoanelor angajate în conflict – victimă-agresor – şi a ceea ce îşi doresc să obţină prin procesul de mediere. Mediatorul va oferi sprijin pentru ca cele două părţi să ajungă la scopul pe care şi-l stabilesc. Deprinderile din consiliere pot fi utilizate în timpul întâlnirii individuale cu victima ori cu agresorul, dar acţiunea ulterioară nu va face apel la acestea. Intervenţia se va realiza într-un termen scurt, fiind strict orientată spre infracţiune şi efectele acesteia, spre modalitatea de reparare a daunelor.

Mediatorul vizitează fiecare parte, de obicei acasă la ele sau în penitenciar, pentru a afla dacă acestea sunt capabile şi dispuse să urmeze procesul de mediere. De asemenea, mediatorul evaluează siguranţa medierii pentru fiecare dintre cei implicaţi, vizând, aici, siguranţa emoţională şi psihologică, dar şi cea fizică. Pentru a participa la mediere este nevoie ca infractorul să admită infracţiunea, să îşi asume deplina responsabilitate pentru ceea ce a făcut. Dacă acest criteriu este îndeplinit, mediatorul va afla care sunt nevoile victimei, dacă acestea pot fi împlinite şi ce poate oferi infractorul. Există o multitudine de posibilităţi, pornind de la un schimb de informaţii şi de scuze, prin intermediul mediatorului, spre o întâlnire faţă în faţă între victimă şi agresor, încheiată printr-un acord scris. Continuum-ul medierii poate include schimb de scrisori, de casete audio sau video, şi muncă desfăşurată de infractor în folosul victimei. Relaţia mediatorului cu victima sau cu infractorul este cea a unei persoane neutre, care facilitează, nu reprezintă sau consiliază.42

42 Wynne, J. – 1998, „Victim Offender Mediation”, în Advocacy, Counselling and Mediation in Casework (coord. Craig, Yvone), Jesica Kingsley Publishers, London and Philadelphia, pp. 160-169


343

Se pot regăsi unele elemente din practica reprezentării în cazul în care acţiunea de mediere este orientată spre audierea infractorului, atunci când membrii comitetului de judecată doresc să ştie dacă există vreun acord între victimă şi agresor. În aceste cazuri, serviciul de mediere trebuie să aibă grijă să trimită instanţei un astfel de raport. Diferenţa dintre raportul realizat în urma medierii şi cel de dinaintea sentinţei constă în faptul că primul se referă la două persoane: victima şi agresorul. O oarecare acţiune de reprezentare se va regăsi în asigurarea echilibrului dintre interesele celor două părţi şi dintre ceea ce au aprobat sau agreat ca fiind cea mai bună soluţie pentru reparaţie. III.5.4.2. Dezvoltarea medierii în cazurile victimă–agresor Medierea victimă-agresor se consideră că a început o dată cu supervizarea infractorilor. Activitatea de mediere s-a remarcat aproape simultan în Marea Britanie şi Canada, prin acţiunile derulate de consilierii de probaţiune. Aceştia urmăreau să provoace percepţiile infractorului cu privire la comportamentul vizat, prin contactul direct cu victima. Pentru aceste experimente de început a fost suficientă constatarea că din acest proces au beneficii atât victima, cât şi agresorul. Deşi au testat această acţiune, consilierii de probaţiune nu sunt cei mai în măsură să desfăşoare activitatea de mediere. În România sistemul de probaţiune s-a dezvoltat în ultimii ani, beneficiind de modelul britanic şi de experienţa altor ţări din spaţiul european. Prin proiecte interuni-versitare şi interministeriale s-au formulat standardele profesionale, formarea extin-zându-se la nivel postuniversitar, iar în plan administrativ, la nivel teritorial se regăsesc echipe interdisciplinare angajate sub tutela Ministerului de Justiţie.

În Marea Britanie, această activitate s-a intensificat în urmă cu 30 de ani, prin recunoaşterea faptului că persoanele judecate nu aveau posibilitatea să intervină, uneori nu aveau ştiinţă de datele derulării termenelor de judecată. Dezvoltarea acestui sistem compensator a pornit, pe de o parte, de la astfel de premise, pe de alta de la recunoaşterea faptului că victimele merită o recunoaştere a pierderii suferite. Alte modalităţi de compensare a greşelilor sunt reprezentate de munca neplătită, prestată în beneficiul comunităţii de către cei care au greşit. Un astfel de sistem a fost experimentat şi în raport cu victima – care să beneficieze de o anumită sumă ori de un număr de ore de muncă realizat de cel care a încălcat legea.

Experimentul, efectuat în oraşul Leeds pe un număr de 200 de persoane care erau acuzate, a avut succes, în instanţă prezentându-se doar acordul încheiat între victimă şi agresor, acest act stând la baza sentinţei judecătoreşti (Wynne, 1998, p. 162). Deşi scopul iniţial a fost acordarea unei reparaţii morale, medierea a ajutat la identi-ficarea şi recunoaşterea nevoilor victimei.

Exemplu C. a intrat prin efracţie în casa lui E. în timp ce ea şi copiii dormeau. Zgomotul i-a speriat foarte tare. C. a părăsit în scurt timp casa, dar a fost găsit şi judecat într-un interval de o lună. Având alte câteva condamnări pentru furturi, el a primit o pedeapsă privativă de libertate. Mediatorul a vizitat-o pe E. întrebând-o dacă există vreo modalitate reparatorie din partea lui C. Ea a acceptat o întâlnire cu C. pentru a discuta aceste aspecte. În timpul întâlnirii l-a certat pe C., starea de ebrietate a acestuia – în momentul spargerii – ori lipsa banilor neconstituind, pentru ea, motive de acceptat. Pe parcursul întâlnirii, C. s-a oferit să se revanşeze cumva, iar ea a considerat că i-ar putea fi util un ajutor la îngrijirea terenului din jurul casei. Au convenit ca, în cazul în care C. ar beneficia de rejudecarea cauzei şi i-ar fi acceptată executarea unor servicii în folosul comunităţii,


344

să dedice 40 de ore îngrijirii grădinii lui E. Acordul lor a fost înaintat instanţei, care a modificat sentinţa în realizarea de activităţi în comunitate. Mai târziu, C. a recunoscut că întâlnirea cu E. l-a afectat mai mult decât orice decizie luată în privinţa lui. La rândul ei, E. a apreciat posibilitatea de a-şi putea descărca furia îndreptată spre C. Opt luni mai târziu, C. încă nu apărea printre cei care încălcaseră legea. E. a devenit, mai târziu voluntar în serviciile de probaţiune.

Acesta este un exemplu în care mediatorul a realizat şi acţiunea de reprezentare a victimei, depăşind cerinţa de neutralitate. În ţările în care sistemul de probaţiune este mai bine statuat, aceste acţiuni de reprezentare sunt realizate acum de asociaţii, organizaţii de sprijinire a victimelor. Există şi proiecte – spre exemplu în Marea Britanie – prin care victimele să fie anunţate în momentul ispăşirii pedepsei de către cei care le-au agresat ori sunt invitate să-şi prezinte opţiunile în procesele decizionale cu privire la agresori.

În afara acceptării responsabilităţii pentru acţiunea prin care au provocat un rău cuiva, medierea oferă persoanelor care au încălcat legea o altă posibilitate: să intrevină asupra nivelului stimei de sine, dezvoltându-l. Luând parte la mediere alături de victimă şi încercând să îndrepte răul făcut, ei se pot simţi mai bine. Pe de o parte, acest proces de mediere îi poate ajuta şi în restabilirea relaţiilor cu cei din jur, îmbunătăţindu-şi imaginea în faţa lor – unii autori numesc această acţiune: „ruşine reintegrativă”.43 Pe de altă parte, în vreme ce printr-un proces public se accentuează oprobiul din partea celorlalţi, prin mediere, cel care a încălcat legea este ajutat să-şi accepte vina şi ruşinea într-un mod pozitiv, aspect care îl va sprijini în procesul de reintegrare în comunitate.

Exemplu N. a participat la un furt în condiţii agravante, fiind condamnat la 6 ani de lipsire de libertate. Victima, o doamnă de 80 de ani, se afla în apartament când N. şi cei care îl însoţeau au pătruns în interior, iar unul dintre ei a îmbrâncit-o şi trântit-o jos. N. se simţea vinovat de cele întâmplate, solicitându-i consilierului de probaţiune să-i faciliteze accesul la mediere, pentru a putea afla dacă poate face ceva pentru a-şi repara greşeala. La prima întâlnire cu mediatorul, în penitenciar, N. era intr-o stare accentuată de depresie, dorind să găsească o modalitate pentru a îndrepta lucrurile. La vizitarea persoanei agresate – care se ocupa cu strângerea fondurilor pentru o biserică – mediatorul a luat act de dorinţa acesteia de a-l întâlni pe N. Întâlnirea, beneficiind de cooperarea consilierului de probaţiune, a avut loc în penitenciar. Pe parcursul acesteia, doamna P. i-a comunicat lui N. că îl iertase deja, iar singurul lucru pe care îl dorea de la el era să facă lucruri bune după eliberare. N. şi-a cerut sincer scuze. Peste câteva săptămâni, cei doi au dorit să îşi scrie, pentru a-şi împărtăşi lucrurile pe care le realizaseră între timp. Mai apoi a fost stabilită o nouă întâlnire pentru a încheia cazul. Doamna P. a invitat-o, peste o perioadă de timp, pe mama lui N. să ia ceaiul împreună, lucru care a ajutat-o pe aceasta din urmă să-şi diminueze sentimentul de vină pentru ceea ce a făcut fiul ei şi să faciliteze acceptarea acestuia acasă, după ispăşirea pedepsei.

III.5.4.3. Împuternicirea victimelor prin procesul de mediere Prin mediere, victimelor li se oferă o varietate de posibilităţi. În general, în urma unui atac, a unei tâlhării, a unui jaf, victima se simte vulnerabilă, simte că nu are controlul asupra a ceea ce i se întâmplă. Pe de o parte procesul desfăşurat în justiţie 43 Braithwaite, J. – 1989, Crime, Shame and Reintegration, Cambridge University Press, New York.


345

poate să nu îi ofere nici o satisfacţie, să nu ia în considerare daunele suferite, iar pe de alta să o lase complet în afara sistemului, mărindu-i sentimentul de insecuritate. Prin procesul de mediere, victimele pot decide să participe sau nu, să aleagă o formă reparatorie sau alta, să opteze pentru o întâlnire directă sau să beneficieze de legătura asigurată de mediator. Inclusiv aceasta opţiune de a alege poate ajuta victimele să se simtă mai puternice, asemeni posibilităţii de a întâlni pe cel/cea care au provocat daune de orice fel, într-un cadru securizant, unde îşi pot exprima sentimentele, având certitudinea că cel care a greşit aude, ia cunoştinţă de suferinţa produsă. III.5.4.4. Managementul furiei Managementul furiei constituie o importantă parte a procesului de mediere între victimă şi agresor. Dacă victima îşi menţine nivelul ridicat al furiei din perioada imediată agresării şi pentru întâlnirea faţă în faţă, atunci o astfel de întrunire este nerecomandată. Cei care au greşit au nevoie să afle ceva despre furia celui care a suferit, dar o furie controlată, la care se poate ajunge şi cu ajutorul mediatorului. Medierea comună sau faţă în faţă poate fi programată dacă sunt asigurate condiţii securizante pentru toţi participanţii – aici fiind inclusă siguranţa fizică, psihologică şi emoţională. Victimele violenţei domestice, spre exemplu, pot fi terifiate la gândul unei întâlniri cu cei care le-au agresat. Din experienţa unor centre de mediere din Marea Britanie, reiese că atunci când cuplul s-a separat deja, nici una dintre părţi nu mai doreşte reconcilierea. Adesea femeile utilizează medierea pentru a-i comunica fostului partener că relaţia a luat sfârşit. Atât victimele, cât şi agresorii în aceste cazuri, ajung la concluzia că prin mediere pot încheia relaţia într-un climat pozitiv, civilizat. De asemenea, procesul de mediere sprijină consilierul de probaţiune în munca sa cu clientul: confruntându-l cu realitatea încheierii relaţiei de cuplu, specialistul se va putea axa pe aspectele care au determinat menţinerea violenţei în relaţie şi pe prevenirea repetării acestora în relaţiile ulterioare în care se va implica cel care şi-a agresat partenera de viaţă.

Exemplu După o ceartă puternică cu soţia sa, M. a incendiat dormitorul. Soţia sa, F. a reuşit să fugă din casă. Dorind să se împace cu soţia, M. şi-a exprimat părerea de rău pentru cele întâmplate, solicitându-i sprijin mediatorului. F. a dorit să-i transmită soţului că acesta este sfârşitul relaţiei lor. Nedorind o întâlnire cu partenerul de viaţă, F. i-a transmis aceste gânduri prin intermediul medierii indirecte. Atât F., cât şi mediatorul, au considerat nepotrivită medierea directă simţind că M. va dori să se impună, să o ameninţe pentru a relua relaţia.

Într-un astfel de caz, relaţia ofiţerului de probaţiune cu serviciul de mediere s-a bazat pe cooperare şi pe oferirea reciprocă de informaţii. Agresorii nu vor să spună întreaga poveste sau nu o ştiu, astfel încât perspectiva victimei este esenţială în con-fruntarea lor cu comportamentul incriminat. La rândul ei, victima are multiple beneficii din acest proces, înţelegând mai bine situaţia, implicându-se în clarificarea lucrurilor, comunicându-i partenerului agresor sentimentele, fără teama de a fi rănită din nou.

Pentru cazurile de abuz asupra copiilor, medierea se derulează într-o altă formulă, concentrându-se asupra membrilor familiei. Copilul agresat va avea nevoie de forme specifice de consiliere.


346

Exemplu

Un copil de patru ani a fost abuzat sexual de unchiul lui, T., de 17 ani, în a cărui îngrijire era. Sesizând starea de disconfort a copilului, mama – sora agresorului – l-a întrebat ce s-a întâmplat şi a ascultat terifiată povestirea victimei. T. a fost reclamat şi condamnat. Consilierul de probaţiune a recomandat medierea pentru că nimeni din familie nu a dorit până atunci să discute cu el despre cele întâmplate. Mama lui T. îl vizitează în penitenciar, dar îi face reproşuri de fiecare dată. Relaţiile dintre ea şi fiică, foarte apropiate până atunci, s-au deteriorat din cauza vizitelor mamei la fratele agresor.

Mediatorul a vizitat toate părţile implicate, realizând, în fapt, două medieri: una între mama victimei şi bunica copilului, iar a doua între T. şi mama lui. Prima s-a încheiat prin îmbrăţişarea celor două părţi. Mama victimei a solicitat şi alte forme de sprijin, iar mediatorul i-a recomandat o agenţie de consiliere. Atunci soţul ei a realizat că are şi el nevoie de ajutor. Copilul de patru ani nu a fost implicat în discuţii, pornindu-se de la ideea că într-un astfel de caz modalitatea cea mai eficientă de intervenţie constă în acordarea de sprijin părinţilor, pentru ca ei să poată relaţiona din nou, normal, cu copilul.

Medierea poate avea beneficii multiple doar dacă este utilizată într-o manieră etică, urmărind standardele practice. Este oarecum ironică începerea medierii în cazurile victimă-agresor de către consilierul de probaţiune. Practica din unele ţări demonstrează că adesea consilierul de probaţiune nu este perceput ca o persoana neutră, spre deosebire de mediatorii care oferă servicii comunitare. Manualul britanic de mediere44 sugerează consilierilor de probaţiune să nu realizeze acest proces în propriile cazuri, ci să apeleze la serviciile oferite la nivel comunitar.

III.5.5. Experienţa românească Foste componente ale Fundaţiei pentru o Societate deschisă au derulat proiecte de promovare a medierii în spaţiul românesc, în special în domeniul comunitar. Programele desfăşurate la Iaşi, de către Centrul de Mediere şi Securitate Comunitară au susţinut, prin formatori externi, stagii de formare a mediatorilor în domeniul conflictelor de muncă, a medierii în şcoli şi în comunitate. Revista Centrului a dedicat un număr problematicii medierii în domeniile penal, comunitar, al muncii, reliefând experienţe naţionale şi internaţionale.45 Ministerul Muncii şi Solidarităţii Sociale a dezvoltat, în domeniul muncii, un program de mediere / intermediere în identificarea unui loc de muncă, printr-o bază de date computerizată.46 Un impact puternic a avut asupra populaţiei şi iniţiativa Ministerului Sănătăţii şi al Familiei prin formarea şi antrenarea „mediatorilor sanitari” din rândul populaţiei rroma. Rolul acestora este de a sprijini comunitaţile rroma în efortul lor de asigurare a sănătăţii. 44 Mediation UK – 1994, Guidelines to Starting a Victim Offender Mediation Service, Mediation UK, Bristol. 45 Revista de Securitate Comunitară, nr. 4/2001, Iaşi 46 www.mmss.ro


347

Temă: Prezentaţi desfăşurarea unui caz de mediere

BIBLIOGRAFIE 1. Cornelius, Helena; Faire, Shoshana – 1996, Ştiinţa rezolvării

conflictelor, Ed. Ştiinţă şi tehnică, Bucureşti 2. CMSC, Revista de Securitate Comunitară, nr. 4/2001, Iaşi 3. Hiltrop, Jean; Udall, Sheila – 1998, Arta negocierii, Ed. Teora, Bucureşti 4. Miftode, Vasile (coord.) – 2002, Populaţii vulnerabile şi fenomene de

automarginalizare. Strategii de intervenţie şi efecte perverse, Ed. Lumen, Iaşi

5. Mucchielli, Alex – 2002, Arta de a influenţa. Analiza tehnicilor de manipulare, Ed. Polirom, Iaşi

6. Neamţu, George; Bocancea, Cristian – 1998, Elemente de asistenţă socială, Ed. Polirom, Iaşi

7. Prutianu, Ştefan – 1998, Comunicare şi negociere în afaceri, Ed. Polirom, Iaşi

8. Stoica-Constantin, Ana; Neculau, Adrian (coord) – 1998, Psihosocio-logia rezolvării conflictului, Ed. Polirom, Iaşi

I. Indicatori demografici - semnificaţii medico-sociale 1. Natalitatea (N) 2. Fertilitatea 3. Avortul

II. Morbiditatea III. Mortalitatea

1. Mortalitatea generală 2. Mortalitatea specifică pe sexe, grupe de vârstă şi cauze ale morţii 3. Mortalitatea infantilă 4. Mortalitatea copilului mic (Child mortality) 5. Mortalitatea maternă

IV. Indicatorii de apreciere a stării de sănătate a populaţiei

1. Speranţa de viaţă la naştere (durata medie de viaţă) 2. Speranţa de viaţă cu sănătate deplină (SVSD) 3. Estimarea la naştere a anilor cu sănătate deplină pierduţi (ASDP) 4. Proporţia de persoane sănătoase 5. Dezvoltarea fizică şi neuro-psihică a copiilor şi adolescenţilor 6. Proporţia de supraveţuitori la diferite vârste

V. Relaţia dintre dezvoltare şi sǎnǎtate

1. Bolile cardiovasculare 2. Bolile pulmonare cronice 3. Bolile digestive cronice 4. Cancerul 5. Accidentele, traumatismele şi otrăvirile. Patologia dezastrelor

MEDICINA SOCIALĂ ŞI ASISTENŢA SOCIALĂ A PERSOANELOR CU BOLI CRONICE ŞI HIV/SIDA

Dr. Răzvan MIFTODE

C U P R I N S

Medicina socială şi asistenţa socială a persoanelor cu boli cronice şi HIV/SIDA

351

I. Indicatori demografici – semnificaţii medico-sociale

1) Natalitatea (N)

Natalitatea, ca indicator demografic, se defineşte prin raportul dintre numărul de născuţi vii înregistraţi într-o perioadă definită de timp şi numărul de locuitori ai teritoriului în care s-a produs acest fenomen.

Natalitatea ca fenomen demografic reprezintă suma unor evenimente demo-grafice (naşterea de feţi vii), produse într-o perioadă bine determinată (semestru, an, deceniu) şi într-o populaţie bine definită (cea care a generat evenimentul demografic). De obicei se utilizează natalitatea anuală, a cărei valoare este semnificativă pentru analiza exactă a amplorii fenomenului demografic respectiv.

Născutul viu este definit, conform Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii, ca fiind “produsul de concepţie extras sau expulzat din corpul mamei, indiferent de vîrsta sarcinii, care după separare prezintă cel puţin unul din următoarele semne de viaţă: respiraţii spontane, bătăi ale cordului, pulsaţii ale cordonului ombilical sau contracţia unui muşchi supus voinţei, indiferent dacă placenta a fost expulzată sau nu şi indiferent dacă cordonul ombilical a fost secţionat sau nu” *).

Naşterea este asistată în instituţii medicale specializate în asistenţa gravidei şi nou-nascutului (maternităţi) şi doar în cazuri excepţionale (naştere precipitată, imposi-bilitatea gravidei de a se adresa spitalului, calamităţi naturale care împiedică accesul) la domiciliu sau în servicii medicale de primă linie (dispensare medicale). În aceste situaţii, personalul medical care acordă îngrijiri gravidei în aceste circumstanţe (medicul generalist şi/sau moaşa) este obligat sa ia legătura cu serviciile de ambulanţă pentru trimiterea în condiţii de siguranţă a mamei şi copilului la maternitatea cea mai apropiată. Internarea în serviciile specializate de obstetrică-ginecologie se impune datorită evoluţiei naturale imprevizibile a stării de sănătate a mamei şi nou-născutului precum şi pentru realizarea unor manopere medicale preventive (vaccinare etc.). Recent, Ministerul Sănătăţii din Romania a adoptat o serie de norme privind însemnele de

* Această definiţie are importanţă medico-legală şi medico-socială, delimitînd clar faţă de situaţia unui născut mort (făt mort înainte de începerea travaliului) sau a naşterii unui făt care la inceputul travaliului avea viaţă dar care a murit în timpul naşterii, inainte de separarea de corpul mamei. De asemenea, situaţiile incerte, ambigue, cînd moartea unui făt imediat după separarea de mamă era considerată ca fiind “naştere a unui făt mort” pe motiv că moartea s-a produs înainte de terminarea ultimei etape a naşterii (expulzarea/extragerea placentei şi ligaturarea cu secţionarea cordonului ombilical) sunt clarificate prin această definiţie.

Natalitatea # Număr de născuţi vii/Numărul de locuitori x 1000

Răzvan MIFTODE

352

identificare ale nou-născuţilor imediat după naştere. Potrivit acestora, nou-născutul va fi identificat imediat după naştere, înainte de secţionarea cordonului ombilical, prin ataşarea unei brăţări pe antebraţul acestuia (culoare roz pentru fetiţe şi albastră pentru băieţi). Pe aceste brăţări vor fi scrise numele mamei, numărul foii de observaţie, sexul nou-născutului, data şi ora naşterii. Mamei i se va ataşa o brăţară identică, cu aceleaşi înscrisuri. Brăţările vor fi ataşate de medicul/moaşa care a asistat naşterea. Acealeşi reguli se vor aplica şi în secţiile de neo-natologie, precum şi în situaţia cînd copilul s-a născut la domiciliu/dispensar.

Unitatea medicala în care s-au acordat îngrijiri la naştere eliberează certificatul constatator al naşterii, unde se va face menţiunea de “născut viu”. Pe baza acestui act, tatăl copilului (sau mama, în cazul copilului cu tată necunoscut) este obligat să înregistreze copilul la oficiul de stare civilă pe raza căruia domiciliază. Înregistrarea se face în termen de 14 zile de la naştere.

Valori înregistrate în Romania şi pe plan mondial

În Romania. Cele mai recente date oferite de Centrul naţional de Statistică (Romania) (iulie 2004) arată o tendinţă de creştere a natalităţii comparativ cu anul precendent, şi anume 9,7‰ în primul trimestru 2004 faţă de 9,5‰ în aceeaşi perioadă a anului trecut. Mai multe naşteri s-au înregistrat în mediul rural decît în mediul urban. De asemenea, se menţin valorile mai ridicate ale natalităţii în zonele din nord-estul ţării (Botoşani, Iaşi, Vaslui), judeţul Iaşi fiind singurul unde natalitatea a depăşit 12‰. Cea mai scăzută natalitate s-a înregistrat în judeţul Teleorman (7,4‰). În Capitală, natalitatea a fost de 8,1‰.

Valorile acestui indicator au înregistrat o scădere importantă faţă de 1991, de la 11,9‰ (1991) la 9,7‰ în 2003. După o perioadă de creştere, înregistrată în perioada 1996-2000 (10,4 – 10,5‰), din 2001 natalitatea a scăzut la sub 10‰.

Deşi nivelul natalităţii se menţine mai ridicat în mediul rural faţă de urban, evoluţia din ultimii ani înregistrează o tendinţă de creştere în urban şi de diminuare în mediul rural (posibil în paralel cu procesul mai accentuat de îmbătrînire înregistrat în acest mediu).

Pe plan mondial. Valorile natalităţii înregistrate în perioada 1995-2000 sunt redate în tabelul nr. 1. La nivel global, în perioada 1995-2000 natalitatea a fost de 22,3‰, cu variaţii considerabile între regiunile slab dezvoltate economico-social (25,5‰) şi regiunile avansate economic (11,3‰). În Europa natalitatea a fost de 10,2‰ pentru aceeaşi perioadă, înregistrîndu-se diferenţe între regiunile europene: cele mai mici nivele ale natalităţii constatîndu-se în Europa de Est. Romania (10,4‰) a prezentat un nivel al natalităţii peste media europeană şi peste media regională.


353

Factorii care influenţează fenomenul natalitatăţii într-un teritoriu a) proporţia populaţiei feminine de vîrstă fertilă (15-49 ani); b) vîrsta medie a femeilor la căsătorie; o vîrstă medie ridicată scade şansele fertilităţii

maritale. c) Tradiţiile culturale, morale şi religioase ale populaţiei; d) Educaţia populaţiei feminine fertile; se constată o rata a natalităţii mai ridicată la

populaţia feminină cu educaţie medie sau bazală; e) Gradul de ocupare a populaţiei feminine în activităţi sociale, educaţionale, de

formare profesională, de promovare pe scala socială; f) Frecvenţa utilizării metodelor contraceptive de către populaţie; g) Rata avorturilor (spontane, terapeutice sau la cerere) h) Rata nupţialităţii (numărul de căsătorii). În mod tradiţional, natalitatea este un

fenomen consecutiv nupţialităţii, în sensul că naşterea este rezzultatul concepţiei copilului în cadrul unei familii. Există de asemenea situaţia naşterii copilului înafara unei familii întemeiate oficial (concubinaj sau mame singure necăsătorite şi ne-angajate într-o relaţie de concubinaj). Se constată că naşterile în familii oficializate civil şi religios sunt cele mai numeroase.

i) Comportamentul demografic specific populaţiei respective. Un comportament demografic natural (fără utilizarea metodelor contraceptive) asigură o rată ridicată a natalităţii, comparativ cu comportamentul demografic conştient (utilizarea de metode contraceptive) care determină un număr scăzut ne naşteri.

j) Gradul de dezvoltare socio-economică a regiunii/ţării. O societate dezvoltată eco-nomic asigură instrumente de stimulare a natalităţii prin servicii medico-sociale de calitate pentru mamă şi copil, mijloace fianciare de susţinere (ajutoare, premii pentru mame, indemnizaţii pentru copii şi naştere), facilităţi legislative şi admi-nistrative privind asigurarea cu locuinţe, protecţie a locurilor de muncă, facilităţi educaţionale etc.). Paradoxal, actualmente se constată o rată a natalităţii mult mai ridicată în regiunile slab dezvoltate economic (25,5‰ faţă de 11,3‰ în ţările dezvoltate) (Tabel 1), cu valori peste medie în ţări confruntate în ultimul deceniu cu catastrofe politice, economice şi sociale (Irak – 37,3‰, Rwanda – 44,5‰, Somalia – 52,4‰). Această situaţie poate fi explicată atît prin tradiţia religioasă, culturală a regiunilor respective, cît şi prin proporţia relativ ridicată a populaţiei tinere, asociată cu o durată medie de viaţă redusă şi cu o supramortalitate a populaţiei adulte şi vîrstnice;

k) Politica demografică a statului. Există ţări cu politică demografică antinatalistă, explicată prin explozia demografică dublată de o limitare a resurselor financiare, medicale şi de asigurare a hranei (India, China), există ţări cu politică pronatalistă (ex. Franţa, Italia, Germania, Austria, Suedia) justificată prin raţiuni demografice şi economice, precum şi ţări fără o politică natalistă bine definită (politică natalistă indiferentă).

Răzvan MIFTODE

354

Tabel 1: Natalitatea înregistrată în diferite regiuni ale lumii (sursa: Organizaţia

Mondială a Sănătăţii)

REGIUNE/ŢARĂ NATALITATEA (‰) (1995-2000)

Mondial 22,7 Regiunile cele mai dezvoltate 11,3 Regiunile cel mai puţin dezvoltate 25,5 America de Nord 14,4 America Latină şi Caraibe 23,3 Africa 38,8 Asia 22,4 Oceania 18,7 Europa 10,2 Europa de est 9,3 Europa de Nord 11,9 Europa de sud 10,1 Romania 10,4 Bulgaria 8 Ungaria 9,9 Moldova 11,9 Serbia şi Muntenegru 12,4 Turcia 23 Rusia 8,9 Bosnia-Herţegovina 10,5 Franţa 12,6 Germania 9,5 Italia 9,2 Iran 19,5 Irak 37,3 Rwanda 44,5 Somalia 52,4

Natalitatea reprezintă un indicator demografic important, a cărei valoare are

nultimple semnificaţii, atît din punct de vedere social, economic cît si medical.

Semnificaţia socială a indicatorului Natalitate Deşi nu se poate realiza o paralela între gradul de dezvoltare economico-sociala

şi a serviciilor comunitare şi rata natalitaţii, totuşi nivele diferite ale acesteia din urmă oferă conducătorilor societaţii indicii cu valoare de prognoză asupra resurselor de care


355

grupul populaţional respectiv (local, regional, popor, naţionalitate, naţiune) va beneficia în viitor. În prezent, nu există o relaţie direct proporţională între dezvoltarea unei societăţi şi rata natalităţii înregistrată în populaţia respectivă. În ţările dezvoltate economic se constată nivele reduse ale natalităţii (Franţa 12,6‰, Germania 9,5‰, Italia 9,2‰), comparativ cu ţările lumii a 3-a unde natalitatea foarte ridicată reprezintă o sursă continuă de probleme foarte greu de soluţionat. Se remarcă nivele foarte ridicate ale natalităţii în ţări confruntate atît cu probleme economice aproape insurmontabile cît şi cu probleme politice, război, foamete, epurare etnică (Rwanda – 44,5‰, Somalia 52,4‰, Irak 37,3‰). Pe de altă parte, se estimează că ţările dezvoltate se vor confrunta în viitorul apropiat cu un deficit al forţei de muncă care va adînci deja actuala criză a sistemului de pensii şi a politicii emigraţiei, în timp ce pentru ţările subdezvoltate natalitatea crescută, luată ca fenomen socio-demografic ca atare, nu va reuşi singură să rezolve problemele grave de dezvoltare umană, economică şi educaţională cu care se confruntă în prezent.

Semnificaţia economică

O natalitate ridicată asigură o întinerire a populaţiei, fenomen benefic pentru dezvoltarea economică generală prin asigurarea forţei de muncă, primenirea poten-ţialului creator şi lucrativ al naţiunii, scăderea cheltuielilor pentru sănătate, handicap, asistenţă socială sau pensii. Pe de altă parte, o natalitate ridicată în contextul unei societăţi înapoiate economic, cultural-educativ, social şi politic reprezintă o problemă împovărătoare, dificil în a fi asistată şi soluţionată. Creşterea populaţiei tinere atrage după sine o serie de cheltuieli importante necesare pentru asistenţa mamei prenatal şi postnatal, asistenţă medicală preventivă şi curativă a copilului, asistenţă socială, aşezăminte pentru educaţie (creşe, şcoli, licee) precum şi probleme sociale necesar a fi prognozate (locuri de muncă în viitor, asigurarea accesului la studii superioare etc). O societate săracă va face faţă cu greu cerinţelor ridicate de o asistenţă a copilului conform normelor internaţionale, iar problemele sociale, educaţionale şi medicale grave ar putea fi lăsate nerezolvate în acest context. Se impune, mai ales în regiunile/ţările cu astfel de probleme, intervenţia administraţiei centrale pentru reglarea ratei naşterilor şi adoptarea unei politici nataliste adecvate obiectivelor de dezvoltare viitoare, proble-melor curente sau dificultăţilor prognozate.

Semnificaţia medicală

Natalitatea ridicată impune rezolvarea unor probleme specifice din punct de vedere medical/sanitar. O populaţie tînără numeroasă necesită o serie de servicii medi-cale particulare, cum ar fi activitatea preventivă (vaccinări-imunizări, profilaxia rahitismului, a bolilor endocrine sau nutritionale medicina copilului, medicina şcolară) şi curativă (servicii de pediatrie la toate nivelele), precum şi servicii specializate

Răzvan MIFTODE

356

(asistenţa medicală a copiilor cu handicap neuro-motor, a copiilor orfani sau abandonaţi, a copiilor cu cancer sau HIV pozitivi). Aceste activităţi presupun fonduri mari dar absolut necesare pentru respectarea standardelor internaţionale. Subfinanţarea acestor domenii are repercursiuni grave asupra menţinerii unei stări de sănătate bune a copiilor şi adolescenţilor şi pentru menţinerea sub control a unor boli infecto-contagioase severe. 2) Fertilitatea

Este un indicator mult mai specific al fenomenului naşterilor, raportînd numărul de născuţi vii la numărul populaţiei feminine de vârstă fertilă (15 – 49 ani).

Fertilitatea specifică pe grupe de vârstă raportează numărul de născuţi vii din mame de o anumită vârstă la numărul mamelor de vârsta respectivă.

De exemplu, fertilitatea specifică pentru grupa de vârstă 20-24 ani se calculează raportînd numărul de născuţi vii din mame în vârstă de 20-24 ani la numărul total al femeilor cu vârsta cuprinsă între 20-24 ani. Astfel se poate evalua mai exact care grupe de vârstă au fertilitatea cea mai mare (respectiv cea mai mică), şi, în consecinţă, care ar putea fi explicaţiile unor astfel de rezultate.

Se pot face aprecieri asupra fertilităţii la adolescente sau la femeile >35 ani precum şi în funcţie de anumite caracteristici socio-profesionale şi educaţionale (femei celibatare, femei cu studii medii sau superioare, femei cu încadrare profesională sau casnice etc.).

În funcţie de amploarea fenomenului la aceste categorii populaţionale, serviciile de asistenţă socială pot pune în aplicare programe de sprijin, asistenţă şi consiliere destinate acestora (consiliere pentru adolescentele gravide, pentru femeile singure sau fără venituri).

De asemenea, pot fi dezvoltate servicii de planificare familială, ţintite pe aceste categorii de populaţie feminină, cu scopul de evitare a sarcinilor nedorite sau de spaţiere adecvată a sarcinilor în timp.

Aceste măsuri se impun avînd în vedere şi situaţia concretă la unele categorii populaţionale feminine cu risc (Raportul Naţional de Dezvoltare Umană 2001-2002):

- 1% din copii au fost născuţi din mame sub 16 ani; - procentul mamelor singure a ajuns, în 1999 – la 24 % - peste 1/3 din familiile cu 3 copii şi aproape 45% din familiile cu 4 copii

trăiesc în sărăcie.

Fertilitatea generală # Nr. Născuţi vii/Nr. Femeilor fertile x 1000

Fertilitatea specifică (pentru grupa de vârstă 20-24 ani) # Nr.născuţi vii din mame de vârsta 20-24 ani/Nr.femeilor de 20-24 ani x 1000


357

Tabel 2: Servicii sociale pentru categorii populaţionale cu risc

Categoria cu risc Tipuri de servicii de asistenţă comunitară

Mame adolescente

- Asistenţa socială a copilului şi mamei - Reinserţia socio-profesională a mamei - Reinserţia în procesul de educaţie/calificare - Evitarea abandonului copilului - Planning familial

Femei singure (celibatare/divorţate)

- Asistenţa economică a mamei şi copilului - Protecţia mamei - Asistenţa juridică - Asistenţă profesională (de protecţie a locului de muncă) - Planning familial

Femei fără venituri

- Asistenţă financiară a mamei - Asigurarea locuinţei pentru mamă şi copil - Inserţia socială şi profesională a mamei - Planning familial

Naşterea prematură

Naşterea prematură reprezintă o problemă majoră de sănătate publică, fiind

asociată cu mortalitate perinatală, morbiditate neonatală şi handicap. Incidenţa naşterii premature este în legătură cu asistenţa medicală a femeilor de vârstă fertilă şi modul de înregistrare a naşterilor, În ultimii 15 ani s-a constatat o creştere a incidenţei naşterilor premature, în special înainte de 28 săptămâni de sarcină.

Factorii de risc asociaţi sunt sarcinile apărute prin terapie reproductivă asistată, ovulaţie indusă medicamentos, naşteri multiple, vârsta mamei > 34 ani, stressul şi stilul de viaţă. Pe de altă parte, îmbunătăţirea asistenţei medicale în sfera neonatologiei a permis creşterea ratei de supraveţuire a născuţilor prematur, în special în ultimii 15 ani.

Pe de altă parte, se suspicionează implicarea infecţiei puerperale în declanşarea prematură a naşterii. Infecţia la femeia gravidă pare a determina un risc crescut încă din primele luni de sarcină (infecţia ar favoriza instalarea unor anomalii ale produsului de concepţie, defecte în joncţiunea feto-placentară etc.).

Există 3 situaţii principale de naştere prematură: naşterea indusă medical (iatrogenă – declanşarea este recomandată de echipa medicală – 25% din total), ruptura prematură a membranelor (25% din total) şi declanşarea spontană prematură a naşterii (50% din cazuri).

Naşterea prematură este clasificată în: - naşterea prematură foarte „precoce” (< 28 săptămâni de sarină) (asociată cu

mortalitate şi morbiditate neonatală foarte ridicate)

Răzvan MIFTODE

358

- naştere prematură precoce (28 – 31 săptămâni) - naştere prematură propriu-zisă (32 – 36 săptămâni).

Studii recente apreciază că naşterea prematură foarte precoce este determinată în special de infecţiile puerperale, cea precoce de stress şi de stilul de viaţă al mamei, iar cea „tardivă” de asocierea dintre factorii de risc menţionaţi.

3) Avortul Definiţie

Dacă nu se poate aprecia corect vârsta sarcinii, întreruperea cursului acesteia este considerată avort dacă produsul de concepţie expulzat (extras) a avut o greutate mai mică de 500 grame.

Această definire a avortului este diferită de cea recomandată de OMS în urmă cu aproximativ 2 decenii (şi în care se considera avort întreruperea cursului sarcinii înainte de 28 saptămâni sau eliminarea unui produs de concepţie cu greutatea mai mică de 1000 grame şi talia < 35 cm).

Noua definiţie derivă din observaţiile înregistrate în serviciile de obstetrică şi neo-natologie care au certificat viabilitatea produsului de concepţie expulzat înainte de vârsta de 28 săptămâni a sarcinii sau avînd o greutate corporală sub 1000 grame. Clasificarea avortului

1. Avortul spontan 2. Avortul provocat:

a. avortul terapeutic b. avortul la cerere c. avortul ilegal

3.1. Avortul spontan Definiţie:

Riscul unui avort spontan la o femeie, care nu prezintă antecedente, este de 15%. La femeile care au prezentat un avort spontan în antecedente, riscul unui AS repetat este de 20%, iar dacă a prezentat două AS consecutive acest risc ajunge la 35%.

Avortul spontan reprezintă o întrerupere spontană, independent de voinţa mamei sau a unei terţe persoane, a sarcinii înainte de termenul de viabilitate a produsului de concepţie.

Avortul reprezintă extragerea sau expulzia din corpul mamei a produsului de concep]ie, în primele 22 săptămâni de sarcină.


359

Boala abortivă: succesiune de avorturi spontane

Există mai multe forme clinice ale avortului spontan: iminenţa de avort, avortul spontan incipient, în evoluţie, incomplet sau complet.

Conform termenului de gestatie când s-a produs avortul, deosebim AS: precoce (înainte de 12 saptamâni de gestatie) şi tardiv (între 13 si 22 saptamâni).

Ereditatea are o pondere importantă în apariţia riscului de avort: s-a observat că avortul este mai frecvent la femeile ale căror mame au avut la rândul lor avorturi. De asemenea, istoricul personal al femeii este relevant în augmentarea riscului de producere a avortului: femeile cu antecedente de avort spontan prezintă un risc mai mare de repetare a acestui eveniment.

Incidenţa avortului spontan este mare: din numarul total de sarcini uterine, circa 10% se termină prin avort.

Cauze a) Materne: afecţiuni uterine (anomalii anatomice ale uterului, endometritele, insufi-

cienţa istmicocervicală, modificări anatomice ale miometrului); afecţiuni anexiale (inflamaţii sau tumori ale anexelor uterine), cauze generale (boli infecţioase sau endocrine materne, factori imunologici).

b) Externe: carenţele alimentare, intoxicaţiile exogene, traumatismele. Factori de risc

- antecedente personale, afecţiunile inflamatorii ale uterului, chiuretajele cavităţii uterine în antecedente, evoluţia complicată a perioadei de lăuzie sau post-avort.

Tabel 3: Cauzele avortului spontan; factori de risc

Cauze materne

- boli uterine (tumori, inflamaţii, infecţii, malformaţii) - anomalii ereditare - boli anexiale şi ovariene - boli generale (infecţioase, endocrine, metabolice)

Cauze externe - intoxicaţii exogene - traumatismele - carenţe alimentare

Factori de risc - antecedentele personale (de AS) - chiuretajele uterine repetate - sarcini anterioare cu risc

Răzvan MIFTODE

360

3.2 Avortul provocat

Reprezintă întreruperea voită a cursului sarcinii, prin voinţa mamei sau dictată de raţiuni medicale, morale sau bioetice.

Se deosebesc 3 tipuri de avort provocat: a. avortul provocat la cerere b. avortul terapeutic c. avortul provocat ilegal

a. Avortul la cerere

Se realizează prin intervenţia medicului, la cererea mamei. Motivaţiile care stau la baza unei astfel de opţiuni sunt în principal de natură psiho-afectivă, fiind consecinţa unui comportament sexual neprotejat şi a unei neglijări a regulilor planificării familiale/ lipsei unei conduite contraceptive.

Tabel 4: Cauzele avortului la cerere

Cauză Particularităţi

Psiho-afectivă

- relaţie perturbată cu partenerul - lipsa “instinctului” matern - lipsa unei casnicii (sarcină “din flori”) - tulburare afectivă

Socio-profesională

- status socio-profesional instabil, nesigur - educaţie profesională în derulare - planificare profesională anterioară - dificultăţi socio-profesionale ale consortului

Economică - resurse financiare limitate - şomaj/pauperizare - femeie singură

Morală - adulter - sarcină în afara căsătoriei

Planificare familială - avortul ca metodă de planificare familială b. Avortul terapeutic Constă în întreruperea cursului sarcinii în următoarele circumstanţe:

- continuarea sarcinii pune în pericol evident sănătatea sau viaţa mamei (sarcina agravează boli pre-existente ale mamei sau declanşează afecţiuni grave a căror evoluţie este exacerbată prin menţinerea în continuare a sarcinii);


361

- există indicii solide că sarcina se poate solda cu naşterea unui produs de concepţie neviabil sau cu malformaţii grave (date certe despre incidente cu potential teratogen în cursul sarcinii prezente: infecţii virale, expunerea la substanţe nocive, expunere la radiaţii etc. precum şi teste pre-natale elocvente pentru o anomalie genetică sau malformaţie congenitală);

- sarcina este consecinţa unui viol, incest sau abuz sexual faţă de o minoră sau o femeie lipsită de discernământ

c. Avortul provocat ilegal

Avortul presupune o intervenţie chirurgicală, cu toate regulile de siguranţă aferente. Realizarea avortului în afara acestor reguli îmbracă caracter ilegal.

În practică, se consideră un avort ca fiind ilegal: a. dacă este practicat de către o persoană care nu are calificarea de medic

ginecolog b. dacă este practicat în afara serviciilor medicale specializate (de obstetrică-

ginecologie)

Existenţa a cel puţin uneia din aceste situaţii certifică caracterul ilegal al mane-vrei. Altfel spus, un avort este considerat ilegal chiar dacă este, de exemplu, efectuat de către un medic ginecolog, dar în condiţii improprii care pot pune în pericol viaţa femeii; în aceeaşi măsură, o manevră abortivă efectuată de către o persoană necalificată într-o unitate specializată de obstetrică-ginecologie este considerată ilegală.

Manevra abortivă trebuie să fie considerată o manoperă chirurgicală, în conse-cinţă trebuie respectate toate regulile şi protocoalele aferente unei astfel de intervenţii.

Avortul provocat trebuie să fie efectuat într-o unitate medicală prevăzută inclusiv cu serviciu de terapie intensivă şi anestezie, echipă de medici, aparatură şi instrumente de asistenţă medicală de urgenţă.

Chiar efectuate în serviciile specializate, manopera abortivă este grevată de o serie de riscuri. Din acest motiv, trebuie insistat ca această manevră să fie făcută numai în serviciile specializate (spitale de obsterică-ginecologie).

Încălcarea acestor reguli transformă manopera într-un act ilegal, de gravitate penală. În cele ce urmează se citează extrase din Codul Penal referitor la avortul

provocat ilegal. “Art. 185. (1) Întreruperea cursului sarcinii, prin orice mijloace, săvârşită în vreuna dintre următoarele împrejurări: a) în afara instituţiilor medicale sau cabinetelor medicale autorizate în acest scop; b) de către o persoană care nu are calitatea de medic de specialitate; c) dacă vârsta sarcinii a depăşit patrusprezece săptămâni, se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 3 ani. (2) Întreruperea cursului sarcinii, săvârşită în orice condiţii, fără consimţământul femeii însărcinate, se pedepseşte cu închisoare de la 2 la 7 ani şi interzicerea unor drepturi.

Răzvan MIFTODE

362

(3) Dacă prin faptele prevăzute în aliniatul (1) şi (2) s-a cauzat femeii însărcinate vreo vătămare corporală gravă, pedeapsa este închisoare de la 3 la 10 ani şi interzicerea unor drepturi, iar dacă fapta a avut ca urmare moartea femeii însărcinate, pedeapsa este închisoarea de la 5 la 15 ani şi interzicerea unor drepturi. (4) În cazul când fapta prevazută în aliniatul (2) şi (3) a fost săvârşită de medic, pe lângă pedeapsa închisorii, se va aplica şi interdicţia exercitării profesiei de medic. (5) Tentativa se pedepseşte. (6) Nu se pedepseşte întreruperea cursului sarcinii efectuată de medic: a) dacă întreruperea cursului sarcinii era necesară pentru a salva viaţa, sănătatea sau integritatea corporală a femeii însărcinate de la un pericol grav şi iminent şi care nu putea fi înlăturat altfel; b) în cazul prevăzut în aliniatul (1) litera c), când întreruperea cursului sarcinii se impunea din motive terapeutice, potrivit dispozitiilor legale; c) în cazul prevăzutîin aliniatul (2), când femeia însărcinată s-a aflat în imposibilitatea de a-şi exprima voinţa, iar întreruperea cursului sarcinii se impunea din motive terapeutice, potrivit dispoziţiilor legale. “

Date statistice

România deţine un nedorit loc fruntaş în topul ţărilor cu rata cea mai mare a avorturilor. După Revoluţia din decembrie 1989 s-a ridicat interdicţia de efectuare a avortului la cerere. În consecinţă, în anul 1990 s-au înregistrat peste 1 milion de avorturi la cerere. După această dată, se constată o scădere progresivă a amplorii acestui fenomen, proporţional cu creşterea eficienţei acţiunilor de educaţie sanitară şi planifi-care familială, implementării unei noi conduite demografice (comportament demografic conştient) şi apariţiei de generaţii tinere de femei, mai puţin dispuse să apeleze la astfel de metode.

Dacă în prima parte a deceniului trecut rata avorturilor s-a menţinut la valori mari, peste 50.000 anual, din 1996 numărul avorturilor a scăzut permanent, în 2000 ajungînd la 250000. Cu toată această scădere impresionantă, ţara noastră se menţine încă în topul ţărilor cu cea mai mare rată a avorturilor. Explicaţiile acestei stări de fapt pot fi următoarele:

- existenţa – încă – a unei slabe educaţii sanitare a populaţiei feminine (con-ştientizarea încă insuficientă a riscurilor manevrei, a repercusiunilor asupra sănătăţii fizice, psihice şi reproductive etc.)

- receptivitatea redusă a populaţiei feminine la mesajele educaţiei sanitare, stare de fapt care este în strânsă legătură cu nivelul precar al cunoştinţelor în acest domeniu.

- slaba instruire în ceea ce priveste regulile planificării familiale - accesibilitatea redusă la metode contraceptive moderne, datorită costurilor

ridicate, persistenţei unei mentalităţi încă „tradiţionale” în ceea ce priveşte utilizarea lor, neîncrederii în eficienţa acestora etc.

Spre exemplificare, cităm din Raportul Naţional de Dezvoltare Umană 2001 –2002, întocmit sub patronajul OMS:


363

- numărul femeilor care utilizează metode contraceptive este de numai 30% - 9% din cupluri utilizează prezervativul - 8% din femei utilizează pilula contraceptivă

Mortalitatea maternă prin avort, deşi a scăzut comparativ cu perioada de până în 1989 (1,5 decese la 1000 femei), se menţine încă ridicată. Interesantă este comparaţia cu anul 1965, în care s-a înregistrat o mortalitate mater rpin avort de numai 0,17 decese la 1000 femei. Explicaţia constă în creşterea explozivă, după 1966, a avorturilor efectuate ilegal, consecinţă a interzicerii avorturilor la cerere şi a instituirii unei prohibiţii faţă de alte metode contraceptive.

Numărul mare de avorturi înregistrat în ţara noastră poate fi judecat şi prin prisma comportamentului demografic al populaţiei feminine. Am citat anterior cauzele afinităţii scăzute a româncelor faţă de mijloacele contraceptive. Acest lucru se reflectă şi în nivelul prevalenţei contracepţiei la nivelul populaţiei feminine de vârste fertilă (tabel 5).

Tabel 5: Prevalenţa contracepţiei

REGIUNE PREVALENŢA CONTRACEPŢIEI (%)

Mondial 61,9 Regiunile cele mai sărace 60,2 Regiunile cele mai bogate 70,4 America de Nord 76,2 America Centrală şi Caraibe 68,8 Africa 25,2 Asia 65,6 Europa 70,1 Europa de Est 63,2 Bulgaria 85,9 Franţa 74,6 Italia 60,2 Germania 74,7 Moldova 73,7 România 63,8 Serbia 55 Turcia 63,9 Ukraina 67,5 Ungaria 77,4 Marea Britanie 82 SUA 76,4 Iran 72,9 Irak 13,7

Răzvan MIFTODE

364

Numai 63,8% din femeile de vârstă fertilă din România au utilizat în cursul unui

an o metodă de contracepţie, nivel mai mic decât media europeană (70,1%) şi chiar faţă de ţările învecinate (Bulgaria – 85,9%, Moldova – 73,7%, Ukraina – 67,5%, Ungaria – 77,4%).

Consecinţele avortului a) Consecinţe fizice

- la nivelul aparatului reproducător: leziuni ale organelor genitale (sinechii uterine, leziuni ale mucoasei şi peretelui uterin, inflamaţii cronice, infecţii locale, hemoragii)

- generale: sterilitate secundară, hemoragii masive cu şoc, infecţii generalizate – septicemii)

b) Consecinţe psiho-afective şi familiale

- femeia poate dezvolta un sindrom „post-avort”, caracterizat prin tulburări de somn, de afectivitate, stări depresive cu grade variate de intensitate (mergînd până la tendinţe suicidare), tulburări de alimentaţie. Aceste manifestări pot influenţa într-atât calitatea vieţii, încât să fie necesară intervenţia psiholo-gului sau a psihiatrului pentru rezolvarea acestei probleme. Se impune, de asemenea, consilierea pre- şi post-avort.

- Afectarea relaţiilor în cuplu; un avort efectuat fără consimţământul partene-rului (care – totuşi – nu este obligatoriu!) poate determina o criză conjugală conducînd chiar la ruptură afectivă. Acest risc trebuie abordat în cadrul consilierii pre-avort.

- Avortul împiedică dezvoltarea familiei şi limitează dimensiunile ei; - Relaţia cu ceilalţi copii. Avorturile repetate determină o perturbare a senti-

mentelor materne, astfel încât în timp se poate dezvolta la femeia respectivă o aşa-numită stare de „anestezie afectivă” manifestată specific asupra copiilor. Dacă avortul (avorturile) nu au fost precedate de naşterea unui copil, există riscul ca femeia respectivă să nu mai dezvolte ulterior dorinţa de a procrea (disiparea instinctului matern).

c) Efectele asupra societăţii

- avortul implică cheltuieli suplimentare din bugetul familiei si al sistemului sanitar. Indiferent de motiv, întreruperea sarcinii presupune manopere medi-cale care costă. Chiar dacă, de exemplu, avortul la cerere se plăteşte, tariful este mult mai mic decât costurile pe care le implică (aici excludem responsa-bilitatea medicului, care oricum nu poate fi cuantificată în bani). Complica-ţiile care apar necesită, lafel, mari cheltuieli.


365

- O rată mare a avorturilor determină un spor natural redus al populaţiei, implicit un retard în procesul de întinerire, creşterea ponderii populaţiei vârstnice, o criză viitoare a forţei de muncă şi a sistemului de pensii.

TEME:

Evaluaţi impactul medico-social pe termen scurt şi mediu al creşterii/scăderii natalităţii în România.

Listaţi mijloacele de încurajare a natalităţii, specific pentru ţara noastră. Stabiliţi mijloacele cele mai eficiente de scădere a ratei avorturilor provocate în

România. Evaluaţi consecinţele pentru ţara noastră a menţinerii unei rate ridicate a

avorturilor. Realizaţi o analiză pro- şi contra- a fertilizării artificiale.

Răzvan MIFTODE

366

II. Morbiditatea

Prin morbiditate se înţelege fenomenul îmbolnăvirilor înregistrat într-o populaţie dată.

În evaluarea fenomenului îmbolnăvirii, înţeleasă ca o înrăutăţire a stării de sănătate a unui individ, se utilizează 2 repere: boala şi persoana bolnavă. O boală se poate instala, evolua şi vindeca fără urmări (de obicei-bolile infecţioase, traumatismele uşoare sau moderate), sau dimpotrivă, poate evolua pănâ la decesul persoanei afectate (este cazul bolilor cronice: boli cronice cardiace, digestive, pulmonare, cancerul şi diabetul zaharat).

Frecvenţa îmbolnăvirilor în populaţie este calculată şi în funcţie de caracterul evolutiv precum şi de existenţa stării de vindecare.

Serviciile de sănătate publică utilizează în principal 2 instrumente în această evaluare:

Incidenţa îmbolnăvirilor: reprezinţă cazurile noi de îmbolnăvire apărute în populaţia unui teritoriu într-o perioadă de timp bine definită;

Prevalenţa îmbolnăvirilor: cazurile existente de îmbolvire într-o populaţie dată, la un moment dat sau într-o perioadă de timp.

Incidenţa bolilor se poate calcula atât pentru bolile acute care se vindecă com-plet, cât şi pentru bolile care o dată apărute nu se vindecă (bolile cu evoluţie cronică).

Prevalenţa bolilor, semnificînd persistenţa îmbolnăvirii în populaţia respectivă, nu poate lua în calcul decât bolile cronice; prevalenţa nu se poate aplica în cazul bolilor acute, care dispar după o anumită perioadă de timp (bolnavul sevindecă).

Cazul nou de îmbolnăvire este evenimentul nou apărut şi înregistrat o singură dată pe toată perioada de evoluţie a sa. Din punctde vedere al succesiunii şi persistenţei unei anumite boli, se identifică:

- boli a căror apariţie se repetă de-alungul vieţii, după ce s-a vindecat prima apariţie: infecţii, traumatisme etc;

- boli care, o dată aparute, nu se mai repetă, deoareceprima îmbolnăvire nu s-a vindecat (boli cronice).

Incidenţa îmbolnăvirilor # (Nr. Cazuri noi de îmbolnăvire/populaţia teritoriului) x 100

Prevalenţa îmbolnăvirilor # Nr. cazurile existente de boală (noi, vechi)/populaţia teritoriului) x100


367

Incidenţa generală a tuturor îmbolnăvirilor se calculează raportînd suma tuturor cazurilor noi înregistrate într-o perioadă de timp într-o populaţie la numărul populaţiei respective.

Incidenţa specifică a unei boli se calculează raportînd numărul de cazuri noi de îmbolnăvireprintr-oanumită boalăla numărul populaţiei respective. De exemplu, Incidenţa specifică a virozelor respiratorii # (Nr.cazuri noi de viroze înregistrate într-un an/Numărul populaţiei ) x 1000.

Cazul existent de îmbolnăvire reprezintă cazul de îmbolnăvire apărut şi rămas nevindecat la momentul evaluării sau într-o perioadă de timp, şi se evaluează prin prevalenţă.

Într-o perioadă de timp dată, o persoană se poate îmbolnăvi de mai multe ori, uneori prin aceeaşi cauză (ex.virozele respiratorii, pneumonii, traumatisme), fiecare episod vindecîndu-se tot în acest interval. Se explică valorile supraunitare ale incidenţei unei boli care pot fi înregistrate lao persoană sau chiar la o populaţie. În alte situaţii,cum ar fi bolile cronice (care nu se vindecă), incidenţa lor în populaţie este subunitară (nu toată populaţia dezvoltă în aceeaşi perioadă de timp boala respectivă), la fel şi preva-lenţa (nu toată populaţia are, de exemplu, hipertensiune).

Dacă ne referim la prevalenţa tuturor bolilor în populaţie, este posibil ca valoarea acesteia să fie supraunitară (numărul total de boli cronice dintr-o populaţie este mai mare decât numărul populaţiei respective).

La analiza pe grupe de vârste a incidenţei şi prevalenţei, se constată: - incidenţa îmbolnăvirilor este mai ridicată la grupele extreme de vârstă (copii

şi vârstnici); - prevalenţa îmbolnăvirilor creşte proportional cu înaintarea în vârstă; preva-

lenţa la vârstele înintate este de regulă supraunitară (fenomenul de „acumu-lare a patologiilor”).

În populaţia generală, cea mai mare incidenţă o au: bolile infecţioase respira-torii şi digestive, bolile parazitare la copii, infecţiile genito-urinare, bolile dermatolo-gice, caria dentară, traumatismele, accidentele şi intoxicaţiile, alergiiile

Prevalenţa generală este dominată de bolile cronice cardio-vasculare şi cerebro-vasculare, bolile digestive cronice, tumorile, dislipidemiile şi alte boli de metabolism (diabet zaharat).

Incidenţa generală a îmbolnăvirilor # (Nr. total de cazuri noi de boală înregistrate/nr.populaţiei generale) x 1000

Incidenţa specifică pentru o boală # (Nr.cazuri noi de o anumită boală/populaţia general\) x1000

Răzvan MIFTODE

368

Se pot calcula valorile specifice ale incidenţei şi prevalenţei, în funcţie de grupa

de vârstă, sex, boală, întotdeauna luînd în calcul populaţia căreia i se adresează evaluarea. TEME:

Stabiliţi cauzele care favorizează morbiditatea crescută în rândul românilor. Stabiliţi principiile şi conţinutul unei acţiuni de educaţie sanitară destinate

tinerilor. Evaluaţi importanţa pentru serviciile de sănătate publică a cunoaşterii exacte a

tabloului morbidităţii pe grupe de vârstă.


369

III. Mortalitatea

Mortalitatea reprezintă, ca fenomen demografic, suma tuturor deceselor (evenimente demografice) înregistrate într-o perioadă de timp într-o populaţie dată.

Unitatea de măsură a mortalităţii este decesul, care a fost definit de specialiştii medico-legali şi de sănătate publică ca fiind “încetarea definitivă a oricărei evidenţe a vieţii, în orice moment de timp după ce a avut loc naşterea vie” (V.Rugină).

Termenul de moarte se referă la dispariţia semnelor vitale independent de momentul sau de existenţa naşterii (cuprinde atât moartea antenatală -avortul şi născutul mort – cât şi moartea postnatală -decesul). 1. Mortalitatea generală

Mortalitatea generală reflectă frecvenţa deceselor într-o populaţie dată, într-o perioadă de timp bine definită.

Se calculează raportînd numărul total de decese într-o populaţie la numărulo populaţiei respective.

Mortalitatea generală ia în calcul toate decesele înregistrate într-un teritoriu,

indiferent de vârsta la care s-a produs, sex, cauze ale morţii. Mortalitatea generală depinde de: - structura pe vârste a populaţiei: cu cât populaţia este mai tânără, cu atât

mortalitatea generală este mai redusă; - tipul de morbiditate înregistrat în populaţia respectivă. Prevalenţa ridicată a

bolilor cronice degenerative predispune la un nivel mai ridicat al mortalităţii generale.

- nivelul de dezvoltare socio-economică a populaţiei respective; ţările dezvol-tate au o mortalitate generală mai redusă, în ciuda ponderii importante a populaţiei vârstnice;

- gradul de dezvoltare a serviciilor medicale de urgenţă şi al îngrijirilor la domiciliu;

- nivelul de educaţie şi instruire a populaţiei. În funcţie de mediul social, mortalitatea este mai ridicată la populaţia din rural,

situaţie explicată prin ponderea mare a populaţiei vârstnice, nivelul de trai şi gradul de asistenţă medicală.

Mortalitatea generală # (Numărul total de decese/ Numărul populaţiei) x 1000

Răzvan MIFTODE

370

2. Mortalitatea specifică pe sexe, grupe de vârstă şi cauze ale morţii

Se apreciază că sexul masculin are o mortalitate specifică mai mare decât sexul feminin; supramortalitatea masculină se evidenţiază încă din primul an de viaţă.

Aşa cum s-a afirmat anterior, mortalitatea este mai mare în rândul populaţiei vârstnice. Analizîndu- se evoluţia mortalităţii pe grupe de vârstă, se constată că valorile cele mai mari sunt întâlnite la grupele de vârstă extreme (0 – 5 ani şi respectiv > 60 ani).

Mortalitatea specifică prin cauză de deces se calculează raportînd numărul de decese determinate de către o anumită boală/situaţie (accident, intoxicaţie etc.) la numărul populaţiei în care s-a înregistrat fenomenul.

Cele mai multe decese în România sunt produse prin boli ale aparatului

circulator (cardiovasculare şi cerebrovasculare), boli respiratorii cronice, digestive, accidente şi intoxicaţii, boli metabolice şi boli infecţioase.

În continuare prezentăm 2 tipuri de mortalitate specifică, care au o semnificaţie particulară pentru stadiul actual de dezvoltare economico-socială şi a serviciilor de sănătate.

3. Mortalitatea infantilă

Mortalitatea infantilă reprezintă numărul de decese înregistrate la copiii 0 – 1 an raportat la numărul de nascuţi vii într-o perioada de timp determinată (semestru, an, deceniu). În mod obişnuit, pentru evaluare se utilizează MI anuală.

Mortalitatea infantilă (MI) este unul dintre cele mai semnificativi indicatori

medicali şi demografici pentru aprecierea gradului de dezvoltare socio-economică şi a serviciilor medicale a unei populaţii/regiuni/ţări. Alături de indicatorii mortalitate maternă, speranţă de viaţă la naştere şi durata de viaţă cu sănătate deplină, MI poate oferi chiar la o analiză sumară indicii apropiate de certitudine a stării sistemului de asistenţă socio-medicală dintr-o ţară.

Mortalitatea infantilă (MI) # (Nr. Decese 0-1an/Nr. născuţi vii) x 1000

Mortalitatea specifică prin boli cardiace # (Nr. decese produse prin boli cardiace/Nr. populaţiei) x 1000

Mortalitatea specifică 50-59 ani # Nr. decese la populaţia 50-59 ani/ Nr. populaţiei x1000


371

Deoarece cauzele care determină decesul nou-născutului sau sugarului sunt întrucîtva diferite la diverse vîrste cuprinse în intervalul 0 – 1 an, în practica medicală şi statistică se apelează la sub-indicatori ai MI, specifici perioadelor de vîrstă din intervalul 0 – 1 an, şi anume:

a. Mortalitatea infantilă precoce (MIp) – reprezintă numărul de decese ale nou-născuţilor în primele 6 zile de viaţă;

b. Mortalitatea infantilă neo-natală (Min) – reprezintă numărul de decese ale copiilor cu vîrsta între 7 – 28 zile;

c. Mortalitatea infantilă post-neonatală (Mipn) – reprezintă numărul de decese ale sugarilor între 1 – 12 luni de viaţă.

Formulele de calcul sunt prezentate mai jos.

Valorile acestor indicatori specifici ai MI variază în funcţie de zona geografică şi

gradul de dezvoltare generală a societăţii. Astfel, în ţările europene din Uniunea Europeană, cele mai mari valori le prezintă MI precoce (decese 0-6 zile), urmînd în ordine descrescătoare MI neo-natală, pentru ca cele mai mici valori să se înregistreze în cazul MI post-neonatale. În Romania, nivelul MI precoce este asemănător celui înregistrat în ţările dezvoltate, în schimb MI neo-natală şi MI post-neonatală înre-gistrează valori mai ridicate. Pentru MI precoce, cauzele deceselor sunt aceleaşi (cauze genetice, malformaţii congenitale, complicaţii obstericale); în cazul MI neo-natale şi mai ales post–neonatale (cuprinzînd perioada de timp în care sugarul este îngrijit la domiciliul părinţilor sau în unităţi de ocrotire a copilului), valorile ridicate se datorează şi existenţei unor factori favorizanţi: îngrijiri deficitare din partea părinţilor, situaţie economică şi educaţională precare ale acestora, dezvoltare defectuoasă a reţelei de asistenţă medicală pediatrică şi de urgenţă prespitalicească, lipsa de educaţie şi atitudine preventivă a adulţilor faţă de accidentele, intoxicaţiile şi otrăvirile în mediul domestic, dezordinea în regimul de eliberare a medicamentelor, persistenţa tradiţiilor de medicina populară dar percepute şi aplicate deformat, proliferarea aşa-zisei “medicine alter-native” etc. Mortalitatea infantilă în Romania

Mortalitatea infantilă în ţara noastră a cunoscut o scădere treptată în anii de după Revoluţia din 1989, dar continuă să se menţină la nivelele cele mai ridicate din Europa (inclusiv faţă de ţările candidate la aderarea la UE).

MI precoce # (Decese nou-născuţi 0-6 zile/Nr. Născuţi vii) x 1000

MI neo-natală # (Nr. Decese nou-născuţi 7-28 zile/ Nr. Născuţi vii) x 1000

MI post-neonatală # (Nr.decese sugari 1-12 luni/Nr.nascuţi vii)x1000

Răzvan MIFTODE

372

În anul 2003 rata MI în Romania a fost de 16,1 la 1000 născuţi vii, conform

datelor raportate de Centrul Naţional de Statistică şi Ministerul Sănătăţii. În comparaţie, în 2002, MI a fost de 17,3‰. Valorile cele mai ridicate s-au semnalat în judeţele Vaslui (24 la mie), Constanţa (23,8 la mie) şi Ialomiţa (23,4 la mie), iar cele mai scăzute au fost înregistrate în judeţele Cluj (8,2 la mie), municipiul Bucureşti (10,0 la mie), Ilfov (10,2 la mie) şi Olt (10,4 la mie).

În anul 2003, rata mortalitatii neonatale (din prima luna de viata) a depăşit 50% din structura mortalităţii infantile. Acest fenomen s-a datorat ponderii ridicate (aproxi-mativ 47%) a copiilor născuţi prematur din totalul copiilor decedaţi sub 1 an. Princi-palele cauze de deces le-au constituit: bolile respiratorii, cauzele perinatale (malformatii şi defecte genetice precum şi prematuritatea* sau dismaturitatea**.

Analizele efectuate de Ministerul Sănătaţii arată că majoritatea deceselor < 1 an s-au petrecut în mediul spitalicesc (70%), iar 25,3% s-au produs la domiciliul copilului.

Decesul sugarului la domiciliu este un fenomen frecvent şi îngrijorător, cauzele identificate fiind legate de evoluţia supraacută a bolii (53,5% din cazuri), accidente soldate cu decesul subit al copilului (10,1%), lipsa de adresabilitate a părinţilor la serviciile medicale, tratamentul iniţiat de părinţi sau “binevoitori” fără consultul unui medic. O pondere alarmantă o reprezintă accidentele domestice cărora le caz victimă inclusiv sugarii ( intoxicaţie cu monoxid de carbon – mai ales în mediul rural, incendii, asfixie prin inhalare de corpi străini sau cu obiecte, traumatisme soldate cu contuzii grave etc.). Judeţele unde s-au semnalat cele mai multe decese 0-1 an la domiciliu, au fost, în anul 2002: Brăila, Giurgiu, Iaşi, Bacău, Ialomiţa şi Constanţa. Mortalitatea înregistrată la domiciliu este favorizată în primul rînd de lipsa de educaţie şi de prevedere a părinţilor sau persoanelor care au în îngrijire pe sugari, lipsa unei culturi sanitare solide,utilarea defectoasă, primitivă chiar a multor locuinţe (în special în mediul rural), nivelul de trai foarte scăzut, alcoolismul şi violenţa părinţilor. În al doilea rînd, accesibilitatea redusă la serviciile medicale în unele localităţi rurale constituie, de asemenea, o cauză a acestui fenomen.

În primul semestru al anului 2004 s-a constatat o creştere a MI, şi anume 19,3‰,

faţă de 17,6‰ în aceeaşi perioadă a anului 2003 (1006 decese faţă de 908 decese). MI a fost şi se menţine mai crescută în mediul rural (22,7‰) comparativ cu

mediul urban, unde s-a înregistrat o MI de 15,8‰ (date valabile pentru semestrul 1 2004). Aceeaşi sursă relevă că singurele judeţe la care se constată o valoare a MI <8‰

* copilul născut prematur: copilul născut înainte de data estimată a naşterii la termen (38 – 42 saptamani de sarcină) ** copilul născut dismatur: copilul născut la termen dar care are o greutate la naştere mai mică decît 2500 grame (considerată greutate minimă normală)


373

sunt Giurgiu şi Ilfov. La polul opus se situează Covasna şi Ialomiţa, cu valori ale MI >30‰. În sud-estul ţării se constată valori peste media naţională.

În ceea ce priveşte indicii specifici ai MI, se constată creşteri la toţi cei 3 indicatori utilizaţi şi anume: MI precoce a crescut de la 5,5‰ la 6,9‰, MI neo-natală de la 8,6‰ la 9,5%, iar MI post-neonatală de la 8‰ la 8,8‰. Mortalitatea infantilă pe plan mondial

În perioada 1995-2000, la nivel mondial în s-a înregistrat o MI de 61 ‰, cu variaţii mari între continente şi regiuni: în Europa (10‰) şi America de Nord (7‰) s-au înregistrat nivele mici ale MI, în timp ce Africa (97‰) şi Asia (60‰) au prezentat valori foarte ridicate ale MI. Nivele ridicate s-au înregistrat şi în Oceania (29‰) şi America Latină şi Caraibe (36‰).

Tabel 6: Mortalitatea infantilă în diferite regiuni ale globului, înregistrată în perioada 1995-2000 (OMS)

Regiune/ţară Mortalitatea infantilă (‰) (1995-2000)

Mondial 61 Regiunile cele mai dezvoltate 8 Regiunile cel mai puţin dezvoltate 67 America de Nord 7 America Latină şi Caraibe 36 Africa 97 Asia 60 Oceania 29 Europa 10 Europa de est 15 Europa de Nord 6 Europa de sud 8 Romania 20 Bulgaria 15 Ungaria 10 Moldova 20 Serbia şi Muntenegru 15 Turcia 47 Rusia 17 Bosnia-Herţegovina 15 Franţa 6 Germania 5 Italia 6 Iran 41 Irak 95 Rwanda 121 Somalia 133

Răzvan MIFTODE

374

Un raport al Consiliului Europei arată că pe continentul european MI a scăzut în

ultimii ani, dar cu toate acestea variază între limite largi, de la 2,7‰ în Islanda la 39,4% o în Turcia. Majoritatea ţărilor europene occidentale au MI <5‰, în timp ce majoritatea ţărilor din Europa Centrală şi de Est valorile sunt între 5-10‰ (Tabel 6). Comparativ cu perioada 1995-2000, în 2003 s-a constatat o scădere a MI per ansamblul ţărilor europene, inclusiv în Romania, Turcia şi ţările din fosta URSS.

Cu valorile înregistrate în ultimii ani, Romania se situează printre ţările cu o MI ridicată în Europa, alături de Federaţia Rusă, Moldova, Ucraina, Belarus şi tările din zona Caucazului. Cauzele Mortalităţii infantile în România:

- bolile aparatului respirator - leziunile obstetricale, boala hemolitică a noului născut, - anomaliile congenitale - bolile infecţioase şi parazitare (enteritele şi alte boli diareice, dizenteria,

septicemiile) - bolile aparatului digestiv - boli ale sistemului nervos central (meningite) - accidente, otrăviri, intoxicaţii

Factorii de risc de deces în primul an de viaţă sunt redaţi în Tabel 7:

Tabel 7: Factorii de risc de deces în primul an de viaţă

Factori de risc Caracteristici

Endogeni

- Vârstele extreme ale mamei (<18 şi > 35 ani) - Rangurile extreme ale naşterii (prima şi > a 4-a naştere) - Bolile mamei (diabet, TBC, sifilis) - Medicamente utilizate în sarcină - Carenţe alimentare - Accidente obstetricale - Operaţia cezariană - Vârsta copilului - Sexul masculin - Greutatea copilului la naştere (prematuritatea şi dismaturitatea)

Exogeni

- Factori de mediu (radiaţii, temperaturi scăzute/excesiv de ridicate, bacterii, virusuri, substanţe chimice etc.)

- Factori socio-economici: - Familie dezorganizată - Locuinţă insalubră - Educaţie precară a părinţilor


375

4. Mortalitatea copilului mic (Child mortality) (MCm) Definiţie: Mortalitatea copilului mic reprezintă numărul deceselor la copiii cu vîrsta sub 5 ani.

Se calculează raportînd decesele copiilor sub 5 ani la numărul populaţiei 0 – 5 ani. Este corelată cu probabilitatea decesului la copiii mai mici de 5 ani, (riscul ca un copil să moară înainte de a 5-a aniversare).

Mortalitatea copilului mic # (Nr. Decese copii 0-5 ani/Nr. populaţiei 0-5 ani) x 1000

MCm se calculează separat pentru sexul masculin şi feminin. Se constată valori mai mari la sexul masculin faţă de cel feminin, numai în

cîteva ţări (Cipru 7/7, Spania 5/5, Italia 5/5, Luxemburg 5/5) constatîndu-se valori egale la cele 2 sexe. Valorile MCm confirmă existenţa unei supramortalităţi la sexul masculin, care se semnalează începînd cu primul an de viaţă şi confirmată de mortalitatea generală şi speranţa de viaţă la naştere (durata medie de viaţă).

Se constată valori foarte ridicate înregistrate în unele ţări din fosta URSS (Azerbadjan, Tadjikistan, Kyrgystan, Turkmenistan Armenia.

În Tabelul 8 sunt redate valorile Mortalităţii copilului sub 5 ani pe plan mondial, pe regiuni şi ţări.

Tabel 8: Mortalitatea copilului < 5 ani

Regiune/ţară Mortalitatea copilului < 5 ani

(la 1000 naşteri) (1995-2000)

Masculin Feminin Mondial 79,6 79,4 Romania 22 19 Bulgaria 18 16 Ungaria 10 8 Moldova 31 23 Serbia şi Muntenegru 17 13 Turcia 44 42 Rusia 21 16 Bosnia-Herţegovina 20 15 Franţa 5 4 Germania 5 4 Italia 5 5 Iran 42 32 Irak 119 110

Răzvan MIFTODE

376

Cauzele mortalitatii copilului < 5 ani: - boli infecţioase acute grave (infecţii pulmonare, digestive, meningite,

septicemii); - neoplazii; - acccidente, traumatisme, intoxicaţii involuntare; - malformaţii congenitale grave.

Măsuri pentru scăderea mortalităţii copilului 1) îmbunătăţirea asistenţei medico-sociale pentru femeia gravidă necesită măsuri:

a) de ordin legislativ – in sfera protecţiei sociale, a medicinei muncii, a concediilor medicale şi prenatale, definirea clară a responsabiliţilor ce revin angajatorilor şi serviciilor de asistenţă sociale locale faţă de femeia gravidă, definirea clară a obligaţiilor femeii gravide faţă de propria sănătate etc.

b) de ordin medical – creşterea performanţei asistenţei medicale primare în acordarea îngrijirilor şi urmărirea femeii gravide, dezvoltarea reţelei de asistenţă medicală de specialitate (obstetrică), creşterea accesibilităţii gravidelor la aceste servicii, promovarea de ghiduri de practică bazate pe dovezi ştiinţifice, destinate atît medicilor de familie cît şi specialiştilor obstetricieni, formarea uni corp profesional înalt calificat de moaşe;

c) de ordin social –măsuri de ocrotire a femeii gravide prin programe cu finanţare guvernamentală şi privată, dezvoltarea unui sistem de asistenţă socială calificat în această problemă, creşterea ajutoarelor financiare, sprijin acordat în situaţii particulare: gravide singure, gravide aflate în conflict marital, adolescente gravide etc.

2) optimizarea asistentei medico-sociale a copilului prin:

a) măsuri legislative: - întărirea legislaţiei privind ocrotirea copilului (măsuri de prevenire a maltra-

tării, neglijării sau lipsei de ocrotire a copilului); - implicarea directă a autorităţilor statului în prevenirea şi rezolvarea proble-

melor sus menţionate; - definirea prin lege a obligaţiilor părinteşti/tutoriale precum şi a obligaţiilor

statului privind ocrotirea, sprijinirea şi asistenţa multilaterală acordate copiilor; b) măsuri medicale:

- creşterea performanţei serviciilor primare de sănătate precum şi a serviciilor specializate de neo-natologie şi pediatrie;

- dezvoltarea depistării precoce a anomaliilor congenitale, defectelor genetice, creşterea accesibilităţii gravidelor faţă de aceste investigaţii;

- dezvoltarea de ghiduri de practică pentru îngrijirea sugarului şi a copilului prescolar;

- programe naţionale de educaţie sanitară destinate familiilor cu copii; - încurajarea alăptării la sîn;


377

- prevenţia malnutritiei (distribuire de lapte praf la femeile care nu pot alapta, de suplimente nutritive şi vitamine pentru copii din medii defavorizate etc.);

- întărirea sistemului de supraveghere epidemiologică şi preventivă (vaccinări, imunizări, igienă prescolară, igienamediului).

c) măsuri educaţionale: educaţia sanitară a femeii, instruirea părinţilor sau altor persoane adulte care au în grijă copii, sensibilizarea asupra situaţiilor care pun în pericol sănătatea sau viaţa copilului etc.

5. Mortalitatea maternă Definiţie (OMS):

“Decesul unei femei în timpul sarcinii sau într-o perioadă de 42 zile după terminarea sa, oricare ar fi durata sau localizarea ei, prin orice cauză determinată sau agravată de sarcină sau de îngrijirile pe care le-a solicitat, dar nici accidentală, nici întâmplătoare”

Mortalitatea maternă se calculează raportînd numărul de decese mamă înre-gistrate într-o perioadă de timp definită (semestru, an, deceniu) la numărul total de naşteri (vii şi morţi) înregistrat în aceeşi perioadă de timp.

În mod obişnuit, mortalitatea maternă se calculează la nivelul unui an. Tabelul 9 arată nivelul mortalităţii materne înregistrat în diverse regiuni ale

lumii (Sursa:OMS)

Tabel 9: Mortalitatea maternă (1995-2000)

Mortalitatea maternă Regiune

Nr. Decese mamă % (la 100.000 naşteri) Mondial 529000 400 America Centrală şi Caraibe 22000 190 Africa 251000 830 Asia 253000 330 Europa 1700 24 Bulgaria 20 32 Franţa 120 17 Italia 25 5 Germania 55 8 Moldova 20 36 România 110 49 Serbia 15 11 Turcia 1000 70 Ukraina 140 35

Răzvan MIFTODE

378

Mortalitatea maternă

Regiune Nr. Decese mamă % (la 100.000 naşteri)

Ungaria 15 16 Marea Britanie 85 13 SUA 660 17 Iran 1200 76 Irak 2000 5

În perioada 1995-2000, nivelul mortalităţii materne în România a fost de 49

decese la 100000 naşteri (0,49‰), cu mult peste media europeană (0,24‰) şi chiar faţă de ţările învecinate.

În 2002, indicele de mortalitate maternă a fost de 0,22‰, numărul de decese-mamă fiind de 75.

Mortalitatea prin avort s-a menţinut la valori mari, România ocupînd, împreună cu Rusia şi Letonia, primele 3 locuri. Cauzele mortalităţii materne:

a) cauze obstetricale directe (generate de complicaţiile obstetricale survenite în sarcină, naştere,lehuzie, secundare intervenţiilor medicale, omisiunilor sau tratamentului incorect); această categorie cuprinde inclusiv decesele prin avort. Exemple: hemoragii uterine, apoplexia utero-placentară, distocii severe, embolia amniotică, tromboflebita, septicemia postpartum/abortum etc.

b) cauze obstetricale indirecte,reprezentate de boli preexistente sarcinii sau aparute în cursul sarcinii (dar fără să fie determinate de cauzele obstetricale directe) şi care au fost agravate prin efectele fiziologice ale sarcinii. Exemple: hipertensiunea arterială, insuficienţa cardiacă cronică, diabetul zaharat, insuficienţa renală cronică, astmul bronşic etc.

Consecinţele mortalităţii materne:

- pierderea prococe de persoane tinere, cu efecte asupra natalităţii, sporului natural şi duratei medii de viaţă;

- traume familiale majore - risc sporit de instituţionalizare a copiilor orfani

TEME

Care este semnificaţia mortalităţii infantile crescute Ce domenii ar trebui vizate într-un posibil program naţional de scădere a

mortalităţii materne


379

IV. Indicatorii de apreciere a stării de sănătate a populaţiei

Starea de sănătate a unei colectivităţi umane se analizează apelînd la o sumă de indicatori care vizează diferite componente ale acesteia: gradul de sănătate fizică, psihică, reproducerea, confortul social şi economic, relaţiile inter-umane etc. Evoluţia umană are atăt laturi pozitive, care ţin de procesul de dezvoltare generală a organismului (atât fizic, psiho-afectiv cât şi cognitiv) dar şi negative, care ţin de apariţia suferinţei, instalarea unei boli, handicap sau invalidităţi.

Se poate concluziona că analiza complexă a sănătăţii populaţiei necesită eva-luarea atât a indicatorilor “pozitivi” (natalitate, fertilitate, gradul de dezvoltare a orga-nismului, perioadele din viaţă cu sănătate, dezvoltarea psihică şi intelectivă a indivi-dului), cât şi “negativi” (morbiditatea generală şi specifică, invaliditatea şi handicapul, mortalitatea generală, infantilă şi maternă, avortul, sterilitatea etc).

Aceşti indicatori sunt analizaţi pe grupe de vârstă şi sexe, cauze, teritoriu, prin comparaţie cu indicatorii corespunzători de la nivel continental şi mondial.

O parte din aceşti indicatori au fost analizaţi în cadrul acestui capitol (natalitatea, fertilitatea, avortul, morbiditatea şi mortalitatea). In cele ce urmează, vor fi amintiţi alţi indicatori care vin să completeze caracteristicile stării de sănătate a unei populaţii. 1. Speranţa de viaţă la naştere (durata medie de viaţă) Definiţie:

Speranţa de viaţă la naştere (SVN) (durata medie de viaţă) (DMV) reprezinta durata medie prognozată a supraveţuirii unei persoane care ar fi supusă riscurilor de îmbolnăvire şi deces evaluate pentru anul naşterii sale.

Speranţa de viaţă la naştere este prognozată în fiecare an, valoarea acesteia avînd semnificaţie numai pentru generaţia născută în anul respectiv. Altfel spus, fiecare persoană are o speranţă de supraveţuire după naştere stabilită în anul naşterii sale. Valorile prognozate ale SVN (DMV) calculate în anii care urmează naşterii persoanei respective nu pot fi valabile pentru aceasta, deoarece riscurile de deces variază de la an la an.

Răzvan MIFTODE

380

Tabel 10: Speranţa de viaţă la naştere, în unele ţări europene

Ţara Speranţa de viaţă la

naştere – masculin (ani) Speranţa de viaţă la

naştere – feminin (ani) Ungaria 68,4 76,8 Bulgaria 68,7 75,3 Romania 68 75 Serbia 69,7 74,9 Bosnia 69,3 76,4 Franţa 75,9 83,5 Germania 75,6 86 Italia 76,8 82,5 Afganistan 41,9 43,4 Irak 59,1 63,1 Iran 66,5 71,7 Somalia 43 45,7 Rwanda 41,9 46,8

Se observă valori apropiate ale SVN în ţări din Europa de Est şi Balcani, în

schimb există decalaje importante faţă de ţările din Europa de Vest. Comparativ cu aceste valori, indicatorii SNV în ţări din Asia şi Africa se situează la nivele reduse semnificativ.

Aceste diferenţe se explică atît prin decalajele în ceea ce priveşte dezvoltarea generală (Est versus Vestul Europei) cît şi prin grave probleme sociale, politice şi economice (exemplul ţărilor citate din Orientul Mijlociu cît şi din Africa).

Referitor la diferenţele înregistrate la cele două sexe, cu o supraveţuire medie mai mare pentru sexul feminin, pot exista mai multe explicaţii:

- configuraţia morbidităţii, specifică fiecărei grupe de sex; deşi morbiditatea generală este mai mare la populaţia feminină, mortalitatea generală este mai redusă. Acest fapt nu reprezintă în mod obligatoriu un paradox, ci explică de ce femeile supraveţuiesc mai mult decît bărbaţii: ele se prezintă mai des la medic, în acest fel „riscul” descoperirii precoce de noi boli este mai mare (morbiditate ridicată); în acest fel, instituindu-se un tratament precoce, scad riscurile de apariţie a complicaţiilor şi cresc şansele de vindecare.

- caracteristicile genetice, care par a proteja femeia faţă de dezvoltarea unor boli degenerative grave cît şi faţă de complicaţiile grave ale unor boli cronice cu evoluţie îndelungată;

- adresabilitatea mai mare a populaţiei feminine către serviciile medicale, con-duita preventivă dovedită la această categorie populaţională (rata mai scăzută a alcoolismului şi tabagismului la femei, controale preventive mai dese);

- specificul profesiei la cele două sexe: bărbaţii sunt angrenaţi mult mai des în munci şi profesii dificile, periculoase, generatoare de accidente de muncă,


381

intoxicaţii cronice sau boli profesionale (minerit, siderurgie, trnasporturi, poliţie, serviciul militar etc.).

Se poate afirma că acest indicator reprezintă un bun reper de evaluare a nivelului general de dezvoltare a societăţii respective (nivel de trai, venituri, infrastructură, sistem medico-sanitar, legislaţie, educaţie şi cultură). 2. Speranţa de viaţă cu sănătate deplină (SVSD) Definiţie: Speranţa de viaţă la naştere cu sănătate deplină (SVNS) derivă din indicatorul Speranţa de viaţă la naştere dar include ajustările corespunzătoare duratei de timp cu sănătate deteriorată.

Acest indicator măsoară numărul echivalent de ani cu sănătate deplină pe care un nou-născut I-ar putea trăi în condiţiile expunerii la riscuri asociate mortalităţii şi prevalenţei îmbolnăvirilor caracteristice populaţiei din care provine.

Tabel 11: Speranţa de viaţă cu sănătate deplină

Ţara Speranţa de viaţă cu sănătate deplină – masculin (ani)

Speranţa de viaţă cu sanatate deplină – feminin (ani)

Ungaria 61,5 65,6 Bulgaria 62,5 66,3 Romania 61 65 Serbia 62,7 64,4 Bosnia 62,3 65,1 Franţa 71 74,7 Germania 70 74 Italia 70,7 74,7

Se observă valori aproape egale ale acestui indicator atît pentru ţările din Estul Europei, cît şi pentru cele din Vest. De asemenea, decalajul înregistrat între cele două regiuni – la indicatorul SVN – se menţine şi în ceea ce priveşte speranţa de viaţă cu sănătaate deplină (9-10 ani diferenţă). Explicaţia trebuie căutată atît în ceea ce priveşte gradul de dezvoltare a serviciilor medicale din cele două regiuni, dar şi diferenţele privind nivelul de trai, calitatea serviciilor de medicina muncii, caracteristicile locurilor de muncă, şi nu în ultimul rînd, diferenţele de educaţie referitoare la atitudinea persoa-nei faţă de propria sănătate.

Răzvan MIFTODE

382

3. Estimarea la naştere a anilor cu sănătate deplină pierduţi (ASDP) Definiţie: acest indicator se calculează prin diferenţa între valoarea indicatorului SVN (speranţa de viaţă la naştere) şi SVSD (speranţa de viaţă cu sănătate deplină), valoarea rezultată reprezentînd estimarea numărului de ani cu sănătate deplină pierduţi de către un individ care trăieşte în condiţii de risc care nu-I permit păstrarea unei stări complete de sănătate. Tabel 12: Estimarea la naştere a anilor cu sănătate deplină pierduţi de-a lungul vieţii

Ţara Anii cu sănătate deplină pierduţi – masculin (ani)

Anii cu sănătate deplină pierduţi – feminin (ani)

Ungaria 6,9 8,6 Bulgaria 6,2 8,5 Romania 7 10 Serbia 7 10,1 Bosnia 7 10 Franţa 6,6 8,8 Germania 5,9 7,6 Italia 6 7,8

Apar decalaje între ţările care fac parte din Europa de Est (exemplu – Ungaria şi Bulgaria versus Romania, Serbia si Bosnia). Valorile mai mari ale indicatorului, înregistrate la populaţia de sex feminin se explică prin speranţa de viaţă la naştere, care este în mod constant mai ridicată la acest grup populaţional, posibilele argumente fiind deja enumerate. 4. Proporţia de persoane sănătoase

Unitatea statistică a indicatorului este persoana considerată sănătoasă. Indicatorul raportează numărul de persoane sănătoase la 100 persoane examinate. Modalităţile practice de evaluare a acestui indicator sunt: Anchetele medicale efectuate în populaţia unui teritoriu sau în unele colecti-

vităţi: grădiniţe, şcoli, unităţi militare, unităţi economice etc. (cuprinzînd toată populaţia sau numai un eşantion). Aceste anchete se pot realiza retro-spectiv (în urmâ), transversal (la un moment dat) sau prospectiv (în evoluţie).

ASDP # SVN - SVSD


383

Examenele medicale realizate la grupuri populaţionale specifice: - La copii, la intrarea în colectivităţi (creşe, grădiniţe, şcoli) - La studenţi - Cu ocazia încorporării pentru cadrele militare - La încadrarea în muncă - Cu ocazia căsătoriei

controalele medicale periodice efectuate de către medicii de familie 5. Dezvoltarea fizică şi neuro-psihică a copiilor şi adolescenţilor

Semnifică o însumare a efectelor factorilor endogeni (ereditari) şi exogeni (de mediu, social-economici) asupra sănătăţii acestei categorii populaţionale. Nu în ultimul rând, reprezintă şi o certificare a eficienţei măsurilor preventive luate de-a lungul timpului (asistenţa mamei şi copilului mic, programele naţionale de combatere a unor boli la copii – rahitism, anemie, malnutriţie etc.).

Se utilizează: - indicatori somatometrici - indicatori fiziometrici - indicatori ai dezvoltării neuro-psihice

Indicatorii somatometrici sunt: înăţimea (talia), greutatea corporală, circumfe-rinţa toracelui, circumferinţa cutiei craniene, lungimea membrelor superioare şi infe-rioare etc. Se urmăreşte constatarea unei proporţii armonioase între diverse segmente ale corpului, gradul de dezvoltare a masei musculare, etc. Se pot face comparaţii cu indicatorii somatometrici la generaţiile anterioare stabilindu-se evoluţia, stagnarea sau involuţia generaţiei studiate la momentul respectiv.

Indicatorii fiziometrici (dezvoltarea funcţională): - capacitatea respiratorie - forţa musculară - frecvenţa cardiacă - tensiunea arterială - prima menstruaţie la fetiţe (menarha) - constante biologice sanguine şi urinare

Aceşti indicatori sunt colectaţi cu ocazia controalelor medicale periodice, a anchetelor medicale în colectivităţi, pe eşantioane, pe vârste, pe sexe sau mediu de provenienţă.

Indicatorii dezvoltării neuro-psihice a) pentru copiii mici: vârsta la care începe să ţină capul, la care stă în şezut, la

care începe să articuleze primele cuvinte, primii paşi, dezvoltarea echilibrului ortostatic etc.

b) pentru copiii mari: teste de inteligenţă, personalitate, afectivitate, sinteză, analiză, observaţie, memorare etc.

Răzvan MIFTODE

384

6. Proporţia de supraveţuitori la diferite vârste

Se referă la proporţia persoanelor rămase în viaţă din numărul iniţial de născuţi

dintr-o generaţie la diverse aniversări (la 5, a0, 20, 30 ani, etc). Se analizează comparînd cu rezultatele specifice altor generaţii şi în contextul

factorilor de risc de îmbolnăvire sau deces caracteristici generaţiei respective. TEME:

Care sunt semnifiaţiile indicatorului “speranţa de viaţă la naştere” Care sunt problemele medicale cu impact social major faţă de care ar trebui

să se iniţieze controale medicale periodice Bibliografie 1. Virgil Şora, Ilie Hristache, C-tin Mihăescu, Demografie şi statistică socială,

Bucureşti, Ed. Economică, 1996. 2. Vasile Miftode, Fundamente ale asistenţei sociale, Bucureşti, Ed. Eminescu, 1999. 3. Holt România, Consilierea gravidei şi a tinerilor mame, Iaşi, Ed. Lumen, 2002. 4. Vasile Miftode, Populaţii vulnerabile şi fenomenul de auto-marginalizare, Iaşi, Ed.

Lumen, 2002. 5. Cătălin Zamfir, Politici sociale în România, Bucureşti, Ed. Expert, 1999 6. Valeriu Rugină, Curs de Medicină Socială, 1986, Litografia UMF Iaşi. 7. Ancel PY, Lelong N, Papiernik E, Saurel-Cubizolles MJ, Kaminski M, „History of

Induced Abortion as a Risk Factor for Preterm Birth in European Countries: Results of the EUROPOP Survey”, EUROPOP, Hum Reprod 2004; 19:734-40 (Epub 2004 Jan 29).

8. Salihu HM, Shumpert MN, Slay M, Kirby RS, Alexander GR, „Childbearing Beyond Maternal Age 50 and Fetal Outcomes in the United States”, Obstet Gynecol 2003;102(5 Pt 1):1006-1014.

9. Weiss JL, Malone FD, Vidaver J, et al; Threatened Abortion: A Risk Factor for Poor Pregnancy Outcome, a Population-Based Screening Study, FASTER Consortium, Am J Obstet Gynecol 2004;190:745-750.

10. Friese K, „The Role of Infection in Preterm Labour”, Br J Obstet Gynaecol 2003; 110 (Suppl 20): 52-54.

11. Burguet A, Kaminski M, Abraham-Lerat L, et al., „The Complex Relationship Between Smoking in Pregnancy and Very Preterm Delivery. Results of the Epipage Study EPIPAGE Study Group”, Br J Obstet Gynaecol 2004;111:258-265.


385

12. Hedderson MM, Ferrara A, Sacks DA, „Gestational Diabetes Mellitus and Lesser Degrees of Pregnancy Hyperglycemia: Association With Increased Risk of Spontaneous Preterm Birth”, Obstet Gynecol 2003;102:850-856.

13. Ehrenberg HM, Dierker L, Milluzzi C, Mercer BM. Low Maternal Weight, „Failure to Thrive in Pregnancy, and Adverse Pregnancy Outcomes”, Am J Obstet Gynecol 2003;189:1726-1730.

14. Smith GC, Pell JP, Dobbie R, „Interpregnancy Interval and Risk of Preterm Birth and Neonatal Death: Retrospective Cohort Study”, BMJ 2003;327:313.

15. Neggers Y, Goldenberg R, Cliver S, Hauth J, „Effects of Domestic Violence on Preterm Birth and Low Birth Weight”, Acta Obstet Gynecol Scand 2004;83:455-460.

16. Moutquin JM, „Socio-Economic and Psychosocial Factors in the Management and Prevention of Preterm Labour”, Br J Obstet Gynaecol. 2003;110(Suppl 20):56-60.

17. Saurel-Cubizolles MJ, Zeitlin J, Lelong N, Papiernik E, Di Renzo GC, Breart G, „EUROPOP Group Employment, Working Conditions, and Preterm Birth: Results From the EUROPOP Case-Control Survey”, J Epidemiol Community Health 2004;58:395-401.

18. Lumley J, „Defining the Problem: the Epidemiology of Preterm Birth”, Br J Obstet Gynaecol 2003;110(Suppl 20):3-7.

19. Moutquin JM, „Classification and Heterogeneity of Preterm Birth”, Br J Obstet Gynaecol 2003;110(Suppl 20):30-33.

22. WHO Statistical Information System (WHOSIS).

Răzvan MIFTODE

386

V. Relaţia dintre dezvoltare şi sǎnǎtate

Starea de sǎnǎtate a comunitǎţii este dependentǎ de o sumǎ de factori care pot fi grupaţi în 3 categorii:

factori de mediu (externi) factori interni (care ţin de individ) factori socio-economici

1. Factorii de mediu (externi)

– sunt factori puţin modificabili, ei reprezentînd agenţii fizici, chimici, biologici, climatici, geografici caracteristici mediului în care trǎieşte individul, care, acţionînd asupra acestuia, induce modificarea mai mult sau mai puţin vizibilǎ a principalilor parametri fiziologici şi biochimici. Sub acţiunea lor are loc influenţarea stǎrii de sǎnǎtate a individului, cu ameliorarea sau degradarea stǎrii fizice, psiho-afective şi/sau social-profesionale a acestuia.

a. factorii fizici: lumina, temperatura, presiunea atmosfericǎ, radiaţiile solare/ cosmice.

b. factorii chimici: totalitatea substanţelor chimice care intrǎ în contact cu individul (ingerare, inhalare sau contact cu pielea şi mucoasele).

c. factorii biologici: 1) microorganisme – virusuri, bacterii, paraziţi, ciuperci; 2) macroorganisme: animale, pǎsǎri, insecte, nevertebrate, flora sǎlbatecǎ şi

agricolǎ, etc. Factorii biologici sunt atât cauze cât şi vectori ai bolilor infecto-contagioase, unele dintre acestea fiind probleme de maximǎ urgenţǎ pentru întreaga lume.

d. factorii climatici: gradul de luminozitate solarǎ, gradul de umiditate atmosfe-ricǎ, curenţii de aer, variaţiile de temparaturǎ (între anotimpuri sau zi-noapte), fenomene meteorologice etc.

e. factorii geografici: cursuri de apǎ, forme de relief, altitudine, zona conti-nentalǎ/litoral, munte/şes/deal.

2. Factorii interni

– sunt factori caracteristici individului; ei sunt prezenţi din momentul concepţiei (factori genetici), în timpul sarcinii sau ulterior în decursul vieţii individului. Sunt factori nemodificabili, iar influenţa lor asupra sǎnǎtǎţii nu poate fi modificatǎ decât în unele situaţii.


387

a. factori genetici (ereditatea) – factorii genetici, împreunǎ cu factorii de mediu, intervin în mod direct în dezvoltarea fiinţei umane, implicit în stabilirea unor caracteristici ale stǎrii de sǎnǎtate. Zestrea geneticǎ personalǎ este stabilitǎ în momentul concepţiei, prin participarea aceluiaşi numǎr de cromozomi (câte 23 – 22 autosomi şi 1 cromozom sexual, X de la mamǎ şi X sau Y de la tatǎ) din partea ambilor pǎrinţi. Multe boli generale au probabil o determinare geneticǎ mai mult sau mai puţin evidentǎ. În acelaşi timp, factorii de mediu pot interveni şi schimba caracteristicile calitative ale produsului de concepţie, în mod negativ în imensa majoritate. De exemplu, expunerea la radiaţii ionizante determinǎ modificǎri calitative la nivelul genelor produsului de concepţie care iniţial avea o zestre geneticǎ perfectǎ transmisǎ de pǎrinţi. Este împrejurarea cea mai obisnuitǎ despre cum o structurǎ geneticǎ perfectǎ (favorabilǎ dezvoltǎrii unui individ perfect sanatos) poate fi alteratǎ ireversibil prin intervenţie din exterior.

b. sexul c. constituţia d. vârsta

3. Factorii socio-economici

– caracterizeazǎ particularitǎţile comunitǎţii respective şi îşi pune amprenta asupra evoluţiei sǎnǎtǎţii membrilor ei de la nastere pânǎ la moarte. Sunt factori modificabili, depinzînd de nivelul de dezvoltare generalǎ a societǎţii respective, dictatǎ la rândul ei de trǎsǎturile politice, de orânduire socialǎ, de politica economicǎ şi sanitarǎ, culturalǎ şi educaţionalǎ.

Un raport al OMS (2004) evalueazǎ relaţia între dezvoltarea generalǎ şi situaţia socio-economicǎ şi politicǎ pe de o parte şi starea de sǎnǎtate la nivel global pe de altǎ parte.

Se considerǎ cǎ anual milioane de oameni din pǎturile cele mai sǎrace mor din cauze care ar putea fi prevenite sau tratate (boli infecţioase cum ar fi SIDA, tuberculoza sau malaria, complicaţii ale sarcinii sau perinatale, boli infecto-contagioase la copii, boli determinate de tutun sau malnutriţie).

De asemenea, mortalitatea la copiii mici < 5 ani a atins nivele foarte ridicate, majoritatea deceselor fiind determinate de boli care ar fi putut fi prevenite şi tratate; în anul 2000, 11 milioane de copiii sub 5 ani au decedat prin astfel de cauze, din care peste 8 milioane au fost copii sub 1 an (iar din aceştia, peste jumatate au murit în prima lunǎ de viaţǎ). Majoritatea deceselor au fost produse de un numar mic de infecţii, factorul predispozant fiind malnutriţia (în 60% din decese). OMS apreciazǎ cǎ mortalitatea infantilǎ ridicatǎ poate fi consideratǎ un factor predictiv asupra falimentului unui stat, alǎturi de lovitura de stat, razboiul civil sau alte schimbǎri neconstituţionale de regim politic. O soluţie pentru reducerea mortalitǎţii infantile este de a scade rata naşterilor şi

Răzvan MIFTODE

388

de a impulsiona dezvoltarea economicǎ generalǎ. O altǎ concluzie a studiului OMS subliniazǎ pericolul prezentat de pandemia HIV/SIDA, considerat a fi “o catastrofǎ de ne-egalat prin dimensiunea umanǎ şi implicaţiile pentru dezvotarea economicǎ”. Se apreciazǎ cǎ în 2002 erau 42 milioane de oameni infectaţi cu HIV (virusul imunde-ficienţei umane, responsabil de apariţia SIDA), din care aproape ¾ in Africa sub-saharianǎ.

De asemenea, tuberculoza rezistentǎ la tratamentul antibiotic obişnuit devine o problemǎ din ce în ce mai dificil de rezolvat inclusiv în tǎrile dezvoltate economic.

O altǎ problemǎ semnalatǎ de raportul citat se referǎ la numarul mare de decese prin violenţǎ (accidente, rǎzboaie, calamitǎţi naturale sau sociale etc.) care reflectǎ accesul foarte scǎzut al majoritǎţii populaţiei din regiunile foarte sǎrace la serviciile medicinei de urgenţǎ. Morbiditatea şi mortalitatea prin violenţǎ determinǎ costuri economice şi sociale enorme, reflectate prin pierderile de vieţi, cheltuielile necesare pentru asistenţa medico-socialǎ a supraveţuitorilor, recuperarea fizicǎ şi psihicǎ a victimelor supraveţuitoare, impactul profund negativ asupra bugetelor familiilor respective.

Concluziile finale pentru starea prezentǎ s-ar putea rezuma astfel: 1. bolile dezechilibreazǎ grav atât economia cât şi întreg sistemul politic.

Stabilitatea globalǎ impune un efort la scarǎ planetarǎ de luptǎ contra bolii şi de asigurare a accesibilitǎţii la nivel satisfǎcǎtor pentru servicii medicale a pǎturii celei mai sǎrace a populaţiei mondiale.;

2. nu mai existǎ frontiere sigure în calea rǎspândirii bolilor contagioase; pande-mia HIV/SIDA este un astfel de exemplu, aceastǎ boalǎ afectînd atât ţǎrile bogate cât şi cele sǎrace, atât pǎturile bogate şi cele sǎrace. Noile provocǎri reprezentate de SARS (sindromul respirator acut sever), febrele hemoragice (EBOLA, febra de West-Nile, Hassa) sau tuberculoza multi-rezistentǎ la tratamentul antibiotic nu reprezintǎ în momentul de faţǎ o patologie specificǎ numai unei regiuni geografice, ci, în contextul globalizǎrii şi al dezvoltǎrii fǎrǎ precedent a migraţiei umane şi a transporturilor, tind sǎ devinǎ o ame-ninţare mondialǎ.

3. Mortalitatea infantilǎ are nivele foarte ridicate în ţǎrile slab dezvoltate economic; în aceste ţǎri se semnaleazǎ şi o ratǎ foarte ridicatǎ a natalitǎţii, fenomen considerat a fi o contrapondere la fenomenul mortalitǎţii infantile, a mortalitǎţii generale ridicate şi a speranţei la naştere reduse semnalate în aceste zone. Pe de altǎ parte, numǎrul foarte ridicat de nǎscuţi vii necesitǎ eforturi financiare, logistice, de personal calificat pe care aceste societǎţi nu reuşesc sǎ le asigure. În plus, numǎrul mare de copii/familie reduce posibi-litatea familiilor respective de a asigura resurse financiare de investit în sǎnǎtatea, educaţia şi viitorul fiecǎrui copil.

Foarte interesante şi – în acelaşi timp – îngrijorǎtoare – sunt prognozele pentru viitorul apropiat. Se apreciazǎ cǎ dezvoltarea cercetǎrii, a ştiinţelor şi tehnologiei


389

asociatǎ cu punerea rezultatelor în slujba omenirii ar putea evita milioane de decese anual. Deja se semnaleazǎ progrese importante în ceea ce priveşte tratamentul SIDA şi al complicaţiilor acesteia, tuberculoza, infecţiile respiratorii, bolile cronice cardio-vasculare şi cerebro-vasculare, boala diareicǎ şi malaria. Punerea la punct a unui program mondial de luptǎ contra principalelor maladii care sunt responsabile de aşa-numita mortalitate precoce ar putea evita 8 milioane de decese în fiecare an, pânǎ în anul 2010. Amânarea unei astfel de lupte ar perpetua însǎ problemele medicale şi de sǎnǎtate publicǎ ale generaţiei actuale la generaţiile viitoare. Specialiştii OMS accentueazǎ în special pe importanţa mǎsurilor de medicinǎ preventivǎ comunitarǎ, cum ar fi vaccinǎrile, lupta contra vectorilor unor boli grave infecţioase, educaţia omului sǎnǎtos, combaterea poluǎrii, mǎsuri care ar avea rezultate benefice în primul rând la nivel comunitar (nu numai un individ beneficiazǎ, ci toţi). De asemenea, investiţiile în domeniul ocrotirii mamei şi copilului, a sǎnǎtǎţii reproducerii, pediatria şi obsterica-ginecologia precum şi întǎrirea rolului medicinei primare în aceste acţiuni, se impun a fi mǎsuri de prim impact în transformarea strategiilor în realitate.

Îmbunǎtǎţirea principalilor indicatori de sǎnǎtate presupune însǎ implicarea pe un front larg a unor resurse financiare, umane şi manageriale uriaşe, imposibile fǎrǎ asigurarea unui trend al dezvoltǎrii ridicat şi fǎrǎ schimbarea viziunii despre sǎnǎtatea comunitarǎ a factorilor de conducere a comunitǎţii respective. Experţii OMS aduc dovezi, de exemplu, cǎ pentru creşterea cu numai 10% a speranţei de viaţǎ la naştere (durata medie de viaţǎ) necesitǎ o creştere economicǎ de 0,3% – 0,4% pe an. Interesantǎ este şi evaluarea beneficiilor pe viitor ale investiţiilor în domeniul sǎnǎtǎţii: o creştere a investiţiilor cu 66 miliarde $ anual (faţǎ de cheltuielile din prezent) ar aduce beneficii de cel puţin 360 miliarde $/an. Jumǎtate din acest profit ar rezulta din câştigurile economice directe: populaţia va trǎi mai mult, va avea o duratǎ de viaţǎ cu sǎnǎtate deplinǎ mai lungǎ, va fi capabilǎ sǎ munceascǎ mai mult. Beneficiile indirecte ar fi datorate creşterii şi îmbunǎtǎţirii productivitǎţii individuale.

În ceea ce priveşte bugetul alocat per locuitor/an de cǎtre ţǎrile sǎrace, se apreciazǎ cǎ acesta ar trebui sǎ fie de minim 30-40 $ pe an pentru o persoanǎ, sumǎ consideratǎ a fi suficientǎ pentru acoperirea nevoilor de bazǎ în domeniul asistenţei medicale. În momentul de faţǎ se aloc in medie, pentru aceste regiuni defavorizate, numai 13 $/locuitor/an, ceea ce este total insuficient. Chiar în perspectiva unei mobilizǎri de anvergurǎ a fondurilor destinate sǎnǎtǎţii, se considerǎ cǎ nevoile pentru controlul unor proleme grave, ameninţǎtoare (inclusiv pandemia SIDA) depǎşesc cu mult posibilitǎţile actuale, chiar în ţǎrile cu dezvoltare economicǎ medie (dar care se confruntǎ cu astfel de probleme). Un aspect important al asistenţei medicale în ţǎrile defavorizate îl constituie rezolvarea problemei înregistrǎrii şi analizei datelor epidemiologice. Experţii OMS considerǎ cǎ investiţia în acest sector ar putea favoriza evaluarea mai exactǎ a nevoilor generale de asistenţǎ medicalǎ în aceste regiuni şi gǎsirea unor soluţii fiabile financiare şi manageriale în aceastǎ direcţie. Nu în ultimul rând, se impune o creştere a accesibilitǎţii populaţiei din regiunile defavorizate la medicamente moderne descoperite

Răzvan MIFTODE

390

în ultima perioadǎ, al cǎror preţ este prohibitiv pentru majoritatea bolnavilor; la acest aspect se adaugǎ lipsa oricǎrei dezvoltǎri a industriei farmaceutice în aceste regiuni (unele ţǎri importǎ pânǎ la 100% din necesarul de medicamente şi materiale sanitare). O soluţie ar fi încurajarea industriei farmaceutice pentru producţia de generice, împreunǎ cu suportarea unei pǎrţi importante a preţului de cǎtre ţǎrile dezvoltate, urmînd ca populaţia beneficiarǎ sǎ acopere doar costurile „marginale” ale acestor produse. 1. Bolile cardiovasculare

România ocupǎ locul I în Europa în ceea ce priveşte numǎrul de decese prin boli ale aparatului cardio-vascular. Mortalitatea specificǎ prin boli cardio-vasculare a fost, în 2003, de 670 decese la 100.000 locuitori, comparativ cu 240-250 decese la 100.000 locuitori în ţǎrile Uniunii Europene. Practic, bolile cardio-vasculare reprezintǎ aproape 60% din patologia întâlnitǎ la populaţia din România, în comparaţie cu – de exemplu – 0,01% cât reprezintǎ tuberculoza, SIDA sau decesele 0-1 an. Bolile cardio-vasculare, împreuna cu bolile cerebro-vasculare, determinǎ cel mai mare numǎr de decese în România, ţara noastrǎ situîndu-se pe un nedorit loc I la nivel mondial. La barbatii intre 45 – 74 ani, cea mai frecventa cauzǎ de deces este reprezentatǎ de patologia coronarianǎ (conform datelor prezentate de American Heart Association).

Pe plan mondial, bolile cardiovasculare provoacǎ aproximativ 17 milioane decese, reprezentînd aproape 30% din totalul deceselor, conform statisticilor OMS pentru anul 2003. Din acestea, aproape 80% s-au înregistrat în ţǎrile cu dezvoltare slabǎ sau medie, şi se prognozeaza ca pentru anul 2010, ele sǎ constituie principala cauzǎ de deces în aceste ţǎri.

Prin incidenţa şi prevalenţa crescute, prin numǎrul mare de decese produse şi prin costurile imense necesitate de tratamentul şi recuperarea supraveţuitorilor acciden-telor cardiace şi cerebrale (complicaţiile cele mai de temut ale bolilor vasculare), precum şi prin costurile derivate din medicaţia, urmǎrirea şi asistenţa medicalǎ de urgenţǎ impuse, bolile cardio- si cerebro-vasculare reprezintǎ o problemǎ majorǎ pentru întreaga lume.

Deşi sunt considerate boli ale civilizaţiei moderne, afecţiunile vasculare nu mai reprezintǎ de mult timp apanajul ţǎrilor dezvoltate; în momentul actual, 86% din incidenţa totalǎ se înregistreazǎ în ţǎrile subdezvoltate sau mediu dezvoltate.

Principalele boli cardio-vasculare includ:

1. boala ischemicǎ coronarianǎ 2. accidentul vascular cerebral 3. hipertensiunea arterialǎ 4. insuficienţa cardiacǎ 5. arteriopatiile obliterante periferice 6. cardiopatia reumatismalǎ


391

Cauzele care determinǎ apariţia acestei patologii derivǎ atât din caracteristicile individului (ereditate, constituţie fizicǎ, comportament, personalitate, sex, boli asociate) cât şi din trǎsǎturile societǎţii în care trǎieşte acesta (religie, tradiţii, sistem socio-economic şi politic, sistem educaţional şi cultural). Majoritatea factorilor de risc implicaţi în geneza bolilor cardiovasculare sunt modificabili, adicǎ pot fi controlaţi, amelioraţi sau chiar suprimaţi de cǎtre intervenţia conştientǎ a individului. Factorii de risc pentru bolile cardio-vasculare ar putea fi clasificaţi în 3 categorii:

I. factori de risc biologici: a. ereditatea* b. sexul* c. vârsta* d. creşterea tensiunii arteriale şi boala hipertensivǎ e. supraponderalitatea şi obezitatea f. nivel crescut al lipidelor în sânge (hiperlipidemii) g. diabetul zaharat

II. factori de risc comportamentali a. sedentarismul b. alimentaţia c. fumatul d. consumul de alcool e. stressul negativ prelungit f. supraîncarcarea activitǎţii profesionale şi lipsa perioadelor de odihnǎ g. atitudinea faţǎ de propria sǎnǎtate şi educaţia pentru sǎnǎtate

III. factori de risc ambientali/de mediu a. industrializarea* b. urbanizarea* c. dezvoltarea economicǎ d. globalizarea pieţei alimentare e. gradul de dezvoltare a serviciilor medicale, inclusiv adresabilitatea şi

accesibilitatea la servicii medicale f. traditiile* g. modelul familial al vietii domestice

*) reprezinta factori de risc nemodificabili, independenţi de intervenţia individului I. Factorii de risc biologici

Cuprind atât factori nemodificabili (ereditatea, sexul, vârsta) cât şi modificabili (HTA, hiperlipidemiile) cu condiţia sǎ fie desoperiţi precoce. Diabetul zaharat poate fi considerat factor de risc nemodificabil în sensul ca aceastǎ boalǎ odatǎ aparutǎ nu se

Răzvan MIFTODE

392

vindecǎ, dar complicaţiile vasculare specifice acestei boli pot fi prevenite prin conduitǎ terapeuticǎ adecvatǎ. Ereditatea – existǎ un risc potenţial ca un descendent al unei persoane cu BCV sǎ

dezvolte la rândul sǎu o astfel de patologie. Antecedentele heredo-colaterale au propria lor semnificaţie în evaluarea unei persoane cardiace: existenţa unor boli cardiovaculare sau a unor accidente acute, dramatice la rudele de gradul I (IMA, accidente vasculare, moarte subitǎ) modificǎ în sens negativ prognosticul la persoana în cauzǎ. Este doveditǎ transmiterea ereditarǎ a riscului în cazul HTA, aterosclerozei, sau malformaţiilor cardiace. De ase-menea, unele boli considerate ca fiind factori de risc majori pentru BCV (diabetul zaharat, dislipidemiile) au un determinism ereditar. Trebuie subli-niate şi caracteristicile rasiale: populaţia de culoare este mai predispusǎ la BCV şi complicaţii acute ale acestora comparativ cu populaţia alba: HTA apare mai frecvent la negri (32%) faţǎ de albi (23%), de asemenea morbi-ditatea şi mortalitatea sunt mai mari la aceastǎ categorie. (Merck Manual p. 1655).

Sexul – bǎrbaţii sunt mai predispuşi la dezvoltarea BCV şi mai ales a HTA şi cardiopatiei ischemice acute (infarct miocardic acut, moarte subita sau aritmii cardiace severe). Aceastǎ predispoziţie se poate manifesta începînd cu vîrstele tinere; în România mortalitatea la tineri prin HTA şi IMA este de 3-5 ori mai mare la sexul masculin faţǎ de sexul feminin (Tabel 1). Anomaliile congenitale cardio-vasculare reprezintǎ cauza cea mai frecventǎ a deceselor prin IMA la aceastǎ categorie de vârstǎ (P. Godeau, Traite de Medecine, 1992). Femeile de vârstǎ fertilǎ (pânǎ la menopauzǎ) sunt mai puţin vulnerabile faţǎ de BCV, datoritǎ protecţiei asigurate de hormonii feminini (estrogeni si progesteron). Pe de altǎ parte existǎ şi alţi factori care protejeazǎ femeia faţǎ de dezvoltarea precoce a unei suferinţe cardiace: adresabilitatea mai mare la servicii medicale (comparativ cu barbaţii), rata mai redusǎ a tabagismului şi alcoolismului, alimentaţia sǎracǎ în lipide şi glucide. Dupǎ instalarea menopauzei, existǎ o tendinţǎ de egalizare a morbi-ditǎţii şi mortalitǎţii prin BCV la ambele sexe.

Vârsta – BCV se manifestǎ, în marea majoritate a cazurilor, la vârsta adultǎ, însǎ procesele fizio-patologice şi morfopatologice incriminate se instaleazǎ mult mai devreme. Sunt opinii care afirmǎ cǎ procesul de aterogeneza (formarea plǎcii de aterom pe peretele arterial) ar incepe încǎ din primul an de viaţǎ, fiind influenţat ulterior de regimul alimentar al copilului şi adolescentului dar şi de o anumitǎ predispoziţie ereditarǎ. La vârsta adultului tânǎr, pe lângǎ alimentaţia bogatǎ în grǎsimi, sare şi glucide, intervin şi tabagismul, alcoo-lismul, stresul socio-profesional şi afectiv care augmenteazǎ procesele pato-logice determinante pentru BCV.


393

Nivelul lipidelor în sânge – hiperlipidemia predispune la apariţia şi dezvoltarea aterosclerozei şi implicit a BCV. Existǎ corelaţii direct proporţionale între nivelul constant crescut al grǎsimilor în sânge şi incidenţa/prevalenţa BCV şi a complicaţiilor acute ale acestora (IMA, angor pectoral). Nu toate grǎsimile sunt periculoase pentru sistemul circulator: existǎ o fracţie a lipidelor, numitǎ HDL (high density lipoprotein) („colesterol bun”) care are rol protec-tor cardio-vascular, spre deosebire de alte fracţii lipidice cum ar fi LDL (low density lipoprotein) (“colesterolul rău”) sau trigliceridele care sunt implicate direct în procesul de aterogenezǎ şi de producere a acccidentelor acute vasculare (miocardice sau cerebrale). Nivelul colesterolului este determinat atât de factori ereditari cât şi de mediu (alimentaţia are un rol important). Sunt studii care constatǎ deterioraarea nivelului lipidelor (şi în special a colesterolului) la persoane anterior sǎnǎtoase dar care au emigrat în zone cu prevalenţǎ ridicatǎ a BCV şi care au împrumutat multe din obiceiurile alimentare locale. Fumatul, sedentarismul şi obezitatea sunt alţi factori care perturbǎ echilibrul lipidic în sânge, favorizînd scǎderea „colesterolului bun” şi creşterea nivelului de „colesterol rǎu”.

Creşterea tensiunii arteriale şi boala hipertensivǎ. Valorile constant crescute ale tensiunii arteriale determinǎ în timp instalarea sindromului de hiperten-siune arterialaǎ sistemicǎ (HTA), o entitate patologicǎ cu numeroase compli-caţii la nivel vascular cardiac, cerebral şi renal. HTA ne-depistatǎ şi ne-tratatǎ precoce reprezintǎ principala cauzǎ a bolii ischemice cronice a inimii (cardiopatia ischemica cronicǎ) complicatǎ în special cu angina pectoralǎ şi infarctul de miocard, a insuficienţei cardiace cronice şi acute, a accidentelor cerebrovasculare (hemoragia cerebralǎ şi accidentul ischemic cerebral) şi a insuficienţei renale cronice.

Obezitatea – reprezintǎ un factor independent de risc pentru dezvoltarea BCV, în special a cardiopatiei ischemice şi HTA. Se asociazǎ frecvent cu hiperlipi-demiile şi cu diabetul zaharat de maturitate. Scǎderea greutǎţii corporale reprezintǎ una din mǎsurile igienice esenţiale pentru controlul valorilor tensionale, creşterea toleranţei la efort şi reducerea atacurilor de anginǎ pectoralǎ. În acelaşi timp, scǎderea greutǎţii corporale regleazǎ nivelul lipidelor în sânge şi ţine sub control valorile glicemiei la pacienţii cu diabet zaharat. Obezitatea închide un cerc vicios, reprezentat de hiperlipidemie, HTA cu angina pectorala şi sedentarism; obezitatea determinǎ scǎderea toleranţei la efort a persoanei, acentuînd tendinţa la sedentarism; sedenta-rismul favorizeazǎ creşterea colesterolului „rau”, care la rîndul sǎu precipitǎ crize anginoase frecvente. În acest sens trebuie subliniatǎ necesitatea controlului greutǎţii corporale, ca mǎsurǎ de bazǎ pentru creşterea calitǎţii vieţii persoanei şi prevenirea unor complicaţii majore.

Răzvan MIFTODE

394

Diabetul zaharat (DZ) – atât DZ insulino-dependent cât şi cel non-insulino-

dependent (clasificare care ţine cont de necesitatea – sau nu – de a admi-nistra insulina pentru controlul valorilor glicemiei) reprezintǎ un factor major de risc pentru apariţia unor boli grave cardio- şi cerebro-vasculare, renale, nervoase şi metabolice asociate. În întreaga lume se constatǎ creşterea alarmantǎ a diabetului de tip 2 (neinsulino-dependent): 150 de milioane de persoane sunt afectate, iar aceastǎ cifrǎ s-ar putea dubla pânǎ în 2005. Acelaşi lucru se poate spune pentru stǎrile prediabetice, caracterizate prin creşterea toleranţei la glucozǎ (glicemie anormalǎ pe nemâncate), ca şi pentru sindromul metabolic. Acest sindrom este de aproximativ 4 ori mai frecvent decât DZ tip I şi asociazǎ o obezitate centralǎ (obezitate de tip troncular cu creşterea circumferinţei abdominale, o ratǎ anormal de ridicatǎ de lipide (îndeosebi a trigliceridelor) şi hipertensiune arterialǎ. Sindromul metabolic are drept origine excesul de grǎsime, îndeosebi la nivelul abdomenului, larg favorizat de modul de viaţǎ sedentar şi o alimentaţie inadecvatǎ, la care se adaugǎ o anumitǎ suscepti-bilitate geneticǎ. Datoritǎ multiplelor complicaţii şi a prognosticului cu totul rezervat, apariţia DZ la o persoanǎ a fost comparatǎ în gravitate cu instalarea unui infarct miocardic la o persoanǎ aparent sanatoasǎ.

II. Factorii de risc comportamentali

Departe de a reprezenta o fatalitate, factorii comportamentali pot fi depistaţi, înlǎturaţi sau trataţi, asigurîndu-se astfel un mod de viaţǎ sǎnǎtos, protectiv faţǎ de dezvoltarea BCV. Fumatul creşte riscul cardio-vascular la persoanele predispuse. Fumatul determinǎ

vasoconstricţie perifericǎ şi la nivelul arterelor cerebrale şi miocardice accentuînd ocluzia existentǎ datǎ de aterosclerozǎ. De asemenea, creşte vâscozitatea sanguinǎ, creşte capacitatea de coagulare a sângelui, ceea ce favorizeazǎ apariţia de trombi (cuiburi de celule figurate sanguine) în interiorul arterelor şi producerea unei ocluzii şi ischemie. Riscul de compli-caţii cardio- şi cerebro-vasculare este direct proporţional cu numǎrul de ţigǎri fumate şi cu vechimea tabagismului. De asemenea, fumatul pasiv este periculos pentru persoanele expuse. Actualmente, tabagismul este respon-sabil pentru 1/3 din totalul bolilor cardiovasculare, determinind 4 milioane de decese anual. Daca rata tabagismului nu se va reduce în viitorul apropiat, el va determina aproximativ 10 milioane de decese anual. În România se estimeaza cǎ 21% din populaţia în vârstǎ de peste 15 ani fumeazǎ zilnic. Cea mai mare pondere o au persoanele între 25–54 ani; aproximativ jumatate din fumǎtori au început sǎ fumeze în tinereţe (la vârsta


395

de 15–24 ani), iar 50% din barbaţii fumǎtori au început fumatul pânǎ la vârsta de 19 ani. Se constatǎ de asemenea creşterea prevalenţei fumatului dupǎ 1989, de la 25,9% la 365 în 2000. Creşterea cea mai mare s-a observat la populaţia femininǎ, numǎrul femeilor fumatoare crescînd de 1,2 ori faţǎ de 1989. Cei mai mulţi fumǎtori sunt înregistraţi în mediul urban.

Alimentaţia – alimentaţia modernǎ, bazatǎ pe produse preparate industrial (conser-vate, cu amelioratori de gust, aspect etc.), bogatǎ în grǎsimi animale şi glucide, constituie sursa principalǎ a dereglarilor metabolice şi vasculare aflate la originea BCV. Dietele sǎrace în fibre vegetale, vitamine, sǎruri minerale, produsele preparate termic, meniurile tip „fast-food” contribuie şi ele la apariţia multor boli în sfera cardiovascularǎ. Excesul de bǎuturi carbogazoase de tip cola au un aport caloric nejustificat care completeazǎ un tip de meniu cu totul nesǎnǎtos pentru organism. Nu în ultimul rând, cafeaua, în ciuda calitǎţilor ei în prevenirea unor boli degenerative nervoase, consu-matǎ în exces produce palpitaţii, creşterea ritmului cardiac şi implicit creşte-rea nevoilor de oxigen ale inimii. Cafeaua asociatǎ cu fumatul şi consumul de alcool reprezintǎ un obicei care trebuie suprimat. Consumul exagerat de alimente sǎrate (conserve, afumǎturi, mezeluri, brân-zeturi sǎrate) predispune la creşterea tensiunii arteriale şi favorizeazǎ rezistenţa la tratamentul medical al HTA şi insuficienţei cardiace. De asemenea, lipsa unui orar al meselor, cu instituirea aşa-numitei mese princi-pale servite seara la intoarcerea de la lucru, constituie un factor favorizant pentru obezitate şi diabet (factori majori de risc pentru BCV), precum şi a unor complicaţii cardiace acute în cursul nopţii.

Consumul de alcool. Alcoolul, consumat în mod constant, este incriminat în apariţia în timp a unor boli cardiovasculare redutabile (cardiomiopatia alcoolicǎ, fibroza miocardiacǎ, tulburǎri ale ritmului cardiac). Deşi sunt studii care demonstreazǎ efectul benefic asupra sistemului circulator al consumului unor cantitati mici de alcool, totuşi riscurile unei astfel de conduite „preven-tive” depǎşesc eventualele beneficii. Este cunoscut în lumea medicala aşa-numitul „paradox francez”; în Franţa s-a constatat cǎ, deşi prevalenţa bolilor cardio-vasculare este asemǎnǎtoare cu cea înregistratǎ în alte ţǎri europene, totuşi mortalitatea cardio-vascularǎ este mai mica decât în ţǎrile comparate. Acest „paradox” a fost atribuit tradiţiei culinare franceze care include (nu în mod obligatoriu) consumul zilnic al unei cantitǎţi modice de alcool (mai ales vin roşu de calitate superioarǎ). Acest consum zilnic ar scade riscul apariţiei unor complicaţii acute miocardice (IMA sau angor pectoral) prin efectul coronaro-dilatator şi fluidifiant sanguin al alcoolului conţinut în vinul roşu. În plus, s-a constatat, la persoanele care consumǎ moderat acest tip de bǎu-turǎ alcoolicǎ, o menţinere a principalelor valori lipidice la nivele normale, şi în plus, creşterea nivelului colesterolului „bun”.

Răzvan MIFTODE

396

Pe de altǎ parte însǎ, efectele distructive ale consumului de alcool (cronic sau acut) aasupra sistemelor şi ţesuturilor (în special asupra muşchiului cardiac, a celulelor nervoase, ficatului şi pancreasului, tubului digestiv) încarcǎ cu un risc major eventualele recomandǎri de „alcooloterapie” în prevenţia accidentelor cardiace majore. Altfel spus, riscurile consumului oricǎrei bǎuturi alcoolice depǎşesc cu mult beneficiile potenţiale.

Sedentarismul. S-a constatat cǎ lipsa activitǎţii fizice regulate comportǎ un risc major de instalare şi dezvoltare a BCV. Activitatea fizicǎ, chiar cea obişnuitǎ (mers pe jos, grǎdinǎrit, transportul unor greutǎţi mici) dar şi cea educatǎ în cadrul unor ore de antrenament (exerciţii aerobice,mers pe bicicletǎ, înot, creşterea forţei musculare prin utilizarea unor greutǎţi) are efecte benefice asupra circulaţiei sanguine periferice şi miocardice, prin menţinerea unei irigaţii eficiente la aceste nivele, scǎderea rezistenţei periferice, consumul excesului de glucozǎ din sânge şi limitarea nivelului lipidelor sanguine. În plus, exerciţiul fizic este componenta de bazǎ în terapia obezitǎţii (ajutǎ la pierderea surplusului ponderal, alǎturi de dieta hipocaloricǎ).

Stressul. Stresul psihic constituie sursa multor boli,inclusiv a unor boli CV grave. Sunt cunoscute cazuri de accidente coronariene acute grave (infarct miocardic sau moarte subitǎ) survenite pe fondul unui stres psihic cronic/acut sever. Starea de încordare nervoasǎ, angoasa, spiritul de competiţie constituie trǎsǎturile cele mai cunoscute ale “candidatului” la infarct. Unele profesii, prin stresul major pe care-l pot provoca în mod repetitiv, sunt cu un risc deosebit pentru persoanele suferinde de BCV sau pentru persoanele predis-puse. Piloţii de avioane, astronauţii, marinarii, medicii, conducǎtorii auto şi feroviari, poliţiştii, personalul din serviciile de urgenţǎ, reprezintǎ categorii profesionale cu o mare încǎrcǎturǎ de stress. Starea de stres produce o cascadǎ de fenomene fiziologice care însǎ, apǎrute brusc sau repetate frecvent in timp, pot avea rezultate dramatice asupra funcţionǎrii normale a aparatului circulator. În condiţii de stres (pericol iminent, veste dramaticǎ, trǎiri emoţionale intense şi prelungite – concediere, şomaj, decesul unei rude apropiate), glandele endocrine secretǎ în exces adrenalina, care are numeroase acţiuni la nivel metabolic şi al circulaţiei: mobilizeazǎ depozitele de glicogen hepatic cu creşterea glicemiei, creşte colesterolul sanguin, accelereazǎ ritmul cardiac, creşte necesarul de oxigen al inimii, creşte tonusul muscular. Altfel spus, modificǎrile fiziologice legate de stres au ca rol punerea organismului în stare de alarma totalǎ, în special a sistemului circulator, muscular şi nervos central, care devin astfel capabile de a înlatura pericolul, de a se apǎra şi de a gǎsi soluţiile pentru rezolvarea crizei. Existenţa unui „teren” vascular afectat deja, cu plǎci ateromatoase, cu HTA sau sensibil la hipersimpaticotonie creşte riscurile ca, în caz de stres cu hiperadrealinemie, adaptarea la noile cerinţe metabolice şi de oxigen sǎ se


397

facǎ insuficient, precipitînd apariţia crizelor de HTA, angor pectoral, sau mai grav a ocluziei coronariene acute cu infarct miocardic. Hipersimpaticotonia concomitentǎ stǎrii de stres poate precipita tulburǎri acute de conducere şi ritm ale inimii, însoţite de alterǎri hemodinamice, unele foarte grave (şoc cardiogen, moarte subitǎ).

Atitudinea faţǎ de propria sǎnǎtate. Se inţelege prin aceasta atât conduitele adoptate de-a lungul vieţii şi care pot constitui ele însele riscuri pentru sǎnǎtate (alimentaţie greşitǎ, alcoolism, tabagism, lipsa odihnei, spiritul de competiţie) cât şi adresabilitatea pe care o are individul pentru serviciile medicale preventive şi curative. Aceastǎ adresabilitate este rezultatul atât al educaţiei pe care persoana a primit-o din familie, a modelului moştenit şi asumat conştient de atitudine parentalǎ faţǎ de serviciile medicale, cât şi al informaţiei oficiale oferite de sistemul de asistenţǎ sanitarǎ, a politicii medicamentului, a cooperǎrii şi comunicǎrii cu instituţiile medicale. Indi-vidul trebuie sa fie format în ideea ca el insuşi este responsabil pentru propria sǎnǎtate şi ca reglementǎrile privind medicina muncii şi asigurǎrile medicale îl obligǎ la o conduitǎ preventivǎ. În momentul de faţǎ sistemul asigurǎrilor de sǎnǎtate din ţara noastrǎ este axat în principal pe finanţarea actului medical curativ şi într-o mǎsurǎ mai micǎ a activitǎţilor preventive. Existǎ un dezechilibru între bugetul de cheltuieli pentru spitalizǎri, tehnici diagnostice şi terapeutice de mare anvergurǎ (dar şi extrem de costisitoare pentru etapa actualǎ), medicamente, şi bugetul de cheltuieli pentru programe de prevenţie, educaţie sanitarǎ a pacienţilor, informare medicalǎ. Acest dezechilibru poate fi totuşi explicat prin morbiditatea peste medie înre-gistratǎ la principalele boli cronice degenerative, a accidentelor, bolilor infecto-contagioase, a patologiei copilului şi a femeii. De asemenea, preva-lenţa ridicatǎ a bolilor cronice la categoriile defavorizate de populaţie (vârstnici, pensionari) impune în acest moment cheltuieli mai mari în sfera medicinei curative.

III. Factorii de risc ambientali / de mediu

Autorul considerǎ cǎ industrializarea, urbanizarea, gradul de dezvoltare econo-micǎ, globalizarea pieţei alimentare, nivelul de dezvoltare a serviciilor medicale, inclu-siv accesibilitatea la servicii medicale, tradiţiile şi modelul familial al vietii domestice constituie factori care pot modifica în timp prevalenţa BVC.

În ceea ce priveşte factorii care ţin de progresul social şi economic (industria-lizarea, dezvoltarea urbanǎ, nivelul tezaurului unei societǎţi/comunitǎţi), trebuie subliniat de la început cǎ aceştia au un rol benefic în general asupra calitǎţii vieţii individului. Pe de altǎ parte însǎ, existǎ un revers materializat prin modificǎri ale ritmului vieţii cotidiene, a circulaţiei pe piaţa forţei de muncǎ, a resurselor care trebuie

Răzvan MIFTODE

398

gestionate în spiritul legilor economice şi echitǎţii sociale. Progresul social şi economic presupune, pe lângǎ facilitǎţile de netǎgǎduit asigurate de avuţiile acumulate, şi rigori, reglementǎri din ce în ce mai precise, care trebuie respectate de toţi. Un exemplu concludent îl constituie „perioada de tranzitie” din ţara noastrǎ, în care societatea face eforturi de a trece de la un sistem social, economic si politic la altul, diametral opus. Aceastǎ tranziţie nu se poate finaliza fǎrǎ o adaptare „din mers” la cerinţele democraţiei şi ale economiei de piaţǎ. Efortul de adaptare colectivǎ este perceput de mulţi concetǎţeni ca pe o sursǎ acutǎ sşi agresivǎ de stres.

Stresul de adaptare poate produce, la persoanele mai puţin antrenate în „manage-mentul schimbǎrii”, o serie de disfuncţii, disconforturi materializate prin dezechilibre psiho-somatice, unele dintre cele mai preocupante. Se discutǎ despre existenţa în România a aşa-numitei patologii a „tranziţiei”, dominatǎ de dereglǎrile psiho-afective şi bolile cardiovasculare.

Şomajul, pensiile şi salariile mici, creşterea preţurilor şi „scumpirea” generalǎ a coşului zilnic constituie cauzele stressului psihic recepţionat profund negativ de persoa-nele în cauzǎ. Veniturile mici pun în imposibilitate persoanele suferinde sǎ îşi asigure medicaţia modernǎ (doveditǎ a fi eficientǎ) care este însǎ în unele cazuri foarte costi-sitoare. La aceastǎ stare de fapt se adaugǎ imposibilitatea practicǎ a sistemului social de asigurǎri de sǎnǎtate sǎ acopere mǎcar parţial aceste costuri, datoritǎ presiunilor finan-ciare multidirecţionale la care este supus. Date epidemiologice

Din cele aproximativ 17 milioane decese anual determinate de bolile vasculare, 7,2 milioane sunt produse de boala ischemicǎ miocardicǎ, 5,5 milioane de bolile cerebrovasculare şi aproape 4 milioane de hipertensiunea arterialǎ sau alte boli cardiace. În România mortalitatea prin boli cardiovasculare şi cerebro-vasculare este prezentatǎ în Tabelul 1.

Se observǎ o supramortalitate masculinǎ la grupele de vârstǎ pânǎ la 74 ani; la grupele de vârstǎ >75 ani, mortalitatea este mai mare la sexul feminin, situaţie explicatǎ prin durata medie de viaţǎ mai mare la aceastǎ categorie de populaţie. La grupele de vârstǎ 30-44 ani, mortalitatea prin BCV la sexul masculin este de 3 ori mai mare faţǎ de sexul feminin, iar la grupele de vârstǎ 20-29 ani şi 45-59 ani mortalitatea la bǎrbaţi este de 2-2,5 ori mai mare decât la femei.

Pe grupe de boli, insuficienţa cardiacǎ (IC) determinǎ cele mai multe decese (55474 decese la ambele sexe), urmatǎ de infarctul miocardic (IMA) (21855 decese) şi hipertensiunea arterialǎ (HTA) cu 13414 decese. Bǎrbaţii mor mai frecvent ca urmare a complicaţiilor acute ale HTA sau prin IMA; supramortalitatea feminiǎ prin Insuficienţa cardiacǎ s-ar putea explica prin faptul ca aceastǎ boal are evoluţie îndelungatǎ, afectînd în special femeile dupǎ vârsta de 69 ani, coroboratǎ fiind şi cu numǎrul mai mare de


399

femei care supraveţuiesc dupǎ aceastǎ limitǎ (care reprezintǎ limita medie de supravie-ţuire la bǎrbaţi).

Referitor la sexul masculin, atrage atenţia mortalitatea prin IMA la vârste tinere, comparativ cu femeile: de 3 ori mai mare la grupa 20-24 ani, de 4 ori mai mare la gru-pele 30-34 ani şi 40-49 ani şi de 5 ori mai mare la grupele 25-29 ani respectiv 35-39 ani. Tabel 1: Mortalitatea specificǎ prin boli cardiovasculare (BCV) la sexul masculin şi

feminin (1998) (sursa: Buletinul informativ OMS)

Mortalitatea specifica (decese la 100.000 locuitori) Boli

cardiovasculare Hipertensiune

arterială Infarct miocardic

acut Insuficienţă

cardiacă M F M F M F M F

525,81 366,03 35,11 32,92 92,03 38,75 165,5 128,04

Număr de decese pe grupe de vârstă şi sex

Grupa de vârstă

M F M F M F M F

0-1 an 18 18 0 0 0 0 0 0 1- 4 ani 6 2 0 0 0 0 0 0 5-9 ani 4 6 0 0 0 0 2 0 10-14 ani 14 9 0 0 2 0 2 4 15-19 ani 29 28 0 0 2 1 5 8 20-24 ani 67 27 1 2 23 7 9 4 25 –29 ani 187 95 2 1 76 15 47 34 30 –34 ani 294 105 9 1 130 34 58 34 35 –39 ani 642 190 19 12 281 55 134 68 40 –44 ani 1595 526 56 23 662 150 364 181 45 –49 ani 2596 959 112 58 1015 249 643 389 50 –54 ani 3064 1352 124 95 1095 280 867 531 55 –59 ani 4967 2450 246 188 1473 518 1594 1010 60 –64 ani 8215 4792 483 414 1910 820 2892 1982 65 –69 ani 11112 8047 798 750 2122 1129 3945 3268 70 –74 ani 13969 13330 1079 1376 2019 1466 4970 5214 75 –79 ani 12418 16700 1000 1686 1371 1441 4282 6027 80 –84 ani 9077 14592 735 1399 731 874 2758 4642 > 85 ani 12559 22145 875 1870 736 874 3315 6191 Total 80833 85375 5539 7875 13648 8207 25887 29587

Acest tabou al morbiditǎţii argumenteazǎ ceea ce specialiştii semnalau de mai

mult timp, şi anume “întinerirea” populaţiei afectatǎ de BCV; faptul cǎ, în prezent, pacienţii tineri cu HTA sau IMA nu mai reprezintǎ nişte cazuri neobişnuite, obligǎ

Răzvan MIFTODE

400

corpul medical în totalitate şi specialiştii în medicinǎ prezentivǎ în mod particular sǎ acorde o atenţie mai mare descoperirii şi cercetǎrii şi a altor factori de risc potenţial a fi implicaţi în geneza BCV, în afara celor “consacraţi” (ateroscleroza, hipercolesterolemia, creşterea valorilor tensiunii arteriale, diabetul zaharat). Factorii de mediu, alimentari sau comportamentali ar putea accelera procesul de deteriorare vascularǎ care stǎ la baza apariţiei BCV; de asemenea, stresul negativ,unele obiceiuri dǎunǎtoare (fumat, alcool, droguri, auto-medicaţia), adresabilitatea precarǎ la serviciile medicale sunt factori care, adaugaţi celor deja mentionaţi, ar favoriza apariţia precoce a mecanismelor fizio-patologice responsabile pentru disfuncţiile şi leziunile în sfera cardio-vascularǎ.

Tabel 2: Mortalitatea specificǎ prin boli cerebro-vasculare în România

Mortalitatea specificǎ prin boli cerebrovasculare (nr. Decese/100.000 locuitori)

Boli cerebro-vasculare Hemoragia cerebralǎ Accidentul ischemic

cerebral M F M F M F

165,5 128 27,17 20,75 ,75 5,25

Mortalitatea specificǎ pe grupe de vârstǎ şi sex Grupa de vârstǎ

M F M F M F

0-1 an 0 0 0 0 0 0 1- 4 ani 0 0 0 0 0 0 5-9 ani 2 0 2 0 0 0 10-14 ani 2 4 2 4 0 0 15-19 ani 5 8 5 8 0 0 20-24 ani 9 4 7 3 0 1 25 –29 ani 47 34 21 12 1 2 30 –34 ani 58 34 29 15 3 3 35 –39 ani 134 68 57 37 4 4 40 –44 ani 364 181 150 80 18 5 45 –49 ani 643 389 229 179 28 15 50 –54 ani 867 531 273 196 47 21 55 –59 ani 1594 1010 410 305 79 35 60 –64 ani 2892 1982 582 463 120 99 65 –69 ani 3945 3268 656 610 150 145 70 –74 ani 4970 5214 702 761 218 243 75 –79 ani 4282 6027 497 737 196 264 80 –84 ani 2758 4642 251 431 103 170 > 85 ani 3315 6191 237 454 95 205 Total 25887 29587 4110 4268 1062 1212


401

Se observǎ o supramortalitate a sexului feminin, atât per total (29587 decese/an la femei faţǎ de 25887 decese anual la barbaţi), cât şi specific pe tip de accident vascular. Atât în cazul hemoragiei cerebrale cât şi al ischemiei cerebrale (infarctului cerebral), mortalitatea este mai mare la femei.

Aceastǎ constatare generalǎ trebuie însǎ analizatǎ şi prin compararea mortalitǎţii specifice pe grupe de vârstǎ. Se constatǎ astfel o supramortalitate masculinǎ la majoritatea grupelor de vârstǎ, particular a grupelor de vârstǎ activǎ (de la 20 ani pânǎ la 64 ani) precum şi a vârstei de graniţǎ coincizînd cu perioada pensionǎrii (64-69 ani). Dupǎ aceastǎ vârstǎ, raportul de inverseazǎ dominînd supramortalitatea femininǎ. Explicaţia constǎ probabil în numǎrul mai mare de femei care supraveţuiesc dupǎ vârsta de 69 ani, comparativ cu populaţia masculinǎ (conform valorilor duratei medii de viaţǎ, care la barbati se situeaza în jurul vârstei de 68 ani), mǎrindu-se proporţional riscul acestora de deces prin accidente vasculare cerebrale. Mijloace de prevenţie Activitatea medicalǎ şi educaţionalǎ preventivǎ la nivel individual trebuie sǎ aibǎ ca obiective:

1. Reducerea cantitǎţii de lipide de origine animalǎ (bogate in colesterol „rǎu”) cu lipide de origine vegetaǎ sau de peşte (bogate in grǎsimi nesaturate, protectoare ale sistemului circulator).

2. Dieta bazatǎ pe legume, fructe, cereale, nuci, peşte, lactate dietetice; 3. reducerea consumului de sare şi a glucidelor rafinate sau concentrate; 4. activitate zilnicǎ regulatǎ de minim 30 minute; 5. renunţarea la fumat; 6. controlul greutǎţii corporale; 7. ţinerea sub control a valorilor glicemiei (glucoza din sânge), şi a lipidelor

(colesterolul şi trigliceridele), precum şi tratamentul eficient al diabetului zaharat instalat sau a hiperlipidemiilor;

8. adoptarea unui mod de viaţǎ profesionalǎ riguroasǎ, utilizarea programului zilnic, sǎptamânal, lunar pentru planificarea activitǎţilor.

9. Pregǎtirea pentru pensionare (incluzînd şi asigurarea veniturilor necesare acestei perioade).

Pe plan colectiv, politica sanitarǎ în acest domeniu se poate axa pe câteva direcţii principale, şi anume:

a. strategia terapeuticǎ destinatǎ atât persoanelor cu factori de risc majori care nu au suferit o complicaţie acutǎ ameninţǎtoare (IMA, AVC) cât şi persoa-nelor care au prezentat în trecut astfel de accidente şi cǎrora trebuie sǎ li se asigure accesibilitatea la mijloacele moderne de tratament. La ambele grupe, 3 categorii de medicamente sunt utile în acest moment (în asociere) şi anume statinele şi fibraţii (pentru controlul hiperlipidemiilor şi al procesului de

Răzvan MIFTODE

402

aterosclerozǎ coronarianǎ şi cerebralǎ), medicaţia antihipertensivǎ şi aspirina (pentru menţinerea fluiditǎţii sanguine şi evitarea riscului de trombozǎ arterialǎ). În acest sens, programe naţionale pot fi utile în sensul creşterii accesibilitǎţii la aceastǎ terapie a populaţiei defavorizate care prezintǎ un risc major pentru complicaţiile bolilor cardio şi cerebro-vasculare. În România se deruleaza în prezent un astfel de program numit “Inimi pentru inimi”, sub patronajul Ministerului Sǎnǎtǎţii şi Casei Naţionale de Asigurǎri de Sǎnǎtate, prin intermediul cǎruia zeci de mii de suferinzi cardiaci au beneficiat de medicaţie modernǎ la costuri minime (s-a asigurat accesibilitate pentru toţi pacienţii care au beneficiat de aceste facilitǎţi).

b. Promovarea unei politici nutriţionale cu riscuri minime pentru sǎnǎtate. Caracterul “industrializat” al alimentaţiei prezintǎ unele avantaje în aceea ce priveşte controlul calitǎţii produselor şi a compoziţiei acestora. Industria alimentarǎ poate oferi consumatorilor produse dietetice, cu conţinut foarte redus în grǎsimi animale, glucide, sare. De asemenea, implicarea producǎto-rilor de alimente în programe de promovare a unui stil alimentar sǎnǎtos, facilitarea de cǎtre guvern, case de asigurǎri medicale şi companii de asigu-rǎri generale a unei publicitǎţi şi educaţii sanitare destinate publicului larg, implicarea sistemului primar de îngrijiri medicale în aceste activitǎţi preven-tive, pot avea efecte dintre cele mai benefice. Astfel de mǎsuri sunt deja luate în unele ţǎri ale lumii. De exemplu, în Marea Britanie, un program guverna-mental a promovat scǎderea cantitǎţii de sare la mai mult de ¼ din totalul bǎuturilor şi produselor alimentare. În Mauritius, guvernul a promovat redu-cerea grǎsimilor saturate (periculoase) din compoziţia uleiului de palmier sau soia. În Koreea, s-a promovat intens reabilitarea bucǎtǎriei tradiţionale, a alimentelor locale, mai dietetice decât produsele sau bucǎtǎria de import. Un program derulat în Japonia şi care a avut ca mijloace de acţiune scǎderea sǎrii din alimentaţie coroboratǎ cu aplicarea unei terapii antihipertensive optime a avut ca rezultat scǎderea valorilor TA la populaţia ţintǎ; rata acci-dentelor vasculare cerebrale a scǎzut cu 70%. Rezultate foarte bune s-au obţinut în Finlanda, mai precis în regiunea Karelia de Nord, caracterizatǎ cu un deceniu în urmǎ printr-o ratǎ foarte ridicatǎ a bolilor cardiovasculare. Un program îmbinînd educaţia pentru sǎnǎtate şi alimentaţia raţionalǎ a avut rezultate spectaculoase, în momentul actual, aceastǎ regiune avînd o ratǎ a bolilor cardiace cu mult sub media continentalǎ. Intervenţii asemǎnǎtoare au fost semnalate şi în Noua Zeelandǎ şi Statele Unite ale Americii (date supli-mentare pot fi obţinute prin studierea site-ului WHO).

c. Incurajarea educaţiei fizice, a combaterii tabagismului şi consumului excesiv de alcool. Mişcarea fizicǎ organizatǎ, cu dozarea corespunzǎtoare a efortului depus, este beneficǎ pentru sǎnǎtatea psihicǎ şi fizicǎ a oricǎrei persoane, indiferent de vârstǎ. Educaţia fizicǎ în unitǎţile de învǎţǎmânt


403

trebuie sǎ fie adaptatǎ potenţialului fizic mediu al copiilor şi adolescenţilor şi necesitǎţilor de dezvoltare armonioasǎ a organismului. Intervenţia guverna-mentalǎ în acest domeniu poate fi beneficǎ, cu atât mai mult cu cât fondurile necesare pentru dezvoltarea culturii fizice nu pot fi acoperite – cel puţin deocamdatǎ – din alte fonduri decât cele publice. În ceea ce priveşte taba-gismul, acesta continuǎ sǎ facǎ milioane de victime anual; politica statului trebuie sǎ fie de descurajare permanentǎ a acestui obicei, atât prin pârghii economice (accize crescute, combaterea contrabandei) cât şi legislative (inter-zicerea publicitǎţii, interzicerea comercializârii la minori) sau educaţionale (programe de promovare a beneficiilor renunţǎrii la fumat, educaţie generalǎ pentru sanatate, încurajarea medicilor de familie şi a pediatrilor de a se implica organizat în acţiuni de instruire şi informare a tinerei generatii şi nu numai). Din pǎcate, deşi s-au luat multe astfel de mǎsuri, rata tabagismului pe plan mondial şi în România continuǎ sǎ creascǎ, deşi în unele zone ale planetei, astfel de acţiuni susţinute au avut succes (exemplu – S.U.A., unde rata consumatorilor de tutun a scǎzut constant în ultimile decenii; foarte recent, Guvernul S.U.A. a declanşat un adevǎrat razboi împotriva marilor concerne producǎtoare de tutun). O problemǎ gravǎ şi cu implicaţii dezas-truoase în sǎnǎtate o constituie consumul de alcool. Şi în acest caz, factorii decizionali ai societǎţii trebuie sǎ intervinǎ prin mijloace economice, juri-dice, legislative şi educaţional-informaţional pentru stǎpânirea acestui feno-men. În România nu se cunoaşte exact consumul de alcool anual, deoarece existǎ încǎ o mare producţie în gospodǎriile particulare, care nu poate fi decât estimatǎ, şi care nu poate fi introdusǎ în evaluarea acestui fenomen. Pe lângǎ acest aspect de ordin statistic, producţia particularǎ de bǎuturi alcoolice scapǎ controlului calitǎţii unor astfel de produse, cel mai adesea ele fiind de calitate inferioarǎ, foarte dǎunǎtoare sǎnǎtaţii. Din nefericire, inclusiv mass-media nu participǎ la efortul de educaţie pentru sǎnǎtate, tolerînd o publi-citate agresivǎ atât în jurnale cât mai ales, la televiziune.

La începutul mileniului 3, O.M.S. a demarat un program pentru monitorizarea şi prevenţia bolilor cardiovasculare. Principalele boli avute în vedere sunt HTA, boala coronarianǎ, boala cerebrovascularǎ, bolile arterelor periferice, insuficienţa cardiacǎ, cardita reumatismalǎ (reumatismul articular acut), bolile cardiace congenitale şi cardiomiopatiile (boli care afecteazǎ direct muşchiul inimii). Acest program s-a bazat pe o serie de evidenţe, dintre care se enumerǎ: 1) 1/3 din decesele le plan mondial în 1999 s-au datorat bolilor cardiovasculare; 2) ţǎrile subdezvoltate şi cele cu dezvoltare medie au „generat” mai bine de 78% din nr. total de decese prin BCV; 3) estimarea cǎ în 2010 în aceste ţǎri BCV vor fi principala cauzǎ de deces.

Se subliniazǎ cǎ în zonele sǎrace, pe lângǎ factorii de risc „tradiţionali” cum ar fi tabagismul, sedentarismul şi dieta alimentarǎ nesǎnǎtoasǎ, au aparut noi factori de risc – greutatea scăzutǎ la naştere, deficitul de acid folic şi infecţiile apărând cel mai frecvent

Răzvan MIFTODE

404

la populaţia foarte sǎracǎ a planetei. În acelasi timp, costurile pentru îngrijirile medicale sunt foarte ridicate, „deturnând” o mare parte din deja atât de săracele resurse destinate sǎnǎtǎţii din aceste zone.

Din punct de vedere social, situaţia morbiditǎţii cardiovasculare din aceste zone defavorizate se rǎsfrânge dramatic şi asupra structurii şi funcţionalitǎţii populaţionale. Bolile cardiovasculare afecteazǎ în principal populaţia de vârstǎ medie, activǎ încǎ. Apariţia şi dezvoltarea BCV la aceastǎ populaţie are drept consecinţǎ dislocarea din mediul muncii a unui procent important al forţei de muncǎ, cu efecte economice dezastruoase asupra individului şi a membrilor familiei sale.

Ca instrumente de lucru pentru scǎderea prevalenţei complicaţiilor BCV în aceste zone defavorizate, programul OMS prevede: mǎsuri de scǎdere a factorilor de risc şi a consecinţelor economice şi sociale determinate de aceştia, dezoltarea de stan-darde medicale axate pe raportul cost/eficienţǎ în managementul BCV, acţiuni globale de creştere a capacitǎţii ţǎrilor de a face faţǎ criteriilor de calitate în asistenţa BCV; supravegherea şi evaluarea factorilor de risc şi, nu în ultimul rând, dezvoltarea unor reţele intestatale, interregionale şi globale de cooperare şi control a acest maladii. 2. Bolile pulmonare cronice Bolile pulmonare cronice reprezintǎ o problemǎ importantǎ de sǎnǎtate publicǎ, atât prin incidenţa şi prevalenţa situate la cote înalte, cât şi prin numǎrul mare de invaliditǎţi determinate. Bolile pulmonare cronice se situeazǎ pe locul al treilea drept cauzǎ de deces (dupǎ bolile cardiovasculare şi cancer). Managementul general în bolile pulmonare cronice interferǎ adesea cu domeniul poluǎrii atmosferice, noxelor industriale şi tabagismului. Cele mai frecvente şi grave afecţiuni pulmonare cu evoluţie cronicǎ sunt reprezentate de boala obstructivǎ cronicǎ pulmonarǎ (BPOC) (chronic obstructive pulmonary disease – COPD), astmul bronşic şi pneumoconiozele.

Boala pulmonarǎ obstructivǎ cronicǎ

Prevalenţa BPOC este evaluatǎ la 7-8% din populaţie (circa 800000 persoane); se apreciazǎ însǎ cǎ aceastǎ boalǎ este subdiagnosticatǎ, numai 35-40% din pacienţi fiind în evidenţele naţionale.

În SUA prevalenţa BPOC în 1993 era cu 60% mai mare comparativ cu 1982, înregistrîndu-se la acea datǎ aproximativ 100000 decese (dublu faţǎ de 1979) (Mrk).

Se constatǎ cǎ prevalenţa, incidenţa şi mortalitatea prin BPOC creşte cu vârsta; de asemenea, renunţarea precoce la fumat scade prevalenţa şi incidenţa, dar dacǎ acest factor este îndepǎrtat tardiv, mortalitatea nu este influenţatǎ dacǎ boala s-a instalat deja.


405

Bǎrbaţii sunt cel mai afectaţi de aceastǎ patologie; cei mai expuşi riscului sunt muncitorii necalificaţi care depun eforturi fizice grele în anumite profesii, mediul profesional poluat, fumatul.

BPOC este o boalǎ invalidantǎ, în stadiile avansate manifestîndu-se printr-un sindrom de insuficienţǎ respiratorie asociat cu suferinţa multi-organicǎ (cerebralǎ, cardiacǎ, digestivǎ), decesul survenind de obicei printr-o complicaţie (infecţie pulmo-narǎ, insuficienţa cardiacǎ acutǎ, hipoxie cerebralǎ cu stop cardio-respirator, pneumo-torax). Managementul BPOC genereazǎ mari cheltuieli (circa 2000 miliarde lei – prin spitalizǎri, tratamente, invaliditate temporarǎ sau permanentǎ etc.).

Cauzele BPOC sunt multiple. Se suspicioneazǎ atât o componentǎ geneticǎ

(predispoziţie pentru dezvoltarea în timp a unei afecţiuni pulmonare ca parte a acestui sindrom de obstrucţie pulmonarǎ) cât şi numerosi factori externi: fumatul (în primul rând), poluarea atmosfericǎ, mediul de muncǎ, noxele industriale, infecţiile bronho-pulmonare repetate şi tratate incorect).

Fumatul. În SUA, fumatul asociat cu vârsta adultǎ reprezintǎ riscuri cumulate pentru mai mult de 85% din cazurile de BPOC. Alterarea funcţiei respiratorii de cǎtre fumat a fost doveditǎ prin numeroase studii, fumǎtorii prezentînd în plus mai frecvent simptome respiratorii supǎrǎtoare (tuse, expectoraţie trenantǎ, respiraţie dificilǎ). De asemenea, declinul parametrilor respiratori (explicabil prin înaintarea în vârstǎ) este mai accelerat la fumǎtori comparativ cu nefumǎtorii.

Poluarea aerului. Deşi este un factor important de risc, ponderea sa în dete-riorarea funcţiei respiratorii este mai redusǎ decât implicarea fumatului. Poluarea poate avea mai multe surse: încalzirea încǎperilor cu combustibil solid în asociere cu o ventilaţie nesatisfǎcǎtoare, mediul de muncǎ poluat cu vapori sau pulberi (siliciu, praf), poluarea prin gazele de eşapament etc.

Astmul bronsic

Reprezintǎ un sindrom care apare la persoane cu susceptibilitate geneticǎ, caracterizat prin crize paroxistice de dispnee (respiraţie dificilǎ) reversibile spontan sau sub tratament.

Prevalenţa AB în populaţie este ridicatǎ: în România se estimeaza cǎ între 7 şi 8 % din populaţie suferǎ de diverse forme clinice de astm (circa 1 milion de persoane); în SUA, 12 milioane de oameni au astm bronşic; aceastǎ boalǎ reprezintǎ principala cauzǎ de spitalizare a copiilor şi de absenteism şcolar.

Deşi mijloacele terapeutice s-au dezvoltat şi au devenit mult mai eficace, totuşi mortalitatea prin AB prezintǎ o creştere permanentǎ. Acest fapt se datoreazǎ în primul rând opţiunilor inadecvate de terapie şi în doze ineficace, atitudini favorizate de evoluţia

Răzvan MIFTODE

406

discontinuǎ a astmului (perioade cu exacerbǎri urmate de perioade de ameliorare a simptomelor) care induce pacientului o falsǎ impresie de vindecare a bolii.

Implicaţiile personale, profesionale şi sociale oferǎ acestei boli cronice dimensiunile unei probleme majore de sǎnǎtate publicǎ. În România nu se cunosc cu exactitate costurile pentru asistenţa medicalǎ a pacienţilor astmatici; spre comparaţie, în SUA se cheltuie anual peste 2 miliarde $ pentru spitalizarea acestor pacienţi, iar cheltuielile totale pentru îngrijirea lor se ridicǎ la peste 6 miliarde $ anual.

Cauzele apariţiei AB: - factori alergeni (polen, acarieni, pene) - infecţiile virale - utilizarea de medicamente antiinflamatorii nesteroidiene (aspirina) - afecţiunile ORL (rinita, sinusita) Factorii care favorizeazǎ declanşarea crizelor de astm sunt doar în parte

cunoscuţi: expunerea la cantitǎţi masive de alergeni sau poluanţi, infecţiile acute ale cǎilor respiratorii, emoţiile, efortul fizic sau factori psihologici care determinǎ reacţii exteriorizate (râs, plâns, ţipǎt etc.).

Crizele de astm sunt grevate de o serie de complicaţii care pot ameninţa viaţa bolnavului: distrucţia ţesutului pulmonar cu apariţia pneumotoraxului (acumulare de aer în cavitatea pleuralǎ), a atelectaziei pulmonare (colabarea pulmonului, secundarǎ distrucţiei de ţesut pulmonar şi pǎtrunderii aerului în cavitatea toracica), insuficienţa cardiacǎ acutǎ etc.

Pe termen lung, pacienţii cu astm bronsic prezintǎ o serie de deficienţe care le modificǎ rolul lor social şi profesional:

- handicap fizic: astmaticii trebuie sǎ-şi limiteze mult activitatea fizicǎ pentru a preveni declanşarea unei crize de astm; sportul este contrandicat la aceşti pacienţi, cu excepţia înotului sau a ciclismului.

- handicap profesional: pacienţii cu astm trebuie sǎ evite locuri de muncǎ cu risc pentru sǎnǎtatea lor (agriculturǎ, sere, biblioteci, fabrici de produse chimice, industria medicamentelor, produselor biologice de uz uman sau veterinar, zootehnie, apiculturǎ, locuri de muncǎ poluate etc);

- handicap educaţional: astmul bronsic determinǎ prin exacerbǎrile sale, absenteism şcolar important;

- handicap social: pacienţii cu astm se pot considera marginalizaţi în unele situaţii (profesional, educativ, sportive etc.) ceea ce impune o asistenţǎ psihologicǎ şi ocupaţional-profesionalǎ.

Este evident cǎ pentru un management de calitate al acestor pacienţi este

necesarǎ intervenţia unei echipe de profesionişti (medic de familie, medic pneumolog, psiholog, asistent social, jurist) care sǎ identifice şi sǎ rezolve fiecare din problemele apǎrute.


407

Pneumopatiile ocupationale Sunt afecţiuni legate direct de inhalarea unor substanţe prezente în mediul profesional (Merck Manual 2002).

Substanţa incriminatǎ poate fi de naturǎ solidǎ, lichidǎ, gazoasǎ, solubilǎ sau insolubilǎ; sediul cantonǎrii acestor substanţe este reprezentat de cǎile respiratorii superioare (nas, faringe) sau inferioare (alveole pulmonare).

Efectele penetrǎrii şi înmagazinǎrii substanţelor din mediul profesional sunt multiple şi de gravitate variabilǎ:

- rinite cronice - cancer nazal - cancer faringian - cancer pulmonar sau pleural - pneumoconioze (pneumopatii determinate de inhalarea şi depozitarea substan-ţelor strǎine la nivel pulmonar)

Nu toate persoanele care sunt expuse acestor substanţe dezvoltǎ o boalǎ profesionalǎ respiratorie. Riscul este variabil de la persoanǎ la persoanǎ, cele mai expuse avînd un deficit prealabil de epurare alveolo-bronsica a subsţantelor strǎine inhalate. 3. Bolile digestive cronice

Aparatul digestiv are un rol esenţial pentru dezvoltarea şi viabilitatea orga-nismului uman. Este alcǎtuit din tubul digestiv (format din cavitatea oralǎ, faringe, esofag, stomac, intestin subţire şi colon) şi organele anexǎ, reprezentate de ficat, pancreas şi vezicula biliarǎ. La nivelul tubului digestiv alimentele ingerate sunt prelucrate pentru acţiunea de absorbţie a nutrimentelor, care se realizeazǎ tot la acest nivel. Ficatul şi pancreasul intervin prin secreţiile exocrine în realizarea acestei funcţii. În acelaşi timp, aceste douǎ organe (care, departe de a fi doar „anexe” ale tubului digestiv), sunt esenţiale pentru organism – ficatul are funcţie de sintezǎ a unor enzime, elemente de structurǎ, iar pancreasul intervine decisiv în metabolismul glucidelor, prin sinteza celor 2 hormoni care menţin echilibrul glucidic: insulina – cu rol hipoglicemiant, şi glucagonul – cu rol hiperglicemiant.

Patologia aparatului digestiv este cunoscutǎ, în mod tradiţional, mai mult prin bolile acute infecţioase (boala diareicǎ acutǎ, parazitoze, hepatita acutǎ), şi mai puţin prin bolile sale cronice.

Bolile cronice digestive, reprezentate în mod special de boala ulceroasǎ, hepato-patiile cronice, colopatiile cronice, pancreatitele cronice, se detaşeazǎ prin frecvenţa lor în populaţia generalǎ, etiologia complexǎ şi variatǎ, influenţarea calitǎţii vieţii şi

Răzvan MIFTODE

408

prognosticul de multe ori dramatic al unora dintre acestea. Unele îmbracǎ forme severe, necesitînd spitalizǎri repetate şi uneori intervenţii chirurgicale. Caracterul cronic şi invalidant genereazǎ un numǎr important de concedii medicale sau pensionǎri survenite la vârstele cele mai productive (se constituie într-o adevaratǎ patologie a vârstelor active) şi produc pierderi premature de vieţi omeneşti (mortalitatea specificǎ ocupǎ, de exemplu, locul al 4-lea în cadrul mortalitǎţii generale în ţara noastrǎ). Factori cauzali

Pentru cele 4 categorii mari de boli digestive cronice (ulcerul, hepatopatiile,

colopatiile şi pancreatitele) factorii cauzali sunt multipli; unii sunt comuni acestora, alţii sunt specifici fiecǎrei categorii de boalǎ, iar altele sunt consecinţa existenţei anterioare a unei alte boli în sfera digestivǎ sau a altui organ (de exemplu, insuficienţa cardiacǎ dreaptǎ se insoţeşte în timp de afectarea ficatului, cu apariţia cirozei cardiace).

Factorii cauzali pot fi grupaţi: - factori ereditari - factori imunitari - factori toxici - factori infectioşi - factori proveniţi din mediul de viaţǎ sau profesional - factori iatrogeni (medicamente, intervenţii diagnostice sau terapeutice etc.).

Aceşti factori rareori acţioneazǎ izolat; de cele mai multe ori, în patogeneza unei boli digestive cronice se întâlnesc mai mulţi factori cauzali, acţionînd sinergic sau cumulat.

Pentru boala ulceroasǎ, în prezent se apreciazǎ cǎ 2 factori sunt încriminaţi în producerea acesteia: infecţia cronicǎ cu Helicobacter pylori şi utilizarea de antiinfla-matorii nesteroidiene (aspirina, indometacin, diclofenac, fenilbutazona etc.) şi chiar a obişnuitului paracetamol.

În cazul gastritelor cronice, în afara celor 2 factori mentionaţi mai sus, se adaugǎ factorii fizici (iradierea şi substanţele corozive), paraziţi (nematode), alcoolul şi fumatul. De asemenea existǎ o corelare cu alte boli care favorizeazǎ apariţia unei gastrite de însoţire (anemia prin deficit de vitamina B12, unele boli de sistem: sarcoi-doza, amiloidoza, tuberculoza).

În producerea gastritelor şi a ulcerului gastro-duodenal, s-au incriminat, ca factori favorizanţi: ingestia de alimente fierbinţi/reci, alimentele acide, picante, condimentele, prǎjelile, afumǎturile, consumul exagerat de legume sau fructe proaspete, dulciurile concentrate, aluaturile proaspete. Alcoolul poate produce şi întreţine suferinţa gastro-intestinalǎ.

Enteropatiile cronice sunt determinate de o serie de factori cauzali sau favorizanţi: greşeli alimentare, dieta vegetarianǎ, parazitozele digestive cronice, into-leranţa la glucide, inflamaţiile cronice ale mucoasei intestinale, disfuncţii pancreatice.

Hepatitele cronice sunt produse în special de infecţia cronicǎ cu virusuri hepatitice (B, C, D etc.), toxice (medicamente, toxice industriale), alcool etc.


409

Hepatita virală cronică Existǎ unanimitate de pǎreri cǎ aceastǎ patologie reprezintǎ un mare pericol

pentru viaţa populatiei. Conform datelor anunţate de Institutul de Boli Infecţioase “Matei Balş”, incidenţa infecţiilor cu virus B şi C în România a fost, în anul 2003, de 7% pentru virusul B şi de 6,5–7% pentru virusul C. În comparaţie, în anul 1990, incidenţa a fost de 13% (pentru virusul B) şi între 3,54–4% pentru virusul C.

Existǎ diferenţe prognostice în ceea ce priveşte evoluţia în viitor a celor 2 tipuri de infectie hepaticǎ viralǎ. Dacǎ pentru virusul B, pentru care existǎ deja un vaccin eficient, sunt sanse apreciabile de limitare a rǎspândirii acestuia,în ceea ce priveşte virusul C, situaţia rǎmâne preocupantǎ. Ca urmare a declanşǎrii, în 1995, a vaccinǎrii contra virusului hepatitic B, incidenţa acestei infecţii a scǎzut. În schimb, infecţia cu virusul hepatitic C – greu de stǎpânit, şi în consecinţǎ, imposibil de sintetizat un vaccin eficace contra lui – prezintǎ o incidenţǎ din ce în ce mai mare (atît în Romania, cât şi pe plan mondial).

Se considerǎ cǎ din totalul celor infectaţi cu virus C, 80 % devin purtǎtori şi numai 20% se debaraseazǎ de virus (se vindecǎ). Din totalul purtǎtorilor, 60% dezvoltǎ o boalǎ cronicǎ de ficat, 40% evolueazǎ cǎtre cirozǎ şi 15-20% cǎtre cancerul hepatic. Calea de transmitere a acestei infecţii este multiplǎ: contactul sexual (1-10%), utilizarea instrumentarului chirurgical sau cosmetic contaminat, preparate de sânge, contactul cu sânge contaminat etc. Persoanele expuse riscului contaminǎrii sunt: rudele infectaţilor, personal medical, utilizatorii de droguri injectate, personalul de îngrjire din cǎmine-spital, aziluri, instituţii pentru copii etc.

Multe hepatite apar în urma consumului unor medicamente (izoniazidǎ, nitrofu-rantoinul, acetaminofenul). În alte cazuri, mecanisme autoimune sunt incriminate (organismul atacǎ structurile hepatice prin anticorpi sintetizati contra acestora), iar in alte cazuri, etiologia ramâne necunoscutǎ/

Ciroza hepaticǎ. Se apreciaza ca la populatia intre 45–65 ani, ciroza constituie a 3-a cauza de deces in tarile industrializate (bupa bolile cardiovasculare si cancer). Majoritatea sunt secundare abuzului de alcool. In Africa si Asia, ciroza secundara infectiei cronice cu virus hepatitc B constituie o cauza majora de deces.

Cauzele cirozei: infectii cronice virale sau parazitare, expunerea la toxice, boli hepato-biliare (obstructia cailor biliare prin malformatii, calculi, tumori), boli cardio-vasculare, metabolice (hemocromatoza, boala Wilson etc). Factori favorizanti sunt si diabetul zaharat sau malnutritia. Factori din mediul de viaţă

Sunt multipli si asociati, participind la aparitie si intretinerea bolilor digestive cronice.

Ritmul neregulat al alimentatiei (determinind dezordine in functionarea tubului digestiv), stresul, consumul de alimente alterate sau netolerate, alimentele cu potential alergenic (unele fructe sau legume, condimente, amelioratori, coservanţi), pregătirea culinară neadecvată, nesănătoasă (prăjeli, copturi, tocături, rântaşuri), trecerea bruscă de

Răzvan MIFTODE

410

la un tip de alimentaţie la altul, excesul de băuturi alcoolice şi cafeină, alimente la temperaturi neobişnuite pentru organism (prea calde sau prea reci), constituie elemente care întreţin bolile din sfera gastro-duodenală, enteritele, hepatitele, colopatiile cronice. Tulburǎrile psihice

Tulburǎrile psihice se definesc prin existenţa unor tulburǎri de afectivitate şi/sau

comportament social. Reprezintǎ o problemǎ importantǎ de sǎnǎtate publicǎ, atât prin incidenţa şi

prevalenţa lor, cât şi prin multiplele probleme sociale generate (handicap, pensionǎri precoce).

Tulburǎrile psihice genereazǎ suferinţa individului şi a familiei, dezinserţie socialǎ şi profesionalǎ, handicap psihic şi intelectual. Se considerǎ cǎ dezechilibrele psihice pot fi şi la originea unor flageluri sociale cum ar fi alcoolismul, tabagismul, toxicomania şi delincvenţa.

Se apreciazǎ cǎ în prezent 1/3 din internǎri sunt motivate prin tulburǎri mentale, iar peste 10% din oameni consumǎ regulat un medicament psihotrop (pentru stǎri depresive, angoasǎ, tulburǎri de somn).

Trebuie facutǎ o diferenţiere între boala psihicǎ şi retardul mintal. Întârzierea mintalǎ (retardul mintal) reprezintǎ existenţa unei capacitǎţi intelectuale (de memorare, înţelegere, analizǎ) reduse sub limita inferioarǎ a normalului, cu origini în perioada copilǎriei. Bolnavul psihic are un nivel de inteligenţǎ/intelectiv normal, deşi prezenţa suferinţei poate diminua performanţele acestuia.

Cauzele suferinţelor psihice nu sunt pe deplin elucidate. 1. Un anumit determinism genetic a fost incriminat, fǎrǎ a se aduce argumente solide în favoarea acestei supoziţii. Existǎ totuşi date din literatura de specia-litate care constatǎ o anumitǎ agregare a bolilor psihice în cadrul unor familii, fie la aceleaşi generaţii sau la generaţii succesive (pǎrinţi–copii–nepoţi). Unele psihoze pot avea o cauzǎ geneticǎ. 2. Au fost incriminate de asemenea tulburǎri biochimice produse la nivelul sistemului nervos central, în special în cazul depresiilor. 3. Nu în ultimul rând, factorii familiali, sociali, profesionali pot fi incluşi în rândul circumstanţelor favorizante sau cauzale pentru unele dezechilibre psihice. În psihiatrie sunt cunoscute depresiile reactive (apǎrute în urma unor evenimente nefericite, tragice din viaţa persoanei suferinde: decesul unei rude apropiate, divorţul, concedierea, falimentul, prizonieratul sau detenţia etc.) sau manifestǎ-rile nevrotice apǎrute pe fondul unei suferinţe fizice (somatice).

Boala psihicǎ trebuie abordatǎ ca orice altǎ boalǎ, fǎrǎ a incrimina pacientul sau a–l cataloga într-un fel diferit de alţi bolnavi. Pacientul cu probleme psihice beneficiazǎ de terapie complexǎ, condusǎ de un specialist în domeniu. În rare situaţii persoana în cauzǎ se poate re-echilibra prin proprie voinţǎ şi educaţie, apelîndu-se la terapie; cel mai adesea însǎ, ea are nevoie de ajutorul societǎţii şi al medicilor. Lipsa intervenţiei


411

terapeutice poate conduce la consecinţe dintre cele mai grave pentru pacient şi anturaj: agravarea suferinţei, decompensǎri frecvente, alterarea comportamentului cu apariţia de conduite antisociale, degradarea continuǎ a statutului social si profesional etc. Trebuie subliniat cǎ terapia creşte şansele de recuperare şi reinserţie a pacientului psihic, cu condiţia ca cel în cauzǎ sǎ respecte regulile de dispensarizare, de prevenţie a recidivelor şi prin abordarea unui mod de viaţǎ adecvat. Categorii populaţionale cu risc

Orice om poate dezvolta, de-a lungul vieţii, o suferinţǎ psihicǎ. Fiecare etapǎ a vieţii prezintǎ factori care pot favoriza dezechilibre psiho-afective de intensitate şi duratǎ variabile.

Copiii şi adolescenţii sunt categorii vulnerabile la factorii nocivi din exterior (familiali, şcolari, afectivi), putînd dezvolta uşor diferite forme de suferinţǎ psihicǎ. În special conflictele familiale, divorţul sau decesul unuia din pǎrinţi, modificǎrile hormo-nale, a înfǎţişǎrii, influenţa grupului, pot produce devieri comportamentale şi de caracter la aceste vârste.

Adulţii prezintǎ riscul de a dezvolta tulburǎri psihice, datoritǎ presiunilor exerci-tate de responsabilitǎţile majore care le revin, problemele legate de profesie, de somaj, conflictele familiale, pǎrǎsirea cǎminului de cǎtre copii etc.

Vârstnicii sunt o categorie foarte expusǎ pentru aceastǎ grupǎ de boli; factorii care favorizeazǎ aceastǎ vulnerabilitate ţin de modificǎrile intervenite în structura familiei şi a relaţiilor familiale, în statutul profesional, dar şi deteriorarea progresivǎ a funcţiilor organismului (pierderea treptatǎ a autonomiei, a funcţiilor organelor de simţ, a activitǎţii cerebrale).

Tabelul 2 rezumǎ factorii care favorizeazǎ tulburǎrile mintale.

Tabel 2: Factori favorizanţi pentru tulburǎrile mintale

Categoria populaţionalǎ

Factori favorizanţi

Copii şi adolescenţi

Probleme familiale: - disoluţia familiei - un singur pǎrinte (mama) - supraveghere rigidǎ - carenţe educative: o educaţie prea „liberǎ”, absenţa imaginii tatǎlui sau o imagine devalorizatǎ a acestuia - carenţe afective: lipsa de comunicare cu pǎrinţii, abuz fizic sau sexual

Frica de viitor (frica de şomaj, de viaţa adultǎ) Eşecul şcolar, rigorile educaţiei

Răzvan MIFTODE

412

Categoria

populaţionalǎ Factori favorizanţi

Adulţi

Singurǎtatea Dificultǎţi financiare grave Dinamica vieţii profesionale şi sociale Lipsa perioadelor de recreere, concedii, petrecere a

timpului liber Condiţii grele de lucru: presiunea ierarhicǎ, responsabi-

litǎţi importante, munca slab remuneratǎ Climat de insatisfacţie Alcoolism, consum de droguri stupefiante Înaintarea în vârstǎ Boli grave (cardiace, cancer, artropatii)

Vârstnici

Îmbǎtrânirea Scǎderea autonomiei personale (deplasare, organe de simţ) Scǎderea funcţiilor cognitive Dificultǎţi financiare (creşterea cheltuielilor pentru boalǎ,

recuperare, proteze) Relaţiile cu familia: copii, consort Vǎduvia

Clasificare:

I. Tulburǎrile nevrotice: corespund tulburǎrilor de comportament de care pacientul este conştient şi le relateazǎ la terţi (inclusiv la medicul curant). Constituie exemple ale nevrozei – depresia persistentǎ, angoasa profundǎ şi prelungitǎ, senzaţia de rǎu general, comportamentul obsesional, tulburǎrile relationale. La copil – se traduc prin tulburǎri de adaptare şcolarǎ şi/sau tulburǎri de vorbire.

II. Tulburǎrile psihotice: sunt mult mai severe decât nevrozele, manifestîndu-se printr-o pierdere a contactului cu realitatea. Pacientul nu este conştient de boala sa, negînd chiar diagnosticul.

III. Tentativa de suicid şi suicidul. Considerat o suspendare acutǎ a instinctului de conservare, suicidul survine în cele mai multe situaţii pe fondul unor probleme psihice cronice, mai mult sau mai puţin exteriorizate, sau ca reacţie la o situaţie de crizǎ faţǎ de care autorul nu gǎseşte rezolvare.

IV. Tulburǎrile mentale de origine organicǎ. Corespund unei atingeri a funcţiei cerebrale secundare unui traumatism, boli infecţioase (meningita, encefalita) sau maladii degenerative (boala Alzheimer). Pot apare şi suferinţe somatice, strâns legate de boala psihicǎ (exemple: ulcerul peptic de stress, angorul pectoral etc.).


413

Probleme legate de tulburǎrile mentale

1. Creşterea morbiditǎţii prin boli psihice Se semnaleazǎ o creştere a numǎrului persoanelor care consultǎ serviciile

medicale (medicina de familie, psihiatru) sau care se interneazǎ pentru o suferinţǎ psiho-afectivǎ care-i afecteazǎ viaţa familialǎ sau profesionalǎ.

Se contureazǎ câteva cerinţe de dezvoltare a reţelei de asistenţǎ psihiatricǎ, cu accent pe serviciile preventive şi curative de pedo-psihiatrie (orientate cǎtre asistenţa copilului şi adolescentului cu probleme psihice) şi respectiv geronto-psihiatrie (nece-sare avînd în vedere creşterea duratei medii de viaţǎ şi implicit a incidenţei/prevalenţei bolilor psihice la aceastǎ categorie de vârstǎ).

2. Creşterea consumului de medicamente psihotrope Datoritǎ stresului cotidian şi altor factori citaţi anterior şi care au adesea o

acţiune convergentǎ, multe persoane apeleazǎ frecvent la medicamente cu acţiune pe sistemul nervos central. Se înregistreazǎ o creştere continuǎ a cererii de medicamente psihotrope, implicit a consumului. Aceastǎ stare de fapt ridicǎ numeroase probleme care ţin atât de efectele secundare serioase ale acestor medicamente cât şi de costul foarte ridicat al unei astfel de terapii.

Chimioterapia psihiatricǎ s-a dezvoltat foarte mult în ultimile decenii, descope-rându-se agenţi chimioterapici destinaţi unei palete largi de suferinţe psihice:

- antidepresivele (pentru nevroze depresive) - anxiolitice (pentru stǎrile de angoasǎ, anxietate, atacuri de panicǎ) - somnifere pentru tulburǎri de somn - neurolepticele (pentru stǎrile de agitaţie sau delir). O problemǎ importantǎ o reprezintǎ accesul la aceste medicamente. Avînd în

vedere domeniul limitat de utilizare a acestora, este de preferat ca terapia sǎ fie iniţiatǎ şi condusǎ sub control strict de specialitate. În plus, unele dintre aceste medicamente pot avea efecte paradoxale, accentuînd starea pentru care au fost prescrise (unele antidepresive pot accentua starea de depresie, producînd chiar tendinţe suicidare).

3. Suicidul În România, în anul 2002, sinuciderile au reprezentat 31% din totalul morţilor

violente, respectiv 3486 decese, conform datelor furnizate de Reţeaua de Medicinǎ Legalǎ.

Rata sinuciderilor este mare la persoanele între 15-25 ani şi >55 ani. La cate-goria 15-25 ani, moartea produsǎ prin suicid a reprezentat a doua cauzǎ de deces, dupǎ accidente.

Se constatǎ cǎ rata suicidului este mai ridicatǎ la celibatari, bǎrbaţi, categorii socio-profesionale defavorizate.

Răzvan MIFTODE

414

4. Impactul social important Bolile psihice determinǎ: - costuri importante pentru bugetul asigurǎrilor de sǎnǎtate (consultaţii medicale, spitalizǎri, tratament în ambulatoriu) şi al asigurǎrilor sociale (indemnizaţii de concedii medicale, pensionǎri înainte de termen, invaliditate, costurile reinserţiei sociale). - necesitatea finanţǎrii unui dispozitiv specializat extins şi diferenţiat (pe categorii de vârstǎ, cauze, probleme sociale) şi a unui personal numeros; - costuri ridicate prin efecte colaterale: accidente de circulaţie, domestice sau de muncǎ determinate de efectele secundare ale medicaţiei psihotrope sau de lipsa tratamentului.

5. Asocierea cu atitudini antisociale Unele tulburǎri psihice sunt strâns legate de adoptarea unui comportament

antisocial. Se pot enumera asocierile cu alcoolismul, consumul de droguri, violenţǎ, generarea de accidente sau fapte premeditate, omucideri, violuri etc.

Subliniem cǎ nu putem generaliza aceste aspecte la totalitatea suferinzilor psihici, dar aceastǎ asociere existǎ şi trebuie amintitǎ. 4. Cancerul

Cancerul reprezintǎ una din cele mai redutabile boli cunoscute în medicina

modernǎ. Aceastǎ boalǎ afecteazǎ aproape orice organ sau ţesut al organismului uman, fundamentul morfopatologic constituindu-se în înmultirea fǎrǎ control a celulelor, care capǎtǎ caractere anormale, pierzîndu-şi în acelaşi timp funcţia lor iniţialǎ. Se produce în timp o înlocuire a ţesutului normal, funcţional, cu un conglomerat de celule atipice, afuncţionale şi cu înmulţire acceleratǎ, cunoscut sub denumirea genericǎ de tumorǎ. Procesul patologic evolueazǎ iniţial local, în interiorul organului afectat, ulterior producîndu-se fenomenul de metastazare, adicǎ de dispersie şi localizare a celulelor canceroase în tot organismul. Tumora canceroasǎ (malignǎ) trebuie diferenţiatǎ de tumora benignǎ, care – deşi reprezintǎ tot o proliferare anormalǎ a celulelor – nu are evoluţia agresivǎ a tumorii maligne şi nu determinǎ metastazare, avînd, în consecinţǎ, o evoluţie mult mai puţin periculoasǎ.

În prezent noţiunea de cancer este utilizatǎ pentru mai mult de 100 maladii, incluzînd tumori maligne localizate în diferite ţesuturi şi organe, cum ar fi sânul, creierul, stomacul, colonul, plǎmânul, pielea, cavitatea bucalǎ, organele genitale, siste-mul osos, ficatul şi pancreasul. Tot în cadrul bolilor maligne sunt incluse proliferǎrile maligne ale celulelor figurate ale sângelui (leucemii) precum şi transformǎrile maligne ale celulelor sistemului limfatic (sarcoame, limfom malign Hodgkin sau non-Hodgkin).


415

Factori determinanţi. Factori de risc

Boala apare în principal ca urmare a expunerii îndelungate la agenţi carcino-genici din mediul extern (inhalaţi, ingeraţi sau aflaţi în contact prelungit şi repetat cu pielea şi mucoasele), sau ca urmare a unei predispoziţii genetice (existǎ boli maligne a caror determinare geneticǎ este doveditǎ, de exemplu cancerul mamar şi genital la femei). Factorii genetici

Creşterea şi proliferarea celulelor maligne pot fi favorizate de anomaliile (mutaţiile) genice. Existǎ o serie de gene care prin activitatea lor pot induce apariţia de celule anormale cu evoluţie şi înmulţire rapidǎ. Aceste gene sunt cunoscute ca oncogene (forme anormale ale genelor care regleazǎ creşterea celularǎ). Alte gene au rol în suprimarea dezvoltǎrii tumorale (gene supresoare tumorale). Disfuncţia sau anomaliile apǎrute la aceste gene favorizeazǎ scoaterea de sub control a proliferǎrii tumorale şi în consecinţǎ potenţeazǎ dezvoltarea tumorii.

Anomaliile cromozomale se întâlnesc în unele cancere umane (unele leucemii, limfoame, tumori solide ale plǎmânului, uterului, rinichilor, testicol, ţesut nervos, osos). De exemplu, în leucemia mieloidǎ cronicǎ, se poate identifica un cromozom anormal – cromozomul Philadelphia.

Se apreciazǎ cǎ existenţa anomaliilor cromozomale, în cazul unui cancer, modificǎ în mod negativ prognosticul bolii. O tumorǎ canceroasǎ la care nu se identificǎ anomalii cromozomale are o evoluţie mai favorabilǎ decât în cazul co-existenţei defectelor genetice. Factorii de mediu I. Agenţii infecţioşi

a) Virusurile. Unele virusuri sunt incriminate în producere unor neoplazii la om. Se pot enumera papilomavirusurile umane (incriminate în apariţia cancerului de col uterin), citomegalovirusul (sarcomul Kaposi), virusul Epstein-Barr (incri-minat în producerea unei infecţii acute de tip virozǎ respiratorie – mononucleoza infecţioasǎ – dar şi în producerea unor limfoame – neoplazii ale sistemului limfo-ganglionar – şi cancer nazofaringian). Virusul hepatitei B poate fi la originea cancerului hepatic. Retrovirusurile umane (din care face parte şi virusul HIV – rǎspunzǎtor de apariţia SIDA) pot determina limfoame sau leucemii (“leucemia cu celule pǎroase”). De asemenea, bolnavii cu SIDA pot dezvolta în decursul acestei boli diverse forme de cancere (ex. Sarcomul Kaposi sau limfoame) produse de infecţii virale.

Răzvan MIFTODE

416

b) Bacteriile. Deşi nu sunt dovezi ferme, se pare cǎ Helicobacter pylori, bacteria

cauzatoare a ulcerului gastro-duodenal, ar putea fi incriminata în apariţia, la pacienţii cu gastritǎ cronicǎ, a unor forme de cancer gastric.

c) Paraziţi. Sunt puţine date ştiinţifice care sǎ incrimineze implicarea paraziţilor în apariţia unor cancere la specia umanǎ. Sunt citate Schistosoma hamatobium, care produce o cistitǎ cronicǎ cu inflamaţie şi fibrozǎ, asociatǎ în timp cu neoplasmul de vezicǎ urinarǎ, şi Opisthorchis sinensis, asociatǎ cu cancerul de pancreas şi de cǎi biliare.

II. Agenţii chimici

Agenţii chimici cu potenţial carcinogenic pot acţiona izolat sau asociaţi (mai multi agenţi în acelaşi timp). Riscul de apariţie a cancerului, dupǎ expunerea la agenţi chimici periculoşi, depinde însǎ de timpul de expunere (risc direct proporţional cu durata expunerii), vârsta, statusul endocrin, starea sistemului imunologic, tipul de alimentaţie, alţi factori predispozanţi (alcoolism, tabagism, alte boli subjacente).

Multitudinea de agenţi chimici carcinogeni determinǎ cancere cu localizare diferitǎ. Astfel, cancerul pulmonar poate apare în urma expunerii la vopseluri, gaze de eşapament, fibre minerale, nichel, asbest şi arsenic. O diversitate etiologicǎ prezintǎ şi cancerul cutanat (expunere la funingine, uleiuri minerale, arsenic) şi cancerele din sfera ORL (nichel, formaldehidǎ). Benzenul este incriminat în apariţia leucemiei, clorul – în unele forme de leucemie precum şi în aplazia medularǎ iar clorura de vinil în cancerul hepatic.

Trebuie amintitǎ şi acţiunea potenţial neoplazicǎ a unor medicamente. De exemplu, dietilstilbestrolul predispune la cancer hepatic sau cancer vaginal, unele preparate estrogenice sunt incriminate în dezvoltarea cancerului mamar la femeie, preparatele cu testosteron – în cancerul de prostatǎ (la barbaţi), unii agenti alchilanti – în apariţia leucemiei etc. III. Agenţii fizici

Radiaţiile ultraviolete (RUV) componente ale radiaţiilor solare, sunt bine cunoscute în geneza cancerului cutanat.

Radiaţiile ionizante (rezultate din activitǎţile centralelor nucleare, laboratoarelor de cercetare, extracţiilor miniere, serviciilor de radio-terapie sau explorare radiologicǎ medicalǎ, ori în urma unor experimente militare cu armament nuclear), au, de aseme-nea, potenţial cancerigen. Istoria oferǎ exemple numeroase care vin în sprijinul acestor afirmaţii. Supravieţuitorii de la Hiroshima şi Nagasaki, populaţia expusǎ norului radioactiv degajat în urma accidentelor de la centralele nucleare din Three Mile Island (1979, Pennsylvania – SUA) sau Cernobîl (1986, Ucraina) populaţiile din zonele limi-trofe terioriilor unde se efectueazǎ experiente militare cu arme nucleare, etc. au pre-zentat – şi mai prezintǎ – o incidenţǎ a bolilor canceroase mult mai mare decât alte


417

populaţii. În medicinǎ este cunoscutǎ aşa-numita “boalǎ acutǎ de iradiere”, caracterizatǎ prin manifestǎri cerebrale, digestive şi sanguine.

Efectele la distanţǎ ale expunerii la doze mari de radiaţii constau şi în apariţia unor forme de cancer: leucemia, cancerul tiroidian, cutanat sau osos.

Traumatismele pielii şi mucoselor. Iritaţia cronicǎ a pielii determinǎ apariţia unei dermatite cronice, şi rar a unui cancer cutanat. Traumatizarea cronicǎ a mucoasei bucale sau linguale (dentiţie deficitarǎ, substanţe iritante, fumul de ţigarǎ sau alcoolul concentrat) predispune la dezvoltarea unui cancer în aceastǎ regiune.

Modul de viaţǎ. Consumul de alcool predispune la cancere ale tubului digestiv (bucal, esofagian şi gastric) iar fumatul – cancer cerebral, cancer oro-faringian, pulmo-nar, esofagian şi al vezicii urinare.

Alimentaţia sǎracǎ în fibre alimentare vegetale predispune la neoplazii ale colonului,iar alimentaţia bogatǎ în grǎsimi animale – la cancer al sânului.

Fumatul este responsabil de aproape 30% din totalul deceselor prin cancer. De asemenea, supraponderalitatea şi obezitatea constituie factori de risc pentru cancer. Se considerǎ cǎ alimentaţia bogatǎ în fructe, legume poate reduce riscul de cancer, iar cea bogatǎ în carne conservatǎ sau carne roşie ar creşte acest risc.

Experţii OMS considerǎ cǎ modificǎrile în dietǎ precum şi intensificarea exerci-ţiilor fizice ar fi factori protectori faţǎ de aceastǎ maladie. Boli interne cu potenţial carcinogenic

Pacienţii cu deficite imunologice (prin medicaţie imunosupresoare sau prin infecţie HIV) au un risc foarte ridicat de dezvoltare a unor boli neoplazice (limfoame, sarcom Kaposi). De asemenea, pacienţii cu boli auto-imune (lupus eritematos sistemic, poliartrita reumatoidǎ, sindromul Sjogren) au risc ridicat pentru apariţia unor plasmo-citoame.

Unele boli interne constituie adevarǎte “anticamere” ale cancerului sau stǎri precanceroase. Gastrita atroficǎ cu hipoclorhidrie şi infecţie cu H. Pylori poate evolua în timp cǎtre un cancer gastric. Ciroza hepaticǎ cu virus B sau C se poate transforma în cancer hepatic. O stomatitǎ cronicǎ traumaticǎ sau iritativǎ poate degenera în cancer al cavitǎţii orale. Nevii pigmentari melanocitari (aluniţele) se pot transforma în cazul expunerii la raze ultraviolete sau traumatisme, în cancer cutanat (melanom malign). Se cunosc de asemenea o serie de sindroame sau simptome care sunt asociate frecvent cu o neoplazie încǎ nedepistatǎ. Acestea sunt sindroamele paraneoplazice, a caror identi-ficare poate orienta medicul cǎtre o posibilǎ maladie neoplazica subteranǎ.

O hipoglicemie matinalǎ repetatǎ sau un sindrom diareic persistent poate sugera un cancer de pancreas (insulinom), o hipertensiune arterialǎ neexplicatǎ de vârstǎ, antecedente sau factori de risc poate atrage atenţia asupra unei tumori de glandǎ suprarenalǎ. De asemenea, anemia, unele manifestǎri nervoase (miastenia, unele neuro-patii periferice, degenerescenţa corticalǎ subacutǎ), febra neexplicatǎ de alte cauze,

Răzvan MIFTODE

418

osteoatropatia hipertroficǎ, unele menifestǎri dermatologice se pot constitui de aseme-nea în sindroame paraneoplazice. Date epidemiologice generale

Conform datelor Organizaţiei Mondiale a Sǎnǎtǎţii, cancerul provoacǎ anual peste 7 milioane de decese (12,5% din totalul deceselor). Aproape 20 milioane de oameni suferǎ de cancer, prognozîndu-se o creştere a numǎrului acestora în urmatorii 20 ani, pânǎ la 30 milioane de cazuri.

Anual sunt diagnosticate 10 milioane de cazuri noi; se apreciazǎ cǎ incidenţa va creşte pânǎ în anul 2020 la 15 milioane de cazuri noi/an.

Aproape 60% din pacienţii cu neoplazii provin din ţǎrile în curs de dezvoltare sau ţǎrile sǎrace.

Se considerǎ cǎ aproximativ 1/3 din totalul cazurilor noi diagnosticate anual ar putea fi prevenite.

Referitor la organele afectate primar de acest proces, OMS semnaleazǎ o creştere a cancerelor digestive (de colon şi rect), cancerul de sân şi prostatǎ, în timp ce se constatǎ o incidenţǎ din ce în ce mai scazutǎ a cancerului gastric.

Existǎ o corelaţie între incidenţa cancerului şi statutul socio –economic: o incidenţǎ crescutǎ la clasele sociale cele mai defavorizate şi cu o educaţie precarǎ. De asemenea, rata supraveţuirii este mai scazutǎ la aceste categorii de persoane. Metode de prevenţie

Sunt semnalate corelaţii şi cu tipul de dietǎ alimentarǎ sau cu gradul de solicitare fizicǎ. Obezitatea ar fi asociatǎ cu o creştere a incidenţei cancerului esofagian, colorectal, de sân, uter sau rinichi. O dieta bogatǎ în fructe ar avea rol protector faţǎ de riscul unui cancer oral, esofagian, gastric sau colorectal. De asemenea, controlul greutǎţii corporale şi evitarea regimului alimentar bogat în grǎsimi animale şi glucide pot constitui mijloace eficiente dovedite pentru scǎderea riscului apariţiei cancerului.

Exerciţiile fizice regulate ar reduce riscul de cancer de sân sau colorectal. În schimb, consumul regulat de alcool ar mǎri riscul de apariţie a cancerului cavitǎţii orale, laringelui, ficatului şi sânului.

Conduita preventivǎ trebuie sǎ conţinǎ şi renunţarea la fumat, evitarea excesului de alcool, evitarea contactului cu noxe cu potenţial carcinogen (hidrocarburi, solvenţi, vopseluri, clor etc.), înlǎturarea factorilor poluanţi. O alimentaţie bazatǎ pe produse proaspete, neconservate, cu legume şi fructe în cantitǎţi suficiente, o bunǎ vitaminizare, evitarea regimului exclusiv vegetal, constituie de asemenea o atitudine preventivǎ eficace. Tabelul 3 oferǎ o orientare în ceea ce priveşte mǎsurile generale care pot fi luate pentru scǎderea riscului de cancer.


419

Tabel 3: Legătura între dietă/efortul fizic şi riscul de cancer

Nivelul dovezii Risc scăzut Risc crescut

Semnificativ Activitatea fizicǎ (pentru cancerul de colon, sân)

Supraponderalitatea si obezitatea (cance de esofag, colorectal, sân, uter, rinichi

Probabil Fructe şi legume (pentru cancerul oral, stomac, colorectal)

Carne conservatǎ (cancer colorectal), alimente conservate prin sare (stomac); alimente foarte fierbinţi (cavitate oralǎ, faringe, esofag)

Posibil/insuficient

Fibre vegetale, peşte, acizi graşi nesaturaţi, vitamine B2, B6, B12, acid folic, calciu, zinc, seleniu, flavonoide

Grǎsimi animale, hidrocarburi policiclice aromate, nitrozamine

Conduita preventivǎ intereseazǎ atât medicul cât şi pacientul (subiectul

predispus riscului de a dezvolta o formǎ de boalǎ canceroasǎ). Orice persoanǎ care are în familie rude suferinde de cancer, sau este expus la

locul de muncǎ unor factori nocivi, urmeazǎ tratamente care scad apǎrarea imunitarǎ sau prezintǎ boli interne complexe, trebuie sa se adreseze serviciilor medicale şi sǎ solicite explorǎri suplimentare.

De asemenea, orice persoanǎ trebuie sa fie sensibilizatǎ asupra unor simptome sau semne care por constitui semnale de alarma (asa numitele „red flaggs”) pentru o boalǎ neoplazicǎ cu evolutie subclinicǎ. Am aminitit anterior de sindroamele paraneo-plazice. Ele sunt descoperite de cǎtre medic, pacientului revenindu-i misiunea de a descoperi şi semnala manifestǎrile a caror evaluare şi semnificaţie le poate analiza el însuşi.

Existǎ simptome generale, care pot fi întâlnite în aproape orice boalǎ internǎ cu evoluţie cronicǎ. O stare de obosealǎ ne-explicatǎ (prin efort susţinut sau lipsa concediilor de odihnǎ), scǎderea ponderalǎ de asemenea nejustificatǎ de un regim alimentar restrictiv autoimpus, febra, transpiraţiile nocturne, tusea, eliminarea de sânge prin tuse, scaun sau urinǎ, durerea persistentǎ de organ, sunt manifestǎri întâlnite în multe boli interne, nu în mod obligatoriu numai în neoplazii. O evaluare atentǎ a lor poate releva însǎ o boalǎ neoplazicǎ necunoscutǎ pânǎ în acel moment.

Existǎ însǎ manifestǎri care atrag atenţia unui medic antrenat şi sensibilizat în acelaşi timp, manifestǎri care pot reprezenta partea vizibilǎ a unui “iceberg neoplazic”.

Tabelul 4 enumerǎ câteva din principalele semne şi simptome care trebuie sǎ atragǎ atenţia oricǎrei persoane.

Răzvan MIFTODE

420

Tabel 4: Semne şi simptome de alarmǎ

Semne/Simptome Condiţii particulare Semnificaţie posibilǎ Tusea persistentǎ Bǎrbat >40 ani, fumǎtor Cancer pulmonar Hemoragia genitalǎ (falsa menstruaţie)

Femeie în postmenopauzǎ Cancer al corpului uterin

Sângerare vaginalǎ post-coitalǎ

Femeia cu activitate sexualǎ, indiferent de vârstǎ

Cancer de col uterin

Prurit persistent de cauzǎ nedecelabilǎ

Orice vârstǎ Leucemii, limfoame

Leziune cutanatǎ persistentǎ, sângerândǎ, rezistentǎ la tratament

Orice vârstǎ Cancer al pielii

Aluniţa (nev pigmentar) care-şi modificǎ caracterele (stare de “agitaţie”)

Orice vârstǎ Melanom malign

Tuse cu sânge Adult, vârstnic Cancer pulmonar Sângerare rectalǎ Lipsa unei cauze decelabile Neoplasm colorectal Alternanţa constipaţie/diaree

Adult Neoplasm colo-rectal

Modificǎri mamare (noduli, deformarea sânului, retracţia mamelonului)

Sex feminin Neoplasm mamar

Urina cu sânge Adult Neoplasm vezica urinara Neoplasm renal

Durere osoasǎ localizatǎ, persistentǎ, recidivantǎ

Orice vârstǎ Cancer osos Leucemie

Pacientul şi medicul au la dispoziţie o serie de explorǎri care ajutǎ la

descoperirea precoce a cancerului. Existǎ protocoale de urmǎrire a pacienţilor cu risc, dar şi a populaţiei generale pe perioade determinate de timp, materializate sub forma screening-urilor. Acestea au o serie de avantaje legate de descoperirea relativ precoce a unei boli neoplazice, dar prezintǎ şi unele dezavantaje, legate de costuri, rezultate fals-pozitive sau negative, dificultǎţile legate de alegerea populaţiei ţintǎ etc.

American Cancer Society recomandǎ o serie de investigaţii în scopul depistǎrii precoce a principalelor tipuri de cancer.

Câteva recomandǎri: - pentru cancerul mamar: se recomandǎ autoexaminarea sânului de catre femeie, lunar, dupa vârsta de 18 ani; examinarea sânului de catre medic, la


421

fiecare 3 ani (între 18-40 ani), dupa care anual; mamografie (o examinare de referinţǎ între 35 – 40 ani, dupǎ care la 1-2 ani între 40 – 49 ani şi anual dupǎ vârsta de 50 ani) - cancerul de col uterin: testul Papanicolau, recomandat anual, la femeile între 18 – 65 ani; - pentru toate tipurile de cancer genital: examinare ginecologicǎ la 1-3 ani între 18 – 40 ani, apoi anual; - cancer pulmonar: nu se recomandǎ de rutinǎ radiografia pulmonara sau examenul sputei; - pentru cancerul de prostata: tuşeul rectal şi test pentru antigenul prostatic specific (PSA) – anual dupǎ 45 ani; - pentru cancerul colo-rectal: testul de depistare a hemoragiilor oculte, anual dupǎ vârsta de 40 ani.

Cu câteva excepţii, toate testele de screening sunt destul de costisitoare, astfel

încât punerea în aplicare a screeningului ar presupune suportarea de cǎtre beneficiari a acestor costuri sau de catre organizatori sau instituţia tutelarǎ (minister, Guvern, DSP, Case de asigurǎri).

În unele cazuri, de exemplu, pentru cancerul pulmonar s-a renuntat la realizarea unor screeninguri datoritǎ evoluţiei infauste a acestei maladii, chiar în condiţiile unei descoperiri şi terapii precoce.

La polul opus se situeazǎ screeningul pentru cancerul mamar, cancerul de col uterin, cancerul cutanat sau cancerul de prostatǎ, care şi-au dovedit eficienţa. În alte cazuri, cum ar fi cancerul gastric, chiar dacǎ o acţiune de screening s-a dovedit eficienţa, costurile sunt atât de mari încât poate fi aplicabilă doar în sistemele sociale-economice foarte bogate. Consecinţele asupra pacientului şi sistemului de asistenţǎ medico-socialǎ

Cancerul este o boalǎ cu evoluţie cronicǎ, în marea majoritate a situaţiilor. Chiar dacǎ tumora a fost extirpatǎ prin metode chirurgicale, pacientul trebuie supus unor manopere şi protocoale post-diagnostice şi post-chirurgicale adesea greu de urmǎrit şi greu de suportat. Chimioterapia şi/sau radioterapia post-operatorie se însoţesc de reacţii adverse greu de combǎtut, care pun în dificultate hotarǎrea pacientului de a continua. De asemenea, aceste intervenţii terapeutice (absolut necesare pentru asigurarea unor şanse mai mari de vindecare) necesitǎ mare rigurozitate din partea pacientului şi multǎ determinare. Uneori pacienţii, exasperaţi de disconfortul trǎit la fiecare şedinţǎ terapeuticǎ, au tendinţa de a renunţa la aceste tratamente (iar unii chiar renunţǎ), anulînd în acest fel tot ce s-a câştigat pânǎ în momentul respectiv, şi diminuîndu-şi în acelaşi timp şansele de supraveţuire.

Răzvan MIFTODE

422

Aflarea diagnosticului reprezintǎ un moment de mare dificultate pentru pacient,

acesta percepînd boala ca o mare ameninţare pentru viaţa sa. Se considerǎ cǎ 1/3 din pacienţi dezvoltǎ, dupǎ aflarea diagnosticului, diverse forme de anxietate şi depresie.

Efectele bolii asupra statutului sǎu profesional şi a stǎrii sale economice nu sunt de neglijat. Unele forme de cancer (în special cele descoperite în faze avansate sau care necesitǎ extirpǎri chirurgicale mutilante) impun pensionarea temporarǎ sau definitivǎ a suferindului, diminuîndu-i câştigurile şi statutul social. În multe cazuri, terapia adjuvantǎ sau terapia de însoţire (prevazutǎ în protocoalele terapeutice post-operatorii) necesitǎ cheltuieli mari din partea pacientului şi familiei sale, în special în ţǎrile unde sistemul de asigurǎri de sǎnǎtate este precar sau pacientul nu este asigurat şi pentru astfel de situatii.

Asistenţa pacientului cu cancer presupune, în fazele avansate ale bolii, eforturi mari financiare şi umane inclusiv pentru îngrijirile zilnice care se impun. Pacientul îşi pierde cu timpul autonomia, iar necesitǎţile de îngrijire (alimentaţie, igienǎ, consiliere psihologicǎ, etc.) devin tot mai complexe. Se poate afirma cǎ asistenţa medico-socialǎ a pacientului cu cancer este extrem de costisitoare pentru orice sistem de asigurǎri, oricât de dezvoltat ar fi acesta.

În rezumat, cancerul determinǎ o serie de complicaţii care accentueazǎ suferinţa pacientului: dureri, greaţǎ, scǎderea apetitului alimentar, scǎdere ponderalǎ pânǎ la caşexie, astenie marcatǎ (epuizare), insuficienţa de organ sau disfuncţii ameninţǎtoare pentru funcţiile vitale etc. Practic, în stadiile avansate, se pot întâlni suferinţe ale mai multor organe: sistem nervos central (compresii, metastaze cerebrale), rinichi, inima (insuficienţǎ cardiacǎ), hematologic (“sufocarea” maduvei hematogene de catre celulele neoplazice metastazante la acest nivel), disfuncţii respiratorii (prin metastaze multiple la acest nivel sau prin revǎrsatele pleurale care pot apare).

Durerea este un simptom redutabil, care trebuie combǎtut cu toate mijloacele. Ea este datorǎta în general existenţei metastazelor osoase, organice, sau compresiei exercitate de tumorǎ catre ţesuturile din jur. Terapia anti-algicǎ va fi adaptatǎ pragului de sensibilitate al pacientului, putîndu-se ajunge pânǎ la utilizarea de opiacee (morfinǎ sau produse de sinteza, înrudite).

Efectele imobilizǎrii la pat trebuie contracarate printr-un program standardizat de exerciţii, mobilizare parţialǎ, fizioterapie, recuperare şi gimnasticǎ medicalǎ. Aceste îngrijiri împiedicǎ şi posibilele complicaţii din partea sistemului musculo-articular şi cutanat (artroze şi anchiloze, emacierea maselor musculare, escarele de decubit).

Suferinţa psiho-afectivǎ trebuie tratatǎ obligatoriu, pentru a împiedica pe de o parte capitularea pacientului în faţa bolii şi pe de altǎ parte, pentru a îmbunǎtǎţi calitatea vieţii acestuia. Se pot aplica tehnici de psiho-terapie, consiliere, menţinerea într-o activitate lucrativǎ a pacientului (dacǎ este posibil), menţinerea strânsǎ a legǎturilor cu familia şi alte persoane apropiate, şi nu în ultimul rând, utilizarea unei medicaţii antidepresive.


423

Terapia de însoţire (chimioterapia, radioterapia şi terapia hormonalǎ) trebuie respectatǎ în scopul creşterii şanselor de supraveţuire. Pacientul trebuie convins de utilitatea acestor metode terapeutice, dar pe care trebuie sa le accepte îîn deplina cunoştinţǎ de cauzǎ. Pacientul poate refuza – din diverse motive – tratamentul recomandat. Rolul serviciilor de asistenţǎ medico-socialǎ în prevenirea şi managementul bolilor neoplazice

Cancerul reprezintǎ o problemǎ majorǎ de sǎnǎtate publicǎ, şi este de înţeles implicarea importantǎ a diverselor componente ale sistemului de asistenţǎ medico-socialǎ în managementul acestui grup de afecţiuni.

Aceste componente trebuie sǎ acţioneze atât prin metode generale (prin educa-ţie sanitarǎ, programe de igienǎ a mediului, a muncii, a alimentaţiei, a construcţiilor, ecologizarea industriei poluante, legislaţie specificǎ etc.) cât şi prin metode adresate direct populaţiei cu risc (instruire, educaţie pentru sǎnǎtate, depistarea precoce a factorilor de risc, depistarea precoce a îmbolnǎvirilor, asigurarea resurselor pentru terapia curativǎ a bolilor, asigurarea resurselor pentru dispensarizarea acestor bolnavi şi pentru rezolvarea problemelor sociale apǎrute).

În mod concret, în managementul bolii neoplazice trebuie sǎ se implice atât serviciile publice de medicinǎ preventivǎ (sub tutela Guvernului), cât şi serviciile medicale primare (medicii de familie) sau secundare şi terţiare (ambulatorul de specialitate şi spitalul sau institutele naţionale de profil); la acestea trebuie sǎ se alature serviciile de psihologie şi psihiatrie, serviciile de asistenţǎ socialǎ şi consiliere, autori-tǎţile locale – primǎrii, consilii locale şi judeţene, prefecturi).

Un bun management al pacientului suferind de cancer nu înseamnǎ doar o terapie adecvatǎ şi o dispensarizare optimǎ, ci necesitǎ în plus acţiuni suplimentare în sfera socialǎ, familialǎ şi profesionalǎ. Oricât de performant ar fi un sistem medical, el nu poate rezolva toate problemele pe care un pacient confruntat cu o astfel de boalǎ le întâmpinǎ. Efectele benefice ale unei operaţii sau terapii medicale pot fi anulate de perpetuarea unor probleme extra-medicale (lipsa de îngrijire la domiciliu, lipsa familiei, lipsa fondurilor, condiţii precare de locuit, lipsa unei alimentaţii adecvate, a unei terapii de suport, deficienţele îîn consiliere sau asistenţǎ sociala etc.).

Tabel 5: Instituţiile şi rolul lor în managementul pacientului cu boalǎ malignǎ

Instituţie Rol

Serviciile de medicinǎ preventivǎ

- acţiuni de prevenţie la nivel comunitar: educaţie sanitarǎ, controlul alimentelor, monitorizarea poluǎrii mediului; - programe de screening - educaţia populaţiei pe teme specifice: autocontrol, control medical periodic, identificarea factorilor de risc etc.

Răzvan MIFTODE

424

Instituţie Rol

Medicul de familie

- educaţia pentru sǎnǎtate a asiguraţilor proprii; - controlul periodic a anual - identificarea persoanelor cu risc crescut - depistarea precoce a bolii şi consilierea pacientului - dispensarizarea pacienţilor diagnosticaţi şi trataţi; - consilierea pacientului şi familiei - asistenţa pacientului la domiciliu (îngrijiri comune sau îngrijiri paliative)

Ambulatorul de specialitate şi spitalul

- diagnosticul exact şi instituirea terapiei - monitorizarea evoluţiei pacientului - comunicarea şi cooperarea cu medicul de familie - raportarea cazurilor la DSP şi Ministerul sǎnǎtǎţii - dezvoltarea serviciilor de ambulator pentru dispensarizarea de specialitate a pacienţilor cu cancer - realizarea de protocoale, ghiduri si scrisori metodologice destinate eşaloanelor primare sau serviciilor de aceaşi nivel - cooperare interdisciplinarǎ - dezvoltarea serviciilor de asistenţǎ oncologicǎ

Serviciile de psihologie/psihiatrie

- dezvoltarea serviciilor de asistenţǎ de profil pentru pacienţi şi familiile lor - consiliere si psihoterapie - protocoale de conduitǎ faţǎ de pacientul cu neoplazie maligna

Asistenţa socialǎ

- identificarea problemelor pacientului şi familiei sale - consiliere profesionalǎ, familialǎ, de reintegrare sociala - soluţii pentru depǎşirea dificultǎţilor materiale - asistenţǎ a serviciilor domestice (însoţitori, personal de sprijin şi îngrijire etc.) - sprijinirea periodicǎ a pacienţilor cu situaţie materialǎ precarǎ

Primǎriile, Consiliile locale, Prefecturile

– dezvoltarea unor servicii sociale performante şi specializate în asistenţa persoanelor cu handicap, dizabilitǎţi şi a pacienţilor cu boli maligne invalidante - sprijinirea proiectelor locale de dezvoltare a serviciilor medicale oncologice; - dezvoltarea serviciilor de îngrijiri la domiciliu - acordarea de asistenţǎ juridicǎ, administrativǎ pentru persoanele cu cancer


425

Concluzionând: - odatǎ cu apariţia terapiei radiologice şi chimioterapice, cancerul şi-a pierdut „aura” de maladie incurabilǎ şi echivalentǎ a morţii; - existǎ forme de cancer cu evoluţie limitantǎ sub tratament (chiar curabile), existǎ însǎ şi forme de cancer cu evoluţie rapidǎ cǎtre deces; - acţiunea preventivǎ şi de depistare precoce rǎmâne modalitatea cea mai ieftinǎ de limitare a fenomenului; - pacienţii cu cancer reclamǎ probleme multiple care trebuie soluţionate în cadrul unei echipe interdisciplinare.

5. Accidentele, traumatismele şi otrăvirile. Patologia dezastrelor

Dupǎ natura lor şi tipul de agent cauzal, accidentele, otrǎvirile şi traumatismele (AOT) produc:

- leziuni traumatice de diverse fome şi grade de gravitate - arsuri sau degerǎturi - otraviri şi intoxicaţii

În funcţie de cauzele externe întâlnite, se deosebesc: - acciente de transport - accidente de muncǎ - accidente casnice - dezastre şi calamitǎţi - accidente prin foc sau electrocutie - cǎderi, înec - sinucideri/omucideri/agresiuni din mediul extern (muşcǎturi de animale, reptile, înţepǎturi de insecte, otrǎviri cu plante toxice)

Consecinţe:

- alterǎri ale sǎnǎtǎţii de intensitate şi consecinţe variabile (de la cele simple la cele care pun în pericol viaţa/funcţionarea unui organ) - consecinţe personale (infirmitate, incapacitate, mutilare permanentǎ) - implicaţii familiale, profesionale, sociale şi economice:

- absenteism profesional - desocializare - disfuncţii familiale - consum medical şi financiar - mortalitate prematurǎ (AOT scurteazǎ speranţa de viaţǎ la naştere cu circa 2 ani)

Răzvan MIFTODE

426

Accidentele se pot produce în orice mediu (mediul casnic, şcoli, pe stradǎ etc.),

survin în general în circumstanţe bine definite şi au agenţi cauzali mai uşor de identificat.

Cele mai frecvente sunt: - accidentele de circulaţie (rutierǎ, feroviarǎ, aviatice) - accidentele casnice (rǎniri, arsuri, electrocuţii) - accidentele de muncǎ (de exemplu, 85% din populaţia activǎ a ţǎrilor dezvoltate ESTE expusǎ la cel puţin un accident în decursul vieţii active). - accidente în agriculturǎ (mecanice, chimice, rǎniri provocate de animale, insecte, reptile) - cǎderi de la înǎlţime - intoxicaţii/otrǎviri involuntare

Evenimente tragice semnalate în ultimile decenii au condus la apariţia şi dezvoltarea unei noi secţiuni a medicinei de urgenţǎ şi anume asistenţa medicalǎ în caz de dezastre şi calamitǎţi naturale.

Calamitǎţile naturale cuprind: - cutremurul de pǎmânt, alunecǎrile de teren, cǎderile de corpuri cereşti. Cutremurul de pǎmânt şi impactul cu asteroizi/meteoriţi pot produce adevarate cataclisme naturale. - uragane, taifunuri, furtuni puternice - seceta prelungitǎ/inundaţiile devastatoare (produse indirect şi prin intervenţia/lipsa de intervenţie a omului) - modificǎri climaterice: încǎlzire globalǎ (favorizatǎ şi de intervenţia omului) - distrugerea stratului de ozon şi creşterea efectelor nocive ale radiaţiilor solare - deşertizarea (favorizatǎ de lipsa de intervenţie a omului) Dezastrele sunt produse de calamitǎţi naturale (neinfluenţate sau puţin influen-

ţate de intervenţia omului) sau prin intervenţia directǎ a omului. Dezastrele produse prin intervenţia directǎ a omului (DIDO) sunt reprezentate de:

- conflicte armate cu arme convenţionale sau neconvenţionale (arme nucleare, chimice, biologice) - actele teroriste - dezastrele ecologice (poluarea atmosfericǎ, a apei si solului) - accidente nucleare si chimice - inundaţii (defrişǎri masive, modificǎri ale formelor de relief)

Date din România

- anual se înregistreazǎ peste 250000 cazuri noi de traumatisme şi otrǎviri; ponderea cea mai mare o au cǎderile, accidentele de muncǎ şi transport, incendiile, accidentele casnice;


427

- decesele prin traumatisme şi otrǎviri ocupǎ locul 3 în cadrul mortalitǎţii în spital şi locul al 4-lea în cadrul mortalitǎţii generale, cu peste 14000 decese anual (dupǎ cauzele cardio-vasculare şi cerebro-vasculare, tumori, boli respiratorii); - sunt afectate practic toate vârstele şi ambele sexe (frecvenţa cea mai mare între 25 – 65 ani, la sexul masculin şi populaţia ruralǎ); - determinǎ un procent ridicat de infirmitate cu invaliditate (vârstele înaintate şi sexul masculin);

- pe vârste, situaţia este urmatoarea: - între 0-4 ani: numǎr de decese mai mare decât cel semnalat în ţǎrile europene (intoxicaţii, accidente de circulaţie, arsuri, sufocǎri) - mortalitatea creşte o datǎ cu vârsta > 15 ani; - ocupǎ primul loc la mortalitatea între 14-44 ani (datoritǎ în special accidentelor de circulaţie, casnice, traumatismelor din industrie) în special la sexul masculin (se constatǎ o supramortalitate masculinǎ).

Moartea violentă

Mortalitatea prin violenţǎ în Romania are numeroase cauze. Tabelul 6 oferǎ

datele furnizate de Reţeaua de Medicinǎ Legalǎ, în 2002. S-au înregistrat 3471 sinucideri, 2600 morţi prin accidente rutiere, 2475 decese prin accidente diverse, 873 omucideri, 641 decese prin accidente casnice, 477 prin accidente de tren, 304 decese prin accidente de muncǎ, 83 pruncucideri etc.

Tabel 6: Moartea violentǎ în România – 2002 (date furnizate de Reţeaua de Medicinǎ Legalǎ)

Cauze ale morţilor violente % Sinucideri 31 Accidente rutiere 23 Omucideri 8 Accidente casnice 6 Accidente feroviare 4 Accidente de muncǎ 3 Alte accidente de trafic 1 Pruncucideri 1 Erori medicale 0,1 Alte împrejurari 23

Mecanismele prin care se produc morţile violente cuprind o paletǎ largǎ (Tabel 7);

datele sunt extrase din raportul Reţelei de Medicinǎ Legalǎ din România. Predominǎ

Răzvan MIFTODE

428

agresiunea cu un corp dur,asfixiile mecanice (sugrumare, sufocare, spânzurare, submer-sie, compresie toraco-abdominalǎ etc.), intoxicaţiile, electrocuţii etc.

Tabel 7: Mecanismele de producere a morţilor voiolente

Mecanisme de producere a morţilor violente % Lovire cu corp dur 37,5 Asfixie mecanicǎ 35 Intoxicaţii 11 Arsuri 3,1 Îngheţ 2,6 Electrocuţie 2,3 Lovire cu corp ascuţit 2,2 Împuşcare 0,5 Explozii 0,2 Alte mecanisme 4

În ceea ce priveşte omuciderile, conform datelor INML, acestea au cunoscut o

scǎdere între anii 2000 – 2002 (de la 1024 la 873), scǎdere apreciabilǎ faţǎ de 1992 (când s-au înregistrat 1237 omucideri). Media naţionalǎ a fost de 3,9 cazuri/100.000 locuitori. Sunt zone unde se înregistreazǎ însǎ valori mai mari (Iaşi – 8,85, Vaslui – 8,15, Craiova – 6,72). Ca mecanisme de producere – predominǎ loviturile cu obiecte dure.

În ceea ce priveşte dinamica sinuciderilor (analizate ca sursǎ de mortalitate violentǎ), datele sunt cuprinse în tabelul 8.

Tabel 8: Dinamica sinuciderilor (1996–2002) (Reţeaua Naţionalǎ de Medicinǎ Legalǎ)

An Nr. sinucideri 1996 2933 1997 3174 1998 3318 1999 3541 2000 3967 2001 3120 2002 3486

Se observǎ o evoluţie ascendentǎ în perioada 1996–2000 (de la 2933 la 3967

sinucideri în 2000), o scǎdere în 2001 pentru ca în 2002 numǎrul de sinucideri sǎ creascǎ din nou.


429

Accidentele de muncă Definiţie: orice accident survenit când victima se aflǎ sub responsabilitatea angajatorului (la locul de muncǎ, cu ocaza deplasǎrii în timpul lucrului sau pe traseul de la locul de muncǎ la domiciliu).

Sunt din ce în ce mai numerose şi mai grave, determinînd un numǎr apreciabil de decese, numeroase cazuri de handicap, numeroşi rǎniţi.

În consecinţǎ, accidentele de muncǎ genereazǎ un cost economic foarte ridicat. În mod obişnuit, instituţiile publice medico-sanitare şi companiile de asigurǎri trebuie sǎ plateasca cheltuielile legate de prevenţie, tratarea victimelor, pensiile de invaliditate, indemnizaţiile de concedii medicale; economia pierde, de asemenea, numeroase zile-muncǎ, ceea ce scade productivitatea.

În România s-au înregistrat – în anul 2002 – 304 decese prin accidente de munca. Acest nivel este mai scǎzut decât cel înregistrat în anii precedenţi (445 decese in 1994, 479 decese in 1996). Aceastǎ tendinţǎ poate fi explicatǎ prin reconversia industriei grele şi extractive, care în mod constant furnizau numǎrul cel mai mare de decese prin accidente la locul de muncǎ.

Cauze principale: - utilizarea unor maşini periculoase (uzate, lipsa dispozitivelor de securitate) sau în cazul efectuǎrii unor munci periculoase (minerit, construcţii etc.) - condiţii grele de muncǎ: ritm prea mare, zgomot, temperaturǎ excesivǎ, intemperii; - cauze umane: necunoaşterea pericolelor datoritǎ inexperienţei, neinstruirii sau nerespectǎrii normelor de protecţia muncii, obosealǎ, neatenţie, alcoolism (acesta cauzeazǎ circa 15% din accidentele de muncǎ).

Categoriile profesionale cele mai expuse: - construcţii (mari şantiere), metalurgie, transporturi, minerit, industria forestierǎ; - muncitori necalificaţi; - muncitori sezonieri, stagiari sau ucenici; - personalul muncitor tânǎr.

Soluţii pentru limitarea accidentelor de muncǎ: 1. instituirea unei reparaţii particulare morale şi economice din partea asigurǎrilor

sociale în cazul accidentelor de muncǎ şi bolilor profesionale (care în mod normal ar trebui finanţate exclusiv prin cotizaţiile patronale):

- gratuitatea îngrijirilor medicale - indemnizaţii de întrerupere a muncii, din prima zi a invaliditǎţii pânǎ la reluarea lucrului; - ajutor de invaliditate sau deces

Răzvan MIFTODE

430

2. Ameliorarea legislaţiei în materie de igiena muncii şi condiţiile de muncǎ:

- dispozitive de siguranţǎ pe unele maşini sau unelte; - protecţie individualǎ: mǎşti, cascǎ, ochelari, salopete; - igiena locului de muncǎ: temperaturǎ, zgomot, noxe, pulberi, curǎţenie;

- condiţii de muncǎ: ritm, durata lucrului, ture de noapte sau prelungite, respec-tarea pauzelor etc. - necesitatea apariţiei inspectorilor de muncǎ, care sǎ viziteze, sǎ constate şi sǎ sancţioneze deficienţele constatate.

3. Ameliorarea prevenţiei: a) prin informarea şi sensibilizarea muncitorilor:

- informarea asupra importanţei accidentelor la locul de muncǎ, consecinţele umane şi economice; - dezvoltarea spiritului de securitate prin intermediul afişelor, conferinţelor etc.;

b) prin depistarea muncitorilor inapţi de a ocupa un post la locul de muncǎ respectiv; c) existenţa a cel puţin un serviciu medical cu cel puţin un medic de medicina muncii, care sǎ controleze periodic starea de sǎnǎtate a muncitorilor, aptitudinile lor pentru postul respectiv şi de asemenea pentru depistarea celor bolnavi. d) contribuţia întreprinderilor la asigurǎrile de accident

Accidentele de circulaţie (AC) Definiţie: “traumatismele provocate de cǎtre un vehicol cu motor pe o cale rutierǎ publicǎ” (se exclud cele provocate de tren, vapor, avion).

Istoria automobilului dureazǎ de peste un secol, la fel evoluţia accidentelor rutiere. Primele accidente de autovehicol au fost semnalate Anglia (1896) şi SUA (1899); în prezent, acestea determinǎ peste 10 milioane de rǎniţi şi peste 1 milion de decese anual.

În SUA ele sunt de 2 ori mai frecvente decât bolile infecto-contagioase; între 1900 si 1964, aceastǎ adevaratǎ “epidemie rutierǎ” a provocat de 52 ori mai mulţi rǎniţi şi de 2,6 ori mai multe decese decât razboaiele.

Conform datelor OMS, citate de Dana G. Mincǎ şi colab. (UMF Bucuresti), la nivel mondial se înregistreazǎ zilnic 3000 decese datoritǎ accidentelor rutiere. De asemenea, sursele OMS plaseazǎ accidentele rutiere pe locul al 10-lea în clasamentul cauzelor de deces (mortalitatea specificǎ prin AC reprezintǎ 2,2% din mortalitatea globalǎ).

Se apreciazǎ cǎ menţinerea ritmului actual de producţie şi comercializare a automobilelor în paralel cu intensificarea circulaţiei urbane va determina o creştere şi mai mare a numǎrului AC, ajungîndu-se ca, în 2020, acestea sǎ devinǎ o adevaratǎ


431

„pandemie”, constituindu-se în a 3-a cauzǎ de invaliditate permanentǎ (dupǎ accidentele ischemice coronariene şi bolile sistemului nervos).

Spre deosebire de alte patologii, mǎrimea şi aria de cuprindere a acestei epidemii este direct proporţionalǎ cu nivelul de dezvoltare a societǎţii respective.

Accidentele de circulaţie sunt mai frecvente în ţǎrile dezvoltate, în ţǎrile cu obiective turistice, regiunile de tranzit pentru mari rute de transport.

În ţǎrile dezvoltate economic participanţii la trafic beneficiazǎ însǎ de legislaţie adecvatǎ, cǎi de rulare moderne şi spaţioase, un parc auto din ce în ce mai performant şi instituţii şi instrumente eficiente de prevenţie. Un loc important îl ocupǎ programele guvernamentale de prevenţie, educaţie civicǎ, de „civilizare” a comportamentului rutier. Toţi aceşti factori fac ca, deşi evenimentele rutiere sǎ se menţinǎ la nivele ridicate, mortalitatea şi invaliditatea permanentǎ sǎ scadǎ continuu.

Pe de altǎ parte, cǎile rutiere nedezvoltate, degradate, disproporţionate faţǎ de amploarea traficului, caracteristici specifice ţǎrilor nedezvoltate, sunt factori care favori-zeazǎ înmulţirea evenimentelor dramatice în aceste arealuri. La aceşti factori se adaugǎ lipsa unei legislaţii rutiere moderne şi adaptate specificului local, lipsa educaţiei rutiere, comportament rutier riscant, calitatea precarǎ a parcului auto.

Accidentele sunt de o mare varietate, ca gravitate, amploare şi forme de leziuni. Pot fi accidente izolate, în care este implicat un singur vehicol, sau se pot produce adevarate catastrofe rutiere, atunci când sunt implicate mijloace mari de transport sau mai multe vehicole. Date generale

- riscul de a deceda prin accidente rutiere este, pentru vârstele active, de 3 ori mai mare decât prin alte evenimente. - decesele prin AC a vârstelor între 20 – 30 ani reprezintǎ 2/3 din totalul accidentelor mortale şi 1/3 din totalul deceselor la aceastǎ categorie de vârstǎ; - sexul masculin deţine o frecvenţa dublǎ şi o mortaitate triplǎ; - în ţǎrile dezvoltate pietonii sunt din ce în ce mai puţin implicaţi în AC, comparativ cu pasagerii sau conducǎtorii auto; - în România mortalitatea prin AC este de 12,81/100.000 locuitori, comparativ cu media europeanǎ de 10,23/100000 locuitori şi în condiţiile unei înzestrǎri mai sǎrace a parcului auto (motorizare mai micǎ). Accidentele de circulaţie produc 25% din totalul deceselor înregistrate prin accidente. - cele mai multe AC se produc în lunile de varǎ – toamnǎ, în week-end şi în orele amurgului. - AC sunt mai frecvente în mediul urban. - judeţele cu cele mai multe decese datorate AC sunt: Iaşi (18,8), Ialomiţa (17,7), Sibiu(16,5). Pe de altǎ parte Harghita, Covasna, Gorj înregistreazǎ cele mai puţine decese prin AC.

Răzvan MIFTODE

432

- conform datelor Poliţiei Rutiere Române, accidentele grave de circulaţie scad de la an la an; de exemplu în primele 9 luni ale anului 2003 s-au inregistrat 4512 accidente grave (cu 481 mai puţine decât în 2002), producîndu-se 1456 decese şi 3815 rǎniţi grav (comparativ cu 1712 decese şi respectiv 4117 rǎniţi grav în 2002).Per ansamblu, în anul 2003 decesele prin AC au fost de 2235, numǎrul de rǎniţi grav de 5538 iar numǎrul total de accidente grave a fost de 6654 (date citate de Dana G.Mincǎ si colab.). - pe vârste şi sexe situaţia este urmǎtoarea: 75% din decesele prin AC se înregistreazǎ la bǎrbaţi; peste 10% din decese se înregistreazǎ la copiii 0-14 ani. - 241 de copii de vârstǎ 0-14 ani au decedat ca urmare a acccidentelor rutiere în 2001 şi 253 în anul 2000. 75 % din decesele prin accidente rutiere se produc la bǎrbaţi. Din totalul deceselor prin accidente de toate cauzele, decesele prin accidente de circulaţie au o pondere de 25%.

Cauzele AC sunt legate de participantul la trafic (şoferi, pietoni, pasageri), de

calitatea drumului şi caracteristicile automobilului. Participantul la trafic este principalul responsabil de producerea AC (peste 80%

sunt provocate de om). Cei mai predispuşi la a produce AC sunt: - persoanele cu diverse boli: cardio-vasculare sau cerebro-vasculare, psiho-neurologice, diabeticii, persoanele cu deficienţe oculare; - persoanele aflate sub tratament cu medicamente care influenţeazǎ atenţia, concentrarea, reflexele, unele simţuri (vǎz, echilibru): unele medicamente în sfera cardio-vascularǎ, tranchilizantele, sedativele, hipnoticele, hipoglicemian-tele – în special insulina, antialergicele, analgezicele opioide, salicilaţii - persoane cu un anumit tip comportamental: tulburǎri de personalitate, anxie-tate, spirit de competiţie exagerat, emotive, ideaţie deficitarǎ; - experienţa personalǎ: lipsa de educaţie rutierǎ, lipsa calificǎrii, experienţa insuficientǎ (şoferii începǎtori), lipsa de îndemânare sau deprinderi în a conduce autovehicolul etc.; - unele situaţii particulare: - neatenţia şi imprudenţa - convalescenţa - consumul excesiv de cafea şi alte stimulente ale sistemului nervos central - consumul de alcool - starea de ebrietate non-alcoolicǎ Consumul de alcool reprezintǎ cea mai frecventǎ cauzǎ de producere a AC. Se

apreciazǎ cǎ şoferii şi pietonii aflaţi sub influenţa alcoolului produc >50% din totalul AC. De asemenea, necunoaşterea regulilor de circulaţie şi neîndemânarea sau

neatenţia modificǎ comportamentul în trafic. Neacordarea prioritǎţii, nesemnalizarea


433

schimbǎrii direcţiei de rulare, ne-asigurarea la traversarea strǎzilor sau a intersecţiilor, depǎşirile interzise sau neconcordarea vitezei cu situaţia concretǎ din trafic reprezintǎ circumastanţele cele mai frecvente în care se produc aceste accidente. Caracteristicile drumului

Calea de rulare poate oferi condiţii favorabile de producere a unor accidente: intersecţiile periculoase, panta lungǎ şi accentuatǎ, curbele periculoase, vecinǎtatea cu terenurile agricole, spaţiile publice sau instituţii cu trafic pietonal intens (universitǎţi, şcoli, spitale, stadioane etc.), lipsa dotǎrii cu spaţii de parcare sau refugii sigure, lipsa de vizibilitate. Nu în ultimul rând, menţinerea accesului pe drumurile extra-urbane a bici-cliştilor, atelajelor cu tracţiune animalǎ, a pietonilor sau a animalelor, lipsa sistemelor de avertizare-semnalizare, monotonia drumului, lipsa serviciilor de siguranţǎ rutierǎ etc. sunt factori care cresc la rândul lor pericolul şi riscul de accidente.

Se apreciazǎ cǎ aceste caracteristici produc între 5- 15% din totalul AC Autovehicolul

Este implicat în pânǎ la 5% din AC. Cauze: - defecţiuni ale sistemelor de frânare, semnalizare, rulare şi direcţie (defecţiuni tehnice grave) - lipsa înzestrǎrii cu mecanisme de protecţie: air-bag-uri, centuri de siguranţǎ, structura de rezistenţǎ a pǎrţilor frontale, laterale şi a capotei, sistemele de frânare asistatǎ (antiderapaj); - lipsa reviziilor tehnice anuale În momentul de faţǎ producǎtorii de automobile tind sǎ ofere din ce în ce mai

multe înzestrǎri de siguranţǎ pentru autovehicole (airbag pentru toţi pasagerii, ABS etc.), cu riscul creşterii preţurilor şi scǎderii numǎrului potenţialilor cumpǎrǎtori. Pe de altǎ parte, aceste sisteme de siguranţǎ sunt absolut necesare dacǎ privim prin prisma numǎrului mare de morţi şi rǎniţi grav din rândul şoferilor şi pasagerilor.

Este evident cǎ un parc auto re-înnoit, modern, înzestrat cu sisteme de siguranţǎ scade riscul producerii accidentelor grave şi a pierderilor materiale.

Nu trebuie neglijat nici în acest punct factorul uman, care, aşa cum am arǎtat, este principalul responsabil de producerea AC.

Un automobil performant poate constitui, sub controlul unui şofer imprudent, ne-educat şi cu grave probleme de comportament şi discernǎmânt, o armǎ extrem de periculoasǎ, cauzatoare de adevărate carnagii rutiere. Înzestrarea automobilului cu mijloace performante de siguranţǎ, puterea motorului şi acceleraţia rapidǎ se pot transforma în adevaraţi precursori ai producerii accidentului, mai ales la o persoanǎ needucatǎ, cu grave carenţe de caracter.

Răzvan MIFTODE

434

Metode de prevenţie

Tabel 9: Metode de prevenţie a accidentelor de circulaţie

Subiect Metode de prevenţie

Conducǎtorul auto/Pieton

- control psihologic periodic, atât pentru obţinerea permisului de conducere cât şi pe parcurs - controlul stǎrii generale de sǎnǎtate (evidenţierea bolilor sau stǎrilor care nu permit conducerea autovehicolelor) - educaţia rutierǎ periodicǎ (cursuri, seminarii) inclusiv la şcoli; - informare rutierǎ şi sensibilizare prin mas-media asupra riscurilor de accident - înǎsprirea pedepselor pentru încǎlcarea regulilor de circulaţie şi a comportamentului riscant la volan (inclusiv pentru consumul de alcool, droguri, existenţa unor boli grave sau cu evoluţie imprevizibilǎ)

Calea de rulare

- modernizarea şoselelor (semnalizare, carosabil, linii de centurǎ sau ocolire a centrelor populate) - limitarea vitezei maxime admise - interzicerea accesului pietonilor, biciclistilor, caruţelor pe şoselele cu trafic intens/drumuri naţionale - servicii de siguranţǎ rutierǎ

Autovehicolul

- controlul stǎrii tehnice - accesorii şi îmbunǎtǎţiri privind siguranţa (semnalizare, centura de siguranţǎ, limitatoare de vitezǎ, airbag-uri şi sisteme antiderapaj etc.

Accidentele în mediul casnic

Au cauze dintre cele mai variate: consumul de alcool, violenţa în familie, paupe-

rizarea, înzestrarea sǎracǎ a locuinţelor, neatenţie, lipsa comportamentului preventiv, şi nu în ultimul rând, lipsa de instruire.

Practic, fiecare persoanǎ, incepînd cu primii ani de viaţǎ, trebuie instruitǎ pentru a evita producerea de accidente în mediul casnic.

Importanţa problemei este subliniatǎ de numǎrul mare de rǎniri, invaliditǎţi (temporare sau permanente) şi decese (6% din totalul morţilor violente în 2002 s-au produs prin accidente casnice). O atenţie particularǎ trebuie acordatǎ urmatoarelor situaţii:

- instalaţia electricǎ a locuinţelor, dependinţelor şi utilizarea aparatelor electrice; - instalaţia de gaze naturale, sobe, coşuri de evacuare a fumului - balustrade, balcoane, ferestre – prevenirea defenestrǎrii accidentale - pardoselile – prevenirea alunecǎrii şi cǎderii


435

- boilere electrice sau pe gaze, centrale termice – utilizarea cu prudenţǎ a apei calde; - cǎile de acces în locuinţǎ: securizarea trotuarelor, a scǎrilor (pentru prevenirea cǎderilor); - animalele domestice: câini, pisici, animale de tracţiune; - animalele sǎlbatice sau din afara gospodǎriei - focarele de insecte (albine, viespi) - muncile agricole şi mânuirea uneltelor domestice mecanice sau electrice (unelte ascuţite, tǎioase, ferǎstraie electrice, maşini de gǎurit, aparate de sudurǎ etc.); - sursele de apǎ de adâncime sau suprafaţǎ (securizarea fântânilor, rezervoarelor, piscinelor etc.); - asigurarea substanţelor inflamabile (combustibil solid şi lichid) - punerea în siguranţǎ a substanţelor chimice (otravǎ, insecticide, îngrǎşǎminte chimice, medicamente);

Principalele mecanisme prin care se produc accidente casnice sunt: arsurile,

electrocuţia, înecul, asfixia, sufocarea, cǎderea, rǎni prin înţepare sau tǎiere, agresiuni ale animalelor (muşcǎturi, contuzii), insectelor şi reptilelor.

Documents

ASISTENŢĂ SOCIALĂ Învăţământ la distanţă