Universitatea Babes Boliay

Facultatea de Teologie Ortodoxa Cluj Napoca

FAMILIA CRESTINA INTRE TRADITIE SI

SECULARIZARE

Coordonator: Pr. Prof. Dr. Stefan Iloaie

Masterand: Pr. Rosu Radu Liviu

Cluj-Napoca 2012

1

Cuprins

Introducere.........................................................................................................................2

CAPITOLUL I...................................................................................................................7

Fiinta si menirea Casatoriei si a Familiei....................................................................71.1 Familia in lumina Sfintei Scripturi..............................................................71.2 Scopurile Casatoriei.....................................................................................22

CAPITOLUL II...............................................................................................................30

Datoriile morale si sociale ale membrilor familiei....................................................302.1 Datoriile intre soti........................................................................................302.2 Datoriile parintilor fata de copii......................................................................412.3 Datoriile copiilor fata de parinti.....................................................................492.4 Aspecte negative ale relatiilor din cadrul vietii de familie............................52

CAPITOLUL III..............................................................................................................70

Valorile familiei crestine in societatea postmoderna secularizata in raport cu societatea traditionala.................................................................................................70

3.1 Criza spirituala a familiei crestine in epoca contemporana si cauzele acesteia......................................................................................................................703.2 Copiii si tinerii in fata provocarilor postmodernitatii....................................78

CAPITOLUL IV..............................................................................................................90

Solutii pastorale la aceasta criza................................................................................90Concluzii...........................................................................................................................97

Bibliografie.....................................................................................................................103

2

Introducere

Daca privim familia din perspectiva existentei umane, se poate afirma ca ea este “izvor si albie a

vietii”. Familia este prima societate naturala care se sprijina pe legatura indisolubila dintre barbat si

femeie si care se completeaza cu o lume noua in care apar copiii. Familia confera omului ajutor si

siguranta celui dintai pas pe care il face in viata si fara de care nu poate face altul. Daca Dumnezeu a

zis:”Nu este bine sa fie omul singur pe pamant” (Ioan 10, 30), inseamna ca familia este insasi viata si

cea dintai institutie, mama tuturor celorlalte, unitate primordiala a intregii societati. In Traditia ortodoxa,

familia reflecta in constitutia ei misterul Sfintei Treimi. Dupa cuvantul Mantuitorului care a spus ca:”Eu

si Tatal Una suntem”, in chip asemanator, barbatul si femeia, prin casatoria lor, alcatuiesc o singura

fiinta, in lumina Sfintei Treimi. De aceea, Taina Cununiei incepe cu inmvocarea Sfintei Treimi:”Tatal,

Fiul si Sfantul Duh: […], sa va binecuvanteze pe voi. Sa va dea viata indelungata, nastere de prunci

buni, spor in viata si in credinta. Sa va umple de bunatatile cele pamantesti si sa va invredniceasca de

bunatatile cele fagaduite” (. In lumina comuniunii treimice, familia constituie Biserica cea mica, in timp

ce Biserica constituie familia cea mare. Familia devine un mijloc de a promova nu doar valorile lumii

acesteia, ci mai ales, valorile vietii vesnice, scopul ei fiind acela de a largi hotarele Imparatiei lui

Dumnezeu. Atata timp cat privim familia numai din perspectiva umana si nu o raportam la Treime, la

Biserica, nu vom intelege ca familia poarta in sine taina iubirii dumnezeiesti.

De-a lungul vremurilor, in sanul celor mai multe popoare si in cadrul celor mai variate culturi,

familia a fost considerata a fi “leagan” al vietii si al civilizatiei, loc al implinirii de sine si comunitare a

omului, spatiu spiritual si mediu mai prielnic existentei si afirmarii vietii umane, in ceea ce aceasta are

mai inalt si frumos: jertfa de sine, iubirea si daruirea. Raspunzand nevoii ontologice a omului de dialog

si comuniune, de impartasire si primire a tainei sufletului persoanei, a bucuriilor si implinirilor acesteia,

dar si a incercarilor si a suferintelor ei tainice, familia a fost pretuita, elogiata si cultivata in istoria lumii

si a omului, ca fiind cea mai inalta forma de convietuire umana, de dobandire a fericirii in lumea

aceasta, dar si ca anticipare si pregustare a bunatatilor viitoare si vesnice, ce se pregatesc inca de aici si

de acum. Randuita de Dumnezeu prin actul crearii omului, familia isi dobandeste o cinste si o pretuire

speciala in credinta crestina, prin ridicarea ei la demnitatea de Sfanta Taina. Mantuitorul Hristos, Sfintii

Sai Apostoli, Sfintii Parinti, scriitorii bisericesti si intreaga teologie crestina au elogiat, de-a lungul

3

veacurilor, frumusetile sale, au prezentat, la modul ideal, criteriile de intemeiere ale ei, relatiile ce

trebuie sa existe intre membrii ei, scopul, vocatia si sensul ei esential- mantuirea membrilor- si, prin

aceasta, imbunatatirea vietii la modul general, avertizand totodata, si asupra incercarilor si ranilor ei

tainice.

Constituind forma cea mai larga de convietuire umana si avand o vechime atat de mare, nu este

de mirare ca familia a fost si una din cele mai ispitite valori autentice ale vietii umane. In evolutia ei

istorica si duhovniceasca, aceasta a fost greu incercata de numeroase forme de imoralitate si

promiscuitate, infidelitate si agresivitate, de alterarea si deformarea relatiilor dintre membrii ei, toate

acestea constituind forme deviante si caderi de la frumusetea si demnitatea sa si atentand greu la

statornicia si trainicia ei. De la vechile practici pagane ale poligamiei si infidelitatii, la dreptul absolut al

“stapanului” familiei- barbatul-, drept de viata si de moarte asupra sotiei si a pruncilor considerati

impreuna adevarati “sclavi”, si pana la goana nebuna a omului contemporan, de cautare si preocupare a

placerilor personale – de cele mai multe ori in mod pacatos si patimas - , se intrevad si se simt durerile si

suferintele ei, incercarea de a le depasi, in vederea afirmarii rolului ei in viata fiintei umane, tot mai

framantata si tot mai tulburata de valurile placerilor si poftelor, pe care le cultiva lumea si societatea

contemporana, pana la paroxism1.

Familia crestina ca si toate celelalte institutii cu rol formativ educativ, luate ca valori traditionale,

se confrunta cu o reala criza. Valorile familiei crestine traditionale sunt in real proces de diluare sau de

substituire.

Constatam ca paganismului din vechime ii corespunde o noua forma de paganism, in baza caruia

omul refuza cu deosebita usurinta la idealurile morale, in favoarea unor placeri grosiere si trecatoare.

Asistam, in vremurile noastre, la o inversare a ierarhiei valorilor, in sensul “cocotarii” pe soclul

onorurilor, a bunurilor materiale , in detrimentul cultivarii valorilor inalte si spirituale. Mai mult chiar,

constatam astazi cu tristete cum valori si virtuti care au fost pretuite vreme indelungata, inclusiv cele

legate de familie, sunt considerate de catre omul modern lucruri “de rusine”, iar pacate indelung si aspru

infierate, socotite, daca nu virtuti si fapte vrednice de lauda, cel putin acte din firescul vietii, a fi deja un

lucru obisnuit, laudat si nicidecum criticat; acceptat si nu lepadat. Parintii din vechime par a avea

deplina dreptate in zicerile lor in care scoteau in evidenta ca, in vremurile de apoi, pacatele “vor calarii”

lumea, iar virtutile vor fi luate in deradere2 . Or, observam cum azi pacatele sunt larg cultivate si

amplificate, in forme, nuante, intensitate si frecventa, in timp ce faptele bune si virtutile par a fi izgonite,

1 Pr. Ioan C. Tesu, Familia contemporana –intre ideal si criza, in Rev. Studii Teologice, Nr. 1/ 2011, p.70.2 Ibidem, p. 70.

4

ostracizate, in sufletul a tot mai putini crestini dornici de viata duhovniceasca inalta, de imbunatatire

morala si mantuire. Valorile traditionale crestine sunt intr-un real proces de diluare sau de substituire.

Cel mai clar exemplu il avem cu libertatea: toti urla dupa libertatea de a trai in patimi si daca le vorbesti

despre stapanirea poftelor, te vor privi ca pe un dusman. Intr-o lume in care omul este supus procesului

de dezintegrare, mai putem oare nadajdui in – vorba parintelui Staniloae – restaurarea omului si a

familiei?

Daca facem o incursiune in spiritualitatea romaneasca , familia crestina se inscrie cu propriile ei

valori. In afirmatia femeii romance, care isi numea sotul “omul meu” se cuprinde o intreaga teologie sau

mai precis o antropologie crestina, deoarece sotul era pentru ea omul dat ei de catre Dumnezeu, cu care

isi nastea copiii, ii crestea, ii ducea la Biserica si isi traia viata in cea mai perfecta curatenie trupeasca si

sufleteasca, lipsita de orice imaginatie perversa a casniciei. Avea deci, sentimentul unei teofanii in cei pe

care Dumnezeu i i-a dat. Viata de familie se baza pe fidelitate si devotament ca valori religios morale

izvorate din credinta si frica de Dumnezeu. Cultul fecioriei pana la cununie si a fidelitatii pana la

moarte, au fost piatra neclintita prin care s-a fortificat sufletul romanesc in familia traditionala.

Exista asadar o rusine sacra fata de pacatele, care astazi pentru sotul/sotia contemporana au

devenit virtuti: casatoriile de proba, fara legatura sacra a tainei Nuntii, desfraul liber, perversiunile

sexuale din cadrul cuplului, avorturile in masa, etc. Ne traim drama unei societati, care, desi mai

vorbeste despre Dumnezeu, L-a transformat demult intr-o notiune contractuala (“ma rog Lui ca sa imi

ajute in afaceri, sa-mi dea sanatate, etc.”), si pe Care, asa cum spunea Petre Tutea (“taranul imperial”), l-

am facut bun “doar pentru a ne binecuvanta pravaliile” sau ca propaganda publicitara pentru a ne afisa

un “look electoral”.

Din punct de vedere social, soarta unei tinere familii romanesti sta inca din clipa intemeierii sub

semnul demagogiei, atuni cand mirii sunt asigurati de ofiterul starii civile ca: “In Romania statul

ocroteste familia”. Nimic mai cinic decat aceasta minciuna spusa intr-un cadru festiv. In realitate statul

ia numai act de intemeierea familiei si atat. Indicatorii statistici arata clar o criza a tinerei familii. La trei

casatorii corespunde un divort. Familia nu mai este un refugiu protejat, ci locul unde refuleaza

neimplinirile din viata publica: scaderea nivelului de trai, nesiguranta serviciului, marginalizarea sociala,

etc. Familia este un loc din ce in ce mai putin sigur, zilnic aflam de orori comise contra copiilor,

mamelor, sotiilor, parintilor. Familia sufera in prezent si un alt gen de atac pe care l-am putea numi

ideologic. O intreaga propaganda in mass-media incearca sa ne inoculeze ca familia este o institutie

depasita, iar bunul familist este anacronic.

5

De la manifestarile feministe care proclama “amurgul datoriilor” pana la reclamele stupide de

genul “eu sa ajung devreme acasa?”, “eu sa calc si sa cos?”, se insinueaza imaginea cuplului liber, fie el

si homosexual, ca substitut al familiei traditionale. Emanciparea cuplului este insa o moda cu consecinte

nefaste. Cuplul “liber” nu poate oferii unui copil normalitatea si grija pe care acesta ar gasi-o intr-o

familie traditionala.

Asistam in tara noastra la renasterea unui paganism domestic, ce inainteaza insistent spre un cult

al goliciunii, ruinand familia din interior si din exterior. Din interior, prin tradarea iubirii si a sfinteniei,

iar di exterior prin insusirea unor modele straine. Astfel sub privirea neputincioasa a scolii si a Bisericii

se traseaza coordonatele unei noi civilizatii – “civilizatia afrodisiaca”, in contrast frapant cu modelul

traditional taranesc care se indarjeste sa nu dispara. De la scenele pornografice televizate, de la dansurile

libidinoase din discoteci, la lectiile ce se predau in cabinetele de “planificarea familiei”, in toate e pus la

cale atentatul impotriva castitatii, una din cele mai de seama virtuti pe care se intemeiaza viata in sanul

familiei si se afirma ordinea divina. Toate acestea si multe altele descopera tarele unei omeniri moderne

care si-a pierdut credinta in Dumnezeu, care a uitat rusinea dintre oameni si a incetat sa se mai jeneze de

ceva. Cea ce altadata se petrecea in rarele cuibare de desfrau, astazi se doreste sa se faca deschis.

Degradarea erotica este considerata de Sfantul Apostol Pavel de o gravitate deosebita, o adevarata “taina

a faradelegii” implicata in subminarea valorilor familiei de astazi.

Dincolo de toate aceste realitati, mare parte dintre ele ingrijoratoare nu numai pentru credinta

crestina, ci pentru insasi viitorul fiintei umane, Biserica Ortodoxa nu a abdicat de la rolul ei de calauza

morala si nu a incetat sa propovaduiasca, in speranta sensibilizarii si a constientizarii generale,

frumusetile, harul si darurile casatoriei, ale casniciei si familiei.

6

CAPITOLUL I

Fiinta si menirea Casatoriei si a Familiei

1.1 Familia in lumina Sfintei Scripturi

Casatoria este una dintre legile cele mai importante ale naturii umane, stabilite de Dumnezeu

inca de la crearea omului: ”Si a zis Domnul Dumnezeu: Nu este bine sa fie omul singur; sa-I facem

ajutor potrivit pentru el. Si Domnul Dumnezeu, care facuse din pamant toate fiarele campului si toate

pasarile cerului, le-a adus la Adam, ca sa vada cum le va numi; asa ca toate fiintele vii sa se numeasca

precum le va numi Adam. Si a pus Adam nume tuturor animalelor si tuturor pasarilor cerului si tuturor

fiarelor salbatice; dar pentru Adam nu s-a gasit ajutor de potriva lui. Atunci a adus Domnul Dumnezeu

asupra lui Adam somn greu; si, daca a adormit, a luat una din coastele lui si a plinit locul ei cu carne. Iar

coasta luata din Adam a facut-o Domnul Dumnezeu femeie si a adus-o la Adam. Si a zis Adam: Iata

acesta-i os din oasele mele si carne din carnea mea; ea se va numi femeie, pentru ca este luata din

barbatul sau. De aceea va lasa omul pe tatal sau si pe mama sa si se va uni cu femeia sa si vor fi amandoi

un trup”. Dumnezeu nu a creat omul pentru a fi singur. Nici Dumnezeu nu este o singura persoana, de

acea nici omul nu ar fi chipul lui Dumnezeu daca ar fi o monada inchisa. Dumnezeu nu o face pe Eva

doar pentru a-i fi ajutor lui Adam, ci pentru ca “nu este bine sa fie omul singur”(Facere 2, 18), deci

pentru a-l feri de singuratate si, prin completare reciproca, cei doi sa devina omul deplin. Sfantul Chiril

al Alexandriei spune astfel ca “Dumnezeu a creat coexistenta”3. “Omul conjugal este, deci, chipul lui

Dumnezeu in Treime si dogma trinitara este Arhetipul divin, icoana comunitatii conjugale”4.

In Vechiul Testament, casatoria era foarte importanta. Celibatul era considerat o anomalie,

chiar daca existau si exceptii precum gruparea esenienilor din timpul Mantuitorului. Cu timpul, pentru a

asigura mai bine permanenta neamului, evreii au admis si poligamia, chiar daca un curent puternic in

3 Pr. Prof. Dr. Dumitru Staniloae, Teologia Dogmatica Ortodoxa, vol. III, Editura Institutului Biblic si de Misiune al Bisericii Ortodoxe Romane, Bucuresti, 1997, p. 121.4 Paul Evdokimov, Taina Iubirii: sfintenia unirii conjugale in lumina traditiei ortodoxe, trad. de Gabriela Moldoveanu, Editura Christiana, Bucuresti, 1994, p. 113.

7

iudaism socotea ca numai monogamia reprezinta tipul de unire dintre barbat si femeie conform cu voia

lui Dumnezeu. Primul poligam despre care vorbeste Sfanta Scriptura este Lameh (Facerea 4, 19) urmas

al lui Cain, ceea ce nu punea poligamia intr-o lumina buna. Cea mai importanta dovada ca monogamia

era idealul de casatorie este faptul ca arhiereului israelit ii era cu totul interzis sa aiba mai mult de o

femeie5.

“Si Dumnezeu i-a binecuvantat, zicand: Cresteti si va inmultiti si umpleti pamantul si-l supuneti;

si stapaniti peste pestii marii, peste pasarile cerului, peste toate animalele, peste toate vietuitoarele ce se

misca pe pamant si peste tot pamantul!” (Facere 1,28)

Textul acesta, scris de profetul Moise sub insuflare dumnezeiasca, a determinat poporul evreu sa

considere familia ca asezamant randuit de Dumnezeu. Si dupa cum citim in referatul biblic,

Atotputernicul i-a binecuvantat pe protoparintii Adam si Eva, ca ei sa fie rodnici, sa se inmulteasca si sa

umple pamantul si sa-l stapaneasca. Deci, prin aceste cuvinte, Dumnezeu instituia casatoria, care

devenea baza fiecarei familii: Eva avea sa se apropie si sa comunice, spiritual si fizic, cu trupul din care

a fost luata, pentru perpetuarea neamului omenesc.

Prin cuvintele Lui Dumnezeu:”de aceea va lasa omul pe tatal sau si pe mama sa si se va uni cu

femeia sa si vor fi amandoi un trup” (Facere 2, 24), se afirma insusi principiul unitatii monogamice a

familiei. Aceasta legatura monogama, binecuvantata de Dumnezeu, a fost insa alterata din cauza

pacatului originar.

Ratacitor pe pamant, omul, uitand de Dumnezeu, a uitat si de ceea ce era bun si placut Lui.

Astfel, omul a ajuns la poligamie; Lameh fiind primul care a recurs la o astfel de legatura conjugala

neplacuta lui Dumnezeu (Facere. 4, 19).

S-a spus ca, “in vederea raspandirii si inmultirii neamului omenesc, Dumnezeu a admis

poligamia”6. Omul, in decursul istoriei neamului omenesc de pana la Moise, si dupa (cu mici exceptii),

s-a complacut in aceasta situatie. Exemplul de netagaduit il avem in patriarhul Avraam, care a trait in

concubinaj, indemnat fiind de sotia sa, Sara. Motivul este bine cunoscut: Avraam, ajuns la o varsta

inaintata, fara urmasi, “a intrat acesta la Agar si ea a zamislit” (Facere. 16, 4).

5 Pr. Constantin Mihoc, Taina casatoriei si familia crestina in invataturile marilor Parinti ai Bisericii din secolul IV, Editura Teofania, Sibiu, 2002, p. 18.6Pr. Prof. Dr. Dumitru Abrudan, Diac. Prof. Dr. Emilian Cornitescu, Arheologia biblica , Editura Institutului Biblic si de Misiune al Bisericii Ortodoxe Romane, Bucuresti, 1994, p. 126.

8

Daca patriarhul Avraam a incalcat principiul monogamic al casatoriei, care de fapt la poporul

ales nu era o taina, in schimb, in cazul patriarhului Iacob avem de-a face cu tipul casatoriei cu mai multe

femei, poligamia devenea un lucru normal in viata poporului Israel7.

Primind Tablele Legii pe muntele Sinai din mana sfanta a Domnului Dumnezeu, Moise a cautat

sa-i determine pe israeliteni sa pastreze prescriptiile Legii. Dar lupta impotriva poligamiei a continuat cu

insistenta si dupa profetul Moise. Legea interzicea prin porunca casatoria aceluiasi barbat cu doua surori

(Levitic 18, 18), iar regele, unsul lui Iahve, nu avea dreptul de a se casatori cu mai multe femei

(Deuteronom 17, 17). Legea avea prescriptii precise si in ceea ce priveste relatia sclav-stapan, sclava

avand dreptul de a se rascumpara, atunci cand stapanul sau nu-i recunoaste relatia de concubina (Iesire

21,8).

Decalogul, in doua dintre poruncile sale, se ocupa de farnilia poporului ales, normalizand in

porunca a V-a raporturile dintre parinti si fiii lor, iar prin porunca a VII-a intarind credinta conjugala ce

trebuie sa ghideze viata de familie a celor doi soti. In general, aceste porunci vor mentine la poporul

Israel monogamia, iar exceptiile de la lege nu au devenit niciodata model de urmat8.

Arhiereul, alesul lui Dumnezeu, care intra o data pe an in Sfanta Sfintelor, la ziua impacarii, si

care trebuia sa mentina o curatie trupeasca deosebita, avea obligatia sa se casatoreasca numai cu o

singura fecioara (Levitic 21, 13-14). Se reafirma astfel principiul monogamic al casatoriei, impus de

Dumnezeu protoparintilor neamului omenesc.

Adulterul, ca legatura trupeasca dintre doi soti, din familii deosebite, sau a unui sot cu o persoana

libera, a fost condamnat cu severitate de arhiereu, preotii si levitii care slujeau la Cortul sfant si mai apoi

la Templu. Ei au invocat cu tarie porunca divina:”Sa nu savarsesti adulter”. De altfel, intrucat cei care

practicau adulterul savarseau un pacat intreit - impotriva lui Dumnezeu, impotriva sotului credincios si

impotriva familiei - acest pacat a fost asezat alaturi de omucidere si idolatrie9. Dupa anuntarea Legii,

adulterul va primi pedeapsa capitala: moartea (Levitic 20, 10).

Revenind la actul casatoriei, trebuie sa subliniem faptul ca, la poporul ales, casatoria nu avea un

caracter religios, de taina, asa cum avea sa devina in crestinism, unde iubirea devine “plinatatea si

integritatea vietii crestine”10.

7 Ibidem, p. 127.8 Diac. Asist. Mircea Chialda, Indatoririle moral-sociale dupa Decalog , in “Studii Teologice”, anVIII(1956), nr. 9-10, p. 609.9 Ibidem, p. 612.10 Prof. Dr. Nicolae Chitescu, Atitudinea principalelor religii ale lumii fata de problemele vietii pamantesti,in “Ortodoxia”, an IV(1952), nr. 2, p. 246.

9

Vechii evrei disociau casatoria in doua acte distincte: logodna si cununia. Actul logodnei aducea

fata in fata cele doua parti: parintii sau fratele mai mare al logodnicei si parintele logodnicului.

Discutiile se purtau in prezenta unor martori si se intarea printr-un legamant, asa cum citim in cartea

profetului Maleahi: “Si de ziceti: De ce? Din pricina ca Domnul a fost martor intre tine si femeia

tineretilor tale, fata de care tu ai fost viclean, desi ea era tovarasa ta si femeia legamantului tau”

(Maleahi 2, 14). Contractul dintre cei doi logodnici era intarit printr-un legamant in fata lui Dumnezeu,

iar apropierea logodnicei de casa viitorului mire se facea prin cumparare; sotul le multumea cu o

anumita suma de bani, sau prin munca, parintilor logodnicei (Facere. 29, 20-27).

In cazul in care logodnicul revenea asupra hotararii sale si dorea sa desfaca logodna, el avea

dreptul sa-i dea carte de despartire logodnicei, care isi pastra castitatea si continua sa locuiasca in casa

parintilor ei pana la casatorie.

Timpul care separa actul logodnei de casatorie varia de la un caz la altul. Dupa ce mireasa era

acoperita cu valul de nunta, sosea mirele inconjurat de prieteni si o lua pe cea incununata, pentru a

petrece in cantece si jocuri sapte zile; nu inainte insa ca mireasa sa primeasca binecuvantarea parintilor

(Facere 29, 27).

Totodata, trebuie subliniat faptul ca raporturile dintre Dumnezeu si Israel devin modelul

exemplar al raporturilor dintre barbat si femeie in casatorie, altfel spus, arhetipul sacru al cuplului uman.

Spre deosebire de popoarele din jur, poporul evreu considera ca Dumnezeu in marea Lui

intelepciune a creat-o pe Eva din coasta lui Adam, a creat o fiinta cugetatoare facand-o desavarsita si

intreaga, asemenea barbatului, adica rationala, capabila sa fie alaturi de barbat in toate imprejurarile

vietii11 .

La vechii evrei, sotia se deosebea in mod categoric de sclavele care puteau fi vandute. Chiar daca

in urma achitarii pretului de cumparare femeia devenea proprietatea sotului, totusi ea nu era supusa

acestuia asemenea unei sclave, sotul rezervandu-si dreptul de a divorta, iar sotia supunandu-se n tacere

verdictului. In ceea ce priveste relatia cu Dumnezeu prin intermediul cultului vazut, femeia era lipsita de

autoritatea necesara depunerii vreunui vot. Autoritatea ei se manifesta doar asupra sclavelor din familie,

asupra copiilor si asupra dreptului de nastere(Iesire 20,12; Pilde 14,1). Nu trebuie insa uitat faptul ca in

cartea Deuteronom, se arata in ce fel era pedepsit barbatul care dezonora o femeie si anume: prin

uciderea cu pietre sau prin obligatia de a lua de sotie, fara ca vreodata sa poata divorta de ea

11 Sfantul Ioan Gura de Aur, Scrieri, partea I, Omilii la Facere(I), traducere de Pr. Dumitru Fecioru, Parinti si Scriitori Bisericesti, Vol. 21, Editura Institutului Biblic si de Misiune al Bisericii Ortodoxe Romane, Bucuresti, 1987, p. 168-171.

10

(Deuteronom 22,29). Deci, la poporul ales femeia a avut un alt statut decat cel de la alte popoare ale

lumii antice.

Ori de cate ori poporul evreu se abatea de la dreapta credinta si ipso facto, legatura cu Iahve era

rupta, asemanarea cu legatura dintre barbat si femeie se facea auzita din gura profetilor (Osea 1). Asa

incat afirmatia ca femeia la vechii evrei era considerata o fiinta inferioara si fara drept nu-si gaseste,

intru totul temeiul in Sfanta Scriptura a Vechiului Testament.

La vechii evrei nu putem disocia copilul de mama lui si nici pe tata de familia sa. Nasterea

reprezinta moment de bucurie, iar femeia permitea moaselor care o asistau la nastere sa-i prezinte tatalui

pe nou nascutul. Acesta cu demnitate barbateasca lua copilul in brate, aratandu-si prin acest mod de

manifestare paternitatea (Facerea 50,23). Toate momentele care marcau cresterea, evolutia in timp a

copilului erau prilej de bucurie pentru parinti; asa era atat la intarcatul copilului, cat si varsta la care

incepea sa invete Legea.

Totodata, femeia care da nastere la prunci multi atragea dupa sine binecuvantarea divina peste

familia ei. Legea mozaica ii permitea femeii lauze sa se prezinte la lacasul sfant doar dupa un anumit

numar de zile, iar cand se prezenta, trebuia sa aduca drept jertfa de curatire un miel ca ardere de tot si un

pui de porumbel sau turturea (Levitic 12,2-6).

Nasterea de baiat atragea dupa sine aprecierile favorabile ale sotului, deoarece perpetuarea

neamului la vechii evrei se facea prin spita barbateasca, nu pe linie materna. Fiind cu imaginatie bogata,

mamele israelitene din Vechiul Testament legau numele de persoana copilului care-l purta, cautand in

felul acesta sa exprime comporatmentul viitor al individului precum si rolul pe care avea sa-l joace

acesta in sanul poporului evreu (I Regi 2,9; Iuda 6,23; Rut 1,11).

Iar in ceea ce priveste educatia copiilor, Sfanta Scriptura a Vechiului Testament ne da indicatii

clare si pretioase, toate elementele gravitand in jurul poruncilor divine transmise poporului evreu prin

Moise de catre Dumnezeu. Mama se ocupa de copil pana la varsta la care tatal il initia in scrierea si

citirea Legii si a cartilor sfinte, scolile publice vor cauta sa argumenteze si sa duca mai departe educatia

inceputa de parinti si anume, chemarea lui Avraam: “ca l-am ales, ca sa invete pe fiii si casa sa dupa sine

sa umble in calea Domnului si sa faca judecata si dreptate”. (Facerea 18,9).

Venind in lume intelepciunea lui Dumnezeu, Cuvantul intrupat (Ioan 1, 1–14), Si-a zidit casa Sa

intarindu-Si cei sapte stalpi (Pilde 9,1). Intr-adevar, Domnul nostru Iisus Hristos, prin sapte Taine a

venit sa implineasca tot ce a fost proorocit in Lege si in prooroci (Matei 5,17; 11,13), casatoria fiind si

ea asezata ca un stalp al credintei, ca o Taina a invataturii Dumnezeului si Mantuitorului nostru. Astfel,

11

schimband Legea lui Moise (Evrei 7,12) cu Legea Credintei (Romani 3,27), adica Legea cea Noua

(Matei 26, 26–28; Marcu 1,15; Galateni 6,2), El a schimbat si betesugul randuielii casatoriei Legii Vechi

(Evrei 8,7–13), care nu numai ca nu se bucura de binecuvantarea cerului, dar mai avea si neajunsul ca

omul isi putea lasa sotia din orice pricina. Deci in Vechiul Testament, Dumnezeu mustra acest rau obicei

al iudeilor, spunandu-le: “Pastrati-va deci viata voastra; iar tu nu fi viclean cu femeia tineretilor tale.

Caci eu urasc alungarea femeii”(Maleahi 2,15–16). Venind Domnul Hristos spre a indrepta toate

strambatatile, spunea celor ce Il ascultau: ”S-a zis iarasi (celor din vechime) cine va lasa pe femeia sa,

sa-i dea carte de despartire. Dar Eu va spun ca oricine isi va lasa femeia, afara de pricina de desfranare,

o face sa savarseasca adulter, si cine va lua pe cea lasata, savarseste adulter (Matei 5, 31–32). Altadata,

fariseii au venit la Iisus ca sa-L ispiteasca si I-au zis: ”Se cuvine, oare, omului sa-si lase femeia pentru

orice pricina? Raspunzand, El a zis: ”Oare voi n-ati citit ca Cel ce i-a facut de la inceput, i-a facut barbat

si femeie? Si a zis: Pentru aceea va lasa omul pe tatal sau si pe mama sa si se va insoti cu femeia sa si

vor fi amandoi un trup. Asa incat nu mai sunt doi, ci unul. Deci ce a unit Dumnezeu, omul sa nu

desparta. Si i-au zis Lui: Pentru ce, dar, Moise a poruncit sa-i dea femeii carte de despartire si sa o lase?

Iisus le-a zis: Din pricina invartosarii inimii voastre... dar dintru inceput nu a fost asa. Eu insa zic voua

ca oricine va lasa pe femeia sa, in afara de vina de desfranare, si va lua alta, savarseste adulter; si cine s-

a insurat cu cea lasata, savarseste adulter” (Matei 19, 3–9). Astfel, prin Hristos casatoria este ridicata pe

o treapta superioara: El face din ea Taina12.

In Sfanta Scriptura ni se spune ca, la inceput, Dumnezeu a facut cerul si pamantul (Facerea 1, 1).

Din referatul biblic al creatiei, retinem deci ca cerul inseamna lumea nevazuta a ingerilor, iar pamantul

inseamna lumea vazuta. Toate fapturile zidite de Dumnezeu “erau bune foarte” (Facerea 1,31).

Sfanta Scriptura ne descopera de asemenea ca in ziua a sasea, dupa ce a facut toate celelalte

fiinte, Dumnezeu l-a adus la existenta pe om. Existenta omului a fost hotarata de Dumnezeu inainte de

facerea lumii, ca de altfel si stapanirea Sa asupra acestuia. Despre crearea omului si starea lui de dinainte

de pacat, din Sfanta Scriptura retinem ca omul nu a fost facut din porunca, ci din mainile lui Dumnezeu

(Iov 10,8) si dupa chipul si asemanarea Sa (Facerea 1,26).

Aceeasi Sfanta Scriptura ne spune ca omul este “chipul” lui Dumnezeu prin faptul ca este

inzestrat cu ratiune, care il ridica la rangul de stapan al lumii. De altfel, inca de la creatie, Dumnezeu l-a

imputernicit “...sa porunceasca tuturor celor vazute si patimilor care se ridica in el; sa comande, iar nu sa

fie comandat. Iar daca parasindu-si puterea de a comanda - spune Sfantul Ioan Gura de Aur -el se va lasa

12 Arhimandrit Cleopa Ilie, Calauza in credinta ortodoxa, Editia a patra reviuzuita si adaugita, Editura Episcopiei Romanului, 2000, p. 272-273.

12

mai degraba comandat, in loc sa comande, el va inceta sa mai fie om si in locul numelui de om va merita

numele animalelor...”13. Omul are deci putere de stapanire fiindca poarta chipul lui Dumnezeu.

Cat priveste notiunea de “asemanare” cu Dumnezeu, aceasta marcheaza eforturile pe care trebuie

sa le depuna pentru a se face, pe cat ii este cu putinta, asemenea lui Dumnezeu (prin blandete, bunatate

si toate virtutile).

In fine, retinem ca omul, fiind facut dupa chipul si asemanarea lui Dumnezeu, a fost harazit ca sa

traiasca in legatura dragostei si comuniunii cu Creatorul sau. Aratandu-se cinstea deosebita data de

Dumnezeu omului, Sfanta Scriptura ne mai spune ca Dumnezeu, luand tarana din pamant, “a suflat in

fata lui suflare de viata” (Facere 2,6). Pentru Parintii Bisericii, acest suflu de viata este sufletul

nemuritor pe care Dumnezeu l-a harazit omului inca de la Creatie. Printr-un act de vointa, Dumnezeu a

facut ca sufletul sa traiasca vesnic, ca sa-si poata primi rasplata sau pedeapsa.

Din Sfanta Scriptura aflam de asemenea ca “Dumnezeu a facut pe om barbat si femeie” (Facere

1,27); cat despre femeie, acelasi referat biblic ne spune ca “a facut Dumnezeu din coasta pe care a luat-o

din Adam, femeie, si a adus-o lui Adam. Si a zis Adam: iata acum os din oasele mele si trup din trupul

meu; aceasta se va chema femeie, pentru ca din barbatul sau s-a luat” (Facere 2, 22-23).

In Epistola catre Diognet -redactata la Alexandria spre sfarsitul secolului al II-lea se afirma ca

“Dumnezeu a sadit la inceput in mijlocul paradisului pomul cunostintei si pomul vietii, tocmai pentru a

arata prin cunostinta viata. Cei dintai oameni, pentru ca nu s-au folosit bine de cunostinta, prin

inselaciunea sarpelui, s-au vazut goi”14. Autorul recunoscut al aceleiasi Epistole catre Diognet tinea

totodata sa precizeze ca “nu cunostintele omoara, ci neascultarea omoara”15.

Referitor la suflarea de viata - de care face referinta Sfanta Scriptura, in actul creatiei omului -

trebuie retinut ca aceasta are o profunda semnificatie pentru antropologia crestina.

Intr-adevar, din sufletul insuflat si din comuniunea inceputa prin Dumnezeu, care e una cu harul

Lui, rasare comuniunea omului cu Dumnezeu. Legatura comuniunii lui Dumnezeu cu omul - in care

Dumnezeu a imprimat in fiinta acestuia chipul Sau - se mentine prin impartasirea harului necreat.

Totodata, prin insuflarea Lui Dumnezeu, in om a fost pus o data pentru totdeauna sufletul “intelegator si

liber”, si “...o data cu el Dumnezeu intra si in comuniune prin suflarea Sa cu sufletul sadit in om”16.

13 Sfantul Ioan Gura de Aur, op. cit., p. 176.14 Sfantul Iustin Martirul si Filosoful, Epistola catre Diognet, traducere de Pr. Dumitru Fecioru, Parinti si Scriitori Bisericesti, Vol. 1, Editura Institutului Biblic si de Misiune al Bisericii Ortodoxe Romane, Bucuresti, 1979, p. 346.15 Ibidem, p. 346.16 Pr. Prof. Dr. Dumitru Ghorghe Popescu, Teologia si Cultura, Editura Institutului Biblic si de Misiune al Bisericii Ortodoxe Romane, Bucuresti, 1993, p. 142.

13

Libertatea de vointa a omului face parte din chipul lui Dumnezeu in el. Or, dupa cum se stie,

“omul n-a mai dat curs aspiratiei sale funciare spre nemurirea data lui de Dumnezeu, ci s-a intors catre

lume si placerile ei sensibile, devenind robul legilor naturale ale compunerii si descompunerii, ale

stricaciunii si mortii”17.

Prin propria sa libertate, omul a introdus suferinta in propria sa fiinta si in structura cosmosului

intreg. Dar, dupacuvantul Apostolului Pavel, aceasta faptura “se va izbavi din robia stricaciunii, pentru a

ajunge la libertatea si nestricaciunea fiilor lui Dumnezeu” (Rom. 8, 21). ). Desigur dinistoria mantuirii

neamului omenesc stim ca stricaciunea si moatrea nu au fost facute sa dureze vesnic si ca prin moarte n-

a fost omorat omul ci „coruptia care-l invaluise”18 .

Din aceeasi Sfanta Scriptura aflam ca incetarea comuniunii omului cu Dumnezeu - prin propria

libertate a omului - a avut si urmari nefaste. In primul rand, aceasta a dus atat la disparitia solidaritatii

dintre om si creatie, cat si la dizolvarea solidaritatii si a comuniunii omului cu semenii sai. Uciderea lui

Abel de catre Cain ramane paradigmatica in aceasta privinta.

Retinem insa ca aceasta stare nefericita in care se afla lumea dupa cadere nu e urmarea vreunui

act al lui Dumnezeu, ci rezultatul exclusiv al faptei lui Adam. Robia lui Adam este rezultatul

traumatizarii proprii prin deviere de la drumul lui si moartea e rezultatul departarii de Dumnezeu.

Desigur, din istoria mantuirii neamului omenesc stim ca stricaciunea si moartea n-au fost facute

sa dureze vesnic si ca prin moarte n-a fost omorat omul, ci coruptia care il invaluise. Rod al pacatului,

moartea a fost ingaduita de Dumnezeu ca sa nu fie raul fara moarte, cum se spune la slujba prohodirii

mortilor.

Dogmatica ortodoxa ne mai spune ca durerea, care este un efect al pacatului, devine mijloc

impotriva pacatului. Primul pacat a constat in placere, dar Dumnezeu, voind mantuirea omului, a infipt

in placere contrariul ei, durerea, ca pe un mijloc de pedepsire, de oprire sau de nimicire a placerii.

Acesta este motivul pentru care Ortodoxia considera ca din cauza pacatului chipul lui Dumnezeu s-a

slabit, dar nu s-a distrus. Chiar in urma caderii exista in om o aspiratie spre infinit, spre transcendent, si

o tendinta slabita, dar funciara spre comuniune sau solidaritate umana.

Prin actiunea de rascumparare faptuita de Mantuitorul, faptura a fost trecuta de sub domnia

intunericului in imparatia luminii si a iubirii lui Dumnezeu ( Ioan 3, 16). Acest act rascumparator a avut

urmari fericite si asupra familiei, care avea sa fie sfintita prin participarea Mantuitorului Hristos la nunta

din Cana Galileii.

17 Ibidem, p. 142.18 Ibidem, p. 145.

14

Din marturia Sfintei Scripturi, am retinut ca cea dintai femeie, Eva, a fost facuta din coasta lui

Adam. Scopul crearii ei a fost inainte de toate acela ca omul sa nu fie singur, si sa-i fie lui de ajutor.

Totodata, Eva a fost facuta pentru inmultirea si continuarea neamului omenesc. Si i-a binecuvantat

Dumnezeu pe ei - citim in cartea Facerii - zicand: ,, Cresteti si va inmultiti si umpleti pamantul" (Facere

1, 28). Deci, mai intai a fost facut barbatul si apoi din el femeia. Eva nu a fost facuta din tarana ci din

coasta lui Adam, aratandu-se prin aceasta ca in barbat si in femeie exista osingura fire trupeasca un

singur izvor al nemului omenesc19 .

Sfanta Scriptura spune de asemenea ca, dupa ce Dumnezeu l-a facut pe om, l-a asezat in rai. Cat

priveste starea omului in rai, inainte de pacat, aflam ca omul creat dupa chipul si asemanarea lui

Dumnezeu - a fost impodobit cu ratiune, inima curata si vointa libera.

Starea omului in rai, inainte de pacat, a fost o stare de nevinovatie si nerautate. Firea omeneasca

era infrumusetata prin partasia ei cu Duhul Sfant (Facere 2,7). Aceasta partasie ii asigura lumina

sfinteniei si apropierea de Dumnezeu. Harul care il punea pe Adam in legatura cu Dumnezeu l-a

inzestrat si cu puterea ca el sa dea nume fapturilor pamantului. Sfintii Parinti ne spun si ei ca

protoparintii neamului omenesc, fiind imbracati in haina Duhului Sfant, n-au avut nici pofta trupului,

intr-adevar, Adam si Eva au trait in rai fara trebuinta imbracaminte (Facere 2,25), adica precum ingerii,

impartasindu-se din bunatatea lui Dumnezeu: “Atatea si atatea binefaceri - adevereste Sfantul Ioan Gura

de Aur - i-a facut Dumnezeu omului pe care l-a creat! Mai intai de toate l-a adus de la nefiinta la fiinta;

apoi l-a invrednicit de i-a facut trup din tarana, apoi, ceea ce e mai insemnat, prin suflare i-a daruit

suflet; apoi a poruncit sa se faca raiul si a randuit ca omul sa locuiasca acolo; dupa aceasta, iarasi, ca un

tata iubitor, ii da omului, ca sa nu alunece ca un copil tanar, care se bucura de toate libertatile si

inlesnirile, si o mica si neinsemnata grija; ii porunceste Stapanul Dumnezeu lui Adam sa lucreze si sa

pazeasca raiul20.

Dupa calcarea poruncii lui Dumnezeu, Adam si Eva au cunoscut insa goliciunea trupului lor21.

Pierdusera prin pacatul neascultarii Harul cel de la inceput.

Comentand textul de la Facere 2, 23-24, Sfantul Ioan Gura de Aur scrie ca “dupa calcarea

poruncii a trait barbatul cu femeia; pana atunci traiau in rai ca ingerii; nu erau aprinsi de pofta, nu erau

19 Sfantul Ambrozie, Scrieri, partea a II-a, traducere de David Popescu, Editura Institutului Biblic si de Misiune al Bisericii Ortodoxe Romane, Bucuresti, 1994, p. 298.20 Sfantul Ioan Gura de Aur, op. cit., p. 123.21 Ibidem., p. 123.

15

asaltati de alte patimi, nu erau supusi nevoii firii, ci au fost facuti cu totul nestricaciosi si nemuritori, ca

nici nu aveau nevoie de imbracaminte”22.

Asadar, erau “amandoi goi si nu se rusinau” (Facere 2,25) fiindca “nu intrase pacatul si

neascultarea; erau imbracati cu slava cea de sus; de aceea nici nu se rusinau; dupa calcarea poruncii,

insa, a intrat si rusinea si au cunoscut ca sunt goi”23.

Dupa caderea in pacat, osanda lui Adam este truda muncii, iar a femeii nasterea de fii in dureri.

Mai mult, dupa alungarea lui Adam si Eva din rai, din cauza pacatului si a instrainarii de Dumnezeu,

femeia ajunsese in stare de robie fata de barbat, care o cumpara de la pagani, sau semisclava, ca la evrei,

unde viitorul sot o lua dand multe daruri parintilor si rudelor tinerei (Facere 24, 1-61; 29, 1-30). In

ambele cazuri - preciza un teolog ortodox - casatoria nu mai era o consimtire libera intre tinerii

casatoriti, de aceea, sotiile cumparate numeau pe barbatii lor: “domnul si stapanul meu” (Facere 18, 21;

I Petru 3, 6).

Mantuitorul, Care a eliberat femeia din starea sa de sclavie si semisclavie, a innoit institutia

casatoriei, ridicand-o la rangul de Taina sfanta, incheiata prin libera consimtire si sfintita de Biserica.

Sfintii Parinti ne adeveresc ca primii oameni, inainte de pacat, au dus o viata fericita.

Protoparintii nostri au fost creati liberi, in stare de a ajunge fie la moarte, fie la nemurire, dupa ascultarea

sau neascultarea lor fata de porunca lui Dumnezeu.

Retinem deci ca starea omului inainte de pacat era o stare de curatie, de fericire, de cunoastere si

de eliberate, de unde putinta de a nu muri, dar nu era o stare de desavarsire deplina, omul putea inainta

spre aceasta desavarsire sau sa se abata de la aceasta, datorita marelui dar cu care l-a inzestrat Creatorul

sau: libera vointa.

Faptura aleasa a slavei dumnezeiesti, Omul a fost asezat in rai ca sa implineasca porunca lui

Dumnezeu. Prin aceasta, el se impartasea de fericirea de a cunoaste si a trai cu Dumnezeu prin

comuniunea harica.

Porunca pe care Dumnezeu i-a dat-o lui Adam a fost aceea de a nu manca “din pomul

cunoastintei binelui si raului”, pentru ca in ziua in care va manca din el ,”cu moarte va muri” (Facere

2,17). Aceasta porunca a fost pazita de Adam si Eva pentru oarecare vreme. Dar, din indemnul

diavolului in chip de sarpe si datorita mandriei lor, Eva intai si Adam dupa ea au mancat din pomul

oprit, calcand porunca lui Dumnezeu.

22 Sfantul Ioan Gura de Aur, op. cit., p. 172-173.23 Ibidem, p. 173.

16

Consecinta neascultarii poruncii lui Dumnezeu a fost scoaterea lor din rai, dar le-a fagaduit pe

Mantuitorul ca rascumparator al pacatului lor (Facere 3, 15 s.u.).

Acest pacat al protoparintilor nostri, care se numeste pacat stramosesc, a trecut - dupa cum ne

spunea Sfantul Apostol Pavel - la toti oamenii. “Printr-un om a intrat pacatul in lume si prin pacat,

moartea, asa si moartea a trecut la toti oamenii, pentru ca toti au pacatuit in el” (Romani 5,12).

Acest pacat al neascultarii il inclina pe om spre pacat, spre incalcarea poruncii lui Dumnezeu.

“Dupa cum este scris: Nu este drept nici unul; nu este cel ce intelege, nu este cel ce cauta pe Dumnezeu.

Toti s-au abatut impreuna, netrebnici s-au facut. Nu este cine sa faca binele, nici macar unul nu este”

(Romani 3, 10, 12).

O data cu pacatul stramosesc, primii oameni au pierdut harul lui Dumnezeu si, prin aceasta,

legatura cu Dumnezeu. Pacatul stramosesc a adus cu sine si slabirea chipului lui Dumnezeu in om.

Protoparintii au pierdut totodata sfintenia, curatia si putinta de a nu muri. Prin pierderea harului,

protoparintii au pierdut si roadele acestuia, ca urmare a neascultarii poruncii lui Dumnezeu, fiind scosi

din rai (Facere 3,22).

Prin neascultarea unuia singur, firea intreaga s-a imbolnavit de pacat, trupurile protoparintilor s-

au deschis placerilor, trezind in ei pofta carnii. Si astfel, linistea desavarsita a trupului s-a pierdut, de

harul care-i acoperea au fost dezbracati si apropierea de Dumnezeu nu a mai fost posibila.

Sfantul Apostol Pavel spune ca “plata pacatului” (Rom. 6,23) a fost moartea, cu cele trei trepte

ale ei: trupeasca, sufleteasca si vesnica, dupa cum insusi Dumnezeu le vestise (Facere 2,17).

Neascultand porunca, pedeapsa proto-parintilor a fost moartea, si aceasta nu pentru ca au mancat dintr-

un pom al mortii, ci pentru ca au calcat porunca dumnezeiasca. Asa se face ca prima familie instituita de

Dumnezeu in rai avea sa cunoasca boala si slabirea chipului lui Dumnezeu, iar apropierea de luminile

curate ale Duhului ramane ca o nadejde pentru ea.

In lucrarea Sa de a pastra si conduce lumea, Dumnezeu conlucreaza cu creatura Sa, cu omul,

incercand sa-l intoarca spre bine, spre adevar. Aceasta lucrare a lui Dumnezeu - fiind legata de categoria

“noului” prin excelenta, “iata, toate le fac noi” (Apocalipsa 21,5) - l-a determinat pe Sfantul Apostol

Pavel sa ne indemne sa umblam “intru innoirea vietii” si “sa slujim intru innoirea Duhului, iar nu dupa

slava cea veche” (Romani 6, 4; 7,6).

Sfantul Apostol Pavel opune “innoirea Duhului” vechimii literei, sau legii, intrucat opune

petrecerii in moarte viata invierii. Iar unde e legea, e semn ca domneste pacatul. “Boldul mortii este

pacatul, iar puterea pacatului este legea” (1 Cor. 15, 56). Ori, “legea e puterea pacatului ducator la

17

moarte, cand ea nu pregateste spre depasirea treptei atinse prin ea; cand omul nu trage concluzia ca

“sfarsitul legii este Hristos”, sau “plinirea ei este iubirea” (Romani 10,4; Romani 13,10), ca noutate

continua. Iar pacatul e semnul persistarii omului vechi24.

Din Sfanta Scriptura retinem ca suntem solidari in pacat si cadere cu Adam (I Corinteni 15, 47-

49), protoparintele nostru dupa trup. Prin descendenta naturala, Adam ne-a asociat pe toti mortii. Prin

descendenta harica, Hristos ne asociaza pe toti invierii Sale (II Corinteni 4,10)25.

Asadar, precum prin Adam au cazut toti, tot asa prin Hristos se ridica toti, subliniindu-se astfel

temeiul egalitatii personale a oamenilor si putinta tuturor de a invia in Hristos.

Referitor la urmarile pacatului stramosesc asupra familiei, trebuie de asemenea sa mentionam si

faptul ca pentru Parintii Bisericii viata izvoraste de la Dumnezeu, care - prin Fiul Sau iubit, Mantuitorul

Hristos - a restaurat chipul omului deformat prin pacatul stramosesc; noul Adam a distrus deci moartea

prin moarte, jertfa sa expiatoare pe crucea de pe Golgota. Prin jertfa Sa, al doilea Adam, Mantuitorul

Hristos, a regenerat firea spre innoirea vietii. Ori, prin innoirea vietii, Hristos a dat un nou, sens si

familiei instituite de Dumnezeu in paradis.

In fine, am retinut ca, potrivit referatului biblic de la Cartea Facerea, familia a existat de la

crearea omului, dar in acea stare paradisiaca ea avea un caracter pur spiritual, fecioria fiind nota ei

distinctiva. Dupa caderea in pacat insa, viata conjugala a protoparintilor Adam si Eva trebuie inteleasa

ca un pogoramant al Lui Dumnezeu, precum si ca o mangaiere pentru firea umana slabita si pervertita de

pacatul neascultarii.

In Noul Testament, unirea dintre barbat si femeie este definita de Sfantul Apostol Pavel ca

“Taina mare” (Efeseni 5, 32), deoarece are ca model iubirea dintre Hristos si Biserica (Efeseni 5,25).

Casatoria crestina se distinge prin natura ei monogamica, sfintenia trupului, deoarece acesta este templu

al Duhului Sfant (“Fugiti de desfranare! Orice pacat pe care il va savarsi omul este in afara de trup. Cine

se deda insa desfranarii pacatuieste in insusi trupul sau. Sau nu stiti ca trupul vostru este tempul al

Duhului Sfant care este in voi, pe care il aveti de la Dumnezeu si ca voi nu sunteti ai vostri?” Efeseni

6,18), consacrarea reciproca pentru o viata de comuniune, iubire si curatie (“Caci barbatul necredincios

se sfinteste prin femeia credincioasa si femeia necredincioasa se sfinteste prin barbatul credincios”-

Efeseni 7’14) si transmiterea vietii prin nasterea de prunci (“Dar ea se va mantui prin nastere de fii, daca

24 Pr. Prof. Dr. Dumitru Staniloae,Teologia Dogmatica Ortodoxa, volumul I, Editura Institutului Biblic si de Misiune al Bisericii Ortodoxe Romane, Bucuresti, 1978, p. 49325Pr. Drd. Stelian Tofana, Invierea Mantuitorului Hristos – chezasia invierii noastre, in “Ortodoxia”, an XXXVIII(1986), nr. 3, p. 130-131

18

va starui, cu intelepciune, in credinta, in iubire si in sfintenie”- I Timotei 2’15) 26. Trupul este templul

Duhului Sfant (Efeseni 6,19), de acea, daca barbatul si femeia devin un trup, unirea lor este pecetluita de

Sfantul Duh salasluit in fiecare din ei27.

Hristos intareste din nou legatura casatoriei dintre barbat si femeie si o inalta, din ordinea naturii,

in ordinea harului, invaluind-o, prin participarea Sa la nunta de la Cana, in ambianta harica ce iradia din

persoana Sa. Savarsind acolo cea dintai minune, prin puterea Sa cea mai presus de fire si dand perechii

ce se casatorea sa bea din vinul iubirii entuziaste turnate de El prin harul Sau, El vrea sa arate ca incepe

inaltarea vietii omenesti in ordinea harului de la intarirea si inaltarea casatoriei28

Familia, cu tot ce are mai reprezentativ, unitatea individuala, a celor doi – barbat si femeie –

obtinuta prin Taina Nuntii, prezinta infatisari diferite, in functie de epoci, grad de civilizatie si mod de

viata. Din scrierile Sfintilor Apostoli aflam ca in familia crestina sotii sunt egali inaintea lui Dumnezeu

(Galateni 3,28). Practica din lumea pagana, in care barbatul era despotul familiei, aducea sacrificii, avea

puteri aproape nelimitate asupra sotiei si copiilor,nu era urmarit de lege in caz de adulter, fusese deci

inlocuita prin unirea liber consimtita intre barbat si femeie, intre parteneri cu drepturi egale. Femeia era

totodata chemata la aceeasi mantuire ca si barbatul29, participand si ea la aceeasi credinta si la aceeasi

viata a harului si prin Taina Cununiei. Intr-adevar, dupa cum am putut constata, femeia capata

demnitatea de om abia in Noul Testament. Dupa cuvantul Sfantului Apostol Pavel, nici tatal, nici mama

n-au intaietate fata de sotie. Barbatul crestin este dator sa-si iubeasca femeia sa cum se iubeste pe sine

insusi, devenind “amandoi un trup”(Efeseni 5,25-31). Aceeasi Lege a Noului Testament prevede ca si

sotiile sa-si stimeze si sa-si respecte sotii, nu din teama si nici din obligatii, ci dintr-un sentiment de

iubire divina (Efeseni 5,22), deoarece “asa se cuvine in Domnul”(Closeni 3,18). Prin ascultarea de soti,

pornita din dragostea ce le poarta, sotiile au darul ca prin purtarea lor prin felul lor de viata curata si

plina de sfiala sa castige fara propovaduire pe sotii lor intru ascultarea cuvantului lui Dumnezeu. Mai

mult, Noul Testament cere ca femeia crestina “sa aiba o viata cuviinciosa, sa nu fie nici clevetitoare, nici

dedata la bauturi, ci cumpatata, cu viata curata, sa-si vada de treburile casei, sa fie buna, ca prin faptele

ei, nu cumva sa fie barfit cuvantul lui Dumnezeu” (Tit 3,3-5). Dupa Sfantul Apostol Pavel, parintii sunt

26 Pr. Ion Bria, Didtionar de Teologie Ortodoxa, Editura Institutului Biblic si de Misiune al Bisericii Ortodoxe Romane, Bucuresti, 1981, p. 96.27 John Meyendorff, Casatoria—perspectiva ortodoxa, trad. de Cezar Login, Editura Patmos, Cluj Napoca, 2007, p. 22.28 Pr. Prof. Dr. Dumitru Staniloae, Teologia Dogmatica Ortodoxa, Vol. 3, p. 123.29 Gheorghe Papuc, Viata crestina dupa Epistole Sfantului Apostol Pavel , in „Studii Teologice”, an VII (1955), nr. 5-6, p. 359.

19

obligati sa indeplineasca nu doar nevoile materiale ale copiilor (II Corinteni 2,14; I Timotei 5,8), ci si

nevoile lor spirituale. Ei sunt cei care dau sens vietii de familie.

In ce priveste formarea lor religioasa, Sfantul Apostol Pavel le recomanda parintilor sa-si creasca

copiii “in invatatura si povata Domnului” (Efeseni 6,4). Pentru indemnarea lor pe calea vietuirii crestine,

parintii sunt chiar datori sa-si certe copiii; mustrarea lor trebuie insa sa fie facuta prin iubire si pentru

binele lor si nu dintr-o pornire patimasa (Coloseni 3,21). La randul lor, copiii sunt indemnati sa asculte

de parintii lor intru toate, caci aceasta este bine placut Domnului (Coloseni 3,20; Efeseni 6,1-2) si sa le

dea cuvenita cinstire si ajutor la vreme de nevoi (I Timotei 5,4). Sfintii Apostoli, fiind alesi de

Mantuitorul Iisus Hristos sa aduca lumina neamurilor au invatat de la Iisus ca familia are un rol central

in incoltirea semintei noii invataturi. Spre deosebire de Mantuitorul Hristos, care a ajuns la sufletul

ascultatorilor mai mult “prin parabole, prin pilde”30, Sfantul Apostol Pavel foloseste invatatura directa,

incercand totusi sa folosesca principiile pedagogice folosite in vorbirea in parabole de catre Domnul

Iisus Hristos. Epistola catre Efeseni, desi este o epistola in care Sfantul Apostol Pavel intareste

invatatura despre Biserica, totusi in ea gasim pozitia sa cu privire la bazele familiei crestine. Imbracand

cu duh nou textul din Facere 2,24, “pentru aceea va lasa omul pe tatal sau si pe mama sa si se va lipi de

femeia sa si vor fi amandoi un trup”(Efeseni 5,31), Sfantul Pavel spune despre casatorie ca este voita si

oranduita de Dumnezeu, punandu-se astfel de acord cu cele spuse de Domnul Iisus Hristos: “dar de la

inceputul faptuirii, barbat si femeie i-a facut Dumnezeu […] si cei doi vor fi un trup: asa ca nu mai sunt

doi, ci un singur trup” (Marcu 10,6-8). Preluand invatatura Mantuitorului Sfantul Apostol Pavel va tine

sa reamintesca faptul ca barbatul si femeia se simt inca de la creatie, atrasi unul de altul si ca se

completeaza reciproc dand astfel contur casatoriei in forma sa monogamica (ICorinteni 11,11).

Apostolul neamurilor nu ezita sa sublinieze faptul ca barbatul si femeia sunt un singur trup, creat de

Dumnezeu. “Precum femeia este din barbat si barbatul din femeie si toate sunt de la Dumnezeu”(I

Corinteni 11,12) caci Dumnezeu “primeaza oricarei predanii si interpretari omenesti”31 .

Si pentru ca barbatul si femeia “prin harul lui Dumnezeu sunt ceea ce sunt”, adica chip

dumnezeiesc, “se dezvaluie astfel o legatura indisolubila”32 , intre unitatea desavarsita ce trebuie sa

caracterizeze familia crestina si unitatea Persoanelor Sfintei Treimi. De altfel, pentru Sfantul Apostol

Pavel, aceasta unitate a Sfintei Treimi trebuie sa fie luata ca model de urmat de cei doi soti. “Iar ce sunt

30 Pr. Prof. Dr. Dionisie Stamatoiu, Despre parabolele Mantuitorului, in „Mitropolia Olteniei”, an XLIX (1997), nr. 1-3, p. 132.31 Idem, Istoricul interpretarii Sfintei Scripturi, in „Mitropolia Olteniei”, an XLVII(1995), nr. 1, p. 28.32 Pr. Prof. Constantin Galeriu, Preotia, taina in slujire in viata Bisericii, in „Ortodoxia”, an XXXIV(1982),nr. 4, p. 540.

20

casatoriti, le poruncesc, nu eu, ci Domnul: femeia sa nu se desparta de barbat; tot asa, barbatul sa nu-si

la se femeia”(ICorinteni 7,10-11). Chiar daca unii crestini de pe vremea Apostolului Pavel credeau – in

mod eronat – “ca totul ii este ingaduit aceluia care poseda libertatea in Hristos”33 .

Sfantul Apostol Pavel ca sfant traitor intru Hristos, in Epistolele sale intareste unitatea casatoriei,

constientizandu-i pe soti de sfintenia casatoriei, de faptul ca, la nunta din Cana Galileii, Mantuitorul

Iisus Hristos, om adevarat si Dumnezeu adevarat a binecuvantat casatoria asezandu-o intre cele 7 Sfinte

Taine ale Bisericii. Mai mult, Sfantul Pavel compara legatura prin Sfanta Taina a Cununiei, dintre barbat

si femeie, cu trairea mistica existenta intre Hristos si Biserica Sa: “dar asa cum Biserica se supune lui

Hristos tot astfel si femeile sa le fie intru toate barbatilor lor. Barbatilor, iubiti femeile voastre asa cum si

Hristos iubeste Biserica”(Efeseni 5,24-25). De aceea, cei care primesc Taina Casatoriei se unesc si cu

Hristos, in Biserica, fara insa a fi obligati sa consimta unirea sfanta, caci daca “Dumnezeu a chemat pe

toti la mantuire”, “nasterea spirituala depinde de cel ce se naste”34 , chiar daca Hristos “s-a dat pentru ea

ca s-o sfinteasca curatind-o prin baia apei prin cuvant”(Efeseni 5,25-26). Numai asa ia nastere “Biserica

mica”, adica familia crestina, asa cum o numeste Sfantul Ioan Gura de Aur ca o completare la cuvintele

Sfantului Apostol Pavel: “nici femeia fara barbat, nici barbatul fara femeie, ci in Domnul” 35, adica toate

privite cu ochiul revelatiei biblice .

Si precum Biserica mare formeaza Trupul lui Hristos, in care credinciosul, prin Sfintele Taine,

intra in comuniune cu Mantuitorul nostru Iisus Hristos, tot asa Biserica mica, familia, fiind inglobata in

Biserica mare se impartaseste de prezenta lui Hristos, considerand pe Mantuitorul ca si conducator

spiritual in mentinerea unitatii dintre cei doi soti, intru iubire, “pentru ca noi suntem madulare ale

Trupului Sau, din carnea Lui si din oasele Lui”(Efeseni 5,30).

33 Studiul Noului Testament, intocmit de Diacon Nicolae Nicolaescu, Pr. Grigorie Marcu, Pr. Sofron Vlad,Editia a II-a, Editura Institutului Biblic si de Misiune al Bisericii Ortodoxe Romane, Bucuresti, 1977, p. 130-131.34 Pr. Prof. Dr. Constantin Cornitescu,Studii comparative intre Marele cuvant catehetic al Sfantului Grigoriede Nyssa si manualul catre Laurentiu al Fericitului Augustin, in “Ortodoxia”, an XVI(1964), nr. 1, p. 122.35 Paul Evdokimov, Femeia si mantuirea lumii, Editura Christiana, Bucuresti, 1995, p. 158.

21

1.2 Scopurile Casatoriei

Conceptia ortodoxa este fundamental personalista. Casatoria este o vocatie speciala spre a atinge

plinirea fiintei in Dumnezeu36. Casatoria are acelasi scop ca si calugaria, adica indumnezeirea. Casatoria

traita crestineste, este o sansa de indumnezeire cu nimic mai prejos decat alte cai.

Casatoria este o cale care duce atat femeia, cat si barbatul la unirea cu Dumnezeu. Scopul

Casatoriei este de a asigura intre doua persoane, o legatura bazata pe responsabilitate si fidelitate, ce

reprezinta si reactualizeaza legatura vesnica stabilita de Dumnezeu cu poporul Sau ales. Din aceasta

perspectiva Apostolul afirma despre casatorie ca este o “mare taina”, strans legata de Hristos si de

Biserica (Efeseni 5, 21-23). Aceasta legatura a legamantului prin care Dumnezeu lucreaza la mantuirea

noastra este in esenta o legatura nuptiala37. Si invers, relatia nuptiala isi atinge scopul si se implineste

numai atata timp cat este bazata pe angajamentul etern al legamantului.

Iubirea schimba insasi substanta lucrurilor, numai iubirea face din doua fiinte una singura38, zice

Sfantul Ioan Hrisostom. Numai iubirea cunoaste Iubirea. Numai iubirea uneste fiintele cu Dumnezeu si

le uneste apoi cu celelalte. Iubirea ajunge o forma a harului spre a depasi starea de pacatosenie de

separare si de izolare egocentrica. Cea mai uluitoare revelatie vesteste aceeasi natura a iubirii pe care

Dumnezeu o arata fata de om si omul fata de Dumnezeul sau si pe care o traieste in adancul inimii lui

cand ea este curata si deschisa fiintelor omenesti. Cantarea Cantarilor spune clar: ”flacarile iubirii

omenesti sunt flacari de foc, focul mistuitor dupa cel vesnic”(Cantarea Cantarilor 8, 6). Tipul iubirii

conjugale este in esenta pnevmatofor. Materia Tainei este iubirea mutuala care isi are scopul in sine

insasi, caci darul Sfantului Duh face din ea “unirea nedezlegata a iubirii”39.

Poti afirma ca iubesti cu adevarat cand suferinta lui este si a ta, si simti nevoia sa te rogi pentru

el, iar clipa lui de bucurie este prilej de sarbatoare pentru amandoi, si simti nevoia sa-i multumesti lui

Dumnezeu. ,,Iubirea implica comuniunea interpersonala. Iubirea inseamna indreptarea mea spre altul, si

in aceasta se arata puterea mea”40. Fiecare gest de iubire indreptat inspre altul, este un pas spre iubirea de

Dumnezeu.

Plinatatea comuniunii este o urmare a plinatatii iubirii. Iubirea deplina presupune daruirea si

primirea iubirii simultan. Chiar daca iubirea este neconditionata si implica renuntare la sine de dragul

36 Paul Evdokimov, Ortodoxia, Editura Institutului Biblic si de Misiune al Bisericii Ortodoxe Romane, Bucuresti, 1996, p. 321.37 Pr. Prof. Dr. John Breck, Darul sacru al vietii, Editura Patmos, Cluj-Napoca, 2003, p. 78.38 P.G. 61, 280, apud Paul Evdokimov, Ortodoxia, p. 321.39 Idem, p. 321.40 Pr. Acad. Prof. Dr. Dumitru Staniloae, Sfanta Treime sau la inceput a fost iubirea, Editura Institutului Biblic si de Misiune al Bisericii Ortodoxe Romane, Bucuresti, 1993, p. 52-53.

22

celuilalt, fara raspuns, ea sufera in tacere sperand, asteptand, un el care o va aprecia, va dori sa o

descoper, dar mai ales se va apleca cu dragoste asupra ei. ,,Duhul face sa incolteasca iubirea sacerdotala

a sotilor si tandretea materna a sotiilor, deschizandu-i spre lume pentru a-l dezrobi pe tot aproapele lor si

a-l restitui lui Dumnezeu”41.

Prin realizarea casatoriei se intelege adesea modul in care se indeplinesc scopurile pentru care ea

a fost randuita. Gandirea ortodoxa a tinut totdeauna la ideea ca iubirea, care leaga pe soti intreolalta, este

una din formele posibile de comuniune umana, careia ii revine o insemnatate de prim ordin. Iubire

aceasta este chiar forma originara a comuniunii umane, deoarece comuniunea primordiala a fost

constituita ca punte de legatura paradisiaca intre Adam si Eva. Desi angajeaza fiinta umana in intregime,

ea este fundamental spirituala. Aceasta iubire este ridicata in crestinism la demnitatea de taina si prin ea

este ridicata casatoria insasi. Regenerata dupa faptul caderii protoparintilor in pacat, iubirea devine

insasi o realitate plenara prin lucrarea Sfantului Duh, care transfigureaza universul simturilor, facand din

el expresia comuniunii spirituale42.

Casatoria este o cerinta a naturii omenesti dupa latura sa personala, profund spirituala, cel mai de

seama scop al ei fiind desavarsirea in dragoste. Parerea ca unirea sau comuniunea conjugala, trupeasca si

spirituala in acelasi timp, e numai un epifenomen al actului inmultirii, o premiza indispensabila pentru

nasterea copiilor sau numai justificarea neaparat necesara in viata morala fata de invazia concupiscentei,

sustinuta cu titlu de prestigiu de catre o gandire apuseana milenara, este superficiala. Prin insasi statutul

sau ontologic, omul nu poate trai singur izolat. Pentru el, casatoria este singura comuniune deplina de

viata neconditionata.

Scopul nuntii, asadar, este in primul rand mantuirea celor doi prin ajutorare reciproca, nastera de

fii si ferirea de desfrau.

Dupa Sfanta Scriptura, unul dintre scopurile principale ale casatoriei este ajutorul reciproc al

sotilor (Facerea 2, 18). Ca temei scripturistic pentru acest scop avem versetul: “nu este bine ca omul sa

fie singur, sa-i facem ajutor potrivit pentru el” (Facerea 2,18). Dumnezeu a hotarat deci sa-i ofere

omului un partener de viata. In aceasta privinta, Sfantul Ioan Gura de Aur spune si eldespre casatorie ca

este randuita “ca sa avem in casa un ajutor, sa gasim un liman, scapare si usurare de necazurile care ne

apasa”43.

41 Paul Evdokimov, Taina Iubirii: sfintenia unirii conjugale in lumina traditiei ortodoxe, p. 117.42 Pr. Prof. Ilie Moldovan, Adevarul si frumusetea Casatoriei, Teologia Iubirii II, Tipografia Episcopiei Alba Iulia, 1996, p. 66.43 Sfantul Ioan Gura de Aur, Lauda lui Maxim. Cu ce femeie trebuie sa ne casatorim, traducere de Pr. Dr. Dumitru Fecioru, in „Mitropolia Moldovei si Sucevei”, an LVI(1980), nr. 3-5, p. 357.

23

Necesitatea intrajutorarii reciproce s-a extins asupra intregii societati, asa incat binele unuia este

legat de folosul celuilalt, asigurandu-se astfel buna intelegere si unitatea, nu doar in familie, ci si in afara

ei. Parintii Bisericii au tinut de asemenea sa precizeze ca, in cadrul familiei, bunurile materiale sunt

proprietate comuna, destinate intrebuintarii, folosintei reciproce. Sfantul Ioan Gura de Aur, de pilda, ii

sfatuia pe toti sa dezradacineze din sufletele lor cuvintele “al meu” si “al tau” si sa se obisnuiasca astfel

“ca niciodata sa nu mai zica al meu si al tau”44.

Desigur nu poate exista un ajutor reciproc real, atat timp cat exista in sufletul unui sot ideea ca

bunurile sale materiale sunt doar ale lui, nu si ale celuilalt sot. Supunerea femeii fata de barbat –

prevazuta de textul scripturistic – nu e o stare de sclavie sau de anihilare a personalitatii sotiei. Din

interpretarea unor Sfinti Parinti si a unor teologi ortodocsi rezulta ca aceasta supunere este o “robie care

isi are izvorul in natura omeneasca, in primul rand, nu in pacatul originar”45.

Aceasta supunere ar fi deci asumata constient si liber de femeie, deoarece aceasta stare de

supunere este element organic al armoniei, al concordiei conjugale. Mai mult, aceasta supunere este

metamorfozata de iubirea totala a celor doi soti si potentata de harul lui Hristos, care cere ca sotii sa se

supuna “unul altuia intru frica lui Hristos”. Ar fi vorba deci de acelasi gen de supunere (Efeseni 5,21) la

care sunt chemati atat femeia cat si barbatul. In cazul relatiei barbat – femeie, aceasta supunere se

masoara, de altfel, in obligativitatea barbatilor de a-si iubi femeile “dupa cum Hristos a iubit Biserica si

s-a dat pe sine pentru ea”(Efeseni5,25). Asadar acesta este sensul autentic al interpretarii pe care

Biserica noastra Ortodoxa il da cuvintelor Sfantului Apostol Pavel: “femeile sa se supuna barbatilor ca

Domnului” (Efeseni 5,22).

Referitor la asa-zisa supunere a femeii fata de babat, un Sfant Parinte al Bisericii rasaritene ii

cerea de altfel sotului sa-si manifeste intaietatea in cadrul familiei, printr-o grija sporita a formarii

sufletesti a sotiei sale. Dupa Sfantul Ioan Gura de Aur barbatii sunt stapani ai femeilor “nu cerand de la

ele onoarea mai mare, ci facandu-le un bine mai mare”. Trebuie retinut si faptul ca, atunci cand Sfintii

Parinti vorbesc de supunerea femeii fata de barbatul sau, ei nu uita sa precizeze doua lucruri: mai intai

faptul ca, potrivit Sfintei Scripturi (Facerea 3,16; I Timotei 2,14), femeia este deopotriva cu barbatul ei.

In al doilea rand, ei au tinut sa precizeze ca aceasta stare de supunere a femeii fata de barbatul ei este o

44Idem,Comentarii sau Explicarea epistolei catre Efeseni, XX, traducere de Arhimandrit Theodosie Atanasiu, Iasi, 1902, p. 210-211.45 Pr. Gheorghe T. Tilea, Probleme fundamentale in opera moral-sociala a Sfantului Ioan Gura de Aur III. Familia crestina , Bucuresti, 1947, p. 15.

24

consecinta a pacatului stramosesc, “intrat in lume prin Eva justitia naturala a fost restituita” – mentiona

un teolog roman – “prin opera rascumpararii”46.

Despre aceasta egalitate a femeii cu barbatul ei, Sfintii Parinti ai Bisericii rasaritene spun ca

aceasta se datoreaza faptului ca atat Adam cat si Eva au fost creati din aceeasi plamada; amandoi au fost

inzestrati cu ratiune, vointa si sentiment; amandoi sunt capabili deopotriva de evlavie si virtute. Toate

aceste calitati ontologice invedereaza egalitatea lor naturala si indisolubilitatea legaturii dintre barbat si

femeie. Aceasta egalitate naturala, ontologica este potentata in toata sublimitatea ei de stare harica,

edenica, in care afost harazita dintr-un inceput prima familie. In fine s-a spus ca “armonia dintre soti,

intemeiata pe iubire si supunere, este necesara in primul rand pentru desavarsirea vietii in familia

crestina”47.

Fara sa conteste importanta legaturii trupesti, crestinismul nici n-o justifica in exclusivitatea ei.

Cand Apostolul Pavel declara casatoria ca si remediu impotriva arderii dificil de suportat, sau a

satisfacerii ei dezordonate , el include in acest rost al casatoriei pe acela de mijloc de transfigurare a

unirii trupesti. Acest inteles se include si mai vadit in cuvintele Sfantului Ioan Gura de Aur, in care

atribuie casatoriei si rostul nasterii de prunci. “Sunt doua motive pentru care a fost instituita casatoria…

pentru a face pe om sa se multumeasca cu o singura femeie si pentru a face copii. Dar motivul principal

e cel dintai… Cat despre procreare, casatoria nu o antreneaza in mod absolut…Dovada sunt multe

casatorii care nu pot avea copii. Iata de ce prima ratiune a casatoriei este sa reglementeze viata sexuala,

mai ales acum cand neamul omenesc a umplut tot pamantul”48.

Un mijloc important care ajuta pe cei doi soti sa inainteze spre o unire sufleteasca tot mai adanca

este nasterea si cresterea de prunci. Actele de unire trupeasca se schimba prin asumarea acestei

responsabilitati de un element spiritual si mai accentuat. In felul acesta, in faza intai a casatoriei un mare

rol in transfigurarea legaturii trupesti, cre detine un loc mai mare in unirea dintre soti, il are asumarea

raspunderii nasterii de prunci, ca in partea a doua aceasta legatura sa fie in mare masura depasita in

fiinta ei de unirea spirituala in care sotii au progresat.

Viata este un dar al lui Dumnezeu, El insusi este Viata (Ioan 14,6). Despre acest dar al lui

Dumnezeu, care este o Taina s-a spus ca “daca viata e de la Dumnezeu, atunci e dumnezeiasca”49.

46Ibidem, p. 347 Ibidem, p. 448 Discours sur le mariage. Trad. franc. De L`Abee Martin, Garnier, p. 139, apud Pr. Prof. Dr. Dumitru Staniloae, op. cit., p. 128-129.49 Pr. Drd. Stelian Tofana, Unitatea crestinilor in eforturile de aparare a pacii si vietii in lume dupa Noul Testament, , in „StudiiTeologice”, an XXXVIII(1985), nr. 5-6, p. 369.

25

Porunca divina „cresteti si va inmultiti si umpleti pamantul”(Facere 1,28), data de Dumnezeu

primilor oameni, a fost intarita de catre Iisus Hristos prin sfintirea familiei la Cana, avand drept scop

nasterea de copii. Definita drept “unirea barbatului cu femeia”, casatoria “dupa lege”, adica aceea cu

binecuvantarea Bisericii lui Hristos, are drept scop “nasterea de copii”50, si prin aceasta, perpetuarea sau

inmultirea neamului omenesc. Dupa invatatura Bisericii, casatoria incheiata dupa legea crestina este

sfanta. De aceea, Parintii Bisericii i-au condamnat cu vehementa pe cei care au considerat-o ca un pacat.

De pilda, Sfantul Clement Alexandrinul scrie: “Daca este pacat casatoria cea dupa lege, nu stiu cum ne

spune cineva ca Il cunoaste pe Dumnezeu, cand sustine ca porunca lui Dumnezeu este pacat? Odata ce

legea este sfanta, este sfanta si casatoria. Apostolul pune taina aceasta in legatura cu Hristos si cu

Biserica”51 , spunea el.

Metodiu din Olimp considera casatoria vrednica de elogii ca una care aduce nastere de copii si

astfel prelungeste viata, asigurand Bisericii membrii, ca si “martiri si adversari ai celui rau”. De aceea

nasterea de prunci este dupa randuiala lui Dumnezeu si nu trebuie dispretuita; el intreaba: “Deci, daca si

acum Dumnezeu continua sa creeze pe om, nu este oare o indrazneala prea mare sa arati scarba fata de

procreare, de care Cel Atotputernic nu se rusineaza atunci cand facre (copilul) cu mainile Sale

nepatate?”52 .

Intr-adevar, casatoria nu doar ca “nu trebuie sa ne dezguste”, ci, dimpotriva, ea trebuie

considerata o impreuna lucrare a omului cu Dumnezeu. Din cauza pacatului stramosesc--spun Sfintii

Parinti--omenirea a fost condamnata la moarte, iar in firea omeneasca a intrat concupiscenta. De aceea,

Dumnezeu a instituit casatoria, realizand prin ea acest fel de inmultire a neamului omenesc “prin unire

trupeasca” si o data cu aceasta potolirea concupiscentei.

Dupa Sfintii Parinti, legatura trupeasca dintre soti ar trebui sa aiba drept scop doar nasterea de

copii, dupa pilda lui Avraam, care, conform referatului biblic, Sfantul Ioan spune ca “n-a cunoscut-o” pe

sotia sa decat “dupa ce a trecut floarea tineretii” si deasemenea dupa ce a avut copilul “n-a mai avut

relatii cu femeia sa”. El n-a urmarit patima trupeasca, ci servirea fagaduintei lui Dumnezeu.

In zilele noastre, casatoria indeplineste mai mult acest scop, adica potolirea patimii trupesti, desi

acum pamantul este arhipopulat. Dorinta omului de a-si perpetua semintia, realizata prin nasterea de fii,

50 Clement Alexandrinul, Scrieri, partea a II-a, Stromatele, II, 138, 2-6, traducere de Pr. Dumitru Fecioru, Parinti si Scriitori Bisericesti, Vol. 5, Editura Institutului Biblic si de Misiune al Bisericii Ortodoxe Romane, Bucuresti, 1982, p. 182.51 Ibidem, p. 224.52 Metodiu din Olimp, Banchetul sau Despre castitate, II, 2, traducere de Pr. Prof. Constantin Cornitescu, in Parinti si Scriitori Bisericesti, Vol. 10, Bucuresti, 1984, p. 53.

26

e fagaduita in Noul Testament prin siguranta invierii. Pentru ortodocsi, Cununia sau Nunta este Taina

“prin care Biserica binecuvinteaza si sfinteste legatura bazata pe dragoste dintre barbat si femeie”53, in

vederea nasterii de prunci si ipso facto, a perpetuarii nemului omenesc. De aceea, dupa randuiala

crestina ortodoxa, cununia “nu se oficiaza niciodata intre persoane de acelasi sex, dupa cum nu se

admite nici casatoria acestora, deoarece prin asemenea legaturi, nu s-ar indeplini scopul principal al

casatoriei – nasterea de prunci si perpetuarea neamului omenesc, iar din punct de vedere religios, s-ar

incuraja si oficializa pacate foarte grave care sunt impotriva firii”54.

Trebuie precizat, de asemenea, faptul ca prin casatorie se evita pacatul desfranarii. Crestinismul

nu dispretuieste trebuinta unirii trupesti intre barbat si femeie. Rugaciunile de la cununie nu evita deloc

sa vorbeasca despre ea. Dar socoteste ca numai in casatorie ea devine un mijloc de unire sufleteasca

completa, sau o adanceste tot mai mult pe aceasta . Deci aproband casatoria pentru satisfacerea

trebuintei de unire trupeasca intre barbat si femeie, considera aceasta unire in acelasi timp ca mijloc de

promovare a unirii sufletesti.

De aceea el nu cunoaste decat doua atitudini drepte fata de pofta trupeasca: sau infranare totala

de la ea in afara casatoriei, sau o folosire a satisfacerii ei ca mijloc de unire sufleteasca si de inaintare in

ea. Aceasta este neprihanirea patului de care vorbesc rugaciunile de la cununie, sau castitatea conjugala.

Biserica asigura si casatoriei o castitate si o considera un drum spre o tot mai mare castitate55.

Satisfacuta in afara casatoriei, pofta trupeasca il robeste pe barbat in asa masura, ca nu mai vede

in femeie decat un instrument al satisfacerii ei, si viceversa. Aceasta se intampla numai unde cei doi nu

fac efortul de a transfigura si spiritualiza prin unirea sufleteasca unirea lor trupeasca.

E drept ca Sfantul Apostol Pavel a spus: “e bine pentru om sa nu se atinga de femeie. Dar ca

paza impotriva desfraului, fiecare barbat sa-si aiba femeia lui si fiecare femeie sa-si aiba barbatul ei…

Daca insa nu pot sa se infraneze, sa se casatoreasca. Fiindca este mai bine sa se casatoreasca decat sa

arda” (I Corinteni 7; 1, 2, 9).

Dar prin acest cuvant el nu a inteles casatoria numai in sensul negativ, de remediu al manifestarii

dezordonate a concupiscentei, ci mijloc tolerat de stisfacere a unei porniri pacatoase, fara efecte de

dezordine sociala, pe care le are cand e satisfacuta in afara casatoriei.

53 Pr. Prof. Dr. Nicolae Necula, Biserica si cult pe intelesul tuturor , Editura Europartner, Bucuresti, f. a., p.154.54 Ibidem, p. 155.55 Pr. Prof. Dr. Dumitru Staniloae, op. cit., p. 127.

27

Si pentru ca sotii crestini sa nu cada “in neinfranare si desfrau si in mainile diavolului”56 , din

cauza abtinerii voite, de comun acord, a unirii lor conjugale, pentru o anumita perioada de timp,

Apostolul neamurilor ii sfatuia sa nu se lipseasca “unul de altul decat cu buna invoiala pentru un timp”,

ca sa nu ii “ispiteasca satana, din pricina infranarii lor”(I Corinteni 7,5). Mai mult, acelasi Apostol

lesfatuia pana si pe fecioare sa se casatoreasca daca nu vor sa se infraneze (I Corinteni 7,36). Prin

urmare pentru Apostolul Pavel casatoria este piedica principala impotriva pacatului desfraului, adica

impotriva celui ce pacatuieste cu trupul sau (I Corinteni 6, 18). Infranarea sotilor mijloceste si pastrarea

unei casnicii traite intru cumpatare si buna intelegere intre soti. In plus, casatoria traita intru infranare

constituie un obstacol major impotriva desfraului.

Sfantul Apostol Pavel a ingaduit si casatoria a doua tocmai pentru a impiedica orice tentatie sau

savarsirea desfraului. “Femeia este legata prin lege, atata vreme cat traieste barbatul ei. Iar daca barbatul

va muri, este libera sa se marite cu cine vrea” (I Corinteni 7,39). Referindu-se la textul de la I Corinteni

7,39 Sfantul Clement Alexandrinul scria ca daca Apostolul da cuiva din ingaduinta a doua casatorie

acela nu pacatuieste fata de Testament, fiindca a doua casatorie nu-i oprita de lege, dar nu mai

implineste desavarsirea aceea inalta a vietuirii dupa Evanghelie.

Numerosi sunt Parintii Bisericii Rasaritene care au afirmat ca in Rai Adam si Eva traiau

feciorelnic, pentru ca nu cunosteau dorinta actului conjugal si nasterea de prunci. Potrivit Sfintilor

Parinti ai Bisericii, viata conjugala le-a fost ingaduita de Dumnezeu oamenilor doar dupa caderea in

pacat. Dupa Sfantul Ioan Gura de Aur, casatoria a ajuns necesara din cauza blestemului rostit de

Dumnezeu in Eden asupra protoparintilor nostri, care a adus dupa sine si moartea trupesca “cand au

ajuns in robia diavolului (Adam si Eva) au fost dezbracati de aceasta haina imparateasca (fecioria), li s-a

luat podoaba cea cereasca; a venit peste ei stricaciunea mortii, blestemul, durerea si o viata grea si

chinuita. Odata cu aceasta a aparut in viata omului si casatoria, acest vesmant muritor. Ai vazut din ce

pricina a ajuns necesara? Din pricina calcarii poruncii, din pricina blestemului, din pricina mortii. Unde

e moarte, acolo e si casatorie; daca nu exista moarte nu urmeaza nici casatorie”57 .

Si pentru ca Adam sa n-o urasca pe Eva, care-l ispitise, Dumnezeu l-a legat de ea cu lanturile

dorintei reciproce, dorinta pe care sotii o pot stinge, de acum inainte prin viata conjugala. Nasterea de

prunci le-a fost lasata oamenilor de Dumnezeu si ca o mangaiere pentru pierderea nemuririi. Deci, din

analiza textelor biblice si patristice am putut retine ca “nu casatoria este pacat ci desfranarea”. Mai mult, 56 Clement Alexandrinul, op. cit., p. 223. 57 Sfantul Ioan Gura de Aur, Despre feciorie, Apologia vietii monahale, Despre cresterea copiilor, Traducere Pr. Prof. Dumitru Fecioru, Editura Institutului Biblic si de Misiune al Bisreicii Ortodoxe Romane, Bucuresti, 2001, p. 14-15.

28

casatoria ramane piedica sau obstacolul major impotriva desfraului. Asadar, impotriva desfraului nu

exista alt mijloc mai eficace decat casatoria insasi, traita in respectarea fagaduintei reciproce date cu

ocazia administrarii Sfintei Tainea Cununiei.

29

CAPITOLUL II

Datoriile morale si sociale ale membrilor familiei

2.1 Datoriile intre soti

Casatoria crestina este eterna si de nedesfacut. Viata vesnica din care se impartaseste viata dintre

cei doi soti oglindeste in sine imaginea paradisiaca a firii umane, fiind luarea in stapanire de pe acum a

Imparatiei lui Dumnezeu. Intr-adevar, Evanghelia ne descopera viata absoluta in care nu gasim nimic

relativ. Acest absolut este pentru soti, in primul rand, o revelatie, care nu poate fi transformata intr-o

oarecare norma de conduita a vietii lor exterioare. Dar casatoria, dupa cum am vazut, este o Taina. Prin

caracterul ei obiectiv, taina este extensiunea ecleziala, vazuta, a Mantuitorului inviat58. In aceasta

calitate, ea dobandeste o lege proprie, care este o putere dumnezeiasca si totodata cadrul ei de

dezvoltare. Semnificatia acestei legi e data de valoarea jertfei euharistice, de care nu se pot lipsi mirii,

care isi unesc inimile in Hristos. Continutul ei este iubirea, iar conditia afirmarii iubirii este libertatea.

Ingemanand iubirea si libertatea, una si aceeasi lege se descopera in afara prin devotement, ceea

ce intr-un fel inseamna, in acelasi timp, datorie si fidelitate. In spatiul relatiilor spirituale adevarate, din

care face parte si viata conjugala, legaturile dintre oameni dobandesc trasaturi specifice, ele devin

aspecte ale trasaturilor existentei59.

Pentru ordinea iubirii, inaugurata de Taina Cununiei, devotamentul conjugal apare ca un

fenomen spiritual, care angajeaza pe soti in mod existential. Mai presus de orice, devotamentul se

afirma, in casnicie, prin daruirea de sine si jertfelnicie a unui sot in raport cu celalalt sot. Cine nu ajunge

58 A. Khomiakov, L`Eglise latine et le Protestantisme au point de vue de l`Eglise a Orient, Saussanne, 1892, p. 240, apud Pr. Prof. Ilie Moldovan, op. cit., p. 137.59 Sfantul Maxim Marturisitorul, Cele doua sute de capete despre cunostinta de Dumnezeu si iconomia intruparii Fiului lui Dumnezeu, Filocalia, vol 2, Editia a 2-a, trad. de Pr. Prof. Dr. Dumitru Staniloae, Editura Humanitas, Bucuresti, 1999, p. 199.

30

pana la devotement acela nu iubeste. Adevaratul nume al devotamentului este daruirea. Intr-adevar,

casatoria nu cunoaste decat o singura definitie a datoriei: cand iubesti iti poruncesti, singur, tie insuti. Iar

in ce priveste fidelitatea, de data aceasta prin ea se intelege nu doar o credinciosie pur exterioara, care l-

ar tine pe fiecare sot departe de orice legatura adultera, ci o fidelitate a inimii, interioara, pentru

pastrarea careia fiecare din soti trebuie sa intreprinda ceva impotriva lui insusi, impotriva dificultatilor si

a tendintelor lui, intr-o lupta fara ragaz.

Virtutea fidelitatii este aceea care dovedeste ce inseamna in casatorie credinciosia in natura ei

intima si arata cum aceasta nu este asuprirea vietii personale a unuia dintre soti, ci dimpotriva, cea mai

deplina dezvoltare a ei.

In paginile Noului Testament sunt consemnate importante date cu privire la demnitatea si

datoriile sotilor in casatorie. Mai intai, demnitatea pe care le-o ofera sotilor Dumnezeu insusi. Inainte de

patimi, in rugaciunea sacerdotala catre Tatal, Mantuitorul, a rostit aceste cuvinte: “Slava pe care Tu mi-

ai dat-o, Eu le-am dat-o lor, ca sa fie una, precum Noi una suntem” (Ioan 17, 22). In Biserica noastra,

mirii sunt incununati: “cu marire si cu cinstire”. Slava semnifica aratarea Sfantului Duh care se revarsa

si peste dragostea – comuniunea conjugala, fapt amintit de Sfantul Apostol Pavel in Epistola catre

Efeseni (4; 16, 23, 32). Devotamentul, intr-un fel, este continutul acelei imagini profetice prin care se

anticipeaza realitatea slavei viitoare.

Din demnitatea conferita sotilor, decurg si datoriile sotilor. In acest sens trebuie sa intelegem

invatatura paulina dupa care sotii isi datoreaza unul altuia devotement si fidelitate reciproca. Ei castiga

unul asupra trupului celuilalt un drept real, a carei intindere e indicata in I Corinteni 7, 3-6.

Sfantul Apostol Pavel nu se multumeste sa pretinda pentru femeie o simpla protectie, ci el cere,

din partea sotului, o adevarata iubire fata de ea (Efeseni 5; 25, 28, 33), iar confluent iubirii celor doi soti,

pe acelasi meridian existential, creeaza realitatea destinului lor comun, cu prelungire in viata de dincolo

de veac60.

Noul Testament nu se ocupa cu predilectie de aspectul social al casatoriei. Cu toate acestea,

crestinismul primar a exercitat o influenta indirecta asupra regimului matrimonial. El a introdus ideea

unei comunitati de viata deplina intre soti, de datorii si de lucruri materiale, necunoscute in perioada

precrestina.

In ideea de comunitate a iubirii sunt cuprinse in general si datoriile reciproce dintre soti, asa cum

le gasim la Sfintii Parinti. In primul rand sotii au datoria sa vietuiasca in comun. E o obligatie reclamata

60 Pr. Prof. Ilie Moldovan, op. cit., p. 140.

31

de fiinta si scopul casatoriei, la vreme de nevoie ea putand fi ceruta in mod expres de fiacare dintre ei. O

despartire mai lunga, fara motive juste, este inadmisibila.

Casatoria se realizeaza prin viata comuna zilnica a sotilor, cu experiente, cu intamplari, cu

emotii, cu sentimente, cu greutati sau satisfactii atat in lucrurile neinsemnate, cat si in cele inseminate.

Modul de relationare a celor doi poate adancii legatura, o poate aplatiza sau o poate zadarnici. O

legatura conjugala puternica se constituie din doi oameni hotarati sa traiasca in daruire si clipele bune, si

clipele rele, si saracia, si bunastarea, si boala, si sanatatea, pantru a cultiva dragostea pana ce moartea ii

va desparti61. Este neaparat necesar ca cei doi soti sa stie ca o relatie precum casatoria nu se zideste intr-

o singura zi.

“Ceea ce imi face bucurie in comunicarea cu celalalt nu e ceea ce imi da deosebit de el insusi, ci

el insusi prezent in tot ce-mi da. Persoana insasi e viata pentru alta persoana”62.

Prin aceasta daruire se creaza o stare de intimitate , o imbogatire reciproca datorata mentinerii

deosebirii dintre cele doua persoane si neconfundarii lor. Fiecare traieste viata celeilalte cu toate

ingredientele morale si spirituale intr-un mod propriu si deosebit, evidentiindu-se angajarea reciproca,

fapt ce sporeste bucuria si diminueaza durerea. ,,Sufar uneori pentru altul poate mai mult decat sufera el

pentru sine, tocmai pentru ca prin fata lui naste in mine simtirea unei suferinte mai mari decat poate o

are el defapt. Si aceasta il umple de o mai mare mangaiere”63.

Caminul este mediul cel mai prielnic pentru reculegere si pentru o colaborare deplina intre cele

doua sexe. In cuprinsul lui, sensibilitatea feminina si insusirile energice ale barbatului au posibilitatea de

a se intalni si de a colabora, intregindu-se reciproc. Sotii au in familie conditiile cele mai bune de a se

educa reciproc printr-o colaborare continua.

Una dintre conditiile de baza ale unei casatorii functionale este aceea in care sotii se accepta unul

pe celalalt cu incredere, se incurajeaza si se sustin in perioadele grele prin care trec, in perioadele de

criza – cum sunt sarcina, boala, cresterea copiilor, departarea de casa, moartea parintilor sau

pensionarea. Sotii care se pot intarii unul pe celalalt si pot invata moduri noi de abordare in timpul

acestor perioade grele pot sa-si dezvolte relatia lor, ca rezultat al luptei comune cu greutatile vietii. Sotii

care nu sunt capabili sa se sustina unul pe celalalt si al caror sistem de comunicare cade cand se gasesc

sub o anumita presiune se instraineaza din ce in ce mai mult cu fiecare criza.

61 Pr. Filoteu Faros, Pr. Stavros Kofinas, Casnicia – dificultati si solutii, trad. din lb. greaca de Pr. Serban Tica, Editura Sophia, Bucuresti, 2012, p. 171.62 Pr. Prof. Dr. Dumitru Staniloae, Chipul nemuritor al lui Dumnezeu, Editura Mitropoliei Olteniei, Craiova, 1987, p. 45.63 Ibidem, p. 46.

32

De aceea, atat sotul, cat si sotia trebuie sa incerce sa dezvolte un mod comun de traire, trebuie sa

incerce sa-si impartaseasca bucuriile si succesele vietii, dar si dezamagirile, tristetile, frumusetea

creativitatii, adevarul si ordinea asteptarilor si a scopurilor comune. Bucuriile se maresc prin

reciprocitate, iar greutatile se micsoreaza semnificativ atunci cand sunt impartasite in comun. Viata celor

doi soti este o poveste, insa nu o poveste repetata de propriul ecou, odata cu desfasurarea unei relatii

epidermice. Viata lor este mai bogata cand sotii vorbesc impreuna sau povestec impreuna povestea ei.

Viata pe care o traiesc impreuna ofera o realitate imbogatita chiar acestei vieti, o recunoastere, o

intelegere, o semnificatie mai adanca, o experienta mult imbogatita.

Intr-o casnicie buna autodisciplina este un element esential care ajuta decisiv relatia sa se

dezvolte si sa se adanceasca. Cand cineva traieste cu un sentiment de raspundere stabil, nu insa si

apasator, dobandeste si un sentiment de stapanire de sine, care dezvolta decisiv, covarsitor, stima de

sine. Capacitatea fiecarui sot de a jertfi o parte din visele sale preferate si de a accepta neplacerea acestei

jertfe in folosul unui bun superior al casniciei este neaparat necesara pentru buna functionare a

casatoriei64

De asemenea, sotii au datoria sa pazeasca sa nu se destrame legatura dragostei si a credintei, ci

dimpotriva, sa o intareasca prin rabdare, spirit de jertfa, marinimie si harnicie.

Faptul ca isi datoreaza respect, aceasta implica excluderea oricarei jigniri, aserviri sau tiranii

exercitate unul fata de altul. Ideea de fidelitate implica adevarul ca adulterul si abandonul caminului sunt

sfidari capitale ale acestei datorii. Comunitatea iubirii trebuie sa se limpezeasca in incercari si sa devina

temei pentru o comunitate trainica de viata. In iubire e cuprinsa daruirea totala si irevocabila de sine

insusi, devotament si incredere, comunitatea bucuriilor si supararilor. Ajutorul mutual in trebuinte, boli

si incercari de tot felul e legat de deplina intelegere si de aceea ea se comporta in vointa de uniune,

adaptare reciproca a caracterelor, suportarea defectelor si rabdare in incercari grele65.

Sfantul Ioan Gura de Aur referindu-se la indatoririle sotilor unul fata de celalalt spunea: “Nu

cercetati pe sotia voastra oricum, ci cu bunavointa, cu gingasie. Acordati-i multa atentie si ea nu va mai

astepta curtea altor barbati. Asezati-o mai presus de orice, din orice punct de vedere, frumusete,

intelepciune si laudati-o. Veti ajunge astfel, ca ea sa nu-si mai doreasca atentia strainului, ba chiar sa

nesocoteasca pe toata lumea, invatati-o sa se teama de Domnul. Toate celelalta vor curge ca dintr-un

izvor si casa voastra va fi doldora de bunatati. Sa ne deprindem sa fim buni si blajini cu toata lumea, dar

64 Ibidem, p. 198-199.65 H. Tandiere, Famiile, art. in Dict. Apologetique de la foi catholique, Tome, Iere, Paris, 1925, p. 1873, apud Pr. Prof. Ilie Moldovan, op. cit., p. 141.

33

mai ales cu sotiile noastre. Sa ne ferim cu grija de a cerceta prea de-aproape daca reprosurile pe care ni

le fac ele, sunt drepte sau nu. Sa nu tinem decat la un lucru: departarea oricarui temei de intristare,

asezarea in casa noastra a unei paci desavarsite, ca astfel femeia sa inchine barbatului toata grija ei, iar

barbatul sa se destainuie ei, dupa alergaturile si necazurile de afara, ca intr-un adapost, ca acolo sa

gaseasca aproape de ea, mangaierile dorite. Femeia daca a fost barbatului ca ajutor sa-i fie, ca

indemnurile ei sa-i ingaduie sa faca fata relelor care-l ameninta. Daca este virtuoasa si blajina, nu numai

ca va aduce barbatului ei mangaierea si tovarasia ei, ci, in orice imprejurare, ii va fi un mare sprijin. Ca

un pilot indemanatic, ea va preface in inseninare, prin dibacia intelepciunii ei , furtunile sufletului si

intelepciunea ei va fi izvor de intarire. Cand sotii sunt atat de strans legati unul de altul, nimic nu-I va

putea mahni in viata aceasta, nimic nu le va surpa lua fericirea. Acolo unde stapanesc intelepciunea,

pacea, dragostea, acolo curg toate bunatatile, sotii sunt la adapostul oricaror vrajmasii. Ei stau

inconjurati ca de un zid puternic si de netrecut si vor avea pacea cea dupa voia lui Dumnezeu.

Datoria barbatilor este, asadar, de a iubi, aceea a nevestelor de a asculta. Daca fiecare savarseste

cea ce e dator, atunci intelegerea e de piatra. Iubirea face pe femeie iubitoare, ascultarea face pe barbat

mai blajin. Bagati de seama ca-i dupa fire, unul sa iubeasca si altul sa asculte. Cand cel ce indruma pe

cel ce iubeste pe cel ce primeste indrumarea, totul este in ordine. Dragostea nu-i ceruta celui ce asculta

cum este celui ce indrumeaza – ceea ce i se cera este ascultarea. Daca femeii ii este data frumusetea, iar

barbatului dorinta, este tocmai ca sa inlesneasca aparitia dragostei. Nu fiti, asadar, poruncitori ca femeia

va este supusa, si voi, femeilor, nu zamisliti trufie pentru ca barbatul va iubeste. Nici gingasia barbatului

nu se cade sa suceasca mintea nevestei, nici supunerea femeii sa nu destepte trufie in mintea sotului”66

Fiecare sot trebuie sa-i ofere celuilalt dovezi de fidelitate reala, nu doar legala si fiziologica,

asigurandu-l pe celalalt langa el, atat la bine si in bucurii, cat si in intristari, in necazuri, atat in

momentele frumoasa cat si in cele urate, fara a submina legatura, ispitit fiind sa apeleze la amenintari cu

parasirea si cu despartirea pentru a fi in atentia celuilalt. O casatorie stabila este raspunsul cel mai bun si

puternic la foamea de constanta care stapaneste societatea noastra astazi, caracterizata prin instabilitatea

relatiilor omenesti67

De aceea, in cei doi: barbatul si femeia, sunt cuprinse si se completeaza in mod armonios

calitatile unuia cu ale celuilalt. Legatura iubirii are rostul de a ne face sa ne impartasim de darurile

celuilalt si, la randul nostru, sa oferim celuilalt ceea ce avem mai bun si nobil in sufletul nostru, in acest

66 Sfantul Ioan Gura de Aur, Cuvinte alese, Editura Reintregirea, Alba Iulia, 2002, p. 63.67 Pr. Filoteu Faros, Pr. Stavros Kofinas, op. cit., p. 200.

34

circuit al iubirii si daruirii, in care, oferind, nu saracim, ci ne imbogatim si, din aceasta bogatie, facem

fericiti, la randul nostru, si pe altii68.

Indemnul de a-si purta si a-si darui aceasta iubire se afla pe buzele Apostolului : Iubiti-va unul pe

altul, din toata inima, cu toata staruinta” (I Petru 1, 22). Fiecare ora, fiecare minut e un alt prilej pentru

ca cei doi soti sa se iubeasca, dar mai ales este un bun prilej pentru a se umple de iubirea lui Dumnezeu

care se revarsa in ei cu fiecare gura de oxigen. Dragostea inteleasa ca deplinatate, reiese si di cuvintele

Sfantului Apostol Pavel :De as grai in limbile oamenilor si ale ingerilor, iar dragoste nu am, facutu-m-

am arama sunatoare si chimval rasunator. Si de as avea darul proorociei si tainele toate de le-as cunoaste

si orice stiinta, si de as avea atata credinta incat sa mut si muntii, iar dragoste nu am, nimic nu sunt. Si de

as imparti toata avutia mea si de as da trupul meu ca sa fie ars, iar dragoste nu am, nimic nu-mi

foloseste. Dragostea indelung rabda; dragostea este binevoitoare, dragostea nu pizmuieste, nu se lauda,

nu se trufeste. Dragostea nu se poarta cu necuviinta, nu cauta ale sale, nu se aprinde de manie, nu

gandeste raul. Nu se bucura de nedreptate, ci se bucura de adevar. Toate le sufera, toate le crede, toate le

nadajduieste, toate le rabda. Dragostea nu cade niciodata” (I Corinteni 13, 1-8). Aceasta este adevarata

dragoste pe care un sot e dator sa o impartaseasca sotiei sale. Facand astfel, el urmeaza rolul Tatalui

Ceresc, care este Izvorul Sfintei Treimi.

Cateva ganduri despre dragoste graiesc asa : Pe culmea inaltarii sale, sufletul devine muzica pura

si opreste orice cuvant69. Uneori cuvintele spun atat de putin, incat intrebuintarea lor ar duce la

profanarea iubirii.Cine are iubire puternica, sta neclintit in ispite si nu crede viclenele ademeniri ale

vrajmasului. Dupa cum eu ii plac la vreme de fericire, tot asa eu ii plac si la nenorocire70.

Barbatul iubeste femeia pentru ceea ce este si pentru faptul ca este asa. El n-o iubeste prin

mijlocirea inchipuirilor despre ea. Iubirea adevarata nu poate fi umbrita sau distrusa din pricina

deosebirilor dintre cei doi soti, ci dimpotriva le foloseste spre a se intari si a creste. ,,Pe cel ce ieri il

socoteai foarte duhovnicesc si imbunatatit, astazi sa nu il judeci rau si viclean, din pricina urii care apare

in tine din mestesugirea vicleanului, ci prin dragoste indelung rabdatoare, cugetand la lucrurile bune de

ieri, leapada ura cea de azi din suflet”71.

68 Pr. Ioan C. Tesu, Din iadul patimilor spre raiul virtutilor, Editura Christiana, Bucuresti, 2000, p. 151-152.69 Paul Evdokimov, Taina Iubiri: sfintenia unirii conjugale in lumina traditiei ortodoxe , p. 45.70 Toma de Kempis, Urmarea lui Hristos, editia a II-a, traducere din limba latina Pr. Prof. Dumitru C. Visan, Editura Mitropoliei Banatului, Timisoara, 1998, p. 21.71 Sfantul Maxim Marturisitorul, Patru sute cugetari crestine, Editura Credinta Stramoseasca, Iasi, 1998, p. 109.

35

Iata cum ne invata Parintele Staniloae despre acest raport dintre a iubi si a darui cu iubire: “Cei

doi se iubesc pentru ca se completeaza, pentru ca nu-si sunt uniformi. Iubirea nu se naste intre doua

suflete care suna la fel, ci care suna <armonic>, spune Schiller. Iubirea este un schimb de fiinta, o

intregire reciproca. Iubirea imbogateste pe fiecare pentru ca primeste si daruieste la nesfarsit, pe cand

ura saraceste, pentru ca nu da si nu primeste nimic. Barbatul gaseste in femeie o taina indefinita. Ea isi

cunoaste niste insuficiente care se cer dupa o intregire prin barbat, de aceea ea il iubeste pe barbat; si

barbatul, la fel. Casatoria este in acelasi timp dragoste si ajutor, bucurie de celalalt si rabdare a lui.

Pentru toate acestea se da celor doi ce se casatoresc harul dumnezeiesc. Iubirea uneste uimirea in fata

tainei celuilalt si rabdarea neputintelor lui si ajutorarea lui in ele. In iubire, amandoi devin tari. Si daca

barbatul nu completeaza de fapt femeia si nu e completat de ea, nu se realizeaza ca barbat, percum nici

femeia, ca femeie. In felul acesta, in femeia lui, barbatul are toata cealalta jumatate a speciei, si

viceversa, incat nici unul nu are nevoie de alt barbat sau de alta femeie”72. De aceea o alta mare datorie a

sotilor unul fata de celalalt este sa invete sa fie datatori de iubire si apoi sa invete cum sa fie primitori ai

ei.

Iubirea conjugala poatra cu sine taina prezentei divine ce se descopera prin caracterul ei creator

si se traduce aevea in viata zilnica a celor doi soti. Ea este totdeauna delicata, statornica si sincera. Un

sot trebuie sa apara in ochii celuilalt sot ca cel mai intim confident. Din persoana lui trebuie sa iradieze

un spirit de generozitate si daruire, o caldura care incalzeste pe celalalt si ii da sentimentul intaritor al

intelegerii, impreuna cu bucuria ca nu e singur. El trebuie sa fie “un miel nevinovat” gata totdeauna sa se

jertfeasca pentru fericirea celuilalt sot, sa-si asume durerile lui, dar in acelasi timp sa fie un zid de

neclintit, care se ofera in sprijin si aparare. In comportarea sotului nu trebuie sa existe nici o trivialitate,

nici o josnicie, nici o meschinarie. El nu poate fi afectat si lipsit de sinceritate, ci dimpotriva, trebuie sa

actualizeze, intr-un grad superior, delicatetea, sensibilitatea, marinimia si curatia73. In viata unei sotii,

pentru care casatoria este o taina, aceste calitati si virtuti nu sunt idealizari subiective, ci iradiatii ale unei

realitati divine, ce strabat prin valul creaturalului si care sunt receptate de iubire. Prin iubire devin fapte,

dovezi de curata si sincera prietenie care leaga inimile, le apropie si servesc drept intocmire fericita a

intelegerii reciproce74.

72 Pr. Prof. Dr. Dumitru Staniloae, op. cit., p. 122.73 Pr. Prof. Dr. Dumitru Staniloae, Sfintenie si delicatete, in Almanahul paroihiei ortodoxe romane din Viena, Viena, 1976, p. 115-118, apud Pr. Prof. Ilie Moldovan, op. cit., p. 143.74 Pr. Prof. Ilie Moldovan, op. cit., p. 143.

36

”Numai iubirea confera un sens spiritual casatoriei si o justifica inaltand-o la viziunea chipului

iubit in Dumnezeu, la aceeasi inaltime cu Unicul Chip“75.

Legatura dintre sot si sotie se intemeiaza pe nevoia de dialog de comunicare inter-personala, pe

aceasta complementaritate subiectiva.

Diferentele dintre barbat si femeie fac legatura lor mai bogata si sporesc iubirea. Barbatul este,

prin fire, un extatic; el isi exteriorizeaza ideile si trairile, imbogatind, prin ele, lumea din afara eului sau.

Femeia este o fire enstatica, traieste mai mult in interior. Ea are puterea de a interioriza cele exterioare

ei, de a se imbogatii sufleteste cu lucrurile exterioare ei, cu datele concrete ale realitatii obiective. “Daca

specificul barbatului este a actiona, spune Paul Evdokimov, al femeii este a fi, si aceasta este starea

religioasa prin excelenta. Barbatul creeaza stiinta, filosofia, arta, dar deviaza printr-o inspaimantatoare

obiectivare a adevarului organizat. Femeia se opune oricarei obiectivari, caci ea nu se afla in perspectiva

creatiei, ci a nasterii; ea insasi, prin fiinta ei, este criteriul care corecteaza orice abstractiune pentru a re-

centra valorile, pentru a manifesta corect verbul masculin. Instinctiv, femeia va apara intotdeauna

intaietatea fiintei asupra teoriei, a operativului asupra speculativului, a intuitivului asupra discursivului.

Ea are darul patrunderii directe in existenta altcuiva, facultatea innascuta de a sesiza imponderabilul, de

a descifra destinul76.

Intrucat viata de familie se afla adeseori pe un drum presarat cu ispite cunoasterea si sentimentul

de dragoste reciproca, a celor doi soti se poate verifica si potenta si prin nevointele duhovnicesti.

Acestea pot fi practicate de soti, atat in camara sufletului lor, cat si in viata lor manifestata zi de zi. De

altfel, Sfantul Apostol Pavel le recomanda cat se poate de graitor barbatilor casatoriti sa traiasca ca si

cum n-ar avea femei. Prin aceasta Apostolul ii chema ”la asemanarea cu Dumnezeu in conditiile naturale

ale vietii”77.

Cand fiecare sot il ajuta pe partenerul sau sa-si satisfaca nevoia de siguranta, atunci amandoi isi

implinesc indatorirea de a fi de folos si de a-si oferi ceva reciproc in relatia lor. Sentimentul de

siguranta, de stabilitate exista intr-o relatie in care omul simte o traire identitara, o traire in care este

acceptat si o traire unificatoare78.

Prin casatorie, barbatul si femeia sunt complementari. Sotul este chemat sa daruiasca – sa

jertfeasca si sa se jertfeasca pentru sotia sa. Lui ii apartine responsabilitatea de a avea grija de ea, de a o

75 Paul Evdokimov, Taina Iubiri : sfintenia unirii conjugale in lumina traditiei ortodoxe, p. 45.76 Paul Evdokimov, Taina Iubirii: sfintenia unirii conjugale in lumina traditiei ortodoxe, p. 42.77 Pr. Prof. Dr. Dumitru Popescu, Hristos, Biserica, Societate, Editura Institutului Biblic si de Misiune al Bisericii Ortodoxe, Bucuresti, 1998, p. 143.78 Pr. Filoteu Faros, Pr. Stavros Kofinas, op. cit., p. 200.

37

iubi, a o pretui, a o veghea in slabiciunile ei si de a-i incuraja calitatile. Cand apar probleme si relatia se

deterioreaza este responsabilitatea lui sa sacrifice – mandria, banii, chiar viata daca e nevoie – pentru a

salva situatia. Sotia este chemata sa raspunda – sa primeasca dragostea lui si sa dea inapoi cu masura. Ea

trebuie sa-si gaseasca puterea in a lui, sa astepte ca el sa preia conducerea, sa-l sustina, sa-l incurajeze sa

progreseze si sa se dezvolte, sa-l sprijine si sa-i fie alaturi chiar si in esecuri79.

Dupa invatatura Bisericii nu putem nimici duhul pacatului fara sa participam la viata Bisericii

prin post si rugaciune. Pentru familia de astazi care are ca model pe Insusi Mantuitorul Iisus Hristos, Cel

ce a postit 40 de zile si 40 de nopti in pustie, inainte de a incepe propovaduirea Evangheliei (Matei 4,2;

Luca 4,2), postul ”potoleste zburdaciunea trupului, infraneaza poftele cele nesaturate, curateste si

inaripeaza sufletul, il inalta si il usureaza”80.

De asemenea o alta datorie a sotilor este sa aduca curaj si sustinere celuilalt, care sa substituie

sustinerea parintilor. Cand fac aceasta bine, fiecare dintre soti devine pentru celalalt izvorul esential de

satisfacere a celor mai importante nevoi personale81.

Este insa nevoie ca fiecare sa inteleaga ca exista anumite nevoi nevrotice, care nu pot fi

satisfacute in nici o relatie, din doua motive fundamentale: in primul rand, pentru ca nevoile nevrotice

sunt deformari ale nevoilor firesti, deseori intr-un asemenea grad, incat nici un om nu le poate satisface;

in al doilea rand, deoarece celalalt le simte ca niste solicitari nefiresti, asa cum si sunt. Aceste nevoi au

un fel insistent si solicitant de a fi satisfacute, care seamana cu obisnuintele neimplinite. De obicei

impacientarea se exprima in relatie cu solicitarea unei continue verificari, a unei continue incurajari si a

unei neincetate confirmari. Un adult trebuie sa invete sa se multumeasca si sa se sature cu mai putin

decat un copil. Cand sotii se feresc de solicitarile exagerate dobandesc impreuna libertatea care le

permite sa se bucure cu adevarat de bucuriile pe care doar casatoria li le poate oferii.

Hranirea si intarirea unui sot de catre celalalt nu este doar o datorie a convietuirii in casatorie.

Este si o poarta deschisa pentru ca sotii sa se inplice intr-un proces ziditor in care se implinesc progresiv

calitatile daruite de Dumnezeu celor doua existente. Este un mod in care isi implinesc si nevoia lor

fundamentala, omeneasca, de a iubi si de a fi iubiti82.

79 Pr. John Mack, Ghid pentru dobandirea armoniei in familiile ortodoxe, traducere de Doina Rogoti, Editura Sophia, Bucuresti, 2007, p. 88.80 Invatatura de credinta crestina ortodoxa, Editura Institutului Biblic si de Misiune al Bisericii Ortodoxe,Bucuresti, 1992, p. 313.81 Pr. Filoteu Faros, Pr. Stavros Kofinas, op. cit., p. 172.82 Ibidem, p. 169.

38

De asemenea, in casatorie, sotul si sotia trebuie sa lucreze impreuna; trebuie sa coopereze unul

cu celalalt pentru a trai prin harul unirii lor sacramentale. Sotul trebuie sa conduca si sotia sa se supuna

lui. Dar aceasta combinatie de conducere si supunere, de initiativa si raspuns nu este cea dintre superior

si inferior; nici dintre activ si pasiv. Ci mai curand este o relatie de cooperare, de sinergie83.

In chemarea de a se supune, sotiei nu i se cere sa fie lipsita de vointa proprie, acceptand pasiv

toate deciziile sotului ei. Ea nu este chemata sa isi nege calitatile date de Dumnezeu, ramanand

“desculta, insarcinata si la bucatarie”. Asemenea concepte sunt o pervertire totala a semnificatiei

crestine a casatoriei. Totusi, in chemarea la supunere, sotia este indemnata sa-si foloseasca toate darurile

de la Dumnezeu in acord cu dorintele si cu vointa sotului ei.

Supunerea crestina este rolul specific atribuit sotiei. Miscarea feminista moderna a rastalmacit

semnificatia pasajului de la Efeseni 5, 22, in efortul de a face din supunerea sotiei fata de sotul ei un

subiect nepopular al vremurilor noastre. Dar departe de a diminua dreptulile si valoarea femeii, de fapt,

pasajul acorda femeii crestine casatorite cea mai inalta onoare posibila. Prin supunerea fata de sotul ei,

ea devine o imagine a Bisericii, care este supusa lui Hristos84. In cele din urma, ea este o imagine a lui

Hristos Insusi, care se supune total voii Tatalui Sau.

Supunerea nu are nimic de a face cu egalitatea sau nonegalitatea inaintea lui Dumnezeu. Ea este

legata de rolurile care ne sunt atribuite in aceasta istorie a mantuirii. Sotul trebuie sa Il inchipuie pe

Hristos drept cap al familiei, iar sotia trebuie sa respecte conducerea lui. Astfel viata crestina devine o

icoana a Sfintei Treimi.

Supunerea este o chestiune de vointa. Cand ne supunem lui Dumnezeu spunem: “Fie voia ta”.

Acceptam de bunavoie ca voia Sa sa fie si voia noastra si ne canaliza toate darurile, abilitatile si talentele

spre implinirea nu a dorintelor noastre egoiste, ci a dorintelor pe care El le are pentru noi. In acelasi

mod, in casatorie, sotia este chemata sa accepte conducerea sotului ei.

Sotul este vizionarul, cel care orienteaza cursul vietii comune si ii imprima un anumit ritm. In

alcatuirea acestui plan, el trebuie sa tina cont si de sotia sa, pentru ca drumul trasat sa se potriveasca si

dorintelor ei. In felul acesta ne conduce Hristos. El ne asculta si ne stabileste o cale, in acord cu ceea ce

suntem. Aceasta inseamna ca un sot nu trebuie sa actioneze niciodata independent de sotia sa. Relevant

in acest sens este imaginea Mantuitorului ca cersetor al iubirii, asteptand la usa, dar nefortand-o –

aceasta este o imagine perfecta a modului de conducere a sotului. El nu ar trebui sa-si forteze niciodata

83 Pr. John Mack, op. cit., p. 88.84 Ibidem, p. 188.

39

sotia, dar trebuie sa o curteze, sa-I tina partea, si sa stea la usa inimii ei ca un “cersetor al iubirii”, batand

persistent, dar niciodata fortandu-si intrarea85.

Sotii se afla intr-o reciprocitate tainica de viata si de actiune, dupa modelul oferit de Hristos si de

Biserica. Barbatul trebuie sa se poarte cu femeia sa ca si cu propriul sau suflet sau cu propria sa

constiinta. Inaintea oricarei autoritati trebuie sa predomine iubirea. Fara iubire autoritatea nu este decat

tiranie86.

De asemenea o alta datorie reciproca a sotilor este iertarea. Daca sotul poarta la sine un carnetel

in care noteaza de fiecare data cand sotia i-a pricinuit vreun neajuns, incluzand si fiecare cuvant negativ

care I s-a spus sau toate episoadele care au avut loc cu zile, saptamani, luni sau ani in urma atunci el nu

va fi ca un indragostit. El va ramane totdeauna in limitele autoconservarii.

De multe ori putem ierta aproape pe oricine, mai putin pe cei apropiati noua. Asa se intampla

mereu. Vom fi intotdeauna rabdatori, intelegatori si iertatori cu cei din afara familiei, dar aspri,

pretentiosi si neiertatori cu cei din sanul ei. Depinde, asadar, ca sotii sa schimbe aceasta situatie. Ei

trebuie sa fie un exemplu si sa puna inceput iubirii si iertarii.

Sotii mai au datoria sa-si chiverniseasca cu intelepciune bunurile lor. Comunitatea averii este o

prevedere de mare insemnatate in rosturile familiei, analizata in toate scrierile Sfintilor Parinti. Pentru

cei casatoriti si cu copii, posesiunea de bunuri nu este un lux optional; ele sunt necesare in mod absolut

si fara echivoc. De aceea gestionarea bunurilor necesita intelepciune, disciplina si, adesea, lepadare de

sine87.

Din pacate, cultura zilelor noastre pare sa fie obsedata de simpla agonisire si de consumul a tot

mai multe lucruri intr-o sete insatiabila de placeri tot mai mari. De aceea, sotii trebuie sa faca eforturi

constante de a se dovedi surzi fata de aceste chemari de sirena, sa amuteasca nesfarsitul zid de reclame

si sa traiasca atat ca buni economi a ceea ce le-a dat Dumnezeu, dar si ca pelerini in cautarea lumii mai

bune ce va sa vina. Dar banii nu sunt singura resursa pe care trebuie sa o gestioneze sotii. La fel trebuie

sa faca si cu timpul lor.

85 Ibidem, p. 89.86 Pr. Prof. Ilie Moldovan, op. cit., p. 150.87 Pr. John Mack, op. cit., p. 162.

40

2.2 Datoriile parintilor fata de copii

Familia este prima societate naturala si adevarata celula sociala. In organizarea sa proprie, ea

ofera garantii de moralitate; este prima scoala care pregateste pe copil pentru viata sociala, deprinzandu-

l sa-si indeplineasca datoria, sa-si disciplineze vointa, dandu-i simtul ierarhiei si ordinii. Familia este un

oficiu inalt al respectului, al demnitatii, al libertatii interioare, al seninatatii constructive. Mediul familial

ofera siguranta, liniste, afectiune, seninatate, care constituie o atmosfera prielnica pentru o dezvoltare

normala si echilibrat.

Copii sunt sange din sangele parintilor si suflete din sufletele lor. Ei reprezinta fructul

convietuirii, nazuintelor si iubirii dintre parinti. Datorita acestui fapt, ceea ce constituie indeosebi

daroriile parintilor fata de copii, este grija pentru preocuparea in vederea cresterii, educarii si instruirii

lor, pentru a corespunde ca cetateni societatii si indatoririlor legate de formele complexe ale vietii.

Biserica ii pregateste sa devina mostenitori ai imparatiei cerurilor, dar cu angajarea directa in realitatile

vietii din epoca si conjuncturile sociale in care traiesc88.

Dar familia nu este numai simburele din care creste obstea (societatea) omeneasca, ci ea este si

cel dintai asezamant de crestere morala a omului, neaparat necesar pentru bunastarea societatii. Familia

este rasadnita de virtuti si izvor de intarire morala. In sanul ei isi primeste copilul primele indrumari de

viata, care ii raman intiparite in suflet pentru totdeauna. Caci, daca temelia bunei cresteri a copilului este

dragostea si intelegerea firii sale, lucrul acesta se face mai intai si cel mai bine in familie. Numai parintii

au dragoste fata de copiii lor in masura cea mai mare si numai ei au prilej potrivit si indelungat sa

inteleaga deplin firea fiecarui copil al lor89.

Intre copii si parinti iau fiinta legaturi reciproce, indatoriri, care fac din familie prima scoala si

cel mai important cadru al vietii. Legatura dintre parinti si copii dureaza in mod firesc pana la finalul

vietii uneia dintre parti, dupa care se mentine prin intermediul rugaciunilor si pomenirilor la Sfintele

slujbe. In crestinism legatura aceasta nu se opreste la natura biologica a ei, ci se inalta spre idealul

spiritual.

Copii actioneaza asupra parintilor ca un impuls spre cumpatare si munca, spre acumularea a cat

mai multe virtuti si de asemeni sunt un scut impotriva nenumaratelor ispite care incearca familia.

88 Pr. Nicolae Cananau, Datoriile parintilor fata de copii, in Indrumator bisericesc canonic si patriotic, Editura Arhiepiscopiei Tomisului si Dunarii de Jos, Galati, 1985, p. 84.89 Invatatura de credinta crestina ortodoxa, p. 250.

41

Tatal, mama si copiii alcatuiesc familia, insa pentru o crestere armonioasa si sanatoasa a copiilor

este nevoie de prezenta lui Dumnezeu in sanul ei. Dumnezeu se face simtit prin calea de iubire care

uneste familia de Dumnezeu, intemeietorul ei. Aceasta cale a iubirii are temelia consolidata de credinta

adevarata, de rugaciune, post, de viata Bisericii, de imaginea sfintilor in carti si icoane si de toate cele

placute lui Dumnezeu si sufletului omenesc. Credinta parintilor marturisita prin fapte si grai se regaseste

in comportamentul copiilor ascultatori, sanatosi si ravnitori spre cele sfinte.

Copiii sunt pentru parintii lor un imbold puternic spre munca si economie, spre cat mai multe

virtuti, precum si o puternica pavaza contra ispitelor din afara. Prezenta copiilor exercita o cenzura

morala din cele mai eficiente asupra conduitei parintilor. Din dorinta si grija de a-i face cat mai buni si

mai fericiti, parintii isi dau toata silinta sa le ofere pilde personale cat mai bune si sa propaseasca mereu

in toate domeniile.

Datoria educarii copiilor cuprinde educatia trupeasca si sufleteasca. Educatia trupeasca inseamna

ingrijirea de viata fizica, incepand din momentul nasterii; parintii au datoria sa-i hraneasca, sa-i imbrace,

sa le dea adapost, sa le asigure educatia necesara insusiri unei profesii. Educatia sufleteasca le da

copiilor posibilitatea sa-si insuseasca valorile religioase si morale ale societatii in care traiesc. In cadrul

educatiei, purtarea parintilor este decisiva pentru formarea sufleteasca a copilului.

Copiii sunt expresia concreta a prezentei divine in familia crestina. Fiecare copil este „fereastra

neprihanirii prin care lumina pura a cerului patrunde in casa parintilor. El e marturie vie, concreta,

despre lumea transcendenta, a luminii, a neprihanirii si bucuriei vesnice. De aceea, copilul ii apropie pe

parinti de Dumnezeu, ii inalta in sfere mai pure, le intensifica iubirea si le-o innobileaza. Aici, mai mult

ca oriunde in familie, se vede prezenta lui Dumnezeu”90.

Ori din aceasta prezenta divina se naste si izvorul sfinteniei, in a carui imagine se oglindesc

copiii. In Noul Testament, nasterea de copii este considerata un dar de la Dumnezeu. Tot in Legea

Noului Testament, copilul, imaginea sfinteniei, este faptura lui Dumnezeu si deci nimeni nu are dreptul

sa-i ridice viata de indata ce nu i-o poate darui. In Legea Noua, copilul nu mai este un simplu obiect de

proprietate in mana parintelui – ca in societatea pagana – care putea sa faca cu el ceea ce voia. Faptura

aleasa a lui Dumnezeu el trebuie iubit, ingrijit si instruit in invataturile cele bune si folositoare. De pilda,

Sfantul Apostol Pavel ii indeamna pe clerici sa invete mamele “sa-si iubeasca copiii” (Tit 2,4). Totodata

le cerea parintilor sa nu intarate “la manie copiii”, si sa-i creasca “in invatatura si certarea Domnului”

(Efeseni 6,4). De altfel, Apostolul neamurilor tinea sa precizeze ca doar parintele care-si creste bine

90 IPS Nicolae Mladin, Mitropolitul Ardealului, Studii de Teologie Morala, Editura Arhiepiscopiei, Sibiu, 1969, p. 356.

42

copiii sa fie chemat la conducerea Bisericii lui Hristos. “Sa-si chiverniseasca bine casa lui, avand copii

ascultatori, cu toata buna-cuviinta; caci daca nu stie cineva sa-si randuiasca propria lui casa, cum va

purta grija de Biserica lui Dumnezeu” (I Timotei 3,4-5).

Sfantul Apostol Pavel cere totodata ca pruncii sa fie deprinsi a-i cinsti pe cei din casa lor si a

rasplati ostenelile parintilor lor. “Copiii sa invete sa cinsteasca mai intai pe cei din casa lor si sa

rasplateasca ostenelile parintilor, fiindca lucrul acesta este placut si primit ianintea lui Dumnezeu” (I

Timotei 5,4). Copilul, neavand inca desavarsite cele trei facultati ale sufletului, adica sentimentul,

ratiunea si vointa, simte nevoia sa se raporteze la membrii familiei care-l inconjoara cu dragoste: mama,

tata, bunica, bunicul. De aceea copilul are nevoie de afectiune si dragoste, apropiere, intelegere si

devotament din partea celor dragi lui. Deci iata, importanta si necesitatea modelului suprem al parintilor

in educarea copilului pentru implinirea “exigentelor moralei Sfintei Evanghelii”91.

Chiar daca “Biserica nu vede pe Domnul ei fata catre fata in eonul prezent ea nazuieste spre

deplina intalnire cu Hristos la parusie”92.

Si tocmai aceasta nazuinta trebuie sa fie scopul urmarit de fiecare familie crestina, educand

copiii in Legea Domnului Hristos, Legea iubirii. Si pentru Parintii Bisericii rasaritene sotii crestini nu

primesc numele de parinti pentru ca nasc copii, ci pentru ca ii cresc conform principiilor morale crestine,

adica intru invatatura Legii lui Hristos si practicarea virtutilor crestine.

Deci, virtutea este scopul principal in procesul de educatie crestina a copiilor. Sfintii –

intruchipari ale virtutii – erau si sunt asadar modelele pilduitoare de urmat. In educarea copiilor, sotii au

deopotriva datoria sa-si inzestreze copiii din frageda copilarie cu urme spirituale, deprinzandu-i cu

citirea Sfintei Scripturi si cu evlavia crestina. Inca din perioada apostolica si post-apostolica li s-a cerut

parintilor sa-i invete pe fii lor “frica de Dumnezeu”93, adica sa-i deprinda cu evlavia, rugaciunea si

iubirea de Dumnezeu. De aceea parintii sunt indemnati sa le dea copiilor lor “cresterea cea intru Hristos;

a-i invete ce putere are smerenia inaintea lui Dumnezeu si ce poate dragostea curata in fata lui

Dumnezeu”94.

91 Pr. Asist. Dr. Vasile Raduca, Casatoria Taina a daruirii si a desavarsirii persoanei, in “Studii Teologice”, an XLIV(1992), nr. 3-4, p. 137.92 Pr. Asist. Dumitru Popescu, Ecleziologia romano-catolica dupa documentele celui de-al doilea Conciliu de la Vatican si ecourile ei in teologia contemporana , Teza de doctorat, in “Ortodoxia”, an XXIV(1972), nr.3, p. 337.93 Invatatura a celor 12 Apostoli, IV, 9, traducere de pr. Dumitru Fecioru, in Parinti si Scriitori Bisericesti, 1,Editura Institutului Biblic si de Misiune al Bisericii Ortodoxe Romane, Bucuresti, 1979, p. 2794 Sfantul Clement Romanul, Epistola catre Corinteni (I), XXI, 6-8, traducere de pr. Dumitru Fecioru, in Parinti si Scriitori Bisericesti, Vol 1, Editura Institutului Biblic si de Misiune al Bisericii Ortodoxe Romane, Bucuresti, 1979, p. 49.

43

Copilul paseste in viata cu un fel propriu de a se comporta, de a se inchina, de a munci.

Inainte ca, copilul sa stie ce este binele si raul, bucuria unei fapte marete si supararea pricinuita

de remuscarile constiintei, el crede ceea ce observa ca se petrece in jurul sau. Nu este mereu atent la

cuvinte pe care de multe ori nu se intelege, insa el priveste cu atentie si retine ceea ce vede. Aceasta

imagine este comportamentul parintilor pe care copilul il preia ca fiind unul bun.

In consecinta ceea ce il formeaza pe copil este pilda tacuta, de fiecare zi a parintilor. Ea cladeste

mai mult decat mustrarile, regulile, poruncile sau oricare alt mijloc educativ. Tot ceea ce spune parintele

se adreseaza urechilor in primul rand. Pilda este cea care se adreseaza inimii si ochilor. De cele spuse te

mai poti indoi caci, poate nu ai auzit sau nu ai interpretat bine, dar ceea ce ai vazut ca face tatal sau

mama ta e cu neputinta sa nu crezi.

De asemenea o alta datorie a parintilor este sa ii invete pe copii sa se roage. Rugaciunea este

vorbirea omului cu Dumnezeu. Ea reprezinta “o necesitate ontologica a firii omenesti”95, deoarece il

mentine pe om in legatura cu Cel dupa al Carui chip este. “Prin rugaciune, gandurile omului si lucrurile

pe care le vizeaza acestea: persoane, lucruri, stari, notiuni, sunt oferite lui Hristos, iar Hristos este

chemat sa vina in mijlocul lor. Rugaciunea calauzeste mintea si toate cele pe care le intelege mintea cu

lumina lui Dumnezeu, conducand astfel omul la adevar”96.

Problema rugaciunii este una din cele mai importante in studiul spiritualitatii ortodoxe, si se pune

din momentul in care constiinta copilului se desteapta. In traditia ortodoxa, copiii primesc Sfanta

Impartasanie inca de la Botez, adica inca de la varsta de cateva saptamani, si se recomanda parintilor sa-

i impartaseasca cat se poate de des. Astfel, pe masura ce constiinta se trezeste si se deschide catre

realitatea duhovniceasca, copilul ia cunostinta despre Sfanta Euharistie prin experienta personala, in chip

firesc, cand ea se integreaza in constiinta rudimentara, dar autentica, pe care copilul o are despre viata

suprafireasca. Copilul invata sa se roage, sa indrageasca acele momente de intimitate familiala si de

incredintare lui Dumnezeu, descoperind un intreg domeniu minunat si luminos care capata ecou in

elanurile si aspiuratiile sale profunde97. Iata de ce rugaciunea familiala este atat de insemnata in educatia

copilului. De aceea parintii trebuie sa fie un model exemplar in acest sens.

Educatia nu cere studii superioare din partea parintilor. Atunci cand dimineata si seara, precum si

in timpul meselor copii se roaga impreuna cu parintii este un pas important; in sarbatori si duminici cand

intreaga familie se indreapta spre biserica pentru Sfanta Liturghie este un alt pas. Daca posturile si zilele 95 Georgios Mantzaridis, Morala crestina, Editura Bizantina, Bucuresti, 2006, p. 73.96 Panayotis Nellas, Omul – animal indumnezeit, Editura Deisis, Sibiu, 1994, p. 159.97 Olivier Clement, Boris Bobrinskoy, Elisabeth Behr-Sigel,  Myrrha Lot-Borodine, Fericita Intristare, Editura Institutului Biblic si de Misiune al Bisericii Ortodoxe Romane, Bucuresti, 1997, p. 71.

44

de post vor fi tinute cu mancaruri de post, iar nevoiasilor care ne bat la usa, daca le vom deschide cu

dragoste si ii vom milui, atunci am mai facut un alt pas. In acest mod se aduna pasii pentru formarea

deprinderilor religioase, insa poate fi un exemplu si pentru formarea altor deprinderi.

Parintii sunt datori, de asemenea, sa-si iubeasca copiii. Ca sentiment natural, iubirea fata de copii

este mereu activa in inima parintilor, adesea chiar mai puternica decat la copii fata de parinti. Sfantul

Ioan Gura de Aur ilustreaza foarte frumos iubirea parintilor fata de copiii: “Multi oameni au cinci sau

sase fii sau fiice, iar de se imbolnaveste unul dintre ei, tatal inconjoara patul, saruta ochii copilului, ii

strange mainile, socoteste ziua noapte, iar lumina intuneric, nu ca s-ar fi schimbat stihiile, ci pentru ca

nu se mai poate bucura de ele de durerea tristetii. Paturile-s asternute cu asternuturi noi, doctorii stau

alaturi, multi, in jurul bolnavului, iar tatal se topeste din picioare. De-ar fi bogat tare, bogatia ii e de

nesuferit, de-ar avea mii si mii de treburi, pe toate le lasa, nu se poate apuca de ele, e ametit de durere.

Pentru el toata lumea nu poate fi vindecata de rau. La fel si mama, se plimba in jurul bolnavului,

batandu-se in piept, toata aprinsa si cuprinsa de flacari, cauta putere ca sa ia asupra-si o parte din chinul

copilului ei, dar, mai bine spus, si-ar lua asupra-si tot chinul numai ca sa scape de boala pe copilul

bolnav, nu mai are nici un pret viata ei, nici zilele pe care le mai are de trait; mai de pret ca toate e sa

treaca boala de la copil la ea. Nu am cum zugravi durerea asta”98

Ca virtute morala, ea este una dintre primele si cele mai insemnate expresii ale iubirii fata de

aproapele. In acest sens Sfantul Ioan Gura de Aur spune: “Dumnezeu apoi porunceste si parintilor cum

trebuie sa se poarte cu copiii, cinstindu-i pe copiii buni si pedepsindu-i pe cei rai. Scopul acestor porunci

este tot acela de a face pe parinti sa-si iubeasca si mai mult copiii”99 .

Trebuie ca parintii sa-si iubeasca copiii, dar mai ale sa-i faca sa inteleaga acest lucru. Trebuie sa

le spuna adesea “te iubesc”. Aceste cuvinte trebuiesc intarite prin acte de iubire. Este foarte important ca

sotii sa-si demonstreze unul altuia iubirea, pentru echilibrul copiilor lor. Procedand astfel, le ofera

siguranta de care copiii au nevoie. Este important ca parintii sa-si spuna reciproc “te iubesc”, sa se

imbratiseze, sa se sarute si sa se tina de mana fata de copii. Ei au nevoie sa vada din cand in cand

manifestari libere ale afectiunii100. Nu trebuie sa falsificam acest lucru, ci sa aratam, cu adevarat,

dragostea unuia pentru celalalt.

98 Sfantul Ioan Gura de Aur, Cuvant la Fericitul Avraam, II, in vol. Predici la sarbatori imparatesti si cuvantari de lauda la sfinti, Editura Institutului Biblic si de Misiune al Bisericii Ortodoxe Romane, Bucuresti, 2002, p. 563.99 Sfantul Ioan Gura de Aur, Despre feciorie, Apologia vietii monahale, Despre cresterea copiilor, p. 253.100 Pr. John Mack, op. cit., p. 191.

45

Parintii trebuie de asemenea sa isi pastreze copiii in infranare, deoarece cel care a fost infranat

mai inainte de casatorie cu atat mai mult este infranat dupa casatorie. Cel care este deprins cu

desfranarea inainte de a se casatori va face lucrul acestasi dupa casatorie; pentru aceasta se pun cununile

pe cap, simbol al biruintei, deoarece fiind neinvinsi se apropie astfel de patul casatoriei, fiindca nu au

fost invinsi de placeri.

Urmand preceptele aceleiasi invataturi neo-testamentare, asezamintele sau Constitutiile

Apostolilor – redactate in secolele III-IV – ii indeamna si ele pe parinti sa-si educe copiii intru invatatura

Domnului si sa nu pregete a-i intelepti apeland chiar la pedepse in caz de neascultare. “Iar voi, parintilor,

educati pe copiii vostri intru Domnul si invatati-i meserie folositoare si potrivit cuvantului lui

Dumnezeu, ca nu cumva petrecand in trandavie si fiind nesupravegheati de parinti, inainte de vreme

cand se iarta, sa se impotriveasca binelui”101.

Asezamintele Sfintilor Apostoli ii indemnau totodata pe parinti sa nu le fie “teama a-i bate,

inteleptindu-i cu asprime, caci pedepsindu-i, nu-i omorati ci mai vartos ii mantuiti, dupa cum zice si

Solomon. Cine se fereste prin urmare de a dojeni si pedepsi pe fiul sauisi uraste copilul, de aceea invatati

pe copiii vostri cuvantul Domnului si faceti-i ascultatori”102.

Cel mai potrivit moment pentru parinti sa inceapa sa-i invete pe copii sa asculte este, am putea

spune, cat mai curand posibil, adica imediat ce copilul incepe sa manifeste tendinte de rebeliune. La

inceput sa o faca cu blandete, dar in mod persistent, constant si cu fermitate.

Unii psihologi postmoderni insista sa nu se foloseasca pedeapsa fizica. Sfatul lor eronat nu a dus

doar la formarea unei generatii de copii indisciplinati, ci este intr-un fatis dezacord cu indrumarea lui

Dumnezeu data in aceasta privinta. In acest sens Pildele lui Solomon vorbesc foarte graitor: “Cine cruta

toiagul sau isi uraste copilul, iar cel care il iubeste il cearta la vreme” (Pilde 13, 24). Adica de vreme in

viata.

Copiii trebiue sa stie care sunt limitele. Parintii, insa, trebuie sa-si aminteasca sa-i disciplineze cu

dragoste, sa fie fermi si clari, dar iubitori. Scopul parintilor este sa-i indrume pe copii spre iubire,

loialitate si supunere, si nu spre manie. Acest lucru este foarte important, iar parintii si-l vor aminti odata

cu inaintarea in varsta a copiilor lor.

O alta mare datorie pe care o au parintii este sa aiba mare grija cum isi cresc copiii. Daca in

familie, cat este copilul acasa in cei sapte ani, parintii nu se ingrijesc sa-l invete rugaciuni, sa faca cruce,

sa stie Tatal nostru, Crezul, sa-l duca la biserica, sa stie ce inseamna post, sa stie ce inseamna pacat, sa

101 Constitutiile Apostolilor , IV, 11, traducere de Irineu Mihalcescu, Chisinau, 1928, p. 109102 Ibidem

46

se fereasca de pacat, atunci cresc niste bestii, niste fiare. Sunt cuvintele Mantuitorului, care a zis asa: “In

vremea de apoi se vor rascula copiii asupra parintilor si-i vor omori”. Daca parintii nu vor avea grija de

copii, vor bea paharul amaraciunii si al scarbelor in veacul de acum si in munca cea vesnica in veacul

viitor.

Dragostea dintre parinti si copii se arata prin cresterea si educatia lor. Prin educatie parintii arata

grija ce o poarta comorii sfinte data de Dumnezeu: copiii. Sfantul Apostol Pavel sfatuieste pe parinti sa-

si creasca copiii “in invatatura si in certarea Domnului” (Efeseni 6, 4). Invatatura, educatia copiilor

crestini a constat intotdeauna din invatarea stiintelor vremii, a dogmelor si a moralei crestine, a regulilor

de buna purtare in viata si a buneicuviinte.

Sfantul Ioan Gura de Aur scrie ca de la o varsta frageda exista o inclinare a omului spre viciu sau

spre virtute. De aceea, copiii trebuie indreptati de timpuriu spre bine si virtute, pentru a nu se deprinde

cu raul. Parintii nu trebuie sa se gandeasca cum sa-si lase copiii bogati, ci virtuosi.

Tot ce fac parintii pentru copiii lor, pentru educatia lor, fac din dragoste. Din ea izvorasc si

celelalte virtuti pe care parintii sunt datori sa le sadeasca si sa le cultive in inima copiilor: temerea de

Dumnezeu (Psalmul 33, 11; Efeseni 6, 4), ascultarea (I Timotei 3, 4), purtarea cuviincioasa (Pilde 22, 6),

credinta puternica (Isaia 38, 19) si mai ales poruncile, caile si legile Domnului (Facere 18, 19;

Deuteronom 4, 9-10; Psalmul 77, 3-10). Parintii sunt chemati sa vegheze cresterea morala si religioasa a

copiilor. Educatia morala trebuie sa o faca parintii, invatand pe copii deprinderile si faptele bune, pentru

a-i ajuta sa scape de anarhia instinctelor si tendintelor spontane, pentru a indeparta egoismul natural si a-

i ajuta sa devina mai buni.

In lumina Sfintei Scripturi, parintii mai sunt datori sa-si binecuvanteze copiii (Faccere 48, 15-16;

Evrei 11, 20-21), sa-i mangaie (I Tesaloniceni 2, 11), sa-i supravegheze (Isus Sirah 16, 1-5), sa le

asigure cele de trebuinta (Matei 7, 9-12; II Corinteni 12, 14; I Timotei 5, 8), sa-i convinga sa nu se

casatoreasca cu eretici (Facere 24, 1-4; 28, 1-2), sa se roage pentru ei, iar cand sunt rai sa-i mustre sau

chiar sa-i pedepseasca (Pilde 3, 12; 13, 24; 19, 8; Isus Sirah 30, 1-2; 8, 12), incredintati fiind ca

binecuvantarile lor ii insotesc in viata, ca si blestemele si pacatele lor (Iesire 20, 5; 34, 7; Numeri 14, 18;

Deuteronom 5, 9; Psalmul 111, 1-2).

Familia crestina este scoala virtutilor. Cea mai buna crestere pe care o pot da parintii copiilor

este cea morala si religioasa. Fiecare copil este o fiinta metafizica (Nichifor Crainic), un mic filozof

religios care se roaga cu drag lui Dumnezeu, ii place Biserica, pune intrebari despre lume si viata, vrea

sa cunoasca toate, cautand ratiunea ascunsa a lucrurilor.

47

Toti copiii au o fireasca pornire spre Dumnezeu, spre religie. Educatia religioasa cuprinde

practica vietii in rugaciune, iubirea de Dumnezeu si de aproapele. Cu indrumari sanatoase, cresterea

in ,,cei sapte ani de acasa” lasa in inima si in mintea copiilor urme si amintiri nesterse. O buna educatie

acasa dezvolta sentimente religioase pe care si cea mai atee scoala nu le mai poate nimici.

Una din garantiile educatiei crestine a copiilor intr-o familie este viata duhovniceasca activa a

parintilor, pe care copiii o simt si la care participa in functie de varsta lor si in conformitate cu trasaturile

lor de caracter. Coparticiparea copiilor la viata duhovniceasca din cadrul familiei este necesara pentru

dezvoltarea cunostintelor si a obiceiurilor crestine. De asemenea, ea devine garantia transformarii in

timp a relatiei parinti – copii intr-o relatie de prietenie duhovniceasca103

Familia crestina este inclusa in misiunea Bisericii; este o prelungire a Bisericii in lume si o

aducere a lumii in Biserica. Toti parintii sunt datori sa-si imbisericeasca copiii, sa-i imprieteneasca cu

Duhul lui Dumnezeu si sa-i creasca sub aripile Bisericii, asa cum a fost imbisericita si crescuta Maica

Domnului. Grija educatiei copiilor nu apartine numai familiei, ci si scolii, societatii si Bisericii. Toate

institutiile poarta obligatiile si raspunderile cresterii, ingrijirii si ajutorarii lor, cu toate mijloacele

materiale si morale de care dispun.

Educatia cea mai sanatoasa si temeinica se da copiilor cand toate asezamintele, care raspund

pentru cresterea si educarea lor, isi armonizeaza interesele si principiile lor cu scopul pe care il au in

vedere: formarea caracterului religios-moral. Cu oameni de caracter moral si de convingeri religioase nu

se va destrama nici o societate si nu se va inchide nici o biserica.

Iubirea si rugaciunea reveleaza copiilor pe Parintele lumii si al oamenilor; iubirea si rugaciunea ii

fac sa-L indrageasca si sa-L primeasca in suflet, pe toata viata, icoana Lui sfanta, ocrotitoare,

mantuitoare. Copiii trebuie deprinsi de mici cu rugaciunea si cu datinile religioase. Exemplul parintilor

are un rol decisiv in formarea deprinderilor religioase, traducand in acte vii si concrete formula abstracta

a datoriei. Astfel, parintii trebuie sa-si faca rugaciunile impreuna cu copiii, acestia trebuie dusi la

biserica, invatati sa faca semnul Sfintei Cruci, sa ingenuncheze, sa spuna rugaciunile si sa cante cantari

religioase, sa duca daruri la Sfantul Altar, sa aprinda lumanari la biserica, sa se impartaseasca.

O invatatura, o mustrare, o porunca din partea celor care carmuiesc viata casnica sunt mijloace

educative bune, folositoare. Dar ceea ce zideste este viata tacuta a parintilor, exemplul lor de fiecare zi.

Faptele lor in fata copiilor sunt o predica muta, dar cu urmari hotaratoare, fie in bine, fie in rau.

Invatatura vorbeste urechilor. Pilda vorbeste ochilor si inimii. Poti pune la indoiala sinceritatea unei

103 Pr. Prof. Gleb Kaleda, Biserica din casa, Editura Sophia, Editura Cartea Ortodoxa, Bucuresti, 2008, p. 55-56.

48

vorbe, dar nu poti sa nu dai crezare la ceea ce vezi ca face aproapele tau, tatal tau, mama ta. Nici o lectie

biblica, nici o invatatura nu va fi in stare sa inlocuiasca pildele de evlavie ale parintilor, care vor face ca

duhul credintei si al omeniei sa strabata pana in maduva oaselor, pana in sangele copilasilor.

Odata ajunsi parinti, apar in viata noastra alte responsabilitati, deci si alte prioritati. Cresterea

copiilor ar trebui sa fie mai presus de cariera, de bani sau de dorinte egoiste. Daca vom lucra mai putin,

vom avea mai putini bani, dar vom castiga mai mult timp pe care sa il daruim celor dragi – si, oare, nu

este acest timp mai valoros decat orice jucarii, haine sau mancaruri scumpe pentru care, paradoxal,

muncim sa le putem darui copiilor? Sa invatam sa ne bucuram de copiii nostri, sa fim cat mai mult

impreuna cu ei! Sa traim impreuna cu ei placeri simple si firesti precum scrisul, cititul, pictura,

plimbarile, broderia, conversatia sau gatitul – in locul, de pilda, al vizionatului la televizor.

Una din cele mai mari rasplati ale vietii este sa ne vedem copiii maturizandu-se si daruindu-ne inmiit

ceea ce am investit in ei. Aceasta ne poate costa lacrimi, nelinisti, griji, nopti nedormite – dar intr-o buna

zi vom descoperi ca a meritat efortul facut.

2.3 Datoriile copiilor fata de parinti

In lumina Sfintei Scripturi, copiii datoreaza recunostinta  parintilor, iar aceasta se arata prin

intretinere si ajutor cand au nevoie, prin cuvinte cuviincioase, prin respect. Sfantul Chiril al

Ierusalimului scrie: ”Prima virtute a crestinilor este de a cinsti pe parinti, a rasplati ostenelile celor ce le-

au dat viata si a le procura din toata puterea cele trebuincioase tihnei lor. Chiar daca i-am rasplatit  cu

mai mult, nu vom putea insa niciodata sa-i nastem”. Copiii sunt datori sa aiba ascultare fata de legea

Domnului (Deuteronom 30, 1-3; Pilde 28, 7) si tot asa fata de parinti, dupa cum spune atat de limpede

porunca a cincea: ”Cinsteste pe tatal tau si pe mama ta, ca sa-ti fie tie bine si sa traiesti ani multi pe

pamant” (Iesire 20, 12). ”Cinsteste” – zice imperativ Sfanta Scriptura. Cinstirea parintilor se naste din

faptul ca ei ne-au dat viata, ne ocrotesc si ne educa. Parintii sunt colaboratorii lui Dumnezeu in formarea

noastra. Cu acelasi cuvant de ”Parinte” numim pe Dumnezeu si pe cei ce ne-au dat viata. Stravechea

lege data de Dumnezeu oamenilor: ”Cinsteste pe tatal tau si pe mama ta” trebuie sa fie tuturor calauza in

viata, soarele care ne lumineaza gandurile si sentimentele noastre. Cine respecta porunca a cincea va

fi rasplatit. Respectarea acestei porunci aduce, pe langa roade spirituale, roadele temporale ale pacii

49

si prosperitatii. Dimpotriva, nerespectarea acestei porunci are drept consecinta mari daune pentru

comunitati si pentru persoanele umane. A cinsti pe parinti inseamna:

A-i iubi, a le datora si face tot binele cu putinta. Iubirea fata de parinti este si o porunca a firii, de

aceea o gasim la toate popoarele.

A asculta de ei: ”Ascultati de parintii vostri intru Domnul ca aceasta este cu dreptate” (Efeseni 6,

1); ”Fiule, pazeste legile tatalui tau si nu lepada invataturile maicii tale” (Pilde 6, 20).

Ascultarea de parinti nu trebuie sa ia insa forma unei dictaturi a parintilor, riscand o

depersonalizare a copiilor, ci trebuie sa fie fireasca, ea fiind o manifestare a dragostei, a respectului si a

recunostintei copiilor fata de parintii lor. Aceasta porunca nu se adreseaza atat celor mici, care nu inteleg

poruncile si asculta de parinti indiferent de voia lor, cat celor mari, care pot refuza aceasta ascultare.

Ascultarea si ingrijirea parintilor de catre copiii lor se arata a fi pricina de cinste si de

binecuvantare pentru cei din urma: “Fiilor, ascultati-ma pe mine, tatal, si va purtati asa ca sa va mantuiti,

ca Domnul a inaltat pe tata peste fii si a intarit judecata mamei peste copii. Cel care cinsteste pe tata se

va curati de pacat. Si ca acel care strange comori, asa este cel care cinsteste pe mama sa. Cel care

cinsteste pe tata se va veseli de fii si in ziua rugaciunii sale va fi auzit. Cel care mareste pe tata va avea

viata lunga, si cel care se teme de Domnul cinsteste pe mama sa. Cel care se teme de Domnul va cinsti

pe tatal sau si ca stapanitor va sluji celor care l-au nascut. Cu fapta si cu cuvantul cinsteste pe tatal tau si

pe mama ta, ca sa-ti vina binecuvantare de la ei. Ca binecuvantarea tatalui intareste casele fiilor, iar

blestemul mamei le darama pana in temelie. Nu cauta marire intru necinstea tatalui tau, ca necinstea

tatalui tau nu-ti este marire. Ca marirea omului este din cinstea tatalui sau si ocara este fiilor mama

necinstita. Fiule, sprijina pe tatal tau la batranete si nu-l mahni in viata lui. Si chiar de i se va imputina

mintea lui, ai indurare si nu-l dispretui cand tu esti in putere, pentru ca milostenia aratata tatalui nu va fi

uitata si, in pofida pacatelor, se va zidi casa ta. In ziua necazului tau isi va aduce aminte Domnul de tine

si, ca gheata cand este senin, asa se vor topi pacatele tale” (Sirah 3, 1-15).

Daca ascultarea de parinti este clara pana in momentul casatoriei copiilor, dupa aceasta, ea poate

fi gresit inteleasa, atat de parinti, cat si de copii. Nu de putine ori, in numele acestei ascultari, multe

familii au de suferit. Astfel, unii parinti cer copiilor ascultare deplina chiar si dupa casatorie, iar unii

copii ajung sa-i batjocoreasca pe acestia, in numele libertatii si al maturitatii.

Dupa ce se casatoresc, copiii dobandesc autonomia fireasca, insa nu si dreptul de a nu-si mai

respecta parintii. Daca parintii sunt datori sa respecte libertatea noii familii, la randul lor, copiii sunt

50

datori sa nu uite niciodata eforturile depuse de parintii lor. Cand sfaturile parintilor izvorasc din

experienta, iar mustrarile sunt facute din iubire, acestea trebuie cel putin ascultate de copii.

Sa nu-i supere cu ceva si sa se poarte fata de ei cu toata cuviinta, vorbind despre ei si cu ei cu

mult respect. ”Ochiul celui ce batjocoreste pe tatal sau si nu ia in seama ascultarea maicii sale, sa-l

scoata corbii si sa-l manance puii vulturilor” (Pilde 30,17).

Sa-i ajute la nevoie, mangaindu-i in necazuri si inseninandu-le seara vietii lor. ”Frate, sprijina pe

tatal tau la batranete si nu-l mahni in viata lui” (Isus Sirah 3, 2). Pilda pentru noi este Insusi Mantuitorul,

Care de pe cruce o incredinteaza pe Sfanta Sa Mama ucenicului preaiubit, Ioan, ca sa aiba grija de ea

(Ioan 19, 26-27). Prin aceasta dispozitie testamentara a Mantuitorului, s-a inaugurat in crestinism cultul

mamei.

Sa se roage lui Dumnezeu pentru ajutorarea lor cand sunt in viata, iar dupa moarte, pentru

odihna sufletelor lor, implinindu-le vointa cea din urma, pastrandu-le vie amintirea si ingrijindu-le

mormintele.

Asa ne invata morala crestina si Biserica noastra ca trebuie sa ne comportam fata de  parintii

nostri, care ne-au dat ceea ce au avut mai bun, pentru ca noi sa fim fericiti, sa ne realizam in viata, sa ne

intemeiem si noi o familie. Trebuie sa fim alaturi de ei, sa-i facem sa se considere utili, dupa puterile lor,

pentru a nu-i lasa in deznadejde si singuratate.

Dar ”Cine are parinti / Pe pamant, nu in gand / Mai aude si acum /Ochii lumii plangand” spune

cu durere poetul Adrian Paunescu, pentru ca exista copii care au uitat chipul sfant al mamei care i-a

vegheat, vorba ei duioasa care i-a indrumat in viata, au uitat povata tatalui si mainile lui  batatorite de

munca. Sunt multi cei care si-au parasit parintii batrani, bolnavi. I-au lasat la mila lui Dumnezeu si a

oamenilor. Acesti copii denaturati uita ca Dumnezeu nu va ingadui aceasta lipsa de respect si de iubire,

pedepsindu-i ca si ei sa guste din durerea amara a singuratatii, la batranete.

Cei care sunt indiferenti fata de parintii lor si le intristeaza batranetea, vor fi un exemplu negativ

pentru copiii lor. Acesti oameni nu pot raspunde poruncii iubirii fata de aproapele, daca ei nu pot fi

capabili sa raspunda iubirii parintilor. Daca dorim sa fim placuti lui Dumnezeu si sa avem parte de

fericire in vremea vietii noastre, sa cinstim pe tata si pe mama. Sa facem aceasta cu draga inima pentru

ca demnitatea parinteasca este oraza din puterea si autoritatea lui Dumnezeu, Parintele luminilor.

51

2.4 Aspecte negative ale relatiilor din cadrul vietii de familie

A. Adulterul

Pacatul este o “parasire a operei lui Dumnezeu, o preferinta pentru lucrarile Sale proprii. Si

aceste lucrari sunt rele, pentru ca sunt dupa om, nu dupa Dumnezeu”. Asadar, pacatul inseamna a

te indeparta de Adevar si de invataturile Sale. Pacatul lui Adam a fosttocmai aceasta neascultare,

printr-o iubire egoista si intoarcere de la voi lui Dumnezeu.Oricum, pacatul sta “in actul vointei

libere, dar ratacite”104.

Pacatul stramosesc, care este de natura existentiala, n-a afectat fiinta omului105,dar, prin

aparitia patimilor, omul a fost orientat catre moarte si neant. Intr-adevar prinTaina Botezului s-a

realizat “atat omorarea omului celui vechi, a omului pacatului, dar si renasterea acestuia prin harul

Sfantului Duh”106.

Iubirea egoista de sine, radacina comuna a tuturor patimilor, se arata indeosebi in latura

vietii trupesti a omului si se manifesta prin cautarea placerii. Aceasta patima pune stapanire si pe

unii membrii ai familiei, printr-o atitudine pur hedonista. Printre patimile care produc efecte

dezastruoase pentru unitatea familiei, amintim: betia, desfranarea, mania, trandavia, etc.

Este unanim recunoscut ca destramarea familiei se datoreaza “legaturii libere, care o neaga,

sacrilegiului, care o pangareste, divortului, care o rupe, sterilitatii voluntare, care o mutileaza, vietii

din afara caminului, care o imprastie si nepotrivirii sufletelor, care o dezbina, relei intretineri a

menajurilor, care o ruineaza, relei educatii a copiilor, care o descompune”. Dar principalele pacate

impotriva familiei sunt: desfraul si adulterul, care distrug insasi unitatea ei indisolubila,

prejudiciind totodata caracterul ei monogamic. Dupa Sfantul Ioan Gura de Aur, pacatul adulterului

se savarseste atat prin “alungarea femeii din casa”, cat si prin “luarea unei femei lasate de barbat,

atata vreme cat barbatul ei traieste”107.

104 Prof. Dr. Constantin Pavel, Eroismul in lumina moralei crestine, in “Studii Teologice”, an XLIV(1997), nr. 3-4, p. 56.105 Pr. Prof. Dr. Dumitru Popescu, op. cit., p. 129.106 Pr. Prof. Dr. Constantin Cornitescu, Invatatura Sfantului Vasile cel Mare despre Sfantul Duh, in ”Ortodoxia”, an XXXI(1979), nr. 1, p. 114.107 Sfantul Ioan Gura de Aur, Lauda lui Maxim: cu ce femeie trebuie sa ne casatorim, p .353.

52

De altfel, Sfantul Ioan Gura de Aur il atentiona pe barbatul crestin ca “femeia pe care ai

luat-o, inapoi nu o mai poti da parintilor ei; trebuie vrand-nevrand sa o tii in casa ta, toata viata ta;

iar de o alungi ca este rea, esti, dupa legile lui Dumnezeu, vinovat de adulter”108.

Pacat impotriva fidelitatii, adulterul este caderea din harul casatoriei. Iubirea dintre sot si sotie

are originea in iubirea divina, ea insasi fiind o participare la iubirea lui Dumnezeu fata de lume.

Prin iubire sotii sunt in comuniune spirituala cu Dumnezeu. De fapt, nu exista decat o singura

iubire, iar celalalte nu sunt decat fulgurante sau continue participari. Casatoria face din actul iubirii o

realitate noua, conferindu-i o structura fundamentala. Totusi, sotii nu poseda iubirea, asa cum poseda

alte lucruri, ci o au asa cum il au si pe Dumnezeu. Tocmai din aceasta cauza ca nu exprima o stare fixa,

un orizont inchis, o realitate incremenita in imobilitate109. Experienta trairii impreuna e situata la nivelul

vietii celei mai inalte, caci numai adeziunea la descoperirea tainelor mantuirii poate sa insemne pentru

soti o autentica impartasire de lumina. Pana cand casatoria, ca fapt de viata spirituala, intra defmitiv in

marele viitor al Imparatiei lui Dumnezeu, cu alte cuvinte, se mai afla inca in aceasta lume, in viata

conjugala ramane posibilitatea destramarii unirii intemeiate pe dragoste, posibilitatea desfacerii

binomului spiritual. Acest lucru se savarseste prin adulter. E adevarat insa ca ramane si posibilitatea

concilierii celor doi soti in acelasi “trup tainic” care a fost dezmembrat.

Din punct de vedere spiritual si tainic, adulterul este un fenomen abominabil, o tradare si o

apostazie, un rau care incepe in lumea spirituala si tot aici se consuma. Infidelitatea este atragerea

vointei unui sot spre neant, o tagaduire a fiintei, a creatiei lui Dumnezeu, o negatie in care este cuprinsa

impotrivirea fata de har, caruia vointa razvratirii i se opune cu indaratnicie. Gravitatea acestui pacat nu

apare in constiinta sotului tradator in toata amploarea si profunzimea lui, decat atunci cand este privit

din perspectiva efectelor sale ultime, in eternitate.

Adulterul este legatura nelegiuita a unui barbat casatorit cu alta femeie decat a sa sau al unei

femei casatorite cu un barbat, altul decat sotul sau. Se deosebeste de desfrau, intrucat acesta este un

raport nelegiuit intre persoane libere de orice angajamente matrimoniale. El se refera la unirea trupeasca,

la consumarea faptului rusinos, iar la natura acestor crime de ordin spiritual participa si dorintele

rusinoase, imbratisarile neoneste si chiar, dupa unii, abuzul egoist de corpul partenerului de casatorite.

Adulterul poate fi simplu sau dublu, dupa cum numai unul din cei doi soti vinovati este casatorit sau

amandoi.

108 Ibidem, p. 354109 Pr. Prof. Ilie Moldovan, op. cit., p. 159.

53

Sfanta Scriptura este clara in privinta adulterului, de la porunca a 7-a pana la invatatura

Mantuitorului nostru Iisus Hristos. Una din marile “antiteze” ale predicii de pe munte arata ca pacatul

trupesc implica in aceeasi masura mintea si inima, ca si trupul: “Ati auzit ca s-a zis celor de demult: “Sa

nu savarsesti adulter”. Eu insa va spun voua ca oricine se uita la femeie, poftind-o, a si savarsit adulter

cu ea in inima lui” (Matei 5, 26-27).

In esenta este vorba despre indemnul de a ne feri de idolatrie. Prin insasi natura sa, pofta este

obsesiva110. Pofta aduce cu sine adulterul, rupe legatura creata intre soti prin Taina Casatoriei. Legatura

conjugala poate fi durabila numai daca e construita pe incredere si fidelitate. Intrucat adulterul

submineaza in mod cert aceste valori, Hristos permite faimoasa exceptie de la interzicerea divortului:

“oricine va lasa pe femeia sa in afara de pricina de desfranare, o face sa savarseasca adulter si cine va

lua pe cea lasata, savarseste adulter” (Matei 5, 32; 19, 9). Ideea este clara. In afara unirii conjugale,

activitatea sexuala distruge legatura intima a increderii si fidelitatii care este conditia sine qua non a

casatoriei. Ea violeaza relatia dintre soti si indeparteaza de Dumnezeu, incat Acesta este ultima sursa si

finalitate a unei astfel de relatii.

Gravitatea adulterului pentru femei prezinta si alte aspecte, care privesc mai ales laturile

comunitare ale vietii omenesti si asupra carora se insista mai mult in zilele noastre. “Orice sot

necredincios este un om nedrept si barbar. Dar femeia necredincioasa face si mai mult: ea distruge

familia si rupe legaturile firesti. Dand barbatului copii care nu sunt ai lui, il tradeaza si pe el si pe copii,

unind perfidia cu necredinta. Nu se poate inchipui pe lume o situatie mai groaznica decat a unui

nenorocit care, fara incredere in nevasta sa, nu poate asculta cele mai dulci mangaieri ale vietii, caci

imbratisandu-si copilul se teme sa nu imbratiseze copilul altcuiva, dovada rusinii sale si rapitorul

bunurilor adevaratilor lui copii. In acest caz, familia devine o societate de dusmani ascunsi, pe care o

femeie vinovata ii inarmeaza pe unul impotriva altuia, silindu-i pe toti sa se prefaca cum ca se iubesc.

Prin urmare, nu e destul ca femeia sa fie credincioasa, trebuie sa fie socotita ca atare de barbatul ei, de

neamuri si de toata lumea”111.

Caderea in adulter isi are gravitatea sa si pentru barbati, putand fi urmarita mai ales in

configuratia pe care o prezinta moravurile in destramare. Despre adulter s-a spus ca el modeleaza ceea

ce pare prea ecxcesiv in ordinea fidelitatii, pentru acei soti pe care o tinerete prea inzvapaiata, sau cel

putin lasata totdeauna pe seama unei fantezii capricioase, i-a pregatit prost pentru o credinciosie exacta.

110 Pr. Prof. Dr. John Breck, Darul sacru al vietii, traducere in limba romana de Prea Sfintitul Dr. Irineu Pop Bistriteanul Editura Patmos, Cluj Napoca, 2003, p. 115.111 Pr. Prof. Ilie Moldovan, op. cit., p. 165.

54

Frecventa adulterului la barbati e mult mai mare decat la femei, uneori ajunge pana acolo incat in multe

medii, cu toata propovaduirea preceptelor evanghelice, e considerata ca o greseala mica de tot si sotul

crede ca e achitat de obligatiile sale daca salveaza aparentele. Aceste aparente pot fi constituite de

observarea exterioara a unor obiceiuri si “practici traditionale”. Astfel, este admis ca femeia este

obligata sa pastreze fata de sot fidelitatea inimii si a trupului, dar sotul se crede despovarat de ele, mai

mult, “sotia prudenta nu trebuie sa caute sa cunoasca aventurile sotului ei si e chiar bine sa tina ochii

inchisi. Si daca in dauna acestei recomandari ea ajunge sa cunoasca poznele sotului, morala practica ii

creeaza obligatia de a rabda, de a ierta si de a lucra ca si cand nu s-ar fi intamplat nimic. Din contra, in

caz de adulter savarsit de femeie, nimeni nu crede ca barbatul trebuie sa rabde si sa ierte”112. Morala care

pretinde sotului incornorat sa scape de ridicol, sa ceara imediat inlaturarea legaturii nepermise sau sa

pedepseasca cu strasnicie pe vinovat, are legaturi organice cu conceptia care face din femeie un simplu

partener necesar barbatului in vederea potolirii concupiscentei. Taina iubirii sponsale e redusa la un

contract inserat intr-un context juridic, in care partile sunt conditionate de elementele naturii lor

specifice.

Invatatura de credinta ortodoxa e vocea ecleziala care atesta continuarea in istoria crestinismului

a unei traditii vii si putemice. Aceasta invatatura a vazut totdeauna in adulter o cadere din har. Mai

presus de toate a tinut la respectul pentru iubirea care atarna de Taina Casatoriei, pe care n-a schimbat-o

niciodata cu un contract al carui statut nu exprima decat obligatii seculare.

112 Ibidem, p. 165.

55

B. Divortul

Sfintenia e una din finalitatile casatoriei crestine. Virtutile ce cresc in rasadnita casatoriei sunt

consecintele sigure ale sfinteniei si ale frumusetii spirituale. Taina Nuntii mai ales e ingemanarea dintre

aceste doua. Impreunarea lor ne dezvaluie in ce consta fericirea in casatorie, a carei temelie este iubirea.

Iubirea cere ca frumusetea sa lumineze in tot timpul vietii si sa sustina in inimile celor doi soti aspiratia

de a descoperi in ei si prin ei darurile imparatiei lui Dumnezeu. O antinomie insa staruie la confluenta

dintre iubire si frumusete. Numai frumusetea spirituala se cuvine a fi iubita, caci numai ea este

manifestarea sensibila a Sfantului Duh, scopul vietii fund tocmai dobandirea Acestuia. Dar frumusetea

cereasca poate fi umbrita si intunecata de cea pamanteasca, iar sotii pot astfel uita de destinul lor vesnic.

In acesta situatie, adevarul divin se degradeaza si poate sa dispara. Avand frumusetea spirituala in

centrul vietii sale, casatoria crestina nu poate da nastere decat la roade fericite. Ea va satisface

deopotriva nazuintele sfinte ale celor doi soti, ca si trebuintele tot atat de sfinte ale copiilor lor. Vor fi

lipsiti, insa, de aceste roade cand sfintenia se va pierde, iar dragostea dintre ei va uita de calea frumusetii

spirituale.

Este un fapt de constatare curenta ca sunt multe casatorii nefericite. Vorbind in termeni accesibili

intelegerii comune, ele au drept cauza principala uitarea, la unul sau la altul dintre soti, daca nu la

amandoi, a obligatiilor lor sfinte, uitare ce se traduce adesea prin nesocotirea devotamentului, fidelitatii

bunavointei, intelegerii si a respectului reciproc.

Dupa cum se stie, absenta iubirii adevarate are efecte lamentabile in viata conjugala, care pot

duce pana la disolutia casatoriei insasi. Lipsa acestei iubiri, ii face pe fiecare dintre ei sa mearga pana la

capatul resentimentului si nemultumirilor lor, adica pana la divort.

Problema divortului dintre soti nu a constituit la noi, pana in prezent, o preocupare speciala de

teologie morala, fiind mai mult un subiect de drept bisericesc. Nedesfacerea casatoriei, privita dintr-o

perspectiva care exclude un caracter strict utilitar, atarnand de legea iubirii, nu e un simplu precept

evanghelic, pe care Biserica sa-l transforme intr-o norma juridica, ci un principiu care depaseste

formalismul legii, pentru a patrunde in zona Imparatiei lui Dumnezeu. Dupa cum se stie, singura

exceptie admisa in Evanghelie pentru desfacerea casatoriei este “pacatul adulterului”. Prin urmare,

adulterul este mentionat ca o dovada a faptului ca nu a fost realizata casatoria, ca legea imparatiei lui

56

Dumnezeu nu a fost implinita. Dragostea si adulterul se exclud reciproc, de aceea si Taina Casatoriei e

incompatibila cu infidelitatea conjugala113. Temeiul iubirii este credinta. Biserica nu “dezleaga”

casatoria, de vreme ce comuniunea in iubire nici nu exista, fie ca nu a avut niciodata loc, fie ca nu mai

are loc. Biserica constata caderea din har a unor soti ce s-au casatorit. Adulterul distruge esenta tainica a

casatoriei el devine semnul evident al faptului ca din casatorie a disparut iubirea, ca viata conjugala si-a

piedut sfintenia.

Daca urmarim istoria vietii de famile, de-a lungul timpului, ne putem da seama ca au existat

intotdeauna pericole care sa ameninte aceasta celula de baza a societaii, dar acestea erau putine si nu se

manifestau la scara mare in relatiile dintre soti sau in raporturile sociale.

Adulterul a fost condamnat chiar de Mantuitorul Insusi si a constiutit un motiv canonic de divort:

“Oricine va lasa pe femeia sa, in afara de pricina de desfanare, o face sa savarseasca adulter, si cine va

lua pe cea lasata savarseste adulter” (Matei 5, 32)114. Cu vremea insa, cauzele care au dus la slabirea si

destramarea vietii de familie s-au inmultiti si au devenit o realitate in viata multor persoane. Acestea au

impiedicat pe de o parte inchegarea unor familii adevarate, pe de alta parte au sabit viata de familie sau

pur si simplu au distrus-o, incat astazi aceste cauze si pericole pentru familie si pentru viabilitatea ei sunt

tot mai numeroase, fiind intalnite la un numar tot mai mare de persoane.

Inteleasa si conceputa ca functionalitate integrala a familiei, normalitatea vietii familiale impune

exercitarea adecvata a tuturor functiilor, rolurilor si sarcinilor din cadrul familie. Absenta uneia dintre

aceste functii, datorata unei organizari deficitare a structurii familiei, are o serie de implicatii. O data cu

schimbarea compozitiei familiale se schimba rolurile familiei, continutul acestora, precum si calitatea

interactiunilor intre membri. In aceasta situatie, familia ca intreg se dezorganizeaza, performantele ei

devin minime, iar climatul sau se deterioreaza, ajungand impregnat de multiple stari morale, ce exercita

influentele negative dintre cele mai profunde asupra membrilor comunitatii familiale.

O asemenea familie, lipsita de o functionalitate normala, este o familie dezorganizata.

Disfunctiile ei apar si mai vizibil in situatii de divort, cand casatoria esueaza, in majoritatea cazurilor

despartirea partenerilor generand consecinte nefaste, uneori dramatice, asupra familiei ca intreg si in

special asupra copiilor aflati la varsta minoratului si adolescentei. Asa cum indica rezultatele diferitelor

studii si cercetari intreprinse asupra fenomenului de divortialitate, despartirea partenerilor si desfacerea

113 Sfantul Maxim Marturisitorul, Cele patru sute de capete despre dragoste, I, 1-2, in Filocalia, vol. 2, p. 37, apud, Pr. Prof. Ilie Moldovan, op. cit., p. 168.114 A se vedea Pr. Prof. Dr. Gheorghe Soare, Impedimentele la casatorie si motivele de divort, Tipografia Cartilor Bisericesti, Bucuresti, 1943

57

actului de casatorie sunt precedate de o lunga acumulare de insuccese si insatisfactii ale cuplului si

grupului familial in ansamblu, de alterarea progresiva a functiilor sale, de aparitia unor stari de tensiune

si instabilitate afectiva intre soti, de diminuarea sentimentelor de dragoste, fidelitate si atasament,

neindeplinirea obligatiilor morale si legale asumate reciproc, multiplicarea conflictelor, interventia unor

manifestari morale si afective contrare celor care au existat in momentul incheierii casatoriei etc.

Daca la inceput divortul era ingaduit doar pentru adulter sau alte motive asimilate cu moartea,

atat morala: alienatia incurabila, crima, avortul, atentatul la viata sotului, osanda grava din partea

duhovnicului, care se dadea pentru pacate foarte grele, adica adulterul, boala venerica, silirea la acte

imorale, refuzul vietuirii conjugale si parasirea domiciliului, religioasa: apostazia, erezia, tinerea la botez

a propriului copil, fizica partiala: impotenta, boala incurabila si contagioasa, sau civila: declararea unui

sot disparut, anularea casatoriei prin hotarare judecatoreasca, calugarirea sau alegerea de episcop,

motive ingaduite si de Biserica115, cu vremea acestea s-au inmultit si diversificat, contribuind tot mai

mult la slabirea si distrugerea familiei.

Aceste manifestari caracterizeaza asa-numita familie “predevianta”, cea in care mocneste

discordia, ale carei conflicte macina pilonii ei de existenta si careia membrii ii contesta identitatea si

unitatea, facand-o sa pluteasca in deriva, sa se destrame ca grup coeziv, sa ridice probleme intregii

societati. In cadrul ei se produc cele mai dureroase rani si traume individuale, cele mai multe tulburari

psihice, morale si materiale, unitatea ei pare destramata, fiind marcata in permanenta de insatisfactii,

conduite conflictuale, tendinte de devianta a minorilor, incalcarea normelor morale de catre adulti etc.,

toate aceste manifestari „centrifuge” fiind initial mascate sau disimulate, din ratiuni diferite, in raport cu

opinia publica.

Desi divortul are implicatii psihosociale semnificative, mai ales atunci cand exista copii. In

ultimii ani exista o facilitate a divortului la nivelul intregii planete (mai ales in occident) motivele

ajungerii la divort fiind multiple: de la cauze “obiective” (adulter, boala psihica, inchisoare pe viata,

etc), din vina unuia dintre soti (nu se ocupa de gospodarie, lipseste mult de acasa, nu aduce bani, etc),

115 Arhid. Prof. Dr. Ioan N. Floca, Drept canonic ortodox. Legislatie si administratie bisericeasca, vol. II Editura Institutului Biblic si de Misiune al Bisericii Ortodoxe Romane, Bucuresti, 1992, p. 103.

58

din vina ambilor soti  (nu se mai inteleg), culminand cu asa-numitul divort “fara vina”116, in care nu

trebuie dovedita nici o vina de catre nici o parte117.

Pe cat ar parea de paradoxal, viata a dovedit ca in situatia in care cineva se casatoreste din

dragoste, fara alte interese, convietuirea nu poate continua cand aceasta a disparut.

Schimbarile macro-sociale au dus la crearea independentei individului fata de familie,

socializarea si educatia sunt asigurate acum de institutii publice, ca de altfel si sanatatea, iar functia de

suport emotional si afectivitate este preluata de grupuri de similaritate, prieteni, colegi, cele necesare

traiului nu se mai produc in gospodarie.

Emanciparea economica a femeii constitue o cauza majora a ridicarii ratei divortialitatii. Femeile

angajate in munca, au venituri care le ofera mai mare independenta si drept urmare nu mai suporta orice

de la sotii lor, iar atunci cand casnicia lor “nu mai merge”, ea este cea care intenteaza divortul.

Industrializarea, modernizarea si urbanizarea a oferit ambilor parteneri posibilitati de a cunoste si alti

indivizi si a stabili legaturi de afectiune, iar in tarile avansate a rezolvat si problema locuintei, care era

un impediment in divortialitate.

Democratizarea si liberalizarea vietii sociale de ansamblu au dus la cresterea divortialitatii pentru

ca in aceasta faza a avut loc scaderea influentei bisericii si a religiei, “indulcirea legislatiei”, normele si

obiceiurile traditionale nu mai preseaza ca alta-data.

Mecanismul contaminarii: cuplurile divortate fiind un exemplu pentru ceilalti prin faptul ca si-au

rezolvat dificultatile maritale prin despartire legala. Modelul suferintei intr-o casnicie nefericita este

inlocuit cu cel de incepere a unei noi vieti dupa dizolvarea mariajului. In zilele noastre s-a schimbat

mentalitatea despre divort, care nu mai este vazut ca un esec ci ca o solutie la o situatie critica.

Marirea considerabila a sperantei de viata face ca partenerii sa se intrebe daca merita sa mai duca multi

ani povara unei casnicii cu probleme.

. Divortul nu mai este o problema care ramane doar in familie. A devenit mai mult decat un

proces privat, care implica doar cuplul, pentru ca toti ceilalti membri aifamiliei, copiii si prietenii- sunt

116 Divortul “fara vina” adoptat in SUA incepand cu 1970 desi este obiectul multor dispute este sustinut de sociologi si psihologi sociali care argumenteaza ca liberalizarea divortului prin neculpabilizarea nici unuia dintre soti este un castig social si individual-uman datorita faptului ca scurteaza durata procesului, economisindu-se astfel timp si bani si se elimina stresul celor doua parti care nu mai sunt nevoite sa-si dovedeasca reciproc vinovatia. Sursa: http://psihologiegenerala.blogspot.ro, sursa consultata in 08. 06. 2012.117 Ibidem

59

afectati de o asemenea ruptura. Urmarile “socului” se simt si este greu de suportat sa auzi ca un alt cuplu

s-a destramat118.

Atat timp cat nici pentru adulti nu este o perioada usoara, in cazul copiilor, divortul poate avea

efecte devastatoare. Ei sunt mai putin pregatiti sa faca fata schimbarilor si chiar pierderilor din viata lor.

Cea mai mare problema pe care o au copiii este teama de pierde atasamentul si dragostea

parinteasca, de  a  pierde  mediul  familial  stabil. In  fata  divortului  fiecare  copil reactioneaza diferit,

de obicei le este foarte greu, iar ranile sunt mult mai profunde decat ale celor doi parteneri care se

despart. In familia in care apare divortul, acesta, atrage dupa sine o serie de schimbari dureroase pentru

toti membrii ei, si, poate cel mai important aspect, un sentiment profund de pierdere. Sunt situatii in care

unii copii continua sa spere, desi realitatea ii contrazice, ca parintii lor vor fi din nou impreuna intr-o

buna zi.

Fiecare copil este unic, are propria sa personalitate, evolutie si ritm de dezvoltare. O parte din

parinti sunt pregatiti sa isi ajute copiii sa depaseasca acest moment, insa sunt situatii in care acestia nu

se pot ajuta nici pe ei insisi. In primii ani dupa divort, multi copii au sentimente puternice de tristete,

singuratate si furie. Situatia devine si mai dramatica atunci cand copilul este pus sa  aleaga  intre

mama si tata. El va suferi intotdeauna din cauza absentei parintelui de care a fost despartit, pastrand

nostalgia parintelui cu care nu mai locuieste. De cele mai multe  ori,  divortul  parintilor,  este  cauza 

tulburarilor psihice la copil, tulburari ce pot determina comportamentul delincvent al acestuia. Drama

prin care trece copilului se complica de multe ori atunci cand apar diverse certuri intre parinti dau rude

apropiate, sau in cazul in care unul dintre parinti incearca sa realizeze o alianta  cu copilul, blamandu-l si

descriindu-l negativ pe fostul sau partener de viata119.

Divortul reprezinta un factor de stres care actioneaza asupra dezvoltarii copilului, petermen mai

scurt sau mai lung, cu efecte mai vizibile sau mai putin vizibile. Este foarte importantca parintii sa

cunoasca trairile interioare ale copilului pentru a putea interveni benefic si prompt in rezolvarea surselor

de conflict sau clarificarea anumitor semen de intrebare. In acest caztrebuie actionat in consecinta si

luate masuri de sustinere psihologica a copilului in timpul unui asemenea eveniment si de consiliere a

familiei pentru a actiona cat mai adecvat si cu efecte cat mai putin traumatizante pentru copil. In aceste

imprejurari este indicata o atitudine matura a parintilor pusi in fata despartirii, lipsita de certuri grave si

118 Conf. univ. dr. Tatu Cornelia, Consilierea familiei si terapii de familie – note de curs masterat , Universitatea Spiru Haret, Facultatea de Psihologie si Pedagogie Brasov, 2009, p. 51.119 Sursa, http://www.scribd.com., sursa accesata in 08. 06. 2012.

60

mai ales de certuri in fata copilului devine o necesitate, pentru a nu complica si mai mult situatia in ochii

copiilor120.

C. Contraceptia, avortul si sterilitatea

a) Contraceptia si sterilitatea

Epoca moderna a adus multe schimbari pe plan economic, stiintific, social si cultural. Omul a

inceput sa-si gandeasca altfel propria personalitate, inca de pe vremea iluminismului, emanciparea de

sub autoritatea Bisericii a fost considerata regasirea adevaratei libertati. Si acest proces de emancipare a

continuat si continua. Emanciparea aceasta a afectat in mod inevitabil si conceptia despre familie, ba

mai mult, intelegerea personalitatii umane, ca fiinta sexuata. Dupa ce a fost redusa la nivelul unui

instinct (instinctul de reproducere) functia sexualitatii umane si-a pierdut semnificatia ei foarte

complexa. Sexualitatea umana nu este numai un simplu instinct, fie el si de reproducere. Reducerea

finalitatii functiei sexualitatii umane la reproducere a fost o greseala, chiar daca uneori a fost facuta de

unii reprezentantii ai Bisericii.

Sexualitatea umana este o functie a personalitatii care, implinindu-se complementar in institutia

sacra a familiei, este o cale de apropiere de Dumnezeu, este izvor de sfintenie, ceea ce nu poate fi

simplul instinct, activitate a anonimatului firii cu efecte precise in viata organica sau in psihismul uman.

Cuplul familial credincios poate face din manifestarea complementara a sexualitatii celor doi soti

altceva decat ceea ce se consuma si se realizeaza prin aceeasi functie in lumea animalelor.Emancipat

fata de Biserica, fata de morala si fata de sublimul functiei sexualitatii, omul modern a inceput sa vada

aceasta functie ca pe un instinct pe care-l poti suprima, il poti supralicita, il poti cumpara sau vinde, il

poti perverti si transforma in patima.

Gandirea moderna a depasit reducerea sexualitatii la genitalitate, dar a redus-o la nivelul unui

obiect de consum, care, daca va fi si fara risc va fi cu adevarat o implinire. In orizontul de gandire pe

care-l creeaza legatura dintre iubire si procreatie, conceptia ortodoxa afirma ca Dumnezeu a randuit o

anume emotie amoroasa, specifica datoriei conjugale, voind astfel sa-i lege pe soti de serviciul

scopurilor primordiale ale casatoriei. Dar civilizatia noastra nu mai este in stadiul in care sotii sa fie

120 Conf. univ. dr. Tatu Cornelia, Consilierea familiei si terapii de familie – note de curs masterat, p. 52.

61

dispusi sa asculte de imperativele naturii. Ei nu le respecta decat in masura in care legile vietii concorda

cu dispozitiile lor.

Or, nicaieri oamenii de astazi nu-si dovedesc independenta lor, intr-un fel de autonomie

“personala”, cum si-o dovedesc in cazul asa-zisei vieti intime, luand placerile alcovului conjugal si

refuzandu-i sarcinile. Nu numai ca pentru omul de azi imensele solicitari ale instinctului genezic nu au

ca scop transmiterea vietii, dar in majoritate indivizii acestui veac, care participa la viata conjugala, nici

nu-si imagineaza cel putin ca un astfel de rezultat cum e propagarea vietii poate si trebuie sa fi legat de

ceea ce savarsesc ei. “Corectand” natura, ei iau toate precautiile preventive pentru a-i dejuca planurile.

Cand prin imposibil si in ciuda precautilor ce se iau, viata ameninta sa triumfe, intervin mijloacele

radicale121.

Sterilitatea voluntara se asigura de cele mai multe ori de comun acord intre amandoi sotii.  Dar cu

sau fara asentimentul unuia dintre soti, rezultatul este acelasi. Opera naturii este impiedicata, sterilitatea

se substituie fecunditatii. In sfera casatoriei a patruns o perturbare care ii neaga insusi scopul pentru care

a fost instituita. “Concluzia logica si fizilogica la care ajungem, se exprima un cercetator in materie, este

ca aproape in toate menajele numarul copiilor este numarul care a fost consimtit. Daca cineva nu are mai

mult de trei copiii asta este pentru ca nu a voit sa aiba patru”.

Tema sterilitatii voluntare a precedat si a precizat termenii morali in care va pune teologia in

genere in discutie problema reglementarii nasterilor. Cauzele sterilitatii sunt mai multe.  Daca exista o

sterilitate ce apare drept consecinta a viciilor pe seama carora cineva s-a lasat, si care este pe deplin

vinovata, este alta care nu poate fi invinuita de nimic. Anumite casnicii sterile, fara copii, nu sunt din

cauza aceasta mai putin onorabile decat cele fecunde si de o valoare morala ireprosabila. Cate eforturi

concentrate nu se depun de catre soti ca sa triumfe asupra acestei sterilitati, care constituie disperarea

celor loviti de ea si carora le pricinuieste torturi negraite.

Mai exista si un alt gen de sterilitate nevinovata si care se obtine in mod artificial printr-o

operatie chirurgicala. Daca organe trupesti, care servesc la transmiterea vietii sunt atinse de vreo boala

care pune in primejdie viata individului, se poate recurge, in toata linistea constiintei sa se faca operatia,

chiar daca ea are drept urmare involuntara incapacitatea de a naste copii. In schimb, daca operatia nu are

alt scop decat acela de a impiedica o sarcina periculoasa si indizerabila, care poate fi impiedicata prin

continenta, nu mai este ingaduita, de gandirea morala generala, si chiar este absolut ilicita. “Dar oricat

de larga ar fi poarta acestei sterilitati naturale, suntem obligati sa spunem ca ea nu-i decat o exceptie,

121 Pr. Prof. Ilie Moldovan, op. cit., p. 220.

62

care fara indoiala, este foarte departe de a atinge 20% din nenumaratele cazuri de sterilitate totala sau

partiala”122.

Cea mai mare vina ce revine sterilitatii voluntare o constituie atingerea unei fidelitari datorate,

intr-un fel, lui Dumnezeu insusi, cu atat mai grava cu cat pacatul nu se savarseste in momente de

slabiciune, ci e dinainte intentionat, voit si sotii raman in perpetua contradictie cu sfintenia vointei lui

Dumnezeu.

Sterilitatea voluntara care pune sub semnul intrebarii sensul insusi al casatoriei crestine, dupa

una si aceeasi gandire religios morala, recruteaza consortii pe care le incadreaza in mai multe categorii.

Prima este formata din acei soti pe care o boala venerica contractata inainte, in timpul sau dupa casatorie

ii face incapabili de a transmite viata; o alta categorie aduna pe toti aceea pe care pornirea lor spre

desfrau sau egoismul lor fara limita ii fixeaza in sterilitatea sistematica; in fine, ultima, si cea mai

numeroasa, cuprinde multimea imensa a insotirilor care isi reduc la minimum numarul descendentilor

lor.

Sustragerea de la datoria principala a casatoriei e considerata de catre morala crestina incalcarea

unui plan divin, dupa care de indata ce sotii indeplincsc actul generator de viata nu au nici un drept sa

stavileasca mersul natural al lui. Orice deviere voluntara de la acest mers firesc al colaborarii cu puterea

creatoare, de care se leaga nasterea de prunci, este un atentat la planul Creatorului si o tradare a

angajamentelor luate.

Tratatele de teologie morala, in general, scot in evidenta intreg cortegiul de nelegiuiri ale

atitudinii anticonceptionale. Odata cu inaugurarea unei casatorii oarecare se instaleaza practic in alcovul

conjugal si metodele sterilitatii voluntare. Orice menaj care afirma dreptul sau la placere fizica facuta

artificial sterila, afirma prin aceasta ca barbatul si femeia au dreptul sa separe aceasta placere de

serviciile si de functiunea pe care natura le-a atasat de ea. Prin conduita lor, ei profeseaza ca aceasta

placere este un scop in sine al legaturii conjugale, care legitimeaza interventiile capabile sa puna piedici

in calea transmiterii vietii. Sa iei drept scop ceea ce voia lui Dumnezeu a randuit sa fie un simplu mijloc,

inseamna sa-ti faci din voluptate un idol si sa desparti ceea ce Dumnezeu a impreunat: efectul actului

genezic de viata menita sa fie conceputa.

Teama legata de posibilitatea unei sarcini provoaca multe probleme psihologice si tulburari

psihice. Printre acestea amintim nervozitatea, conflictele, isteriile, precum si dispozitia proasta,

122 Ibidem, p. 221.

63

tahicardia, atacuri de cord, etc. Au de suferit si functiile sexuale, dar si sfera emotionala 123. De multe ori

partenerii tind sa transfere responsabilitatea in ce priveste contraceptia pe celalalt membru al cuplului,

deoarece simt ca solul devine adesea nisipos. Sufletul simte intuitiv ca, in pofida adevarului

dumnezeiesc se incearca sa se zideasca o casa pe nisip, iar nu pe piatra. Unele mijloace contraceptive au

actiune abortiva, intrerupand artificial viata embrionului in cele mai timpurii stadii de dezvoltare ale

acestuia si de aceea utilizarea lor se incadreaza in actiunile legate de avort124. Alte mijloace insa, care nu

sunt legate de curmarea vietii ce a inceput deja, nu pot fi privite ca abortive. Formandu-si atitudinea fata

de mijloacele abortive de contraceptie, sotii crestini trebuie sa tina minte ca inmultirea neamului

omenesc este unul din scopurile de baza ale casatoriei bisericesti. Refuzul intentionat de nastere al

copiilor, din motive egoiste, devalorizeaza casatoria si reprezinta un pacat. Atitudinea gandirii crestine

traditionale, fata de aceasta anomalie, ce se observa in intimitatea alcovului conjugal, a fost todeauna o

atitudine categorica si fara echivoc. Viata trebuie sa fie ocrotita cu o extrema grija inca de la concepere,

pentru ca avortul si infanticidul sunt crime abominabile. “Din momentul intalnirii celor doua celule

vitale, fatul este zamislit ca un principiu de viata de sine statator, de esenta spirituala, o persoana

distincta de a mamei. In sanul mamei e o adevarata viata omeneasca, cu insusirile unei persoane

omenesti, cu toate drepturile ce revin unei fiinte spirituale, cu toate privilegiile pe care nimeni, nicaieri

nu le poate avea, fara a viola totodata legea morala. Viata copilului incepe din clipa in care e

conceput. In acel moment Dumnezeu ii creeaza sufletul nemuritor. O viata omeneasca intreaga incepe

atunci si porunca lui Dumnezeu “Sa nu ucizi” se intinde pana acolo. Avortul, ca o suprimare ilicita a

unei vieti omenesti, constituie pentru orice constiinta dreapta, un pacat foarte grav, comparabil cu

masacrul facut de Irod. Cercetatorii preocupati de problema sociala si morala a avortului, din viata

moderna, o trateaza ca atare in cadrul general ai sterilitatii voluntare. "Extensiunea practicilor

anticonceptionale este insotita totdeauna de cresterea numarului avorturilor". Nici nu poate fi

altfel. Cand din neglijenta, nebagare de seama sau accident, "'precautia" n-a oprit, cum se astepta,

transmisia vietii, e logic sa se caute a se despagubi si a se corija gresala printr-un alt mijloc, foarte

simplu, devenit aproape inofensiv.

b) Avortul

123 Breutigam V., Christian P, Raad M., Medicina psihosomatica, Moscova, 1999, p. 306, apud Konstantin V. Zorin, Pacatele tineretii si sanatatea familiei , traducere din limba rusa de Eugeniu Rogoti,  tiparita cu binecuvantarea Prea Sfintitului Parinte Galaction, Episcopul Alexandriei si Teleormanului, Editura Sophia si Editura Cartea Ortodoxa, Bucuresti, 2010, p.95.124 Konstantin V. Zorin, Pacatele tineretii si sanatatea familiei, p. 97.

64

A vorbi despre avort inseamna a ne referi, potrivit moralei ortodoxe, la cel mai mare pacat pe

care il poate savarsi cineva in lume. La inceputul crestinismului, trei pacate erau considerate cele mai

grave: apostazia, uciderea si desfranarea. Avortul pare a fi sinteza acestor trei pacate laolalta si inca ceva

mai mult125. E ultima pecete a condamnarii la disparitie a iubirii conjugale. In intelepciunea Sa negraita,

Dumnezeu a hotarat ca un prunc, inainte de a vedea lumina zilei, sa petreaca vreme de noua luni in sanul

mamei sale. Acest san ii este adapost si hrana, pavaza si mijloc de aparare in fata oricarei primejdi.

Trupul mamei, sanul matern, este, fara indoiala, cel mai sigur loc ce poate ocroti o fiinta umana. E si

templul iubirii celor doi soti126. Dar mama, careia i s-a incredintat ocrotire copilului, isi tradeaza aceasta

indatorire, care ii revine prin casatorie, omorandu-si propriul ei odor. Uciderea se savarseste tocmai in

acest loc, in care este prezenta, intr-un chip deosebit, mana lui Dumnezeu.

Avortul exprima ideea mortii premature. Fie ca este savarsit de mama cu scopul de scapa de

copil, fie ca este comis pentru a-si salva sanatatea, avortul este un act voluntar si ca atare condamnabil.

Mijloacele prin care se realizeaza acest act reprobabil sunt mai multe si de diferite feluri:

provocari mecanice, administrari de substante avortive, interventii chirurgicale, etc., scopul tuturor insa

ramane acelasi. Practicarea avortului atat in cadrul casatoriei cat si in cazul relatiilor extraconjugale si

intamplatoare este o crima impotriva vietii umane in general si a copilului in special, in ciuda intalnirii

lui, pe tot parcursul istoriei omenirii, ca o realitate, din nefericire, constanta, aparuta si justificata de

multi reprezentanti ai omenirii. Ierburi si practici care provocau avortul erau pretutindeni cunoscute si se

foloseau. In vechime insa, orice metoda folosita pentru intreruperea de sarcinii era considerata

nepermisa.

Tineri sau mai putin tineri, proaspat casatoriti in mare parte, sunt reticienti in ceea ce priveste

conceperea unui copil. Motivele sunt multe insa primul ar fi teama ca se va schimba relatia dintre ei in

urma venirii pe lume a unui copil. Acesta teama de schimbare presupune sacrificii care nu sunt pregatiti

sa le faca sau neintelegeri intre soti care nu ar asigura un viitor  linistit  copilului.  Din  aceste  motive

sotii amana nasterea copilului prin diferite metode contraceptive sau in cel mai rau caz  prin avort.

Amanarea se prelungeste ani la rand, iar cand se hotarasc sa aiba copii, prea tarziu caci nu mai pot

intrucat si-au pierdut fertilitatea. Parintele Arsenie Boca surprinde foarte bine acest lucru: “Cine fuge

de copii, fuge de responsabilitate. Si unde fugim? In iresponsabilitate”127. Iresponsabilitatea consta in

125 Pr. Prof. Ilie Moldovan, op. cit., p. 230.126 Ibidem, p. 230.127 Din invataturile Parintelui Arsenie Boca. Tinerii, familia si copiii nascuti in lanturi. (Despre legile si faradelegile familiei crestine), lucrare tiparita cu binecuvantarea Presfintitului Calinic, Episcopul Argesului, Editura Credinta Stramoseasca, 2003, p. 31.

65

degradarea vietii de familie ce duce la suferinta la probleme ce cresc pe zi ce trece: “implinirea oricarui

instinct al firii e insotita de placere. Omul, numai omul, dintre toate vietuitoarele vrea sa desparta functia

biologica a instinctului de placerea ce-l insoteste, alegandu-si placerea si refuzandu-i rostul”128.

Decizia de a intrerupe o sarcina indiferent prin ce metoda este impotriva firii si deci

condamnabila indiferent de caz: “Din punct de vedere psihologic, avortul este infricosator nu numai

cand a fost savarsit deja. Este periculoasa pana si intentia de a face intrerupere de sarcina” 129  Prin

legatura ce o are copilul cu mama sa inca de la concepere, simte si traieste emotiile mamei la un nivel

mai ridicat decat ne putem inchipui. Avortul nu este o solutie, este ocrima confirmata de toata lumea

care si-a pus constient aceasta problema. In acest sens exista  organizatii care promoveaza dreptul la

viata, care vin in sprijinul familiei si a vietii morale a acesteia. Arhimandritul Epifanie Teodoropulos

explica clar problema avortului, aratand ca acest fenomen distruge sufletul mamei: “Oricata libertate s-

ar  darui spre  infaptuirea infricosatoarelor  crime ale avorturilor, ea nu le va ajuta intru nimic pe aceste

mame criminale. Se va sterge responsabilitatea penala, dar constiinta, care e mai silnica decat orice in

lume, nu isi va mai afla liniste toata viata. Femeile ce recurg la avorturi devin niste ruine sufletesti si nu

isi mai revin niciodata. Experienta duhovnicilor, dar si a multor psihiatri intaresc adevarul

cuvantului”130.

Venirea pe lume a unui copil depinde in mare parte de voia lui Dumnezeu, astfel daca amanam 

momentul  conceperii,  argumentand  diferite  motive,  riscam sa pierdem voia lui Dumnezeu: “nasterea

de prunci nu depinde numai de om, ci si de Dumnezeu. Cand Dumnezeu vede smerenie la perechea care

intampina greutati in dobandirea de copii, atunci El le da nu numai un copil, ci chiar si mai mult. Insa

atunci cand vede incapatanare si egoism, nu le implineste cererea lor, deoarece aceasta ar insemna sa-i

odihneasca in patimile lor. De aceea sotii trebuie sa se lase cu totul in voia lui Dumnezeu si sa spuna:

“Dumnezeul meu, Tu te ingrijesti de binele nostru, faca-se voia Ta”131. Trebuie sa intelegem ca

“fecunditatea iubirii conjugale nu  presupune  numai  procrearea  copiilor,  ci  si  transmiterea  valorilor

morale, spirituale si supranaturale pe care parintii sunt chemati sa le traiasca in viata lor proprie, in

128 Ibidem, p. 58.129 Konstantin V. Zorin, op. cit., p. 78.130 Arhimandrit Epifanie Teodoropulos, Familiei ortodoxe cu smerita dragoste, traducere din limba greaca de Ieroschimonah Stefan Nutescu, Schitul Lacu – Sfantul Munte Athos, Editura Evanghelismos, Bucuresti 2003, p. 73.131 Cuviosul Paisie Aghioritul, Cuvinte duhovnicesti. Viata de familie, vol. IV, traducere din limba greaca  de Ieroschimonah Stefan Nutescu, Schitul Lacu - Sfantul Munte Athos, Bucuresti, Editura Evanghelismos, 2003, p. 42.

66

primul rand, si apoi sa le ofere copiilor printr-o educatie completa si prin copii, Bisericii si lumii” 132.

Acesta rupere de Dumnezeu ca o consecinta a pacatelor crescande si fara nici o mustrare de constiinta o

subliniaza parintele Arsenie Boca: “Nu mai tin nici o randuiala. Si bate Dumnezeu neranduiala ca sa se

faca randuiala”133.

In epoca contemporana, sub dominatia secularismului neo-pagan, cand

eticile biologizante proclama liberalizarea instinctelor pentru intronizarea placerii,

nu ne va mira ca avortul este privit sub aspect moral ca o problema indiferenta.

Astfel, miscarea proavortista isi va intensifica si consolida tot mai mult pozitia in

lume.

In prima parte a secolului XX apare conceptul de “maternitate voluntara”, iar

dupa 1960 cel de “planificare familiala”134, creandu-se un hiat intre sexualitate si

procreatie. Viata sexuala va avea ca scop principal placerea si mai putin

procreatia. Avortul este motivat de faptul ca femeia are posibilitatea de control

asupra corpului si destinului ei. Nimeni nu are dreptul sa intre in viata intima a

femeii si sa dispuna de ea. “Afara legile din corpul nostru!” a devenit sloganul

miscarilor feminine proavortiste.

Pe de alta parte, traim contradictia unei actiuni de aparare a drepturilor

omului, facandu-se efortul de abolire a pedepsei cu moartea, in timp ce prin

acceptarea avortului este strivit dreptul la viata a celei mai nevinovate si lipsite de

aparare fiinte. Miscarea proavortista isi sustine atitudinea motivand schimbarea de

mentalitate a timpului in care ne desfasuram viata.

Procedand la o analiza de fond, vom observa ca aceste afirmatii nu rezista

criticii, deoarece adevarata constiinta morala nu este pur si simplu produs al

societatii. Constiinta morala este un judecator al faptelor noastre, nu o simpla

acceptie a schimbarilor de mentalitate. Ca judecator al faptelor, constiinta morala

implica relatia omului cu Dumnezeu si se raporteaza la legea morala care exprima

vointa sa. In felul acesta, constiinta morala este chemata sa schimbe mentalitatea

132 Catalin Popi, Familia crestina contemporana, in “Viata in Hristos”, anul III, septembrie-octombrie, Nr. 9-10, , p.8.133 Din invataturile Parintelui Arsenie Boca. Tinerii, familia si copiii nascuti in lanturi, ed. cit., p. 88.134 Gheorghe Scripcaru, Aurora Ciuca, Vasile Astarastoaie, Calin Scripcaru, Bioetica, Stiintele vietii si drepturile omului, Editura Polirom, Iasi, 1998, p. 109.

67

si comportamentul social atunci cand acesta este deformat de conceptiile nedrepte

ale oamenilor. Tocmai datorita acestui fapt, pirateria s-a transformat din vitejie in

crima. De fapt, chiar si elementul moral este relativ si contradictoriu in atitudinea

fata de avort. Bunaoara, in timp ce detestam femeia care isi leapada noul nascut,

in acelasi timp aducem flori si consolare femeii care avorteaza in spital.

Temeiul miscarii proavortiste rezida in faptul ca nu califica avortul ca fiind

crima. Adica se considera ca zigotul - ovulul fecundat - nu este embrion uman in

primele 8-12 zile din momentul zamislirii, este doar un pre-embrion, o “masa de

celule nediferentiate” ce nu au o viata individuala. Altii merg mai departe,

sustinand ca nici embrionul nu poate fi socotit “persoana potentiala”, fiindca nu are

infatisare umana. In aceasta situatie, avortul echivaleaza cu simpla indepartare a

unui organ care dauneaza, cum ar fi “sa zicem: apendicele sau amigdalele”135.

Adoptand aceasta pozitie, multi medici din SUA s-au straduit sa demonstreze

ca viata fetusului incepe dupa implinirea a douasprezece saptamani de la

concepere. Chiar daca aceasta afirmatie nu si-a dovedit temeinicia, a urmat un

imens numar de avorturi pana la aceasta varsta. Altii au mers si mai departe,

sustinand ca fetusul devine om separat de persoana mamei sale numai atunci

cand poate avea existenta in sine, adica odata cu nasterea. Consecinta acestei

interpretari da posibilitate fiecarei mame sa-si poata omori copilul nedorit chiar cu

cateva minute inainte de nastere.

Curtea suprema a Statelor Unite a legalizat la 22 ianuarie 1973 “avortul la

cerere” pentru primul trimestru al sarcinii. Consecinta a fost ca, in numele

“libertatii reproductive”, in SUA s-au facut 30 de milioane de avorturi in ultimul

patrar de veac. Peste 98% din acestea sunt facute din ratiuni ne-medicale.

Statisticile recente arata ca 43% dintre femeile din America au facut un avort in

timpul vietii lor136.

Pe de alta parte, laboratoarele Roussel-Uclaf din Franta la inceputul anilor

1980 au preparat pilula RU-486 (dupa numele laboratoarelor) cu efect avortiv.

Pilula permite femeilor “sa avorteze in intimitatea propriilor dormitoare” si astfel

135 Dr. George Stan, Teologie si bioetica, Editura Biserica Ortodoxa, Alexandria, 2001, p. 16.136 Preot Prof. Dr. John Breck, op. cit., p. 187-188.

68

“avortul a devenit in curand mijlocul preferat de control al nasterii in lumea

moderna”, facand din anul 1987 un an al avorturilor realizat de persoane care si-au

administrat pilule137.

In ciuda faptului ca avortul este legalizat si ca urmare, nepedepsit, el ramane

totusi o crima cu premeditare. El are consecinte nefaste asupra cuplului.

Urmarile procedurii asupra ambilor parteneri se pot adauga conflictelor deja existente, ducand

astfel la noi probleme relationale. Spre exemplu, avortul poate declansa emotii negative ca furie, tristete,

vinovatie si/sau anxietate, care pot duce, la randul lor la comportamente ambivalente fata de partener,

antagonice, agresive sau dimpotriva, de retragere, de izolare.

Experienta avortului ocupa un loc important in istoria multor cupluri. De cele mai multe ori,

acestea se refera la relatie ca fiind impartita in doua perioade: inainte si dupa avort. Cea care va resimti

cel mai puternic durerea pierderii fatului este femeia. Multe femei ajung sa ia o astfel de decizie in

pofida principiilor lor morale sau religioase. Aceasta lipsa de congruenta intre comportament si

convingeri determina, atat la femei cat si la barbati, sentimente de vinovatie, lucru care arata cat de greu

este de luat o astfel de decizie. De cele mai multe avortul se arata ca fiind o solutie rapida la presiunile

familiale, personale sau situationale.

Femeile se ataseaza mult mai devreme de copilul lor nenascut, spre deosebire de barbati, lucru

explicabil prin prisma legaturii biologice existente intre mama si fat. Aceasta diferenta determina

formarea unor perspective diferite asupra semnificatiei avortului, de aici si probabilitatea aparitiei unui

conflict in interiorul cuplului. Un partener poate vedea avortul ca pe o modalitate prin care se curma

viata unei persoane, iar celalalt, ca pe o simpla procedura medicala fara conotatii morale. In timp ce unul

poate trece prin stari profunde de durere si tristete, celalalt poate sa nu sufere deloc si sa-si doreasca sa

dea uitarii acel eveniment. Fara sa poata fi empatic la suferinta celuilalt, acesta ii poate agrava starea de

tristete, iar partenerul se poate simti neinteles si singur in suferinta, aspecte care pot contribui, ca intr-o

spirala, la racirea si distantarea celor doi.

Tacerea care invaluie experienta avortului a lasat multe cupluri sa se lupte singure cu ranile pe

care acesta le-a lasat in urma, atat in constiinta fiecaruia cat si in familie sau in relatia lor.

137 Ibidem, p. 188.

69

CAPITOLUL III

Valorile familiei crestine in societatea postmoderna

secularizata in raport cu societatea traditionala

70

3.1 Criza spirituala a familiei crestine in epoca contemporana si cauzele

acesteia

In prezent, se vorbeste tot mai mult despre schimbarile care s-au produs in sanul si in modul de

perceptive al familiei in ultimul secol, provocate de civilizatia industriala si de urbanizare, de alienarea

morala a omului contemporan, de revolutionarea, pana la schimbare si abolire, a vechilor cutume si

relatii ce ii guvernau altadata viata. Din frageda pruncie, copilul este invatat sa se afirme, chiar si cu

pretul sacrificarii intereselor celorlalti, sa isi organizeze viata dupa propriul si bunul sau plac, sa caute

implinirea dorintelor sale cu orice pret, sa fie fericit138. Adeseori, ele tradeaza egoism si rapacitate,

individualism si lipsa de sensibilitate. Intr-o lume in care dumnezeul omului actual pare a fi banul, iar

religia lui placerea, intr-o societate in care sunt cultivate pana la paroxism, prin toate canalele si

mijloacele posibile, placerile, in care intemeierea unei familii este adesa privita ca ceva desuet, iar

nasterea de copii, o piedica in calea realizarii de sine, familia pare a fi cel mai grav lovita de valurile

duhului frivol al lumii acesteia.

In ziua de azi, insa, in societatea in care traim imaginea intalnirii trupesti dintre barbat si femeie

a fost pervertita. Societatea noastra trece printr-o criza in ceea ce priveste familia. Totdeauna au existat

crize in familie. Astazi insa familia naturala, traditionala, se afla in criza profunda, in mutatie spre un

viitor confuz si incert, pentru ca auzim in ultima vreme de multe familii destramate sau dezorganizate

care lasa in urma copii vagabonzi, copii ai strazii, copii dependenti de droguri si alcool care devin

criminali inainte de vreme.

Astazi, erotizarea profunda a societatii este o realitate obiectiva. Se clameaza tot mai larg

emanciparea femieii, se vorbete tot mai larg despre “liberalizarea” si “ democratizarea sexuala” se

propovaduieste o “noua dezordine amoroasa”139.

Daca ne oprim asupra familiei din zilele noastre, constatam impasul in care se afla aceasta140.

Foarte putini sunt aceia care ajung sa se mai intemeieze o familie, multi dintre tineri preferand o viata

dezordonata, fara asumarea vreunei responsabilitati in raport cu cel iubit, care ajunge sa fie schimbat

destul de des. Chiar si atunci cand cineva se opreste pentru mai mult timp asupra unei persoane pe care o

iubeste, prefera sa traiasca impreuna cu aceea in afara casatoriei intr-o relatie de concubinaj, motivand

138 Pr. Ioan C. Tesu, art. cit., p. 71.139 Pascal Bruckner, Alain Finkielkraut, Noua dezordine amoroasa, traducere din limba franceza de Luminita Braileanu, Editura Trei, Bucuresti, 2005, apud Pr. Ioan C. Tesu, art. cit., p. 71.140 Christos Yannaras, Libertatea Moralei, Editura Anastasia, Bucuresti, 2002, p. 176.

71

ca nu actul oficial este cel care ofera tarie si stabilitate iubirii lor. Aceasta forma de convietuire a doi

tineri care afirma ca se iubesc, dar care nu doresc sa primeasca Taina Casatoriei, castiga tot mai mult

teren in spatiile societare in care domneste mentalitatea occidentala, fiind considerata chiar o expresie a

unui mod viata eliberat de norme si restrictii.

Pentru aceasta situatie se potrivesc cuvintele lui Pavel Florenski care spune ca acolo unde nu

exista credinta, sau aceasta este lipsita de profunzime, ”desfranarea este ceva de felul casatoriei, iar

casatoria se deosebeste prea putin de desfranare: ambele sunt reduse la un fel de semi-casatorie, de semi-

desfranare”141.

Sunt cautate si preferate relatiile ocazionale, fara implicatii sentimentale profunde si

responsabilitati morale reale, este incurajat fiziologicul sau organicul si nicidecum spiritualitatea si

moralitatea inalta. Omul cauta facilul, cultiva trupescul, isi doreste si solicita implinirea poftelor si a

placerilor sale, de cele mai multe ori pacatoase si legate exclusiv de trup. In fuga sa din calea durerii,

spre procurare a placerii, relatiile si chiar trairile interioare, au fost adaptate implinirii acestor scopuri,

ceea ce, in realitate, inseamna contrafacerea, pervertirea si ignorarea semnificatiilor autentice ale

experientelor sale umane.

Intr-o formula mai restransa , putem observa ca omul a ajuns sa se ignore pe sine, in sensul de a-

si tagadui ceea ce are mai inalt si frumos in viata sa, elementul legat de spiritualitate si moralitate, traind

in afirmarea tot mai larga a aspectului de materialitate, de placere si senzualitate. Iar acest miraj si

aceasta amagire de sine, il duc pe marginea prapastiei existentei, in stare de vid existential142. Traieste in

subteranele vietii si ale constiintei sale, adeseori, cu o constiinta pervertita a adevaratei impliniri si a

aflarii pe culmile sau varfurile ei, pana cand experientele dureroase fizic sau spiritual, il trezesc din

aceasta orbie si betie, il resitueaza si il repozitioneaza pe axa existentei sale.

Cade si se prabuseste cu sentimentul ca, in fapt, si-a deschis aripile si si-a luat zborul, dar si

aceasta, nu spre zarile senine ale vietii frumoase si virtuoase, ci spre sferele si subteranele intunecoase

ale acesteia. Se adanceste in explorarea placerilor si pacatelor, cu sentimentul ca se inalta si isi largeste

experienta de viata. Din aceasta cauza, cel mai frecvent, cand se trezeste din amagirea de sine si

ratacirea in care s-a aflat, traieste sentimentul eseculuisi al vidului existential, al neimplinirii de sine si al

zadarniciei vietii sale, iar aceasta se datoreaza pacatelor si patimilor care l-au amagit si in care a trait.

Senzatia de gol sufletesc, de inutilitate si risipire, pe care le traieste, se datoreaza minciunii pacatului, ca

141 Pavel Florenski, Stalpul si temelia adevarului:incercare de teodicee ortodoxa in douasprezece scrisori, Editura Polirom, Iasi, 1999, p. 192.142 Pr. Ioan C. Tesu, art. cit., p. 71.

72

unul care a promis si a solicitat din partea omului totul sau aproape totul, l-a antrenat deplin in savarsirea

lui, iar atunci cand s-a trezit din orbirea produsa de el, are nefericitul prilej sa constate grava lui

minciuna: faptul de a fi promis totul, de a fi solicitat totul sau aproape totul si de a-i fi oferit in schimb

nimic sau aproape nimic.

Ca argument pentru o astfel de atitudine de evitare sau de respingere a casatoriei este invocata de

cele mai multe ori situatia economica - lipsa unei locuinte, salariile mici, somajul; daca pentru spatiul

romanesc, de exemplu, acest argument ar putea avea greutate, atunci cand privim spre tarile cu inalt

standard economic unde nivelul de viata este ridicat, ne dam seama ca originea acestei atitudini trebuie

cautata mult mai adanc. Divortul, o alta provocare a familiei din zilele noastre, ajunge sa fie privit ca

ceva absolut normal, devenind o moda a timpului. Sotii se despart pentru cele mai neinsemnate motive,

fara regret pentru ceea ce au cladit pana atunci, pentru ca apoi, destul de repede, sa-si caute implinirea

intr-o alta casatorie.

Teologul Christos Yannaras vede cauzele crizei prin care trece familia astazi, pe de o parte, in

modul de viata modern, care este individualist, iar pe de alta parte, in lipsa de intelegere si ignoranta

aproape totala a celor care ajung sa se impartaseasca de Taina Casatoriei. ”Este clar ca modul de viata

impus noua in cadrul civilizatiei tehnologice autonome si al societatii de consum submineaza (de nu

cumva o exclude radical) institutia casatoriei. Iar aceasta fiindca, oricum, respectivul mod de viata este

individualist: el pare a nimici posibilitatile de depasire si de relatie personala. In cadrul lui, relatia

fidelitatii fata de legatura conjugala este prezentat pretutindeni ca o necesitate naturala de libertate, ca o

eliberare de supunerea la conventie si rutina, ca o deschidere catre viata, care e o aventura nesfarsita de

depasire a formelor”143. Societatea de consum, in care totul este apreciat in masura in care aduce un

profit, iar omului i se propune totdeauna modelul invingatorului, al celui care este cel mai bun,

modeleaza dupa acelasi tipar si relatiile interumane144, deci si pe cele din cadrul familiei. Fara a mai fi

vorba de daruire, de iesire iubitoare in intampinarea celuilalt, relatiile dintre soti devin concurentiale,

fiecare din cei doi socotind ca este mai important decat celalalt si ca lui i se cuvine totul.

Asezand accentul pe a primi si nu pe a darui, oricat de mult i s-ar oferi cuiva, acesta nu va

ajunge la implinire si nu va cunoaste bucuria. De aceea, este posibil ca doi soti sa petreaca o viata

intreaga impreuna si, cu toate acestea, sa nu ajunga niciodata la o cunoastere reala intre ei, ci sa ramana

niste straini. De altfel, asa cum arata Erich Fromm, pentru omul zilelor noastre, casatoria este privita ca

o echipa care trebuie sa functioneze bine, fara a se pune catusi de putin problema cunoasterii reale si a

143 Christos Yannaras, op. cit., p. 177.144 Erich Fromm, Arta de a iubi, Editura Anima, Bucuresti, 1995, p. 11.

73

iubirii celuilalt, totul reducandu-se la niste acte exterioare, formale: ”astfel, consilierul matrimonial ne

spune ca sotul trebuie sa-si inteleaga sotia si sa o ajute. Trebuie sa laude rochia ei noua sau mancarea pe

care a gatit-o. Ea, in schimb, trebuie sa fie intelegatoare atunci cand el vine acasa obosit si nervos,

trebuie sa-l asculte cu atentie cand vorbeste de necazurile lui in afaceri, nu trebuie sa fie suparata, ci

intelegatoare atunci cand el uita ziua ei e nastere. Toata relatia aceasta se rezuma la relatia bine pusa la

punct intre doua persoane ce-si raman straine toata viata, care se trateaza una pe alta curtenitor, fiecare

incercand sa-l faca pe celalalt sa se simta bine”145.

S-au scris foarte multe carti menite sa rezolve problemele din cadrul cuplului. Toate sfaturile pe

care le cuprind insa acestea nu isi ating scopul, de vreme ce se limiteaza la niste atitudini pur omenesti

si, de cele mai multe ori, formale. Cata vreme omul ramane stapanit de egoismul sau, orice incercare a

lui de a construi o relatie reala cu partenerul sau de viata nu va avea sorti de izbanda; va ramane

intotdeauna o limita pe care nu o va putea depasi pentru a atinge iubirea adevarata: ”piedica cea mai

mare si continua in calea inaintarii spre dragoste este egoismul. Pana nu omori egoismul, nu poti avea

dragoste adevarata, pura si deplina fata de nimeni. Cine se iubeste pe sine, cine e plin de parerea de sine,

cine se socoteste pe sine ca realitatea cea mai de seama, nu poate iubi pe altii” 146. Or, singura cale de

depasire a egoismului este cea a ascezei cladita pe fondul dialogului personal, direct cu Dumnezeu, in

care omul, ajutat de har lucreaza necontenit la curatirea de patimi si la cresterea in asemanarea cu

Dumnezeu. Ajunsi in acest punct, ne dam seama ca poate motivul cel mai profund al crizei prin care

trece familia astazi – fie ca este vorba de divort sau de respingerea acestuia – provine din indepartarea

omului de Dumnezeu, din cladirea unei vieti pe baze antropocentrice, autonome.

Este adevarat ca, familia conceputa doar pe baze naturale si autonome are si

anumite aspecte pozitive. Ea a accelerat procesul de responsabilizare al membrilor

ei, a aprofundat intuitiile lor afective, a favorizat aparitia unor proiecte autonome

de viata, a promovat grija fata de copil si a asigurat anumite avantagii de ordin

economic.

Dar o familie autonoma, conceputa pe baze pur naturale si individuale,

ramane expusa dezintegrarii ei din partea unor factori exteriori sau interiori. Din

randul acestora amintim solitudinea sotilor, absorbiti exagerat de indatoririle lor

familiale si lipsiti de ajutor spiritual in fata crizelor afective care ii confrunta; criza

145 Ibidem, p. 81.146 Pr. Prof. Dr. Dumitru Staniloae, Ascetica si mistica crestina sau teologia vietii spirituale, Editura Casa Cartii de Stiinta, Cluj Napoca, 1993, p. 138.

74

dintre generatii care desparte copiii de parinti, fiindca lipseste liantul spiritual care

leaga pe cei varstnici de cei tineri sau agresivitatea si violenta care

determina parintii si copiii sa se molesteze cu salbaticie si chiar sa se extermine

reciproc; marginalizare nevrozanta a femeii obligata sa se dedice cu exclusivitate treburilor casnice si

grijii fata de copii, toate lasate integral pe seama ei; absenta spatiilor sociale pentru copii, care sfarsesc

prin a-i complexa pe acestia chiar de la inceputul vietii lor, sau excluderea batranilor, inabililor sau a

celibilor din viata de familie, unde gaseau afectiune si grija din partea celor ce ii inconjoara . Dar mai

presus de toate, cauza principala care submineaza familia in societatea

secularizata, consta in cautarea cu orice pret a placerii carnale, in detrimentul

preocuparilor spirituale mai inalte147.

Dar familia autonoma a fost subminata mai profund de doua tendinte care si-

au facut aparitia in peisajul culturii secularizate. Mai intai, este vorba de

contestarea autoritatii parintelui (tatalui) in cadrul familiei, datorita indatoririlor lui

zilnice. Tinut departe de familie, de o activitate stereotipa, valabila atat pentru

muncitori cat si pentru intelectuali, tatal a incetat sa mai constituie pentru copii un

model vrednic de urmat. Ruptura dintre activitatea mamei care a fost obligata sa

se dedice cu exculsivitate treburilor casnice si cea a tatalui care s-a dedicat tot

exclusiv activitatii lui profesionale, a dus ienvitabil la criza familiei ca nucleu izolat,

compensatoriu si autoritar.

Apoi, este vorba de emanciparea femeii, care nu are in vedere numai paritatea dintre sexe, pe

deplin legitima, dar cauta sa depaseasca rolul sponsal si matrimonial, conferit femeii in trecut, prin

integrarea ei in mediul social. Desigur, pe aceasta cale, barbatul intalneste femeia nu numai ca sotie, in

spatiul casnic, ci si ca tovarasa de viata in nenumarate ocazii social recunoscute. Activitatea

extradomestica a femeii constituie un instrument pretios care confera intregrarii conjugale noi

dimensiuni pozitive. Dar nu este mai putin adevarat, ca activitatea extradomestica a femeii, care

favorizeaza afirmarea autonoma a femeii, dezvolta adesea, in randul multor femei, revolta impotriva

147 Famiglia Valescchi, , Dizionario Enciclopedico di Teologia Morale, Edizioni Paoline, 1987, p. 394, apud  Pr. Prof. Dr. Dumitru Popescu, Familia in cultura secularizanta, Sursa http://ortodoxie.3x.ro/diverse, accesata in 17. 06. 2012.

75

matrimoniului. Suntem pentru emanciparea femeii, dar o emancipare bazata pe criterii individualiste, se

intoarce impotriva familiei, fiindca fiecare membru al familiei asaza interesele lui individuale deasupra

celor familiare si duce o viata independenta de cea a familiei.

Interesele individuale dobandesc o asemenea importanta, incat si copii sunt considerati adesea

ca o piedica in calea satisfacerii lor, iar scaderea natalitatii nu mai constituie o surpriza. Nu este de

mirare daca divortul, avortul, sodomnia, drogurile sau conflictul dintre generatii ca si multe altele, sunt

considerate ca expresie a libertatii depline de care trebuie sa se bucure orice membru al familiei. O astfel

de libertate, care amesteca binele cu raul, contribuie inevitabil la dezintegrarea familiei. In vederea

consolidarii familiei se militeaza pentru socializarea femeii, pentru marginalizarea votului monahal al

castitatii sau pentru recunoasterea temeiurilor pur naturale ale familiei148, fara sa se tina seama ca familia

este confruntata astazi de o puternica criza spirituala. In aceasta situatie, familia nu mai este inteleasa

spre slava lui Dumnezeu, ci apare ca rezultatul unui simplu proces natural, lipsit de implicatii

sacramentale, care nu rezista la incercarile vietii si se sfarma usor.

Dorinta femeii de afirmare, antranarea in ocupatii si activitati dintre cele mai variate, dar in

acelasi timp ocupante si stresante, a condus treptat la abandonarea modelului comunitar al familiei

nucleare, bazate pe impreuna locuire a mai multor generatii. Spre deosebire de mantalitatea dinainte,

pentru care casatoria era o datorie si o responsabilitate generala, o Traditie sfanta si o Taina a Bisericii, “

femeile si-au schimbat radical expectatiile si ratiunile pentru casatorie. Ele nu mai sunt multumite cu

rolul de casnica si de supusa sexual, ci asteapta astazi iubire, prietenie, respect, sustinere emotionala,

companie, satisfactie sexuala, libertatea de a tinde si de a se bucura de o cariera profesionala sau alte

interese si mai ales relatii intime care sa fie omniprezente in viata lor si care sa le confere sansa fericirii

si realizarii personale. Barbatii isi transfera parte din raspunderea rolului traditional economic in

casatorie, preluand totodata o serie de sarcini domestice si egalizandu-si investitia decizionala majora in

familie cu femeile”149.

Ori abrutizarea femeii a mamei este ultimul lucru pe care il doreste si il asteapta un barbat de la

persoana iubita, prietena sau sotia sa si mama copiilor lui, incat, pe buna dreptate, armonia maritala sau

acceptarea stilului modern de relatie si convietuire dintre barbat si femeie, inseamna adesea astazi

148 Ibidem, p. 398.149 Iolanda Mitrofan, Nicolae Mitrofan, Elemente de psihologie a cuplului, Casa de editura si presa “Sansa” S.R.L., Bucuresti, 1996, p. 83, apud Pr. Ioan C. Tesu, art. cit., p. 72.

76

„adaptarea barbatului la noile cerinte ale femeii si prelungirea unui stil de viata bazat pe incertitudine si

nesiguranta”150.

O altacauza cauza majora a crize familiei este implementarea ideologiei consumerismului pe

orice cale posibila. Ideologizarea la care este supusa lumea contemporana se traduce prin caracterul tot

mai difuz al viitorului, prin fluidizarea evenimentelor vietii, totul fiind supus relativizarii151.

Ideologia consumerismului are un impact semnificativ asupra existentei familiei in societatea

actuala. Vocatia si identitatea familiei traditionale sunt deturnate printr-o mentalitate de consum care

diminueaza pana la disolutie taina persoanei. Criza familiei in societatea contemporana se datoreaza

multiplelor mutatii de ordin economic, social, cultural, tehnologic.

Diferiti factori sunt conjugati in formarea si intarirea unei culturi bazate pe individualism si

egoism. Valorile familiei concretizate prin viata de comuniune prin care sunt asumate si cultivate

darurile specifice ale persoanelor familiei sunt deturnate astazi sub influenta ideologiei consumerismului

care conduce la egocentrism si nihilism152

Astazi sunt puse sub semnul intrebarii, ridiculizate si considerate anacronice valori specifice ale

familiei traditionale care au determinat de-a lungul secolelor un mod de a fi structurat la nivel personal

si colectiv. Taina persoanei, realitate fundamentala asumata in viata de familie este mutilata intr-o

societate de consum unde totul se vinde si se cumpara:”marfa de aur si de argint, pietre pretioase si

margaritare, vison si porfira, matase si stofa stacojie, tot felul de lemn bine mirositor si tot felul de

lucruri de fildes, de lemn de mare pret si marfa de arama si de fier si de marmura si scortisoara si balsam

si mirodenii si mir si tamaie si vin si untdelemn si faina de grau curat si vite si oi si cai si carute si

trupuri si suflete de oameni” (Apocalipsa 18, 12-13).

Problemele groaznice ale familiei contemporane, care de multe ori esueaza din punct de vedere

social, seamana cu oul lui Columb. Se datoreaza faptului ca astazi omulo si-a schimbat prioritatile si

valorile. Imaginea, reprezentarea, succesul profesional, dorinta prosperitatii, au schimbat obisnuintele

vietii, au distorsionat discutiile sotilor intre ei pe care copiii le aud de mici, mai ales la varsta la care noi

credem ca ei nu inteleg nimic. Anii indelungati ai varstei copilaresti in care mamele se jertfesc pentru a

150 Iolanda Mitrofan, Cristian Ciuperca, Incursiune in psihosociologia si psihosexologia familiei, Editura Edit Press Mihaela, 1998, p. 54, apud Ibidem, p. 73.151 Adrian Lemeni, Aspecte apologetice contemporane, Editura ASAB, Bucuresti, 2010, p.142.152 Ibidem, p. 143.

77

le asigura o bunastare viitoare, vreme in care cei mici au nevoie doar de mama lor si de tatal, lor si mai

ales de mama lor sa fie aproape, sunt ani ce se intorc impotriva noastra153.

Copiii sunt tot mai putin doriti si asteptati, ca si cum ei ar fi o piedica in calea implinirii tuturor

acestor deziderate, numarul lor este strict limitat, la unul, maximum doi, iar parintii, tatal si mama, acum

angajata si aflata in plina afirmare de sine, nu mai acorda relatiei cu acestia aceeasi semnificatie

spirituala. Alergand, de multe ori, de dimineata devreme, si pana seara, tarziu, educatia se transforma in

cateva minute de dialog cu acestia, in care nu exista insa timpul necesar pentru ca ei sa isi poata

deschide real sufletul si sa primeasca sprijinul pe care il asteapta si si l-ar fi dorit din partea parintilor,

precum si la procurarea, cu effort, a celor strict materiale: hrana, imbracaminte, incaltaminte, rechizite.

Grija fata de educarea sufletului copilului este subordonata preocuparii de cele materiale, astfel incat

adeseori parintii devin mai straini copiilor decat strainii154.

Ei se infurie pentru ca niciodata nu ii intrebam “ce vrei”? Nu ii intrebam deoarece, in adancul

sufletului nostru, stim ca vor raspunde: “Vreau sa nu mai pleci de acasa, vreau sa stai cu mine”.

Incercam deci sa ne indepartam vinovatia si sa platim singuratatea lor furioasa, parasirea pe care

le-o oferim, cu daruri, cu haine, cu scoli scumpe, cu excursii, cu party-uri in centre moderne. Ii prefacem

in valori financiare cu bucurii platite, ii transformam in obiecte si ii viciem, transformandu-le

afectivitatea lor fireasca155.

Omul de astazi, alearga sa-si pastreze un serviciu de pe urma caruia sa-si poata achita credite,

rate si dobanzi, sa-si plateasca datoriile, sa puna pe masa un strict necesar, sa ofere familiei un minim de

confort, adica se concentreaza asupra unor investitii cu profit imediat, dar pierde din vedere investitia

cea mai importanta a vietii sale – copiii - , iar cand ajunge sa constientizeze aceasta, este, de cele mai

multe ori, prea tarziu, atunci cand copiii s-ar putea sa fie departe, atat fizic cat si spiritual fata de parintii

lor.

Concluzionand, casatoria si familia in vremea noastra, ar trebui abordata ca o oportunitate, ca o

iesire spre maturitate, ca o constientizare a responsabilitatii relatiei, ca o arma putrenica impotriva

narcisismului si singuratatii, ca o comuniune de persoane. Casatoria este ocazia daruita de Dumnezeu

omului pentru a se maturiza si pentru a se sfinti. Reusita acesteia va fi mult mai stralucita intr-o societate

aproape dusmana casatoriei si vietii de familie.

153 Dimitra Gouti, Maria D Kokkinou, Criza Familiei, traducere din limba greaca de Preot Serban Tica, Editura Sophia, Bucuresti, 2011, p. 13.154 Pr. Ioan C. Tesu, art. cit., p. 74.155 Dimitra Gouti, Maria D Kokkinou, Criza Familiei, p. 13.

78

3.2 Copiii si tinerii in fata provocarilor postmodernitatii

Societatea noastra, care ar trabui sa-si pregateasca dainuirea in istorie prin urmasi oferindu-le

tinerilor o buna formare duhovniceasca si civica, ii pune pe acestia intr-o dilema care-I zapaceste total.

Ca noi, ce maturi, ne jucam cu destinul nostru etern, este o realitate care nu mai trebuie comentata; dar,

din nefericire, nu ne ingrijim nici de sanatatea sufleteasca si trupeasca a celor ce ne urmeaza.

Noua celor maturi, Dumnezeu ne da indemnul prin Inteleptul Solomon: “Deprinde pe tanar cu

purtarea pe care trebuie sa o aiba; chiar cand va imbatrani, nu se va abate de la ea” Pilde 22, 6). Din

pacate, nici noi nu avem o purtare corespunzatoare si atunci, cum ii vom invata pe altii? Tinerii vor

modele si noi nu le oferim.

Acum se spune ca exista libertate absoluta. Copiii fac la scoala educatie religioasa. Dar valurile

de spurcaciuni ce vin asupra lor sunt imense. Media, instrumentata de noi, cei mari, ii bulverseaza total.

Modelele, eroii pe care ii vad la televizor sau internet, n-au nimic moral in ei si scot in evidenta doar

erotismul si smecheria156.

Apoi mai este “duhul antihristic” nedeclarat care, ca o apa neagra si ucigatoare, se infiltreaza in

mentalul public. Pentru a respecta “libertatea de constiinta”, “multiculturalismul” celor ce nu au inca o

constiinta formata, li se strecoara in minte o ideologie straina de valorile moralei crestine.

Toate acestea si nu numai il pun pe tanar in fata unor provocari mai ales in momentul cand acesta

se maturizeaza. Conform cu intreaga invatatura a Sfintei Scripturi si a Sfintilor Parinti, referitoare la

crearea omului, adolescentul doreste sa se maturizeze. Baiatul doreste sa devina barbat, iar fetita doreste

sa devina femeie.

Calea catre maturitate incepe cu perioada adolescentei. Pornirea spre maturizare nu se face fara

voia lui Dumnezeu. Tine de planul si de vointa lui Dumnezeu ca tanarul sa se maturizeze. Mai mult,

acest proces nu este unul independent, ci insotit de maturizarea generala a omului, din punct de vedere

duhovnicesc si al comuniunii si relatiei sale cu Dumnezeu. Asadar, procesul de maturizare al

adolescentului este un proces foarte firesc, care are inlauntrul sau autonomia, neatarnarea, potenta de a

crea.

Primul element, primul pas, este desprinderea tanarului de parinti si in principal de mama.

Procesul de maturizare nu este unul provizoriu, ci este vesnic.

156 Inalt Prea Sfintitul Andrei al Alba Iuliei, Dilema in care sunt pusi tinerii, in volumul Paradoxul crestin si cartea tineretii, volum coordonat de Preot Ilie Trif, Editura Reintregirea, Alba Iulia, 2008, p. 8.

79

Un aspect negativ este acela ca tanarul, atunci cand implineste doisprezece, treisprezece,

paisprezece ani, constientizand pornirea sa spre maturizare si emancipare fata de parinti – asa cum stau

lucrurile astazi – are impresia gresita ca acestia l-au tinut pana atunci intr-o dependenta si supunere fata

de ei, ca l-au privat de libertate. Socoteste ca ceea ce incepe sa i se intample acum trebuia sa aiba loc

mai demult, dar parintii nu l-au lasat. Acum, insa, intelege si se desprinde, chiar daca parintii il lasa sau

nu il lasa.

Pe de alta parte, parintii, din varii motive, infrunta infricosati aceasta noua realitate a copilului

lor. Copilul care pana ieri era ascultator si tinea de ei, care spunea totul si ii intreba totul, care manifesta

respect si nu-i nelinistea, are acum o pornire spre independenta, spre autonomie, spre neascultare, o

pornire – asa li se pare parintilor – de dispret fata de acestia si dorinta de apropiere de alte persoane.

Parintii, constatand aceasta schimbare, sunt cuprinsi de neliniste, intra in panica si reactioneaza la

nivelul a ceea ce sunt ei insisi, la nivelul cunostintelor pe care le au referitor la acest subiect. Astfel,

incep tensiunile, incep necazurile intre ei, dar si inlauntrul propriilor copii.

Tanarul poate sa se descatuseze intr-un mod socant sau intr-unui foarte discret, fara a se

descoperi parintilor, adica in sinea sa, in strafundurile sale se va desprinde, va incepe sa aiba propriile

inchipuiri, propriile ganduri, propriile judecati, propriile consideratii.

In momentul in care se produce aceasta descatusare tanarul are tendinta sa experimenteze tot

ceea ce nu a putut experimenta pana atunci, negandindu-se ca unele lucruri sunt doar provocari efemere

ale societatii secularizate. Adolescenta – tineretea in general – este segmentul de viata in care se

dezvolta un “instinct” aparte pentru contestare a tot ceea ce se impune ca norme, legi implacabile si

rigide; este varsta dominata de dorinta de iesi, cu orice pret, de sub domnia plicticoasa a anonimatului, a

tutelarii si de cautare incapatanata a identitatii proprii157. Transformarile psiho-somatice, inerente acestei

etape a vietii, ii arunca intr-o deruta, mai mult sau mai putin constientizata. Se formeaza personalitatea si

se intra “cu gratie” in criza de identitate. Din aceasta pricina se trezesc aruncati in interiorul unei curse

infernale in vederea identificarii unui model, reper moral sau social dupa care sa-si “muleze” viata,

gandurile si asteptarile. Modelele sunt luate din proximitatea lor maxima, din zona unde se respira cel

mai bine “libertatea”. Depun efort sa-si “rostuiasca” viata dupa “chipul si asemanarea” acestor modele

unanim acceptate de catre ei. Mai ales la varsta adolescentei, tinerii sunt tentati sa imite comportamentul

pe care-l descopera la persoana idolatrizata. Tanarul cauta sa-si imite idolul, de la look, gesturi, si daca e

posibil pana la... insusirea gusturilor culinare ale idolilor. Fanul traieste cu sentimentul ca alegerea ii

157 Pr. Ilie Trif, Nu te incuia in deznadejde, in volumul Paradoxul crestin si cartea tineretii, volum coordonat de Preot Ilie Trif, Editura Reintregirea, Alba Iulia, 2008, p. 246.

80

apartine de fiecare data, insa din nefericire se poate ajunge la distrugerea propriei personalitati, el

nemaifiind decat un strasnic imitator158.

Incercand sa imite cat mai bine pe acesti “idoli” ai lor tinerii cad adeseori prada provocarilor

postmodernitatii, provocari care au menirea sa distruga atat identitatea omului ca faptura a lui

Dumnezeu, cat si identitatea lui comunitara.

Dintre aceste provocari, cele mai distructive sunt sexul, drogurile si violenta.

a) Sexul

Intr-o lume lipsita de dragoste si mila, societatea noastra insensibila vinde puritatea noastra

feciorelnica a fiicelor ei pentru nesfarsita-i pofta de bani si de putere. Daca privim zecile de panouri

publicitare de pe strazi sau daca privim la serialele televiziunilor comerciale sau doar aruncam o privire

in rafturile unui supermarket, intelegem limpede care este produsul numarul unu al lumii moderne:

sexul. Sexul nu vine insa singur, ci cu orice altceva, de la tigari, alcool si droguri.

In contrast cu toate maretiile existentei noastre din trecut, care ne inspira marile sperante ale

viitorului nostru, laudele unor semeni de-ai nostri de astazi nu se mai indreapta spre iubire, ci spre

voluptate159. In lumea de azi, la numai cativa anisori, copiii, prin asanumita “educatie sexuala” sunt

initiati in practicarea jocurilor erotice, atat pentru a-si cultiva mai bine pulsiunile sexuale, cat si pentru a

invinge rusinea sau alte obstacole de natura psihologica, care i-ar fi impiedicat mai tarziu in viata sa se

imperecheze precum cainii cu cine se intampla sa se invecineze160.

Pe de alta parte, lumea moderna a desfigurat imaginea femeii, asemanand-o cu o desfranata. Asa

stand lucrurile, barbatii au devenit niste desfranati si intreaga moralitate a rasei umane s-a afundat in

abisul unei subumanitati161. Fecioria a fost considerata candva o virtute, insa astazi, cand toate sunt cu

susul in jos, ea este socotita o slabiciune.

Aceasta se intampla datorita abolirii chipului divinitatii. In locul divinitatii omul a inceput sa-si

venereze trupul, si datorita acestei deteriorari, sensul iubirii s-a pervertit. Profunzimea adevaratei iubiri e

158 Laurentiu Dumitru, Tinerii pe cale intrebarilor, Editura Egumenita, Galati, 2007, p. 75.159 Pr. Prof. Ilie Moldovan, Adolescenta, preludiu la poemul iubirii curate, Editura Reintregirea, Alba Iulia, 2005, p. 8.160 Virgiliu Gheorghe, Stiinta si razboiul sfarsitului lumii-Fata nevazuta a televiziunii, Editura Prodromos, Bucuresti, 2007, p. 218.161 Monahii John Marler si Andrew Wermuth, Tinerii vremurilor de pe urma – Ultima si adevarata razvratire, Editia a doua, traducere din limba engleza de Felix Trusca, Editura Sophia, Bucuresti, 2008, p. 29.

81

atat de straina acestor timpuri lipsite de orice sensibilitate, incat e alungata si in rarele cazuri cand se

intampla sa fie traita.

Nu mai e nimic care sa se adreseze singuratatii din sufletele tinerilor care au trait in camine

familiale pustiite. Copilul de azi e batjocorit si parasit. Indiferent ca e hartuit sexual, molestat sau doar

lipsit de dragoste, copilul epocii moderne creste cu aceste rani. In lupta lui pentru supravietuire ranile se

cicatrizeaza si cu timpul invata sa se adapteze societatii lipsite de dragoste. Si fara dragoste sexul devine

violenta162. Acest lucru este promovat si de ceea ce a devenit sexul, adica o adevarata industrie numita

pornografie, fenomen care in S.U.A. a atins proportii uriase, iar eforturile de a-l controla au avut putin

succes163. Acest fenomen s-a raspandit cu repezicune si in societatea noastra si din pacate multi tineri i-

au cazut in mreje. Industria pornografica a redus femeia la un obiect dezumanizat al obsesiilor altora.

Este o cronica remarcabila despre depravarea pe care multi cititori, o intampina probabil, cu un zambet

si cu o ridicare din umeri.

Potrivit majoritatii cercetatorilor, inca nu exista o dovada clara a faptului ca pornografia duce la

cresterea criminalitatii sexuale. Totusi, prevalenta acesteia in casele celor care savarsesc viol, abuz

infantil sau alte fapte violente legate de sex, sprijina teoria ca pornografia stimuleaza comportamentele

deviate164. Este indiscutabil faptul ca ii raneste si ii degradeaza pe cei pe care ii infatiseaza, fie ei barbati,

femei sau copii. De asemenea , goleste cel mai intim comportament uman de orice sens al iubirii,

fidelitatii ori responsabilitatii si, in acelasi timp, relativizeaza sexul prin accentul pus pe imagine, o

fantezie care prin definitie nu are substanta, realitate. Astfel, ea degradeaza si depersonalizeaza

sexualitatea intr-un mod abuziv.

Ca si cum nu ar fi fost de ajuns ca sexul a pus stapanire pe mentalitatea contemorana bolnava

acesta recidiveaza in forme de neimaginat pentru crestinul autentic. La fel ca si pornografia, poate mai

rau o alta patima a secolului XX este homosexualitatea.

Daca secolele de-a randul, sub influenta crestina, homosexualitatea era considerata, dupa

expresia Sfantului Apostol Pavel, patima de necinste, de ocara sau de rusine si sanctionata cu duritate de

codul penal al tarilor civilizate, ca un delict antisocial, acum insa a devenit liberalizata aproape in

intreaga lume. Si nu numai ca a intrat in literatura, in pictura, in muzica, in cinematografie, in arta

fotografica si chiar in politica, facandu-i-se la toate nivelele multa publicitate.

162 Ibidem, p. 30.163 Preot Prof. Dr. John Breck, op. cit., p. 119.164 Ibidem, p. 120.

82

Subiectul este foarte delicat pentru ca a implicat atatea contoverse. In ultimii ani am fost martorii

unei polarizari intre cei care confunda orientarea homosexuala cu comportamenta specifice, alaturi de

condamnarea persoanei respective, ,si cei care afirma ca homosexualitatea este neutra din punct de

vedere moral si, prin urmare, ea este “un mod de viata alternativ si viabil”165. Cei care fac parte din

miscarea homosexual-lezbiana sunt intr-un conflict puternic cu cei care apara valorile traditionale.

Conflictul s-a largit in sfera publica prin cererile homosexualilor si ale lezbienelor, care-si doresc o

legislatie speciala care sa permita “casatoriile” homosexuale, adoptiile in cadrul acestora si un acces fara

restrictii la obtinerea locuintelor si la angajare.

Dar, mai mult, isi propune sa “cucereasca” chiar si Biserica. Dincolo de aceasta, ramane insa

real faptul ca se poate vorbi, tot mai deschis si tot mai des, despre crestini homosexuali, si chiar de preoti

si pastori avand astfel de metehne morale. In acelasi timp i se cere Bisericii sa binecuvanteze casatoriile

homosexuale, asa cum unele state europene le-au si legalizat. Se cere apoi chiar hirotonia

homosexualilor, ceea ce, evident, nici nu se poate si nici nu se vrea. Remarcam totusi in acest context

aparitia mai multor carti care pledeaza cu hotarare de pe pozitia crestina, in favoarea homosexualitatii.

Odata cu formarea statelor crestine, legislatia acestora a mentinut secole de-a randul

homosexualitatea ca un delict antisocial pedepsit cu asprime.

Chiar si morala proletara a secolului XX, desi antireligioasa si mai ales anticrestina, pentru a crea

inregimentarea colectiva a oamenilor, a mentinut homosexualitatea sub incidenta codului penal.

Dar mentalitatea occcidentala a inceput sa se schimbe odata cu aparitia Renasterii si a

Umanismului, cand a aparut interesul pentru cultura clasica uitata, si cand secularismul ce se va stabiliza

tot mai mult, va pune in centrul preocuparilor omul, incepand sa se dezvolte cultura nationala, artele,

stiinta, relatiile sociale etc. pe acest fundal va apare Reforma ca o eliberare a gandirii

si comportamentului uman pe pan religios. Apoi Iluminismul secolului XVIII si Revolutia burgheza din

Franta, prin intemeierea primei formatiuni comuniste anticrestine, au dat grele lovituri Bisericii

dominanta in Evul Mediu. In aceasta conjunctura a putut Nietzsche proclama moartea lui Dumnezeu si

afirmarea moralei instinctiv biologizante neopagane, prin anularea notiunii de pacat si negarea valorilor

crestine. Iar mai tarziu, psihiatrul Sigmund Freud prin psihanaliza va deschide hemoragia pornografiei

ce nu mai poate fi stavilita. Pe fondul acestui ateism biologizant neopagan preocuparile sexuale intra in

cultura, literatura, arta, stiinta, iar odata cu proclamarea drepturilor omului, acestea se liberalizeaza tot

mai mult, ducand fiinta umana spre o animalitate dura, si la un libertinaj anarhic, incat legile cauta

165 Ibidem, p. 126.

83

disperat sa stabileasca ordinea sociala, asemenea vizitiului care scapand franele din mana, scapa de sub

control caii si caruta166

In aceste imprejurari istorice, culturale, sociale si politice ne putem explica aparitia

homosexualitatii odata cu afirmarea tot mai accentuata a neopaganismului biologizant-instinctiv. Se

deruleaza in fata ochilor nostri intreg cortegiul de imoralitate pe care il dezlantuie, pe “firma drepturilor

omului”, homosexualitatea in lume, incat nu mai necesita nici un comentariu. Putem preciza, totusi, ca s-

a cautat chiar o motivatie stiintifica a homosexualitatii pentru a-i sustine necesitatea.

Abordarea conservatoare si foarte nepopulara astazi a crestinilor ortodocsi fata de aceasta

problema este sau ar trebui sa fie bazata teologic pe principii morale si nu pe reactii emotionale fata de

fenomenul homosexual in sine. Acest principiu care sustine intreaga antropologie ortodoxa, afirma ca

unicul scop al vietii omenesti, incluzand existenta trupeasca, este slavirea lui Dumnezeu.

Prin urmare actele homosexuale violeaza prin insasi natura lor acest principiu. Homosexualii

deviaza actiunea naturala a organelor sexuale in incercarea de a-si satisface pofta egoista si parodiaza

legatura unui singur trup pe care numai un barbat si o femeie le pot avea, cautand sa compenseze

patologic lipsa unei identitati din copilarie167.

Este clar faptul ca aceasta orientare este adesea ireversibila: orientarea este permanenta. In ciuda

acestui fapt, Biserica ortodoxa nu poate scuza manifestarile exterioare ale acestei orientari chiar in

cadrul unei relatii stabile. Datorita faptului ca aceaste relatii sunt un pacat si distrug persoana, teologia

morala ortodoxa se opune ferm “casatoriilor” homosexuale.

In sfarsit, homosexualitatea reprezinta un esec moral si existential, prin pierderea omenirii

omului de a se implini pe sine insusi prin urmasi. In actul creatiei Dumnezeu a dat viata barbatului si

femeii, imprimandu-le menirea de a fi “un singur trup”, in scopul perpetuarii neamului omesc. In fata

acestei realitati evidente, homosexualitatea reprezinta un abuz salbatic, o aberatie lipsita de finalitate; un

esec al instinctului de conservare a speciei umane.

b) Drogurile

Traim intr-o lume ale carei mutatii au un ritm extrem de rapid, surprinzatoare chiar si pentru cei

ce le-au generat. Dezvoltarea continua a tehnologiei si a stiintei este o evidenta ce afirma progresul

166 Pr. Prof. Sorin Cosma, Homosexualitatea - patima de necinste, in “Altarul Banatului”, anul XI (L), serie noua, nr. 10-12, octombrie-decembrie 2000, pag. 147.167A se vedea: Elisabeth Moberly, The Early Development of Grender Identity, Londra: Kegan Paul, 1982 si Homosexuality: A New Christian Ethic, Cambridge: James Clarke, 1983, apud Preot Prof. Dr. John Breck, op. cit., p. 133.

84

umanitatii spre fericire si bunastare materiala. Era moderna si civilizatia tehnologica au fost considerate

drept sursa fericirii oamenilor. Descoperiri fara precedent, inventii ce pareau nu cu multa vreme ca tin de

domeniul fantasticului au intrat acum in viata cotidiana a multor locuitori ai planetei. Insa omul

contemporan traieste o profunda criza interioara.

Intr-o lume egoista, care propovaduieste un materialism puritan si conformist, tanara generatie va

merge cat de departe spre a afla o alternativa. Un mijloc de evadare, altul decat sexul, sunt drogurile.

Acest flagel este cumplit, raspandindu-se galopant la nivelul intregii lumi. Cel mai grav, insa, este faptul

ca acest flagel s-a raspandit cel mai mult in randul tinerilor. mai insemnate ale societatii: tineretul.

Adica, viitorul unei natiuni.

Drogul, in acceptiunea sa cea mai larga, este prezent in viata omenirii de foarte multa vreme.

Asa-zisa placere produsa de consumul sub orice forma al substantelor din gama drogurilor de tot felul

tine, din punct de vedere religios, de sfera pacatului. aspandindu-se galopant la nivelul intregii lumi. Cel

mai grav, insa, este faptul ca acest flagel s-a raspandit cel mai mult in randul tinerilor.

Nu putem sa nu ne intrebam: ce sta la originea consumului de droguri? Raspunsul vine de la

sine: ispita, acea tentatie, pornita din Paradis, incriminata de la inceput, dar prezenta in viata oricarui

om. Ca sa combati un rau trebuie sa-l cunosti, si nu sub forma unei experiente directe. Este necesar sa fii

informat. Prevenirea este un atribut al activitatii umane in relatia ce implica munca cu omul168.

Tinerii de azi, indiferentca sunt tinerii ghetourilor sau ai strazii care incearca sa-si inalte sufletul

mai presus de duhoarea unei lumi a violentei, saraciei si viitorului aparent lipsit de speranta, sau punk-

erul care se refugiaza din nebunia industrializata a lumii, sau elevul de liceu care evadeaza din viata

plictisitoare a intelectualismului, nu intampina nici o dificultate pentru a gasi drogul care le deschide usa

catre o alta lume169.

In ceea ce priveste narcomania, problema majora este de ordin duhovnicesc, iar in ce priveste

procesul tratamentului, acesta nu consta in administrarea medicamentelor, cat in reeducare, in recuperare

indelungata si minutioasa.Impatimirea de narcotice este instituita in primele doua-trei luni. De obicei

omul devine sclavul narcoticelor chiar dupa prima injectie.

La narcoman se dezvolta dependenta fizica si psihica de narcotice. Dependenta fizica se

realizeaza in urma infiltrarii narcootravirii in mecanismele profunde ale metabolismului si in procesele

biochimice din organism, incat acesta ajunge sa-si pretinda portia regulata de drog.. La fiecare zece-168 http://www.crestinortodox.ro/diverse/biserica-flagelul-drogurilor, Susra consultata in data de 17. 06. 2012.169 Monahii John Marler si Andrew Wermuth, Tinerii vremurilor de pe urma – Ultima si adevarata razvratire, p. 30.

85

douasprezece ore, narcomanul simte dorinta de neinvins de a-si lua doza, care pana la un moment dat

creste in continuu.

Daca din oarecare cauze nu poate sa-si ia drogul, narcomanul se chinuieste cumplit: il trec sudori

reci, apare greata, voma, dureri articulare, senzatie de slabiciune, dureri abdominale, tremur in tot

corpul. Depresia, tensiunea interioara, , anxietatea sunt insotitorii obisnuiti ai abstinentei170.

Consumul de narcotice aduce vatamari foarte puternice, cateodata ireversibile, sanatatii omului.

Sufera grav creierul si tot sistemul nervos, imunitatea scade, ficatul e distrus, inima slabeste. Nu exista,

practic, organ ori sistem din organismul narcomanului care sa ramana neafectat.

Exista trei etape in aceasta incatusare: distractia, amagirea si moartea. Atunci cand Timothy

Leary a inceput sa faca experiente la Harvard cu L.S.D., propovaduind mesajul anticultura al vremii:

“Deschide-te, armonizeaza-te si abandoneaz-o”171, mase intregi de tineri s-au gandit nu numai sa

evadeze, prin intermediul drogurilor, din lanturile unei societati agresive, dar in acelasi timp sa se si

“armonizeze” cu taramul spiritual. Iluzia folosirii drogulul psihedelic incepe cu primul stadiu: distractia.

In aceasta etapa lumea mondena ii pare consumatorului ca magnifica. Acum el uita de coruptia lumii si e

incantat ca a experimentat ceva nou in viata. Amagirea survine atunci cand consumatorul incepe sa

creada ca drogul e cheia schimbarii sale. De acum spirala descendenta a dependentei a inceput: el cade

treptat intr-o stare psihica depresiva, pana cand ajunge la dependenta. In acest moment, consumatorul a

devenit robul obisnuintei si al dependentei trupesti. El este apoi tiranizat continuu de drog pana cand

intreaga fiinta i se vlaguieste sau pana la moarte.

O alta evadare din realitate care trece neobservata in aceasta lume a placerilor este alcoolul. In

lumea contemporana de cautare si cultivare continua a placerii, alcoolul e amortire a maselor si

autodistrugere a celor lipsiti de noroc. Alaturi de televiziune, alcoolul este modul cel mai obisnuit de a

evita problema adevarului. In fuga lui continua de a evita cercetarea propriei constiinte, omul va folosi

orice mijloace de evadare, inclusiv consumul de alcool. Golul sau launtric e temporar umplut de euforia

simtita in trup datorita alcoolului, si astfel el uita de acea pustiire launtrica pe care o poarta cu sine.

Deznodamantul alcoolismului este tragic. Este o fiara care inghite barbati, femei si copii si pare

ca un demon pune stapanire pe sufletul omului spre a distruge familii intregi.

Deznodamantul cautarii unei impliniri spirituale prin consumul de droguri si alcool este moartea

sufletului. Sufletul are nevoie de adevar pentru a fi viu, insa in aceste timpui pline de primejdi, adevarul 170 Dr. Dmitri Adveev, Cand sufletul este bolnav, traducere di limba rusa de Adrian si Xenia Tanasescu-Vlas, Editura Sophia, Editura Cartea Ortodoxa, Alexandria Bucuresti, 2005, pp. 162- 163.171 Monahii John Marler si Andrew Wermuth, Tinerii vremurilor de pe urma – Ultima si adevarata razvratire, p. 31.

86

razbate greu. Dusmanul adevarului vinde minciuna drogului drept adevar. Tineretul epocii moderne este

o generatie infometata care mananca orice i se da.

c) Violenta

Alta mare provocare pentru tineri este violenta.

Violenta umana este o tema a prezentului in multe tari, violenta sociala, ca si cea interpersonala

reprezinta argumente solide pentru dezvoltarea unor programe educationale pentru a promova

constientizarea acestui fenomen si a pleda pentru mijloace nonviolente de interactiune si de reglare a

vietii sociale.

Situatia generala ingrijoreaza, pentru ca violenta a devenit o tema cu care se confrunta toate

societatile, necesitand o luare de pozitie la nivelul intregului corp social si dezvoltarea unor strategii de

investigatie, prevenire si control.

Familia este mult discutata, cercetatorii din stiintele sociale acceptand ideea schimbarii structurii

si valorilor ei, ca si a degradarii climatului de securitate si refugiu cu care este familia asociata in mod

traditional. Modernitatea si conditia urbana au generat noi forme de violenta si au provocat schimbari la

nivelul valorilor si aspiratiilor indivizilor. Conflictele datorate saraciei, dar si lipsei de educatie si de

informatie genereaza contexte de viata privata in care violenta este un comportament tolerat, chiar

acceptat, el fiind invatat de copii si reprodus ca modalitate esentiala, frecventa si “fireasca” de

comportament interpersonal.

Violenta este una dintre marile probleme ale lumii contemporane. Presa, scrisa sau audiovizuala,

informeaza in permanenta cu privire la manifestari diverse ale acestui fenomen, de la formele cele mai

agresive, precum razboaie ori crime terifiante, batai, violuri, furturi, distrugeri de bunuri, si pana la cele

mai putin socante (dar nu mai putin vinovate), cum ar fi violentele verbale. In acest context, aparitia

diferitelor forme de violenta in mediul scolar pare aproape o fatalitate si devine, adesea, un lucru

obisnuit, cu care semenii coexista fara macar a se mai sesiza asupra pericolului. Chiar daca reprezinta o

problema delicata, luarea in stapanire a fenomenului violentei nu se poate face decat daca ii sunt

cunoscute cauzele,originile,formele  de manifestare si posibilitatile de prevenire

Violenta omului modern este exprimata in doua feluiri: o violenta indreptata catre ceilalti si o

violenta indreptata catre sine. Violenta catra ceilalti eset acea netarmurita rautate care a inrobit inimile

multora: setea de a lovi cu furie pe altul. Violenta nu se reduce numai la cateva evenimente izolate, ci

manjeste cat mai multe maini cu sange. Copiii isi ucid parintii, parintii isi ucid copiii, prietenii isi ucid

87

prietenii, copiii ucid alti copii. Timpurile pe care le traim sunt niste timpurile unei violente absurde cand

oamenii ucid doar de dragul actului in sine si tot ei spun de ce exista atata violenta in lume172.

Un criminal fiind intrebat de ce a ucis atat de multi oameni a raspuns ca s-a inspirat din literatura

pornografica. Altul a spus ca a vazut asa ceva in filme si s-a gandit ca ar putea “sa incerce”. Mai demult

copiii colectionau cartonase cu jucatorii de fotbal; acum insa, in timpurile noastre “evoluate” ei

colectioneaza cu pasiune chipuri de criminali.

Tinerii reprezinta o categorie sociala vulnerabila, studiile aratand faptul ca implicarea din ce in

ce mai ridicata a generatiei tinere in comportamente violente de orice fel este un semn al fenomenelor de

inadaptare si marginalizare sociala. Tanarul poate fi victima sau agresor, sau se poate afla in ambele

ipostaze. Sunt incluse comportamentele agresive – intimidare, palmuire, bataie - precum si actele

delincvente - jaf, atac, viol, omucidere -, comise de tineri sau impotriva tinerilor.

In mod traditional, scoala este locul de producere si transmitere a cunoasterii, de formare a

competentelor cognitive, de intelegere a sensului vietii si a lumii care ne inconjoara, de intelegere a

raporturilor cu ceilalti si cu noi insine. Misiunea scolii nu este doar de a pregati forta de munca. Scoala

trebuie sa profileze caractere, sa-i educe tanarului placerea de a invata, dorinta de a reusi si de a face fata

schimbarilor de pe piata muncii.

In acest context, a vorbi despre violenta acolo unde ne asteptam sa gasim cele mai bune conditii

pentru formarea si dezvoltarea armonioasa a personalitatii poate parea un fapt cel putin neverosimil. In

ultimii ani, violenta in randul minorilor a constituit subiectul a numeroase dezbateri mediatice. Totusi,

cunostintele noastre in acest domeniu sunt destul de lacunare. Singurele date certe provin din statisticile

Ministerului de Interne si ele vizeaza diferite tipuri de infractiuni comise de minori: omoruri, tentative

de omor, vatamari corporale grave, violuri, furturi, talharii.

Violenta scolara este asociata, in general, cu zonele urbane dificile, cu periferiile, acolo unde

saracia este la ea acasa. De aceea, atunci cand se vorbeste despre violenta in scoala, se considera drept

surse favorizante factorii exteriori ai scolii: mediul familial, mediul social, ca si factori ce tin de individ,

de personalitatea lui173.

Mediul familial  reprezinta, credem, cea mai importanta sursa a agresivitatii elevilor. Multi dintre

copiii care prezinta un profil agresiv provin din familii dezorganizate, au experienta divortului parintilor

si traiesc in familii monoparentale. Echilibrul familial este perturbat si de criza locurilor de munca, de

somajul ce-i atinge pe foarte multi parinti. Parintii sunt confruntati cu numeroase dificultati materiale, 172 Ibidem, p. 37.173 Adrian Neculau, Gilles Ferreol, Violenta - Aspecte psihosociale, Editura Polirom, Iasi 2003, p.125..

88

dar si psihologice, pentru ca au sentimentul devalorizarii, al esecului. In aceste conditii, ei nu mai sunt

sau sunt putin disponibili pentru copiii lor. Pe acest fundal apar apoi probleme familiale foarte grave

care-i afecteaza profund pe copii: violenta intrafamiliala, consumul de alcool, abuzarea copilului,

neglijenta, la care se adauga si importante carente educationale - lipsa de dialog, de afectiune,

inconstanta in cerintele formulate fata de copil (treceri de la o extrema la alta, de la o permisivitate

exagerata la restrictii foarte dure), utilizarea mijloacelor violente de sanctionare a copilului pe motiv ca

“bataia-i rupta di rai”. Sunt si parinti care privilegiaza in mod exagerat relatia afectiva in detrimentul

rolului educativ pe care ar trebui sa-l aiba in raporturile cu copiii lor: nu le impun nici un fel de

interdictii, de reguli, emit putine exigente si cauta sa evite conflictele.

La randul sau, mediul social contine numeroase surse de natura sa induca, sa stimuleze si sa

intretina violenta scolara: situatia economica, slabiciunea mecanismelor de control social, inegalitatile

sociale, criza valorilor morale, mass-media, disfunctionalitati la nivelul factorilor responsabili cu

educatia tinerilor, lipsa de cooperare a institutiilor implicate in educatie. Pentru fostele tari comuniste,

conjunctura economica si sociala provoaca anumite confuzii in randul tinerilor, care incep sa se

indoiasca de eficacitatea scolii, de utilitatea stiintei. Si aceasta cu atat mai mult cu cat constata ca scoala

nu ii asigura insertia profesionala. Valorile traditionale vehiculate in scoala - munca, meritul, efortul -

cunosc o eroziune vizibila. Un mediu social in criza (criza locurilor de munca, criza familiei, criza

valorilor) afecteaza profund dezvoltarea personalitatii copilului174.

In ordinea frecventei de manifestare a violentei intre elevi, cele mai des utilizate sunt injuriile,

jignirea pe seama trasaturilor fizice sau psihice, certurile, conflictele, bataia, jignirea pe seama situatiei

socio-economice, jignirea pe criterii de apartenenta etnica, respectiv jignirea pe criterii de apartenenta

religioasa.

Sunt mai predispusi la violenta tinerii care au varsta intre 14 si 17 ani, sunt nesupravegheati de

familie sau de institutiile de invatamant, fac parte din gastile de cartier, au un risc crescut de abandon

scolar, sunt tineri marginalizati, se afla sub influenta grupurilor de infractori, se afla sub influenta

negativa a grupului de prieteni, sunt studenti aflati in caminele studentesti, sunt institutionalizati, sunt

dependenti de alcool, droguri, jocuri de noroc, tipul familiei ( numarul de membri, familii dezorganizate,

conditiile economice precare, in familiile cu multi copii se dezvolta comportamente abuzive mai ales

intre frati), interesul minim acordat de parinti colaborarii cu profesorii pentru interventia in cazurile

elevilor cu comportamente agresive. De multe ori copilaresti pentru un adult, motivele violentei

174 Dorina Salavastru, Violenta in mediul scolar, apud Gilles Ferreol, Adrian Neculau, Violenta - Aspecte psihosociale, Editura Polirom, Iasi, 2003, p. 129.

89

fizice sau verbale in mintea unor adolescenti sunt grave, ceea ce ii face sa reactioneze in functie de felul

in care concep o anumita situatie sau in functie de educatia primita.

O alta forma de violenta e cea indreptata catre sine, care e extrem de raspandita. Ea nu se

limiteaza numai la interesul cunoscut pentru moda tatuajului, gaurirea si mutilarea trupului practicate de

“primitivul modern”175, ci se gaseste in mizerabila practica a masochismului.

Majoritatea tinerilor au trecut pana la urma prin aceasta experienta, daca nu chiar au ramas

stapaniti de ea. Ne-am produs o violenta noua insine nu doar fizica, ci si psihica. Deprimarea crescanda,

care se datoreaza vietii traite in confuzia lumii nihiliste, ne ingenuncheaza si, plini de furie, ne

dezlantuim asupra noastra insine. De fapt, masturbarea devenita viciu este insotita adesea de sentimente

de rusine, manie sau dezgust fata de sine176.

Datorita impulsului dat de mass-media si prin influenta artei moderne, o noua moda e in voga:

Dementa si copiii ei: sexul drogurile si violenta, iar complice al acestui homicid este moda insasi.

CAPITOLUL IV

Solutii pastorale la aceasta criza

Cunoscand toate aceste cauze si pericole care pandesc viata de familie si ameninta trainicia si

integritatea ei, este firesc sa ne intrebam ce trebuie sa faca, in primul rand, slujitorii Bisericii fata de

aceste stari de lucruri negative existente.

Asa cum remarcam mai inainte, toate aceste situatii provin din lipsa instructiei si educatiei

religioase. Ateismul materialist pe de o parte, iar pe de alta secularizarea, care se intinde tot mai mult, au

adus in sufletele oamenilor acest gol spiritual, care ii determina sa devina robi placerilor erotice si sa nu

urmareasca in viata decat progresul sau propasirea materiala, uitand de Dumnezeu si de semeni. De

175 Monahii John Marler si Andrew Wermuth, Tinerii vremurilor de pe urma – Ultima si adevarata razvratire, p.38.176 Preot Prof. Dr. John Breck, op. cit., p. 123.

90

aceea, sarcina principala a slujitorilor Bisericii este intensificarea catehizarii, pentru a “crestina” din nou

pe oameni, scotand in evidenta valorile moarale si spirituale ale crestinismului si rolul lor in dezvoltarea

si afirmarea insului si a societatii.

Privitor la familie si viata, trebuie sa se cultive o conceptie sanatoasa despre ceea ce inseamna

ele pentru binele fiecaruia si al societatii. Trebuie accentuata si cultivata invatatura ca familia isi are

fundamentul ei natural si suparanatural in Taina Sfintei Treimi. Dupa cum persoanele Sfintei Treimi nu

pot fi concepute fara iubire, la fel relatia dintre barbat si femeie nu poate imagina fara acest liant atat de

necesar convietuirii dintre cei doi parteneri. Familia nu se poate concepe, intemeia, dura si afirma sau

implini decat daca are la temelie iubirea intre soti si intre acestia si copii. Familia crestina adevarata are

la baza dragostea jertfelnica si frica de Dumnezeu. “Supuneti-va unul altuia intru firca lui Hristos” si

“asa sa-si iubeasca barbatul femeia sa ca pe sine insusi, iar femeia sa-l respecte pe barbat” ne indeamna

Sfantul Apostol Pavel (Efeseni 5, 21 si 23). Adevarata familie crestina este aceea in care sotii se iubesc

cu adevarat, isi indeplinesc indatoririle fata de societate, prin munca si comportare exemplara, se

preocupa de nasterea, cresterea si educarea copiilor, iar acestia, la randul lor, sunt supusi si ascultatori de

parinti. Altfel, ea nu mai este familie, ci o parodie, un contract, o conventie, un mod de viata artificial,

consensual si fara roade.

Locul in care ia nastere familia crestina nu poate fi altul decat Biserica, prin lucrarea

binefacatoare a Duhului Sfant. Prin Taina Sfintei Cununii, cei doi soti devin un singur trup, o unitate de

gandire si simtire, se transforma spiritual, asemenea apei in vin la nunta din Cana Galieleii, inlaturand

din viata lor egoismul si individualismul si traind in comuniune sfanta, in dragoste jertfelnica si daruire

reciproca. De aceea, orice forma de convietuire dintre doi parteneri, in afara de cea binecuvantata de

Biserica nu se poate ingadui sau accepta, fiind o sfidare a credintei si a moralei crestine. In aceasta

privinta preotii trebuie sa fie neinduratori cu formele parazitare ale vietii de familie: concubinajul,

desfraul, adulterul, incestul, homosexualitatea, lesbianismul, pervesiunile sexuale, prostitutia,

infierandu-le in predica, iar in sacunul de spovendanie fiind mult mai exigenti cu cei care practica

asemenea pacate. Totdeauna sa se scoata in evidenta frumusetea, necesitatea si folosul vietii normale de

familie.

Pentru cultivarea unei conceptii sanatoase despre familie si rostul ei, ca si despre obligatiile care

revin celor doi viitori soti, se impune o catehizare sistematica a tinerilor care se casatoresc, ca si

obligativitatea ca acestia sa se spovedeasca si sa se impartaseasca inainte de Taina Cununiei. Se va

91

scoate mereu in evidenta ca scopul casatoriei este nasterea de prunci, avertizand pe tinerii miri cat de

pagubitoare sunt toate practicile impotriva venirii pe lume a copiilor. Familia nu este doar o modalitate

de satisfacerea a placerilor erotice, ci leaganul si sanctuarul vietii, in care trebuie sa se conceapa si sa se

nasca viata. Se va insista mereu asupra faptului ca Biserica este impotriva planning-ului familial si al

metodelor si mijloacelor contraceptive, care sunt dusmanii vietii. Cu atat mai grava este savarsirea

intreruperilor de sarcini, a avorturilor, care sunt crime ce nu pot fi rascumparate niciodata, insemnand si

lipsirea pruncilor avortati de posibilitatea botezarii si a intrarii in Imparatia lui Dumnezeu177.

Cu totii ne gandim la solutii care sa rezolve problemele legate de familie, deoarece majoritatea

vietii noastre se desfasoara in cadrul familiei. Ne place sau nu toti am avut situatii tensionate  in

familie, ne confruntam cu diferite probleme si cu siguranta vor aparea alte momente grele de infruntat.

In functie de situatie trebuie sa ne concentram in rezolvarea acestora in cel mai intelept mod in care

putem. Indiferent de situatie, daca privim intelept lucrurile, ne raportam direct la Dumnezeu. De El

depinde suferinta sau fericirea noastra iar “pentru multi dintre cei care provin din familii ortodoxe,

casatoria cu o persoana necredincioasa a constituit unul din motivele parasirii Bisericii si a pierderii

credintei. Pentru altii insa casatoria cu o femeie credincioasa a devenit o cale pentru cresterea lor

duhovniceasca”178. Intucat “frica de Dumnezeueste inceputul intelepciunii” (Intelepciunea lui Solomon

1, 7), cu aceeasi intelepciune divina trebuie sa actionam si in relatia de familie si astfel sa ne temem sa

facem ceea ce poate supara sau necaji persoana iubita, sa nu facem ceva despre care nu am dori sa afle

sotul sau sotia. Aceasta este teama care pastreaza unitatea casniciei179. Acelasi gand il gasim si la Sfantul

Teofan Zavoratul care ne spune: “Frica lui Dumnezeu si aducerea-aminte de moarte sa imparateasca

inlauntrul dumneavoastra. Impartasiti-va cu Sfintele Taine dupa randuiala: nu va leneviti a va apropia de

Impartasanie, dar sa fiti totdeauna pregatiti”180.

Invierea Mantuitorului nostru Iisus Hristos este centrul vietii crestine, este criteriul dereferinta a

fiecarui crestin care doreste sa se mantuiasca, cu alte cuvinte, sa fie alaturi deDumnezeu, sfinti si ingeri,

criteriu pe care isi va zidi toate de-a lungul vietii sale pamantesti, pe “piatra cea din capul unghiului”

177 Monseniorul Jaques Seaudeau, Problema eutanasiei, a avortului si a sidei in Europa de Est, in Congresul international Familia si viata la inceputul unui nou mileniu crestin, Editura Institutului Biblic si de Misiune al Bisericii Ortodoxe Romane, Bucuresti, 2002, p. 276, apud Pr. Prof. Dr. Nicolae D. Necula, Familia azi. Probleme pastorale si sociale, in: “Glasul Bisericii”, nr. 9-12, 2001, p. 124.

178 Pr. Prof. Galeb Kaleda, op. cit., p. 7.179 Ibidem, p. 18.180 Sfantul Teofan Zavoratul, Mantuirea in viata de familie, traducere din limba rusa de Adrian si Xenia Tanasescu-Vlas, tiparita cu binecuvantarea Prea Sfintitului Parinte Galaction, Episcopul Alexandriei si Teleormanului,Bucuresti, Editura Sophia, 2004, p. 35.

92

(Efeseni 2, 20), care este Hristos Cel nascut, rastignit, mort, pogorat in iadul din mine si inviat cu mine.

Fara de Dumnezeu nu putem face nimic. Daca ne-am nascut pentru imparatia cerurilor este pentru ca El

S-a nascut pe pamant si ne-a dat viata vesnica, tot astfel si rastignirea noastra se datoreaza rastignirii lui

Hristos, care S-a facut postament al rastignirii noastre.

Au inteles prin rastignire sfintii, ca trebuie sa renunte la pacat si sa rabde orice pentru Hristos, iar

atunci cand au implinit toate, sa spuna: “Suntem slugi netrebnice, pentru ca amfacut ceea ce eram datori

sa facem”(Luca 17, 10). Pe cruce nu poate sa stea nimeni fara deHristos, numai impreuna cu El pot fi

rabdate toate incercarile. Iar in aceste incercari se descopera planul lui Dumnezeu cu omul. Acesta vrea

sa fie cu Dumnezeu, atunci cand a inteles ca pentru aceasta a si fost creat, iar pentru a fi cu Dumnezeu

este nevoie de despatimirea lui. Aceasta despatimire nu poate fi indeplinita numai daca trece prin focul

curatitor al incercarilor.

Trebuie sa insistam in orientarea familiei spre calea Bisericii, buna randuiala incepe odata cu o

viata imbisericita. Harul Duhului Sfant mangaie familia indiferent de starea prin care trece si astfel

trecem peste bucurii si probleme: “sarcina, nasterea, alaptarea, educatia copiilor, grija neintrerupta a

unuia fata de altul sunt treptele caii spinoase care conduc spre scoala iubirii. Ele sunt evenimentele

principale din viata unei familii din care se sporesc rugaciunea si patrunderea sotului in lumea interioara

a sotiei”181. De altfel sfintenia casatoriei are loc numai in sensul ca este sfintita de Biserica, cand

cuprinde toate cele trei laturi ale fiintei omenesti: trupul, sufletul si duhul, cand dragostea sotilor ii ajuta

pe acestia sa creasca duhovniceste si cand aceasta dragoste nu se rezuma doar la propria persoana, ci,

transfigurandu-se se revarsa asupra copiilor si ii cuprinde cu caldura ei pe cei din jur182.

In multe cazuri numai amintirea unor momente importante din slujba cununiei, i-a ajutat  pe multi

sa treaca peste momente grele si sa depaseasca perioadele dificile aparute in viata, sa-si pastreze familia

intreaga si sa primeasca o mare bucurie. Insa idealul comun la care trebuie sa ajunga familia este sa aiba

in vedere impartasirea comuna: “Impartasirea comuna este idealul catre care trebuie sa aspire sotii pe

parcursul intregii vieti”183. In nici o alta religie casatoria nu este ridicata la un nivel atat de inalt ca in

crestinism. Desavarsirea ei sta in Euharistie, iar speranta pe care ne-o ofera casatoria crestina, ne spune

Sfantul Ioan Gura de Aur “in veacul viitor sotii care au fost credinciosi unul altuia in timpul vietii sa se

181 Pr. Prof. Galeb Kaleda, op. cit., p.18.182 Ibidem, p. 20.183 Ibidem, p. 38.

93

intalneasca dupa moarte si sa dainuie vesnic alaturi de Hristos in mare bucurie...sufletele celor care se

cununa se unesc cu Dumnezeu intr-o unire negraita”184. 

Astfel pentru a pune inceput bun in viata de familie e de dorit ca tinerii care se pregatesc sa se

casatoreasca sa nu depuna prea mare efort pentru pregatirile de organizarea petrecerii de nunta, ci sa

participe impreuna la Liturghia Dumnezeiasca, unde ar fi de preferat ca tinerii sa se impartaseasca chiar

in ziua nuntii. Asa cum am vazut consecintele pacatelor se manifesta prin probleme, neliniste, agitatie,

nesiguranta, prin tulburarea familiei intrucat “majoritatea problemelor casniciei voastre isi au sursa

spirituala in  pacatele nespovedite”185. Spovedaniea este un mijloc de indrepta casatoria, intrucat

Dumnezeu ridica pacatele noastre curatind familia si eliberand-o din robia pacatului familia devine o

oaza de bucurie: “Nu incercati sa va schimbati voi insiva casatoria! Acest lucru va esua. Lucrati

impreuna cu harul lui Dumnezeu dat voua in Hristos, prin Biserica Sa si veti reusi!”186. Orice familie

are probleme insa important este sa stim sa ne acceptam crucea si sa-L lasam sa puna si El umerii spre

ajutorul nostru: “Aceasta legatura intre Cruce si Inviere este de o importanta fundamentala. Oricine a

fost casatorit stie ca fiecare casnicie isi are crucea sa. Nici o casatorie nu e perfecta si nici o luna de

miere nu dureaza pana la sfarsit. In lumea reala nu exista “si au trait fericiti pana laadanci batraneti”.

Este nevoie de foarte multa munca pentru a avea o casnicie reusita. Crucea se impodobeste cu flori.

“Crucea – crucea care este in casnicia voastra si care este casnicia voastra – va inflori cu viata cereasca

daca o imbratisati, o sarutati si o purtati si nu fugiti de ea, incercand sa va luati alta”187

Familiile de azi, mai ales cele cu probleme sunt si cele care ignora viata duhovniceasca. Pentru a

uita de necazuri ei se ascund in spatele distractiilor, sau mai rau in robia unei patimi. Ceea ce nu-si dau

seama este ca “prin ignorarea laturii duhovnicesti ei planteaza semintele dezbinarii si ale nelinistii in

proaspata aratura a mariajului lor. Din pacate, aceste seminte sunt cele care, crescand, inabusa iubirea in

multe casnicii”188.

O viata lipsita de bucuria harului nu are nici o nadejde in situatiile criza. De aceea se ajunge la

situatii pe care nici nu ti le poti imagina ca ar fi posibile. In multe cazuri toti membrii familiei se

complac in patimi si scandalurile specifice acestei atmosfere. In unele situatii unul din familie ajunge la

cunoasterea lui Dumnezeu iar tensiunile iau amploare intrucat acesta devine nesuferit. Acest lucru a fost

prorocit de Mantuitorul si dupa cum se vede, se adevereste in multe case: “Veti fi urati de toti pentru

184 Ibidem, p. 41.185 Pr. John Mack, op. cit ., p.15.186 Ibidem, p.16.187 Ibidem, pp. 22-23.188 Ibidem, p. 29.

94

numele Meu, iar cel ce va rabda pana la sfarsit, acela se va mantui” (Matei 10, 22); “Si dusmanii omului

vor fi casnicii lui” (Matei 10, 36); “Fericiti cei ce plangeti acum, ca veti rade. Fericiti veti fi cand

oamenii va vor uri pe voi si va vor izgoni dintre ei, si va vor batjocori, si vor lepada numele voastre ca

un rau din pricina Fiului Omului” (Luca 6, 21-22); “Adevarat, adevarat zic voua ca voi veti plange si va

veti tangui, iar lumea se va bucura. Voi va veti intrista, dar intristarea voastra se va preface in bucurie.”

(Ioan 16, 20).

Despre acest lucru Sfantul Nicolae Velimirovici spune intr-o scrisoare unui rugator de care isi

bat joc toti casnicii sai: “Ce poate fi mai deslusit decat aceste prorocii? Iata, ele se implinesc si astazi,

langa caminul tau, asupra ta. Ca atare, primeste toate ocarile ca pe niste decoratii. Sa sti ca prigonitorii

tai se vor cai; batjocoritorii tai vor tacea, si tu te vei bucura. Astazi esti cel din urma in casa tatalui tau,

insa degraba vei fi cel dintai. Iar cei care te prigonesc iti vor sluji. Lucrul acesta e prezis, si s-a adeverit

de mii de ori si in mii de locuri”189.

“Dragostea dintre copii se naste din dragostea dintre parinti”190 Parintii ca model pentru copii

devin calauza pentru viitorul copiiilor. Din familii credincioase copiii pleaca cu principii sanatoase, desi

e posibil ca acestia sa si le distrga pe parcurs, spre deosebire de copiii care pleaca din familii slabe si

care intemeiaza la randul lor acelasi tip de familie cu probleme, desi unii isi cauta model in alta parte

intemeind o familie solida. “Respectul reciproc dintre sot si sotie ii determina pe copii sa fie respectosi

cu parintii”191. Copiii devin respectosi nu numai cu parintii ci si cu viitorii lor copii. Insa daca va dorim

ca mariajul nostru sa creasca in iubire si bucurie, trebuie sa ne casatorim nu pentru a primi, ci pentru a

da. Pentru ca dupa cum Hristos a spus: “Mai fericit este a da decat a lua” (Fapte 20,35). Putem spune ca

“nici o casnicie nu rezista testului timpului, nici una nu poate face fata furtunilor vietii, daca inainte de

toate nu este o relatie de iubire”192.

Solutiile iesirii familiei din criza in care se afla s-ar putea concentra in intensificarea si

consolidarea relatiilor dintre viata familiei crestine si viata Bisericii, avand ca mijloace sigure si

eficiente Sfintele Taine, catehizarea copiilor si tinerilor, restaurarea vocatiei ascetice si jertfelnice a

familiei, reincrestinarea sau duhovnicirea spatiului in care familia traieste si activeaza, afirmarea in orice

189 Episcop Nicolae Velimirovici, Raspunsuri la intrebari ale lumii de astazi. Scrisori misionare., traducere din limba sarba de Adrian Tanasescu-Vlas, Editura Sophia, Bucuresti, 2006, pag. 68.190 Pr. Prof. Galeb Kaleda, op. cit ., p. 81.

191 Ibidem, p. 167.192 Pr. John Mack, op. cit ., p. 45.

95

imprejurare a identitatii eclesiale a fiecarui membru al familiei193. Se impun redescoperirea si valorizarea

traditiilor autentice crestine de exprimare a vietii de familie, revenirea la atmosfera crestina a familiei,

reafirmarea stilului de viata crestin, concretizat de altruism, iertare, iubire, devotament si fidelitate.

Lucrarea sfintitoare a Bisericii trebuie sa consolideze si sa adanceasca pe cea catehetica destinata

familiei si sa fie urmata de cea social-caritativa, atenuand lipsurile materiale ale familiilor sarace, ale

copiilor abandonati si oferind o sansa tinerilor aflati in somaj sau copiilor ai caror parinti pleaca peste

hotare. Trebuie sa redescoperim puterea fidelitatii si sensul adevaratei libertati. A fi credincios inseamna

a avea capacitatea de a depasi obstacolele. Sfanta Familie din Nazaret a cunoscut saracia si exilul, ceea

ce reflecta experientele atator familii din diferite tari ale Europei. Noii imigranti se afla intr-o situatie

care poate fi numita “exil” din tarile de origine. Se zbat sa-si castige existenta, sa-si intretina familiile

din tara si din strainatate. In fiecare zi se confrunta cu neputinta de a castiga lucrurile de strict necesar,

de a-si plati chiria, de a-si cumpara hrana si de a-si educa copiii asa cum ar dori.

Educatia copiilor trebuie controlata de catre mica biserica, adica familia crestina, in care sotul,

sotia si copiii cresc in Hristos. Tocmai in cadrul familiei le putem explica copiilor in ce consta purtarea

imorala intalnita in jur. Cert este ca oamenii sunt mult mai usor de ademenit la pacat in perioada

tineretii, cand sunt mai usor influentabili. Atractia si influenta celor de aceeasi varsta ii vor tenta sa se

ataseze majoritatii si sa se desfete de placeri vinovate. Foarte constient de acest fapt, inteleptul

avertizeaza ca cel ce se lasa prada desfatarilor de tot felul in cele din urma va avea parte de suferinta

(Proverbe 1, 27). Nu trebuie totusi inteles ca Biblia ar propune parintilor sa-si izoleze total copiii de

societate sau de intalnirile cu prietenii. Dimpotriva, educatia presupune socializare. Model poate fi chiar

Domnul Hristos Care i-a avut in atentia Sa si pe copii si i-a mustrat pe ucenicii care voiau sa-i

indeparteze de El.

In cadrul activitatilor pastorale, preotii trebuie sa aiba in vedere faptul ca multi dintre cei ce

solicita oficierea casatoriei pot fi invatati despre indisolubilitatea acestei Sfinte Taine, iar in cazul

conflictelor dintre soti este nevoie ca integritatea casniciei sa fie pastrata prin orice mijloace. O obligatie

pastorala consta si in a-i sfatui pe cei care convietuiesc necununati sa ia aminte la cuvantul Sfintei

Scripturi, care spune ca desfranatii nu vor mosteni Imparatia lui Dumnezeu. De asemenea preotii trebuie

193 Diac. George Aniculoaie, Solutii pentru iesirea familiei din criza, in Ziarul “Lumina de Duminica”, din 20 noiembrie 2011.

96

sa-i sfatuiasca pe tinerii crestini care au dificultati in intelegerea propriei identitati sexuale sa se adreseze

experientei celor care au invins sexualitatea cu toate implicatiile ei si alte probleme legate de acestea.

Este nevoie, de asemenea, si de o colaborare mai stransa intre Biserica, Scoala si Stat pentru

salvarea institutiei familiei, pentru depasirea dificultatilor de orice natura, ce atenteaza la unitatea,

integritatea si autenticitatea familiei crestine. Doar prin eforturi comune ale tuturor institutiilor abilitate,

avand in centru Biserica, lumea secularizata de azi poate redescoperi valorile religios-morale autentice si

totodata vocatia familiei crestine.

In contextul provocarilor lumii secularisate de astazi, cu impact in ceea ce priveste viata familiei

este necesara conjugarea eforturilor Bisericilor pentru o marturie comuna a valorilor familiei, pentru

dezvoltarea unor programe si proiecte concrete de cooperare in sprijinirea si propovaduirea valorilor

familiei traditionale.

Intr-o societate in care reperele sppirituale traditionale sunt tot mai diluate, propunerea comuna

din partea Bisericilor a unui mod de a fi structurat in interiorul familiei traditionale poate fi o speranta si

un temei pentru generatia actuala de a recupera ceea ce este cu adevarat esential in plan existential194.

Concluzii

Sfanta Scriptura ne descopera familia ca institutie voita si oranduita de Dumnezeu prin insasi

actul creatiei, omul fiind destinat, dupa chipul lui Dumnezeu, vietii comunitare. Nunta sau Casatoria, ca

legatura naturala pe viata in iubire intre un barbat si o femeie, stand la baza intregii umanitatii si

constituind umanitatea, este o tema fundamentala  a vietii  si  persoanei  umane,  legata  de  Dumnezeu

Atotcreatorul si Atottiitorul intregii creatii. Familia a fost instituita dupa modelul Sfintei Treimi, iar

194 Adrian Lemeni, op. cit., p. 150.

97

relatia complementara dintre barbatsi femeie releva  atat consubstantialitatea omului, cat si

predispunerea  persoanelor umane spre relatii interpersonale. Barbatul si femeia numai impreuna

alcatuiesc umanitatea. Nici Dumnezeu nu este o singura persoana, caci, in acest caz, n-ar fi peste tot

persoana, deci Dumnezeu. De aceea, nici omul n-ar fi chipul lui Dumnezeu, daca ar fi o monada inchisa.

In acest caz, existenta lui ar fi un chin, Dumnezeu a creat-o si pe Eva nu numai ca sa-l ajute peAdam, ci

si pentru ca a vazut ca “nu este bine sa fie omul singur” (Fac. 2, 18), deci sa-l fereasca de singuratate.

Caci numai pentru ca se completeaza reciproc, ei sunt omul deplin. Dumnezeu a facut pe om barbat si

femeie, deci Dumnezeu a creat coexistenta, mai exact comuniunea. Casatoria este socotita cea mai veche

institutie a dreptului divin, fiindca ea a luat fiinta odata cu creearea primilor oameni. Ea este socotita si

institutie de drept natural, iar familia drept celula insdispensabila si de neinlocuit a societatii. Prima

familie a fost intemeiata in Rai, avand ca martor si preot pe Dumnezeu (Fac. 1,28).

Pacatul primilor oameni a dus la caderea familiei primordiale din ordinea harica, in ordinea

naturala. Caderea protoparintilor a fost o cadere din ordinea valorilor, o pervertire a constintei

axiologice pana la secatuirea sensibilului de seva lui spirituala, de principii, de sensuri, un act, o jertfire

oarba, goala de sens. Prin pacat, omul a  pierdut unitatea fiintei si fiinta  insasi a actului jertfei. Caderea 

in  pacat  a  cufundat fiinta in lumea simturilor, inlantuie sufletul in materie si rupe comuniunea cu

Dumnezeu. Prin pacat omul a murit cu totul pentru cele dumnezeiesti, s-a imbolnavit, a pierdut sfintenia,

curatia si putinta de a nu muri. Prin cadere, intreaga fiinta a omului a fost intinata si coborata,

omul decazand din persoana in individ, a disparut armonia cu sine, cu semenii si cu

natura inconjuratoare. Biserica Ortodoxa a acordat si acorda o importanta ma jo ra casatoriei si familiei

crestine care trebuie sa fie considerata, in primul rand, in legatura cu viata comuna a Bisericii, familia

fiind icoana Bisericii si icoana iubirii lui Hristos fata de umanitate. Casatoria, ca legatura naturala pe

viata intre un barbat si o femeie, se intemeiaza pe faptul ca barbatul si  femeia numai impreuna

alcatuiesc umanitatea  completa. Ca institutie civila, familia este socotita ca fiind un fenomen social, o

forma de relatii sociale dintre oameni legati intre ei prin casatorie sau rudenie. Privita din punct de

vedere sociologic, familia este definita ca forma specifica de comunitate umana, desemnand grupul de

persoane unite prin casatorie, filiatie sau rudenie, care se caracterizeaza prin comunitate de viata,

interese si intrajutorare. Din acest punct de vedere se poate spune ca familia este o realitate sociala  prin

comunitatea de viata dintre soti, dintre parinti si copii precum si dintre alte rude.

Sociologii disting familia simpla sau nucleara formata din parinti  si copii si  familia  extinsa  sau

larga, formata si din alte  persoane decat in primul caz. In sens juridic, familia desemneza grupul de

98

persoane intre care exista drepturi si obligatii, care izvorasc din casatorie, rudenie, precum si din alte

raporturi asimilate relatiilor  de  familie.  In  acest  sens,  familia  este  o  realitate  juridica  prin

reglementarea ei de catre lege. 

Taina casatoriei este mai cuprinzatoare decat familia, este Taina iubirii dumnezeiesti, Taina

cuprinzatoare a existentei peste tot si acesta e motivul pentru care ea intereseaza toata Biserica si, prin

Biserica, intreaga lume. Casatoria incepe cu o iubire in care se sintetizeaza atractiatrupeasca si cea

spirituala, cu o iubire in care fiecare pretuieste taina celuilalt  si afirma  in 

iubirea sa disponibilitati nelimitate de a-l respecta ca persoana, de a se jertfi si osteni pentru el. Sotii

crestini, ca madulare ale trupului tainic al lui Hristos, participa la taina unitatii si a iubirii fecunde dintre

Hristos-Mirele si Biserica - Mireasa.

Casatoria crestina este  altfel  nu  numai  semn,  ci  si  mijloc sau instrument al sfinteniei, adica

este o Sfanta Taina care desavarseste institutia de la creatie. Casatoria a fost creata dupa modelul iubirii

intratrinitare, avand ca model de implinire si desavarsire legamantul dintre Dumnezeu si poporul ales si

nunta dintre Hristos si Biserica, ceea ce devine icoana a nuntii in Noul Testament.

Lumea contemporana este confruntata de doua conceptii “teologice” diferite, eronate, ale caror

consecinte sunt grave. Prima conceptie este deismul, fiind specifica majoritatii lumii crestine si elimina

pe Dumnezeu din creatie si il inchide intr-o transcendenta inaccesibila, iar cea de-a doua  este 

specifica religiilor orientale, hinduism sau budism, care confunda in chip panteist Divinitatea cu creatia.

Teologia rasariteana afirma prezenta lui Dumnezeu in imanenta creatiei prin lucrarile sau energiile Sale

necreate si vesnice si scoate in evidenta transcendenta absoluta a lui Dumnezeu in raport cu creatia.

Deci, aparitia secularizarii este rezultatul luptei culturii fara Dumnezeu impotriva Bisericii. Biserica a

cautat sa sacralizeze si sa-si extinda autoritatea ei asupra lumii, iar cultura apuseana, incepand cu

renasterea si sfarsind cu iluminismul si revolutia franceza, a dat nastere la secularizare care tinde  catre 

emanciparea omului de sub autoritatile religioase.

Secularizarea este o consecinta a relativizarii credintei crestine, pentru ca ea elibereaza pe om

de puterile si constrangerile lumii. Aceasta ruptura radicala dintre lumea naturala si supranaturala

afacut  ca  familia  crestina  sa-si  piarda  suportul  ei  transcendent s i sensul profund al comuniunii ei

spirituale in Hristos si Biserica.

Familia secularizata este o familie mutilata spiritual, care traieste intr-un orizont spiritual si

cultural confuz, mediocru, avand obsesia confortului si a bunastarii materiale. Omul modern este

dependent de consum, iar preocuparile sale esentiale sunt legate doar de bunurile economice. In zilele

99

noastre observam, mai mult ca oricand, ca se duce o adevarata lupta impotriva invataturii de credinta, in

general, si a spiritualitatii crestin-ortodoxe, in special. Observam cu stupoare cum postmodernismul a

coborat omul in lumea obiectelor, astfel incat el are un pret si este vandut la bursa de actiuni a acestor

idei si concepte in postmodernism, care este numit, pe buna dreptate, o mizerie intelectuala si morala, o

subcategorie filosofica.

Lumea postmoderna este o lume in care misterul nu reprezinta ceva abia admis, ci o lume in care

se pot intampla lucruri fara nicio cauza, care sa le faca necesare, iar oamenii pot face lucruri fara nici un

scop rezonabil. Aspectele specifice postmodernismului sunt: interdeterminarea, fragmentarea,

performanta, constructionismul, imanenta, iar consecintele reale ale provocarilor postmoderniste asupra

lumii: urbanismul modernist, tehnologismul, dezumanizarea, primitivismul si erotismul. Biserica

Ortodoxa, prin traditia ei teologica si moral ascetica, rezumata in Sfanta Liturghie, a pastrat vie

perspectiva restaurarii omului.

Comunicarea reala a lui Dumnezeu cu lumea, iubirea chenotica ce culmineaza cu iubirea pentru

dusmani si isihasm, care salveaza intaietatea persoanei, constituie singurele premise pentru restaurarea

lumii crestine alienate. In toiul civilizatiei individualiste, in epoca eliberarii post-freudiene a instinctului,

in miezul refuzului institutiilor sclerozate si al formelor conventionale, Biserica isi este siesi datoare sa

faca din nou din Taina Casatoriei o posibilitate prin excelenta de libertate si de relatie. Adevarata

libertate se dobandeste prin autodepasire ascetica si adevarata relatie se traieste prin moartea de

bunavoie a eului. Pornind de la aceste considerente, am incercat in prezenta lucrare sa pun in evidenta

principalele provocari la adresa familiei in epoca actuala. Pentru a respecta rigoarea academica, am

indicat in prima instanta stadiul actual al cercetarilor, insistand cu precadere asupra mediului universitar

teologic romanesc si nu numai. Primul capitol a fost dedicat intru totul fundamentelor biblice ale

familiei si casatoriei. Desi, din punct de vedere formal, am operat o separatie intre modul in care cele

doua Testamente vad familia, am incercat, urmand traditiei patristice, sa corelez aceste informatii, din

perspectiva invataturii ortodoxe. Mai intai am insistat asupra diferitelor aspecte vetero-testamentare ale

familiei, indicand, pe de-o parte, fundamentele sale, clar formulate in cartea Facerii, iar pe de alta parte,

modul in care poporul evreu a inteles sa se raportezela aceasta realitate duhovniceasca.

Din analiza textelor scripturisticese poate observa o diversitate de norme si obiceiuri ce

reglementeaza viata familiei, astfel incat aceasta sa-si pastreze unitatea si, mai ales, sa corespunda

telului pentru care a fost instituita, anume nasterea de urmasi. Exceptiile de la aceasta unitate, asa cum

este poligamia unora dintre regii lui Israel, sau casatoriile cu femei de alt neam si, implicit de alta

100

credinta, constituie un bun exemplu al modului incare influenta culturala, politica, militara sau sociala

poate influenta moralitatea unui popor. Situatia familiei din timpul regalitatii iudaice, raportata la starea

actuala a lucrurilor, pare sa ofere similitudini izbitoare. Se poate observa aceeasi lipsa de respect si

interes fata de Legea lui Dumnezeu si de traditiile consacrate ale poporului, precum si o tendinta

excesiva catre erotism si superficialitate conjugala, aspru condamnate de catre profeti.

Am tinut cont de continuitatea istorica si spirituala ce leaga cele doua Testamente, astfel ca

dilemele la adresa familiei sunt in mare masura comune Noului si Vechiului Testament. Pe de alta parte,

in Noul Testament si in teologia Sfintilor Parinti aflam raspunsuri clare si solutii viabile la problemele

ridicate de societatea iudaica si nu numai la adresa familiei.

Odata prezentate aceste provocari, am putut sa trasez coordonatele nou-testamentare ale familiei,

insitand, pe de-o parte, pe aspecte de ordin istoric si normativ, asa cum este cazul divortului, expus in

Matei 19, iar pe dealta parte, pe aspectele de ordin teologic, precum binecuvantarea nuntii de catre

Mantuitorul Iisus Hristos (cf. Ioan 2) sau ridicarea nuntii la rang de Taina, in Epistola catre Efeseni a

Sfantului Apostol Pavel. Totodata, am subliniat ca invatatura nou-testamentara despre familie nu poate

fi inteleasa pe deplin fara o permanenta raportare atat la traditia iudacica, cat si la cea a Bisericii crestine

primare.

In capitolul al II-lea al lucrarii a incercat sa ofer o imagine asupra datoriilor morale si sociale ale

membrilor familiei ortodoxe, precum si a aspectelor negative care se pot produce in cadrul familial,

pornind in primul rand de la fundamentele biblice, continuand cu literatura patristica si pana la scrierile

contemporane. Raportarea permanenta la traditia crestina si respectarea normelor acesteia reprezinta un

bun si eficient mijloc de pastrare a unitatii familiei.

Capitolul III patrunde in problema spinoasa a crizei in care se afla familia, precum si a misiunii

familiei in societatea contemporana. Considerata “Biserica de acasa”, familia si activitatea ei sunt

marcate, pe de-o parte, de realitatea tainica a unirii cu Hristos in trupul eclezial, iar pe de alta parte, de

imperativul misionar pe care toti membrii familiei se cuvine sa-l respecte in contextul lumii

contemporane. Slujirea familiei trebuie sa fie o continuitate a slujirii liturgice, pilda de autentica vietuire

crestina, model de propovaduire si preocupare fata de problema societatii contemporane. De asemenea

am incercat sa scot in evidenta problemele cu care se confrunta familia in societatea actuala precum si

provocarile la care sunt supusi membrii familiei in societatea actuala.

Cele mai multe dintre ele decurg dintr-o intelegere eronata a realitatilor incare traim, provocata

de secularizarea galopanta a contemporaneitatii. Cata vreme civilizatia actuala a ales sa ignore traditia

101

crestina, optand pentru forme asa numit “liberale”, insa haotice in esenta, familia va fi permanent

amenintata. Provocarile vin atat din interior, in special din lipsa comunicarii intre soti, din lipsa

respectului reciproc si din lipsa dragostei sincere, dar si din exterior, prin intermediul promovarii unei

sexualitati exacerbate, a unui libertinaj fara limite si, mai ales, a unui discurs “pseudo-cultural” in care

fiecare este liber sa faca ce vrea, fara nici un criteriu de alegere. Inmultirea situatiilor dramatice precum

adulterul, divortul, avortul, perversiunea, nu reprezinta rezultatele imediate ale unei astfel de mentalitati.

Si mai grav este faptul ca aceste cazuri, considerate multa vreme inadmisibile si chiar aberante, isi

revendica astazi normalitatea. Casatoria este inlocuita de forme surogat, ironic numite “casatorii de

proba”, dragostea intunecata de un erotism debordant, maternitatea este grav pusa in pericol de numarul

tot maimare al avorturilor, perversiunea tinde sa devina normalitate, in timp ce randuiala fireasca este

trecuta incetul cu incetul in istorie.

Alaturi de aceste tentatii de factura pseudo-spirituala, am inclus si problema atat de actuala si de

grava a homosexualitatii. Considerata de multi specialisti o aberatie a comportamentului uman,

homosexualitatea a castigat la inceput de secol XXI o pondere tot mai mare. Sub umbrela pseudo-

libertatii de exprimare a propriei opinii si orientarii sexuale, societatea contemporana este silita sa asiste

astazi la manifestari inadmisibile de comportament. Cuplurile de acelasi sex se bucura de posibilitatea

legalizarii legaturii lor, chiar si in cadre religioase, asa cum se intampla in Anglia, Olanda sau Statele

Unite ale Americii; mai mult, au posibilitatea de a infia copii si de a intemeia, chipurile, o familie

normala. Impotriva acestor aberatii, Biserica este chemata sa dea atat un raspuns coerent, cat si un

exemplu de viata eficient.

In capitolul al IV-lea am incercat sa scot in evidenta cateva solutii pastorale la problemele pe

care familia ortodoxa le intampina in societatea secularizata, scotand in evidenta faptul ca misiunea

familiei in lume merge mana in mana cu Biserica.

Lucrarea Bisericii fara lucrarea familiei in sanul ei nu ar fi completa, dupa cum nici lucrarea

familiei in afara Bisericii nu poate aduce roadele asteptate, fiind lipsita de modelul coeziunii bisericesti,

prin comuniunea membrilor ei si prin impartasirea de harul dumnezeiesc sfintitor, prin Tainele Bisericii.

Impotriva acestor aberatii, Biserica este chemata sa dea atat un raspuns coerent, cat si un

exemplu de viata eficient. Consideram ca este nevoie de o intensa actiune de re-crestinare a societatii

actuale, atat prin intermediul mijloacelor clasice precum cateheza, indrumarea credinciosilor catre

Sfanta Liturghie si catre viata Bisericii ingeneral, prin actiunile filantropice, dar si prin intermediul

102

mijloacelor moderne, precum caile media, discursul public, initierea de proiecte cultural-religioase

prin intermediul carora sa putem da bun raspuns la problemele societatii in care cu totii traim.

Dovedindu-se a fi una din cele mai vechi si mai stabile forme de comunitate umana, cea care

asigura perpetuarea speciei, evolutia si continuarea vietii sociale, familia trebuie reasezata la adevarata

ei valoare de leagan al vietii si civilizatiei, de mediul cel mai prielnic al afirmarii personale si

comunitare, de loc si atmosfera propice dobandirii fericirii si implinirii trupesti si spirituale, dar mai

presus de toate, de “biserica in devenire” si antecamera a Imparatiei lui Dumnezeu.

Bibliografie

1. Biblia sau Sfanta Scriptura, Editura institutului Biblic si de Misiune al Bisericii Ortodoxe

Romane, Bucuresti, 2005.

2. Abrudan, Pr. Prof. Dr. Dumitru, Cornitescu, Diac. Prof. Dr. Emilian, Arheologia biblica ,

Editura Institutului Biblic si de Misiune al Bisericii Ortodoxe Romane, Bucuresti, 1994.

103

3. Adveev, Dr. Dmitri, Cand sufletul este bolnav, traducere di limba rusa de Adrian si Xenia

Tanasescu-Vlas, Editura Sophia, Editura Cartea Ortodoxa, Alexandria Bucuresti, 2005.

4. Aghioritul, Cuviosul Paisie, Cuvinte duhovnicesti. Viata de familie, vol. IV, traducere din

limba greaca  de Ieroschimonah Stefan Nutescu, Schitul Lacu - Sfantul Munte Athos, Bucuresti, Editura

Evanghelismos, 2003.

5. Ambrozie, Sfantul, Scrieri, partea a II-a, traducere de David Popescu, Editura Institutului

Biblic si de Misiune al Bisericii Ortodoxe Romane, Bucuresti, 1994.

6. Ambrozie, Sfantul, Scrieri, partea a II-a, traducere de David Popescu, Editura Institutului

Biblic si de Misiune al Bisericii Ortodoxe Romane, Bucuresti, 1994.

7. Alexandrinul, Clement, Scrieri, partea a II-a, Stromatele, II, 138, 2-6, traducere de Pr. Dumitru

Fecioru, Parinti si Scriitori Bisericesti, Vol. 5, Editura Institutului Biblic si de Misiune al Bisericii

Ortodoxe Romane, Bucuresti, 1982.

8. Breck, Pr. Prof. Dr. John, Darul sacru al vietii, traducere in limba romana de Prea Sfintitul Dr.

Irineu Pop Bistriteanul Editura Patmos, Cluj Napoca, 2003.

9. Bria, Pr. Ion, Didtionar de Teologie Ortodoxa, Editura Institutului Biblic si de Misiune al

Bisericii Ortodoxe Romane, Bucuresti, 1981.

10. Cananau, Pr. Nicolae, Datoriile parintilor fata de copii, in Indrumator bisericesc canonic si

patriotic, Editura Arhiepiscopiei Tomisului si Dunarii de Jos, Galati, 1985.

11. Clement, Olivier, Bobrinskoy, Boris, Sigel, Elisabeth Behr-,  Borodine, Myrrha Lot-, Fericita

Intristare, Editura Institutului Biblic si de Misiune al Bisericii Ortodoxe Romane, Bucuresti, 1997.

12. Constitutiile Apostolilor , IV, 11, traducere de Irineu Mihalcescu, Chisinau, 1928.

13. Cornelia, Conf. univ. dr. Tatu, Consilierea familiei si terapii de familie – note de curs

masterat , Universitatea Spiru Haret, Facultatea de Psihologie si Pedagogie Brasov, 2009.

14. Din invataturile Parintelui Arsenie Boca. Tinerii, familia si copiii nascuti in lanturi.

(Despre legile si faradelegile familiei crestine), lucrare tiparita cu binecuvantarea Presfintitului Calinic,

Episcopul Argesului, Editura Credinta Stramoseasca, 2003.

15. Dumitru, Laurentiu, Tinerii pe cale intrebarilor, Editura Egumenita, Galati, 2007.

16. Evdokimov, Paul, Taina Iubirii: sfintenia unirii conjugale in lumina traditiei ortodoxe, trad.

de Gabriela Moldoveanu, Editura Christiana, Bucuresti, 1994.

17. Evdokimov, Paul, Femeia si mantuirea lumii, Editura Christiana, Bucuresti, 1995.

104

18. Evdokimov, Paul, Ortodoxia, Editura Institutului Biblic si de Misiune al Bisericii Ortodoxe

Romane, Bucuresti, 1996.

19. Faros, Pr. Filoteu, Kofinas, Pr. Stavros, Casnicia – dificultati si solutii, trad. din lb. greaca de

Pr. Serban Tica, Editura Sophia, Bucuresti, 2012.

20. Floca, Arhid. Prof. Dr. Ioan N., Drept canonic ortodox. Legislatie si administratie

bisericeasca, vol. II, Editura Institutului Biblic si de Misiune al Bisericii Ortodoxe Romane, Bucuresti,

1992.

21. Florenski, Pavel, Stalpul si temelia adevarului:incercare de teodicee ortodoxa in

douasprezece scrisori, Editura Polirom, Iasi, 1999.

22. Fromm, Erich, Arta de a iubi, Editura Anima, Bucuresti, 1995.

23. Gheorghe, Virgiliu, Stiinta si razboiul sfarsitului lumii-Fata nevazuta a televiziunii, Editura

Prodromos, Bucuresti, 2007.

24. Gouti, Dimitra; Kokkinou, Maria D, Criza Familiei, traducere din limba greaca de Preot

Serban Tica, Editura Sophia, Bucuresti, 2011.

25. Gura de Aur, Sfantul Ioan, Scrieri, partea I, Omilii la Facere(I), traducere de Pr. Dumitru

Fecioru, Parinti si Scriitori Bisericesti, Vol. 21, Editura Institutului Biblic si de Misiune al Bisericii

Ortodoxe Romane, Bucuresti, 1987.

26. Gura de Aur, Sfantul Ioan,Comentarii sau Explicarea epistolei catre Efeseni, XX, traducere

de Arhimandrit Theodosie Atanasiu, Iasi, 1902.

27. Gura de Aur, Sfantul Ioan, Despre feciorie, Apologia vietii monahale, Despre cresterea

copiilor, Traducere Pr. Prof. Dumitru Fecioru, Editura Institutului Biblic si de Misiune al Bisreicii

Ortodoxe Romane, Bucuresti, 2001.

28. Gura de Aur, Sfantul Ioan, Cuvinte alese, Editura Reintregirea, Alba Iulia, 2002.

29. Gura de Aur, Sfantul Ioan, Cuvant la Fericitul Avraam, II, in vol. Predici la sarbatori

imparatesti si cuvantari de lauda la sfinti, Editura Institutului Biblic si de Misiune al Bisericii Ortodoxe

Romane, Bucuresti, 2002.

30. Ilie, Arhimandrit Cleopa, Calauza in credinta ortodoxa, Editia a patra reviuzuita si adaugita,

Editura Episcopiei Romanului, 2000.

31. Invatatura de credinta crestina ortodoxa, Editura Institutului Biblic si de Misiune al Bisericii

Ortodoxe,Bucuresti, 1992.

105

32.Invatatura a celor 12 Apostoli, IV, 9, traducere de pr. Dumitru Fecioru, in Parinti si Scriitori

Bisericesti, 1,Editura Institutului Biblic si de Misiune al Bisericii Ortodoxe Romane, Bucuresti, 1979.

33. Kaleda, Pr. Prof. Gleb, Biserica din casa, Editura Sophia, Editura Cartea Ortodoxa,

Bucuresti, 2008.

34. Lemeni, Adrian, Aspecte apologetice contemporane, Editura ASAB, Bucuresti, 2010.

35. Mack, Pr. John, Ghid pentru dobandirea armoniei in familiile ortodoxe, traducere de Doina

Rogoti, Editura Sophia, Bucuresti, 2007.

36. Mantzaridis, Georgios, Morala crestina, Editura Bizantina, Bucuresti, 2006.

37. Marler, John si Wermuth, Andrew, Monahii, Tinerii vremurilor de pe urma – Ultima si

adevarata razvratire, Editia a doua, traducere din limba engleza de Felix Trusca, Editura Sophia,

Bucuresti, 2008.

38. Martirul si Filosoful, Sfantul Iustin, Epistola catre Diognet, traducere de Pr. Dumitru

Fecioru, Parinti si Scriitori Bisericesti, Vol. 1, Editura Institutului Biblic si de Misiune al Bisericii

Ortodoxe Romane, Bucuresti, 1979.

39. Marturisitorul, Sfantul Maxim, Cele doua sute de capete despre cunostinta de Dumnezeu si

iconomia intruparii Fiului lui Dumnezeu, Filocalia, vol 2, Editia a 2-a, trad. de Pr. Prof. Dr. Dumitru

Staniloae, Editura Humanitas, Bucuresti, 1999.

40. Marturisitorul, Sfantul Maxim, Patru sute cugetari crestine, Editura Credinta Stramoseasca,

Iasi, 1998.

41. Meyendorff, John, Casatoria—perspectiva ortodoxa, trad. de Cezar Login, Editura Patmos,

Cluj Napoca, 2007.

42. Metodiu din Olimp, Banchetul sau Despre castitate, II, 2, traducere de Pr. Prof. Constantin

Cornitescu, in Parinti si Scriitori Bisericesti, Vol. 10, Bucuresti, 1984.

43. Mihoc, Pr. Constantin, Taina casatoriei si familia crestina in invataturile marilor Parinti ai

Bisericii din secolul IV, Editura Teofania, Sibiu, 2002.

44. Mitrofan, Iolanda; Ciuperca, Cristian, Incursiune in psihosociologia si psihosexologia

familiei, Editura Edit Press Mihaela, 1998.

45. Mladin, IPS Nicolae, Studii de Teologie Morala, Editura Arhiepiscopiei, Sibiu, 1969.

46. Moldovan, Pr. Prof. Ilie, Adevarul si frumusetea Casatoriei, Teologia Iubirii II, Tipografia

Episcopiei Alba Iulia, 1996.

106

47. Moldovan, Pr. Prof. Ilie, Adolescenta, preludiu la poemul iubirii curate, Editura Reintregirea,

Alba Iulia, 2005.

48. Necula, Pr. Prof. Dr. Nicolae, Biserica si cult pe intelesul tuturor , Editura Europartner,

Bucuresti, f. a. .

49. Neculau, Adrian , Ferreol, Gilles , Violenta - Aspecte psihosociale, Editura Polirom, Iasi,

2003.

50. Nellas, Panayotis, Omul – animal indumnezeit, Editura Deisis, Sibiu, 1994.

51. Paradoxul crestin si cartea tineretii, volum coordonat de Trif, Preot Ilie, Editura

Reintregirea, Alba Iulia, 2008.

52. Popescu, Pr. Prof. Dr. Dumitru Ghorghe, Teologia si Cultura, Editura Institutului Biblic si de

Misiune al Bisericii Ortodoxe Romane, Bucuresti, 1993.

53. Popescu, Pr. Prof. Dr. Dumitru, Hristos, Biserica, Societate, Editura Institutului Biblic si de

Misiune al Bisericii Ortodoxe, Bucuresti, 1998.

54. Romanul, Sfantul Clement, Epistola catre Corinteni (I), XXI, 6-8, traducere de pr. Dumitru

Fecioru, in Parinti si Scriitori Bisericesti, Vol 1, Editura Institutului Biblic si de Misiune al Bisericii

Ortodoxe Romane, Bucuresti, 1979.

55. Scripcaru, Gheorghe; Ciuca, Aurora; Astarastoaie, Vasile; Scripcaru, Calin; Bioetica,

Stiintele vietii si drepturile omului, Editura Polirom, Iasi, 1998.

56. Stan, Dr. George, Teologie si bioetica, Editura Biserica Ortodoxa, Alexandria, 2001.

57. Staniloae, Pr. Prof. Dr. Dumitru, Ascetica si mistica crestina sau teologia vietii spirituale,

Editura Casa Cartii de Stiinta, Cluj Napoca, 1993.

58. Staniloae, Pr. Prof. Dr. Dumitru, Chipul nemuritor al lui Dumnezeu, Editura Mitropoliei

Olteniei, Craiova, 1987.

59. Staniloae, Pr. Acad. Prof. Dr. Dumitru, Sfanta Treime sau la inceput a fost iubirea, Editura

Institutului Biblic si de Misiune al Bisericii Ortodoxe Romane, Bucuresti, 1993.

60. Staniloae, Pr. Prof. Dr. Dumitru, Teologia Dogmatica Ortodoxa, volumul I, Editura

Institutului Biblic si de Misiune al Bisericii Ortodoxe Romane, Bucuresti, 1978.

61. Staniloae, Pr. Prof. Dr. Dumitru, Teologia Dogmatica Ortodoxa, vol. III, Editura Institutului

Biblic si de Misiune al Bisericii Ortodoxe Romane, Bucuresti, 1997.

107

62. Studiul Noului Testament, intocmit de Diacon Nicolae Nicolaescu, Pr. Grigorie Marcu, Pr.

Sofron Vlad,Editia a II-a, Editura Institutului Biblic si de Misiune al Bisericii Ortodoxe Romane,

Bucuresti, 1977.

63. Tesu, Pr. Ioan C., Din iadul patimilor spre raiul virtutilor, Editura Christiana, Bucuresti,

2000.

64. Teodoropulos Arhimandrit Epifanie, Familiei ortodoxe cu smerita dragoste, traducere din

limba greaca de Ieroschimonah Stefan Nutescu, Schitul Lacu – Sfantul Munte Athos, Editura

Evanghelismos, Bucuresti 2003.

65. Tilea, Pr. Gheorghe T., Probleme fundamentale in opera moral-sociala a Sfantului Ioan

Gura de Aur III. Familia crestina, Tipografia Eparhiala Cutrea de Arges, Curtea de arges, 1947.

66. Toma de Kempis, Urmarea lui Hristos, editia a II-a, traducere din limba latina de Pr. Prof.

Dumitru C. Visan, Editura Mitropoliei Banatului, Timisoara, 1998.

67. Velimirovici, Episcop Nicolae , Raspunsuri la intrebari ale lumii de astazi. Scrisori

misionare., traducere din limba sarba de Adrian Tanasescu-Vlas, Editura Sophia, Bucuresti, 2006.

68. Yannaras, Christos, Libertatea Moralei, Editura Anastasia, Bucuresti, 2002.

69. Zavoratul, Sfantul Teofan, Mantuirea in viata de familie, traducere din limba rusa de Adrian

si Xenia Tanasescu-Vlas, tiparita cu binecuvantarea Prea Sfintitului Parinte Galaction, Episcopul

Alexandriei si Teleormanului,Bucuresti, Editura Sophia, 2004.

70. Zorin, Konstantin V., Pacatele tineretii si sanatatea familiei , traducere din limba rusa de

Eugeniu Rogoti,  tiparita cu binecuvantarea Prea Sfintitului Parinte Galaction, Episcopul Alexandriei si

Teleormanului, Editura Sophia si Editura Cartea Ortodoxa, Bucuresti, 2010.

STUDII SI ARTICOLE

1.Aniculoaie, Diac. George, Solutii pentru iesirea familiei din criza, in Ziarul “Lumina de

Duminica”, din 20 noiembrie 2011

2. Chialda, Diac. Asist. Mircea, Indatoririle moral-sociale dupa Decalog , in “Studii Teologice”,

anVIII(1956), nr. 9-10.

108

3. Chitescu, Prof. Dr. Nicolae, Atitudinea principalelor religii ale lumii fata de problemele vietii

pamantesti, in “Ortodoxia”, an IV(1952), nr. 2.

4. Cornitescu, Pr. Prof. Dr. Constantin, Studii comparative intre Marele cuvant catehetic al

Sfantului Grigoriede Nyssa si manualul catre Laurentiu al Fericitului Augustin, in “Ortodoxia”, an

XVI(1964), nr. 1.

5. Cornitescu, Pr. Prof. Dr. Constantin, Invatatura Sfantului Vasile cel Mare despre Sfantul Duh,

in ”Ortodoxia”, an XXXI(1979), nr. 1.

6. Cosma, Pr. Prof. Sorin, Homosexualitatea - patima de necinste, in “Altarul Banatului”, anul

XI (L), serie noua, nr. 10-12, octombrie-decembrie 2000.

7. Galeriu, Pr. Prof. Constantin, Preotia, taina in slujire in viata Bisericii, in „Ortodoxia”, an

XXXIV(1982),nr. 4.

8. Gura de Aur, Sfantul Ioan, Lauda lui Maxim. Cu ce femeie trebuie sa ne casatorim, traducere

de Pr. Dr. Dumitru Fecioru, in „Mitropolia Moldovei si Sucevei”, an LVI(1980), nr. 3-5.

9. Necula, Pr. Prof. Dr. Nicolae D., Familia azi. Probleme pastorale si sociale, in: “Glasul

Bisericii”, nr. 9-12, 2001.

10. Papuc, Gheorghe, Viata crestina dupa Epistole Sfantului Apostol Pavel , in „Studii

Teologice”, an VII (1955), nr. 5-6.

11. Pavel, Prof. Dr. Constantin, Eroismul in lumina moralei crestine, in “Studii Teologice”, an

XLIV(1997), nr. 3-4.

12 Popescu, Pr. Asist. Dumitru, Ecleziologia romano-catolica dupa documentele celui de-al

doilea Conciliu de la Vatican si ecourile ei in teologia contemporana , Teza de doctorat, in “Ortodoxia”,

an XXIV(1972), nr.3.

13. Popi, Catalin, Familia crestina contemporana, in “Viata in Hristos”, anul III, septembrie-

octombrie, Nr. 9-10.

14. Raduca, Pr. Asist. Dr. Vasile, Casatoria Taina a daruirii si a desavarsirii persoanei, in

“Studii Teologice”, an XLIV(1992), nr. 3-4.

15. Raduca, Pr. Asist. Dr. Vasile, Casatoria Taina a daruirii si a desavarsirii persoanei, in

“Studii Teologice”, an XLIV(1992), nr. 3-4.

16. Stamatoiu, Pr. Prof. Dr. Dionisie, Despre parabolele Mantuitorului, in „Mitropolia Olteniei”,

an XLIX (1997), nr. 1-3.

109

17. Stamatoiu, Pr. Prof. Dr. Dionisie, Istoricul interpretarii Sfintei Scripturi, in „Mitropolia

Olteniei”, an XLVII(1995), nr. 1.

18. Tesu, Pr. Ioan C., Familia contemporana –intre ideal si criza, in Rev. Studii Teologice, Nr.

1/ 2011.

19. Tofana, Pr. Drd. Stelian, Invierea Mantuitorului Hristos – chezasia invierii noastre, in

“Ortodoxia”, an XXXVIII(1986), nr. 3.

20. Tofana, Pr. Drd. Stelian, Unitatea crestinilor in eforturile de aparare a pacii si vietii in lume

dupa Noul Testament, , in „StudiiTeologice”, an XXXVIII(1985), nr. 5-6.

Surse internet

1. http://psihologiegenerala.blogspot.ro, Sursa accesata in 08. 06. 2012.

2. http://www.scribd.com., Sursa accesata in 08. 06. 2012.

3. http://ortodoxie.3x.ro/diverse, Sursa accesata in 17. 06. 2012.

4.http://www.crestinortodox.ro/diverse/biserica-flagelul-drogurilor, Susra accesata in 17. 06. 2012.

110