28 Ion Alexandrescu - Spre o şcoală altfel - C6.pdf

Concept vol 6/nr 1/2013 Research

SPRE O ŞCOALĂ ALTFEL

Alexandrescu Ion Organizator al Festivalului Naţional de teatru pentru elevi „Constantin Stanciovici-Brănişteanu” Tg. Jiu [email protected] Abstract: The article approaches the necessity of drama classes in Romanian high-schools. The author advocates the importance of using professional theatre pedagogues, either acting or directing graduates and the prevention that the Ministry of Education should make in order to stop teachers of other subjects to take the theatre classes. The author also advocates for the study of poetry as a tool of elevation, enrichment, refinement. The emphasis of the theatre classes should be on the personal development of the students, instead of staging shows. The high school theatre objectives must be the same like the students from 1st year acting university and based on the Stanislavski, Ion Cojar and Viola Spolin methods. Keywords: theatre high school classes, personal development, creativity, theatre pedagogy, poetry, oratory, acting method. „Arta actorului e invenţie şi descoperire, e ficţiune şi în acelaşi timp adevăr.” Ion Cojar „Teatrul este întotdeauna noi, niciodată eu.” Viola Spolin „Imaginaţia guvernează lumea.” Disraeli

„Ministerul a hotărât introducerea cursurilor de teatru în învăţământul preuniversitar!” Aşa scria pe banda de jos a unui cana l de televiz iune din Româ nia acum vreo 2-3

luni. Iniţiativa, remarcabilă şi, sperăm, curând aplicabilă, este rodul câtorva proiecte pe această temă propuse de Minister în ultimii ani de învăţământ.

Ordinul Ministrului Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului cu nr. 4074 din 21. 04. 2011, propunea introducerea în programa şcolară a noii oferte curriculare de disciplină opţională pentru liceu - „Dezbatere, oratorie şi retorică”. Pe de altă parte, proiectul Şcoala Altfel funcţionează de o perioadă şi propune la nivelul fiecărei unităţi şcolare un orar special

245


format doar din activităţi cu caracter non-formal. Pedagogii de teatru au fost invitaţi să susţină ateliere în şcoli şi licee, lucru cât se poate de îmbucurător, deşi nu face decât să dezvolte o mică parte din obiectivele propuse de programa Teatrului Școlar (deocamdată tot la C.D.S.26

Nu trebuie decât să ne aducem aminte de conţinutul învăţământului practicat de sofişti, „simptom intelectual” pe care Platon îl considera periculos. Dialectica şi retorica sofistă „nu-i învăţa pe elevii lor vreun adevăr, ci pur şi simplu cum să aibă dreptate în orice împrejurare.”

), având şi dezavantajul că Şcoala Altfel are la dispoziţie doar o săptămână pe an. Cu tot subiectivismul de care nu mă pot dezice, trebuie să recunosc importanţa

acestor iniţiative ca fiind un pas spre normalitate în pedagogia modernă preuniversitară, dar nu îndeajuns. Cu Şcoala Altfel se dovedeşte că învăţământul actual încearcă să spargă bariere şi propune diversificarea domeniilor în contexte non-formale, unele neexistând în curriculumul naţional şi implicit cu un sistem de evaluare diferit, dar care se regăseşte în toate teoriile artei actorului propuse în programa de Arta actorului, la profilul artistic, filiera vocaţională.

La fel pot spune şi de propunerea opţionalului „Dezbatere, oratorie şi retorică” ca fiind un prim exerciţiu de normalitate în ceea ce priveşte „cultivarea toleranţei faţă de pluralismul opiniilor” şi faţă de dezvoltarea gândirii analitice, a capacităţii elevilor de a supune analizei şi dezbaterii anumite idei, numai că, din nota de prezentare, chiar dacă disciplina oferă permisivitate profesorului de a construi programa (după formatul Karl Popper), reiese că elevul nu scapă de aceeaşi interminabilă formă teoretică, şi această materie fiind foarte puţin bazată pe aplicaţiile practice. Mai mult, recomandarea exerciţiilor de respiraţie, pronunţie, de utilizare a limbajului non-verbal ţine de aplicațiile teatrului, ale Artei actorului, cu programe realizate de specialişti, însuşite de profesori-actori şi regizori şi, prin urmare, aparţine aceluiaşi domeniu.

Dacă învăţământul preuniversitar acceptă doar acest gen de opţional, fără aplicaţiile practice regăsite în programa de Arta actorului, doar prin mânuirea cuvântului, putem descoperi dulcea capcană a superficialului, încurajând forma (aparenţa sau fals-zența) şi nu fondul (chintesenţa).

27

În ambele etape ale educaţiei, arată Aristotel în „Politica”, sunt incluse artele: „...de la 7 la 14 ani, copilul trebuie să judece drept operele de artă...”, ia r de la 1 4 la 21 de a ni, pe lângă dialectică şi retorică va cuprinde şi primele elemente de filosofie: „... virtuţile le dobândim după

Această stare de fapt, mai târziu, a făcut obiectul criticilor ce le-au fost adresate de Socrate sau de Platon. Dar, după cum ştim, forma clasică a educaţiei s-a definit cu Aristotel. Pentru el, educaţia rămâne în primul rând morală.

26 Curriculum la Decizia Şcolii (n. red.) 27 Idem, op.cit.

246


ce mai întâi am depus o activitate, aşa cum se întâmplă şi în cazul artelor. Căci lucrurile pe care trebuie să le facem învăţând sunt cele pe care le învăţăm făcându-le.”28

Iniţiativă şi pledoarie în domeniul educaţiei prin teatru şi arta actorului în mediul preuniversitar au avut şi au făcut, chiar la înfiinţarea claselor de profil, profesorul universitar şi marea regizoare Sanda Manu (pe atunci, Şefa Catedrei de arta actorului din cadrul UNATC), doamna prof. univ. dr. Ileana Berlogea, actorul şi profesorul Mircea Diaconu

Revenind, pledoaria pentru Teatrul Şcolar în programa învăţământului şi prezenţa

lui în trunchiul comun pe tot parcursul anului ar fi utilă mai a les pentru dezvoltarea prin jocuri teatrale a tuturor abilităţilor cognitive, a inteligenţei raţionale şi emoţionale, pentru dezvoltarea simţurilor, cunoaşterea propriului eu, comunicare şi relaţionare, pentru exersarea a diferite modalităţi de gândire prin punerea în varii situaţii cu scopul dezvoltării psihologice etc. Toate acestea se pot realiza prin tehnicile pedagogiei teatrale moderne, în exerciţii de improvizaţie şi exerciţii pe texte dramatice. Tot la Aristotel întâlnim o anticipare a principiului didactic modern al instruirii individuale. Exerciţiul elevului de a se pune în locul altui personaj-om printr-o temă dată (ficţiune) pregăteşte viitorul cetăţean pentru viaţă (realitate). Tocmai această trecere dinspre realitate spre ficţiune şi invers face posibilă accentuarea graniţei dintre cele două lumi.

Deşi teatrul are un rol foarte important în formare şi educaţie, astăzi el nu face parte din învăţământul românesc, poate şi de aceea între cele două tabere - profesori şi actori - existând o imensă prăpastie. Când şi cum s-a produs această calamitate nu putem şti cu exactitate. Putem afirma însă că această ruptură este aidoma cu alungarea „ghiduşilor”- histrioni din curtea bisericii şi pedepsirea pentru „năzdrăvăniile” lor.

Dacă ţinem cont că Biserica a fost responsabila tuturor doctrinelor pedagogice, mai ales în perioada Evului Mediu, atunci putem deduce oarecum motivul rupturii ce durează de câteva sute de ani. Astăzi, ce-i drept, nu mai este un război declarat între cele două tabere, dar nici un spaţiu comun al acestora, de vreme ce Religia şi-a recâştigat dreptul de materie obligatorie în şcoală, pe când teatrul rămâne încă o activitate extracurriculară, cu mici excepţii.

Aşa cum Biserica medievală n-a putut permite libertatea de exprimare în actul educativ, astăzi şcoala nu poate accepta o altfel de educaţie artistică într-un sistem bazat pe ştiinţele exacte, cu un barem strict de evaluare. Artisticul propune un criteriu de evaluare „răsturnat” în opinia dascălului de azi, iar Doctrina pedagogică actuală din România cu greu va putea să renunţe la propriile-i asperităţi (mai ales în criteriile de evaluare), cufundate într-o continuă scriptă birocratică.

28 Aristotel, Etica nicomahică, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1998, p. 32

247


împreună cu doamna inspector Crina Gorgăneanu. Au urmat marea profesoară universitară Adriana Popovici (Şef de Catedră a Facultăţii de Teatru din cadrul UNATC, iniţiatorul şi coordonatorul revistei „Atelier”, susţinătoare a deschiderii facultăţilor de teatru din Sibiu, Constanţa, Galaţi), conf. univ. dr. Nicolae Mandea (Decan multă vreme al Facultăţii de Teatru din cadrul UNATC, actual prorector, iniţiatorul şi coordonatorul revistei „Maeştri ai teatrului românesc”) şi lect. univ. dr. Mihaela Beţiu (fost prodecan al Facultăţii de Teatru din cadrul UNATC, actual Director al Departamentului Cercetare, iniţiatorul şi coordonatorul revistei „Concept”).

Pe lângă strădania acestor profesori şi animatori din mediul universitar, au început să apară din ce în ce mai multe semnale pentru susţinerea educaţiei prin teatru. În vara anului 2012 descopeream un articol al lui Cosmin Obretin, probabil unul dintre puținii profesori-actori cu definitivat în învăţământul preuniversitar, cu titlul „Educaţie prin artă dramatică”, în care demonstrează la rându-i că teatrul îşi are legitimitate majoră în învăţământul preuniversitar. În plus, această dorinţă de implicare a copilului/tânărului de a se pune în situaţia unui om-personaj este recunoscută şi de către cei mai aprigi susţinători ai învăţământului tradiţional. Mai mult, copilul este cel care dispune de acel nevinovat altruism, acceptând fără rezerve (îi e străină noţiunea de prejudecată), roluri negative care slujesc răului împotriva binelui, totul în numele mesajului educativ.

La fel şi colega noastră, actriţa Andreea Crişan, profesoară la Colegiul Naţional „Costache Negruzzi” din Iaşi, ştie bine că această metodă este numai şi numai în avantajul elevului.29

Un alt profesor, fost director al unei şcoli din oraşul Tg-Jiu, cu deschidere spre dezvoltarea artelor în învăţământul preuniversitar, exclamă: „Deschidem porţile şcolii artei dramatice, dar nu la mila opţionalului!” Această exprimare, destul de sugestivă, mă obligă să mă alătur semnalelor date de alţi câţiva actori specializaţi în învăţământul preuniversitar, deveniţi în ultimul deceniu actori cu definitivat sau grade profesorale, de a nu lăsa aceste cursuri la îndemâna oricui. „Toată lumea se pricepe la teatru!” ne atrage atenţia şi Mirela Dragu, într-un articol găzduit de revista universitară „Concept”

Şi mai ştie, că lupta dintre materiile exacte şi arte este inegală.

30

29 Crișan, Andreea, Arta dramatică și inhibițiile adolescenței – vezi sursa internet la Referinţe Bibliografice 30 Dragu, Mirela, Toată lumea se pricepe la teatru, revista Concept, vol. 4, nr. 1/iunie 2012, redactor-şef lect. univ. dr. Mihaela Beţiu

. Aceeaşi actriţă-profesoară se întreabă dacă introducerea în instituţiile preuniversitare a artei dramatice, alături de muzică, dans, pictură ş.a.m.d. este un „capriciu sau necesitate”, răspunzând şi noi împreună cu dânsa: este o necesitate cu condiţia să fie predată de specialişti! Nu de orice profesor, fie el chiar de limbă şi literatură română sau de orice altă materie.

248


După un deceniu şi jumătate de la propunerea către Minister, de reintroducere a artei

dramatice în şcoală, se confirmă că educaţia prin teatru este o necesitate, dar predată de profesionişti cu licenţă în arta teatrală şi cinematografică, regie sau actorie şi, bineînțeles, nu „la mila” Consiliului Profesoral, prin aprobarea (sau nu!) a Curriculumului la Decizia Școlii, ci prin obţinerea locului propriu în Planul Cadru ca materie obligatorie în aria curriculară. Desigur, numai Ministerul poate lua o hotărâre în acest sens. Şi către Minister transmitem mesajul breslei pedagogiei teatrale: Deschideţi porţile şcolilor preuniversitare, primiţi în rândul consiliilor profesorale pedagogi teatrali şi veţi recâştiga a.b.c.-ul comunicării.

Mihaela Beţiu (UNATC), Alexandrescu Ion (Teatrul „Elvira Godeanu” Tg. Jiu),

Cosmin Brehuţă (Liceul ,,Constantin Brăiloiu” Tg-Jiu), Nicoleta Brânzia şi Jarcu Zane (Liceul „Hariclea Darclée” Brăila)

– Workshop la Hobiţa, Gorj cu elevi de la liceele de artă cu clase de teatru din Tg. Jiu, Brăila, Buzău, Iaşi

249


Este evident că profesorul de arta actorului nu se poate limita pe tot parcursul celor patru ani de liceu la conţinutul manualului de arta actorului - anul I, din universităţile de specialitate, dar poate să pregătească în mod creativ terenul pentru anul I şi în nici un caz nu poate trece peste acestă etapă (foarte importantă!) cu superficialitate. Aş spune că este imperios necesar a se reveni periodic la acest an I, metoda Stanislavski fiind cea mai eficientă pentru învăţarea teatrului la toate vârstele. Acest sistem a fost dezvoltat şi re-descoperit cu extraordinare performanţe de către Viola Spolin, de şcoala americană de film, iar la noi, de magistrul Ion Cojar, care, prevestind parcă apariţia liceelor vocaţionale, ne-a lăsat ca manual o altă poetică a artei actorului, care cuprinde teza sa principlă: „Arta actorului este un mod de a gândi.” Şi, abia în ordine secundă, un mod de „a face”.

Un actor ieşit de pe băncile oricărei facultăţi de teatru din ţară are ca moştenire un mix între cele trei metode de lucru, pentru a putea face această nobilă îndelednicire de profesor. Dacă o şi pune în practică pe scenă, asta îl priveşte numai pe el, în schimb, în lucrul cu elevii din învăţământul liceal de specialitate, este obligat să o facă.

Aşadar, aş putea să enunţ câteva din lecţiile importante ale actorilor profesori mai sus menţionaţi, dar mă tem că nu fac altceva decât să plictisesc, repetând lucruri deja ştiute şi experimentate de colegii noştri. Mai degrabă, aş sublinia ceea ce nu trebuie să facă un profesor în lucrul cu elevii claselor vocaţionale. Unu. Nu treceţi uşor peste cel mai important exerciţiu: tăcerea. Epuizaţi toate jocurile pentru a obţine această deprindere care deschide porţile ascultării reale şi comunicării şi, dacă este cazul, inventaţi mereu jocuri noi; Doi. Nu grăbiţi prima etapă de lucru la clasă – cunoaşterea grupului prin exerciţiul cunoscut sub numele de „Interviu”. Îndemnaţi-i calm pe elevi spre amintiri şi obţineţi cu siguranţă o atitudine interioară sinceră. Trei. Bătătoriţi P.D.C.-ul. Elevul va învăţa astfel ce înseamnă să urmăreşti un punct de concentrare continuu, deci să gândeşti continuu, să te implici în orice situaţie prin existenţă continuă, să-ţi poţi concentra fără efort atenţia pe o perioadă lungă, să-ţi urmăreşti constant scopul. Nu uitaţi că atenţia se dezvoltă şi când elevii privesc exerciţiul colegilor lor. Patru. Nu daţi soluţii, daţi exemple şi cât mai puţine răspunsuri. Biciuiţi imaginaţia prin întrebări. Cinci. Reveniţi ori de câte ori este nevoie la implicarea în situaţie. Transformarea este inima improvizaţiei de mai târziu. Transformarea este momentul cel mai viu şi mai interesant pe scenă. Şase. Lucraţi intens cu copiii acţiune – contraacţiune. Urmăriţi credinţa lor în tot ceea ce fac. În fond, până nu demult, ei credeau în jocul lor. Acum joacă un joc ordonat, cu temă şi scop precis.

250


Şapte. Nu-i lăsaţi să reacţioneze, ci să acţioneze. Teatrul este acţiune. Opt. Nu ezitaţi să-i puneţi în situaţii inconfortabile (fără a fi incomode sau traumatizante). Greşeala este un act veridic şi, de foarte multe ori, un excelent punct de plecare. Nouă. Nu taxaţi! Nu etichetaţi! O atmosferă plăcută este mult mai constructivă, până şi subconştientul se poate relaxa şi poate produce adevărata inspiraţie. Zece. Un NU hotărât disciplinei impuse de către profesor. Transferaţi responsabilitatea creatoare prin sădirea pasiunii. Plăcerea jocului, a iniţiativei proprii vor determina auto – disciplina. Unsprezece. Nu-i lăsaţi să povestească sentimentele lor vagi sau statice, insistaţi să facă! „Ce ai face (tu) în astfel de împrejurări?” Doisprezece. Excesul de zel sau hărnicia e la fel de păguboasă precum atitudinea rezervată. Omogenizaţi grupele prin exerciţii ale atenţiei. Treisprezece. Nu fiţi regizori! Descoperirea personală (prin joc) este metoda de bază. „Spectacolul” este al lor, nicidecum al profesorului, îl trăiesc de fiecare dată, nu-l „joacă”. Patrusprezece. Nu faceţi staruri! Dezvoltaţi armomios clasa, învăţându-i generozitatea, lucrul în echipă şi încrederea în parteneri. Cincisprezece. Nu prindeţi „pe picior greşit!” Fiţi mereu în aşteptarea unei zile mai bune. Ei trebuie să ştie acest lucru. Notaţi reuşitele, punctaţi eşecurile, dar nu le taxaţi. Nu căutaţi să prindeţi în offsaid. Şaisprezece. Nu produceţi spectacole „mari” cu elevii de liceu... Nu este obligatorie montarea unei piese... Rezultatul trebuie să fie procesul însuşi. Doar puţin organizat. ş. a. m. d…

În schimb, este foarte important ca elevii să-şi însuşească bine tehnica versului şi a frazării corecte, pe care o găsim în numeroase manuale de vorbire scenică – de la cele clasice – ale Mariettei Sadova şi Sandinei Stan, la cel al Valeriei Covătariu (UAT Târgu-Mureş), până la cele de ultimă oră ale Sorinei Creangă sau ale prof. univ. dr. Olga Delia Mateescu – Directorul Departamentului de Mijloace din cadrul UNATC.

Indiferent cât de greu ar fi, trebuie să-i apropiaţi pe tineri de poezie, să-i convingeţi că toate formele acestui gen literar, că este povestire în versuri (vezi fabula, balada etc.) sau în varianta lirico-filosofică, creează momente cu adevărat înălţătoare, stări de graţie şi emoţii pe care cu siguranţă nu le-au mai trăit, înnobilează fiinţa umană. Uneori adolescenţii, băieţii (mai mult decât fetele...), consideră că „e penibil să recite o poezie” Faptul că în aria curriculară nu există nici azi arta dramatică, măcar din clasele a V-a, face ca elevul să-şi fi pierdut noţiunea de comunicare şi implicit exerciţiul de retorică de mai târziu. Dar acesta este un subiect pe care profesorii UNATC îl dezbat de câţiva ani încoace cu reprezentanţii Ministerului Educaţiei şi se întrevăd şi rezultate.

251


În încheiere, trec în revistă câteva din spusele profesorului Cojar: - Şcoala şi metodele vechi impun constrângerea şi supunerea în locul expresiei libere. - Muştruluiala, modelul impus sau dresajul, distrug încrederea în personalitatea

copilului, potenţialul creator şi, ce e mai rău, îl transformă într-un simplu executant. - Criteriile şcolii instituţionalizate sunt concentrate în sistemul de notare, de punere

prematură a elevilor în categorii care devin un morb al climatului creator. - Notarea nu e compatibilă cu creativitatea şi cu psihologia copilului. - Ierarhizarea în buni şi răi şi notarea, fac să încolţească infatuarea, egoismul,

concurenţa (adesea cea neloială), şicanele, invidia şi inhibiţia, sentimentul de frustrare.

Referinţe bibliografice: 1. Albulescu, Ion, Doctrine pedagogice, Editura Didactică şi Pedagogică R.A., Bucureşti,

2007 2. Aristotel, Etica nicomahică, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1998 3. Cojar, Ion, O poetică a artei actorului, ed. Paideia şi Unitext, ediţia a III-a, 1998 4. Crișan, Andreea, Arta dramatică și inhibițiile adolescenței,

http://ziarulevenimentul.ro/stiri-2/Tabloid/arta-dramatica-si-inhibitiile-adolescentei--22989.html

5. Dragu, Mirela, Toată lumea se pricepe la teatru, revista CONCEPT, vol. 4, nr. 1/iunie 2012, redactor coordonator lect. univ. dr. Mihaela Beţiu, UNATC: http://www.unatc.ro/cercetare/revista-concept.php

6. Obretin, Cosmin, Educaţie prin arta dramatică, http://www.y4y.ro/2011/09/15/educatie-prin-arta-dramatica/ 7. Spolin, Viola, Improvizaţie pentru Teatru, UNATC Press, trad. Mihaela Beţiu,

2008 8. Stanislavski, K. S., Munca actorului cu sine însuşi, trad. Lucia Demetrius şi Sonia

Filip ESPLA, Bucureşti, 1955

Alexandrescu Ion este actor al Teatrului Dramatic „Elvira Godeanu” din Tg. Jiu, cu numeroase prezenţe în film şi pe scenă, profesor de artă dramatică şi art-terapeut (Art-terapie socială - Agenţia Socrate), organizator al Festivalului Naţional „Constantin Stanciovici-Brănişteanu” desfăşurat anual la Tg. Jiu. A predat la Colegiul Naţional „Spiru Haret” Tg. Jiu, a inaugurat în 2003 catedra de arta actorului în cadrul Liceului de muzică şi arte plastice „Constantin Brăiloiu” Tg. Jiu şi predă, de asemenea, în Motru şi Turceni.

252

Documents

28 Ion Alexandrescu - Spre o şcoală altfel - C6.pdf