AERUL DE MINAAERUL DE MINA

Compoziţia aerului de minăCompoziţia aerului de mină

Aerul atmosferic are următoarea compoziţie :- azot (N2) : 78,09 % în vol;- oxigen (O2) : 20,95% în vol;- argon (Ar) : 0,92 % în vol;- bioxid de carbon (CO2) : 0,03 % în vol;- alte gaze ( Ne,He,Kr,Xe,O3, H;): 0,01 % în vol

Circulând prin lucrările miniere subterane, aerul atmosferic suferă o serie de transformări fizico-chimice, schimbându-şi atât compoziţia cât şi proprietăţile fizice. Astfel, scade conţinutul de oxigen şi creşte conţinutul în bioxid de carbon şi azot, apar gaze noi, creşte conţinutul de praf silicogen şi exploziv.

Calitativ, aerul de mină este de două feluri : aer proaspăt şi aer viciat.

Aerul proaspăt este aerul introdus de la suprafaţă fără să fi suferit vreo schimbare calitativă, iar aerul viciat este cel care şi-a modificat compoziţia.

Cauzele schimbării compoziţiei aerului sunt : activitatea din subteran (lucrul cu materiale explozive, motoare cu ardere internă, respiraţia oamenilor) şi degajările din roci

Componenţii gazoşi care pot apare în aerul de mină sunt:

- nepericuloşi: oxigenul şi azotul;- toxici: oxizii de azot, hidrogenul sulfurat,

bioxidul de sulf, amoniacul, bioxidul de carbon, monoxidul de carbon ;

- explozivi: monoxidul de carbon, hidrogenul sulfurat, hidrogenul, metanul.

- radioactivi: radonul şi thoronul.

OxigenulOxigenul (O2) (O2)

Este un gaz incolor, fără gust sau miros, care întreţine arderea şi respiraţia.

Oxigenul este un element foarte activ, cu afinitatea cea mai mare pentru substanţele simple şi compuse, care se combină direct sau indirect cu toate elementele, cu excepţia gazelor rare, dând naştere la fenomene de oxidare, ca :

- oxidarea lentă (respiraţia, putrezirea lemnului, etc.);

- arderea vie sau combustia (arderea în oxigen a cărbunelui, fosforului, sulfului, etc.);

- reacţia de oxidare violentă (explozia).

Deficitul de oxigen din aer atrage după sine o serie de efecte fiziologice negative asupra organismului, cum ar fi:

- la concentraţia de 12 ÷ 10 % O2 - ameţeală, respiraţie accelerată, puls rapid, cianoza buzelor, tulburări de cunoştinţă, tulburarea ritmului respirator;

- la concentraţia de 10 ÷ 8 % O2 - greaţă, vărsături, paliditate, pierderea cunoştinţei, moarte ;

- la concentraţia de 4 % O2 - după o expunere de 40sec se instalează coma, apar crampe musculare, spasm respirator şi moarte instantanee.

Orice descreştere a conţinutului normal de oxigen sub 19% din atmosfera subterană este denumită ,,deficienţă de oxigen” şi poate fi datorată următoarelor cauze:- îndepărtarea oxigenului din aer prin absorbţie, adsorbţie şi oxidare;- apariţia altor gaze ca urmare a exploziilor, focurilor, lucrărilor de împuşcare sau emanaţiilor din zăcământ;- combinaţii ale acestor două cauze.

Primul ajutor în accidentele cauzate de lipsa de oxigen constă în scoaterea rapidă a accidentatului din zona viciată, reanimarea respiratorie, oxigenoterapie până la revenirea la normal, transportul accidentatului la unitatea sanitară.

Azotul (N2)Azotul (N2)

Este un gaz incolor, fără gust şi miros, solubil în apă. Este inert în sensul că nu întreţine arderea şi respiraţia şi micşorează explozivitatea metanului (10 % metan şi 90 % azot nu formează cu aerul un amestec exploziv).

Cauzele care duc la creşterea conţinutului de azot :- descompunerea substanţelor organice ;- lucrări de împuşcare cu explozivi;- degajările din rocă ;- scăderea concentraţiei de oxigen

În lucrările miniere curente, concentraţia azotului variază în jurul valorii de 79%. În lucrările miniere părăsite, închise, se formează aerul mort, în care concentraţia azotului, poate să ajungă până la 95%. Este periculos când creşte peste 81%, deoarece paralel cu aceasta scade cantitatea oxigenului din aer.

De obicei, creşterea concentraţiei azotului peste 81 % în aerul de mină se asociază cu prezenţa unor gaze toxice (CO2, H2S, SO2, etc.) şi scăderea concentraţiei de oxigen.

Primul ajutor depinde de concentraţia de azot, dar în principiu constă din :

- scoaterea accidentatului din mediul toxic ;- reanimarea cardiorespiratorie;- oxigenoterapie ;- transportarea accidentatului la unitatea

sanitară cea mai apropiată.

Bioxidul de carbon ( C02)Bioxidul de carbon ( C02) Este un gaz fără culoare şi miros, cu gust

acrişor înţepător, slab acid. Datorită densităţii mari se acumulează la vatra lucrărilor miniere şi la partea de jos a lucrărilor descendente. Nu arde şi nu întreţine arderea.

Cauzele apariţiei :- procesele de descompunere a unor roci, oxidarea

lentă a cărbunelui;- procesele de descompunere a substanţelor

organice ;- degajarea din rocile înconjurătoare împreună cu

alte gaze ;- lucrul cu materiale explozive ;- respiraţia oamenilor;- funcţionarea motoarelor cu combustie internă

Efectele inhalării de bioxid de carbon se manifestă începând de la concentraţia de 1 ÷ 2 % prin adâncirea respiraţiei.

Concentraţiile de 3 % provoacă o jenă respiratorie marcată, însoţită uneori de o senzaţie de sufocare, sporirea ritmului cardiac, hipertensiunea arterială moderată, scăderea acuităţii vizuale şi auditive. La concentraţia de 5 % apar greţuri şi vărsături , peste 5 % survin cefalee, vâjâieli în urechi, ameţeli, iar la 8 % apare o respiraţie îngreunată, puls rapid, cefalee intensă, agitaţie, scăderea forţei fizice, convulsii musculare şi pierderea cunoştinţei. La 15 % dezorientarea apare în câteva secunde, urmată imediat de convulsii cronice şi de inconştienţă. La concentraţii de peste 20 % , câteva respiraţii pot să provoace imediat moartea. În unele intoxicaţii grave, moartea se produce după 1 ÷ 5 zile de comă.

Persoanele asfixiate cu CO2 au culoarea pielii albastru - cenuşiu.

Intoxicaţii salvaţi la timp îşi revin repede, dar persistă frecvent tulburarea memoriei, diminuarea capacităţii de efort fizic şi psihic, durerile de cap, tulburări de vorbire, senzaţie de contracţie toracică, spută cu sânge, dureri abdominale, febră.

Concentraţia maximă admisă în aerul de mină este de 1 % CO2.

Monoxidul de carbon ( CO )Monoxidul de carbon ( CO )

Gaz fără gust şi miros, cu densitatea de 1,250 kg/m3 şi în comparaţie cu aerul, în condiţii normale de presiune şi temperatură, este puţin mai uşor, fapt pentru care într-o atmosferă stagnantă îl găsim întotdeauna la tavanul lucrărilor miniere.

Este un gaz greu solubil în apă şi arde cu o flacără albăstruie. În amestec cu aerul este exploziv, la concentraţii cuprinse între 13 ÷ 74% CO, cu temperatura de aprindere a amestecului de 630 ÷ 8100C, având intensitatea maximă a exploziei la un conţinut de 30% CO.

Cauzele apariţiei monoxidului de carbon în aerul de mină sunt:

- funcţionarea motoarelor cu ardere internă ;- lucrul cu explozivi;- focurile şi incendiile subterane ;- exploziile de metan şi praf de cărbune ;- degajarea sa împreună cu alte gaze din

zăcământ şi rocile înconjurătoare.

Acest gaz îşi exercită acţiunea sa prin înlocuirea oxigenului din combinaţia cu hemoglobina din sânge, substanţă care în mod normal absoarbe oxigenul din aer la nivelul plămânilor şi îl livrează sub formă de oxihemoglobină diferitelor ţesuturi ale organismului. Afinitatea monoxidului de carbon pentru hemoglobină este de 200 - 300 ori mai mare decât cea a oxigenului.

Dacă numai o mică cantitate de monoxid de carbon este prezentă în aer, hemoglobina îl va absorbi, preferându-l oxigenului existent. Compusul format de către monoxidul de carbon cu sângele este cunoscut sub denumirea de carboxihemoglobină. Importanţa intoxicaţiei profesionale cu CO rezultă atât din frecvenţa (60 % din intoxicaţiile profesionale), cât şi din gravitatea acestei îmbolnăviri, deoarece CO provoacă mai multe accidente mortale decât toate celelalte gaze toxice la un loc.

În intoxicaţia acută fără pierdere de cunoştinţă ( COHb sub 50 %) recuperarea completă are loc după câteva ore până la 1÷2 zile.

La concentraţia de 66% COHb moartea este iminentă prin deprimarea activităţii cardiace şi respiratorii.

Peste 70 % COHb moartea este rapidă, iar culoarea pielii este cireşie

Simptomele intoxicării cu monoxid de carbon sunt : dureri de cap (la tâmple), se instalează apoi o senzaţie de greutate la cap, respiraţie dezordonată, mersul devine legănat cu senzaţie de lipsă de echilibru, vomă, pierderea cunoştinţei.

La o concentraţie de 1% CO este mortal după câteva inspiraţii. Intoxicarea cu CO poate avea caracter tardiv.

Concentraţia demonoxid de carbon

% vol.

Simptomele intoxicaţiei, în funcţie de timp

0,005Fără efecte

(nu însă şi pentru munca fizică foarte grea)

0,01Uşoare dureri de cap şi greutăţi în respiraţie,

după 2-3 ore

0,02Dureri de cap, deficienţă respiratorie şi

tahicardii după 2 ore

0,05Dureri mari de cap, capacitate vizuală redusă şi

senzaţie de vomă după cca. 1 oră

0,1Expunerea mai mare de o oră poate cauza

moartea

1 Pericol de moarte după 3-5 minute

Primul ajutor trebuie să fie foarte prompt şi constă din :

- scoaterea accidentatului din mediul toxic;- reanimarea cardio-respiratorie;- oxigenoterapie. În caz de stop respirator, paralel cu

respiraţia artificială, este ideală administrarea oxigenului în concentraţie de 100%. Dacă avem la dispoziţie un pulmotor atunci îl punem în funcţiune, însă acest aparat asigură oxigen numai în concentraţie de 38%.

Limita maximă admisă de CO în aerul de mină este 0,002 %.

Oxizii de azotOxizii de azot

Oxizii de azot au efect toxic asupra plămânilor, provoacă o iritaţie slabă a conjunctivitelor şi a căilor respiratorii, dilatarea vaselor sanguine, scăderea tensiunii arteriale, ameţeli, scăderea forţei musculare, tuse, edem glotic, edem pulmonar şi în final oprirea respiraţiei.

În formele uşoare (concentraţia sub 0,002 %) revenirea este rapidă, intoxicatul refăcându-se în câteva zile.

În formele foarte grave (concentraţii mai mari de 0,08 %) apare un bronhospasm şi stop respirator sau se instalează rapid un edem glotic şi edem pulmonar, care sunt fatale.

Efectele intoxicării cu oxizi de azot au caracter tardiv, manifestându-se la cca. 12÷24 ore de la inhalare.

Primul ajutor constă din:- scoaterea accidentatului din mediul toxic;- repaus absolut. Este interzisă orice mişcare activă,

deoarece orice efort fizic periclitează viaţa accidentatului;

- reanimarea respiratorie. În caz de respiraţie îngreunată, accidentatul va fi aşezat în poziţie semi-şezândă;

- oxigenoterapia;- în caz de iritaţie a căilor respiratorii se face gargară şi/sau

aerosol cu soluţie de bicarbonat de sodiu 2 % ;- transportarea de urgenţă a accidentatului la unitatea

sanitară cea mai apropiată. Concentraţia maximă admisă de oxizi de azot în

aerul de mină este de 0,00039%.

Hidrogenul sulfurat (H2S )Hidrogenul sulfurat (H2S )

Este un gaz incolor, cu miros caracteristic de ouă alterate, care permite detectarea sa chiar în concentraţii foarte mici în aer.

Arde cu o flacără albastră. În aerul de mină, la o concentraţie de 4,5 ÷ 45% formează un amestec exploziv cu temperatura de aprindere de 370° C.

Cauzele formării hidrogenului sulfurat în aerul de mină sunt:

- descompunerea substanţelor organice ;- descompunerea piritei şi a gipsului în cazul

focurilor de mină ;- degajări din cărbune ;- degajări din masiv în minele de sulf;- explozie incompletă la arderea fitilului Bickford.

Toxicitatea H2S este foarte mare. Intoxicaţia se datorează acţiunii sale directe asupra sistemului nervos central, pe care, după o primă fază de stimulare îl deprimă, moartea producându-se prin oprirea respiraţiei.

Simptomele intoxicaţiei depind de concentraţiile inhalate : în caz de concentraţii mici apare iritaţia mucoaselor, în caz de concentraţii mai mari apar manifestările asfixice. În concentraţie de 0,1 ÷ 0,2 % moartea este instantanee.

Concentraţiile mai mici produc o succesiune de fenomene destul de caracteristice. Apar întâi semnele de iritaţie gravă din partea conjunctivelor oculare, cu roşeaţă puternică şi lăcrimare, apoi arsuri şi secreţie nazală mucoasă şi o senzaţie de arsură intensă în faringe. Acţiunea iritantă asupra mucoaselor căilor respiratorii declanşează accese puternice de tuse cu expectoraţie mucoasă, eventual sângerândă, putându-se dezvolta consecutiv şi procese bronhopneumonice. Treptat se instalează şi manifestări asfixice, întâi apar ameţeli şi cefalee, mers nesigur şi diaree. Mai târziu respiraţia devine superficială, pulsul rapid, tensiunea arterială se prăbuşeşte şi în final survine pierderea cunoştinţei şi oprirea respiraţiei. După un scurt interval se opreşte şi inima

În consecinţă, dacă se suspectează prezenţa hidrogenului sulfurat la un loc de muncă, orice activitate trebuie să fie organizată cu maximă prudenţă. Protecţia individuală trebuie să fie asigurată - de la caz la caz - cu măşti filtrante speciale sau cu aparate izolante cu circuit închis.Primul ajutor constă din :

- îndepărtarea imediată a accidentatului din zona contaminată de toxic;

- reanimarea cardiorespiratorie asociată cu oxigenoterapie;

- clătirea ochilor cu apă curată sau ser fiziologic timp de 10 ÷15 minute, după care se aplică un unguent cu hidrocortizon şi cu un antibiotic (unguent Corticin), respectiv un pansament ocular steril pentru protejarea şi calmarea ochilor, iar în caz de dureri se administrează 1-2 tablete de Algocalmin;

- transportarea accidentatului la unitatea sanitară cea mai apropiată.

Concentraţia maximă admisă de hidrogen sulfurat în aerul de mină este de 0,00065 %.

Bioxidul de sulf ( SO2)Bioxidul de sulf ( SO2)

Este un gaz incolor cu miros iritant, înţepător caracteristic şi cu gust acid.

Cauzele apariţiei bioxidului de sulf în aerul de mină sunt- arderea sulfului;- incendiile şi exploziile subterane, în special în minele de

sulf şi pirite cuprifere bogate în sulf;- în minele de cărbune datorită degajărilor din masiv

împreună cu metanul. Toxicitatea gazului este foarte mare. Intoxicaţiile au loc pe cale respiratorie, având o acţiune puternic iritantă asupra căilor respiratorii şi ochilor.

Primul ajutor constă din:- scoaterea accidentatului din mediul toxic;- reanimarea cardiorespiratorie, inclusiv oxigenoterapie,

până la dispariţia completă a tuturor simptomelor;- în cazurile grave, repaus absolut pe brancardă sau la

pat;- clătirea ochilor cu soluţie de bicarbonat de sodiu 2 %;- în caz de iritaţie a căilor respiratorii superioare, se face

gargară cu soluţie de bicarbonat de sodiu 2 %;- transportarea de urgenţă a accidentatului la unitatea

sanitară cea mai apropiată.Concentraţia maximă admisă de hidrogen

sulfurat în aerul de mină este de 0,00035 %.

Amoniacul (CH3)Amoniacul (CH3)Este un gaz incolor, cu miros caracteristic

înţepător şi sufocant, uşor solubil în apă şi slab inflamabil, iar în amestec cu oxigenul este exploziv.

Cauza apariţiei amoniacului în aerul de mină o constituie descompunerea substanţelor organice.

Produce iritaţia căilor respiratorii sau digestive după felul de pătrundere în organism, excitaţia sistemului nervos central şi a centrului respirator, irită conjunctivele oculare, iar în concentraţii mari şi pielea.

În caz de intoxicaţie prin inhalare în concentraţii mici provoacă iritaţia conjunctivelor oculare şi mucoasei bronşice.

În cazuri de concentraţii mai mari, amoniacul poate declanşa o tuse chinuitoare, expectoraţie spumoasă, cianoză, edem glotic şi edem pulmonar, ulterior se instalează bronhopneumonia.

Evoluţia poate fi rapid mortală în cazurile cu expunere masivă (3000 mg/m3), fie prin stop respirator, fie prin edem pulmonar, cu moarte în câteva minute.

Primul ajutor constă din :- scoaterea accidentatului din mediul toxic;- reanimarea respiratorie;- oxigenoterapie (se va administra oxigenul barbotat printr-o

soluţie de acid acetic 7% în care s-au dizolvat câteva cristale de mentol);

- îndepărtarea îmbrăcămintei îmbibate cu amoniac;- spălarea (clătirea) ochilor şi pielii cu apă curată din

abundenţă;- în caz de edem pulmonar se impune repaus absolut, poziţia

semişezândă şi administrarea oxigenului cu suprapresiune de 2-3 atmosfere în cameră hiperbară sau cu tanc de suprapresiune;

- transportarea accidentatului la unitatea sanitară cea mai apropiată.

Concentraţia maximă admisă de amoniac în aerul de mină este, conform normelor în vigoare, de 30 mg/m3.

Hidrogenul (H2)Hidrogenul (H2)

Este un gaz fără culoare şi gust, inert din punct de vedere fiziologic. Este uşor inflamabil şi în compoziţie de 4 ÷ 74% în aer formează un amestec exploziv, explozia maximă având loc la 28,6 % hidrogen şi 71,4% aer, iar temperatura de aprindere a hidrogenului este de 100° ÷ 200°C.

El apare în minele de cărbune brun, huilă, săruri de potasiu şi se degajă frecvent sub formă de suflaiuri, fiind însoţit de azot, bioxid de carbon, metan etc. De asemenea, se degajă în camerele de încărcare a acumulatorilor pentru locomotive şi se formează prin disocierea termică a metanului la explozie.

Fiind mai uşor decât aerul de 14,5 ori se separă la partea superioară a lucrărilor miniere.

Concentraţia maximă admisă de hidrogen în aerul de mină este de 0,5 %.

Gazele radioactiveGazele radioactive

Radonul (Rn): este un gaz care se formează în rocă, putând rămâne inclus sau eliberat în fisuri, de unde pătrunde în lucrările miniere. Radonul inclus se poate elibera după explozie .

Concentraţia maximă admisă este de 10-10 curie/l aer la o expunere de 24 de ore şi de 2 . 10-10 curie/l aer la o expunere de 8 ore.

Thoronul (Th) : este un gaz rar, analog cu radonul şi derivă din thoriu. Limita maximă admisă este similară cu a radonului.

La expuneri de durată, atât la radon cât şi la thoron, este atacată pielea, părul, ficatul, plămânii, apare acţiunea de anchilozare a încheieturilor. Ambele gaze sunt incolore, fără gust şi fără miros.

Metanul (CH4)Metanul (CH4)

Metanul este unul dintre cele mai periculoase şi frecvente gaze componente ale aerului de mină. El este întâlnit în general în rocile sedimentare şi în cantităţi mai mari în minele de cărbuni

Metanul chimic pur este un gaz incolor, fără miros şi fără gust, însă gazul metan care se degajă în minele de cărbuni şi sare nu este chimic pur, ci este însoţit în majoritatea cazurilor şi de alte hidrocarburi (etan, propan, butan ), precum şi de alte gaze ( bioxid de carbon, azot, hidrogen, hidrogen sulfurat, bioxid de sulf şi urme de monoxid de carbon ). Din acest motiv, gazul de mină are uneori un miros specific, asemănător celui de mere coapte.

Este inflamabil şi în amestec cu aerul sau cu oxigenul, devine exploziv. Cu ocazia exploziei gazului metan se degajă o mare cantitate de bioxid de carbon (dacă concentraţia metanului este de 9 - 10% ) sau monoxid de carbon (dacă concentraţia metanului este peste 10%).

Limitele de explozie a metanului în amestec cu aerul sunt cuprinse între 5 - 15 % metan, explozia maximă producându-se la concentraţia de 9,5 % metan în aer. Temperatura de aprindere a metanului este de 650° C.

După intensitatea şi cantitatea de metan care se degajă în lucrările miniere subterane, se deosebesc:

a) Degajări lente, care sunt aproape permanente în minele de cărbune, de pe întreaga suprafaţă dezvelită din masiv, respectiv din porii, fisurile şi crăpăturile acestuia, la o presiune foarte scăzută şi fără efecte sonore, în absenţa apei, precum şi din rocile înconjurătoare în zonele exploatate, sau din cărbunele dislocat. Se consideră că cea mai mare cantitate de metan se degajă sub această formă.

b) Degajarea metanului sub formă de suflai reprezintă o manifestare dinamică şi concentrată a gazului aflat sub presiune în fisurile, crăpăturile şi golurile existente în masiv, care au fost interceptate de lucrările miniere sau găurile de mină, fiind însoţite de efecte sonore. Suflaiurile se manifestă brusc, fără semne prevestitoare, şi au o durată de existenţă de la câteva ore la câteva zile, uneori şi mai mult.

c) Scurgerile de cărbune însoţite sau nu de degajări de gaze sunt fenomene dinamice, cauzate de forţele gravitaţionale şi au următoarele elemente caracteristice:- se produc în cazul pachetelor de roci cu înclinări mari;- rocile de coeziune redusă şi tărie mică prezintă tendinţă de curgere liberă (exemplu: nisipuri, cărbune friabil, etc.);- golul rămas în urma curgerii prezintă forme caracteristice erupţiilor.

d) Erupţiile de gaze şi roci sunt fenomene dinamice deosebit de violente, rocile sterile sau cărbunii sunt aruncate brusc din masiv, sub acţiunea presiunii miniere şi, după caz, a presiunii gazelor.

- producerea unei detunături şi a unui suflu puternic de gaze cu efecte dinamice;

- aruncarea cu viteze mari a materialului mărunt în lucrarea minieră şi aşezarea acestuia după un taluz alungit ( < 200), cu umplerea profilului lucrării miniere pe distanţe mari;

- prezenţa canalelor de erupţie atât în materialul depus cât şi în pereţii golului format în masiv, semn al participării gazului adsorbit;

- distrugerea parţială sau totală a susţinerii lucrărilor miniere.

Metanul se poate acumula sub trei forme :- în profilul lucrării miniere, pe o înălţime mai mare

de 1/3 din înălţimea lucrării;- în cuib, ocupând golurile din tavan al căror volum

maxim este de 1 m3, ca şi acumulările care nu îndeplinesc condiţiile de pânză ;

- în pânză, pe o înălţime mai mică de 1/3 din înălţimea lucrării miniere, având lungimea mai mare decât grosimea. Pânzele de metan sunt foarte periculoase, ele putând propaga flacăra pe distanţe mari.

În curentul general de ieşire al aerului, conţinutul maxim admis de metan înainte de intrarea în canalul ventilatorului va fi de 0,75 % ; în curenţii de ieşire de la sectoare 1 %; în curentul de ieşire din abataj 1 % ; în curentul de ieşire din abataje 1,5 %, cu condiţia efectuării continue a controlului concentraţiei de metan cu instalaţii automate cu alarmare şi decuplarea energiei electrice la atingerea acestui conţinut.

La concentraţii de 2 % metan se opreşte locul de muncă şi se evacuează personalul de la front, se anunţă maistrul minier, care va lua măsuri de intensificare a aerajului.

Se menţionează că la concentraţii de 20 - 24 % CH4 respiraţia omului devine greoaie iar la 40 % CH4 intervine pericolul mortal din cauza lipsei oxigenului.

Primul ajutor constă din :- scoaterea accidentatului din mediul toxic ;- reanimarea cardiorespiratorie, inclusiv

oxigenoterapie;- în caz de explozie de gaz metan, dacă accidentatul

are arsuri şi diferite leziuni corporale, îi acordăm un prim - ajutor complex, conform celor descrise în capitolul respectiv. În acest caz - dacă accidentatul este conştient - îi administrăm una sau două tablete de Algocalmin pentru calmarea durerilor;

- transportarea accidentatului în condiţii optime la unitatea sanitară cea mai apropiată.