UNIVERSITATEA DE ŞTIINŢE AGRICOLE ŞI MEDICINĂ VETERINARĂ “ION IONESCU DE LA BRAD” IAŞI FACULTATEA DE ZOOTEHNIE

MARIUS DOLIŞ

APICULTURĂ ŞI SERICICULTURĂ

ANUL II, SEMESTRUL II

MATERIAL DE STUDIU I.D.

IAŞI, 2014

1

CUPRINS

INTRODUCERE.................................................................................... 4 PROTECŢIA MUNCII ÎN DOMENIUL SERICICOL......................... 7 1. BIOLOGIA VIERMILOR DE MĂTASE.......................................... 8 1.1. Sistematica zoologică a speciilor de interes sericicol...................... 8 1.1.1. Clasificarea raselor de Bombyx mori........................................... 8 1.1.2. Rase şi hibrizi de Bombyx mori crescute în România.................. 9 1.2. Ciclul evolutiv şi morfofiziologia speciilor sericicole.................... 13 1.2.1. Stadiul de ou................................................................................. 13 1.2.2. Stadiul de larvă............................................................................ 19 1.2.2.1. Organele interne şi funcţiile lor în organismul larvei............... 24 1.2.2.1.1. Aparatul digestiv (digestia).................................................... 24 1.2.2.1.2. Aparatul excretor (excreţia)................................................... 29 1.2.2.1.3. Aparatul circulator (circulaţia)............................................... 30 1.2.2.1.4. Aparatul respirator (respiraţia)............................................... 32 1.2.2.1.5. Sistemul nervos (simţurile).................................................... 33 1.2.2.1.6. Sistemul muscular.................................................................. 35 1.2.2.1.7. Sistemul neuroendocrin.......................................................... 35 1.2.2.1.8. Aparatul reproducător............................................................ 36 1.2.2.1.9. Aparatul sericigen (secreţia mătăsii)...................................... 36 1.2.2.2. Indici de calitate ai stadiului larvar........................................... 38 1.2.3. Stadiul de crisalidă....................................................................... 39 1.2.4. Stadiul de fluture.......................................................................... 40 2. BOLILE ŞI DĂUNĂTORII VIERMILOR DE MĂTASE................ 46 2.1. Bolile viermilor de mătase.............................................................. 46 2.1.1. Bolile contagioase ale viermilor de mătase................................. 46 2.1.1.1. Poliedria.................................................................................... 46 2.1.1.2. Flaşeria...................................................................................... 47 2.1.1.3. Anemia infecţioasă.................................................................... 48 2.1.1.4. Septicemia................................................................................. 48 2.1.1.5. Muscardina............................................................................... 49 2.1.1.6. Pebrina...................................................................................... 49 2.1.2. Bolile necontagioase ale viermilor de mătase.............................. 50 2.1.2.1. Intoxicaţiile............................................................................... 51 2.2. Dăunătorii viermilor de mătase....................................................... 51 3. INCUBAŢIA OUĂLOR SPECIILOR DE INTERES SERICICOL.. 53 3.1. Incubaţia ouălor de Bombyx mori................................................... 53 3.1.1. Factorii care influenţează procesul de incubaţie.......................... 53 3.1.2. Stabilirea datei declanşării incubaţiei........................................... 54 3.1.3. Pregătirea camerei de incubaţie................................................... 55 3.1.4. Tehnica şi metodele de incubaţie................................................. 55 3.1.5. Ecloziunea larvelor...................................................................... 57 3.2. Incubaţia ouălor de Phylosamia ricini............................................ 58 3.3. Incubaţia ouălor de Antheraea pernyi............................................. 58 4. TEHNOLOGIA CREŞTERII LARVELOR DE MĂTASE............... 61 4.1. Creşterea larvelor de Bombyx mori................................................. 61 4.1.1. Factorii care influenţează creşterea larvelor................................. 61 4.1.1.1. Temperatura.............................................................................. 61

2

4.1.1.2. Umiditatea................................................................................. 624.1.1.3. Lumina...................................................................................... 634.1.1.4. Ventilaţia................................................................................... 644.1.1.5. Densitatea................................................................................. 644.1.1.6. Alimentaţia................................................................................ 644.1.2. Tehnologia creşterii larvelor tinere.............................................. 714.1.2.1. Pregătirea camerelor şi a utilajului pentru creşterea larvelor.... 724.1.2.2. Asigurarea condiţiilor de microclimat în creşterea larvelor tinere......................................................................................................

72

4.1.2.3. Hrănirea larvelor tinere............................................................. 734.1.2.4. Schimbarea aşternutului şi rărirea larvelor tinere...................... 744.1.2.5. Îngrijirea larvelor tinere în timpul somnurilor.......................... 744.1.3. Tehnologia creşterii larvelor adulte.............................................. 754.1.3.1. Asigurarea condiţiilor de microclimat în creşterea larvelor adulte...................................................................................................... 754.1.3.2. Hrănirea larvelor adulte............................................................. 754.1.3.3. Schimbarea aşternutului larvelor adulte.................................... 764.1.3.4. Rărirea larvelor adulte............................................................... 764.1.3.5. Îngrijirea larvelor adulte în timpul somnului............................ 764.2. Creşterea larvelor de Phylosamia ricini......................................... 764.3. Creşterea larvelor de Antheraea pernyi.......................................... 774.4.Creşterea succesivă a viermilor de mătase....................................... 784.5. Îngogoşarea şi tehnica recoltării şi sortării gogoşilor de mătase..... 804.5.1. Îngogoşarea şi tehnica recoltării şi sortării gogoşilor de Bombyx mori....................................................................................................... 804.5.1.1. Asigurarea condiţiilor de microclimat în perioada de îngogoşare a larvelor............................................................................. 804.5.1.2. Tehnica îngogoşării.................................................................. 814.5.1.3. Recoltarea gogoşilor.................................................................. 824.5.1.4. Sortarea gogoşilor..................................................................... 824.5.2. Îngogoşarea şi tehnica recoltării gogoşilor de Phylosamia ricini 824.5.3. Îngogoşarea şi tehnica recoltării gogoşilor de Antheraea pernyi 835. PREINDUSTRIALIZAREA GOGOŞILOR DE MĂTASE.............. 865.1. Caracteristicile gogoşilor de mătase............................................... 865.2. Defectele gogoşilor de mătase........................................................ 885.3. Tehnologia preindustrializării gogoşilor......................................... 89BIBLIOGRAFIE.................................................................................... 92

3

INTRODUCERE

Firul de mătase constituie una din cele mai avantajoase conversii de energie din natură (energie solară), iar proprietăţile sale fizice îl fac de neînlocuit, nu numai în industria textilă, ci şi ca material tehnic în industrii de vârf (electrotehnică, aeronautică etc.) şi în chirurgie. Mătasea naturală are o pondere mică în raport cu celelalte materii textile (aproximativ 0,15-0,17% din totalul fibrelor textile ce se folosesc pe plan mondial), dar prin calităţile sale unice, ea a fost desemnată ”regina fibrelor”. Articolele din mătase naturală, multe fiind considerate articole de lux, cunosc o deosebită solicitare pe piaţă.

Deşi, de-a lungul timpului s-a încercat să se producă fibre sintetice, având ca model mătasea naturală, nimeni nu a reuşit, până în prezent, să producă în laborator fibre, care să echivaleze prin proprietăţile lor firul de mătase, elaborat cu atâta măiestrie şi precizie de către viermele de mătase.

Arta creşterii viermilor de mătase şi obţinerea mătăsii îşi au originea în China antică. Conform unei legende, primul fir de mătase a fost devidat în anul 2640 î.C., de prinţesa Si-Ling-Schi, soţia favorită a împăratului Hoang-Ti (2699-2599 î.C.). Ultimele cercetări arheologice, însă, au scos la iveală vestigii, care atestă practicarea unor activităţi sericicole încă din era neolitică (circa 6000 de ani înaintea erei creştine).

Timp de trei milenii, chinezii au reuşit să păstreze secretul creşterii viermilor de mătase şi devidării firului de mătase între graniţele Chinei, divulgarea lui fiind pedepsită cu moartea. Mătasea a constituit pentru chinezi un important mijloc de schimb comercial, preţul ei depăşind, de multe ori, echivalentul în aur al greutăţii ei. Comercializarea mătăsii peste graniţele chineze a dus la apariţia legendarului „Drum al Mătăsii”, important mijloc de legătură pentru vechile civilizaţii.

Începând cu secolul al II-lea, sericicultura s-a răspândit şi peste graniţele chineze, mai întâi în Japonia, apoi în statele asiatice învecinate.

În Europa, deşi au existat numeroase încercări de-a lungul timpului, creşterea viermilor de mătase a început în anul 552, fiind atribuită celor doi călugări persani, care au reuşit să aducă la curtea împăratului Iustinian (527-565), ouă de viermi de mătase, ascunse în bastoanele lor de bambus.

În ţara noastră, sericicultura a prins contur începând cu secolul al XIV-lea (1348), mai întâi în Transilvania, apoi în Banat. În Moldova şi Muntenia, creşterea viermilor de mătase a fost introdusă mult mai târziu (secolul al XVIII-lea), de către turci, de la aceştia moştenindu-se cuvântul borangic. Deşi a fost introdusă relativ târziu, condiţiile favorabile oferite de ţara noastră au făcut ca, sericicultura să se dezvolte destul de rapid.

În paralel cu practica sericicolă, începând cu secolul al IX-lea au început să apară o serie de publicaţii, prin care se aducea la cunoştinţa publicului larg necesitatea dezvoltării sericiculturii şi avantajele ei. Astfel, în 1823 a apărut traducerea cărţii lui Ludovic Mitterparcher, “Învăţătură despre cultura sau creşterea duzilor şi a viermilor de mătase” şi tot în acelaşi an, Ioan Tomici a

4

publicat în Transilvania o lucrare despre agricultură, ce trata şi probleme de sericicultură. În 1849, s-a tipărit la Bucureşti cartea “Învăţătură pentru prăşirea duzilor şi creşterea gândacilor de mătase, adunate şi întocmite pe clima ţării

româneşti de la clucerul şi cavalerul Petru Poenaru”.

În 1845, pentru dezvoltarea sericiculturii, în Moldova s-au distribuit în mod gratuit, de către stat, 60 000 de puieţi de duzi, care au fost plantaţi în sudul provinciei, iar mai târziu (1864), odată cu înfiinţarea pepinierelor de duzi din Pantelimon, Iaşi, Brăila, Giurgiu şi din Bărăgan, distribuirea gratuită a puieţilor de duzi şi a ouălor de viermi de mătase importate a devenit un lucru obişnuit.

La începutul secolului trecut s-au organizat primele staţiuni destinate obţinerii şi selecţionării ouălor de viermi de mătase.

În perioada interbelică, la Lugoj s-a înfiinţat o fabrică de prelucrare a mătăsii (actuala S.C. Filseta S.A.).

Un moment important în istoria sericiculturii româneşti l-a constituit înfiinţarea a “Staţiunii Centrale de Producţie şi Cercetări pentru Sericicultură”, din Bucureşti (actuala S.C. SERICAROM S.A.).

Perioada 1960-1989 a reprezentat apogeul sericiculturii româneşti, producţia de gogoşi, care la nivelul anului 1944 era estimată la 500 tone, a ajuns la 1330 tone în anul 1963 şi la peste 1894 tone în anul 1989. În această perioada, ca urmare a lucrărilor susţinute de selecţie, s-au obţinut un număr impresionant de rase şi hibrizi de viermi de mătase, respectiv de soiuri şi hibrizi de dud, foarte productivi, adaptaţi perfect la condiţiile autohtone. Concomitent cu preocupările privind creşterea producţiei de gogoşi, un accent deosebit s-a pus pe segmentul cercetare, în această perioadă înregistrându-se o adevărată “explozie” de lucrări ştiinţifice, care au contribuit la elucidarea unor probleme, vizând mecanismele genetice, fiziologice şi biochimice ale secreţiei mătăsii, valorificării hranei, rezistenţei la boli etc.

În prezent (2002), pe plan mondial se produc peste 88578 tone de mătase,

din care 62001 tone sunt produse în China.

În România, datorită schimbărilor politico-socio-economice survenite după anul 1989, a greutăţilor cu care se confruntă economia naţională, în general şi agricultura, în mod special, producţia de gogoşi de mătase a scăzut dramatic, la ora actuală, practic, nu se mai poate vorbi, la nivel naţional, de o producţie sericicolă.

În prezent, S.C. SERICAROM S.A. este singura care asigură producerea şi distribuirea ouălor de viermi de mătase, precum şi creşterea şi colectarea gogoşilor de mătase de la ferme şi producători privaţi din ţară.

Strategia Ministerului Agriculturii, Silviculturii şi Dezvoltării Rurale, privind

dezvoltarea sericiculturii în România în perioada 2001-2010, prevede o serie de proiecte şi programe, prin care această ramură zootehnică să fie relansată.

În prezent, în cadrul unităţii S.C. SERICAROM S.A. sunt 7 kg ou elită (necesarul pentru realizarea proiectelor M.A.S.D.R fiind de 2 kg/an), nefiind necesare importuri, deoarece genofondul actual al speciei Bombyx mori cuprinde 60 de rase de viermi de mătase şi se îmbunătăţeşte continuu, datorită schimburilor pe care le are unitatea cu diferite unităţi din alte ţări.

5

Cele 60 de rase ce alcătuiesc fondul genetic al speciei, creaţii biologice indigene sau provenite în urma schimburilor bilaterale efectuate de-a lungul anilor, cu unităţi similare din străinătate, sunt clasificate pe baza unor criterii specifice, întreaga colecţie de rase active şi pasive fiind considerată genotecă, unicat în Europa.

Pentru stimularea creşterii viermilor de mătase în teritoriu, se vor elabora o serie de acte normative, prin care ouăle de viermi de mătase, precum şi alte materiale consumabile, necesare procesului de creştere, vor fi distribuite gratuit (sau subvenţionate în proporţie de 75%) celor interesaţi. De asemenea, un accent deosebit se pune sprijinirea crescătorilor particulari în exportul de ouă de viermi

de mătase şi gogoşi, conform reglementărilor Uniunii Europene.

În contextul actual, când pe plan mondial se observă o tendinţă clară către produsele ecologice, având în vedere şi condiţiile deosebit de favorabile oferite de ţara noastră, la care se adaugă şi excelentul fond genetic, pe care îl deţinem, se speră ca, în următorii ani sericicultura să devină una din cele mai profitabile ramuri ale agriculturii româneşti.

Referat: Istoricul sericiculturii în România

6

PROTECŢIA MUNCII ÎN DOMENIUL SERICICOL

În creşterea viermilor de mătase pot să apară unele accidente sau boli

profesionale.

Înainte de angajare întregul personal va fi supus unui riguros examen medical. Nu vor putea lucra în fermele sericicole cei alergici la pulberea de pe corpul fluturilor.

În unitate se vor asigura câte două schimburi de echipament de protecţie, constituit din: halate, salopete, cizme, mănuşi de cauciuc, măşti de tifon etc. La intrarea în fermă trebuie să existe un filtru sanitar, care posedă vestiare pentru schimbarea hainelor de stradă cu cele de muncă, duşuri şi spălătoare pentru igiena muncitorilor, precum şi un spaţiu pentru spălarea şi dezinfecţia, prin fierbere şi aspersare cu soluţie de aldehidă formică 2%, a echipamentului de protecţie.

În spaţiile de incubaţie şi de creştere trebuie să existe recipiente cu soluţii antiseptice (bromocet 2-3%, sublimat 1%o) pentru dezinfecţia mâinilor.

Pentru evitarea îmbolnăvirilor, schimbarea aşternutului sau rărirea larvelor nu se face cu mâna, ci folosind hârtie perforată.

Periodic adăposturile de creştere vor fi aerisite, deoarece aerul viciat este dăunător şi pentru îngrijitori.

La dezinfecţia cu sulf sau cu formol a încăperilor şi a utilajului de creştere a viermilor de mătase, personalul trebuie să folosească măşti de gaze, pentru a preveni intoxicaţiile cu bioxid de sulf sau cu vapori de formol. Curăţenia mecanică şi dezinfecţia spaţiilor de creştere se vor face după scoaterea de sub tensiune a tuturor instalaţiilor electrice.

Pentru culegerea frunzelor din duzii cu trunchi înalt se vor folosi scări duble, rezistente.

Întrebări:

Care sunt principalele reguli de protecţia muncii în halele de creştere a larvelor de mătase?

Care sunt principalele reguli de protecţia muncii în activitatea de recoltare a frunzei de dud?

7

1. BIOLOGIA VIERMILOR DE MĂTASE

1.1. Sistematica zoologică a speciilor de interes sericicol

Până în prezent, pentru sericicultură prezintă importanţă trei specii: Bombyx mori; Philosamia ricini şi Antheraea pernyi. Toate fac parte din încrengătura Artropoda, clasa Insecta, ordinul Lepidoptera, subordinul Heteroneura, seria Methaheterocera, familiile Bombycidae, Saturnidae.

Familia Bombycidae cuprinde aproximativ 70 de specii. Reprezentant al genului Bombyx, specia Bombyx mori (viermele de mătase al dudului) este cea mai importantă pentru sericicultură, fiind şi singura domesticită. Prezintă 56 de cromozomi se hrăneşte în exclusivitate cu frunze de dud (numai în perioada larvară). Este o specie nocturnă, ce provine din două specii sălbatice, respectiv Bombyx mandarina (Theofila mandarina) şi Theofila religiosae. Prima prezintă 54 de cromozomi, poate fi întâlnită şi astăzi în mediul ei natural, reprezentat de duzii care cresc spontan în regiunile muntoase din China, Coreea şi Japonia, se aseamănă mult cu specia Bombyx mori. A doua specie posedă 62 de cromozomi, trăieşte în zona temperată a munţilor Himalaia, prezintă oul şi larva ceva mai dezvoltate, comparativ cu Bombyx mori.

Speciile Philosamia ricini (viermele de mătase al ricinului) şi Antheraea pernyi (viermele de mătase al stejarului), aparţinând familiei Saturnidae, prezintă o importanţă sericicolă mai redusă.

1.1.1. Clasificarea raselor de Bombyx mori

Specia Bombyx mori prezintă un număr impresionant de rase care se pot clasifica după următoarele criterii: voltinism, origine geografică, mărimea, forma şi culoarea gogoşii.

După voltinism rasele se împart în:

- monovoltine, care au o singură generaţie pe an, o perioadă larvară lungă (30-32 zile), larve sensibile la condiţiile de mediu şi îmbolnăviri, gogoşi cu conţinut ridicat în mătase (26-28%), cu fir lung şi de cea mai bună calitate tehnologică;

- bivoltine, produc două generaţii pe an, au o perioadă larvară scurtă (25-26 zile), larve cu viabilitate ridicată (mai rezistente la condiţiile de mediu şi la îmbolnăviri), atât producţia de gogoşi cât şi calităţile tehnologice ale firului sunt inferioare celor de la rasele monovoltine. Se folosesc în încrucişări cu rasele monovoltine pentru crearea de hibrizi de vară, precum şi pentru crearea de rase noi;

- polivoltine, realizează 5-8 generaţii pe an, au o perioadă larvară scurtă (18-21 zile), larvele posedă o viabilitate foarte ridicată, firul de mătase are calităţi tehnologice inferioare. Se cresc în regiunile tropicale şi subtropicale din China, Japonia şi Indonezia. Se folosesc la hibridări pentru a imprima o perioadă larvară scurtă.

8

După regiunea geografică se clasifică în rase:

- europene , caracterizate prin ouă mari, larve cu corpul alb, cu semne larvare, sensibile la condiţiile de mediu, perioadă larvară relativ lungă, gogoşi de formă ovală, albe sau galbene, bogate în mătase, uşor filabile. Cuprind numai rase monovoltine;

- japoneze, prezintă ouă cenuşii, larve cu tegumentul alb cu nuanţă roz, cu semne larvare (mască pe torace, semiluni pe segmentele 5-8 abdominale), creştere lentă a larvelor, exigenţă la hrană, temperatură, gogoşi alungite, centurate, albe sau galbene, ponta conţine 550-600 ouă, 1g sămânţă conţine 1600-1800 ouă, conţinutul în mătase filabilă este ridicată. Pot fi monovoltine sau polivoltine;

- chinez e, posedă ouă mici (într-un gram intră 1800-2000 ouă) cenuşiu-verzui, larvele sunt albe cu tentă albăstruie, lipsite de semne larvare, stadiu larvar mai scurt ca la cele japoneze, exigente la hrană şi factorii de mediu, gogoşi ovale, necenturate, albe sau galbene, bogate în mătase, uşor filabile, cu fir lung şi subţire. Femela depune 450-500 ouă/pontă. Cuprind rase monovoltine şi bivoltine;

- trop icale, au ouă mici, de culoare deschisă, larve cu corpul scurt şi subţire, rezistente la condiţiile de sediu, perioadă larvară scurtă, gogoşi fusiforme, galbene, verzui sau albe, conţinut scăzut în mătase, greu filabile, fir subţire. Sunt majoritatea polivoltine. Se folosesc la hibridări.

După mărimea gogoşilor se disting: rase cu gogoşi mari (Bagdad, Gubic, Almeira), mijlocii (rasele europene) şi mici (rasele chineze, japoneze, coreene).

După culoarea gogoşilor există rase cu gogoşi albe (majoritatea), galbene (Galben european centurat, Orşova, Băneasa, Cislău), aurii (Auriu chinez), roz (rasa chineză Hankows, Roz de Corabis), verde (Lutus, Verde chinez), violet (foarte rar la unele rase din extremul orient). Majoritatea acestor culori se degradează la lumină.

După forma gogoşilor, distingem rase cu gogoşi centurate (rasele europene), elipsoidale sau fusiforme (rase chineze şi japoneze polivoltine), sferice (rase chineze, rasele italiene - Bione şi Majella) şi ovale (rasele chineze).

1.1.2. Rase şi hibrizi de Bombyx mori crescute în România

Rasele crescute în ţara noastră se clasifică în rase indigene şi rase importante.

Rase indigene. Rasa "Alb Orşova". Este prima rasă de viermi de mătase cu gogoşi albe,

obţinută în ţara noastră în anul 1956 prin metoda selecţiei sintetice, folosind ca material o rasă chinezească şi una europeană.

Prezintă pontă mare, cu un număr mediu de 680-700 ouă cu o culoare cenuşie violacee. Larvele sunt de culoare albă, fără semne larvare, viguroase şi cu apetit pronunţat. Durata perioadei larvare este de 29 zile. Gogoşile sunt albe, mari, de formă elipsoidală, cântărind în medie 1,9 g. Învelişul mătăsos este de 20,5%, iar lungimea fibrei 1000 m.

Rasa "Alb Cislău" A fost obţinută în anul 1958 la Centrul Sericicol Cislău, jud. Buzău, prin metoda selecţiei sintetice. Ca material iniţial au servit rasele Alb Japonez şi Auriu Chinez.

9

Prezintă un număr mediu de 650 ouă/pontă, culoarea ouălor fiind gri-verzuie. Larvele sunt de culoare albă, cu viabilitate ridicată (92%) şi o durată a perioadei larvare de 29 zile. Gogoşile de formă ovală, uşor centurate, cântăresc în medie de 2 g şi au un conţinut în mătase de 19%. Greutatea gogoşii uscate oscilează în jurul valorii de 0,700 g, iar lungimea fibrei este de 930-1000 m. Este folosită ca genitor la obţinerea combinaţiilor hibride destinate zonei colinare.

Rasa "Alb Băneasa". A fost realizată prin metoda selecţiei sintetice, în perioada 1956-1960, având la origine rasa Alb Japonez.

Ouăle sunt de culoare cenuşie-violacee. O pontă numără circa 600-650 ouă. Procentul de ecloziune a ouălor este cuprins între 95-97%. Larvele prezintă tegumentul alb, cu uşoară tentă ciocolatie şi cu semne larvare evidente. Manifestă sensibilitate la temperaturi ridicate, fapt ce impune, în special în condiţiile creşterii în rasă pură, respectarea strictă a factorilor de mediu specifici fiecărei vârste larvare. Gogoşile, de dimensiuni mari, au o valoare medie a axului longitudinal de 3,45 cm, iar a celui transversal de 1,83 cm. Greutatea gogoşii crude este cuprinsă între 2,0 şi 2,3 g, iar conţinutul în mătase reprezintă 21,8%. Lungimea fibrei desprinsă de pe gogoşi este în medie de 1100 m.

Rasa "Băneasa 75". Reprezintă rezultatul lucrărilor de selecţie efectuată în perioada 1970-1975. La originea acestei rase se găsesc două rase de provenienţă chineză.

Rasa se caracterizează printr-o pontă numeroasă, care în medie totalizează 700-750 ouă, de culoare cenuşie-verzuie. Larvele de culoare albă, fără semne larvare, au o creştere uniformă în condiţiile unei îngrijiri corespunzătoare. Durata perioadei larvare este de 28 zile. Prezintă un ritm rapid de îngogoşare, în primele 24 de ore de la apariţia primelor semne urzesc gogoaşa peste 90% din efectivul de larve. Gogoşile au formă ovală, necenturate, cu un conţinut în mătase de 20-21%. Axul longitudinal al gogoşii măsoară 3,20 cm, iar cel transversal 2,02 cm. Gogoaşa crudă cântăreşte în medie 1,9 g, iar cea uscată 0,79 g. Lungimea fibrei depănate de pe gogoaşă măsoară 1000-1050 m. Testată în încrucişări cu celelalte rase, a dovedit o bună capacitate de combinare, comportându-se corespunzător, atât ca genitor matern cât şi patern.

Rasa "S-76". A fost obţinută în perioada 1971-1976, pornind de la hibridul Alb Băneasa x Alb Chinez 1. Formele extrase au fost reproduse consangvin şi neconsangvin şi supuse unei riguroase selecţii individuale. Rasa prezintă un număr mediu de 600 ouă/pontă, ouăle având culoare cenuşie-verzuie, caracteristică raselor de origine chineză. Larvele prezintă semne larvare evidente, viabilitate ridicată, perioadă larvară de 27-28 zile. Gogoşile au formă ovală, greutate medie de 1,9 g, conţinutul în mătase 22%, iar lungimea fibrei 1150-1200 m.

Rase importate. Rasa "Belokokonnaia 1". Importată din fosta U.R.S.S. în anul 1970, rasa s-a

dovedit uşor adaptabilă la condiţiile climatice ale ţării noastre. Supusă unor lucrări de selecţie, este folosită ca genitor în obţinerea de hibrizi simpli. Se caracterizează prin ponte cu un număr mediu de 680 ouă, de culoare cenuşie metalică. Larvele mari, viguroase, prezintă semne larvare. Durata perioadei larvare este de 30-31 zile. Gogoşile au formă ovală centurată, cântăresc în medie 1,85 g. Greutatea gogoşii uscate oscilează în jurul valorii de 0,8 g. Învelişul mătăsos reprezintă 21% din greutatea gogoşii crude, iar lungimea fibrei atinge 950 m.

Rasa "Belokokonnaia 2". Având aceeaşi provenienţă ca şi rasa precedentă, prezintă ponte cu un număr mediu de ouă de 680-700, caracterizate prin procent

10

ridicat de ecloziune, respectiv 98-100%. Larvele prezintă mască şi semilună slab pronunţate, consumă bine frunzele de dud. În condiţii corespunzătoare de creştere, durata stadiului larvar este de 29 zile. Prezintă uniformitate la îngogoşare, a cărei durată nu depăşeşte două zile. Gogoşile albe, ovale, necenturate, au un conţinut în mătase de 20 -21%, greutatea medie a gogoşii crude este de 1,95 g, iar a gogoşii uscate de 0,820 g. Lungimea fibrei atinge 1000 m. Fluturii mari, viguroşi, întrunesc caracterele speciei. Rasa se comportă bine atât în creşterile în rasă pură, cât şi în încrucişarea cu Belokokonnaia 1 şi Saniiş 9.

Rasa "Saniiş 8".Obţinută în Institutul Saniiş din Taşkent, prin selecţie sintetică, pornindu-se de la trei rase şi adusă în ţara noastră în 1970, este folosită în hibridare cu Belokokonnaia 1. Prezintă ponte cu un număr mediu de 730 ouă, de culoare cenuşie metalică. Larvele, cu semne larvare, sunt caracterizate prin vigurozitate pronunţată şi capacitate ridicată de valorificare a frunzei. Gogoşile au formă alungită, centurate cu grană de mărime mijlocie şi un conţinut în mătase de 21-22%. Gogoaşa crudă cântăreşte în medie 2 g, iar cea uscată 0,9 g. Axul longitudinal al gogoşii măsoară 3,60 cm, iar cel transversal 1,70 cm. Lungimea fibrei este cuprinsă între 900-1000 m.

Rasa "Saniiş 9". A fost obţinută prin aceeaşi metodă ca şi rasa precedentă, în ţara noastră a fost adusă în anul 1970, fiind ulterior supusă unor lucrări riguroase de selecţie. Ca urmare acestor lucrări, în decurs de câţiva ani s-au selecţionat numai formele cu ponte adezive. Ponta conţine un număr mediu de 720 ouă, de culoare cenuşie-verzuie. Larvele sunt mari, viguroase, rezistente la boli, durata perioadei larvare este de 29-30 zile. Gogoşile mari, de formă ovală, necenturate prezintă axul longitudinal de aproximativ 3,40 cm, iar cel transversal de 2,20 cm. Greutatea medie a gogoşii crude este de 1,8 g, iar conţinutul în mătase al acestora este de 20,7%. Gogoaşa uscată cântăreşte 0,870 g, iar lungimea fibrei atinge 1000 m.

Rasa "Skorospelaia 2". Rasa a fost creată la staţiunea de sericicultură din Piatigorsk, prin metoda selecţiei sintetice. Datorită procentului de viabilitate ridicat al larvelor, de peste 94% şi a duratei scurte a perioadei larvare, care totalizează numai 26 zile, este folosită ca genitor în obţinerea de hibrizi destinaţi creşterilor de vară. Ponta prezintă un număr mediu de 550 ouă, cu un procent de ecloziune ridicat, de peste 93%. Larvele albe au semne larvare normale. Prin lucrările de selecţie efectuate, rasa şi-a îmbunătăţit caracterele tehnologice, sub acest aspect, se caracterizează următorii parametri: greutatea medie a unei gogoşi crude 1,8 g; greutatea gogoşii uscate 0,89 g; conţinutul de mătase 20,4%; lungimea fibrei 900 m.

Rasa "US-4". Creată la staţiunea sericicolă Merefa din Ucraina, rasa se comportă bine atât în creşterile în rasă pură, cât şi în hibridare. În urma lucrărilor de ameliorare, efectuate în scopul adaptării sale la condiţiile ţării noastre, rasa se poate folosi cu bune rezultate în obţinerea de hibrizi destinaţi creşterilor de vară. Ponta prezintă în medie 670 de ouă, larvele sunt de culoare albă, fără semne larvare. Perioada larvară durează 27-28 zile. Gogoşile albe, ovale, uşor centurate, au un conţinut în mătase de 21%, iar lungimea fibrei de 980 m.

Rasa "Alb Chinez 29" a fost adusă în ţara noastră în anul 1967 şi introdusă în programul de hibridare în următorii ani, după ce s-a realizat adaptarea acesteia la condiţiile ţării noastre şi stabilizarea unor caractere. Ca urmare a lucrărilor de selecţie s-a reuşit, în special, sporirea prolificităţii şi a fecundităţii rasei, care în prezent se caracterizează printr-un număr mediu de 620 ouă/pontă şi un procent de fecunditate de peste 96%. Larvele au tegumentul alb, lipsit de semne larvare, cu o

11

slabă coloraţie bleu la locul de unire al segmentelor. În primele trei vârste, larvele necesită o îngrijire foarte atentă, şi manifestă multă exigenţă faţă de calitatea frunzei. În condiţiile unei îngrijiri corespunzătoare se dezvoltă uniform, aspect ce se reflectă şi în perioada de îngogoşare, când larvele manifestă în masă semnele caracteristice îngogoşării. Gogoşile au o formă ovală, necenturate, cu un conţinut în mătase ce atinge 25% şi o lungime a fibrei de până la 1200 m. Greutatea medie a gogoşii crude oscilează în jurul valorii de 1,9 g, în timp ce gogoaşa uscată cântăreşte 0,720 g.

Hibrizi de Bombyx mori crescuţi în ţara noastră. H.D. "Băneasa 75 x Băneasa 9". Hibridul introdus în producţie în anul

1983, este destinat creşterilor de primăvară. Prezintă următoarele caracteristici:

- 1750 ouă/g;

- ecloziune % 92,7%;

- durata perioadei larvare 29 zile;

- viabilitatea larvelor 90%;

- producţia de gogoşi 2,540 kg/g ouă;

- învelişul mătăsos 21,5%;

- greutatea gogoşii crude 1,9 g;

- lungimea fibrei 1050 m.

H.D. "Băneasa 76 x Băneasa 4". Este destinat creşterilor de primăvară, prezentând următoarele însuşiri:

- 1880 ouă/gram;

- ecloziune 91,1%;

- durata perioadei larvare 29 zile;

- viabilitatea larvelor 92,3%;

- producţia de gogoşi 2,680 kg/g ouă;

- învelişul mătăsos 22,8%;

- greutatea gogoşii crude 2,1 g;

- lungimea fibrei 1180 m.

H.D. "Cislău 8 x Cislău 1". Hibridul a fost introdus în producţie în anul 1981. Este destinat creşterilor de primăvară şi zonelor colinare ale ţării. Întruneşte următoarele caractere:

- 1960 ouă/gram

- ecloziune 92,5%

- durata perioadei larvare 29 zile

- viabilitatea larvelor 94,8%

- producţia de gogoşi 2,500 kg/g ouă

- învelişul mătăsos 20,6%

- greutatea gogoşii crude 1,9 g

- lungimea fibrei 1150 m.

12

1.2. Ciclul evolutiv şi morfofiziologia speciilor sericicole

Speciile sericicole se dezvoltă pe baza unui ciclu evolutiv complet (fig. 1.1), care cuprinde patru stadii: ou, larvă, crisalidă (pupă sau nimfă) şi adult (fluture). Rasele, care au un singur ciclu complet pe an, se numesc monovoltine, iar cele la care acest ciclu se repetă de 2-3 sau de mai multe ori pe an, se numesc bi, tri sau polivoltine.

Fig. 1.1 Ciclul evolutiv al speciei Bombyx mori. (dupa Cetateanu, 1988)

La Bombyx mori, întreg ciclul evolutiv durează între 57 şi 71 de zile, la care se adaugă perioada de diapauză, care în funcţie de rasă, de factorii genetici şi de mediu, variază intre 9-10 luni, respectiv din iulie până în aprilie. Oul, primul stadiu al ciclului evolutiv, este denumit în mod curent „sămânţă de viermi de mătase”. Totalitatea ouălor depuse de o femelă constituie ponta.

1.2.1. Stadiul de ou

În cazul speciei Bombyx mori stadiul de ou are o durată ce totalizează aproximativ 300 zile în cazul raselor monovoltine, 120 zile în cazul celor bivoltine, respectiv 10-14 zile în cazul raselor polivoltine. Ponta este dispusă în acelaşi plan şi în funcţie de rasă numără 500-700 ouă. Ouăle aderă de suportul, pe care au fost depuse, datorită unei substanţe cleioase (înveliş glutinic) cu rol adeziv, secretat de femelă şi eliminat odată cu ponta (există şi rase, la care acest înveliş lipseşte, spre exemplu rasa Bagdad).

Ouăle au o formă oval lenticulară, uşor turtite lateral. Prezintă un pol anterior (mai ascuţit), unul posterior şi două părţi laterale (dorsală şi ventrală), care iniţial sunt bombate, iar ulterior devin turtite şi apoi concave. La nivelul polului anterior se găseşte un orificiu, sub forma unei pâlnii cu deschiderea largă spre exterior, numit micropil, prin care pot pătrunde spermatozoizii în vederea fecundării şi pe unde larvele, în momentul ecloziunii, au posibilitatea să iasă (fig. 1.2).

13

Fig. 1.2. Structura oului la Bombyx mori: 1 - corion; 2 - membrana vitelina; 3 - seroasa; 4 - amnios; 5 - cavitate amniotică; 6 - vitelus;7 - embrion; 8 - micropil; 9 - sferule viteline.

(după Marghitaş, 1995)

Greutatea ouălor este variabilă în funcţie de rasă, fiind cuprinsă între 0,4-0,8 mg, ceea ce înseamnă că într-un gram se găsesc 1200-2000 de ouă (1200 la rasa Bagdad, 1450-1500 la rasele europene, 1500-1800 la cele chinezeşti, 1700-1850 la cele de provenienţă japoneză şi 1600-2000 la diverşi hibrizi). Ouăle depuse în prima parte a pontei sunt, de regulă, mai mari decât cele depuse la urmă. De asemenea, felul cum au fost alimentaţi părinţii influenţează direct asupra mărimii ouălor.

Ouăle prezintă un diametru mare, de aproximativ 1,5 mm şi un diametru

mic de 1-1,2 mm. Aceste dimensiuni desemnează un caracter de rasă, fiind luate în considerare în lucrările de selecţie.

Densitatea ouălor este superioară apei, fiind în medie de 1,08. Substanţa uscată reprezintă 1/3 din masa ouălor, fiind reprezentată în proporţie de 2/3 de proteine şi lipide.

Imediat după depunere, ouăle au o culoare galben deschis. În cazul ouălor fecundate, această culoare se schimbă în galben portocaliu, apoi în roz, datorită formării pigmenţilor în membrana seroasă, urmând ca în 3-4 zile de la depunere să capete o culoare, definitivă, cenuşie cu diferite nuanţe (cenuşiu deschis la rasele europene, cenuşiu verzui la cele chinezeşti şi cenuşiu violaceu la cele japoneze). În preajma ecloziunii ouăle îşi schimbă din nou culoarea, albindu-se ca urmare a consumării de către larve a membranei seroase, ce conţine pigmenţi. Ouăle nefecundate vor rămâne galbene, iar cu timpul vor seca.

Structural, oul fecundat, la 24 de ore de la depunere, prezintă de la exterior spre interior: corionul, membrana vitelină, membrana seroasă, amniosul, vitelusul şi embrionul.

Corionul (coaja oului), învelişul extern al oului, este transparent, are o grosime cuprinsă între 20 şi 65 microni, reprezintă 10-15% din greutatea oului, este de consistenţă dură, de natură chitinoasă (compus dintr-o scleroproteină cu sulf - „corinina”). Pe suprafaţa corionului, cu ajutorul lupei, se poate observa un desen în relief, sub forma unor poligoane (amprenta celulelor de la nivelul epiteliului oviductului) şi care în jurul micropilului formează o rozetă. Întreg corionul este străbătut de o reţea de canalicule (pori respiratori), prin care se realizează schimbul de gaze dintre ou şi mediul extern.

Pe partea interioară a corionului aderă intim membrana vitelină, subţire, transparentă, care are rolul de a închide conţinutul oului (protoplasma).

14

Membrana seroasă se formează numai după fecundarea oului, este formată din celule poligonale aplatizate, ce conţin pigmenţi responsabili de culoarea ouălor.

Vitelusul are ponderea cea mai ridicată în compoziţia oului. Prezintă două componente diferite ca aspect şi rol - vitelusul formativ şi vitelusul nutritiv. Prima componentă, care este uniformă şi transparentă, reprezintă partea de vitelus, din care se formează embrionul în timpul incubaţiei. Cea de a doua componentă este mai opacă şi prezintă un conţinut bogat în proteine, glucide, lipide şi vitamine, constituind rezerva de hrană necesară dezvoltării embrionului.

Embrionul se prezintă sub forma unei benzi curbate, fiind protejat de un înveliş embrionar numit amnios. Practic, formarea embrionului începe o dată cu procesul de fecundare. Pătrunderea spermatozoizilor în ou are loc înainte de depunerea acestuia.

Deşi prin micropil pătrund un număr mare de spermatozoizi, în final doar unul singur va fecunda pronucleul femel. Fecundarea propriu-zisă are loc după aproximativ o oră şi jumătate până la două ore de la depunere, realizându-se astfel fuziunea pronucleului mascul cu cel femel. După fecundare nucleul oului devine foarte activ, având loc un proces intens de diviziune, în urma căruia nucleii rezultaţi migrează la periferia oului, unde după 10-12 ore formează un strat de celule numit blastoderm. O bună parte din aceşti nuclei se transformă în celule viteline.

În intervalul de 15-20 ore de la depunere celulele blastodermului se concentrează în partea ventrală a oului, formând o zonă distinctă, numită suprafaţă embrionară, care în curând va căpăta forma unei şei şi va purta denumirea de strie germinativă. Concomitent se formează seroasa şi amniosul, membrane cu rol protector pentru embrion. În acest stadiu, la rasele monvoltine, dezvoltarea embrionară încetează şi se instalează diapauza. Diapauza este un fenomen întâlnit la numeroase specii de insecte, tradus prin instalarea în diferite stadii ale ciclului biologic a unei stări de repaus aparent. La Bombyx mori are un caracter obligatoriu, fiind un exemplu tipic de diapauză embrionară, ce se instalează la scurtă vreme după începerea dezvoltării embrionului (stadiul de strie germinativă). Această stare reprezintă o reacţie de adaptare faţă de mediu, dar care şi-a pierdut dependenţa de acţiunea directă a factorilor naturali nefavorabili, fapt pentru care nu trebuie să fie confundată cu hibernarea.

În timpul diapauzei se produc o serie de modificări biochimice şi fiziologice, cum ar fi: reducerea intensităţii procesului respirator şi a activităţii diferitelor echipamente enzimatice; încetarea diviziunii celulare; acumularea unor surse de energie (lipide, glicogen). Ca urmare a reducerii metabolismului, rezervele de hrană sunt păstrate la nivelul organismului, iar dezvoltarea corpului adipos atrage după sine o mai bună rezistenţă la frig, datorită reducerii raportului între apa liberă şi cea legată.

Un rol decisiv în manifestarea diapauzei îl are buna funcţionare a ganglionului subesofagian la femele, în stadiul de crisalidă, ale cărui celule neurosecretorii elaborează un hormon, care acţionează asupra ovarului, fiind responsabil de apariţia ouălor cu diapauză. Prin extirparea ganglionului mai sus amintit se obţin ouă, care nu manifestă diapauză. O serie de factori, cum ar fi lumina şi temperatura, care acţionează în perioada de incubaţie şi de dezvoltare larvară, pot influenţa obţinerea de ouă cu sau fără diapauză. După instalare, diapauza poate fi eliminată numai prin menţinerea ouălor la o temperatură de 5-70C, timp de 50-60 zile.

15

Diapauza, în practica sericicolă, se împarte în două perioade, respectiv: estivarea, perioadă ce durează de la depunerea ouălor (începutul lunii iulie) şi până la începutul lunii noiembrie, în care temperatura trebuie menţinută între 25-170C şi hibernarea naturală, în care temperatura este menţinută timp de 50-60 zile la 50C (condiţii pentru eliminarea diapauzei). În luna ianuarie, după parcurgerea celei de a doua perioade, ouăle, deşi sunt apte de dezvoltare, nu sunt puse la incubat (deoarece în această perioadă lipseşte frunza de dud), ci sunt menţinute la o temperatură de 2,5-00C, până când condiţiile de mediu permit începerea creşterii, această perioadă fiind cunoscută sub denumirea de hibernare artificială.

La Bombyx mori, în funcţie de mai mulţi factori, la rasele monovoltine diapauza are o durată de aproximativ 7-8 luni. La rasele bivoltine şi polivoltine, la care nu se manifestă diapauza, ecloziunea se produce după 10 zile de la depunerea ouălor.

Dezvoltarea embrionului este reluată după încheierea perioadei de diapauză, odată cu punerea ouălor la incubat, când începe procesul de formare a organelor interne şi a apendicelor externe. Embrionul se scurtează şi se îngroaşă, celulele părţii mijlocii se divid energic, din ele diferenţiindu-se cele trei foiţe embrionare: ectodermul, mezodermul şi endodermul.

Ectodermul (foiţa embrionară externă) stă la baza formării tegumentului şi anexelor sale, părţii anterioare şi posterioare a tubului digestiv, glandelor sericigene, glandelor salivare, traheelor, sistemului nervos, organelor de simţ şi a tuburilor lui Malpighi.

Mezodermul (foiţa embrionară mijlocie) participă la formarea muşchilor, ţesutului adipos şi a celulelor sexuale.

Din endoderm (foiţa embrionară internă) se formează epiteliul intestinului subţire.

Tot în aceasta perioadă se accentuează procesul de segmentare (metamerizare) a corpului, apărând 18 segmente (metamere) vizibile, din care primele patru vor participa la formarea capului, următoarele trei vor da naştere segmentelor toracice, iar restul vor constitui inelele abdominale.

După 6-8 zile de incubaţie are loc procesul de blastokineză, prin care embrionul îşi schimbă poziţia (faţa sa ventrală orientată către exterior devine internă). Inversiunea embrionului este însoţită de transformări importante, în sensul că majoritatea organelor sunt formate sau aproape formate. Către sfârşitul perioadei de incubaţie, cam cu două zile înainte de ecloziune, embrionul devenit larvă înghite resturile de vitelus şi membrana seroasă (moment exteriorizat prin fenomenul de albire a ouălor, perceperea unor pocnituri slabe, ouăle săltând uşor de pe locul unde se găsesc, datorită presiunii exercitate de larvă asupra corionului).

Urmează stadiul numit „corp albastru”, ca urmare a pigmentării corpului larvei, care devine negru (prin corion se vede albastru), acoperit de peri.

Când aerul pătrunde în traheile larvei, aceasta începe să roadă corionul la nivelul micropilului, în vederea ecloziunii.

Sintetizând, putem spune, că întreg procesul de dezvoltare embrionară la Bombyx mori parcurge 13 stadii.

1) Stadiul de repaus (A) – embrionul este mic, scurt; se observă o uşoară diferenţiere a regiunii capului şi a cozii; începe metamerizarea.

16

2) Începutul creşterii (Ba) – metamerele, capul şi coada devin mai evidente; în regiunea capului apare o concavitate.

3) Începutul creşterii (Bb) – se observă o alungire a corpului; capul şi coada devin mai mari; concavitatea capului este mai evidentă; metamerele apar mai pronunţate.

4) Stadiul de alungire (Ca) – embrionul prezintă corpul mai lung şi mai îngust; lobii capului devin evidenţi; cele 18 segmente ale corpului (metamere) pot fi numărate.

5) Stadiul de alungire avansată (Cb) – se continuă procesul de alungire a embrionului; lobii capului apar ca două emisfere cu marginile curbate spre interior; se conturează linia mediană la nivelul segmentelor 1 şi 2.

6) Stadiul de îngroşare a corpului (Da) – embrionul se alungeşte şi mai mult, dar în acelaşi timp se îngroaşă; metamerele sunt mult mai evidente, la fel şi linia mediană; concavitatea capului este mult adâncită.

7) Stadiul de îngroşare avansată a corpului (Db) – la nivelul segmentelor 3-7 se evidenţiază câte o pereche de apendici.

8) Începutul scurtării (Ea) – începe o uşoară scurtare a corpului; la nivelul capului şi a primelor segmente se observă apendici.

9) Stadiul de scurtare a corpului (Eb) – corpul devine mai scurt şi mai lat; partea proeminentă a capului şi segmentele 2-7 devin mai late.

10) Scurtarea mai pronunţată a corpului (Ec) – scurtarea şi îngroşarea corpului ating maximum; primele patru segmente formează capul; la nivelul segmentelor 5-7 apar picioarele toracice, iar pe segmentele 10-13 cele abdominale.

11) Blastochineza (Fa) – embrionul se întoarce cu faţa dorsală în afară şi capătă aspectul literei S.

12) După blastochineză (Fb) – embrionul inversat se alungeşte, luând forma unui arc; procesul de formare a larvei este aproape terminat.

13) Formarea larvei (Fc) – larva este formată în totalitate, prezintă corpul acoperit cu peri; la nivelul ouălor se aud nişte pocnituri specifice, care preced ecloziunea.

De la depunere şi până în luna noiembrie, greutatea medie a ouălor scade cu aproximativ 7%, după care până la începutul incubaţiei scăderea se accentuează, ajungând la 11%, iar în ziua care precede ecloziunea, se înregistrează o diferenţă totală faţă de momentul depunerii de 21%.

Creşterea şi dezvoltarea embrionului se realizează pe seama rezervelor acumulate în interiorul oului.

În procesul dezvoltării embrionului se observă o continuă modificare a raportului proteic. Se observă o reducere cu 60% a conţinutului mucinelor şi cu 40% a globulinelor şi albuminelor. În a treia şi a cincia zi de incubaţie se atinge apogeul în ceea ce priveşte acumularea unor aminoacizi. O bună parte din aminoacizii neasimilabili sunt ulterior descompuşi amoniacal, rezultând ureea, care va fi transformată în acid uric.

Cea mai importantă sursă de energie, necesară pentru dezvoltarea embrionului, este reprezentată de lipidele, care intră în compoziţia oului. Din rezerva totală de lipide, embrionul (larva în formare) consumă doar 49%, restul

17

fiind folosite de către larva eclozionată, ca sursă de energie necesară până în momentul consumării frunzelor.

Şi enzimele proprii oului suferă o serie de modificări calitative pe parcursul dezvoltării embrionare. Astfel, spre exemplu, înainte de incubaţie este identificată proteinaza, iar în stadiile mai avansate ale dezvoltării embrionare poate fi identificată tripsina.

Iniţial (înainte de incubaţie) ouăle au un pH = 6,7-6,8, acesta crescând treptat spre 7,2-7,7, către sfârşitul incubaţiei. Vâscozitatea oului şi presiunea osmotică înregistrează de asemenea creşteri în această perioadă.

Principalele funcţii ale oului sunt: respiraţia, transpiraţia şi degajarea de căldură. Prin procesul de respiraţie ouăle elimină cantităţi mari de bioxid de carbon, fapt ce reclamă asigurarea unei bune ventilaţii în camerele de incubaţie (sub 0,1% CO2). Respiraţia atinge valori maxime în preajma ecloziunii.

Prin procesul de transpiraţie, pe perioada incubaţiei, ouăle pierd aproximativ 13% din greutate de la depunere. Fenomenul este exteriorizat prin transformarea feţelor laterale din convexe în concave.

Ouăle degajă căldură, din acest motiv ele trebuiesc păstrate în strat subţire.

La Philosamia ricini, stadiul de ou are o durată de 8-10 zile. Ponta numără între 350 şi 500 de ouă, acestea fiind dispuse suprapus, ponta având o formă asemănătoare unui cuib de rândunică. Comparativ cu ouăle de Bombyx mori, la Philosamia ricini, acestea au feţele laterale mai bombate, devin oval-lenticulate după fecundare, iar micropilul este foarte greu de pus în evidenţă, din acest punct de vedere asemănându-se mult cu cele de Antheraea pernyi.

La depunere, culoare ouălor este galben-verzuie, apoi aceasta devine treptat albicioasă, urmând ca pe măsură ce embrionul se dezvoltă să se transforme în cenuşie. Ouăle nefecundate îşi păstrează culoarea galbenă. Greutatea unui ou este cuprinsă între 0,8 şi 1 mg (aproximativ 600 exemplare într-un gram), iar densitatea este de 1,2.

La Antheraea pernyi acest stadiu durează 10-12 zile la generaţiile din primăvară şi 5-6 zile la cele din toamnă. Ponta însumează un număr de 250-300 ouă, dispuse într-un singur plan, similar cu cele de la Bombyx mori. Culoarea ouălor la depoziţie este cafeniu deschis, aceasta închizându-se pe măsura evoluţiei embrionului. Ouăle acestei specii cântăresc între 1 şi 1,4 mg, ceea ce înseamnă că într-un gram se găsesc circa 400 de exemplare. Densitatea medie este de 1,5.

Sub aspect calitativ, ouăle la speciile de interes sericicol se apreciază pe baza aspectului exterior, procentului de fecunditate şi a procentului de ecloziune.

În ceea ce priveşte aspectul exterior, acesta trebuie să corespundă caracteristicilor morfologice ale speciei, iar în cadrul speciei, celor specifice rasei sau hibridului căruia aparţin.

Procentul de fecunditate (F%) la ouăle de calitate trebuie să fie de peste 95%. Se calculează pe baza raportului între numărul de ouă fecundate dint-o pontă şi numărul total de ouă depuse în acea pontă, exprimat procentual.

Procentul de ecloziune (E%) în cazul ouălor de calitate superioară trebuie să depăşească 90%. Formula de calcul este dată de exprimarea procentuală a raportului dintre numărul de ouă eclozionate dintr-un gram de sămânţă şi numărul total de ouă dintr-un gram de sămânţă.

18

1.2.2. Stadiul de larvă

Larva reprezintă ce de al doilea stadiu de metamorfoză din viaţa insectei. Larvele, în limbaj curent, sunt denumite viermi, de aici provenind şi denumirea uzuală, folosită în practică, de „viermi de mătase” atribuită larvelor speciilor de interes sericicol.

La Bombyx mori, în funcţie de rasă sau de hibrid, stadiul de larvă are o durată de 26-31 zile.

Larvele prezintă un corp de formă cilindrică, alungit şi uşor aplatizat ventral, la care se disting cele trei regiuni corporale: capul, toracele şi abdomenul (fig. 1.3).

picioare false stigme picioare adevărate

Fig. 1.3. Aspectul exterior al larvei. (după Bura, 1995)

Dacă după ecloziune, larva măsoară 3 mm şi cântăreşte 0,4-0,5 mg, la sfârşitul vârstei a V-a, ea va măsura 8-10 cm lungime şi va avea o greutate de 5-6 g, înregistrând astfel o creştere de 8-10 000 de ori.

Culoarea larvelor imediat după ecloziune este neagră, tegumentul prezentând, în această fază, o pilozitate abundentă, tradusă prin smocuri de peri negri, lungi şi deşi, dar care vor dispărea pe parcursul năpârlirile viitoare. După prima năpârlire şi trecerea larvei în vârsta a II-a, culoarea corpului devine albă-sidefie, de diferite nuanţe (spre exemplu: alb cu nuanţe albăstrui, la rasele de provenienţă chinezească şi alb spre roz cu pigmentaţii, la cele de provenienţă japoneză), iar a capului cafeniu-deschis. La unele rase (în special la cele primitive, neameliorate) se poate întâlni o culoare brun-catifelată sau zebrată, asemănătoare culorii scoarţei dudului, culoare ce reprezintă o formă de adaptare a viermilor de mătase la mediul natural. De asemenea, la unele rase larvele prezintă nişte desene caracteristice (semne sau desene larvare), traduse printr-o „mască” la nivelul părţii dorsale a toracelui şi a două perechi de „semiluni” pe partea dorsală a segmentelor al II-lea şi al V-lea ale abdomenului.

Coloraţia larvelor se datorează substanţelor pigmentare de la nivelul cuticulei şi hipodermei (straturi ale tegumentului) şi din hemolimfă. Cel mai răspândit pigment al tegumentului este melanina (substanţă ce prezintă molecule, ce conţin câte un nucleu aromat din grupa fenolilor). Apariţia diferitelor desene se datorează trecerii din hemolimfă în diferite sectoare ale tegumentului a fenolilor, ce concură la formarea melaninei. Apariţia pigmentului este pusă pe seama acţiunii unei enzime oxidante, în prezenţa oxigenului, asupra compuşilor incolori ai melaninei. În consecinţă, cu cât aceste enzime sunt mai active, cu atât culoarea este mai închisă şi invers.

19

La exterior, corpul larvei este protejat de un tegument de natură chitinoasă, care îndeplineşte şi rolul de exoschelet. Într-o oarecare măsură, tegumentul participă si la procesele de respiraţie şi de excreţie, în acelaşi timp fiind un excelent organ de simţ, datorită numeroaselor terminaţii nervoase senzitive de la acest nivel.

Structural, tegumentul prezintă trei straturi: cuticula, hipoderma şi membrana bazală.

Cuticula, la rândul ei, se împarte şi ea în alte trei straturi succesive: epicuticula, exocuticula şi endocuticula.

Epicuticula se prezintă sub forma unui strat subţire, constituit aproape în exclusivitate din cuticulină (un amestec de grăsimi macromoleculare şi substanţe ceroase), aflat la exteriorul cuticulei. Pe suprafaţa epicuticulei se pot observa numeroase protuberanţe şi diverse formaţiuni sub formă de ghimpi sau spiculi mici.

Exocuticula, stratul mijlociu al cuticulei, este constituit din proteine, cuticulină şi melanină (substanţă responsabilă pentru culoarea larvelor). Prezintă o grosime variabilă, fiind mai accentuată în acele zone ale corpului care nu se îndoaie.

Endocuticula este un strat cu structură lamelară, constituit în bună parte din chitină (un polizaharid azotat). Atât endocuticula cât şi exocuticula sunt străbătute în sens perpendicular de o reţea de canale foarte fine, paralele, cu o structură elicoidală.

Hipoderma reprezintă porţiunea vie a tegumentului, fiind formată dintr-un strat celular, subcuticular. Celulele, care formează hipoderma, au forme, mărimi şi funcţii diferite. Astfel, spre exemplu, unele sunt de formă poliedrică, cu un conţinut limpede, altele au formă rotunjită, conţinând granule şi pigmenţi, o serie de celule secretă cuticula, alte culele, mononucleare, de dimensiuni mai mari, stau la baza formării perilor, iar altele, numite glandele lui Verson, sunt implicate în procesul de năpârlire. Printre aceste celule şerpuiesc trahei, nervi şi vase sanguine.

Membrana bazală se prezintă sub forma unei foiţe subţiri, care căptuşeşte faţa internă a hipodermei.

Datorită structurii chitinoase de la nivelul endocuticulei, tegumentul larvei nu este elastic şi ca atare, pentru ca organismul larvei să se poată dezvolta şi creşte, periodic trebuie ca acesta să fie schimbat (procesul de năpârlire).

Prin procesul de năpârlire larva îşi formează un nou tegument, mai lung şi mai larg, care va înlocui vechiul tegument, devenit neîncăpător. Acest proces se produce în timpul unor perioade de repaus, cunoscute în practica sericicolă sub denumirea de somnuri. Pe parcursul perioadei larvare se înregistrează patru somnuri, care delimitează cinci perioade de creştere (vârste).

Ultima năpârlire a larvei se produce după îngogoşare, înlesnind trecerea către stadiul de crisalidă.

Năpârlirea este declanşată şi controlată hormonal (ecdysona – hormonul de năpârlire, secretat de celulele neurosecretorii ale glandelor protoracice), putând fi influenţată de o serie de factori, cum ar fi: temperatura, lumina şi hrana.

De asemenea, în procesul de năpârlire, un rol important revin glandelor Verson, care activate de ecdysonă, secretă chitinaza. La viermele de mătase se întâlnesc 15 perechi de glande Verson. Şase din aceste perechi sunt plasate la

20

nivelul toracelui (câte două perechi pe fiecare inel toracic) şi nouă la nivelul abdomenului (câte o pereche pe primele şapte inele şi două perechi la nivelul celui de al optulea). Dintre cele şase perechi de glande Verson, de la nivelul toracelui, trei se găsesc plasate la baza picioarelor toracice, iar dintre cele două perechi de la nivelul segmentului al optulea abdominal, una este plasată la baza ultimei perechi de picioare abdominale (în stadiul de crisalidă această ultimă pereche de glande dispare).

Organe monocelulare, glandele lui Verson prezintă un canal, care se deschide sub cuticulă. Fiecare glandă prezintă câte trei nuclee, din care unul mai mare, situat în interiorul glandei şi două mai mici, aflate în gâtul canalului mai sus amintit. În timpul somnurilor glandele cresc mult în volum şi îşi eliberează secreţia (un lichid cu reacţie acidă, bogat în proteaze şi lipaze).

În afara rolului principal, de a secreta enzimele necesare lizei endocuticulei vechiului tegument, glandele lui Verson suplinesc, în perioada năpârlirii, activitatea tuburilor lui Malpighi (organele de excreţie ale larvei).

Fenomenul năpârlirii este un proces complex, de o importanţă vitală pentru larvă, fapt ce reclamă o atenţie deosebită şi asigurarea unor condiţii optime în timpul perioadelor de somn. Pe durata somnului, larva străbate o perioadă de criză, care aduce după sine o reînnoire generală a organismului, întrucât odată cu tegumentul se schimbă şi piesele aparatului bucal, membranele intestinelor şi ale traheelor. Se poate sune că la viermele de mătase, năpârlirea este apogeul unei evoluţii morfo-fiziologice, care începe la mijlocul vârstei, ce precede perioada de somn în cauză. În această perioadă celulele specializate ale hipodermei încep să secrete o nouă cuticulă (iniţial sub forma unei mase gelatinoase, care se întăreşte cu timpul). În acelaşi timp, la nivelul protoplasmei glandelor Verson apar vacuole, iar canalele acestora se deschid, lăsând lichidul de secreţie (cu rol în digestia cuticulei vechi ) să se scurgă în spaţiul dintre noua şi vechea cuticulă. Pe măsura îngroşării noii cuticule, la capătul canalelor glandelor Verson se formează câte o zonă compactă, care funcţionează ca un dop, închizându-le astfel până la o nouă năpârlire.

Năpârlirea propriu-zisă este precedată de o serie de manifestări specifice. Astfel, cu puţin timp înainte de intrarea larvei în somn, aceasta nu mai este capabilă să se hrănească şi să se deplaseze normal (larva parcă ar fi bolnavă), căutând în acelaşi timp locuri mai retrase, cu lumină difuză, lăsând în urmă o dâră foarte fină de fibre de mătase. La scurt timp, hrănirea încetează complet, larva adoptă o poziţie caracteristică, cu trenul anterior ridicat (poziţie care poate fi menţinută datorită fibrelor de mătase secretate de larvă şi ancorate în aşternut) şi devine imobilă pe toată durata somnului.

În timpul somnului, deasupra capului larvei apare o zonă de culoare maro-roşcat, de nuanţă deschisă, care are o formă triunghiulară, la nivelul căreia, la sfârşitul somnului, se produce o fisură, prin care larva (având un tegument nou) are posibilitatea să iasă şi să-şi abandoneze vechea învelitoare. Pentru a se produce fisurarea cuticulei la nivelul triunghiului mai sus amintit, în vederea eliberării de vechiul tegument, larva îşi contractă ritmic corpul şi îşi mişcă capul în lateral.

După ruperea vechii cuticule, larva cu tegumentul regenerat, prin mişcări lente, alunecă în afară. Procesul acesta este uşurat de lichidul existent între cele două tegumente (cel nou şi cel vechi), care se comportă ca un lubrifiant, precum şi de faptul că, vechea cuticulă este bine ancorată în aşternut cu ajutorul fibrelor de mătase şi a picioarelor false (abdominale).

21

Imediat după năpârlire, larva prezintă un tegument palid, umed, încreţit, cu aspect murdar. Capul larvei este mai mare. După o scurtă perioadă de odihnă, tegumentul îşi recapătă pigmentaţia caracteristică, iar pe măsură ce larva începe să se hrănească din nou (ca urmare a refacerii pieselor dure ale aparatului bucal), se ajunge şi la o întindere normală a acestuia. Pe măsura dezvoltării larvei, acest tegument va deveni şi el neîncăpător, solicitând astfel o nouă năpârlire.

La specia Bombyx mori, primele trei somnuri durează aproximativ 24 de ore, al patrulea are o durată medie de 48 de ore. Ultima năpârlire (care se realizează în interiorul gogoşii) solicită o perioadă de circa 72 de ore.

Capul (capsula cefalică) este mic, sferic, având forma unei capsule, prezintă un craniu format din trei plăci chitinoase, respectiv două parietale şi una frontală. Iniţial, imediat după ecloziune, capul are o culoare neagră lucioasă, care se transformă în cafenie sau brun-roşcată (culoare, care se deschide din ce în ce mai mult, odată cu înaintarea în vârstă a larvei) după prima năpârlire (fig. 1.4).

Fig. 1.4. Capul larvei: bs - buza superioara; m - mandibule; a - antene; o - oceli; pm - palpi maxilari; pl - palpi labiali; f - filiera; bi - buza inferioara. (dupa Craiciu, 1975)

La nivelul plăcilor parietale se găsesc două antene triarticulate, cu rol tactil şi olfactiv. La baza acestor antene se găsesc câte şase oceli (ochi simpli), care îi conferă larvei o vizibilitate redusă. Fiecare ochi simplu prezintă: o cornee, un cristalin şi o retină. Corneea are o formă cilindrică, cu un aspect sticlos, este transparentă şi delimitează fosa oculară. Cristalinul este format din trei pereţi strâns uniţi între ei, înconjuraţi de celule transparente. Retina este formată din celule sub formă de bastonaşe.

Ventral, la nivelul capului se află plasat aparatul bucal (armătura bucală), care este format din buza superioară (labrum), două mandibule chitinoase, buza inferioară (labium), doi palpi labiali şi doi palpi maxilari. Sub buza inferioară se află dispusă o formaţiune tronconică (trompa mătăsii), care prezintă central un orificiu de expulzare a mătăsii, numit filieră. Piesele aparatului bucal, fiind în mare măsură de natură chitinoasă, sunt supuse fenomenului de năpârlire.

Toracele este format din trei inele. La unele rase, larvele, după cum am mai spus, pot prezenta pe partea dorsală un desen asemănător unei măşti. Tot pe partea dorsală a toracelui pot fi observate cute adânci (primordiile aripilor viitorului fluture). Fiecare inel toracic prezintă ventral câte o pereche de picioare chitinoase, triarticulate, terminate cu câte o proeminenţă ascuţită sub formă de gheară.

22

Picioarele anterioare (toracice) nu servesc pentru locomoţie, ci pentru apucarea frunzei de dud şi fixarea ei între cele două mandibule. Datorită faptului că aceste picioare se regăsesc şi în următoarele stadii evolutive (crisalidă şi fluture) din viaţa insectei, au primit denumirea de „picioare adevărate”.

Pe părţile laterale, primul inel toracic prezintă o pereche de stigme (orificii respiratorii), de formă ovală şi de culoare neagră.

Abdomenul este format din nouă inele. Pe partea ventrală a inelelor 3, 4, 5, 6 şi 9 se găsesc inserate câte o pereche de picioare membranoase, de formă cilindro-conică, terminate cu gheare şi ventuze. Deşi servesc la deplasarea larvei, aceste picioare au primit denumirea de „picioare false”, datorită faptului că, începând cu stadiul de crisalidă, ele dispar.

Pe părţile laterale ale abdomenului, la nivelul primelor opt inele, se găsesc amplasate câte o pereche de stigme.

Pe partea dorsală, la nivelul segmentelor al doilea şi cincilea, la unele rase se poate observa o pigmentaţie sub forma de semilună. Tot dorsal, la nivelul penultimului segment abdominal este prezentă o formaţiune chitinoasă, sub forma unui corn curbat către posterior, numită pinten sau cornet, al cărui rol nu este cunoscut. La unele rase orientale, primitive, pintenii se găsesc dispuşi pe toate inele corpului, larvele respective fiind cunoscute sub denumirea de „larve gheboase”.

La Philosamia ricini, stadiul larvar durează 18-20 de zile. La ecloziune lungimea copului este de 3 mm, aceasta ajungând la sfârşitul stadiului larvar la 9-12 cm. Larvele pot prezenta corpul de culoare galben-albastru, albastru-verzui sau galben intens, cu sau fără puncte de culoare neagră. La această specie culoare reprezintă un caracter de rasă. În ultima vârstă larvară tegumentul se acoperă cu pulbere fină de culoare galbenă.

La Antheraea pernyi, stadiul larvar are o durată de 35-50 de zile în cazul primei generaţii şi 55-65 de zile în cazul generaţiei a doua. Larvele acestei specii ajung la sfârşitul stadiului la o lungime de10-12 cm. În prima vârstă, tegumentul este de culoare neagră cu capul cărămiziu-roşcat. În vârstele a doua şi a treia, culoarea corpului devine galbenă-verzui, iar capul cafeniu. În vârsta a patra, corpul prezintă o culoare verde-intens, capul fiind cafeniu cu puncte negre, iar în vârsta a cincia, culoarea corpului capătă o nuanţă de verde-palid. Tegumentul prezintă pe suprafaţa sa nişte excrescenţe prevăzute cu mănunchiuri de perişori chitinoşi.

1.2.2.1. Organele interne şi funcţiile lor în organismul larvei Cunoaşterea organelor interne şi rolul pe care îl îndeplinesc acestea în

dezvoltarea normală a larvelor de mătase are o mare importanţă pentru practica sericicolă. Asigurarea condiţiilor optime pentru buna funcţionare a tuturor organelor interne, în stadiul de larvă, constituie premisa menţinerii viermilor de mătase într-o perfectă stare de sănătate şi, totodată, obţinerii unor producţii ridicate.

23

1.2.2.1.1. Aparatul digestiv (digestia)

Aparatul digestiv (fig. 1.5) este organul cel mai dezvoltat dintre toate organele larvei, fapt normal, dacă se are în vedere, că stadiul larvar este singurul stadiu din viaţa insectei, în care are loc hrănirea intensă, care asigură atât creşterea cât şi acumularea de substanţe nutritive necesare vieţii şi activităţii crisalidei şi fluturelui.

Fig. 1.5. Aparatul digestiv: 1 - esofag; 2 - stomac; 3 - intestin subţire; 4 - cecum; 5 - rect; 6 - tuburile lui Malpighi; 7 - glande salivare (după Capitănescu, 1966)

Aparatul digestiv se întinde pe toată lungimea larvei, fiind format din aparatul bucal, care se continuă cu un tub, ce prezintă trei regiuni şi anume: anterioară (intestinul anterior sau stomodeum), medie (intestinul mediu sau mesenterium) şi posterioară (intestinul posterior sau proctodeum). Aceste segmente au origine embriologică diferită.

Aparatul bucal se compune din: labrum (buza superioară), labium (buza inferioară), o pereche de mandibule dinţate şi două maxile, care îndeplinesc rolul de prehensiune, masticaţie şi de însalivare a hranei.

Intestinul anterior, de origine ectodermică, se întinde de-a lungul capului şi al primului inel toracic şi este alcătuit din: cavitatea bucală, faringe şi esofag. În cavitatea bucală, la baza mandibulelor se găsesc orificiile de deschidere a celor două glande salivare.

Faringele este un tub scurt, musculos, care leagă pâlnia bucală de esofag.

Esofagul se prezintă sub forma unui conduct, ce porneşte din fundul gurii, traversează capul şi primul inel toracic, făcând astfel legătura între faringe şi stomac. De o parte şi de alta a esofagului se găsesc glandele salivare, a căror secreţie se varsă în cavitatea bucală. Aceste glande alungite au formă de tuburi cu diametrul neregulat, de culoare verde-gălbuie. Glandele salivare secretă un lichid vâscos, cu reacţie acidă, ce are proprietatea de a transforma amidonul din frunză în dextrine.

Peretele intern al intestinului anterior este alcătuit dintr-un strat de celule epiteliale cu suprafaţa acoperită de o cuticulă chitinoasă, care reprezintă o

2

6

24

prelungire a tegumentului. La exterior prezintă fibre musculare longitudinale şi transversale.

Intestinul mediu, de origine endodermică, reprezintă partea cea mai voluminoasă a tubului digestiv (stomacul). Se prezintă sub forma unui sac cilindric care se întinde pe 2/3 din lungimea larvei, respectiv din dreptul celui de al doilea inel toracic până la nivelul celui de al nouălea segment abdominal. Este delimitat de intestinul anterior printr-o valvulă numită cardia, iar de cel posterior prin valvula pilorică, ambele de natură chitinoasă, dar care prezintă zone permeabile pentru hemolimfă. În structura peretelui său se disting, de la exterior la interior, un strat de fibre musculare (longitudinale, oblice şi circulare), un epiteliu alcătuit din celule cu platou striat (celule cilindrice şi în formă de cupă) şi celule de regenerare, iar în final, o membrană peritrofică secretată de celulele intestinului. În timpul somnurilor, membrana peritrofică dispare, fiind regenerată odată cu începerea consumului de frunză.

Celulele glandulare, aflate în peretele intern al stomacului, secretă sucul gastric (un lichid gălbui, vâscos, cu reacţie alcalină, pH =9-10,2), care are rolul de a neutraliza aciditatea frunzei şi care conţine enzime responsabile de transformarea glucidelor, protidelor şi lipidelor în principii uşor asimilabili. Celuloza suferă doar o transformare parţială.

Intestinul posterior are origine ectodermică şi este compus din intestinul subţire, cecum şi rect.

Intestinul subţire se prezintă sub forma unui conduct scurt, conic posterior, care conduce chimul digestiv spre cecum şi totodată primeşte excreţiile tuburilor lui Malpighi (organe de excreţie grupate în jurul pilorului). La nivelul intestinului subţire se continuă digestia şi are loc absorbţia substanţelor nutritive, a apei şi a unor substanţe minerale de tipul sodiului, clorului şi potasiului.

Cecumul reprezintă porţiunea unde se strâng materiile nedigerate. Este un segment voluminos, care prezintă şase pliuri longitudinale şi o ştrangulare la jumătatea lui. Pereţii săi prezintă fibre musculare dezvoltate, care exercită o intensă acţiune mecanică în procesul de digestie, precum şi un epiteliu alcătuit din celule mari, poliedrice, cu putere absorbantă redusă. La nivelul cecumului, prin mişcări peristaltice şi antiperistaltice, partea lichidă a chimului este rejectată în intestinul subţire şi în stomac, iar cea solidă trece în rect.

Rectul reprezintă ultima parte a tubului digestiv. Se prezintă sub forma unui conduct scurt şi voluminos, care primeşte materiile fecale, ce vor fi eliminate în exterior prin orificiul anal. Peretele său este căptuşit cu un fel de cuticulă groasă, care se continuă şi în afara anusului. La nivelul rectului surplusul de apă este absorbit.

Parcurgerea întregului traiect digestiv, de către hrana ingerată, se realizează în aproximativ 50-150 minute. La trei ore de la administrarea unui tain se elimină circa 50% din totalul furajului nedigerat, iar după şase ore 90% din acesta. Porţiunea nedigerată a hranei, împreună cu resturile de celule descuamate şi alte componente ataşate în timpul trecerii prin tubul digestiv, sunt eliminate sub formă de fecale.

Excrementele larvelor sănătoase sunt deshidratate, compacte, sub forma unor granule striate, de culoare neagră, de dimensiuni specifice fiecărei vârste larvare. În compoziţia lor predomină: celuloza, clorofila, porţiuni de frunze, excreţia tuburilor Malpighi, substanţe digerate şi neabsorbite etc.

25

Digestia la viermii de mătase, ca şi la celelalte animale, cuprinde totalitatea acţiunilor mecanice, fizice şi chimice de transformare a hranei, respectiv a frunzei de dud, în nutrienţi uşor asimilabili, în timpul trecerii ei prin

tubul digestiv.

Digestia, în funcţie de nivelurile tubului digestiv unde se desfăşoară, este împărţită în: digestia bucală, digestia gastrică şi digestia intestinală.

Digestia bucală, la larvele de Bombyx mori, se limitează la procesul de însalivare a frunzei de dud, mărunţită cu ajutorul mandibulelor dinţate, în timpul prehensiunii. Secreţia glandelor salivare determină acţiuni digestive, astfel încât, digestia hranei poate debuta chiar din cavitatea bucală a larvei.

Digestia gastrică. Odată ajunsă în stomacul larvei, hrana este supusă acţiunii sucului gastric, care este o secreţie a celulelor cilindrice de la nivelul epiteliului stomacal şi care apare ca un lichid vâscos, de culoare gălbuie, având o reacţie alcalină (pH = 9-10,2). Sub acţiunea sucului gastric, substanţele solubile sunt solubilizate, iar cele macromoleculare sunt scindate în unităţi mai mici, care

pot fi absorbite prin mucoasa intestinală. Ulterior, acestea ajung în diferite ţesuturi şi, în final, încorporate şi folosite de către celulele organismului.

Având în vedere reacţia alcalină a sucului gastric, se poate afirma că, hidroliza substanţelor macromoleculare se realizează exclusiv pe baza enzimelor (fermenţilor) conţinute de acesta, enzimele proprii ale frunzei de dud, care sunt active la un pH = 5,8, fiind neutralizate.

În compoziţia chimică a sucului gastric, apa se găseşte în proporţie de 98,2%, restul de 1,8% este reprezentat de rezidiul solid, în care carbonatul de potasiu reprezintă 65%.

Transformările chimice, pe care le suferă hrana ajunsă în stomac, sunt datorate enzimelor prezente în sucul gastric. Practic, sub acţiunea sucului gastric, căruia unii autori îi atribuie şi proprietăţi bactericide, ar fi dizolvate celulele din ţesuturile frunzelor consumate. S-a observat însă, că în excrementele larvelor apar atât celule, care şi-au menţinut coloraţia verde, cât şi unele decolorate cu pereţii intacţi. Astfel s-a formulat ipoteza conform căreia, în unele cazuri, ca urmare a devitalizării celulelor, conţinutul acestora ar fi extras şi supus diferitelor transformări, fără ca membrana celulară să fie atacată.

Analiza spectroscopică comparativă a extractului alcoolic din clorofila celulelor întregi, de culoare verde, prezente în excrementele larvelor şi celor din frunza proaspătă de dud, nu a scos la iveală nici o diferenţă între acestea. Acest lucru dovedeşte că, celulele verzi din excremente erau vii, neatacate de sucul gastric. În acest caz s-a ajuns la concluzia că, în procesul digestiei este supus acţiunii sucului gastric numai conţinutul celulelor a căror membrane au fost distruse în momentul consumării frunzei. Acest fapt denotă că, membranele celulare sunt responsabile pentru împiedicarea pătrunderii enzimelor în interiorul celulelor. Acţiunea digestivă a sucului gastric se exercită totuşi şi asupra celulelor întregi, dar numai în cazul hrănirii larvelor cu frunze foarte tinere, a căror pereţi celulari sunt mai subţiri.

Faptul că, sucul gastric acţionează numai asupra celulelor din frunza de dud, a căror membrane au fost distruse în timpul consumării frunzei, ar explica şi proasta utilizare a hranei, ştiut fiind faptul că larvele acestei specii consumă cantităţi foarte mari de frunză.

26

Decolorarea totală sau parţială a fragmentelor de frunză găsite la analiza microscopică a conţinutului intestinal poate fi pusă şi pe seama lipsei de hrană permanentă în intestin.

Faţă de cele menţionate mai sus, alţi autori afirmă contrariul şi anume că, acţiunea fermenţilor digestivi asupra conţinutului celular s-ar manifesta prin pătrunderea acestora prin membrana celulozică, chiar şi atunci când aceasta este intactă (Portier, citat de Veneroso, 1955).

Enzimele conţinute de sucul gastric acţionează asupra glucidelor, protidelor şi lipidelor din frunză, transformându-le în nutrienţi uşor asimilabili.

Digestia glucidelor. Digestia hidraţilor de carbon se realizează pe baza unei enzime, care transformă dizaharidele în monozaharide uşor asimilabile. Hidraţii de carbon asimilabili din frunza de dud sunt: zaharoza, fructoza şi glucoza. Amidonul din frunză este hidrolizat sub acţiunea sucului gastric, dar compuşii rezultaţi nu sunt uşor asimilabili, astfel încât o bună parte din dextrine se elimină prin fecale. Neasimilarea amidonului de către organismul larvei este pusă pe seama lipsei amilazei din sucul gastric la viermii de mătase.

În privinţa digestiei celulozei, componentă principală a pereţilor celulari ai frunzei, părerile sunt împărţite. Astfel, în timp ce unii cercetători (Acqua, 1930) afirmă că, celuloza trece prin tubul digestiv fără a fi supusă procesului de digestie, alţii (Legay, 1955) atribuie acestei substanţe o digestibilitate destul de ridicată, de 20%.

Digestia proteinelor. După Acqua (1930), descompunerea proteinelor s-ar realiza sub acţiunea unui ferment proteolitic puternic, de tipul tripsinelor de la animalele superioare, care se găseşte în mediul alcalin din intestinul larvei. Acest ferment acţionează asupra proteinelor din frunza ingerată, descompunându-le în albumoze şi peptone solubile în apă. De asemenea, nu este exclusă descompunerea până la nivel de aminoacizi, aşa cum se întâmplă în procesul de digestie la animalele superioare.

Bromlei (1948), citându-l pe Jamafuji, susţine că, în hemolimfa viermelui de mătase s-ar afla două proteinaze, respectiv una din categoria triptazelor (cu acţiune în mediul alcalin) şi alta din categoria pepsinazei (cu acţiune în mediul acid).

Analiza enzimelor proteolitice din organismul insectei relevă existenţa triptazei şi dipeptidazei. Triptaza acţionează exclusiv la nivelul tubului digestiv şi apare în organismul larvei cu puţin timp înainte de ecloziune. Dipeptidaza scindează dipeptidele, fiind o enzimă prezentă încă din stadiul de ou. Atât triptaza cât şi dipeptidaza îşi păstrează proprietăţile enzimatice până la ieşirea fluturelui din gogoaşă.

Digestia lipidelor. Deşi toţi autorii sunt de acord cu faptul că, larva de Bombyx mori digeră şi asimilează lipidele, asigurându-şi rezerve pentru stadiile de crisalidă şi fluture, mecanismele, prin care se realizează acest lucru, au dat naştere la multe controverse.

Încă din 1917, Hiratsuka, în urma analizei chimice a frunzelor ingerate şi a excrementelor, observă o diferenţă a conţinutului în grăsimi la acestea, fapt care dovedeşte utilizarea lor de către larve.

La nivelul tubului digestiv al larvei, grăsimile din frunza de dud sunt scindate în glicerină şi acizi graşi, de către fermenţii lipolitici. Existenţa acestor enzime în sucul gastric este, însă, discutabilă. Astfel, în timp ce unii cercetători

27

atribuie sucului gastric proprietăţi lipolitice, alţii neagă acest fapt, punând activitatea lipolitică pe seama enzimelor proprii, existente în frunza de dud.

Acqua (1930) susţine că, în sucul gastric al larvelor nu se găseşte decât o coenzimă, care activează fermentul existent în frunzele de dud. Acesta a dovedit experimental, că lipaza, care acţionează asupra lipidelor, nu se găseşte în sucul gastric al larvei, ea fiind proprie frunzei de dud, fiind introdusă în tubul digestiv, o dată cu hrana ingerată. Autorul face aceste afirmaţii pe baza experimentelor proprii, efectuate in vitro, când, acţionând cu suc gastric asupra grăsimilor, a obţinut rezultate negative. În sprijinul acestei ipoteze, el citează şi experienţele lui Nazari, care a observat că, sucul gastric al larvelor nu produce nici o modificare asupra uleiului de măsline.

În 1935 s-a reuşit izolarea unei enzime lipolitice în sucul gastric al larvei, care acţionează optim la un pH=9,8. Aceasta este asemănătoare lipazei din stomacul vertebratelor, acţionând asupra lipidelor din frunză, în mod proporţional cu cantitatea în care se găseşte în sucul gastric. După Mihailov (1950), lipaza mai sus menţionată s-ar afla în celulele, ce alcătuiesc epiteliul tubului digestiv al larvei.

Procesul de absorbţie a substanţelor asimilabile începe în partea posterioară a intestinului mediu (fără a se observa o deshidratare a conţinutului intestinal), acesta continuându-se şi definitivându-se la nivelul intestinului posterior.

Digestia intestinală. Din intestinul mediu hrana trece în intestinul posterior, după ce la nivelul pilorului a primit secreţia vaselor malpighiene. La nivelul intestinului posterior reacţia mediului este acidă. Funcţia principală a acestui segment este cea de absorbţie, procesele de digestie propriu-zisă fiind nesemnificative.

Odată ajuns în cecum, conţinutul alimentar este supus unei presiuni, datorită contracţiilor musculare, în urma căreia lichidele nutritive sunt separate de excremente. Mişcările peristaltice ale intestinului fac ca, excrementele să fie împinse în rect, de unde vor fi eliminate în exterior prin anus.

Excrementele sunt solide, de formă cilindrică, de mărime variabilă, în funcţie de vârsta larvei. Au o culoarea neagră sau maro-verzuie închis, pe care o capătă la nivelul intestinului posterior. În secţiune transversală prezintă o formă stelată, imprimată prin presare, de către cele 6 cordoane musculare longitudinale ale cecumului.

Timpul necesar pentru trecerea hranei prin tubul digestiv al larvei este cuprins între o oră şi cincisprezece minute şi două ore şi jumătate. La 50 minute de la ingerare începe să se elimine partea nedigerată din hrană, iar după 3 ore sunt eliminate aproximativ 90% din excremente.

În privinţa coeficienţilor de digestibilitate (CD%=digesta/ingesta x 100), literatura de specialitate prezintă valori diferite, în funcţie de autor. Spre exemplu, Mihailov (1950) menţionează că în primele vârste larvare se asimilează “ceva mai mult de o treime din hrana consumată, iar în vârsta a V-a jumătate”, respectiv 38,7% şi 49,4%, iar înainte de îngogoşare, când larva îşi goleşte complet tubul digestiv, substanţa uscată este digerată în proporţie de 33,4%.

După Maymone (citat de Borcescu,1968), coeficientul de digestibilitate a substanţei uscate din frunză este de 53,18%.

28

Doman (citat de Borcescu, 1968) stabileşte pentru digestibilitatea substanţei uscate, la mijlocul vârstei a V-a, următorii coeficienţi: 33,7% pentru frunza tânără şi 25,9% pentru cea matură.

În urma experienţelor efectuate în cadrul S.C. SERICAROM S.A. Băneasa, de către Alexandra Matei (1995), pe mai multe soiuri de dud, coeficienţii de digestibilitate a substanţei uscate din frunza de dud au fost în medie de 57,96%.

Digestibilitatea substanţelor nutritive variază mai mult în funcţie de faza de vegetaţie a dudului şi de vârsta larvară şi mai puţin în funcţie de soi. Valoarea coeficienţilor de digestibilitate scade odată cu înaintarea în vârstă a larvelor şi cu îmbătrânirea frunzei de dud.

1.2.2.1.2. Aparatul excretor (excreţia)

Aparatul excretor este reprezentat de şase vase tubulare subţiri şi ondulate, grupate în jurul pilorului, în două grupe a câte trei tuburi fiecare, numite tuburile lui Malpighi. La fiecare din aceste tuburi, unul din capete se deschide în regiunea proximală a intestinului subţire, iar celălalt intră în pereţii rectului unde formează numeroase anse.

În timpul perioadelor de năpârlire se înregistrează o serie de modificări structurale şi funcţionale ale tuburilor lui Malpighi, puse în evidenţă printr-o secreţie abundentă de uraţi şi oxalaţi.

Un rol important în excreţie îl au celulele corpului adipos, care, prin produsele de dezasimilaţie pe care le înmagazinează, contribuie la purificarea hemolimfei. Ţesutul adipos se află dispus pe suprafaţa internă a tegumentului şi a majorităţii organelor interne, prezentându-se sub forma unor benzi constituite din celule protejate de o membrană subţire. În stadiul de nimfă şi de adult, corpul adipos reprezintă principala sursă de rezervă pentru metabolism.

Un rol secundar în excreţie le revin glandelor lui Verson (glande cutanate), aparatului respirator şi hemocitelor.

Funcţia principală a tuburilor lui Malpighi constă în eliminarea azotului nereţinut, în cea mai mare parte sub formă de acid uric. În produsele de excreţie se mai întâlnesc cristale de oxalat de calciu (mai ales în primele vârste larvare) şi diferiţi compuşi de tipul carbonaţilor, cloraţilor şi fosfaţilor (de sodiu, calciu, potasiu, magneziu şi amoniu). Tuburile lui Malpighi asigură, în principal, reglarea concentraţiei în apă, săruri minerale şi produşi azotaţi.

La viermii de mătase excreta este solidă, urina neeliminându-se separat. Mai mult de 80% din azotul excretat este reprezentat de azotul din acidul uric. Excreţia amoniacului în excreta proaspătă este ciclică, cu un maximum la mijlocul fiecărei vârste.

În compoziţia excretei se găsesc, în cantităţi mici, diferiţi aminoacizi cum ar fi: acid glutamic, glicină, alanină, leucină, valină şi histidină. De asemenea, se mai excretă un compus asemănător sitosterolului, colesterol, reziduuri din digestia sterolilor alimentari.

La nivelul intestinului posterior, tuburilor lui Malpighi şi hemolimfei s-a stabilit un circuit al apei. Astfel, datorită faptului că tubii malpighieni pătrund cu unul din capete în peretele intestinului posterior, la nivelul pilorului, aceştia au posibilitatea să extragă o parte din apa conţinută la acest nivel, reciclând-o. Acest fenomen are ca rezultat deshidratarea excretei, care se va elimina sub formă

29

solidă. Procesul de reciclare a apei în organism face ca, acesta să nu mai apeleze la surse suplimentare, larvelor fiindu-le suficiente cantităţile de apă conţinute de frunza ingerată.

De la începutul vârstei a V-a şi până la filare, s-a observat că, tubii malpighieni sunt foarte bogaţi în riboflavină. Concentraţia acestui pigment se pare a fi reglată de un hormon secretat de glandele protoracice. Existenţa riboflavinei, cât şi activitatea şi repartiţia mai multor fosfataze, se pot pune în relaţie cu mecanismul excreţiei în tuburile lui Malpighi. În momentul anterior filării, când larva îşi goleşte tubul digestiv, excreta este foarte abundentă. Această excretă conţine cantităţi mari de potasiu, fosfor şi carbonaţi (fosfat dipotasic, bicarbonat de potasiu etc.) şi cantităţi neînsemnate de substanţe organice.

În stadiul de pupă excreta nu se elimină, meconiul (lichidul acumulat în acest stadiu) fiind eliminat în stadiul de fluture; meconiul conţine foarte mult azot, respectiv 17% din azotul nimfal la femele şi 45% la masculi.

1.2.2.1.3. Aparatul circulator (circulaţia)

Aparatul circulator la larvele de mătase (fig. 1.6), ca la toate insectele, este foarte simplu, fiind format dintr-un vas dorsal pulsant, median, plasat sub tegument, prin care circulă hemolimfa („sângele”). Vasul dorsal se întinde pe aproape toată lungimea corpului (din dreptul penultimului inel abdominal şi până în dreptul capului), cuprinzând o regiune abdominală, mai groasă, închisă la partea posterioară, ce îndeplineşte rolul inimii (cordul sau ventriculul) şi o regiune toraco-cefalică, mai subţire, care se deschide la nivelul cavităţii craniene (aorta).

Cordul este format din opt compartimente (ventriculite), care comunică între ele prin intermediul unor valvule, astfel orientate, încât hemolimfa să circule într-un singur sens (postero-anterior). Datorită fibrelor musculare speciale din care este format, cordul are posibilitatea să se contracte ritmic (40-50 contracţii pe minut). În pereţii laterali ai inimii, la nivelul fiecărui compartiment, se găsesc plasate câte o pereche de orificii prevăzute cu valvule, care permit pătrunderea hemolimfei din cavitatea generală în cord, numite osteole (ostii). Pe faţa dorsală ainimii se găsesc inserate opt perechi de muşchi alari, care fixează organul de exoschelet (peretele corpului). Împreună cu musculatura cordului, muşchii alari produc sistola şi diastola. În partea sa anterioară, o dată cu trecerea în torace, cordul se subţiază mult, transformându-se în aortă.

Fig. 1.6. Aparatul circulator: 1 - aorta; 2 - inima; 3 - muşchi alari (după Rusu, 1985)

30

Hemolimfa apare ca un lichid limpede, incolor (la rasele ce produc gogoşi de culoare albă) sau uşor colorat în galben sau verde (culori asemănătoare cu ale mătăsii, la rasele care produc gogoşi colorate). Are o reacţie neutră sau uşor acidă. Este formată din numeroase globule de culoare deschisă (hemocite), cu forme şi mărimi variabile şi din celule grase.

Circulaţia este de tip lacunar (deschisă), în sensul că hemolimfa nu circulă prin vase închise, ci prin golurile (lacune) aflate printre diferitele organe din cavitatea internă.

Aflată în cavitatea generală, hemolimfa, datorită contracţiilor musculare ale corpului, este răspândită în tot corpul. În acest timp, lichidul circulant se îmbogăţeşte cu substanţele hrănitoare, absorbite la nivelul stomacului şi intestinului şi, tot acum, ea este purificată de către tuburile lui Malpighi de substanţele acumulate în urma metabolismului.

În timpul diastolei (dilatarea inimii) hemolimfa pătrunde în cord pe la

nivelul osteolelor, care în acest moment îşi deschid valvele. În timpul sistolei (contractarea inimii) valvele osteolelor se închid şi hemolimfa este împinsă din inimă în aortă. Din aortă hemolimfa se varsă la nivelul cutiei craniene, scaldă organele din această cavitate, după care ajunge din nou în cavitatea toracică şi în cea abdominală, urmând ca la o nouă diastolă procesul să fie reluat.

La viermele de mătase trebuie menţionat şi faptul că, acesta face parte din grupa animalelor poikiloterme (animale cu sânge rece, la care temperatura corpului este aceeaşi cu cea a mediului înconjurător, sau cu 1-20C mai scăzută), motiv pentru care, se recomandă în practică respectarea cu stricteţe a temperaturilor indicate pentru fiecare stadiu de dezvoltare în parte.

1.2.2.1.4. Aparatul respirator (respiraţia)

Aparatul respirator este format din două trunchiuri traheale (tuburi aerifere) longitudinale, care se întind pe părţile laterale ale corpului larvei, pe toată lungimea sa (fig. 1.7). Aerul pătrunde în interiorul traheilor prin intermediul celor nouă perechi de stigme (stigmate), situate pe părţile laterale ale organismului. Între cele două trahei principale se găsesc traheile transversale (interstigmatice), care fac legătura între stigmele pereche. De la nivelul primei perechi de stigme (primul inel toracic) pornesc două trahei interstigmatice (una dorsală şi una ventrală), care se termină cu ramificaţii la nivelul capului. La locul de unire al traheilor principale cu cele transversale se formează câte un vestibul, de la care pornesc mănunchiuri de trahei secundare.

Fiecare stigmă este formată dintr-o lamă ciuruită, prevăzută central cu o fantă (un orificiu căptuşit cu perişori mici, asemănători pâslei, care permit trecerea aerului, dar împiedică pătrunderea diferitelor corpuri străine), un inel care înconjoară stigma şi o cavitate numită atrium. Atriumul este închis în partea sa inferioară de două membrane suprapuse, care formează un fel de valvă. În stare de repaus valva este închisă printr-un fel de căptuşeală chitinoasă îndoită sub formă de arc. Atunci când aerul pătrunde în stigmă, sub acţiunea unui muşchi special, formaţiunea chitinoasă, mai sus amintită, face ca una dintre cele două membrane să se deschidă, permiţând aerului să pătrundă în cavitatea secundară, respectiv în vestibul.

31

Fig 1.7. Aparatul respirator: 1 - trahei longitudinale; 2 - trahei transversale; 3 - vestibul cu

traheole (după Bura, 1993)

Traheile prezintă la exterior o membrană subţire, iar la interior o membrană chitinoasă, prevăzută cu nişte cute (tenidii) în formă de spirală regulată.

Traheile secundare se ramifică şi se subţiază din ce în ce mai mult, formând traheolele, care ajung până la nivelul ţesuturilor şi celulelor. Traheolele aduc oxigenul necesar celulelor şi preiau apa şi acidul carbonic, care sunt eliminate prin stigme. În vârsta a V-a, pe parcursul a 24 de ore, un kilogram de larve elimină echivalentul a 5% din greutatea lor sub formă de acid carbonic, respectiv 10% sub formă de apă.

Procesul respiraţiei, care, sumar, poate fi definit ca introducerea oxigenului în organism şi eliminarea dioxidului de carbon, la viermii de mătase se realizează pe baza contracţiilor musculaturii întregului carp, care facilitează întinderea sau comprimarea canalelor aerifere. Având în vedere particularităţile aparatului respirator la această specie, în procesul creşterii larvelor trebuie acordată o atenţie deosebită densităţii acestora şi a suprafeţelor de creştere. În condiţiile în care larvele sunt prea aglomerate (datorită densităţii prea mari), acestea se urcă unele peste altele, nu se mai pot mişca liber, contracţiile corpului nu mai sunt normale şi ca atare procesul respiraţiei are de suferit. De asemenea, în astfel de condiţii există şi riscul, ca unele larve să moară sufocate, din cauză că stimele lor sunt acoperite de larvele vecine.

1.2.2.1.5. Sistemul nervos (simţurile)

La larve sistemul nervos ar putea fi sistematizat în trei componente: sistemul nervos central (al vieţii de relaţie), sistemul nervos simpatic (al vieţii vegetative) şi sistemul nervos periferic (senzorial).

Sistemul nervos central este reprezentat de un lanţ ganglionar, format din 13 ganglioni (cerebroizi, subesofagian, toracici şi abdominali), din care doi sunt situaţi la nivelul capului, câte unul la nivelul primelor nouă segmente ale corpului (cele trei inele toracice şi primele şase inele abdominale) şi doi la nivelul celui de

32

al zecelea segment (inelul opt abdominal). Ganglionii mai sus amintiţi sunt legaţi unii de alţii prin filamente nervoase (cordoane conjunctive), care dau în ansamblul lor aspectul unui lanţ (fig. 1.8).

Fig. 1.8. Sistemul nervos: 1 - ganglioni cefalici; 2 – ganglioni esofagieni; 3 - ganglioni abdominali; 4 - cordoane nervoase; 5 - nervi (după Bura, 1995)

Ganglionii de la nivelul capului sunt cei mai mari, fiind plasaţi deasupra şi dedesubtul esofagului (ganglionul supraesofagian sau „creierul”, respectiv ganglionul subesofagian). Cordonul conjunctiv al acestor ganglioni formează un fel de colier esofagian. De la nivelul ganglionului supraesofagian pornesc fascicole nervoase responsabile de inervarea labrumului, antenelor şi ocelilor. Ganglionul subesofagian trimite fascicole nervoase, care inervează labiumul, palpii maxilari şi musculatura mandibulelor.

De la fiecare din ceilalţi ganglioni nervoşi pornesc, spre stânga şi spre dreapta, fascicole de nervi (din care unul anterior şi unul posterior, pentru fiecare parte), care se ramifică la rândul lor, ajungând la toţi muşchii inelelor respective. Ultimii doi ganglioni sunt foarte apropiaţi unul de altul (aproape confundându-se). De la nivelul lor pornesc patru fascicole nervoase posterioare,care se ramifică în formă de evantai şi care sunt responsabile de coordonarea musculaturii de la nivelul ultimelor două inele abdominale.

Aparatul digestiv, circulator şi cel respirator sunt coordonate de un sistem nervos special (al vieţii vegetative). Sistemul nervos vegetativ este format dintr-o reţea de ganglioni (unul frontal, doi faringieni şi şase esofagieni).

Pe partea dorsală a tubului digestiv se pot observa un număr de trei sau patru ganglioni, de la care pornesc filamente nervoase, care acţionează asupra acestui aparat. Primul dintre aceşti ganglioni, denumit frontal, este plasat în faţa ganglionului supraesofagian şi este legat de acesta prin două filamente nervoase.

În partea anterioară a vasului dorsal, pe stânga şi pe dreapta, se găsesc nişte ganglioni speciali, legaţi şi ei de ganglionul supraesofagian prin filamente nervoase, de la care pornesc nervii. care acţionează asupra aparatului circulator.

De o parte şi de alta a lanţului ganglionar principal se observă câte un filament nervos, care prezintă nişte proeminenţe (un fel de ganglioni mici), de la care pornesc nervii respiratori, care ajung până la nivelul stigmelor.

33

Sistemul nervos periferic este reprezentat de o reţea de cordoane nervoase senzitive şi motorii, prin care se stabileşte legătura între sistemul nervos central şi zonele periferice ale organismului. De la organul receptor, prin intermediul nervilor senzitivi, excitaţia este condusă la ganglioni, unde se formulează un răspuns, ce va fi transmis organului efector prin intermediul nervilor motorii.

Larvele prezintă următoarele simţuri: tactil, olfactiv, gustativ şi vizual. Simţul auzului este absent.

Simţul tactil este perceput datorită perilor senzitivi dispuşi pe tegument, care au la bază celule senzoriale, prin care pot fi recepţionate excitaţiile mecanice din exterior.

Mirosul este perceput cu ajutorul unor organe bine dezvoltate, reprezentate de peri olfactivi , situaţi pe antene şi mandibule.

Simţul gustului este perceput cu autorul unor celule specializate, dispuse în special pe mandibule.

Simţul văzului este asigurat de cele şase perechi de oceli de la baza antenelor. Larvele pot distinge numai obiectele aflate la mică distanţă, identificarea lor făcându-se după intensitatea luminii, pe care acestea o reflectă şi nu după conturul şi culoarea lor.

1.2.2.1.6. Sistemul muscular

La nivelul corpului larvei se găsesc aproximativ 4000 de muşchi, care după felul lor pot fi clasificaţi în muşchi voluntari şi muşchi involuntari.

Muşchii voluntari sunt constituiţi din fascicole de fibre musculare striate paralele, ale căror extremităţi se unesc sub tegument. Datorită proprietăţii lor de a se alungi şi contracta, ei sunt responsabili de mişcările larvei. Muşchii voluntari, la rândul lor, pot fi structuraţi în trei grupe: muşchi scurţi, muşchi oblici şi muşchi profunzi.

Muşchii scurţi formează stratul muscular superficial al organismului. Ei nu depăşesc lungimea unui inel şi servesc la antrenarea organelor de locomoţie.

Muşchii oblici, care produc mişcările de răsucire ale corpului, sunt mai lungi şi se găsesc plasaţi sub muşchii scurţi, constituind stratul median al musculaturii striate.

Muşchii profunzi, după cum sugerează şi denumirea lor, formează stratul profund al musculaturii larvei. Sunt muşchi lungi, care se unesc între ei, formând o panglică continuă.

Referitor la muşchii involuntari, aceştia sunt formaţi din grupe de fibre musculare încrucişate, care nu se pot alungi sau contracta izolat şi care acţionează asupra tubului digestiv, vasului dorsal etc.

Întreaga activitatea a sistemului muscular este subordonată sistemului nervos.

1.2.2.1.7. Sistemul neuroendocrin

Sistemul neuroendocrin este format din celulele neurosecretorii şi glandelor endocrine (glandele protoracice, corpora allata şi corpora cardiaca).

34

Celulele neurosecretorii sunt situate la nivelul ganglionilor cerebroizi şi au rolul de a secreta hormonii de activare, care sunt reglatori ai sistemului endocrin.

Corpora allata se prezintă sub forma unei perechi de formaţiuni sferice sau ovale, mici, compacte, situate înapoia creierului, într-un sinus sanguin , lângă deschiderea aortei. Acestei glande îi revine rolul de a secreta hormonul juvenil, care provoacă creşterea nespecifică şi inhibă metamorfoza.

Corpora cardiaca are rolul de a înmagazina substanţele secretate de celulele neurosecretorii, funcţionând asemenea unui depozit. În acelaşi timp secretă si o serie de hormoni implicaţi în comportament, creştere şi înmulţire şi în reglarea catabolismului diferitelor substanţe. Se prezintă sub forma a doi corpi mici, ovoizi, situaţi înapoia ganglionilor cerebroizi. Corpora cardiaca împreună cu corpora allata formează complexul neurohormonal retrocerebral.

Glandele protoracice secretă ecdysona (hormonul năpârlirii). Sunt situate în partea centrală a toracelui, sub forma a două benzi de ţesut glandular. Acţionează indirect asupra creşterii, metamorfozei şi schimbării culorii larvei.

1.2.2.1.8. Aparatul reproducător

Organele de reproducere în stadiul de larvă sunt slab dezvoltate şi exteriorizate. Abia în vârsta a V-a se pot pune în evidenţă, la nivelul segmentului al cincilea abdominal, o pereche de corpuri mici, reniforme la larvele mascule şi filiforme la cele femele, de la care pleacă două filamente lungi care ajung până la al optulea segment abdominal, unde se unesc la nivelul rectumului.

În stadiul larvar diferenţierea sexului nu este posibilă decât în cazul larvelor mature şi numai a celor de sex femel. La acestea se pot observa, la nivelul părţii ventrale a ultimelor două segmente abdominale, prezenţa a două perechi de discuri de culoare deschisă cu o mică pată în mijloc, numite „discurile lui Ishiwata” (fig. 1.9).

Fig. 1.9. Discurile lui Ishiwata. (după Bura, 1995)

1.2.2.1.9. Aparatul sericigen (secreţia mătăsii)

Secreţia mătăsii la viermele de mătase se realizează cu ajutorul aparatului sericigen, format dintr-o pereche de glande sericigene, presa şi filiera (fig.1.10).

Glandele sericigene sunt organe pereche situate simetric de o parte şi de alta a intestinului şi dedesubtul acestuia. La nivelul glandelor sericigene se disting trei regiuni: apicală (posterioară), mijlocie şi proximală (anterioară).

35

Regiunea apicală se prezintă sub forma unui tub secretor, cu o lungime de 14-15 cm şi o grosime de 1,5 mm, care formează numeroase anse de-a lungul părţii posterioare a intestinului mediu. Rolul acestui tub secretor constă în secreţia fibroinei, principalul component al fibrei de mătase. La acest nivel se secretă şi o cantitate foarte mică de sericină.

Regiunea mijlocie, denumită rezervor, este situată la nivelul părţii anterioare a intestinului mediu. În partea sa mediană, rezervorul prezintă două îndoituri, rezultând trei ramuri succesive, astfel încât aspectul general al rezervorului este asemănător literei S. Are o lungime de 5 cm şi o grosime de 0,3 cm. În această porţiune a glandei sericigene se acumulează fibroina produsă de tubul secretor şi se secretă sericina, ce înconjoară ca o teacă fibroina. În această zonă se întâlnesc şi pigmenţii, care colorează fibra de mătase.

Regiunea proximală, numită şi tub excretor sau conductor, are o lungime de 2 cm şi diametrul de 0,2 mm. Tuburile excretoare ale celor două glande pereche se unesc la nivelul capului într-un tub comun, numit tub de urzire. La locul de unire a celor două tuburi excretoare se deschid canalele a două glande mici, în formă de ciorchine, denumite glandele lui Filippi.

Fig. 1.10. Aparatul sericigen (după Cetăţeanu, 1988)

Presa reprezintă o formaţiune rezultată din îngroşarea peretelui chitinos al tubului de urzire. Are rolul de a uni fibrele de mătase produse de cele două tuburi excretoare, fără a le contopi însă într-un singur fir.

Filiera reprezintă un orificiu situat pe un mic con membranos, care poate deveni foarte mobil datorită muşchilor dorsali şi ventrali. Este situată sub buza inferioară şi prin ea se elimină fibra de mătase. Cele două formaţiuni (presa şi filiera) au rolul de a regla grosimea fibrei de mătase.

Din punct de vedere structural, la nivelul glandei sericigene se distinge un singur strat de celule glandulare mari, de formă hexagonală, aşezate altern pe două rânduri. La larvele tinere nucleul celulei este mic şi ovoid, ulterior el creşte, se ramifică şi devine lobat. În nuclei sunt prezenţi nucleolii, al căror număr şi dimensiuni cresc în cursul dezvoltării larvare.

36

La exterior, peretele glandei sericigene prezintă o tunică proprie, iar lumenul glandei este căptuşit cu o membrană intimă. Cercetările efectuate cu microscopul electronic au pus în evidenţă prezenţa unor structuri subcelulare complexe, care suferă în cursul perioadei larvare modificări importante corelate cu biosinteza proteinelor ce intră în compoziţia mătăsii.

Glandele sericigene înregistrează o creştere spectaculoasă, îndeosebi în perioada celei de a V-a vârste larvare, pe seama măririi volumului celulelor ce alcătuiesc glanda şi nu pe seama multiplicării. Celulele respective cresc mult, se deformează şi se aplatizează, devenind la nivelul rezervorului de 30-40 ori mai late decât groase. Glandele sericigene cresc în permanenţă de la ecloziune până la maturitate, creşterea fiind mai rapidă decât a celorlalte organe.

Greutatea glandei sericigene atinge la maturitate 1/4 din greutatea corpului. În cursul ultimei vârste, greutatea glandei se măreşte de 15 ori.

Mătasea este secretată în lumenul glandei în mod continuu în timpul vârstelor şi este filată de larvă înaintea fiecărui somn. În perioada de somn producerea de mătase este oprită, iar în glanda sericigenă au loc importante modificări celulare. În ultimul stadiu larvar producţia de mătase devine masivă, aceasta determinând formarea coconului. Producţia de mătase este un fenomen ciclic.

Producţia masivă de mătase este legată de o adaptare funcţională a glandei. În cursul vârstei a V-a celulele secretoare suferă modificări de amploare, caracterizate prin mobilizarea unui sistem proteosintetic foarte activ. La sfârşitul acestei perioade se instalează faza de regresie a structurilor caracteristice stadiului prepupal.

Glanda sericigenă este specializată în secreţia a 2 tipuri de proteină, mătasea fiind în esenţă constituită din fibroină şi sericină, cu o compoziţie proteică particulară. Partea posterioară a glandei (regiunea secretoare) produce fibroina, insolubilă, o polipeptidă cu molecula mare şi proteina P25, asociată la precedenta. Fibroina, care este proteina de interes pentru industria textilă, reprezintă circa 75% din totalul mătăsii.

Rezervorul glandei sintetizează un grup de proteine solubile, care alcătuiesc sericina şi care formează un manşon împrejurul fibroinei; aceasta reprezintă circa 25% din cantitatea totală de mătase.

Fibroina este alcătuită în proporţie de 90% din 4 aminoacizi (amestecul respectiv fiind format din 47% glicină, 33% alanină, 13% serină şi 7% tirozina ). În compoziţia sericinei dominantă este serina (30%), urmată de acidul aspartic (16%) şi de glicină (14%).

În timpul somnurilor, aparatul proteosintetic, responsabil de sinteza fibroinei (polisomii fixaţi la nivelul membranelor reticulului endoplasmatic), este distrus, încorporarea glicinei fiind extrem de redusă.

Toate cele expuse mai sus conduc la concluzia că, funcţionarea genelor responsabile de secreţia mătăsii este ea însăşi ciclică. Rezultatele experimentale confirmă această ipoteză.

Procesul de sinteză a mătăsii este influenţat de factori genetici, hormonali şi nutriţionali. Factorii alimentari cum ar fi supraalimentaţia sau subalimentaţia sunt implicaţi în procesul de control al producţiei de mătase. Înfometarea atrage după sine o descreştere rapidă a sintezei proteice.

37

1.2.2.2. Indici de calitate ai stadiului larvar

Modul, în care a decurs stadiul larvar, poate fi apreciat pe baza procentului de supravieţuire a larvelor şi procentului de larve mature care îngogoşează (de dorit este, ca aceste valori să fie mai mari de 90%, respectiv de 85%).

1.2.3. Stadiul de crisalidă

Crisalida (pupa sau nimfa) reprezintă cel de al treilea stadiu evolutiv din viaţa insectei.

Spre sfârşitul ultimei vârste, larvele se retrag în locuri liniştite, nu mai consumă hrană, îşi golesc intestinul şi încep să îşi caute puncte de sprijin pentru îngogoşare, ţinând jumătatea anterioară a corpului ridicată. Corpul lor se micşorează (ajunge la o treime din lungimea corpului larvei) şi datorită conţinutului glandelor sericigene, capătă o culoare alb strălucitoare, cu aspect transparent.

În ultimele trei zile ale stadiului larvar, larvele, după urcarea lor pe materialele de îngogoşare, îşi ţes o gogoaşă(cocon) în interiorul căreia, după alte trei sau patru zile, trec printr-un nouă năpârlire (a cincia), în urma căreia se transformă în crisalidă.

Crisalida (fig. 1.11) cântăreşte 1,5-2 grame, prezintă un corp de formă fusiformă (oval cu partea posterioară mai ascuţită), format din trei regiuni slab diferenţiate (cap, torace şi abdomen).

Fig. 1.11. Crisalida. (după Craiciu, 1965)

Imediat după năpârlire tegumentul crisalidei este moale, de culoare galben-deschisă (aurie). Treptat, tegumentul se întăreşte, închizându-se la culoarea, devenind cafeniu. Stigmele sunt evidente, de culoare neagră.

La nivelul capului, care este mai mic decât cel al larvei, se pot observa primordiile ochilor compuşi (sub forma a două proeminenţe circulare, de culoare neagră, plasate lateral) şi ale antenelor (sub forma a două pete alungite, sub formă de potcoavă, în regiunea supero-posterioară).

Toracele prezintă trei segmente, dar care datorită faptului că sunt sudate între ele , dau impresia unuia singur, numit „corselet”. Ventral, la nivelul toracelui se găsesc prinse în stare rudimentară cele trei perechi de picioare (adevărate), iar dorsal se pot observa primordiile celor două perechi de aripi, care în partea lor posterioară acoperă şi primele trei inele abdominale.

38

Abdomenul prezintă nouă segmente (inele) slab evidenţiate. Cu excepţia inelelor al doilea şi al nouălea, celelalte inele prezintă lateral câte o pereche de stigme.

În stadiul de crisalidă apare dimorfismul sexual. Astfel la femele, care sunt de regulă şi mai voluminoase, apare o fantă longitudinală la nivelul ultimului segment abdominal, iar la masculi, sexul este exteriorizat prin prezenţa unui punct de culoare închisă, la nivelul aceluiaşi segment.

În procesul de transformare a larvei în crisalidă se parcurge o scurtă etapă tranzitorie de prenimfă, în care au loc, în acelaşi timp, intense procese de histoliză şi de histogeneză.

Procesele de histoliză vizează o serie de organe, care s-au regăsit în stadiul de larvă şi care nu mai sunt prezente în stadiul de adult, cum ar fi, spre exemplu, picioarele membranoase şi aparatul sericigen.

Dimpotrivă, procesele de histogeneză conduc la apariţia unor organe specifice fluturelui, în acest sens putând fi citate aripile şi aparatul reproducător.

În stadiul de crisalidă insecta nu se mai hrăneşte, supravieţuirea realizându-se pe baza rezervelor corporale, acumulate în stadiul larvar. Din acest motiv aparatul digestiv se scurtează şi devine nefuncţional. La nivelul esofagului se formează o guşă, în care se acumulează un lichid alcalin, care conţine sericinază, substanţă utilizată de adult în momentul ieşirii din cocon. La partea posterioară a intestinului se formează o pungă cecală, unde sunt depozitaţi produşii de excreţie.

Sistemul nervos suferă o concentrare. Ganglionii primelor două segmente toracice se reunesc cu ganglionii cerebroizi. Ganglionii abdominali de la nivelul segmentelor unu, patru şi şase se atrofiază, iar ultimii doi se contopesc.

Stadiul de crisalidă durează 10-14 zile la Bombyx mori, 10-15 zile la Philosamia ricini şi 20-25 de zile la Antheraea pernyi.

La speciile Philosamia ricini şi Antheraea pernyi, pentru generaţiile de toamnă, diapauza se parcurge în stadiul de crisalidă.

1.2.4. Stadiul de fluture

Acest stadiu, de adult, este ultimul în dezvoltarea, ca individ, a insectei. În acest stadiu insecta supravieţuieşte numai pe baza rezervelor corporale, scopul principal al acesteia fiind perpetuarea speciei. După împerechere şi depunerea pontei, deci după ce şi-au făcut „datoria faţă de specie”, fluturii mor.

La sfârşitul stadiului de crisalidă are loc o nouă năpârlire (a şasea şi ultima din viaţa insectei), în urma căreia apare fluturele. Tegumentul crisalidei se usucă şi treptat se desprinde de corp, eliberând fluturele. Acesta se fixează cu picioarele de faţa internă a gogoşii şi elimină prin orificiul bucal lichidul alcalin aflat la nivelul guşii esofagiene (conţine seicinază, enzimă care dizolvă sericina, dar care nu afectează fibroina), care va păta gogoaşa în partea superioară (deasupra capului), înmuind astfel peretele mătăsos. Apoi, cu ajutorul picioarelor desface urzeala gogoşii, în zona unde a acţionat lichidul mai sus amintit, creându-şi, astfel, un orificiu prin care iese afară.

Când părăseşte gogoaşa, fluturele scoate mai întâi capul, apoi picioarele, iar după câteva eforturi întreg corpul. Ieşirea fluturilor din gogoşi se produce, de

39

regulă, dimineaţa. După ieşirea fluturelui, în gogoaşă rămân exuviile larvei (de la năpârlirea a cincia) şi ale crisalidei.

La Bombyx mori, durata acestui stadiu este de 8-10 zile la masculi şi de 10-12 zile la femele. Dacă sunt menţinuţi la o temperatură de 50C, durata vieţii unui fluture poate să depăşească 45 de zile, iar dacă temperatura este de 350C, fluturii trăiesc doar 5-7 zile. Temperaturile de 750C omoară fluturii.

La această specie fluturii şi-au pierdut capacitatea de a zbura.

Dimorfismul sexual este pronunţat, în sensul că femele sunt mult mai voluminoase, comparativ cu masculii. La femele, la nivelul ultimului segment abdominal, ventral, se pot observa trei orificii (orificiul vaginal, ovopozitorul şi orificiul anal), iar la mascul două (orificiul sexual şi cel anal).

Imediat după ieşirea din gogoaşă, fluturele este umed, purtând aripile scurte lipite de corp, fapt pentru care stă un timp nemişcat. În scurt timp ei se usucă şi capătă aspectul normal al corpului, catifelat, de culoare alb-sidefie.

Fluturii sunt vioi, mai ales masculii, care se mişcă energic în căutarea femelelor.

Tegumentul este acoperit de solzişori mici, de natură chitinoasă, care se desprind cu uşurinţă la atingere, sau când fluturii dau din aripi.

Corpul fluturelui cuprinde aceleaşi regiuni, ca şi în cazul stadiilor precedente, cap, torace şi abdomen.

Capul fluturelui are o formă ovală. Lateral sunt dispuşi ochii compuşi, care conţin un număr de 6000-10000 omatidii. Fiecare omatidie (unitatea funcţională de bază a ochiului compus) este formată dintr-o cornee de formă hexagonală, un cristalin (corp vitros) şi celule retiniene, terminate cu filamente nervoase, care formează nervul optic.

Frontal sunt dispuse antenele. Organe pereche cu rol olfactiv şi tactil, antenele sunt alcătuite din 30-40 de articulaţii tubiforme, prevăzute cu două rânduri de plăci înguste, care le conferă un aspect penat. Fiecare antenă prezintă la interior un canal, în care se găsesc muşchi, trahei şi nervi. Antenele sunt mai dezvoltate la masculi, aceştia având posibilitatea să perceapă, cu ajutorul lor, bombicolul (feromonul secretat de femele în vederea împerecherii).

În partea ventrală a capului se află aparatul bucal, care este nefuncţional, sub forma unor rudimente ale mandibulelor, labrumului, maxilelor şi palpilor labiali.

Toracele prezintă trei segmente (protorace, mezotorace şi metatorace). Primul inel este mai dezvoltat şi independent, prezintă lateral o pereche de stigme. Celelalte două inele sunt unite şi lipsite de stigme.

Ventral, pe fiecare inel toracic este prinsă câte o pereche de picioare. Fiecare picior prezintă următoarele segmente: coxa, trochanterul, femurul, tibia şi tarsul. Tarsul prezintă patru tarsomere, ultimul terminându-se cu o pereche de gheare, între care se găseşte o formaţiune sub forma unei ventuze (pulvillus).

Dorsal, pe ultimele două inele toracice, sunt prinse cele două perechi de aripi. Aripile anterioare, care sunt mai mari (distanţa între vârfuri este de 3 cm), au o formă aproximativ triunghiulară, acoperă în repaus aripile posterioare, care sunt mai mici şi mai rotunjite.

40

Abdomenul la fluture prezintă nouă segmente. Primele şapte segmente prezintă lateral stigme. La femele abdomenul este mai voluminos şi prezintă la nivelul ultimului segment două protuberanţe de culoare galbenă (glandele odorante, cu rol în atragerea masculilor).

Organizarea internă a organismului fluturelui, comparativ cu cea a larvei, este în general mai simplă (cu excepţia aparatului reproducător).

Tubul digestiv la fluture se compune din: cavitatea bucală, faringe, esofag, vezicula cu aer, vezicula stomacală, intestin subţire, vezicula cecală şi anus.

Anexele bucale se prezintă sub forma unor rudimente ale labrumului, mandibulelor, labiumului şi palpilor maxilari din stadiul de larvă. Faringele, sub forma unui segment dilatat, face legătura dintre cavitatea bucală şi tubul lung cu lumenul subţire al esofagului.

Vezicula cu aer (proventricul sau guşa esofagiană) conţine iniţial un lichid alcalin (sericinaza), care are proprietatea de a înmuia peretele gogoşii (sericina), pentru a-i înlesni ieşirea din coconul de mătase. După eliminarea lichidului, prin orificiul bucal, vezicula se umple cu aer.

Stomacul este mult mai redus, în comparaţie cu cel din stadiul de larvă şi se prezintă sub forma unei vezicule stomacale conice. Conţine o materie de excreţie răşinoasă, de culoare roz, ce este eliminată înaintea depunerii ouălor.

Intestinul subţire se continuă cu vezicula cecală, în care este acumulată o substanţă de culoare cărămizie (produşi de excreţie), care pătează gogoaşa în jurul orificiului, prin care iese fluturele. Produsele de excreţie acumulate sunt eliminate sub formă de jet prin orificiul anal.

Aparatul excretor, circulator şi cel respirator prezintă o structură şi organizare asemănătoare celor descrise la stadiul larvar.

La nivelul sistemului nervos se observă existenţa unei perechi de ganglioni cerebroizi, a două perechi de ganglioni toracici şi a cinci perechi de ganglioni abdominali. De la fiecare pereche de ganglioni pornesc ramificaţii nervoase, care inervează regiunile aferente.

Aparatul reproducător, în acest stadiu, este pe deplin dezvoltat (fig. 1.12, 1.13).

La mascul, aparatul reproducător este alcătuit din: testicule, canale deferente, canalul ejaculator, penisul şi anexele (glandele anexe şi veziculele seminale). Cele două testicule reniforme, de culoare galben-verzui, sunt situate la nivelul inelului al patrulea abdominal, de o parte şi alta a pungii cecale.

Spermatozoizii sunt formaţi la nivelul testiculelor, în testiole, după care sunt conduşi prin intermediul canalelor deferente în veziculele seminale. Veziculele seminale, care primesc secreţia glandelor anexe (un lichid cu rol în dispersia şi nutriţia spermatozoizilor), se comportă ca un depozit pentru spermă. Acestea se continuă cu un canal ejaculator, care se termină cu penisul.

Orificiul extern al penisului este flancat de două apendice chitinoase, cu care fluturele se fixează în timpul împerecherii. Penisul este protejat la exterior de o teacă, formată datorită unei plăci chitinoase, recurbată la nivelul segmentelor opt şi nouă abdominale.

La fluturele femelă, aparatul genital este format din: două ovare, două oviducte pare, oviductul impar, vaginul şi anexele (spermateca şi glandele mucifere).

41

Fiecare ovar este alcătuit din patru tuburi ovariene pline cu ovule mature. În partea lor terminală, tuburile ovariene se reunesc în două oviducte (pare), care

se unesc la nivelul oviductului impar, iar apoi în vagin. Pe partea ventrală a oviductului impar se găseşte spermateca (principală şi secundară), care are rolul de a depozita spermatozoizii, în intervalul de timp scurs de la împerechere până la fecundare.

Fig. 1.12. Aparatul genital mascul: 1 – testicul, 2 – canal deferent, 3 – glandă anexă, 4 – canalul glandei anexă, 5 – vezicule seminale, 6 – canal ejaculator, 7 - penis

Fig. 1.13. Aparatul genital femel: 1 – tuburi ovariene, 2 – oviduct, 3 – vagin, 4 – punga copulatorie, 5 – gandele mucifere

Glandele mucifere, care secretă glutina (învelişul aderent al ouălor), se deschid la nivelul vaginului. Vaginul comunică cu exteriorul printr-un orificiu genital plasat pe partea ventrală a segmentului al optulea abdominal. Ouăle sunt eliminate din oviduct prin ovopozitor (orificiu plasat pe partea ventrală a segmentului al nouălea abdominal). Ovopozitorul, ca şi orificiul anal, este acoperit de prelungiri ale tegumentului inelului respectiv (papile rectale).

Din tuburile ovariene, pe măsura maturării lor, ovulele coboară în oviduct şi apoi în vagin. Când ajung în dreptul tecii spermatice, aceasta eliberează spermatozoizii depozitaţi la acest nivel în urma împerecherii, aceştia pătrunzând în ovul, prin micropil, în vederea fecundării. După fecundare se formează oul (la 1,5-2 ore de la depoziţie).

42

Împerecherea fluturilor se realizează la o temperatură optimă de 22-250C, în prima zi după ieşirea din gogoaşă, înainte sau după ce conţinutul veziculei cecale a fost eliminat. La temperaturi mai mici de 150C şi mai mari de 340C împerecherea nu se mai produce.

După împerechere, timp de zece minute penisul masculului este în continuă mişcare, după care, după o scurtă perioadă de repaus, începe ejacularea, care este completă după aproximativ 25 de minute. Urmează o perioadă de 10-15 minute, în care penisul rămâne imobilizat în teacă copulatorie, şi în care se eliberează secreţia glandelor anexe, secreţie, care după desperechere, se solidifică la exterior, formând un dop ce închide orificiul genital femel. Acest dop poate fi penetrat de penis, astfel că femele se pot împerechea de mai multe ori.

Actul sexual propriu-zis este încheiat după aproximativ 40 de minute, dar fluturii pot rămâne împerecheaţi ore în şir. Din acest motiv, în practică se recurge la desperecherea fluturilor după două ore de la începerea actului sexual, fără ca procentul de fecunditate al ouălor să aibă de suferit. În felul acesta nici masculii nu se mai epuizează, ei putând fi folosiţi şi la alte împerecheri. Condiţia, ca masculii să fie folosiţi la împerecherea mai multor femele, este ca, actul sexual să nu dureze mai mult de o oră, iar între două împerecheri consecutive să existe o perioadă de repaus de cel puţin o jumătate de oră. Pentru a împiedica epuizarea masculilor, în practică se recomandă şi păstrarea lor la o temperatură de 150C, în întuneric, izolaţi de femele.

La Philosamia ricini, fluturii au culoarea corpului gri-închis. Aripile sunt mari, prezentând un desen frumos de culoare mov-liliachie cu alb. La această specie capacitatea de zbor a rămas nealterată, fluturii masculi fiind capabili să parcurgă distanţe impresionante în căutarea partenerelor. Distanţa între vârfurile aripilor este de 8-10 cm.

Fluturii de Antheraea pernyi prezintă o culoare a corpului roşie-cărămizie, gălbuie, maronie sau cenuşie. Aripile sunt mari, cu o distanţă între vârfuri de 12-14 cm. Fiecare aripă prezintă central câte un desen sub forma unor cercuri concentrice, viu colorate. De-a lungul marginii superioare a aripilor se găseşte o dungă lată, violacee, iar la marginea inferioară una îngustă, de culoare roz-liliachie. Ca şi în cazul speciei precedente, fluturii de Antheraea pernyi sunt buni zburători.

43

Întrebări:

Care sunt speciile de interes sericicol întâlnite în ţara noastră?

Ce reprezintă voltinismul?

Ce este diapauza şi cât durează aceasta la rasele şi hibrizii de Bombyx mori crescuţi în ţara noastră?

Câte ouă de Bombyx mori se găsesc într-un gram?

Ce este micropilulu?

Cât durează perioada larvară la rasele şi hibrizii de Bombyx mori crescuţi în ţara noastră?

Care sunt organele întâlnite la nivelul capului larvei de mătase?

Ce rol au „picioarele adevărate” ale larvei?

Având în vedere că tegumentul larvei este de natură chitinoasă, cum se realizează creşterea şi dezvoltarea organismului acesteia?

Câte segmente are abdomenul larvei de Bombyx mori?

Care este alcătuirea tubului digestiv al larvei?

Pe seama căror organe se realizează excreţia la larvele de mătase?

Ce rol îndeplinesc stigmele larvelor?

Ce tip de circulaţie se întâlneşte la Bombyx mori?

Cum se manifestă dimorfismul sexual în stadiul de larvă la Bombyx mori?

Care este alcătuirea unei glande sericigene?

Care sunt componentele principale ale fibrei de mătase?

Unde este secretată fibroina?

Unde sunt secretaţi pigmenţii ce imprimă culoarea gogoşilor de mătase?

Cât durează stadiul de crisalidă la Bombyx mori?

Cât cântăreşte crisalida de Bombyx mori?

Care este durata de viaţă a fluturilor de Bombyx mori?

Care este temperatura optimă pentru împerecherea fluturilor de Bombyx mori?

Temă:

Sa se reprezinte schematic ciclul evolutiv şi metamorfoza la Bombyx mori.

Referat:

Morfofiziologia speciei Bombyx mori.

44

2. BOLILE ŞI DĂUNĂTORII VIERMILOR DE MĂTASE

2.1. Bolile viermilor de mătase

Bolile viermilor de mătase pot fi clasificate în boli contagioase şi boli necontagioase. Bolile contagioase pot fi de natură virotică, bacteriană, micotică şi parazitară. Dintre bolile necontagioase, cele mai cunoscute sunt intoxicaţiile şi tulburările metabolice.

2.1.1. Bolile contagioase ale viermilor de mătase

La specia Bombyx mori, bolile contagioase cuprind: viroze, cum ar fi poliedria, infecţii asociate ca flaşeria, anemia infecţioasă şi septicemia şi micoze, cum este muscardina. O boală parazitară frecvent întâlnită este pebrina.

La speciile Phylosamia ricini şi Antheraea pernyi, cele mai frecvente boli sunt pebrina şi flaşeria, iar cu totul sporadic se întâlneşte poliedria.

2.1.1.1. Poliedria

Poliedria (graserie sau gălbinare) este produsă de virusul filtrabil Borrellina bombycis.

Transmiterea bolii se face pe cale bucală, transovariană şi cutanată. Focarul principal de răspândire a bolii îl constituie larvele bolnave, al căror strat cuticular extrem de fragil, plesneşte la cea mai mică atingere, lichidul scurs contaminând hrana şi utilajele de creştere. O dată cu frunza infestată, ingerată de larve, cristalele poliedrice ajung în tubul digestiv, unde, în urma solubilizării lor în particule mai mici, străbat epiteliul intestinal şi generează boala la organismul gazdă. Contaminarea se poate realiza şi prin ponta depusă de femelele bolnave.

Poliedria este o boală deosebit de contagioasă, care poate afecta într-un interval de timp scurt aproape întreg efectivul dintr-o unitate. Apariţia bolii este favorizată de excesul de umiditate asociat cu o aerisire deficitară în halele de creştere, slăbirea rezistenţei organice a larvelor subnutrite sau hrănite cu frunză de calitate inferioară.

În cazul îmbolnăvirii, larvele prezintă corpul segmentat, cu tegumentul foarte întins, de o culoare alb-strălucitoare şi cu o fragilitate exagerată. Apetitul pentru hrană este într-o continuă descreştere până la dispariţie. Larvele bolnave se deplasează către marginile patului, multe căzând pe pardoseală. Larvele, la care boala a avut o evoluţie lentă, nu pot urzi gogoaşa, întreaga cantitate de mătasefiind eliminată pe aşternut.

Ponta femelelor bolnave este depusă într-un mod dezordonat, ouăle fecundate eclozionând într-un interval de 3-4 zile, iar larvele obţinute supravieţuiesc o perioadă scurtă de timp.

Atunci când moartea survine în stadiul de crisalidă sau de fluture, aceştia au o culoare galbenă închisă şi îşi măresc volumul.

45

Simptoamele bolii sunt mai şterse la începutul infecţiei, devenind mai evidente pe măsură ce boala avansează.

În vârstele tinere ale larvelor, diagnosticul este dificil de stabilit, deoarece la acestea evoluţia bolii este lentă, cu semne clinice mai puţin evidente, boala putând fi bănuită prin procentul ridicat de mortalitate şi consumul foarte mic de frunză. La larvele din vârstele patru şi cinci diagnosticul se poate stabili pe baza semnelor clinice, care sunt evidente.

Diagnosticul se confirmă prin examen de laborator, în care scop se execută frotiuri între lamă şi lamelă din hemolimfă, sau din tritură de fluturi, larve şi ouă.

Pentru prevenirea bolii, ouăle destinate incubaţiei trebuie supuse unui riguros control sanitar-veterinar şi să provină numai din unităţi specializate, indemne de boli. Ouăle vor fi dezinfectate cu soluţie de formol 4%, timp de 10 minute, după care se spală şi se usucă. Se acordă o atenţie deosebită igienei şi dezinfecţiei camerei. Se vor respecta indicii tehnologici de creştere specifici fiecărei vârste.

2.1.1.2. Flaşeria

Flaşeria (moleşeala viermilor de mătase) este o boală infectocontagioasă, condiţionată de factorii de mediu, produsă de virusul filtrabil Borrellina flacheriae în asociaţie cu bacteria Bacillus bombycis. Boala afectează larvele în vârsta a patra şi a cincia. Temperatura şi umiditatea ridicată, asociate cu consumul frunzei de calitate inferioară, sunt factori favorizanţi ai bolii.

Flaşeria este o boală foarte contagioasă, în câteva zile ea putând distruge întreaga crescătorie. Contaminarea se realizează pe cale bucală, prin consumarea frunzei infectate de conţinutul lichid al larvelor bolnave.

La început larvele bolnave sunt agitate, apetitul lor se diminuează treptat, apoi mişcările lor se încetinesc până devin imobile. Creşterea lor încetează, are loc atrofia ţesutului adipos, care atrage după sine încreţirea tegumentului, acesta căpătând o culoare cenuşie. Se observă micşorarea corpului larvei, care devine moale, datorită pierderii turgescenţei naturale. Din cavitatea bucală a larvelor bolnave se scurge un lichid vâscos, de culoare verzuie. Excrementele sunt podiareice, urât mirositoare.

Boala evoluează rapid, larvele murind în 24 ore. Corpul larvelor moarte devine în câteva zile, datorită descompunerii ţesuturilor, un sac plin cu lichid de putrefacţie greu mirositor, de culoare neagră.

Unele larve bolnave încep să-şi urzească gogoaşa, fără a ajunge însă la sfârşit, acestea murind în interiorul gogoşii, lichidul negru, ce se formează în corpul lor, pătând gogoaşa.

Diagnosticul cu certitudine se stabileşte numai în urma examenului microscopic al conţinutului intestinal şi a hemolimfei larvelor, efectuat imediat după apariţia primelor simptome, diagnosticul pus numai pe baza simptomelor clinice fiind destul de dificil.

La microscop, în preparatele efectuate de la larvele bolnave şi colorate prin metoda Gram, se pot observa bacili gram pozitivi sporulaţi şi nesporulaţi.

Prevenirea bolii se face prin asigurarea în limite optime a temperaturii, umidităţii şi ventilaţiei în spaţiile de creştere, a densităţii larvelor, a cantităţii şi a

46

calităţii hranei, a schimbării aşternutului, a dezinfecţiei încăperilor înainte, în timpul şi la sfârşitul creşterii.

În cazul larvelor bolnave de flaşerie se poate face tratamentul cu tetraciclină (1 g/larvele provenite din 1 g ouă) sau cu cloramfenicol (0,5 g/larvele provenite din 1 g ouă), pulverizate pe frunza de dud tocată, care se administrează (în cantităţi mici) la prima masă după ieşirea din somn.

2.1.1.3. Anemia infecţioasă

Anemia infecţioasă (boala „capetelor albe”) este o boală ce afectează larvele începând din vârsta a treia, cauzată de nerespectarea regulilor de igienă pe stelajele de creştere, produsă de virusul filtrabil Borrellina flacheriae, în asociere cu Streptococus bombycis.

Larvele bolnave sunt neuniforme ca dezvoltare, moleşite, cu apetit scăzut, prezintă diaree intermitentă, fără miros caracteristic şi în volum redus. Tegumentul este flasc, de culoare gri în porţiunea posterioară şi cu o nuanţă mai deschisă în cea anterioară. În mod treptat, corpul larvelor se atrofiază, cantitatea de hemolimfă scade, la fel şi elementele ei figurate, provocând anemia.

Când boala apare începând cu vârsta a treia larvară, are o evoluţie lentă, iar când apare în vârsta a cincia, larvele urzesc gogoşi mici, într-o perioadă de timp îndelungată.

Diagnosticul se pune pe baza caracterelor epizootologice şi a semnelor clinice (vârsta la care apare boala, atrofia treptată a corpului, nedescompunerea cadavrelor, absenţa mirosului specific), care permit diferenţierea între anemia infecţioasă şi flaşerie. Confirmarea diagnosticului se face prin examen bacterioscopic, care permite evidenţierea lanţurilor de streptococi Gram pozitiv în frotiurile efectuate din conţinutul intestinal al larvelor.

Boala poate fi prevenită prin respectarea temperaturii şi umidităţii din timpul creşterii, prin administrarea unei frunze de calitate şi asigurarea unei igiene corespunzătoare a spaţiilor şi a utilajelor de creştere.

Contra anemiei infecţioase se poate aplica tratamentul cu cloramfenicol, pulverizat pe frunze (câte 1 g/larvele provenite din 1 g ouă).

2.1.1.4. Septicemia

Septicemia este o boala ce afectează larvele, crisalidele şi fluturii, evoluând supraacut, cu moarte după minim 48 ore, produsă de asocierea dintre virusul Borrellina bombycis şi Bacterium paracoli. Boala este favorizată de densitatea prea mare a larvelor pe paturile de creştere.

Semnele clinice ale bolii sunt traduse prin inapetenţă, imobilitate, ce se instalează în timp, vomismente de culoare galben-verzuie (vomită frunze nedigerate, înglobate în suc gastric), excremente cu aspect diareic, de culoare cafenie şi miros înţepător. După ce larvele încep să vomite corpul lor se micşorează. Larvele bolnave mor în urma pătrunderii şi multiplicării bacteriilor în hemolimfă şi ţesuturi. În stadiile de crisalidă şi fluture boala se manifestă prin aceleaşi simptome descrise la larve.

47

Pentru diagnosticare este obligatoriu examenul microscopic al hemolimfei şi al conţinutului intestinal, întrucât semnele clinice oferă o precizie redusă. În frotiurile colorate se pot observa germeni polimorfi, Gram negativi.

Prevenirea septicemiei se realizează asigurând condiţii optime de igienă, hrănire, densitate a larvelor pe paturile de creştere, schimbare a aşternutului, temperatură, umiditate şi dezinfecţie. În cazul apariţiei bolii, larvele bolnave se ard, iar hala de creştere şi utilajul folosit se dezinfectează.

Pentru tratamentul septicemiei se recomandă cloramfenicol (0,5 g/larvele provenite din 1 g ouă), administrat în ziua a doua a vârstei a treia, pe frunza de dud tocată.

2.1.1.5. Muscardina

Muscardina (boala de var) este o boală micotică produsă de ciuperca Beauveria bassiana, care afectează viermii de mătase în toate stadiile evolutive, fiind favorizată de excesul de umiditate din cursul perioadei larvare (dezvoltarea ciupercii şi infestarea larvelor având loc la temperaturi cuprinse între 18-30oC şi o umiditate a aerului de peste 90%).

Sursele de contaminare sunt reprezentate de sporii ciupercii, care se pot găsi pe corpul larvelor moarte, pe utilaje, în praful de la ferestre etc., contaminarea realizându-se pe cale digestivă, respiratorie şi prin porii tegumentului.

Transmiterea bolii se poate face prin contact direct între larve, prin intermediul personalului care se deplasează dintr-o hală de creştere în alta, prin schimbarea neatentă a aşternutului şi ca urmare a nedezinfectării spaţiilor şi a inventarului pentru creştere.

Boala se manifestă prin inapetenţa, mişcări încetinite treptat până la imobilitate, pierderea elasticităţii corporale a larvelor. Moartea survine la 6-12 ore de la infestare. Cadavrele larvelor devin rigide, având la început o culoare roşietică, iar apoi albă. Sporii ciupercii se pot dezvolta pe suprafaţa sau în interiorul oului, determinând moartea embrionului.

Diagnosticul se stabileşte pe baza aspectului cretos al larvelor şi a stratului de praf alb de pe tegument şi a examenului microscopic.

Prevenirea bolii constă în asigurarea condiţiilor optime de microclimat, a igienei hranei, adăposturilor şi utilajelor, izolarea loturilor suspecte de boală, arderea loturilor bolnave.

2.1.1.6. Pebrina

Pebrina (nosemoza sau boala de piper) este o parazitoză produsă de protozoarul Nosema Bombycis, care afectează insecta în toate stadiile evolutive.

Nosema bombycis îşi desfăşoară ciclul evolutiv şi acţiunea patogenă în toate ţesuturile organismului gazdă. Parazitul prezintă o formă sporulată şi una vegetativă. Sporul este forma de rezistenţă a parazitului, care în condiţii favorabile dă naştere formei vegetative.

Boala este favorizată de condiţiile de igienă necorespunzătoare din spaţiile de creştere. Sursele de contaminare sunt reprezentate de excrementele

48

contaminate, tegumentele năpârlite, larvele bolnave, utilajul de creştere infectat şi solzişorii de pe corpul fluturilor bolnavi.

Contaminarea se realizează pe cale transovariană (prin ouăle infectate), pe cale bucală (prin hrana care a venit în contact cu sporii parazitului).

Boala prezintă o simptomatologie puţin specifică, îndeosebi în formele cu o evoluţie lentă.

La fluturii femelă bolnavi se observă o pontă neuniformă, cu un număr redus de ouă (multe ouă cu embrionul mort) şi o ecloziune neuniformă. Larvele eclozionate din astfel de ouă mor până în vârsta a treia.

În cazul larvelor infestate cu spori în vârsta întâi sau a doua, dezvoltarea este normală până în vârsta a treia, semnele specifice bolii apărând în vârsta a patra şi a cincia, iar moartea acestora survenind cel mai târziu în timpul îngogoşării. Dacă îmbolnăvirea larvelor se produce în vârsta a patra şi a cincia, boala evoluează fără modificări externe, ele putând să urzească gogoaşa, să se transforme în crisalidă şi în fluture, şi chiar să depună ponta, care poate conţine 20-30% ouă sănătoase. Sunt cazuri când larvele trec în stadiul de crisalidă fără să urzească gogoaşa, sau urzesc gogoşi neuniforme ca dimensiuni.

Ca urmare a îmbolnăvirii, larvele devin neliniştite, au apetitul diminuat, slăbesc, năpârlesc greu, devin neuniforme, se târăsc spre marginea patului de creştere, au pe tegument pete neregulate, de culoare maroniu-închisă, care alternează cu ţesut sănătos (ceea ce dă aspectul de boabe de piper), nu pot urca pe materialul de îngogoşare şi pierd mătasea, fără a ţese gogoaşa. Fluturii infestaţi puternic prezintă pe corp pete negre şi plumburii.

Diagnosticul pebrinei se pune atât pe baza semnelor clinice cât şi a examenului microscopic. Pentru examenul microscopic se mojarează larvele, crisalidele sau fluturii femelă bolnavi, trituratul obţinut examinându-se între lamă şi lamelă. La probele infestate, se observă în câmpul microscopic sporii de Nosema bombycis, care au o formă sferică cu centrul strălucitor.

Pebrina poate fi prevenită prin dezinfecţia ouălor, a spaţiilor şi a inventarului de creştere, prin controlul periodic al loturilor de reproducţie, prin distrugerea loturilor cu semne clinice evidente, prin examinarea microscopică a femelelor şi arderea pontelor provenite de la femelele infestate.

Pentru tratamentul pebrinei se recomandă cloramfenicol palmitat (0,5 g pentru larvele provenite din un gram ouă), administrat de trei ori, la interval de opt ore, pe frunza cu care sunt hrănite larvele.

2.1.2. Bolile necontagioase ale viermilor de mătase

Dintre bolile necontagioase ale viermilor de mătase, cel mai des întâlnite sunt intoxicaţiile. Acestea pot fi de natură alimentară, medicamentoasă şi chimică.

2.1.2.1. Intoxicaţiile

Intoxicaţiile alimentare se datoresc hrănirii cu frunză, care a intrat în putrefacţie şi pe care s-au dezvoltat microorganisme, ce secretă substanţe toxice pentru larve.

49

Intoxicaţiile medicamentoase apar rar şi sunt datorate depăşirii dozei admise la unele medicamente folosite în combaterea bolilor contagioase.

Intoxicaţiile chimice sunt cele mai frecvente şi cele mai grave, putând provoca moartea în masă a larvelor într-un timp scurt, fără a se putea interveni pentru salvarea efectivului. Ele pot să apară datorită utilizării insecticidelor la combaterea dăunătorilor agricoli sau a bacteriozei dudului, precum şi ca urmare a emanaţiilor puternice de substanţe toxice de la diverse întreprinderi industriale din zonă.

În caz de intoxicaţii, după consumarea frunzelor stropite, larvele devin agitate, nu mai consumă hrană, ţin partea anterioară a corpului ridicată, pierd mobilitatea părţii posterioare a corpului, vomită abundent un lichid galben-verzui, se strâng în forma literei S, au contracţii abdominale, încep să depună mătasea, execută mişcări dezordonate, părăsesc aşternutul.

Diagnosticul se pune pe seama semnelor clinice şi a mortalităţii ridicate a larvelor într-un interval de timp scurt. Absenţa agenţilor patogeni în câmpurile microscopice constituie un indiciu pentru diagnosticarea intoxicaţiilor. Pentru certitudinea diagnosticului se hrănesc zece larve sănătoase din alt lot, cu frunze cu care a fost hrănit lotul suspect de intoxicaţie.

2.2. Dăunătorii viermilor de mătase

Dăunătorii pot provoca pierderi în mod direct, prin consumarea larvelor sau indirect, prin vehicularea agenţilor patogeni şi difuzarea unor boli infectocontagioase. În grupa dăunătorilor viermilor de mătase se numără o serie de insecte, păsări şi rozătoare.

Furnicile, consumând larvele de mătase, în special în vârstele mici, pot compromite serii întregi. Acţiunea lor poate fi combătută prin distrugerea muşuroaielor şi turnarea în cuib a insecticidelor, prin împrăştierea de petrol sau prăfuirea cu furnitox la picioarele stelajelor.

Muştele, vehiculând agenţii patogeni, contribuie la transmiterea de boli de la o crescătorie la alta. Accesul lor în spaţiile de creştere poate fi diminuat prin acoperirea ferestrelor cu plasă deasă de sârmă sau tifon şi prin dispunerea în hală a benzilor adezive.

Viespile înţeapă şi sug hemolimfa larvelor, omorându-le. Combaterea lor se realizează distrugându-le cuiburile şi oprind pătrunderea lor în halele de creştere, prin aplicarea unei plase de sârmă sau tifon la ferestre.

Gărgăriţa (Dermestes lardarius) provocă pagube, în special prin perforarea gogoşile crude şi uscate. Se combate prin dezinfecţii riguroase ale halelor şi prin atragerea lor într-un colţ al halei, la gogoşi sau fluturi folosiţi drept momeală, de unde se adună şi se ard la crematoriu.

Vrăbiile, de asemenea, consumă larvele în toate vârstele. Pentru preîntâmpinarea pagubelor trebuie limitat accesul lor în spaţiile de creştere.

Şoarecii şi şobolanii, dacă nu sunt combătuţi, pot provoca chiar distrugerea întregii crescătorii. Aceştia atacă larvele în special noaptea. Se combat cu ajutorul momelilor otrăvite sau cu diferite tipuri de capcane.

50

Întrebări:

Care sunt principalele boli contagioase întâlnite la viermii de mătase?

Care sunt principalii dăunători ai viermilor de mătase?

De câte feluri pot fi intoxicaţiile viermilor de mătase?

După agentul etiologic care o produce, ce fel de boală este pebrina?

Din punct de vedere etiologic, ce fel de boală este muscardina?

Care este agentul patogen al anemiei infecţioase a larvelor de mătase?

Care este tratamentul în cazul apariţiei septicemiei larvelor de mătase?

Tema:

Să se reprezinte schematic principalele boli ale viermilor de mătase (etiologie, simptomatologie, prevenire şi combatere).

Referat:

Prevenirea şi combaterea bolilor şi dăunătorilor din domeniul sericicol.

51

3. INCUBAŢIA OUĂLOR SPECIILOR DE INTERES

SERICICOL

Incubaţia ouălor reprezintă prima verigă în procesul de creştere a larvelor de mătase. Felul, în care decurge incubaţia. influenţează puternic potenţialul biologic şi productiv al larvelor.

3.1. Incubaţia ouălor de Bombyx mori

La Bombyx mori, incubaţia ouălor raselor şi hibrizilor crescute la noi în ţară are o durată medie de 15 zile.

3.1.1. Factorii care influenţează procesul de incubaţie

Procesul de incubaţie, respectiv procesul de dezvoltare embrionară, este influenţat de o serie de factori, cum ar fi: temperatura, umiditatea, lumina şi ventilaţia.

Temperatura este factorul determinant în procesul de incubaţie, între acest factor şi dezvoltarea embrionară existând o corelaţie strânsă. În camerele de incubaţie trebuie asigurată o temperatură constantă şi uniformă, neadmiţându-se variaţii mai mari de 0,50C. Oscilaţiile bruşte de temperatură influenţează negativ dezvoltarea embrionară şi în final procentul de ecloziune obţinut este redus.

Dacă, din anumite motive, temperatura din camera de incubaţie a scăzut faţă de optimul zilei respective, readucerea la normal se va face treptat. În cazul depăşirii limitei superioare a temperaturii, aceasta se va menţine nemodificată până în ziua, în care graficul de desfăşurare a incubaţiei solicită temperatura respectivă. În perioada incubaţiei, se recomandă ca temperatura să nu depăşească valorile de 280C. La o temperatură de 300C survine moartea embrionului.

Pentru menţinerea unor temperaturi optime în camerele de incubaţie, se recomandă utilizarea unor instalaţii de climatizare sau a sobelor din teracotă sau din cărămidă, fiind de preferat, ca acestea din urmă, să fie amplasate la cel puţin doi metri faţă de stelajele cu ouă şi să aibă gura de foc în afara camerei respective. Nu se recomandă folosirea sobelor din fontă.

Umiditatea este un alt factor important cu influenţă asupra procesului de incubaţie. Umiditatea acţionează în strânsă legătură cu temperatura asupra proceselor de evaporare, reglare termică şi metabolism.

La o umiditate scăzută, sub 50%, în camera de incubaţie este accelerat procesul de evaporare a apei din ouă, este diminuat ritmul de dezvoltare embrionară, aspecte care conduc la obţinerea unui procent redus de ecloziune.

Umiditatea prea ridicată a aerului, de peste 85%, deşi contribuie la o ecloziune grupată a larvelor, influenţează negativ vitalitatea larvelor, acestea fiind predispuse la îmbolnăviri.

52

Menţinerea umidităţii optime în camerele de incubaţie se realizează cu ajutorul umidificatorului, prin aşezarea unor tăviţe cu apă deasupra surselor de căldură, prin stropirea cu apă a pardoselii şi prin întinderea în încăpere a unor cearşafuri ude.

Urmărirea evoluţiei temperaturii şi a umidităţii în camerele de incubaţie se realizează cu ajutorul termohigrometrului (termohigrograf) sau separat cu termometrul şi cu higrometrul (higrograful).

Lumina are influenţă asupra ecloziunii simultane a larvelor şi asupra voltinismului. Bombyx mori face parte din grupa insectelor de zi scurtă, ca atare, printr-o durată a iluminării de 12 ore (zi scurtă), se obţin ouă fără diapauză, iar prin crearea unor condiţii de zi lungă, 14-16 ore, se obţin ouă cu diapauză (aspect deosebit de important pentru incubaţia ouălor destinate obţinerii gogoşilor de reproducţie).

Intensitatea optimă a luminii în camerele de incubat este de 5 lucşi/m2, putându-se realiza natural sau cu ajutorul instalaţiilor de iluminat electrice.

Ventilaţia camerelor de incubaţie se realizează prin intermediul gurilor de ventilaţie sau prin deschiderea ferestrelor la intervale de trei ore, timp de cincisprezece minute.

Ouăle acestei specii manifestă în general o rezistenţă crescută faţă de creşterea concentraţiei de dioxid de carbon şi fată de scăderea concentraţie de oxigen. Rezistenţa este mai mare în prima parte a incubaţiei, ea scăzând în a doua parte, ca urmare a cerinţelor impuse de dezvoltarea embrionului.

3.1.2. Stabilirea datei declanşării incubaţiei Stabilirea datei începerii incubaţiei reprezintă un moment de maximă

importanţă pentru procesul de creştere a larvelor şi, în acelaşi timp, pentru valorificarea eficientă a bazei furajere sericicole.

În cazul introducerii prea timpurii a ouălor la incubat, există riscul, ca în momentul ecloziunii larvelor să lipsească frunza de dud.

Întârzierea introducerii ouălor la incubat atrage după sine pierderi, cauzate, pe de o parte de căldurilor prea mari, care pot surveni în vârsta a V-a, iar pe de altă parte, de seceta care ar putea compromite cantitatea şi calitatea frunzei de dud.

Data începerii incubaţiei seriilor de primăvară, trebuie astfel stabilită, încât la ecloziunea larvelor, dudul să prezinte între trei şi cinci frunzuliţe bine dezvoltate. Pentru stabilirea corectă a acestei date se iau în seamă datele privind prognoza timpului, iar ca puncte de reper se urmăreşte perioada de înflorire a unor plante „semnalizatoare”. Astfel, la porumbar (Prunus spinosa) înflorirea are loc cu 10-12 zile înaintea desfacerii mugurilor la dud, la păpădie (Taraxacum officinale) cu 18-19 zile, iar la cais (Armeniaca vulgaris) înflorirea se produce cu 15-20 zile mai devreme.

Un alt punct de reper, pentru declanşarea optimă a incubaţiei, îl reprezintă urmărirea evoluţiei mugurilor de dud, odată cu începutul circulaţiei sevei. Conform acestei metode, incubaţia poate începe atunci, când lungimea mugurilor depăşeşte cu 15% lungimea avută iniţial.

53

Orientativ, în condiţii normale, incubaţia începe în zonele de şes în jurul datei de 10-15 aprilie, iar în cele colinare între 20 şi 30 aprilie.

3.1.3. Pregătirea camerei de incubaţie

Pregătirea camerei de incubaţie începe cu circa 8-10 zile înaintea introducerii ouălor la incubat. În această perioadă se execută diverse lucrări de reparaţie a pereţilor, pardoselilor, uşilor, ferestrelor şi tuturor utilajelor din aceste camere. Se verifică instalaţiile de iluminat, ventilaţie şi încălzire.

Utilajele din camera de incubaţie se curăţă mecanic, apoi se spală cu o soluţie de sodă caustică.

Se face dezinfecţia chimică a halei, la o temperatură de peste 230C, pulverizând cu vermorelul o soluţie de formol 4%, după care camera se închide ermetic o perioadă de 24-48 de ore. După deschiderea camerei se procedează la văruirea pereţilor şi spălarea ferestrelor, uşilor şi pardoselii.

Dezinfecţia se extinde şi asupra spaţiului din jurul clădirii, precum şi la locul de depozitare a gunoiului, iar la intrarea în camera de incubaţie se montează un dezinfector cu formol.

Personalul de lucru are acces în cameră, numai după ce a schimbat încălţămintea de stradă, cu cea utilizată numai în interiorul halei, a îmbrăcat un halat curat şi şi-a spălat şi dezinfectat mâinile.

3.1.4. Tehnica şi metodele de incubaţie

Staţiunile specializate în producerea ouălor livrează la centrele de incubaţie ouăle în telaini de 10-12 grame, fiind însoţite obligatoriu de următoarele acte: avizul de expediţie, certificatul de calitate şi certificatul sanitar-veterinar.

Transportul ouălor se recomandă, să fie făcut în primele ore ale dimineţii, asigurându-se condiţii pentru o bună aerisire şi o temperatură de circa 100C. La sosirea ouălor, în camerele de incubaţie trebuie asigurată temperatura şi umiditatea corespunzătoare.

Ouăle dintr-un telain se distribuie într-un strat uniform, într-o casetă de incubaţie. Peste stratul de ouă se pun în ordine: două straturi de plasă rară de bumbac, o coală de hârtie perforată şi o coală de hârtie pelur întreagă. Caseta se închide cu rama interioară şi se introduce într-un raft al unei baterii incubator. De regulă în casetele şi bateriile de incubaţie se introduc ouă aparţinând aceleiaşi rase sau aceluiaşi hibrid.

Odată cu începerea incubaţiei, într-o cutie de carton, care se pune deasupra bateriei incubator, se formează o probă de control, constituită din cinci grame de ouă provenite de la mai mulţi telaini. Această probă oglindeşte modul în care decurge incubaţia, indică momentul ecloziunii, servind şi la stabilirea procentului de ecloziune.

Pentru incubarea unei cantităţi mai mici de 1-2 kg de ouă, în locul bateriilor incubator, se recomandă folosirea unor cutii de carton (lungi de 20 cm, late de 20 cm şi înalte de 5 cm), în care se distribuie conţinutul unui telain. Ouăle vor fi acoperite cu o coală de hârtie perforată, care va înlesni ridicarea larvelor după ecloziune.

54

În practica sericicolă se utilizează două metode de incubaţie (metoda ridicării treptate a temperaturii şi metoda temperaturilor constante), ambele fiind dependente de graficul temperaturii.

Metoda ridicării treptate a temperaturii este recomandată în creşterile de primăvară, respectiv pentru incubarea ouălor hibernate. Este metoda, care corespunde cel mai bine cerinţelor fiziologice din perioada de incubaţie. În urma aplicării acestei metode, incubaţia durează 13-14 zile, iar ecloziunea se produce în 1-2 zile.

După scoaterea din frigider, ouăle sunt ţinute timp de trei zile la o temperatură de 150C, după care, conform unui grafic prezentat în tabelul 3.1., creşte treptat, ajungând în preajma ecloziunii la 25-260C.

Tabelul 3.1

Evoluţia factorilor de microclimat în cazul incubaţiei prin metoda ridicării treptate a temperaturii

Lumina Ziua Temperatura

°C Umiditatea % Incubaţie în baterii

Incubaţie în cutii carton

Aerisirea

1 15 75

2 15 75

3 15 75

difuză

4 18-20 75

5 23-24 80

6 23-24 80

7 23-24 80

8 25-26 80

9 25-26 80-85

10 25-26 80-85

11 25-26 80-85

18 ore lumină şi 6 ore întuneric

12 25-26 80-85

13 25-26 80-85

14 25-26 80-85

15 25-26 80-85

naturală

36 ore întuneric, apoi lumină pt.

stimularea ecloziunii

Se asigură prin deschiderea ferestrelor la interval de trei ore, timp de 15 minute.

Metoda temperaturilor constante constă în menţinerea temperaturii de 25-260C şi a umidităţii de 75-85%, din prima zi de incubaţie şi până la sfârşitul ecloziunii. În aceste condiţii, ecloziunea se produce după 8-10 zile de incubaţie. Metoda este recomandată în cazul incubaţiei ouălor tratate cu acid clorhidric, în vederea eliminării diapauzei.

Dacă, după tratamentul cu acid clorhidric, ouăle au fost păstrate la frigider, se impune ca acestea, înainte de a fi introduse la 25-260C, să fie ţinute, imediat după scoaterea lor din frigider, la o temperatură de 150C, timp de aproximativ şase ore.

Indiferent de metoda utilizată, depăşirea valorii de 260C a temperaturii atrage după sine sensibilizarea embrionului şi obţinerea unor larve cu vitalitate

55

redusă. De asemenea şi trecerea de la temperaturi ridicate la temperaturi scăzute are o influenţă negativă asupra evoluţiei embrionului.

În cazul incubaţiei ouălor destinate obţinerii de gogoşi industriale, este obligatorie asigurarea în camera de incubaţie a luminii naturale a zilei.

În practică pot apare şi situaţii în care, din anumite motive, începutul creşterii larvelor trebuie amânat, deşi incubaţia deja a început. Remedierea acestor situaţii se face prin introducerea ouălor la temperaturi scăzute, în vederea întreruperii evoluţiei embrionului. Dacă o astfel de situaţie intervine în primele două sau trei zile de incubaţie (embrionul se găseşte în stadiul de apariţie a proeminenţelor, ce vor duce la formarea apendicelor), ouăle pot fi păstrate la temperatura de 50C timp de 10-15 zile.

Atunci când embrionul a trecut de stadiul de inversiune, se va continua incubaţia până se ajunge la stadiul de pigmentare a corpului, după care ouăle pot fi păstrate la temperatura de 50C, un timp de maximum o săptămână. Umiditatea relativă a aerului se va menţine între valorile de 75 şi 85%. Larvele provenite din ouă care au parcurs o astfel de incubaţie, vor beneficia de o atenţie deosebită, administrându-li-se, mai ales în vârstele tinere, numai frunză de cea mai bună calitate.

3.1.5. Ecloziunea larvelor

Dacă procesul incubaţiei a decurs normal, după 13-14 zile se produce ecloziunea larvelor, care are loc de regulă dimineaţa, între orele 5 şi 10 şi care durează maximum 2-3 zile.

Primele larve care eclozionează poartă denumirea de „spioni” şi au rolul de „anunţa” ecloziunea în masă a larvelor, care va avea loc după 36-48 de ore. Acest lucru este urmărit la proba de control.

În prima zi a ecloziunii propriu-zise ies circa 43-44% din larve, în a doua zi 40-42%, iar restul vor ecloziona în a treia zi. Larvele întârziate (2-3%), care vor ecloziona în zilele următoare, vor fi îndepărtate de la creştere, împreună cu cojile şi ouăle neeclozionate. Aceeaşi soartă o au şi spionii.

La 36-48 de ore de la apariţia spionilor, bateriile incubator vor fi transportate în spaţiile destinate creşterii larvelor tinere. Transportul trebuie făcut într-un timp cât mai scurt (maximum două ore), cu mijloace auto dezinfectate. Bateriile incubator sau tăviţele se aşează în stelaje metalice.

În sălile de creştere, fiecare casetă de incubaţie este scoasă din bateria ei, i se scoate rama interioară, se ridică hârtia pelur, care de regulă are prinse larve de partea inferioară şi se pune inversată pe stelajul de creştere. Apoi, peste hârtia perforată se presară câteva frunzuliţe tocate şi se aşteaptă, ca larvele, simţind mirosul de frunză, să se urce prin orificii pe faţa superioară. După ce larvele s-au ridicat peste hârtia perforată, aceasta va fi mutată pe stelajele de creştere, alături de hârtia pelur.

Prin utilizarea hârtiei perforate (cu orificii de 3 mm) se evită, odată cu recoltarea larvelor, ridicarea ouălor neeclozionate, care aderă la fibrele de mătase secretate de larve.

Peste ouăle rămase neeclozionate încă, se mai poate aşează o hârtie perforată, în continuare operaţiunea fiind aceeaşi cu cea descrisă mai sus. În felul

56

acesta se pot separa larvele, care au eclozionat în prima zi, de cele care vor ecloziona în a doua şi a treia zi, formându-se astfel loturi uniforme.

Procentul de ecloziune se determină pe baza resturilor (coji de ouă şi ouă neeclozionate) rămase în caseta de incubaţie, care ulterior vor fi arse.

În cazul în care incubaţia s-a făcut în cutii de carton, ecloziunea durează două zile, recoltarea larvelor făcându-se în mod asemănător cu cea descrisă la incubaţia în casete, tot cu ajutorul hârtiei perforate.

Nu este recomandată recoltarea larvelor eclozionate prin dispunerea frunzuliţelor direct peste ouă, deoarece odată cu larvele sunt ridicate şi ouăle neeclozionate. De asemenea, nu este recomandată nici menţinerea şi hrănirea larvelor în cutie pe toată perioada ecloziunii, deoarece se creează condiţii nefavorabile de aerisire şi umiditate, iar larvele eclozionate în prima zi se amestecă cu cele eclozionate în ziua a doua, ne mai existând astfel posibilitatea formării unor loturi omogene.

3.2. Incubaţia ouălor de Phylosamia ricini

Camera de incubaţie şi utilajul destinat acestui scop, sunt identice cu cele utilizate la specia Bombyx mori. Deosebirea constă în faptul că, în casetele de incubaţie şi în cutiile de hârtie se pun 60 g ouă în fiecare, ceea ce face ca cele 40 casete ale bateriei incubator să conţină 2400 g ouă.

În acelaşi mod cu cel descris la specia Bombyx mori, se formează o probă de control a incubaţiei şi ecloziunii de 5 g ouă.

Incubaţia ouălor durează 9-10 zile, perioadă în care trebuie respectaţi cu stricteţe parametrii de microclimat (tab. 3.2.).

Ecloziunea are loc în decursul a două zile. Larvele eclozionate se ridică zilnic şi se aşează separat pe spaţiile de creştere. Deoarece larvele au tendinţa de a evita lumina, ascunzându-se sub coaja ouălor, se pune peste ele frunză proaspătă de ricin, iar după circa o oră, frunzele de care s-au prins larvele se aşează în tăvi de 1/1 m, cu partea pe care se găsesc larvele în sus.

Transportul larvelor în spaţiile de creşterea se mai poate face şi cu ajutorul bateriei incubator sau a cutiilor de carton.

3.3. Incubaţia ouălor de Antheraea pernyi

Gogoşile cu crisalide obţinute din generaţia a doua se ţin la temperaturi de 5-10oC până în primăvara anului viitor, când se folosesc pentru obţinerea fluturilor şi apoi a ouălor.

Incubaţia ouălor se face în cutii de hârtie, aşezate pe stelaje, la temperatura de 22-25oC şi umiditatea de 75-80%. Ea durează 12-14 zile.

Nivelul umidităţii este foarte important în incubaţia ouălor de Antheraea pernyi, pardoseala camerei de incubaţie se stropeşte cu apă (o dată sau de două ori pe zi) şi se aşează în încăpere vase cu apă.

Ecloziunea larvelor are loc în decurs de până la 6-7 zile; în prima zi eclozionează circa 5%, în ziua a doua 70%, în ziua a treia şi în a patra circa 25% din larve. Se produce dimineaţa, între orele 3-11. Înainte de ecloziune, deasupra,

57

ouălor se pun ramuri cu frunze de stejar, care după urcarea larvelor vor fi aşezate în borcane sau jgheaburi cu apă.

Din generaţia de primăvară se obţin ouă pentru ceea de a doua creştere, de vară-toamnă.

Tabelul 3 2

Factorii de microclimat în procesul de incubaţie a ouălor de Phylosamia ricini Ziua Temperatur a

°C Umiditatea

% Lumina Ventil aţia

1 24-25 80-85

2 24-25 80-85

3 24-25 80-85

4 24-25 80-85

5 24-25 80-85

6 24-25 80-85

naturală

7 26 95-98

8 26 95-98

9 26 95-98

10 26 95-98

18 ore lumină şi 6 ore întuneric

Un schimb de aer la 3 ore

Întrebări:

Cât durează, în medie, incubaţia ouălor la rasele şi hibrizii de Bombyx mori crescuţi în ţara noastră?

Care sunt factorii, care influenţează procesul de incubaţie a ouălor de Bombyx mori?

La ce se referă termenul de „spioni”, utilizat în domeniul sericicol?

Care sunt reperele, după care se stabileşte data începerii procesului de incubaţie a ouălor la Bombyx mori?

În funcţie de temperatură, care sunt metodele utilizate în incubaţia ouălor de Bombyx mori?

Care este temperatura recomandată în incubaţia ouălor de Bombyx mori, prin metoda temperaturilor constante?

Care este umiditatea recomandată în incubaţia ouălor de Bombyx mori, prin metoda temperaturilor constante?

Pentru incubaţia căror ouă de Bombyx mori este indicată metoda ridicării treptate a temperaturii?

58

Pentru incubaţia căror ouă de Bombyx mori este indicată metoda temperaturilor constante?

Care este intensitatea optimă a luminii în camerele de incubaţie ouălor de Bombyx mori?

Care este durata incubaţiei ouălor de Antheraea pernyi?

Care este durata incubaţiei ouălor de Phylosamia ricini?

Care este temperatura indicată pentru incubaţia ouălor de Antheraea pernyi?

Care este umiditatea indicată pentru incubaţia ouălor de Antheraea pernyi?

Temă:

Să se reprezinte, sub forma unei scheme, incubaţia ouălor celor trei specii de interes sericicol prezentate (durată, parametrii optimi de incubaţie, neajunsurile ce pot apare dacă nu se respectă aceşti parametri).

Referat:

Importanţa respectării factorilor de microclimat în procesul de incubaţie a ouălor de Bombyx mori.

59

4. TEHNOLOGIA CREŞTERII LARVELOR DE MĂTASE

4.1. Creşterea larvelor de Bombyx mori

Creşterea larvelor este o etapă decisivă în cadrul activităţilor sericicole, de bunul mers al acesteia depinzând în mare măsură obţinerea unor producţii superioare de gogoşi de mătase. Din acest motiv trebuie, ca larvelor să li se asigure condiţiile optime cerute de fiecare perioadă larvară în parte.

Larvele în primele trei vârste sunt cunoscute sub denumirea de larve tinere. La aceste larve apar unele cerinţe în plus faţă de larvele adulte, din ultimele două vârste. Prin urmare şi tehnologia de creştere a celor două categorii de larve este oarecum diferită.

4.1.1. Factorii care influenţează creşterea larvelor

Procesul de creştere şi dezvoltare a larvelor este puternic influenţat de o serie de factori (temperatură, umiditate, luminozitate, spaţiu, ventilaţie, alimentaţie şi igienă), care prin acţiunea lor pot conduce la obţinerea unor rezultate pozitive sau negative. Dirijarea corespunzătoare a acestor factori de microclimat, în camerele de creştere a larvelor, este o operaţiune complexă, care cere multă pricepere din partea sericicultorilor, dar care este premisa obţinerii unor gogoşi de calitate.

4.1.1.1. Temperatura

Temperatura optimă, care asigură o dezvoltare normală a larvei, în primele două vârste, este cuprinsă între 26-27°C, în cea de a treia vârstă între 24-25°C, iar în ultimele două vârste între 23-24°C. În acest caz, perioada larvară se încadrează în limite normal (26-30 zile).

Temperaturile inferioare celor optime determină un ritm mai lent de creştere, prelungeşte perioada larvară, micşorează vitalitatea organismului şi măreşte receptivitatea faţă de boli. Astfel, la 20°C durata perioadei larvare este de 37 zile, iar la 15°C depăşeşte 60 zile. În acelaşi timp, temperaturile superioare celor optime, scurtează perioada dezvoltării larvare, intensifică procesele metabolice, dar acţionează nefavorabil asupra vitalităţii organismului.

Temperatura corpului este mai mică cu 0,3-1,2°C faţă de temperatura mediului extern, în vârstele mici, iar în vârstele mari cu 0,3-0,5°C mai ridicată.

Larvele de mătase pot rezista la variaţii în limite largi ale temperaturii, cuprinse între 7,5°C şi 37°C. Larvele recent eclozionate pot fi menţinute la temperatura de 5°C pe o durată de 12-24 ore, fără ca evoluţia ulterioară a acestora să sufere modificări. Prelungirea duratei de menţinere a larvelor la temperatura de 5°C până la 9 zile are însă, drept consecinţă, un procent mare de mortalitate a larvelor. Larvele supuse unui astfel de tratament vor avea valori inferioare ale parametrilor biologici, iar gogoşile urzite vor fi de calitate inferioară, chiar dacă vor fi menţinute ulterior în condiţii normale de creştere.

60

Fiind o insectă, viermele de mătase posedă un organism poikiloterm (cu sânge rece), temperatura corpului său schimbându-se în funcţie de cea a mediului înconjurător. Din acest motiv este absolut necesară menţinerea temperaturii din

spatiile de creştere la un nivel optim.

4.1.1.2. Umiditatea

Reacţia larvei faţă de condiţiile de umiditate este diferită în funcţie de perioada stadiului larvar.

În primele vârste eliminarea apei din organismul larvei este mai intensă, ceea ce face ca temperatura corpului să scadă. Asigurarea unui nivel optim al umidităţii aerului în perioada primei vârste larvare are în acelaşi timp repercusiuni favorabile şi asupra însuşirilor calitative ale frunzei de dud administrată ca hrană larvelor. Prin scăderea intensităţii de evaporare a apei din frunză, starea ei de prospeţime se menţine mai mult timp, determinând un grad mai mare de consumabilitate a hranei.

Când, în această perioadă, umiditatea aerului este ridicată, la nivelul a 80-90%, are loc reducerea transpiraţiei şi ca urmare creşterea temperaturii corpului larvelor, ceea ce determină mărirea poftei de mâncare, a gradului de asimilare a hranei, accelerarea proceselor metabolice în general, cu consecinţe favorabile asupra dezvoltării.

Dacă umiditatea este scăzută, transpiraţia mai accentuată provoacă perturbări în organismul larvei tinere: ţesuturile se strâng, corpul îşi pierde elasticitatea, pofta de mâncare scade, creşterea îşi încetineşte ritmul şi devine neuniformă. Aceste ultime manifestări se datorează în parte şi faptului că frunza de dud administrată ca hrană, ofilindu-se uşor, nu mai este consumată în proporţiile corespunzătoare de către larve.

În creşterile de vară, când cantitatea de apă din frunză devine insuficientă, se recurge la stropirea frunzelor cu apă potabilă.

În ultimele două vârste, larvele se caracterizează printr-o creştere mai puţin intensă decât cele mici, printr-o transpiraţie mai redusă, ceea ce determină micşorarea exigenţei faţă de condiţiile de umiditate. Umiditatea optimă este în jurul valorii de 65-70%.

O umiditate mai scăzută sub limita de 60% se repercutează nefavorabil asupra creşterii şi dezvoltării larvelor, ceea ce conduce la diminuarea însuşirilor productive şi calitative ale gogoşilor de mătase urzite. În schimb, cantităţile mari de frunză de dud, necesare hrănirii larvelor în această perioadă, provoacă mărirea considerabilă a umidităţii aerului în încăperile de creştere. Aceasta favorizează dezvoltarea microorganismelor în stratul de aşternut, format din resturile de hrană şi excremente, provocând mucegăirea şi fermentarea lui. În aceste condiţii, riscul apariţiei bolilor la viermii de mătase este de crescut. De aceea, menţinerea umidităţii în ultimele vârste larvare la nivelul indicat, este o condiţie de îngrijire necesară în perioada respectivă.

Umiditatea aerului în încăperile de creştere a viermilor de mătase variază în primul rând în funcţie de condiţiile climatice ale sezonului respectiv. Frecvenţa mare a precipitaţiilor, ce au loc mai ales primăvara, ca şi absenţa lor în anotimpul secetos de vară, determină sporirea sau scăderea gradului de umiditate în afara limitelor recomandate.

61

În al doilea rând, umiditatea aerului poate suferi modificări prin eliminarea apei din frunza de dud administrată ca hrană larvelor, prin respiraţia şi transpiraţia insectei. Frunza de dud în stare proaspătă conţine în medie 75% apă, reprezentând o sursă importantă de completare a necesarului de apă pentru viermii de mătase. O parte din această cantitate este asimilată în tubul digestiv, iar altă parte este eliminată odată cu excrementele. Procesul de asimilaţie al apei este mai intens la larvele tinere, comparativ cu cele adulte, din care cauză şi excrementele lor sunt relativ mai uscate. Din cantitatea de apă asimilată de către larve, circa 40% se pierde în procesul de transpiraţie, care se desfăşoară la nivelul tegumentului.

4.1.1.3. Lumina

Sensibilitatea larvelor faţă de lumină, este diferită în cursul perioadei de creştere. În primele vârste, larvele sunt atrase de lumină, manifestând un fototropism pozitiv, iar în ultimele două vârste ele se depărtează de lumină, fototropismul fiind negativ.

Lumina are o acţiune favorabilă asupra insectei, în special în stadiul de larvă, determinând obţinerea unor indici biologici tehnologici superiori. Aceasta se datorează în special stimulării poftei de mâncare a larvelor, respectiv sporirii consumului de hrană.

Prin creşterea larvelor într-un spaţiu lipsit de lumină, greutatea gogoşilor de mătase se diminuează cu 20%, în schimb, prim iluminatul suplimentar în timpul nopţii, stadiul larvar se reduce cu 1-3 zile, greutatea gogoşii creşte cu 14,6%, iar aceea a învelişului mătăsos cu peste 20% (Cetăţeanu, 1988).

La îngogoşare, larvele nu suportă lumina, ele preferă întunericul. S-a constatat că, pentru a împiedica lumina, să nu pătrundă în interiorul gogoşii, larvele îngroaşă învelişul mătăsos pe porţiunea mai intens luminată.

Legat de componenţa luminii, s-a constatat o reacţie diferită a larvelor faţă de lumina roşie, galbenă, verde sau albastră, cea mai favorabilă fiind cea roşie. Razele ultraviolete au o acţiune favorabilă asupra larvelor, determinând sporuri ale greutăţii gogoşilor şi conţinutului de înveliş mătăsos, îmbunătăţind calităţile tehnologice ale fibrei de mătase. De asemenea, influenţa razelor infraroşii s-a dovedit favorabilă, determinând scurtarea stadiului larvar.

Lumina favorabilă dezvoltării normale a larvelor este cuprinsă între 10-12 lucşi, fiind indicat un regim de 16 ore lumină de intensitate slabă, alterând cu 8 ore de întuneric.

Iluminarea corespunzătoare a sălii de creştere se poate asigura în condiţiile, în care ferestrele reprezintă 1/9-1/12 din suprafaţa pardoselii. Ferestrele se acoperă cu perdele de pânză albă, subţire, pentru a se evita pătrunderea directă a razelor de soare pe suprafeţele de creştere.

4.1.1.4. Ventilaţia

Atmosfera din locul de creştere se viciază datorită respiraţiei şi transpiraţiei larvelor, a frunzelor de dud administrate ca hrană, a personalului care le îngrijeşte, astfel se produce o creştere a conţinutului de dioxid de carbon peste nivelul admisibil (0,03%). Larvele ţinute mai mult de două ore într-o atmosferă care conţine peste 1% bioxid de carbon, prezintă tulburări de respiraţie.

62

În spaţiile de creştere, aerul se împrospătează cu ajutorul ventilaţiei, prin care se reglează totodată temperatura şi umiditatea din interiorul încăperilor. În lipsa unei instalaţii de ventilaţie, aerisirea se face prin deschiderea ferestrelor sau a uşilor interioare la interval de 3 ore, timp de 15 minute, când larvele sunt mai mici. Când temperatura exterioară este de 22-23°C, ferestrele se lasă în permanenţă deschise în cursul zilei, iar noaptea se deschid parţial.

Pentru larvele din primele trei vârste se admite o viteza a curentului de aer de 0,05-1 m/sec., iar pentru cele din ultimele două vârste de 0,5-2 m/sec.

4.1.1.5. Densitatea

Suprafaţa de creştere variază în funcţie de vârsta larvelor. Pentru larvele

rezultate din 100 g ouă se alocă o suprafaţă de 15 m2 în prima vârstă, această ajungând la 300 m2 în vârsta a cincia.

O densitate mai mare a larvelor duce la neuniformitate în dezvoltarea lor, prelungirea perioadei de creştere şi răspândirea mai uşoară a bolilor. În acest caz, larvele se rănesc unele pe altele, cu ghearele picioarelor false, creându-se porţi de pătrundere a agenţilor patogeni.

Reducerea suprafeţelor de creştere sub limitele indicate, determină repartizarea neuniformă a frunzelor de dud, hrănirea defectuoasă şi insuficientă a larvelor; o mare parte a frunzei fiind depreciată prin presare de către numărul mare de larve. Consumul de frunză şi ca urmare creşterea şi dezvoltarea lor este influenţată direct de densitatea larvelor pe suprafaţa de creştere. Neglijarea acestui factor constituie una dintre cele mai grave deficienţe în organizarea creşterii de viermi de mătase, cu repercusiuni directe asupra producţiei de gogoşi şi a calităţii acestora.

4.1.1.6. Alimentaţia

În privinţa alimentaţiei, viermele de mătase este o insectă monofagă, consumând exclusiv frunză de dud. Larvele de Bombyx mori prezintă un ritm nicthemeral; prin administrarea frunzei proaspete se înregistrează un consum continuu.

Prima etapă în procesul de alimentaţie a larvelor de mătase este reprezentată de prehensiunea hranei. Despre această etapă, J.M. Legay afirma că, este “un fenomen fundamental în vasta problemă a alimentaţiei unei fiinţe, care a fost totuşi puţin studiată în regnul animal”.

Prehensiunea hranei, poate varia atât din punct de vedere calitativ, cât şi cantitativ, sub influenţa mai multor factori interni şi externi.

Ca orice insectă fitofagă (se hrăneşte cu vegetale) şi viermele de mătase consumă frunza de dud datorită unor substanţe “atractive” aflate în ţesuturile acestor frunze (β-γ-hexanol pentru larvele tinere şi α-β-hexanol pentru larvele adulte).

Deşi, hrana larvelor este frunza proaspătă de dud, în condiţii cu totul excepţionale şi numai în primele vârste, acestea pot fi hrănite şi cu alte plante (Cudrania triloba,Maclura aurantiaca, Lactuca sativa, Brousonetia papyrifera etc), cu condiţia să nu fie utilizate timp îndelungat, întrucât provoacă un procent mare de îmbolnăviri. De asemenea, în vederea creşterii viermilor de mătase în

63

extrasezon, s-a încercat să înlocuiască în totalitate frunza de dud, utilizând diferite nutreţuri combinate, la care au adăugat arome extrase din frunza duzilor.

Tazima afirmă, că perceperea şi alegerea frunzei de dud dintr-un amestec de mai multe plante s-ar datora palpilor maxilari (organe ce servesc pentru miros, gust şi pipăit), deoarece, prin suprimarea acestora, larva consumă orice fel de frunză din amestec. Acelaşi autor, lucrând pe un număr impresionant de indivizi (aproximativ un milion), a reuşit să provoace o mutaţie în mod artificial (cu ajutorul razelor X), obţinând câţiva mutanţi, care împerecheaţi între ei, au transmis caracterul noii generaţii în proporţie de 1,7–25%. Receptorii specifici pentru atracţia de la distanţă sunt situaţi la nivelul antenelor, iar cei pentru apropiere sun plasaţi pe maxile.

Cu ajutorul celor două mandibule chitinoase, prevăzute cu margini dinţate, acţionate de muşchi puternici, larva, folosindu-se şi de picioarele toracice, apucă frunza, care apoi este tăiată şi îndreptată către orificiul bucal. Prin mişcări scurte, dinainte-înapoi ale capului, larva perforează frunza în formă de goluri cu marginile rotunjite, a căror suprafaţă variază în funcţie de vârsta larvelor şi gradul de maturitate a frunzei. Astfel, dacă la vârsta I larvele atacă frunza doar la suprafaţă, fără să o perforeze, deoarece apendicii bucali sunt slab dezvoltaţi, începând cu vârsta a III-a, ele atacă frunza de la margine, consumând chiar şi nervurile mai subţiri, perforând frunza şi creând goluri din ce în ce mai mari.

Când sunt mici, larvele nu consumă decât partea moale a frunzei, fără să atace nervurile, în schimb, în ultima vârstă ele consumă frunza aproape în totalitate, lăsând neatacate doar nervurile principale (care în această perioadă sunt destul de groase). Astfel, dacă în primele vârste, cea mai mare parte a hranei rămâne neconsumată pe paturile de creştere, în vârsta a V-a se înregistrează un consum aproape total, resturile fiind reprezentate doar de nervurile principale şi peţiolurile frunzelor.

Consumul de hrană este diferit chiar în cadrul fiecărei vârste, observându-se, în general, o creştere la mijlocul vârstei şi o reducere a acestuia la intrarea şi ieşirea larvelor din somn. În vârsta I consumul maxim se înregistrează în ultima zi, înainte de intrarea larvei în somn; în vârsta a II-a cel mai mare consum se observă în penultima zi; în vârstele a III-a şi a IV-a consumul maxim se realizează în zilele a 3-a şi a 4-a, iar în ultima vârstă cantităţile cele mai mari de frunză se consumă în zilele 4–7.

O serie de factori, cum ar fi sexul, starea de sănătate şi gradul de înfometare a larvelor, influenţează în mare măsură intensitatea prehensiunii hranei în rândul larvelor de aceeaşi vârstă. Astfel, după Hiratsucka, în vârsta a V-a o larvă femelă ar consuma 11,822 g frunză, în timp ce una masculă numai 9,863 g, fapt datorat, în mare parte, diferenţei de greutate existente între cele două sexe (larvele femele fiind, de regulă, mai grele). În acest sens, Legay dovedeşte că, deşi cantitatea absolută de hrană ingerată este mai mare la femele, indicii de consum rămân apropiaţi. Variabilitatea indicelui de consum, mai mare la femele decât la masculi, este un caracter distinctiv între sexe.

În cazul larvelor supuse unei oarecare înfometări, prehensiunea este mai activă în momentul administrării hranei. Intensitatea prehensiunii mai este influenţată şi de factorii externi (ai mediului înconjurător). Menţinerea spaţiului de creştere, a temperaturii şi umidităţii mediului ambiant la nivelul unor cote optime pentru o dezvoltare normală a larvelor, influenţează pozitiv comportamentul alimentar, hrana fiind atacată şi consumată cu o intensitate mai mare. Spre exemplu, în cazul menţinerii temperaturii între limitele optime (18-280C) se

64

înregistrează şi cea mai mare cantitate de hrană ingerată, aceasta scăzând (aproape la jumătate) imediat, când aceste limite sunt depăşite. La temperaturi sub 120C şi peste 400C viermii de mătase nu mai ingeră hrana.

Numărul de hrăniri şi modul de administrare a hranei influenţează gradul de prehensiune a frunzei, prin menţinerea prospeţimea ei. Când hrana este administrată în mai multe reprize, sau sub formă de lăstari, larvele prezintă un consum intens, datorită prospeţimii şi frăgezimii frunzelor.

Referitor la numărul hrănirilor zilnice, s-a observat că, dacă acesta este redus la jumătate, faţă de cel normal, sporul în greutate al larvelor nu se reduce la jumătate, în raport cu cel normal, el menţinându-se la un nivel mai ridicat, datorită faptului că ingesta frunzei nu se reduce în aceeaşi proporţie. În alt sens, mărirea numărului de hrăniri pe zi, dar cu aceleaşi cantităţi de frunză, reduce simţitor intensitatea prehensiunii hranei.

Numărul hrănirilor administrat larvelor trebuie să fie condiţionat de gradul de veştejire a frunzelor şi de cantitatea de frunză administrată. Cu cât frunzele se veştejesc şi se usucă mai repede, cu atât cantitatea de frunză administrată la o hrănire va fi mai mică, iar numărul tainurilor va fi mai mare. Cu cât frunzele se usucă mai încet, numărul tainurilor este mai mic, în schimb se administrează cantităţi mai mari de frunză.

La jumătatea fiecărei vârste, când consumul de frunză este mai mare, numărul tainurilor se suplimentează cu 1-2 hrăniri în timpul nopţii. Cantitatea de frunză administrată la un tain trebuie astfel stabilită, încât până la hrănirea următoare aceasta să fie consumată în totalitate de larve (tab. 4.1.).

Tabelul 4.1.

Cantitatea de frunză administrată larvelor provenite din 10-12 grame ouă

Cantitatea de hrană (kg) Vârsta larvară Zi ua

lăstari frunză

Nr. tainurilor

1 - 0,15 4

2 - 0,60 5

3 - 0,80 5

Vârsta I

4 - 0,25 2

Total vârsta I - - 1,80 -

1 - 1,30 4

2 - 1,60 4

Vârsta a II-a

3 - 0,80 3

Total vârsta a II-a - - 3,70 -

1 - 2,50 4

2 - 6,00 4

3 - 7,50 4

Vârsta a III-a

4 - 1,50 3

65

Total vârsta a III-a - - 17,5 -

1 10 5 4

2 20 10 4

3 30 15 4

4 40 20 4

Vârsta a IV-a

5 20 10 3 Total vârsta a IV-a - 120 60 -

1 30 15 3

2 40 20 4

3 60 30 4

4 70 35 4

5 80 40 3

6 80 40 3

7 80 40 3

8 60 30 3

Vârsta a V-a

9 30 15 3

Total vârsta a V-a - 530 265 -

Total vârstele I-V - 650 348 -

Cantităţile mai mici de hrană, administrate larvelor aflate în ultimele două vârste, provoacă prelungirea perioadei larvare şi reducerea simţitoare a indicilor biologici şi tehnologici. În schimb, majorarea raţiilor alimentare, dar nu exagerat, determină scurtarea perioadei larvare, mărirea viabilităţii larvelor şi sporirea cantităţii de gogoşi de mătase.

Cantităţile prea mari de frunză neconsumată încep să fermenteze, creând condiţii favorabile pentru apariţia bolilor.

Întreruperea alimentaţiei viermilor de mătase atrage după sine prelungirea stadiului larvar, cu o perioadă egală cu durata întreruperii (1-2 zile). Dacă întreruperea alimentaţiei are loc la primele vârste larvare, atunci nu este afectată producţia de gogoşi, în schimb, dacă aceasta are loc în ultimele două vârste (mai ales în ultima), producţia de gogoşi are de suferit, iar randamentul economic al frunzei scade.

Numărul de hrăniri pe zi depinde în mare măsură de sistemul de creştere adoptat. Dacă sistemul de creştere practicat este cel la temperatură constantă şi ridicată, numărul de hrăniri este cu atât mai mare, cu cât temperatura este mai ridicată, deoarece viteza proceselor biochimice, care se petrec în celulele organismului, creşte în raport cu temperatura. Astfel, la vârsta I, când temperatura este de 28-300C şi umiditatea 50-60%, se recomandă un număr de 12 tainuri. La vârsta a II-a, când temperatura este de 25-26oC şi umiditatea de 75%, se recomandă un număr de 8-10 tainuri. La vârstele a III-a şi a IV-a se recomandă 6-8 tainuri pe zi, la o temperatură de 230C, iar la vârsta a V-a, la o temperatură de 23-240C, se administrează 5-6 tainuri.

66

Recomandabil este ca, larvelor să li se administreze hrana în 6 tainuri pe zi; în aceste condiţii s-a observat că îngogoşarea s-a produs cu 6 zile mai devreme decât în cazul administrării a numai 3 tainuri pe zi.

În scopul reducerii numărului de tainuri, umiditatea în primele trei vârste poate să fie de până la 90%, ulterior aceasta scăzând treptat până la 70-75%. În acest mediu umed, numărul hrănirilor pe zi este de 3-6. Dacă temperatura se ridică peste limita indicată, numărul de hrăniri creşte până la 5-6 pe zi.

Starea fizică a frunzei şi calitatea ei au o deosebită importanţă, în felul în care este atacată şi consumată de larve. Larvele consumă mai uşor şi mai repede frunzele tinere cu nervuri subţiri, moi şi fragede. În cazul frunzelor mature se poate observa o întârziere a începerii consumării lor de către larve, care în unele cazuri poate ajunge până la 30-60 minute. Frunzele tinere sunt consumate într-un timp mai scurt şi în cantităţi mai mari, care în unele cazuri depăşesc cu 40% cantitatea de frunze mature ingerate. Acest fapt este datorat atât lipsei substanţelor “atractive” din frunzele mature, cât şi imposibilităţii tăierii acestor frunze aspre şi dure de către mandibulele larvelor.

Felul cum se prezintă frunza de dud în momentul administrării (proaspătă sau veştedă, udă sau uscată) influenţează puternic modul cum decurge procesul de creştere a viermilor de mătase.

În hrana viermilor de mătase trebuie evitată administrarea frunzelor veştede sau uscate, recoltate în ziua anterioară. Cele mai bune rezultate se obţin atunci, când larvele sunt hrănite cu frunză proaspătă. Administrarea frunzei veştede întârzie cu mult dezvoltarea larvelor, perioada creşterii prelungindu-se cu 7-12 zile, iar gogoşile obţinute au un conţinut mai scăzut de mătase. De asemenea, larvele hrănite cu frunză veştedă prezintă o viabilitate mult mai scăzută, comparativ cu cele hrănite cu frunză proaspătă.

Prin hrănirea larvelor cu frunză împrospătată (uscată şi apoi udată) s-a înregistrat un procent mare de mortalitate. Larvele care rămân în viaţă îngogoşează cu 10-17 zile mai târziu decât cele hrănite cu frunză proaspătă, iar gogoşile obţinute de la astfel de larve au un conţinut foarte scăzut în mătase.

Hrănind larvele de mătase cu frunză îngălbenită se constată că, aceasta este consumată de către larve, dar rezultatele obţinute nu sunt corespunzătoare, ceea ce înseamnă că, clorofila este un element indispensabil pentru dezvoltarea acestora.

În ce priveşte hrănirea larvelor cu frunză uscată sau udă, mult timp s-a crezut că, folosirea frunzei ude în creşterile de primăvară nu este recomandabilă, căci provoacă apariţia flaşeriei şi a poliedriei. După mai multe cercetări s-a ajuns la recomandarea că, în timp de vreme bună, viermii să fie hrăniţi cu frunză uscată, iar pe timp de ploaie cu frunză udă, cu condiţia ca în momentul administrării, frunzele să aibă temperatura camerei, aspect ce se poate realiza prin aducerea frunzelor în camera de creştere cu o oră înainte de administrare. Umiditatea în spaţiul de creştere trebuie să nu fie mai mare 65%, iar temperatura medie să fie de 200C cu variaţii cuprinse între 18-230C. Respectând condiţiile de mai sus, îngogoşarea larvelor a avut loc cu 5 zile mai devreme decât în cazul celor hrănite cu frunză uscată (Cetăţeanu, 1988).

În timp de secetă, când umiditatea în camera de creştere este scăzută sub limita optimă, frunzele se stropesc cu apă potabilă, ceea ce grăbeşte simţitor dezvoltarea larvelor şi scurtează durata creşterii, ridicând viabilitatea, iar calitatea gogoşilor obţinute este superioară.

67

Deşi sericicultura are un caracter sezonier, fiind legată de existenţa frunzei de dud, au fost experimentate metode de creştere a viermilor de mătase în flux continuu. O astfel de metodă ar fi cea, prin care hrănirea larvelor se face cu frunză de dud congelată. Comparativ cu frunzele proaspete, la frunzele congelate valorile principalilor constituenţi nutritivi nu suferă modificări esenţiale, care să scadă valoarea nutritivă a frunzei. La frunzele congelate conţinutul de apă este mai scăzut cu 25%, iar proteina şi grăsimea brută se menţin la valori aproximativ constante. În frunza de dud proaspătă au fost identificaţi 15 aminoacizi liberi, iar în cea congelată 17. Cantitativ, conţinutul aminoacizilor din frunza de dud congelată este cu 1,78% mai mare decât în cea proaspătă, fapt ce reflectă valoarea ei nutritivă (Pop, 1966).

În primele zile de creştere se administrează doar frunza recoltată din partea superioară a lăstarilor, lăsând neculeşi mugurii de creştere şi primele două frunze din vârf. Prin administrarea frunzelor întregi se pierde un număr mai mare de larve care rămân în aşternut, însă pagubele produse nu sunt prea mari. Economiile, care se realizează prin eliminarea lucrării de tăiere a frunzei, sunt mult mai însemnate decât valoarea larvelor pierdute în aşternut.

Valorificarea frunzei de dud de către larve este influenţată şi modul de administrare a frunzei. La vârstele mici, larvele pot fi hrănite atât cu frunză întreagă cât şi cu frunză tăiată. În primele vârste larvare, frunza tăiată este consumată mai bine decât frunza întreagă, deoarece larvele încep să consume frunza de la margine, iar prin tăiere li se oferă mai multe margini decât în cazul frunzelor administrate întregi. Prin administrarea frunzelor tăiate se obţin loturi uniforme de creştere. În ultimele vârste larvare frunza este administrată întreagă sau pe lăstari.

Administrarea frunzei pe lăstari s-a dovedit cea mai eficientă metodă de hrănire, atât sub aspect economic cât şi sub aspectul creării condiţiilor favorabile pentru consumarea hranei de către larve. Prin acest mod de administrare a frunzei s-a observat o creştere a coeficienţilor de consum, dar o scădere a celor de digestibilitate, datorită faptului că larvele consumă frunza aproape în întregime lăsând neconsumate numai nervurile principale.

Prin administrarea hranei sub formă de lăstari se realizează şi o însemnată economie de forţă de muncă în momentul recoltării, care se poate reduce la mai puţin de jumătate, faţă de cazul când recoltarea se face frunză cu frunză. În medie se recoltează prin lăstari 120 kg frunză/zi/om (250 kg lăstari), iar în cazul în care se recoltează doar frunza, se pot realiza doar 70 kg/zi/om.

Intensitatea prehensiunii hranei este influenţată semnificativ şi de calităţile chimice ale frunzei (tab. 4.2.).

Conţinutul frunzelor în substanţe nutritive variază destul de mult în funcţie de o multitudine de factori, cei mai importanţi fiind: gradul de maturitate şi modul de aşezare a frunzelor pe ramuri, timpul recoltării etc.

Gradul de maturare al frunzelor se determină prin raportul între conţinutul în calciu şi apa înmulţit cu 100. Gradul de maturitate a frunzei este un factor, care a influenţat puternic ciclul de viaţa în stare sălbatică al insectei. Între fazele de vegetaţie ale dudului şi stadiile evolutive ale viermilor de mătase există o strânsă legătură. Astfel, în stare sălbatică, când primăvara, sub influenţa căldurii, se producea ecloziunea ouălor, larvele tinere se urcau pe trunchiul dudului şi ajungeau la nivelul coroanei, unde în această perioadă se găseau doar frunze fragede, singurele care puteau fi consumate de larve în acest stadiu. Pe măsura

68

creşterii larvelor se maturează şi frunza, dar aceasta corespunde posibilităţilor de utilizare din stadiul respectiv al larvei.

Tabelul 4.2.

Compoziţia chimică brută, medie, a frunzelor de dud Specificare % % din SU % din SO *

Apa 67,41 - -

Substanţă uscată (SU) 32,59 100 -

Proteină brută (PB) 6,85 21,04 24,73

Grăsime brută (GB) 1,60 4,92 5,78

Celuloză brută (CB) 4,74 14,56 17,12

Substanţe extractive neazotate (SEN) 14,53 44,54 52,37

Cenuşă brută (Cen.B) 4,87 14,94 -

* SO=substanţă organică

Valoarea nutritivă a frunzelor de dud variază o dată cu faza de vegetaţie. La dudul comun, nivelul proteinei din frunze, în faza de dezmugurire şi apariţie a frunzei a treia, variază între 25,50-26,75%, după care scade treptat, ajungând în faza de înfrunzire completă la 22,16%. Conţinutul în celuloză, care este în mare măsură responsabil de reducerea digestibilităţii frunzei mature, reprezintă 11,42% în faza de dezmugurire, 10,78% la apariţia frunzei a 3-a şi peste 12% în fazele următoare. Conţinutul în apă a variază şi el, de la 71,50% în primele două faze, la sub 65% în ultimele faze (Căpitănescu, 1969).

Cele mai bune rezultate în procesul creşterii viermilor de mătase se obţin atunci, când acesta începe la apariţia frunzei a treia sau a cincia. Începerea creşterii o dată cu apariţia frunzei a 7-a determină prelungirea perioadei larvare, iar prin începerea creşterii o dată cu apariţia frunzei a 9-a, se obţin rezultate slabe în ceea ce priveşte greutatea gogoşii, a învelişului mătăsos şi a însuşirilor tehnologice ale mătăsii.

Hrănirea larvelor cu frunza tânără determină un consum, digestie şi asimilare mai bună a substanţelor proteice, decât prin hrănirea cu frunză matură.

Pe măsura îmbătrânirii frunzei, compoziţia ei se modifică, în sensul reducerii cantităţii de apă, substanţe proteice şi glucide uşor solubile, crescând în schimb cantitatea de celuloză şi cenuşă, frunza devenind aspră.

Maturarea frunzei trebuie să corespundă într-o mare măsură dezvoltării larvelor, de aceea larvele de vârsta I şi a II-a se hrănesc cu frunze tinere, iar cele de vârsta a III-a cu lăstari tineri şi apoi cu lăstari şi ramuri.

Frunzele tinere, bogate în substanţe proteice, au o valoare energetică mai scăzută, fiind mai sărace în hidraţi de carbon, ceea ce determina un consum mai mare de proteină; dezechilibrul energo-proteic se poate compensa prin adăugarea de zaharuri.

Pentru obţinerea unor frunze corespunzătoare, sub aspect calitativ, pe întreaga perioadă de vegetaţie a dudului, în plantaţiile de tip intensiv se aplică tăieri de exploatare, în urma cărora se dezvoltă frunze noi, ce pot fi utilizate cu succes în creşterile repetate de viermi de mătase.

69

Gradul de maturare al frunzei şi calitatea ei sunt strâns legate de poziţia acesteia pe ramuri. Dacă frunzele de la vârful ramurii prezintă un conţinut mai mare de apă şi proteine, cele de la bază sunt caracterizate de conţinutul lor crescut în celuloză şi substanţe minerale. De regulă, frunzele umbrite prezintă şi un conţinut mai scăzut de zaharuri, substanţe proteice şi acizi graşi.

Hrănirea larvelor cu frunze de la vârful ramurilor atrage după sine scurtarea perioadei de creştere, viermii respectivi având o viabilitate ridicată, iar mătasea obţinută de la aceştia este calitativ superioară, având şi o lungime a firului mai mare.

În creşterile de vară şi de toamnă, frunza tânără de la vârful lăstarilor îşi menţine însuşirile calitative, în timp ce frunza matură, de la baza acestora, devine din ce în ce mai slabă sub aspect calitativ.

Valoarea nutritivă a frunzei de dud este influenţată şi de perioada din zi (dimineaţa, amiază, seară), când aceasta este recoltată. Compoziţia chimică a frunzelor culese dimineaţa este diferită de a celor culese seara, deoarece sub influenţa directă a luminii din timpul zilei se realizează fotosinteza compuşilor organici. Conţinutul în substanţe organice creşte simţitor în timpul zilei. Dimineaţa, la nivelul frunzelor apa reprezintă 74,80%, iar proteina brută 26,80%, iar seara 73%, respectiv 29,10%.

Deşi frunzele culese seara au cea mai ridicată valoare nutritivă, în practică cele mai bune rezultate se obţin în cazul hrănirii larvelor cu frunză proaspătă, culeasă înainte de fiecare tain. Acest fapt se datorează pierderilor calitative suferite de frunze în timpul depozitării lor până la administrare.

4.1.2. Tehnologia creşterii larvelor tinere

În primele trei vârste, larvele sunt caracterizate de un ritm rapid de creştere, în condiţiile unui consum redus de frunză, dar exigente în privinţa calităţii acesteia (mai ales în privinţa apei şi proteinei din frunza de dud). În această perioadă larvele prezintă o rezistenţă crescută faţă de valori ridicate ale temperaturii, umidităţii şi concentraţiilor de dioxid de carbon.

4.1.2.1. Pregătirea camerelor şi a utilajului pentru creşterea larvelor

Cu circa 8-10 zile înainte de introducerea larvelor în spaţiile destinate creşterii, acestea vor fi curăţate şi dezinfectate cu formol (în mod asemănător cu cele descrise la pregătirea camerelor de incubaţie). Tavanul şi pereţii vor fi văruiţi (se recomandă 20% soluţie de var + 5% sulfat de cupru + 1% formol).

Utilajul din camerele de creştere va fi scos afară, unde va fi curăţat, flambat, spălat cu soluţii dezinfectante şi uscat sub acţiunea directă a razelor de soare.

După introducerea utilajului dezinfectat în cameră are loc încă o dezinfecţie a spaţiului respectiv, cu ajutorul vaporilor de formol, în acest timp uşile şi ferestrele vor fi închise ermetic. Spaţiul din jurul clădirii va fi supus şi el operaţiunilor de dezinfecţie. La intrarea în camera de creştere se va instala un dezinfector. Accesul în camerele de creştere se va face numai cu echipament corespunzător, folosit numai în acest scop.

Înainte de sosirea larvelor spaţiile se aerisesc şi se încălzesc.

70

4.1.2.2. Asigurarea condiţiilor de microclimat în creşterea larvelor tinere

Asigurarea unui microclimat corespunzător în spaţiile de creştere a

larvelor reprezintă una din condiţiile esenţiale pentru reuşita activităţii în acest sector (tab. 4.3.). Acest lucru se realizează pe baza studiului factorilor, care influenţează procesul de creştere şi caracteristicilor larvelor din această perioadă.

Tabelul 4.3.

Condiţii de creştere cerute de larvele tinere* Suprafaţa de creştere (m2)

Vârsta Durata (zile)

Temperatura (0C)

Umiditatea (%)

** ***

Cantitatea de frunză administrată (kg)

I 3-4 27-26 85-90 1,8

Somn 1 1 27 75

0,2 1

-

a II-a 2-3 27-26 80-85 3,7

Somn 2 1 27 75

1,2 2

-

a III-a 3-4 26-25 80-85 19,5

Somn 3 1 26 75

2,5 5

-

* raportat la larvele provenite din 10 g ouă (20 000 larve viabile);

** la începutul vârstei;

*** la sfârşitul vârstei.

Temperatura şi umiditatea, în halele tehnologice moderne, se menţin între limitele optime cu ajutorul instalaţiilor de climatizare. În lipsa acestor dotări, sunt utilizate sobele de teracotă sau sursele de căldură racordate la instalaţia electrică, pentru reglarea temperaturii procedându-se, atunci când este nevoie, la deschiderea periodică a uşilor sau a ferestrelor. Pentru a asigura o umiditate corespunzătoare în spaţiile de creştere poate fi folosit umidificatorul, sau se recurge la stropirea periodică a pardoselii şi la aşezarea unor tăviţe cu apă deasupra surselor de căldură. Evoluţia temperaturii şi a umidităţii este urmărită în permanenţă cu ajutorul termohigrometrului sau separat cu termometrul şi higrometrul.

Lumina în spaţiile de creştere trebuie să aibă o intensitate de 15-30 lucşi. Regimul optim de iluminare prevede o perioadă de 16 ore lumină şi 8 ore întuneric, lucru uşor de realizat, prin folosirea luminii naturale a zilei.

Ventilaţia corespunzătoare se realizează cu ajutorul unor instalaţii speciale de ventilaţie, iar în lipsa acestora se vor deschide uşile sau ferestrele, la interval de trei ore, timp de 15 minute. În condiţii normale viteza curenţilor de aer trebuie să fie de 0,05-0,3 m/sec., iar în cazul unor temperaturi prea ridicate, aceasta poate creşte până la 0,3-0,5 m/sec.

Suprafaţa de creştere trebuie astfel calculată, încât să asigure la nivelul larvelor o densitate corespunzătoare. Odată cu înaintarea în vârstă şi dezvoltarea larvelor, suprafeţele de creştere vor fi mărite.

71

4.1.2.3. Hrănirea larvelor tinere

Frunza administrată în hrana larvelor tinere trebuie să fie de cea mai bună calitate (65-75% apă, 27-26% proteine şi maximum 10-12% celuloză). Pentru aceasta, în primele zile se recoltează doar frunza din partea superioară a lăstarilor, exceptându-se muguri de creştere şi primele două frunze din vârf. Recoltarea frunzei se va face pe timp răcoros (de regulă dimineaţă şi seara), evitându-se perioadele călduroase ale zilei. Frunza proaspăt culeasă trebuie transportată în spaţiile de creştere rapid (maximum în jumătate de oră de la cules), ferită de razele directe ale soarelui, în coşuri de nuiele.

Deşi, ideal ar fi ca la fiecare tain, larvele să beneficieze de frunză proaspăt culeasă, în practică, din diferite motive, se recurge la depozitarea frunzei în vederea utilizării ei pentru hrănirile ulterioare. În aceste condiţii frunza trebuie să fie păstrată în camere speciale, bine aerisite, la o temperatură scăzută (150C) şi umiditate ridicată(80%). Frunza este depozitată în straturi de 20-30 cm, peste care se aşează cearşafuri umezite. Pentru a putea fi administrată în hrana larvelor, frunza păstrată în astfel de condiţii trebuie menţinută, mai întâi, câteva minute în camera de creştere, pentru a căpăta aceiaşi temperatură.

Înainte de administrare, frunza necesară pentru tainul respectiv se toacă (manual sau mecanic) în şuviţe, care să depăşească de aproximativ trei ori lungimea larvei şi de două ori lăţimea, respectiv 0,5 cm pentru prima vârstă, 1-2 cm pentru vârsta a doua şi 2-3 cm pentru larvele în a treia vârstă.

Referitor la cantitatea de frunză şi numărul tainurilor administrate zilnic, datele au fost prezentate în tabelul 4.1.

4.1.2.4. Schimbarea aşternutului şi rărirea larvelor tinere

Prin aşternut se înţelege frunza neconsumată de larve şi excrementele acestora. Acesta în timp poate mucegăi şi favoriza dezvoltarea diverşilor agenţi patogeni, motiv pentru care, se impune schimbarea periodică a acestuia.

În prima vârstă larvară, aşternutul nu se schimbă, deoarece raţiile sunt mici, iar frunza rămasă neconsumată se usucă repede. Pe de altă parte, larvele având dimensiuni reduse pot rămâne neobservate în aşternut şi aruncate împreună cu acesta. Ulterior, aşternutul se schimbă o singură dată în cadrul fiecărei vârste. În cazul apariţiei semnelor vreunei boli, acesta se va schimba zilnic.

Operaţiunea de schimbare a aşternutului presupune, ca în dimineaţa respectivă, înainte de prima hrănire, deasupra larvelor să se aşeze o hârtie perforată (mai nou, plase din material plastic sau textil) cu orificii corespunzătoare dimensiunilor larvelor, peste care se distribuie frunza de dud. Larvele vor fi atrase de mirosul frunzei şi vor trece prin orificii pe partea superioară a plasei sau hârtiei.

După ce larvele au trecut pe plasa sau pe hârtia respectivă, aceasta se va ridica (împreună cu larvele) şi se va muta pe o suprafaţă de creştere curată. Aşternutul va fi transportat şi ars în locuri special amenajate în acest sens.

Odată cu schimbarea aşternutului, se procedează şi la rărire larvelor, acestora asigurându-li-se spaţii mai mari de creştere, corespunzătoare cu nivelul lor de dezvoltare.

72

4.1.2.5. Îngrijirea larvelor tinere în timpul somnurilor

Înainte intrarea larvelor în somn se va curăţa aşternutul şi va proceda la separarea larvelor rămase în urmă cu dezvoltarea şi care nu manifestă tendinţa de a intra în somn. Pentru a preîntâmpina riscul, ca primele larve ieşite din somn să consume frunza rămasă în aşternut, se va proceda la prăfuirea stelajului respectiv cu praf de var. În felul acesta, aşternutul se va usca, iar frunzele neconsumate vor rămâne acoperite.

La intrarea în somn, larvelor nu li se mai administrează hrană, distribuirea acesteia reluându-se numai după ce 90% din larve au ieşit din somn şi li se vor crea nişte condiţii speciale de îngrijire. Astfel temperatura se va ridica cu un grad, iar umiditatea va fi redusă cu 5%. Lumina se va reduce şi ea până în momentul năpârlirii. Aerisirea trebuie să funcţioneze bine, dar trebuie evitaţi curenţii de aer. Pe toată perioada somnului larvele nu trebuie deranjate din locurile unde sau fixat.

Dacă nu se respectă aceste condiţii, există riscul, ca larvele să nu-şi mai poată schimba tegumentul şi ca atare mor sugrumate în două, trei zile.

În caz de neuniformitate la ieşirea din somn a larvelor, se va proceda la sortarea lor. Cele ieşite întâi vor fi mutate pe stelajele inferioare, iar cele întârziate vor fi aşezate pe stelajele superioare, unde vor beneficia de o temperatură mai ridicată. Apoi, prin hrăniri suplimentare ale larvelor întârziate, se ajunge la o uniformizare a celor două loturi.

4.1.3. Tehnologia creşterii larvelor adulte

Larvele adulte sunt caracterizate prin consum sporit de hrană (80% din consumul pe întreaga perioadă larvară), dar scad exigenţele faţă de calitatea acesteia, în această perioadă putând fi consumate şi frunzele bătrâne, mai dure. Gradul de consumabilitate a hranei ajunge până la 65-75% în cazul administrării frunzei detaşate şi la 95-98% în cazul hrănirii cu lăstari, în schimb, scade gradul de valorificare a hranei.

În această etapă este semnalată o scădere a rezistenţei larvelor faţă de valorile ridicate ale temperaturii şi umidităţii şi faţă de creşterea nivelului noxelor.

4.1.3.1. Asigurarea condiţiilor de microclimat în creşterea larvelor adulte

Asigurarea temperaturii şi umidităţii în spaţiile de creştere se realizează

prin mijloace similare cu cele descrise pentru creşterea larvelor tinere. Valorile temperaturii şi ale umidităţii optime, precum şi suprafeţele de creştere, din spaţiile destinate creşterii larvelor adulte, sunt prezentate în tabelul 4.4.

Programul de lumină rămâne acelaşi ca şi în creşterea larvelor tinere (16 ore lumină şi 8 ore întuneric), numai că trebuie asigurată o lumină mai difuză.

Ventilaţia trebuie să fie mai intensă (0,3-0,5 m/sec.), motiv pentru care, în lipsa unei instalaţii specifice, ferestrele vor fi în permanenţă deschise.

73

Tabelul 4.4.

Condiţii de creştere cerute de larvele adulte* Suprafaţa de creştere (m2) Vârsta Durata (zile) Temperatura (0C) Umiditatea

(%) La începutul vârstei

La sfârşitul vârstei

a IV-a 5-6 24-23 70-75

Somn 4 2 24 65

6 16

a V-a 8-9 23-22 65-70 17 30

Sursa: prelucrare după Matei, 2003.

* raportat la larvele obţinute din 10 g ouă (20 000 larve viabile)

4.1.3.2. Hrănirea larvelor adulte

Hrănirea larvelor adulte se poate face atât cu frunză detaşată întreagă, cât şi cu lăstari. După cum s-a văzut şi în studiul factorilor, care influenţează procesul de creştere, hrănirea pe bază de lăstari dă cele mai bune rezultate, atât sub aspect economic, cât şi sub aspectul condiţiilor create pentru consumarea hranei.

Recoltarea lăstarilor, în cazul plantaţiilor de tip intensiv, se face prin suprimarea în totalitate a acestora. Tăierea lăstarilor se face pe timp răcoros, avându-se grijă să se lase la fiecare lăstar 1-2 ochi netăiaţi, necesari pentru regenerare.

Transportul lăstarilor recoltaţi din plantaţie se face cu mijloace de transport dezinfectate zilnic, în cel mult o jumătate de oră, pentru a se evita ofilirea frunzei.

Depozitarea lăstarilor se face pe grătare, amplasate în spaţii destinate special acestui scop, unde se asigură o temperatură de maxim 150C, sau la capătul halelor de creştere. Pentru a se păstra prospeţimea frunzei, lăstarii pot fi introduşi sub formă de mănunchiuri în nişte găleţi cu apă.

La nivelul lăstarilor, frunza reprezintă aproximativ 30-35% din masa lor. Cantitatea de lăstari (frunză) şi numărul tainurilor administrate într-o zi au fost prezentate în tabelul 4.1.

4.1.3.3. Schimbarea aşternutului larvelor adulte

În cazul hrănirii larvelor cu lăstari, aşternutul se schimbă o singură dată în vârsta a patra şi cel puţin de două ori în vârsta a cincia. Când larvele sunt hrănite cu frunze detaşate, aşternutul se schimbă o dată la două zile, în vârsta a patra şi zilnic în vârsta a cincia. Tehnica de schimbare a aşternutului este aceiaşi ca şi în cazul larvelor tinere, hârtia sau plasa prezentând în acest caz orificii de 10-15 mm.

4.1.3.4. Rărirea larvelor adulte

Operaţiunea de rărire a larvelor adulte se va face de câte ori este nevoie, atât odată cu schimbarea aşternutului, cât şi în timpul hrănirii larvelor, prin împrăştierea lăstarilor pe o suprafaţă mai mare.

74

În cazul hrănirii larvelor cu lăstari, se poate renunţa la operaţiunea de rărire a larvelor, cu condiţia ca la începutul vârstei a patra să se asigure larvelor un spaţiu de creştere mai mare (3 m2 pentru larvele provenite dintr-un gram de ouă).

4.1.3.5. Îngrijirea larvelor adulte în timpul somnului

În această perioadă există un singur somn, care separă cele două vârste şi care are o durată de 42-48 de ore. Pe perioada acestui somn se iau aceleaşi măsuri ca şi în cazul somnurilor precedente. Viitoarea năpârlire a larvei, a cincia se va produce în interiorul gogoşii, după ce va avea loc îngogoşarea. Pentru aceasta se vor pregăti din timp utilajele necesare procesului de îngogoşare.

4.2. Creşterea larvelor de Phylosamia ricini

Pentru creşterea larvelor de Pylosamia ricini se folosesc aceleaşi tipuri de hale şi acelaşi inventar ca şi pentru larvele de Bombyx mori.

Larvele eclozionate se transportă pe paturile de creştere, în prealabil pregătite, unde li se asigură factorii de microclimat adecvaţi vârstei lor.

Aerisirea încăperilor se face permanent, iar regimul de iluminat constă din 16 ore lumină difuză şi 8 ore întuneric. Larvele acestei specii manifestă un fototropism negativ, având obiceiul, ca după încetarea consumului de hrană să se ascundă sub resturile neconsumate, revenind cu greu la frunzele proaspete, administrate. Pentru a permite un contact rapid cu frunza proaspătă, resturile de frunze se întorc.

Hrănirea larvelor se efectuează cu cantităţi din ce în ce mai mari de frunze de ricin, administrate într-un număr din ce în ce mai mic de tainuri. Dacă hrana nu se administrează la timp, larvele pornesc în căutarea ei părăsind chiar suprafeţele de creştere. În primele 3 vârste frunza se administrează tocată, în fâşii de 2/2 cm pentru vârsta I-a, de 3/3 cm pentru vârsta II-a şi de 3/5 cm pentru vârsta III-a. Larvele adulte se hrănesc cu frunză întreagă.

După recoltare frunzele se depozitează pe stelaje, în strat gros de până la 20 cm, la temperatura de 12-15oC, acoperite cu cearceafuri umede.

Pentru larvele din vârsta I-a se recoltează frunza a II-a şi a III-a de pe ramuri, iar pentru următoarele vârste se merge cu recoltatul frunzei din ce în ce mai jos. Nu se recoltează frunza de culoare roşie din vârful ramurilor, deoarece conţine substanţe toxice (alcaloizi). Lavrele nu consumă părţile pătate sau cu urme de paraziţi, decât numai în situaţia în care sunt flămânde, când există şi riscul de îmbolnăvire.

Aşternutul nu se schimbă în primele două vârste, dar se schimbă câte o dată în fiecare din celelalte. Rărirea larvelor se face odată cu întoarcerea resturilor de frunze, când larvele prinse pe partea inferioară a frunzelor proaspete vor fi mutate pe noi spaţii de creştere. Pe tot parcursul creşterii, suprafaţa necesară pentru larvele de Phylosamia ricini reprezintă doar 50% din cea asigurată pentru larvele de Bombyx mori.

Lavrele din vârsta a V-a au tegumentul acoperit cu o pudră albă toxică şi iritantă, motiv pentru care crescătorii trebuie să-şi protejeze căile respiratorii cu o mască de tifon.

75

4.3. Creşterea larvelor de Antheraea pernyi

În ţara noastră, lavrele primei generaţii se cresc în primele 3 vârste în încăperi special amenajate, iar următoarele două vârste în aer liber, pe când larvele generaţiei a doua se cresc numai în aer liber.

În interiorul halelor de creştere trebuie să se asigure o temperatură de 22-25oC, o umiditate de 70-75% şi o aerisire permanentă. Larvele suportă bine variaţiile de temperatură şi umiditate, dar sunt sensibile la aerul viciat.

Inventarul necesar pentru creşterea larvelor acestei specii constă din stelaje de creştere pe două nivele (distanţa între paturi să fie de 80-90 cm), borcane cu capacitatea de 3-5 l sau jgheaburi (lungi de 1-5 m, late de 0,5 m şi acoperite cu o scândură care prezintă orificii tot la 10-15 cm între ele). La 1 m2 suprafaţă de creştere se pot aşeza 3 borcane, în care se introduc ramuri de stejar lungi de 50-60 cm. În jgheaburi, crengile de stejar pot avea o lungime de 0,7-1,5 m. Pentru a evita căderea larvelor în apă şi înecarea lor, spaţiile libere dintre ramuri se umplu cu hârtie sau buchete mici de frunze.

Schimbarea hranei se face numai în perioada de hrănire a acestora, prin apropierea borcanelor cu ramuri proaspete de cele cu ramuri defoliate sau veştejite, prin punerea lângă buchetele vechi din jgheaburi a unor buchete proaspete de ramuri. În acest fel, larvele fiind foarte mobile şi lacome, vor trece singure pe hrana proaspătă. În perioada de somn se interzice schimbarea hranei.

Spre sfârşitul vârstei a III-a, larvele se transportă cu ramurile pe care se găsesc, acoperite cu tifon, în plantaţia de stejăriş, unde rămân până la îngogoşare. Pentru a preîntâmpina atacul păsărilor, suprafeţele de stejăriş ocupate cu larve, se acoperă cu plase.

Larvele eclozionate din 100 g ouă consumă o cantitate de frunză de stejar de: 2 kg în vârsta I, 8 kg în vârsta a II-a, 17 kg în vârsta a III-a, 65 kg în vârsta a IV-a şi 350 kg în vârsta a V-a.

4.4.Creşterea succesivă a viermilor de mătase Creşterile succesive denumite şi creşteri repetate se realizează după prima

creştere de primăvară, în mai multe serii, pe întreaga perioadă de vegetaţie a dudului.

Importanţa creşterilor succesive constă în mai multe aspecte:

- sericicultura se transformă dintr-o ocupaţie sezonieră, de scurtă durată, într-o ramură de producţie principală, în care activitatea se poate prelungi pe o perioadă mai mare de timp, cu consecinţe favorabile asupra veniturilor obţinute;

- construcţiile special amenajate din unităţile specializate capătă o exploatare raţională;

- forţa de muncă este utilizată mai eficient, fiind posibile specializarea şi permanentizarea atât a cadrelor tehnice cât şi a muncitorilor.

Rezultatele creşterilor succesive a viermilor de mătase depind de folosirea unor hibrizi adaptaţi diferitelor zone naturale ale ţării, cât şi de condiţiile climatice.

În regiunile de şes, unde nu există pericolul unor brume timpurii, creşterile se pot face până în luna septembrie, în schimb datorită căldurilor mari din

76

perioada de vară (15 iulie-15 august), creşterile trebuie evitate datorită obţinerii unor rezultate slabe. În regiunile de deal creşterile pot continua în perioada de vară, dar se va evita creşterile de toamnă, când brumele cad mai devreme.

În condiţiile fermelor sericicole, se pot efectua două serii de creşteri, repartizarea lor în timpul perioadei de vegetaţie a dudului făcându-se procentual astfel:

- seria I – luna mai – 70%;

- seria II-a – luna august – 30%.

În zona de câmpie, seria I se poate eşalona în două subserii şi anume:

- seria I – subseria 1 – luna mai – 60%;

seria I – subseria 2 - lunile mai-iunie – 10%;

- seria a II-a – lunile august – septembrie – 30%

Creşterea a trei serii conduce la o utilizare mai bună a spaţiului, cu condiţia asigurării constante a cantităţii de frunza de dud necesară. În acelaşi timp interesează şi calitatea frunzei de dud, la care conţinutul în apă trebuie să fie 70- 74%, iar cel de proteină de 20-25%. Calitatea poate fi asigurată prin fertilizări cu îngrăşăminte chimice şi naturale, tăieri de exploatare şi întreţinere a plantaţiilor executate în perioada optimă.

Pentru evitarea pericolului apariţiei unor boli, adăposturile cât şi utilajele vor fi supuse unor dezinfecţii riguroase înaintea fiecărei creşteri.

Pentru incubaţie, în creşterile succesive de vară şi toamnă, ouăle vor fi supuse în prealabil tratamentelor chimice cu acid clorhidric, în vederea stimulării ecloziunii larvelor. Procesul de incubaţie în acest caz este simplificat faţă de cel folosit în prima serie de creştere , în sensul că, pe întreaga perioadă de incubaţie se va menţine temperatura de 25–26ºC, iar umiditatea de 75–80 %, condiţii în care larvele eclozionează în circa 10 zile.

Cu cât se înaintează spre toamnă cu atât frunza de dud îşi pierde din însuşirile calitative ca urmare a procesului de îmbătrânire. Pentru a diminua acest neajuns, hrănirea larvelor se face mai des şi cu cantităţi mai reduse de frunză.

Pentru evitarea ofilirii în creşterile de vară şi toamnă, frunza se administrează întreagă, fără a mai fi tăiată. Hrănirea larvelor se face neîntrerupt, ziua şi noaptea, deoarece consumul de hrană este mai bun datorită răcorii din timpul nopţii. Începând cu vârsta a III-a şi chiar cu a II-a, în verile secetoase se administrează frunza umezită, fie ţinută în cearşafuri umede, fie stropite cu apă înainte de administrare. În ultimele două vârste, când hrănirea se face cu lăstari, aceştia se înmoaie în găleţi cu apă curată, iar după scuturare se aşează pe paturile de creştere, făcându-se simultan şi curăţirea frunzelor de praf.

Înainte de intrarea larvelor în somn şi imediat după năpârlire, cât şi în faza de îngogoşare nu se mai administrează frunza în stare udă.

Reuşita creşterii succesive depinde de modul de exploatare a plantaţiilor de dud. Plantaţia se împarte în două parcele, din care una, care reprezintă 60 %, se foloseşte pentru creşterea primei serii, iar a doua, de 40 %, se foloseşte pentru creşterea seriei a doua. Pentru seria a treia se folosesc circa 1/3 din lăstarii primei parcele, rezultaţi în urma tăierilor efectuate primăvara, iar hrănirea larvelor din a patra serie se face cu lăstari formaţi în parcele a doua. Ultima serie se va hrăni cu frunza lăstarilor din întreaga plantaţie, care a rămas neculeasă din ambele parcele.

77

Temperatura în spaţiile de creştere nu trebuie să depăşească 25ºC, iar umiditatea aerului trebuie să oscileze între 70–75%. Spaţiul de creştere pentru larvele provenite din 100 g ouă este de 400 m2 când hrănirea se face cu frunză detaşată şi se reduce la jumătate (200 m2) când hrănirea se face cu lăstari.

În creşterile de vară şi toamnă, din cauza condiţiilor de mediu mai puţin prielnice, aşternutul se schimbă mai des decât în creşterile de primăvară, datorită pericolului de infecţie generat de descompunerea cadavrelor larvelor. În situaţia apariţiei unor cazuri de boală, aşternutul se schimbă zilnic, procedându-se ca şi cu aşternuturile din creşterile de primăvară. Odată cu schimbarea aşternutului sunt îndepărtate şi larvele moarte, care vor fi arse în cel mai scurt timp.

Îngogoşarea larvelor la sfârşitul vârstei a V-a se realizează în aceleaşi condiţii ca şi în cazul creşterilor de primăvară, în camere şi pe stelaje special amenajate (arici din paie sau material plastic şi pe suporturi de tip rotativ).

Recoltarea gogoşilor din seriile de vară şi toamnă se face, însă, după o perioadă de cel mult 6 zile de la îngogoşarea în masă a larvelor. Gogoşile recoltate sunt sortate şi trimise la centrele de colectare în aceeaşi zi, datorită pericolului degradării rapide din cauza căldurilor mari din timpul verii.

4.5. Îngogoşarea şi tehnica recoltării şi sortării gogoşilor de mătase

4.5.1. Îngogoşarea şi tehnica recoltării şi sortării gogoşilor de Bombyx mori

Îngogoşarea este ultima etapă a creşterii larvelor de mătase, aceasta

oglindind întreaga activitate de până acum. Din acest motiv, trebuie acordată o atenţie deosebită acestui moment, pentru ca efortul depus în etapele precedente să fie încununat de succes, respectiv obţinerea unei producţii superioare din punct de vedere cantitativ şi calitativ.

În practică, aprecierea corectă, a apariţiei acestui stadiu din viaţa larvelor, este foarte importantă, pentru a se putea interveni la timp cu materialele necesare îngogoşării. Acest lucru este posibil prin urmărirea atentă a larvelor la sfârşitul ciclului larvar.

În preajma îngogoşării, larvele, denumite în această etapă „larve mature”, nu mai consumă hrana şi îşi golesc intestinul, conţinutul acestuia fiind eliminat sub forma unui jet de fecale lichide. Corpul larvei se micşorează, iar tegumentul devine transparent, datorită dezvoltării la maximum a glandelor sericigene, care în această fază reprezintă 25% din masa întregului organism.

Larvele se deplasează în căutarea unui loc favorabil îngogoşării, manifestând tendinţa de a se aglomera la marginile stelajului de creştere. În cele din urmă, adoptă o poziţie caracteristică (prezintă partea anterioară a corpului ridicată, ca şi în cazul somnurilor) şi emit prin filieră un fir de mătase. În aceste momente larvele trebuie să beneficieze de materialele pentru îngogoşare.

Grăbirea procesului de îngogoşare, prin sistarea hrănirii larvelor şi amplasarea materialelor de îngogoşare, are efecte negative asupra producţiei de gogoşi. În aceste condiţii, larvele, care nu au ajuns la maturitate, urzesc un înveliş mătăsos foarte subţire sau şi, mai grav, multe din ele mor.

Întârzierile, în ceea ce priveşte amplasarea materialelor de îngogoşat, sunt, de asemenea, finalizate cu pagube, deoarece în lipsa materialelor de îngogoşat,

78

larvele secretă mătasea pe suprafeţele de creştere, urzesc gogoşi duble (două larve urzesc un înveliş comun de mătase), neuniforme, cu pereţii foarte subţiri etc.

Din momentul începerii urzirii gogoşii de către larve, acestea nu mai trebuiesc deranjate.

4.5.1.1. Asigurarea condiţiilor de microclimat în perioada de îngogo şare a larvelor

Temperatura influenţează viteza de urzire a gogoşilor. Valoarea optimă a

temperaturii în perioada de îngogoşare a larvelor este cuprinsă între 21 şi 230C.

Temperaturile prea ridicate determină o viteză mare de urzire a învelişului mătăsos, obţinându-se gogoşi cu pereţi subţiri, la care şi firul de mătase este subţire, prezintă noduri şi se rupe la filare.

La temperaturi scăzute (sub 200C), larvele urzesc greu gogoşile, acestea fiind mici şi diforme.

Umiditatea optimă în această perioadă este de 60-65%.

Umiditatea prea ridicată, asociată şi cu o temperatură crescută, favorizează dezvoltarea germenilor patogeni, provocând îmbolnăvirea şi moartea larvelor sau a crisalidelor, ceea ce depreciază puternic calitatea gogoşilor.

În condiţiile unei umidităţi prea scăzute se obţin gogoşi cu pereţi subţiri, cu firul de mătase neuniform, ce nu poate fi filat.

Lumina. Pentru a decurge normal procesul de îngogoşare, în spaţiile respective trebuie asigurată o lumină difuză, uniformă, de o intensitate mai mică decât cea din perioada de creştere. Atât lumina prea puternică, cât şi întunericul din perioada de îngogoşare, au influenţă negativă asupra calităţii gogoşilor.

Ventilaţia. În spaţiile de îngogoşare se acumulează în această perioadă o cantitate mare de noxe, în special amoniac. Din acest motiv, dar şi pentru reducerea excesului de temperatură şi umiditate, se impune ca în spaţiile respective să se execute o aerisire corespunzătoare.

În spaţiile destinate îngogoşării, viteza curenţilor de aer trebuie să fie de sub 1 m/sec. La o viteză mai mare a curenţilor de aer se produce o aglomerare a larvelor, care determină urzirea de gogoşi duble.

4.5.1.2. Tehnica îngogoşării

În sistemul tradiţional (extensiv, gospodăresc) îngogoşarea se produce în aceleaşi spaţii unde a avut loc şi creşterea. În acest sens, când larvele se pregătesc de îngogoşare, se schimbă imediat aşternutul, iar materialele de îngogoşare se aşează pe un singur rând, în poziţie verticală, în jurul stelajului cu larve, lăsând liberă o latură a acestuia, pentru acces în cazul eventualelor intervenţii.

În sistemul intensiv îngogoşarea se produce în spaţii separate, special amenajate în acest scop, cu stelaje de creştere pe care sunt aşezate materialele de îngogoşare. Aceste spaţii reprezintă circa 20% din spaţiile destinate creşterii larvelor. Larvele ajunse la maturitate sunt recoltate cu ajutorul unor tăviţe şi sunt transportate în camerele de îngogoşare, unde sunt împrăştiate pe materialele de îngogoşare.

79

În condiţiile utilizării modulelor sericicole multifuncţionale se practică două metode îngogoşare. Prima metodă presupune, ca atunci când se observă că, larvele prezintă semne vizibile de îngogoşare, pe sertare (care în prealabil au fost curăţate de resturile de frunză) se aşează materialele de îngogoşare, iar peste acestea se împrăştie larvele respective, după care sertarele se acoperă cu un capac din material plastic.

A doua metodă presupune, ca larvele din două sertare consecutive să fie grupate în unul singur. Sertarul rămas gol fiind îndepărtat, se creează un spaţiu mai mare între sertarele rămase, materialele de îngogoşare se introduc mai uşor, iar riscul migrării larvelor pe verticală este diminuat, ne mai fiind nevoie de capac.

4.5.1.3. Recoltarea gogoşilor

Recoltarea gogoşilor se execută la 6-7 zile de la îngogoşarea în masă a

larvelor. Momentul recoltării trebuie bine stabilit, deoarece, dacă se întârzie una sau două zile, există riscul apariţiei fluturilor, care perforează gogoaşa.

În practică, pentru stabilirea momentului optim de recoltare, se recurge la scuturarea gogoşilor, care, dacă sunt bune de recoltat, trebuie să producă un sunet caracteristic. Pentru certitudine se procedează la secţionarea câtorva gogoşi, pentru a se vedea în ce fază se află crisalida.

Operaţiunea de recoltare a gogoşilor începe cu stelajele inferioare (se evită astfel riscul deprecierii gogoşilor, prin pătarea lor de către cadavrele larvelor ce cad din stelajele superioare, dacă operaţiunea s-ar face în sens invers). Pentru a nu deprecia gogoşile curate, mai întâi se elimină larvele moarte, gogoşile incomplet urzite şi cele pătate, acestea fiind arse în locuri special amenajate. Recoltarea se face cu grijă, gogoşile fiind puse uşor în coşuri, pentru a proteja crisalida, evitând în felul acesta pătarea lor.

Concomitent cu recoltarea se face şi o preselecţie a gogoşilor, în sensul că, vor fi separate gogoşile normale de cele cu defecte.

4.5.1.4. Sortarea gogoşilor

După ce gogoşile crude destinate industrializării au fost curăţate de scamă, acestea sunt sortate şi livrate în trei clase de calitate (tab. 4.4). Gogoşile de mătase perforate prin înfluturare constituie o categorie separată.

4.5.2. Îngogoşarea şi tehnica recoltării gogoşilor de Phylosamia ricini

După circa 18 zile de la ecloziune, larvele ajung la maturitate, moment pus în evidenţă de faptul că, lavrele nu mai consumă hrană, elimină un lichid maro-verzui, se balonează (datorită umplerii tubului digestiv cu aer), iar la atingerea abdomenului se aude un „foşnet” caracteristic, de pergament strâns între degete.

În acest moment ele se recoltează pe tăvi speciale şi se duc în spaţiile de îngogoşare pregătite anterior, a căror suprafaţă reprezintă doar 15% din suprafaţa de creştere a larvelor din vârsta V-a.

Îngogoşarea, la această specie se poate realiza pe materiale obişnuite de îngogoşare (crengi de stejar, sorg ş.a.) sau pe coli de hârtie de ambalaj de 1 x 0,7

80

m. Pe o coală de hârtie se împrăştie uniform circa 150 larve, după care hârtia se rulează şi se prinde la ambele capete cu ace de gămălie. Pachetele astfel obţinute se aşează pe stelaje, unul lângă altul, îngroşarea având loc la întuneric, în decurs de 3-4 zile. După circa 7 zile de la îngogoşarea masivă, gogoşile se recoltează.

Tabelul 4.4.

Condiţii tehnice de calitate pentru gogoşile crude destinate industrializării Caracteristici Calitatea I Calitatea II A Calitatea II B

Autenticitate: formă, culoare caracteristică

rasei sau hibridului (% minim)

98 98 98

Consistenţa învelişului mătăsos

Tare, se admit max. 1% înveliş slab

Slabă, se admit max. 3% înveliş foarte slab

Foarte slabă, se admit gogoşi cu înveli

transparent

Gogoşi filabile (% minim)

98 60 Nu se normează

Gogoşi cu defecte mici (% max.)

4 Nu se normează

Gogoşi cu defecte mijlocii, din care:

- gogoşi cu pete, atlasări şi cicatrice;

- gogoşi cu crisalida moartă înainte de

etufare.

Max. 3%

Lipsă

Nu se normează

Max. 3%

Nu se normează

Gogoşi cu defecte mari

Lipsă Max. 30% Nu se normează

Gogoşi perforate Lipsă Max. 2% Nu se normează

Gogoşi duble sau triple

Lipsă Max. 2% Nu se normează

Scamă (% max.) 0,1 1 10

Impurităţi Lipsă Max. 0,3% Max. 3%

Umiditate (%)

la livrare;

de referinţă.

59-63

61

59-63

61

58-63

61

Sursa: STAS 4573/87.

4.5.3. Îngogoşarea şi tehnica recoltării gogoşilor de Antheraea pernyi

Spre sfârşitul perioadei larvare, larvele elimină ultimele dejecţii sub o formă semilichidă. Larvele mature îşi formează gogoşile în frunzele de stejar, ale lăstarilor pe care au crescut. În acest scop ele adună 3-4 frunze de pe ramurile care cresc şi îşi urzesc un hamac. Apoi construiesc un inel de mătase, pentru a-şi prinde gogoaşa de ramură, un peduncul care ataşează gogoaşa de inel şi, în final, însăşi gogoaşa, în interiorul hamacului. Urzirea gogoşii, durează 3-4 zile.

81

Îngogoşarea are loc între 20 iunie –10 iulie pentru generaţia de primăvară şi între 5-20 septembrie pentru cea de vară-toamnă.

Gogoşile se recoltează după 6-7 zile la generaţia I şi după 10-12 zile la generaţia a II-a.

Întrebări:

În câte vârste este împărţită perioada larvară la Bombyx mori?

Ce se înţelege prin termenul „larve tinere”, utilizat în domeniul sericicol?

Ce se înţelege prin termenul „larve adulte”, utilizat în domeniul sericicol?

Care sunt factorii, ce influenţează procesul de creştere a larvelor de mătase?

Care este, în medie, conţinutul în apă al frunzei de dud?

Care este, în medie, conţinutul în proteină brută al frunzei de dud?

Care este, în medie, conţinutul în celuloză brută al frunzei de dud?

Ce cantitate de frunză de dud consumă, în medie, larvele de Bombyx mori, provenite din 10 grame de ouă, pe întreaga perioadă de creştere?

În ce moduri poate fi administrată frunza de dud larvelor de Bombyx mori?

Între ce limite oscilează temperatura în procesul creştere a larvelor tinere, la Bombyx mori?

Care este viteza optimă curenţilor de aer în spaţiile destinate creşterii larvelor tinere de Bombyx mori?

Între ce limite oscilează temperatura în procesul creştere a larvelor adulte, la Bombyx mori?

Care este consumabilitatea frunzei de dud, în cazul administrării ei larvelor de mătase adulte, sub formă de lăstari?

Care este consumabilitatea frunzei de dud, în cazul administrării ei larvelor de mătase adulte, sub formă de frunză detaşată?

Care este viteza curenţilor de aer, admisă în spaţiile destinate creşterii larvelor adulte de Bombyx mori?

Ce se înţelege prin termenul de „somn”, utilizat în domeniul sericicol?

În perioadele de somn, în ce sens se modifică valorile temperaturii şi ale umidităţii, comparativ cu perioadele de creştere a larvelor, la Bombyx mori?

Care sunt valorile temperaturii şi ale umidităţii recomandate în creşterea larvelor de Antheraea pernyi?

Ce avantaje prezintă creşterea în serii succesive a larvelor de mătase?

În preajma îngogoşării, procentual, cât reprezintă glandele sericigene din masa organismului unei larve de Bombyx mori?

Care sunt factorii, ce influenţează procesul de îngogoşare a larvelor de Bombyx mori?

82

Care este temperatura recomandată în timpul îngogoşării larvelor de Bombyx mori?

Care este umiditatea recomandată în timpul îngogoşării larvelor de Bombyx mori?

Ce fel de lumină este recomandată în timpul îngogoşării larvelor de Bombyx mori?

Care este viteza curenţilor de aer admisă în spaţiile destinate îngogoşării?

Care sunt clasele de calitate, în care pot fi încadrate gogoşile de Bombyx mori după sortare?

Când se execută recoltarea gogoşilor de mătase la Bombyx mori?

Care este riscul, în cazul recoltării tardive a gogoşilor de mătase?

Procentual, în sistemul intensiv de creştere a larvelor de mătase, cât reprezintă spaţiile destinate îngogoşării, comparativ cu spaţiile destinate creşterii?

Temă:

Sa se calculeze necesarul de frunză de dud şi spaţii de creştere pentru larvele de Bombyx mori, provenite din:100;150;250;500 grame de ouă?

Referat:

Asigurare factorilor de microclimat în scopul obţinerii unor rezultate superioare în procesul de creştere a larvelor de Bombyx mori.

83

5. PREINDUSTRIALIZAREA GOGOŞILOR DE MĂTASE

5.1. Caracteristicile gogoşilor de mătase

Gogoşile de mătase sunt alcătuite din: învelişul mătăsos (incartamentul sau coaja), care reprezintă 15-25 % din greutatea gogoşii, crisalida, care reprezintă 70-79% din greutatea gogoşii şi exuviile rezultate ca urmare a ultimei năpârliri larvare, care reprezintă 0,6-0,7 % din greutatea gogoşii.

Prima etapă în procesul de formare a gogoşii este aceea, în care larva se fixează pe materialul de îngogoşare, ţesându-şi o reţea de mătase formate din fire neregulate, care poartă denumirea de scamă sau spelaie.

În etapa a doua, larva începe sa-şi urzească gogoaşa propriu-zisă, formându-se primul strat de mătase. Acest strat numit strujă, este format dintr-o ţesătură slabă şi neregulată, care în timpul filării gogoşii este eliminată sub formă de deşeuri.

În etapa a treia, larva ţese stratul mijlociu de mătase, care constituie firul filabil al gogoşii, dispus în împletituri mărunte, ale căror sinuozităţi au forma cifrei 8.

În ultima etapă, larva ţese un strat de mătase foarte subţire şi neuniform, care formează aşa zisa cămaşă (teleta).

Pe suprafaţa gogoşii sunt vizibile neregularităţi cunoscute sub denumirea de grană. Cu cât grana este mai mică, cu atât ţesătura de mătase este mai densă şi mai regulată.

Forma gogoşii, culoarea, dimensiunile şi greutatea variază în funcţie de rasă şi hibrid. Gogoşile de la femele sunt mai grele în medie cu 20 % faţă de cele de la masculi.

Consumul specific (randamentul) reprezintă cantitatea de gogoşi necesară pentru obţinerea unui kg de mătase fir industrial şi variază în funcţie de rasă sau hibrid, condiţiile de creştere a larvelor, de tehnica de preindustrializare a gogoşilor etc., fiind cuprins între 2,9- 3,3.

Lungimea totală a fibrei obţinută de la gogoşi are în medie 1000- 1200 m la hibrizii indigeni şi 1200-1400 m la hibrizii japonezi.

Fibra este formată din două fibrile, care sunt sudate între ele prin presarea lor de către filieră. Fiecare fibrilă este formată dintr-un ax central de fibroină şi un înveliş extern de sericină. Prima reprezintă mătasea propriu-zisă, iar a doua se pierde la fierberea (degomarea) mătăsii.

În compoziţia chimică a fibrei, fibroina reprezintă 71-72 %, sericina 17-26% şi 2 % alte substanţe (coloranţi, ceruri).

Tenacitatea fibrei variază de la 9-15 g.f., raportată la secţiunea de 1 mm2.

Grosimea medie a firului de mătase naturală crudă este de 15-24 µ.

Pentru mătasea naturală şi ulterior pentru cea sintetică s-a folosit, pentru exprimarea fineţii, titlul denyer (Td). Titlul corespunde greutăţii a 450 m fibră exprimată în unităţi convenţionale numite denyer. Un denyer este egal cu 0,05 g.

84

Spre exemplu, fibra cu titlul de 3 denyeri înseamnă că, 450 m fibră are greutatea de 0,05 g x 3, adică 0,15 g, cu alte cuvinte, fineţea de un denyer corespunde firului a cărui lungime de 9000 m cântăreşte 1 g. Fibra la hibrizii de Bombyx mori are 2,5-3,0 denyeri (3000-3600 m fibră într-un gram).

În aprecierea gogoşilor se iau în considerare următoarele caractere morfologice: forma, culoarea, mărimea, consistenţa peretelui mătăsos, greutatea gogoşii crude, greutatea peretelui mătăsos şi grana (grăuntele). Aceste caractere variază în funcţie de specie.

La Bombyx mori, forma gogoşilor constituie un caracter de rasă şi poate fi: ovală, sferică (rotundă), centurată, cilindrică şi fusiformă (elipsoidală). Forma ovală este cea mai frecvent întâlnită şi cea mai apreciată în industria textilă. Se întâlneşte la rasele europene şi la hibrizii rezultaţi din încrucişarea raselor japoneze cu cele chinezeşti. Forma sferică este specifică raselor chinezeşti. Forma centurată este cea mai răspândită la rasele şi hibrizii de provenienţă japoneză şi la unele rase europene. Gogoşile cu această formă se filează greu. Gogoşile fusiforme se produc de unele rase vechi, asiatice.

Culoarea gogoşilor poate fi: albă, galbenă, aurie, roz şi verzuie. Toate aceste culori, cu excepţia celei albe, se degradează în timpul procesului de prelucrare, prin fierbere în soluţie de hidrat de potasiu, motiv pentru care industria textilă solicită mai mult gogoşi albe.

Mărimea gogoşilor se apreciază pe baza diametrului lor (longitudinal şi transversal), sau prin numărul de gogoşi care pot intra într-un cilindru de 1 m (la rasele noastre intră 80-90 gogoşi). După diametrul longitudinal se pot clasifica în: mari (au diametrul de 44-45 mm; rasa Bagdad), mijlocii (au axul mare de 33-38 mm; rasele europene) şi mici (au diametrul mare de 12-20 mm; rasele chinezeşti şi japoneze).

Consistenţa peretelui mătăsos se apreciază prin apăsarea gogoşii la cei doi poli. Incartamentul trebuie să fie relativ tare, să nu se deformeze la o apăsare moderată.

Greutatea gogoşii crude variază între 1,5-5 g, în funcţie de rasă sau hibrid, de conţinutul în mătase şi de sexul crisalidei. Gogoşile cu crisalide de sex femel cântăresc cu 20% mai mult decât cele cu crisalide de sex mascul. Gogoşile mature (în a 8-a sau a 9-a zi de la îngogoşare) sunt mai uşoare cu circa 12% decât cele proaspăt ţesute.

Greutatea peretelui mătăsos este cuprinsă între 340-560 mg.

Incartamentul reprezintă între 15-25% din greutatea totală a gogoşii

Grana (grăuntele) gogoşii reprezintă neregularităţile care se găsesc pe suprafaţa incartamentului. Ea poate fi mare (rasa Bagdad), mijlocie (rasele europene) şi mică (rasele chinezeşti). Cu cât grana este mai mică cu atât ţesătura de mătase este mai deasă şi mai regulată.

Caracterele morfologice ale gogoşilor influenţează parametrii de apreciere a producţiei de gogoşi, care sunt:

- randamentul de mătase: reprezintă cantitatea de gogoşi uscate necesară pentru obţinerea unui kg de mătase brută; variază între 3 - 3,2 kg.

- cantitatea de gogoşi obţinută la gramul de sămânţă; oscilează între 2- 3 kg.

85

La Philosamia ricini, gogoşile au un aspect pufos, deoarece straturile de mătase nu sunt depuse compact.

O particularitate întâlnită la Philosamia ricini este aceea că, mătasea nu se filează, ea fiind prelucrată prin toarcere (produce vată), după ce în prealabil a fost scămoşată. Filarea mătăsii este împiedicată de faptul că, la unul din capete gogoaşa prezintă un orificiu (în acest loc firul se rupe în momentul detaşării din perete), stratul de sericină este neuniform şi greu solubil în apă (împiedică detaşarea din peretele de mătase). În acelaşi timp, gogoşile au un procent ridicat de scamă.

Gogoşile au formă elipsoidală, culoare albă (cu nuanţe de la alb strălucitor la alb închis, în funcţie de condiţiile de îngogoşare), diametrul longitudinal de 36-38 mm, iar greutatea peretelui mătăsos reprezintă între 12-15 % din greutatea totală a gogoşii.

La Antheraea pernyi, pentru a-şi ţese gogoaşa, larva adună în jurul ei 3-4 frunze de stejar în interiorul lor urzeşte gogoaşa, pe care o fixează printr-un peduncul şi un înveliş de susţinere direct pe lăstar. După ce a ţesut gogoaşa, larva elimină din intestin un lichid, care este compus din uraţi de amoniu, solubil în apă, care impregnează coaja gogoşii şi o face tare.

Învelişul mătăsos al gogoşii este format din 4-5 straturi. Recoltarea mătăsii se face prin scămoşare.

Gogoşile se recoltează împreună cu frunzele, de care sunt prinse şi cu pedunculul de susţinere, urmând ca mai târziu să se procedeze la îndepărtarea frunzelor şi la sortarea întregii cantităţi de gogoşi.

Fineţea fibrei este de 35-40 microni, rezistenţa de 10 g/denyer, iar elasticitatea de 15,5%.

Gogoşile au o formă aproximativ elipsoidală şi o culoare cafenie închisă. Gogoşile crude cântăresc între 5-7 g în generaţia I şi ceva mai puţin în generaţia a II-a.

5.2. Defectele gogoşilor de mătase

Sunt considerate defectuoase:

- gogoşile duble - apar în urma ţeserii unei singure gogoşi de către 2-3 larve, ca urmare a desimii prea mari a larvelor pe materialele de îngogoşare. Sunt mai mari decât gogoşile normale, au formă aproape sferică, peretele mătăsos gros, cu o ţesătură neregulată a firului, ceea ce le face să nu poată fi filate;

- gogoşile diforme - sunt defectuos conformate (colţuroase, ascuţite);

- gogoşile slab urzite - au peretele mătăsos foarte subţire, ca urmare a unei hrăniri insuficiente sau a unor boli;

- gogoşile cu aspect de vată - prezintă incartamentul pufos şi neregulat, ceea ce permite pătrunderea apei în interiorul gogoşii şi împiedică filarea;

- gogoşile atlasate - au incartamentul neted şi lucios, pe suprafeţe mai mari sau mai mici, ca urmare a îngogoşării larvelor pe o suprafaţă netedă. În aceste zone, pachetele de împletituri sunt lipite, ceea ce îngreunează filarea;

- gogoşile pătate - apar ca urmare a morţii larvei în timpul ţeserii gogoşii (pata provine din interior), contactului cu obiecte ruginite, impurităţi ş.a.;

86

- gogoşile înfluturate - sunt perforate la unul din poli în momentul ieşirii fluturelui şi nu pot fi filate.

5.3. Tehnologia preindustrializării gogoşilor

Transformarea crisalidei în fluture are loc la 10-12 zile, urmând ca fluturele să iasă afară prin perforarea gogoşii. Fluturele foloseşte conţinutul alcalin al vezicii aeriene, cu ajutorul căruia peretele gogoşii este înmuiat, iar apoi cu picioarele îşi face loc, perforând în felul acesta gogoaşa. Prin perforare, gogoşile nu se mai pot depăna, pentru a obţine firul industrial de grosime obişnuită, obţinându-se doar un fir gros de 80-120 denyeri pentru ţesături shantung.

Pentru a preveni ieşirea fluturilor şi în scopul păstrării un timp îndelungat în condiţii de temperatură şi umiditate normală, gogoşile sunt supuse operaţiunii de înăbuşire sau etufare, prin care crisalidele sunt omorâte, după care se usucă, pentru reducerea umidităţii din crisalidă şi din învelişul gogoşii.

Temperatura are cea mai mare influenţă asupra calităţii învelişului mătăsos al gogoşii. Când se depăşesc limitele prevăzute (70-75ºC), sericina îşi schimbă structura moleculară, se degradează devenind casantă, gogoşile se deapănă greu şi randamentul în mătase al acestora se diminuează. Limita superioară de uscare variază în funcţie de metoda de uscare şi de tipul uscătorului.

Umiditatea relativă a aerului de uscare influenţează în mai mică măsură calitatea gogoşii, dar umiditatea şi temperatura ridicată reduce gradul de depănare al gogoşilor. În prima parte a uscării umiditatea va fi de 4-5%, iar în a doua parte de 15-20 %, pentru ca umiditatea din învelişul gogoşii să nu scadă prea mult, dar să fie uniformă pe tot spaţiul uscătorului.

Randamentul la uscare este exprimat prin raportul dintre greutatea gogoşilor uscate şi greutatea gogoşilor crude şi (36-42% la rasele şi hibrizii cu gogoşi albe), depinzând în acelaşi timp de sezonul de creştere, rasă sau hibrid, gradul de maturare al crisalidelor şi de umiditatea aerului în momentul recepţiei gogoşilor.

Gogoşile etufate trebuie întinse pe stelaje, în magazii, într-un strat gros de 10 cm, unde după 50-70 zile se usucă complet. Dacă uscătorul nu este aglomerat, se poate trece la uscarea completă în uscător, pentru a se ajunge la umiditatea comercială de 11 %.

Pentru realizarea etufării şi uscării gogoşilor de mătase se folosesc două metode: cu vapori şi cu aer cald.

Prima metodă se bazează pe folosirea vaporilor de apă, care prin compartimentele unde sunt aşezate gogoşile, la temperatura de 80-85ºC, crisalidele sunt omorâte.

Mult mai utilizată este a doua metodă, cu aer cald, care foloseşte mai multe tipuri de uscătoare: uscătorul „Simplex”, uscătorul “Tehnometal” şi uscătorul solar.

După uscare, până în momentul prelucrării, gogoşile vor fi supuse unor măsuri adecvate de conservare, pentru prevenirea umezirii şi a atacului dăunătorilor (lopătare sau agitare mecanică sistematică, împiedicarea accesului şoarecilor, şobolanilor, moliilor, dezinsecţie împotriva a gândacului Dermestes lardarius, ale cărui larve depreciază gogoşile prin perforare, o dată pentru a intra

87

în gogoaşă în vederea hrănirii cu cadavrul crisalidei şi a doua oară când părăseşte gogoaşa, de data aceasta făcând o gaură mai mare).

La filatură, după o prealabilă triere mecanică şi sortare pe calităţi, gogoşile sunt destinate spre devidare. Mai întâi sunt dirijate spre fierberea centralizată, apoi la maşinile de devidat, după care firul obţinut se „avivează” şi „emulsionează”, se redeapănă, se finisează, se ambalează şi depozitează.

Instalaţia de fierbere prezintă 7 sectoare:

- omogenizarea umidităţii gogoşilor cu aer cald la 74-80ºC;

- înmuierea gogoşilor în apă caldă de 70-75ºC;

- aburirea gogoşilor în vapori de apă de 86-94ºC şi 0,2-0,275 atmosfere;

- permeabilizarea şi pătrunderea apei în gogoaşă în proporţie de 50-60% din capacitatea lor internă (75-90ºC);

- fierberea cu aburi supraîncălziţi (98-104ºC şi presiunea de 0,175-0,275 atmosfere);

- omogenizarea fierberii şi pătrunderea apei în gogoşi în proporţie de 93-95 % din capacitate, prin trecerea succesivă a gogoşilor în apă de 99-98-95-90-85-80ºC;

- finisarea fierberii, trecând gogoşile prin apă la 55-60ºC, sericina se întăreşte şi firul se desprinde fără să antreneze mai multe straturi deodată.

Întrebări:

Care este alcătuirea unei gogoşi de mătase la Bombyx mori?

Cât reprezintă, procentual, crisalida, din masa gogoşii de mătase, la Bombyx mori?

Cât reprezintă, procentual, incartamentul, din masa gogoşii de mătase, la Bombyx mori?

Cât reprezintă, procentual, exuviile, din masa gogoşii de mătase, la Bombyx mori?

Care sunt straturile, ce compun incartamentul unei gogoşi de mătase?

Care este compoziţia fibrei de mătase?

Care este conţinutul în fibroină al mătăsii?

Care este conţinutul în sericină al mătăsii?

Care este grosimea medie a firului de mătase naturală crudă obţinută de la Bombyx mori?

Care este fineţea fibrei de mătase la Antheraea pernyi?

Care este rezistenţa fibrei de mătase la Antheraea pernyi?

Care este elasticitatea fibrei de mătase la Antheraea pernyi?

Care strat din incartamentul gogoşii este valorificat prin filare?

În funcţie de rasă sau hibrid, ce forme pot avea gogoşile de Bombyx mori?

În funcţie de rasă sau hibrid, ce culori pot avea gogoşile de Bombyx mori?

88

În funcţie de rasă sau hibrid, cât cântăresc gogoşile crude de Bombyx mori?

Cum se apreciază mărimea gogoşilor de mătase?

Cum se apreciază consistenţa gogoşilor de mătase?

Ce reprezintă grana gogoşilor de mătase?

Ce presupune procesul de etufare a gogoşilor de mătase?

Care este randamentul la uscare al gogoşilor de mătase albe?

Cum se prelucrează mătasea provenită de la gogoşile de Philosamia ricini?

Care sunt principalele defecte ale gogoşilor de mătase?

Din ce cauză apar gogoşile de mătase duble?

Din ce cauză apar gogoşile de mătase atlasate?

Cum este valorificată mătasea provenită de la gogoşile înfluturate?

Temă:

Să se prezinte schematic caracteristicile si defectele gogoşilor de mătase.

Referat:

Masuri necesare pentru obţinerea unor gogoşi de mătase de calitate.

89

BIBLIOGRAFIE

Acqua C., 1930 - Il bombice del gelso, Ascoli-Piceno.

Bârcă G., Rosenthal C., Ro şca O., 1968 – Piscicultură, apicultură, sericicultură, Ed. Did. Şi Ped., Bucureşti

Borcescu, A., 1966 - Particularităţile digestiei la viermele de mătase, Sericicultura nr. 1.

Borcescu A., 1966 - Stabilirea valorii nutritive a frunzei de dud în funcţie de momentul recoltării. Lucrări ştiinţifice S.C.A.S., vol. VII, p. 171-180, Redacţia Revistelor Agricole, Bucureşti.

Borcescu A., 1967 – Observaţii privind întreruperea alimentaţiei la viermele de mătase. Anale S.C.A.S., vol. VIII, p. 167-182, Redacţia Revistelor Agricole, Bucureşti.

Borcescu A., 1971 - Determinarea valorii nutritive a frunzei de dud în condiţiile plantaţiilor de tip intensiv. Sericicultura, nr. 3, p. 10-14.

Borcescu A.; Brasla A.; Titescu E., 1979 – Tehnologia creşterii viermilor de mătase. Manual pentru liceele agro-industriale, Bucureşti.

Bura M., 1993 - Tehnologia produselor sericicole, îndrumător lucrări practice, U.S.A.B., Timişoara.

Bura M.; Acatincăi S.; Pădeanu I., 1995 - Viermii de mătase - biologie şi creştere, Ed. Helicon, Timişoara.

Burlacu G.; Erhan E., 1965 – Cercetări asupra bilanţului energetic la viermele de mătase. Sericicultura, nr. 4, p. 19 – 27.

Căpitănescu E., 1966 - Din anatomia şi fiziologia viermelui de mătase Bombyx mori, Sericicultura nr. 1, p.16-25.

Căpitănescu E., 1966 – Pielea şi rolul său în dezvoltarea viermelui de mătase, Sericicultura nr. 3, p.16-23.

Căpitănescu E., 1969 – Stabilirea epocii optime pentru începerea creşterii de primăvară a viermilor de mătase. Sericicultura nr. 1, p.8-13.

Căpitănescu E., 1969 – Influenţa factorilor meteorologici asupra dezvoltării şi îngogoşării viermilor de mătase. Sericicultura nr. 2, p.5-10.

Cetăţeanu N.; Brasl ă A.; Matei A.; Dogaru D.; Şerbănescu S., 1988 - Sericicultura practică. Ed. Ceres, Bucureşti.

Chiriac A.; Craiciu M., 1965 - Influenţa normelor de hrană asupra producţiei viermilor de mătase. Lucrări ştiinţifice S.C.A.S., vol. VI, p.215-226, Redacţia Revistelor Agricole, Bucureşti.

Craiciu M.; Craiciu E., 1965 – Cartea sericicultorului, Ed. Agrosilvică, Bucureşti.

Craiciu M.; Craiciu E., 1975 - Sericicultura, Ed. Ceres, Bucureşti.

Doliş M., 2003 – Sericicultură – lucrări practice. Ed. Alfa, Iaşi.

90

Doliş M., 2003 – Baza furajeră sricicolă. Ed. Alfa, Iaşi.

Doliş M., 2008 – Sericicultură. Ed. Alfa, Iaşi.

Erhan E.; Burlacu G. şi colab., 1966 – Metabolismul energetic nicthemeral la viermele de mătase (Bombyx mori). Studii şi cercetări de Biologie, Seria Zoologie, Ed. Academiei R.S.R.

Farag A.I.; Attia M.B., 1990 – Nutritional value of mulberry leaves with plant growth regulator or nitrogen fertilizer to larvae of mulberry silkworm (Bombyx mori). Sericologia, vol. 30, nr. 3.

Grunca D.; Coteanu O., 1983 - Influenţa cantităţii de hrană asupra producţiei de mătase laBombyx mori şi Philosamia ricini.

Halga P.; Pop I.M.; B ădeliţă C.; Popa V.; Man D., 2000 – Nutriţie animală. Ed. Dosoftei, Iaşi.

Hamada N.; Nakamura O.; K oga K.; Hayashi K., 1984 – Effects of ecdysteroid on protein synthesis of Bombyx ovary. Agr. Biol. Chem., vol. 48, p. 277.

Hiroaki M.; Koitsu K., 1990 – Naţional Inst. of Sericicultural and Entomological Science, Tsukuba, Ibaraki 305, Japan. J. Sericic. Sci. Jpn.,vol. 59, nr 1.

Horie Y.; Watanabe K.; Saramoto E., 1982 – Evidence of stepwise digestion of protein in the digestive system of the silkworm Bombyx mori. App. Entomol. Zool., nr. 17, p. 358-363.

Ifrim S., 1998 - Mătasea naturală, Ed. Ceres, Bucureşti.

Inagaki S.; Yamashita O., 1986 – Metabolic shift from lipogenesis to glycogenesis in the last

instar larval fat body of the silworm, Bombyx mori. Insect Biochemistry Vol. 16, p. 32-77.

Ionescu M. A.; L ăcătuşu M., 1971 – Entomologie. Ed. Didactică şi pedagogică, Bucureşti.

Lazăr Şt., 1992 – Apicultură şi sericicultură, Curs, U.A. Iaşi.

Lazăr Şt., Doliş M., 1999 – Mătasea naturală, legendă şi istorie, Lucrări ştiinţifice U.Ş.A.M.V., seria Zootehnie, Vol 41-42, Ed. „Ion Ionescu de la Brad”, Iaşi.

Legay J.M., 1955 - L’aspect biometrique dans l’etude du comportament alimentaire chez le ver a soie; donees sur l’apprentissage dans la recherche de la nourriture. Revue du ver a soie T.I.,vol. VII.

Legay J.M., 1957 - La prise de nourriture chez le ver a soie. Institut National de la Recherche Agronomique Paris.

Legay J.M., 1960 - Phisiologie du ver a soie. Institut National de la Recherche Agronomique Paris, p. 58.

Logofetici I.; Grunca-Ionilă D.; Matei A.; Coteanu O., 1980 - Eficienţa utilizării hranei la diferite rase şi hibrizi de viermi de mătase de dud (Bombyx mori) şi de ricin (Phylosamia ricini). A II-a Conferinţă de Entomologie, Craiova, p. 713-723.

91

Mărghitaş L. A., 1995 - Creşterea viermilor de mătase, Ed. Ceres, Bucureşti.

Matei A.; T ănase D.; Pau E.; Brasl ă A., 2002 – Ghidul practic al sericicultorului. Ed. Carol Davila, Bucureşti.

Matei A., 2003 - Creşterea viermilor de mătase, Ed. Alex-Alex 2001 & Leti Pres, Bucureşti

Mihailov E. N., 1950 - Şelcovodstvo, Moscva.

Moldoveanu X., 1972 – Creşterea viermilor de mătase, Ed. Ceres, Bucureşti.

Narashima Moorthy C.V.; Bharati D.; Bhaskar M., 1986 – A review on the effects of different fortification agents of nutrition on growth and economics of sericiculture. Sericicologia,

vol. 26, nr. 1, p. 35-42.

Niino T., 1983 – Effect of temperature conditions on hatching of the silkworm eggs. J. Seric. Sci. Japan, vol. 52, nr. 4 , p. 341-347.

Niino T., 1983 – Effect of humidity conditions just before hatching on the hatching of the silkworm eggs. J. Seric. Sci. Japan, vol. 52, nr. 4 , p. 359-360.

Pop E. C.; Sab ău A.; Floca L., 1967 - Contribuţii la creşterea în flux continuu a viermilor de mătase. Sericicultura, nr. 1, p. 17-22.

Rusu C., 1985 – Apicultură şi sericicultură, lucrări practice, I.A. Iaşi.

Shunlin L. , 1983 – Histochemical observations on the function of different developmental

stages of midgut of the silkworm larvae Bombyx mori L. Canye Kexue, vol. 9, nr. 4, p. 227.

Sironmani T.A.; Selvanayangam C., 1984 – Gene expresion during development: studies on the role of ribonucleoprotein dans la synthese de la fibroine. Sericologia, vol. 21, nr. 4, p. 481-492.

Spătaru C. L.; Rusu C.; Alder A.; Sab ău A., 1983 - Apicultură şi sericicultură, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti.

Tzenov P., 1993 - Study on the food utilization in genetic sex- limited breeds for egg and larval traits of the silk worm, Bombyx mori L., at moderate, reduced and excess feeding amounts. Sericologia, vol. 33, nr. 2, p. 247-256.

Wago H., 1982 – Regulatory effects of temperature and hemolymph on inhibition and enhancement of attachment and filopidia function of phagocytic granular cells of the silkworm Bombyx mori. Imunology, nr. 6, p. 231.