Argumentarea apartenenței la romantism

a poemului „Luceafărul”

de Mihai Eminescu

Luceafărul este cel mai reprezentativ poem eminescian, datând din perioada berlineză, fiind

publicat pentru prima dată în 1883 în „Almanahul Societății Cultural-Literare”, România jună . În același an va fi publicat și în revista Convorbiri literare și inclus în unicul volum de poezii a lui

Mihai Eminescu, îngrijit de Titu Maiorescu. Poemul este un rod al muncii artistice, stilizat timp de 13 ani. Luceafărul se încadrează în specia literară a poemului, specia de interferență a epicului cu

liricul, de întindere relativ mare, cu un conținut filozofic și caracter alegoric. Poemul este romantic prin amestecul genurilor și al speciilor. Imaginarul poetic e de factură

romantică. Iubirea se naște lent din starea de visare, în cadru nocturn, realizat prin motive romantice: luceafărul, marea, castelul, fereastra, oglinda, visul. Având în vedere aceste aspecte poemul romantic Luceafărul aparține romantismului.

Mișcare artistică și literară, romantismul, a apărut la începutul secolului al XIX-lea în Franța cu extindere în întreaga lume, ca o reacție împotriva clasicismului și a regulilor lui formale, promovând cultul naturii, lirismul, fantezia și libertatea de expresie.

Caracteristicile esteticii romantice sunt: primatul pasiunii asupra rațiunii; evaziunea în trecut, în istorie, în vis; libertate totală în creație; personajul romantic este un erou excepțional pus în situații excepționale; teme și subiecte: călătoriile fantastice, iubirea, visul, genialitatea; motivele romantice: floarea albastră, noaptea, îngerul, demonul, dublul, geniul, și mijloace romantice: antiteza, hiperbola, ironia și sarcasmul.

Luceafărul este un poem filozofic, având la bază filozofia lui Schopenhauer, filozofia greacă a lui Platon și Aristotel și mitologia hindică.

Viziunea romantică despre lume a poetului, este dată de temă, relația geniu-societate, de structură, de alternarea planului terestru cu planul cosmic, de antiteze, de motivele literare (luceafărul, noaptea, visul, etc.), de amestecul speciilor (elegie, meditație, idilă, pastel) și de metamorfozele lui Hyperion.

Tema poemului este romantică și constituie iubirea imposibilă dintre doi reprezentanți ai unor lumi diferite. Într-un plan îndepărtat, tema este condiția omului de geniu într-o lume limitată, idee preluată din filozofia lui Schopenhauer.

Ilustrative în acest sens, sunt secvențele poetice din tabloul I și tabloul IV al poemului. Tabloul I cuprinde strofele 1-43 și este construit pe alternarea planului cosmic cu cel terestru,

surprinzând o iubire imposibilă dintre două ființe aparținând unor lumi diferite.

Ființă supranaturală, Luceafărul, se poate metamorfoza pentru că întâlnirea dintre cele două lumi să poată fi posibilă.

La prima chemare a fetei, Lucefărul se aruncă în mare și se transformă într-un tânăr palid, cu ochi scânteietori și păr de aur, fiind înveșmântat într-un ”vânăt giulgi” și având capul încununat cu trestii. Originea primei întrupări este astrală și acvatică: ”Iar cerul este tatăl meu, /și mumă-mea e marea”. Luceafărul îi cere fetei de împărat să vină în lumea lui acvatică: ”Și toată lumea în ocean/ De tine o s-asculte”. Însă fata îl refuză, motivând prin diferența dintre cele două lumi: ”Căci eu sunt vie, tu ești mort, /Și ochiul tău mă-ngheață”. Refuzul fetei este motivat și de înfățișarea demonică al astrului și de incompatibilitatea dintre cei doi; ”Deși vorbești pe înțeles, /Eu nu te pot pricepe”.

O altă secvență poetică elocventă pentru ilustrarea temei este cuprinsă în tabloul patru al poemului. În acest tablou poetul surprinde întoarcera Luceafărului din spațiul astral. În debutul tabloului, poetul realizează un veritabil pastel terestru în care surprinde un cuplu de îndrăgostiți. Fata îl vede pe Luceafăr și îl invocă, cerându-i de această dată să îi lumineze norocul: ”Cobori în jos, luceafăr blând [...] Norocu-mi luminează”, la auzul invocației, Luceafărul nu se mai întrupează ca ”alte dăți”, însă îi adresează pe un ton distant și ironic replica: ”Ce-ți pasă ție, chip de lut, /Dac-oi fi eu sau altul?”, „Trăind în cercul vostru strâmt, /Norocul vă petrece/Ci eu în lumea mea mă simt,/Nemuritor și rece.”

Finalul poemului sugerează faptul că geniul se izolează îndurerat de lumea comună, trecătoare, asumându-și destinul de esență nepieritoare. Ironia și disprețul său se îndreaptă spre omul comun, făptura de lut, prin replici fără răspuns cuprinse în interogațiile finale. Omul comun incapabil să-și depășească limitele, rămâne ancorat ”în cercul strâmt”, simbol al vremelniciei, iar geniul atinge starea de liniște sufletească, obținută prin detașarea de frământările lumii.

Titlul poemului este alcătuit din substantivul propriu Luceafărul utilizat cu sens conotativ, sugerând ascensiunea sau dorința omului comun de a atinge absolutul. Titlul unește două mituri: unul românesc, al stelei călăuzitoare; și altul grecesc, a lui Hyperion, sugerând prin aceasta natura duală a personajului de tip romantic.

Referitor la structură, poemul conține 98 de strofe, distingându-se în ansamblul său 4 tablouri poetice.

Compoziția romantică se realizează prin opoziția planurilor cosmic și terestru și a două ipostaze ale cunoașterii: geniul și omul comun. Simetria compozițională se realizează în cele patru tablouri ale poemului, astfel: cele două planuri interferează în primul și ultimul tablou, pe când tabloul al doilea reflectă doar planul terestru (iubirea dintre Cătălin și Cătălina), iar tabloul al treilea e consacrat planului cosmic.

Primul tablou al poemului surprinde o minunată poveste de iubire dintre Luceafăr și fata de împărat. Atmosfera se află în concordanță cu mitologia română, iar imaginarul poetic e de factură romantică. Iubirea se naște lent din starea de contemplație și de visare, în cadru nocturn, realizat prin motive romantice: luceafărul, marea, castelul, fereastra, oglinda. Semnificația alegoriei este că fata pământeană aspiră spre absolut, iar spiritul superior simte nevoia compensatorie a materialității.

La chemarea – descântec rostită de fata de împărat ”Cobori în jos, luceafăr blând, /Alunecând pe o rază”, Luceafărul se smulge din sfera sa, spre a se întrupa prima oară din cer și mare, asemenea lui Neptun (în conceptia lui Platon) ca un ”tânăr voievod”, ”Un mort frumos, cu ochii vii”. În această ipostază angelică, Luceafărul are o frumusețe construită după canoanele romantice: ”păr de aur moale”, ”umerele goale”, ”umbra fetei străvezii/ E albă ca de ceară”. Cea de-a doua întrupare a Luceafărului, din soare și noapte, redă ipostaza demonică. Luceafărul vrea să eternizeze iubirea lor, oferindu-i fetei mai întâi împărăția oceanului, apoi a cerului: ”O vin, în părul tău bălai/ S-anin cununi de stele/ Pe-a mele ceruri să răsai/ Mai mândră decât ele”. Însă paloarea fetei și strălucirea ochilor, semne ale dorinței de absolut, sunt înțelese de fată ca atribute ale morții: ”Privirea ta mă arde”. Ea îi cere să devină muritor, iar acesta, geniul acceptă sacrificiul: ”Tu-mi cei chiar nemurirea mea/ În schimb pe o sărutare...”.

În tabloul al doilea, idila dintre fata de împărat, numită acum Cătălina, și pajul Cătălin, înfățișează repeziciunea cu care se stabileste legătura sentimentală între exponenții lumii terestre. Asemănarea numelor sugerează apartenența la aceeași categorie: a omului comun. Portretul lui Cătălin este realizat în antiteză cu portretul Luceafărului pentru care motivele și simbolurile romantice erau desprinse din mit, abstracte, exprimând nemărginirea, infinitul, eternitatea. Cătălin devine întruchiparea mediocrității pământene: ”viclean copil de casă”, ”Băiat din flori și de pripas, /Dar îndrăzneț cu ochii”, ”cu obrăjei ca doi bujori”.

Tabloul al treilea redă călătoria astrală a Luceafărului spre Demiurg și constituie cheia de boltă a poemului. Acest tablou poate fi divizat în trei secvențe poetice: zborul cosmic, rugăciunea, convorbirea cu Demiurgul, și eliberarea. În dialogul cu Demiurgul, Luceafărul însetat de repaos: ”Și din repaos m-am născut/ Mi-e sete de repaos”, adică de viață, de stingere, și este numit Hyperion, nume de sugestie mitologică. Hyperion îi cere Demiurgului să-l dezlege de nemurire pentru a descifra taina iubirii absolute, în numele căreia este gata de sacrificiu ”Reia-mi al nemuririi nimb, /Și focul din privire /Și pentru toate dă-mi în schimb/O oră de iubire...”. Demiurgul refuză cererea lui Hyperion pentru că el face parte din spațiul astral al cosmosului, iar desprinderea sa ar duce din nou la haos. De asemenea pune în antiteză lumea nemuritorilor și aceea a muritorilor: ”Ei au doar stele cu noroc, /Și prigoniri de soarte /noi nu avem nici timp nici loc /și nu cunoastem moarte”. Argumentul final al Demiurgului este însoțit de o notă ironică, făcând referire le inconsecvența oamenilor: ”Și pentru cine vrei să mori? /Întoarce-te, te-ndreaptă /Spre-acel pământ rătăcitor, /Și vezi ce te asteaptă!”.

În ultima parte a poemului, tabloul al patrulea, imaginarul poetic se nuanțează printr-un peisaj tipic eminescian, în care scenele de iubire se petrec departe de lume sub crengile de tei înflorite, în singurătate și liniște, în pacea codrului, sub lumina blândă a lunii. Declarația de dragoste a lui Cătălin, iubirea lui pătimașă exprimată prin metaforele: ”noaptea mea de patimi”, ”durerea mea”, ”iubirea mea de-ntâi”, ”visul meu din urmă”, îl proiectează pe acesta într-o altă lumină decât aceea din partea a doua a poemului. În finalul poemului, fata de împărat îl vede pe Luceafăr și-l invocă, cerându-i de această dată să-i lumineze norocul: ”Cobori în jos, luceafăr blând, /Norocu-mi luminează!”. La auzul invocației Luceafărul nu se mai întrupează ca ”alte dăți”, însă îi adresează pe un ton distant și ironic replica: ”Ce-ți pasă ție chip de lut /Dac-oi fi eu sau altul?””Trăind în cercul vostru strâmt, /Norocul vă petrece /Ci eu în

lumea mea mă simt, /Nemuritor și rece”. Geniul se izolează îndurerat de lumea comună, asumându-și destinul de esență nepieritoare. Omul comun, incapabil să-și depășească limitele rămâne ancorat în cercul strâmt, simbol al efemerului, iar geniul atinge starea de perfectă liniște sufletească obținută prin detașarea de frământările lumii.

În finalul poemului, Luceafărul exprimă dramatismul propriei condiții, care se naște din constatarea că relatța om-geniu este incompatibilă.

La nivel stilistic poemul este construit pe baza alegoriei, dar și a antitezei între omul de geniu si oamenii comuni, antiteză care apare și în discursul Demiurgului: ”Ei doar au stele cu noroc, /Și prigoniri de soarte /Noi nu avem nici timp, nici loc, /Și nu cunoaștem moarte.” În portretul Luceafărului sunt utilizate imagini hiperbolice: ”Venea plutind în adevăr /Scăldat în foc de soare”.

Prezența metaforelor, mai ales în primul tablou, în cadrul dialogului dintre Luceafăr și fata de împărat, accentuează ideea iubirii absolute: ”palate de mărgean”, ”cununi de stele”.

Muzicalitatea elegiacă a celor 98 de strofe ale poemului, este dată și de particularitățiile prozodice: măsura versurilor de 7-8 silabe, ritmul iambic, rima încrucișată, sunt prezente asonanțele și rima interioară.

În încheiere, în opinia mea, poemul se încadrează în curentul romantic prin tematică, prin motive, personaje excepționale în situații excepționale, antitezele real-ireal, terestru-cosmic, masculin-feminin, și prin amestecul de genuri și specii literare. Poemul romantic Luceafărul reprezintă un punct maxim al creației eminesciene.