CUPRINS

CAPITOLUL I - Conceptul de capitalism...........................................................................2I.1. Capitalism – definire...............................................................................................2

I.2. Geneza capitalismului.............................................................................................3

I.3. Calea spre capitalism..............................................................................................5

CAPITOLUL II - Pilonii capitalismului..............................................................................8II.1. Proprietatea privată..............................................................................................8

II.2. Liberalismul.........................................................................................................11

II.3. Democraţia...........................................................................................................15

II.4. Cultura. Individualismul.....................................................................................18

CAPITOLUL III - Instituţiile capitalismului.....................................................................23III.1. Piaţa.....................................................................................................................23

III.2. Statul...................................................................................................................26

III.3. Contractul...........................................................................................................28

III.4. Consumatorul- instanţa supremă a capitalismului.........................................30

CAPITOLUL IV - Esenţa capitalismului.........................................................................32CAPITOLUL V - Viitorul capitalismului..........................................................................38CAPITOLUL VI – Capitalismul românesc.......................................................................43

VI.1.Originalitatea capitalismului românesc............................................................43

VI.2. Obstacole în calea capitalismului românesc....................................................44

VI.3. Capitalismul în mentalităţile românilor...........................................................52

BIBILOGRAFIE................................................................................................................77

1

CAPITOLUL I - Conceptul de capitalism

I.1. Capitalism – definireCapitalismul, un cuvânt care vine din secolul trecut, cu o mare încărcătură

ideologică. Aceasta pentru că noţiunea ca atare a fost introdusă în vocabularul cotidian nu

de un adept al capitalismului, ci de către un duşman al său, Karl Marx 1, duşman care a

văzut în el cel mai mare duşman care a căzut vreodata asupra omenirii. Capitalismul

reprezintă, după părintele socialismului ştiinţific, un rău necesar, peste care se va păşi în

mod dialectic: „Capitalismul creşte la sânul său germenii propriei distrugeri, clasa

muncitoare, o forţă care îl va răsturna din temelii, scăpând omenirea pentru totdeauna de

acest dezastru”. În baza unei interpretări predominant socialiste a istoriei2, care, în treacăt,

a făcut mai mult bilanţul eşecurilor decât cel al riscurilor şi câştigurilor, termenul a ajuns

la noi cu această încărcătură emoţională, trimiţând la originile nebuloase, la acumularea

primitivă a capitalului, la proletariatul jefuit de mijloacele sale de producţie şi la o

burghezie care, printr-un proces necurat, a ajuns stăpâna economiei.

În opinia lui Ludwig von Mises, capitalismul este un sistem prin intermediul

căruia omenirea a început să facă alegeri cu privire la statutul său, ajungându-se astfel la

o reală evoluţie. Odată cu apariţia lui, relaţiile consumator-producător sau patron-angajat

capătă noi semnificaţii. Autorul arată în lucrarea sa „Capitalismul şi duşmanii săi” că

teoria economică cunoaşte modificări la aplicarea sa în realitatea capitalistă. Spre

exemplu, între consumatori şi producători nu e nicio diferenţă, deoarece tocmai

consumatorul este cel care produce bunuri pentru satisfacerea dorinţelor proprii şi ale

semenilor săi. Ludwig von Mises mai vorbeşte şi despre câteva elemente cheie ale

capitalismului: începutul producţiei de masă (însuşi fundamentul acestui sistem),

libertatea de a intra în competiţie şi consecinţa acesteia materializată prin creşterea fără

precedent a populaţiei sau principiul conform căreia economiile aduc beneficii tuturor

celor care doresc să producă sau să câştige un salariu.

Nu puţine sunt spiritele care au încercat să prindă în tuşe cât mai sigure complexul

fenomen cu numele de capitalism, aristocraţi ai cugetului care vin dinspre economie,

sociologie, politică, filosofie, drept, etc. Puţine sunt însă viziunile integratoare, încercările

de a sonda esenţa capitalismului surprinzând de obicei laturi, aspecte ale acestuia. Astfel,

1 Deşi K. Marx a dat conotaţia ştiută termenului capitalism, potrivit Oxford English Dictionary, prima folosire a cuvântului ca atare ţine de scrierile lui William Makepeace Thackeray în 18542 F.A. Hayek, Capitalismul şi istoricii, editura Humanitas, Bucureşti, 1998

2

unii s-au oprit spre a teoretiza pe tema spiritului capitalist (Max Weber); pe cei care au

purtat ştafeta şi au anunţat yorii capitalismului (Werner Sombart) i-a interesat, în afară de

spirit şi poporul de origine; pe Karl Popper l-au preocupat premisele de plecare, cadrele

de desfăşurare şi filosofia capitalistă, numită liberalism. Mecanica şi şansele de reuşită

ale capitalismului au stat în atenţia lui Karl Marx şi Joseph Schumpeter; ce importanţă are

statul de drept pentru capitalism şi cum se împacă aici liberalismul cu democraţia sunt

probleme care au reţinut atenţia lui Friederich von Hayek. Esenţa capitalismului surprinsă

prin suveranitatea consumatorului ţine de preocupările lui Ludwig von Mises, este

interesat de puritatea capitalismului, de procentajul prezenţei statului în viaţa economică

şi socială. Michel Albert găseşte potrivit să se intereseze de fidelitatea capitalismului faţă

de regulile jocului pieţei libere pentru ca, de aici să ofere perspectiva alternativei între

modelul de capitalism american, mai dur şi mai sălbatic decât cel renan sau cel suedez,

modele mai solidare şi umanizate de prezenţa statului.

I.2. Geneza capitalismuluiGeneza capitalismului a fost explicată din doua direcţii esenţiale. Una este legată de

contribuţia, dezinteresată şi echidistantă a lui Max Weber, Werner Sombart şi Joseph

Schumpeter. La cea de-a doua rubrică înscriem încercările de descifrare a sorginţii

capitalismului de pe poziţia unei ideologii, cea a clasei muncitoare, pentru care

capitalismul aşa cum gândeau Marx, Engels, Lenin si toţi urmaşii lor laburişti, fabianişti,

socio-democraţi sau socialişti de astăzi, a fost un mare blestem.

Weber realizează în lucrarea sa fundamentală pe acest subiect „Etica protestantă

şi spiritul capitalismului”3 un dialog cu Benjamin Franklin, cu Baxter dar şi cu preceptele

biblice. Ceea ce rezultă de aici este o încercare de surprindere a spiritului capitalist prin

dimensiunea sa esenţială, care nu este alta decât o etică a muncii cinstite şi temeinice,

etică ce-şi găseşte expresia în recomandări de felul:

Timpul înseamnă bani – de unde pierderea de timp echivalează cu cel mai mare

păcat;

Banul are o natură productivă şi rodnică;

Un bun platnic este stăpânul tuturor pungilor;

Nu tihna şi desfătările, ci numai acţiunea serveşte la sporirea gloriei lui

Dumnezeu;

3 Max Weber, Etica protestanta şi spritul capitalismului, editura Humanitas, Bucureşti , 19933

Contemplarea pasivă este lipsa de valoare dacă are loc în dauna muncii

profesionale;

Cine nu munceşte, nu mănâncă;

Distribuţia inegalală a bunurilor pe Pământ este opera lui Dumnezeu.

Weber se opreşte la un popor „ales” nu de Dumnezeu, ci de capitalism. Îi atrag atenţia

protestanţii şi, în special, calviniştii, care, prin doctrina lor, cea a predestinării, par mai

deschişi valorilor ce definesc paradigma capitalismului. Etica lor religioasă răspunde mai

bine comportamentelor economice care duc la capitalism.

Aceşti şase factori principali necesari în dezvoltarea capitalismului sunt

identificaţi chiar de Weber în „General Economic History”, unde concluzionează: până la

urmă, factorii care au dat naştere capitalismului sunt activitatea economică consecvent

raţională, contabilitatea raţională, tehnologia raţională şi legile stabilite raţional. Însă

aceştia nu sunt singurii. Ceilalţi factori necesari au fost spiritul raţionalist, raţionalizarea

întregului mod de viaţă şi o etică economică raţională.

Normal că spiritul capitalist, ca sumă de însuşiri pozitive ale indivizilor, nu este o

invenţie a epocii moderne şi a unei zone geografice anume. El a existat şi într-o formă

precapitalistă. Din acest punct de vedere, Orientul a fost mult mai avansat. La orizontul

secolelor al XI-lea şi al XII-lea, când zorii capitalismului au început să apară, China era

mai avansată decât Europa în orice domeniu al cunoaşterii. La fel stăteau lucrurile şi în

privinţa actului educaţional şi administrativ. De ce capitalismul a apărut totuşi mai întâi

în Vest? Pentru că Vestul, în concepţia lui Weber, a oferit primul, contextul favorabil

pentru ca spiritul capitalist să se tranfosme dintr-o stare mentală în capitalism autentic şi

concret. Pentru a-i produce pe întreprinzător şi pe muncitor, spiritul capitalist a trebuit să

se impună luptând cu o serie de forţe ostile şi, în principal, cu tradiţionalismul medieval

încătuşat de dogmele feudale. Victoria a fost posibilă numai atunci când s-au îndeplinit şi

celelalte şase condiţii avute în vedere de Weber; când organizarea raţională a muncii şi a

capitalului au devenit permanente şi manifeste pe arii întinse; când s-a creat acel context

fericit, fruct al unui mariaj benefic între asceza biblică şi o mentalitate particulară cu

suport în logica câştigului realizat pe un fundal religios permisibil. Ori, din punctul acesta

de vedere, Vestul, şi nu Estul a fost favorabil şi mai pregătit pentru această experienţă. Iar

în Vest, nu Spania sau Portugalia mercantiliste, îmbogăţite cu aurul din descoperirea

Lumii Noi, au fost primii mesageri ai modernismului, ci Anglia, acolo unde spiritul

capitalist, prin calvinism, şi-a recrutat cei mai destoinici subiecţi.

4

S-a precizat deja că teoria privind geneza capitalismului este încadrabilă în două

mari rubrici şi că cea de-a doua direcţie înseamnă paradigma apariţiei capitalismului şi a

dezvoltării economice şi sociale elaborate de Marx, Engels, Lenin şi de toţi urmaşii lor în

linie dreaptă. Paradigma marxistă, privită chiar la dimensiunea sa completă, dezvoltată, şi

nu schematizată, nu poate să explice evoluţia din ultima jumătate de secol a unor ţări din

Asia, America Latină sau Africa. Înţelegerea unor astfel de realităţi are nevoie de

argumente pe care analiza marxistă nu le furnizează. Acumulările cantitative în planul

forţelor de producţie din aceste zone geografice nu au condus şi nu conduc inevitabil la

revoluţie. Dinamica societăţii, realizabila prin jocul dintre forţele de producţie înaintate şi

relaţiile de producţie rămase tot timpul în urmă rămâne o schemă insuficientă pentru a da

acoperire explicativă evoluţiei lumii moderne. Nicăieri in lume capitalismul nu a apărut şi

nu s-a dezvoltat cu respectarea canoanelor acestei matrici. Pentru a înţelege evoluţia prin

capitalism a multor ţări în ultimile decenii, mai de folos, mai utile şi mai actuale rămân

lucrările lui Weber sau Sombart. Pe filiera trasată de ei, ca şi de Mises, Hazek, Friedman,

ş.a. e posibil de înţeles că spiritul capitalist şi capitalismul în general nu apar oriunde şi

oricum. Este nevoie de un context potrivit, de comportamente economice adecvate şi de

un impuls. O bază tehnică modernă şi o forţă de muncă calificată nu sunt suficiente.

Dezvolatrea nu vine de la sine. Sămânţa spiritului capitalist nu încolţeşte oriunde. Pentru

ca acest fenomen să se producă este nevoie de un suflet viu; este nevoie de omul

capitalist, pentru care munca depusă cu râvnă şi serioyitate este deopotrivă, o sursă de

satisfacţii personale, dar şi un semn de virtute.

I.3. Calea spre capitalismCa şi geneza, calea care poate duce la capitalism a constituit şi constituie obiecţie

de reflecţiune teoretică şi dispută politico-doctrinară. Cel puţin două motive explică o

atare preocupare. Mai întâi, numai reaua-credinţă poate împiedica pe cineva să nu

recunoască şi să admită că finalul de secol XX a consfinţit victoria capitalismului. Deşi

acesta este imperfect, fapt recunoscut şi de cei mai zeloşi susţinători ai săi, omenirea n-a

reuşit, până în prezent, să inventeze un sistem mai performant sub raportul belşugului

material pe care îl aduce. Firec deci să te intereseze care este pista ce te poate conduce la

bunăstare. În al doilea rând, deşi capitalismul este azi un sistem ale cărui performanţe

sunt recunoscute la scară planetară, mai sunt încă multe ţări care tatonează terenul, îi bat

la poartă şi încearcă să găsească calea de acces spre el. Normal deci, şi din punctul acesta

de vedere, ca subiectul să fie în permanenţă întreţinut.

5

Retrospectiv privind lucrurile, experienţa faptică ne obligă să reţinem că ruta

capitalismului nu a fost şi nu este singulară şi nici asfaltată. Întotdeauna ea s-a suprapus

pe o necesară fază de tranziţie, cu denumiri diferite în timpuri şi spaţii diferite, dar, la

modul comun, plătibilă, în costuri sociale şi economice mai greu sau mai uşor

suportabile. Nici borna din stânga şi nici cea care a încadrat la dreapta acest proces nu au

fost aceleaşi. Ţările care astăzi oferă suportul de sprijin pentru cei care încearcă să

definească capitalismul au parcurs acest traiect în maniere diferite şi apelând la mijloace

diferite.

Mercantilismul, ca prefaţă şi etapă pregătitoare pentru capitalism, a adus cu sine,

pe parcursul celor trei secole de existenţă, concurenţa şi libertatea economică; nu însă şi

liberalismul politic. Emanciparea de sub tutela Bisericii şi laicizarea vieţii social-

economice permit ca preocupările economice, cu scop clar precizat în obţinerea de câştig,

să treacă pe primul plan, în locul celor morale şi filosofice. Mişcarea se produce însă sub

zodia unei filosofii politice inspirate din concepţia greacă a statului suveran, a statului-

cetate, puternic, cu ramificaţii în întreg organismul naţional. Numai un stat forte se putea

impune în faţa atotputernicei Biserici. Statul suveran îşi găseşte sprijinul în individul-

cetăţean, viitorul homo oeconomicus rationalis si indivisualist reprezentat pentru început

mai ales de negustori şi cămătari, deoarece comerţul şi împrumutul cu bani duceau mai

repede şi cu costuri mai mici la câştig. Acest cetăţean, component al unei naţiuni

definibile esenţialmente prin solidaritatea economica, nu era însă chemat ca, prin

exprimarea voinţei sale, să hotărască soarta cetăţii.

În prelungirea concepţiei mercantiliste despre rolul statului şi al suveranului se

află şi discursul primilor tălmaci ai filosofiei economice liberale – fiziocraţii. Doctrina

împărtăşită de ei, cea a ordinii naturale, trimite şi ea pe individul obişnuit la supunere.

Laissez-faire-ul fiziocraţilor, lozincă înaripată, care va deveni emblema liberalismului de

mai târziu, era traductibil în termenii unei căi liber-deschise pentru iniţiativă concret-

economică şi pentru muncă. Cunoaşterea filosofică a căii ce trebuia urmata nu era însă

socotită a fi apanajul oricui. A stabili ce este natural şi bun însemna o misiune care le

revenea doar spiritelor înalt, cultivate. Toţi ceilalţi trebuiau să accepte valorile alese şi să

se conformeze. De ce ? Pentru că şi fiziocraţii operează cu „deocamdată”, iar după ei,

poporul nu este încă pregătit pentru exerciţiul democratic al deciziei.

Asta înseamnă că ruta Vestului spre capitalism nu a fost chiar atât de blândă şi

dialectică pe cât se pare; că ea şi-a avut suişurile, coborâşurile şi mai ales durităţile sale;

că acumularea primitivă nu s-a produs în culorile sângeroase pe care le-a zugrăvit Marx,

6

dar că, prin selecţia pe care din start a operat-o şi prin procedeele la care a recurs, nu

întotdeauna ortodoxe şi la vedere, a însemnat nu numai ascensiunea unora, ci şi drama

altora. În sfârşit, tot acest proces s-a derulat sub umbrela protectoare a unui stat, întâi

puternic şi omniprezent, apoi redus la dimensiunile minime necesare. Important pentru

succesul repurtat în final este că atât puternicul stat, cât şi absolutul monarh au fost

deschişi noii căi, pe care au susţinut-o. Pentru început deci capitalismul nu se poate naşte

decât în interiorul unui stat care apără securitatea şi raţiunea dreptului, moment după care

are din ce în ce mai puţină nevoie de stat. Aceasta deoarece, la termen, capitalismul

devine liberalism sau nu devine nimic. Alianţa dintre un stat puternic şi autoritar cu

capitalismul nu poate fi decât provizorie. Prin însăşi natura sa, capitalismul erodează şi

reprimă despotismul, fie el statal sau individual. În schimb, naşte şi nutreşte liberalismul,

individualismul şi democraţia.

7

CAPITOLUL II - Pilonii capitalismului

Arhitectura capitalismului se sprijină pe câţiva piloni puternici, care îi conferă

rezistenţă şi armonie şi îi dau în acelaşi timp, însufleţire şi formă. Fără aceştia, fără

proprietate privată, liberalism, democraţie şi cultură, capitalismul nu ar avea nici formă,

nici conţinut şi nici nu ar putea exista.

II.1. Proprietatea privatăProprietatea a constituit, dintotdeauna si deopotrivă, o temă de cercetare incitantă,

un subiect de reflecţiune teoretico-doctrinară, dar şi un cal de bătaie pentru apologeţii

variilor politici economice şi sociale. Acum ne interesează proprietatea, în forma ei

privată, doar din două laturi: mai întâi, ca temelia capitalismului, iar apoi, ca sursă a

libertăţii, a progresului economic şi a democraţiei.

În marea sa lucrare „Libertatea. Două sau trei lucruri pe care le ştiu despre ea”, o

adevărată bijuterie în materie, Christian Michel reţine că faţă de proprietate nu pot exista

decât trei atitudini posibile :

Oricine poate lua proprietatea cuiva. Este starea de junglă.

Câţiva oameni prtind sa decidă ce să facă cu proprietăţile altor oameni. Este

regimul socialist sau social-democrat.

Nimeni nu poate să ia proprietăţile altcuiva fără consimţământul acestuia. Este

legea oamenilor liberi4.

Christian Michel a definit într-un mod original, prin cele trei atitudini faţă de

proprietate, o definiţie mai concisă a capitalismului. Aceasta este, în fapt, capitalismul:

legea oamenilor liberi. Iar legea porneşte de la şi se sprijină pe proprietatea privată.

Aceasta, proprietatea, în chiar conceptul ei de relaţie între oameni în legatură cu

stăpânirea sau nu a anumitor bunuri, trasează regula de bază într-o societate.

Proprietatea comuna, obştească, de stat, colectivă, asociaţionistă etc. (indiferent

de nume, esenţa este aceeaşi) defineşte societatea socialistă după regula de bază potrivit

căreia totul este al tuturor şi nimic al fiecăruia; totul este al statului, iar statul suntem noi.

Blânda demagogie, cultivată cu mijloace propagandistice eficiente, convingând pe mulţi

şi cu percuţie în spaţii întinse, a ascuns cel mai dur atentat la libertate. Căci, lăsând

statului monopolul absolut asupra proprietăţii, cetăţeanul s-a văzut sechestrat nu numai de

produsul muncii sale, ci chiar de propria lui fiinţă. Singura libertate ce i-a rămas a fost să

4 Christian Michel, Libertatea. Două sau trei lucruri pe care le ştiu despre ea 8

se supună maşinăriei infernale numită stat totalitar, care a legiferat monopolul

televiziunii, radioului, etc.

Proprietatea privată defineşte alte reguli de bază: fiecare este stăpân pe persoana

şi munca sa, este liber să producă şi să vândă ce vre, cât vrea, cui vrea şi unde vrea, este

liber să trăiască bine sau să o ducă prost. Relaţiile dintre persoane nu mai sunt mijlocite

de stat, ci de proprietate. Fiecare ştie exact ce îi aparţine şi nimeni nu poate atenta la

bunul altuia decât prin violenţă sau eludând legea. În plus, nimeni nu poate obliga pe

nimeni la o împărţire a bunurilor după criterii străine de intenţiile proprietarului. Statul de

drept are marea grijă şi sarcină să procedeze astfel încât acest principiu să fie respectat şi

proprietatea să fie protejată. Dacă el intervine şi, pe o cale sau alta, obligă la o împărţire a

bunurilor dupa principii aflate dincolo de voinţa stăpânilor lor, cadrul lui de desfăşurare

aparţine unei societăţi a raporturilor de forţă, şi nu a fraternităţii.

Capitalismul nu se poate defini în absenţa proprietăţii private şi pentru că aceasta

oferă suportul pentru apariţia producţiei de mărfuri. După inspirata expresie a lui Marx,

„capitalismul este o uriaşă îngrămădire de mărfuri”, este o economie de schimb, de

vânzare-cumpărare de bunuri şi servici. A schimba trebuie prefaţat de a poseda; e nevoie

sa fii stăpân autonom asupra bunurilor ca să-ţi permiţi să le înstrăinezi. În timp ce

diviziunea muncii impune schimbul, autonomia îl face posibil. Iar ca să fii autonom

trebuie să fii proprietar; nu în comun, căci atunci schimbul îşi pierde logica, ci privat.

Schimbul indiferent de obiectul lui, este un schimb de proprietăţi.

Faptul că proprietatea privată este nu numai sursa libertăţii, ci şi o condiţie şi

chiar o componentă a ei, este socotit aproape un loc comun. Argumentarea în aceste sens

poate fi complicată; esenţa ei însă nu este. E clar pentru oricine că a fi proprietar asupra

unor bunuri echivalează cu a avea acces la sursa existenţei tale şi a familiei tale, înseamnă

a avea şansa să poţi fi propriul tău stăpân şi să depinzi numai de tine şi înseamnă, mai

presus de orice, să ai şansa să traieşti viaţa aşa cum ţi-o doreşti pentru că altfel viaţa nu

are preţ.

Proprietatea privată este o condiţie necesară, dar nu şi suficientă pentru a putea

socoti liber. Germania nazistă este o ţară a proprietăţii private, dar nu şi a libertăţii. În

discursul tovărăşesc comunist, libertatea era plasată la loc de mare cinste. Doctrina

socialista şi cea comunistă au alimentat tot timpul convingerea că societatea care se

inspiră din ea se vrea a fi o societate a oamenilor liberi. Numai că oamenii nu înţeleg să

fie liberi nici la comandă şi nici în comun, în devălmăşie.

9

Pe un al doilea plan, dar nu ca importanţă, dimpotrivă, virtuţile privatizării şi ale

proprietăţii private sunt deduse din logica şi necesitatea eficienţei.

Proprietatea privată conduce la eficienţă, în primul rând, pentru că ea pemite

concurenţa. Ea este de dorit numai în măsura în care face ca responsabilităţile să capete

adresă precisă şi creează contextul permisibil profitabilei concurenţe. Dacă o firmă

aparţinătoare statului respectă regulile jocului şi, pe calea concurenţei, ofera tot timpul

proba rentabilităţii, teoretic, nimeni nu are nimic împotrivă; teoretic, deoarece practic

statisticile fac dovezi concludente că nicio întreprindere de stat nu a atins praguri de

rentabilitate comparabile cu cele aflate în proprietatea privată.

În al doilea rând, calea spre eficienţă comportă riscuri, iar proprietatea privată

asigură autonomia necesară nu numai în ceea ce priveşte libertatea de a produce şi de a

cumpăra orice, dar ea oferă şi autonomia de decizie; oferă posibilitatea şi libertatea de a

experimenta un produs nou. Toate acestea presupun riscuri pe care întreprinzătorii

particulari şi le vor asuma, ştiind că nu au altă şansă de a penetra piaţa. Aşa ceva nu e

posibil într-o economie centralizată, socialistă. Acolo, piaţa se cucereşte prin program, pe

calea planului central, fără riscuri. Se pleacă de la ideea că munca fiecărui individ este o

părticică din munca socială totală. Se pretinde că nimic nu se pierde şi nu se consumă în

van, pentru ca nevoia socială este cunoscută dinainte. Cererea se întâlneşte cu oferta după

un program riguros stabilit. Dacă un produs este de proastă calitate, el se va cumpăra

pentru că nu are concurent. Problema alegerii nu există. Toate se împacă la un echilibru

de amplitudine şi de profit 0, tip Walras. Este vorba de o economie şi de o societate

staţionare, cenuşii. Riscul şi noutatea sunt eludate prin însăşi logica dezvoltării socialiste,

logică ce duce la stagnarea inovaţională şi, de aici, la regres economic.

În al treilea rând, proprietatea privată este condiţia necesară pentru obţinerea

eficienţei pentru că ea a fost şi este socotită cu deplin temei – şi experienţa a confirmat,

mai ales prin comparaţia cu păguboasa şi falimentara gestionare socialistă a proprietăţii în

secolul nostru – imboldul şi motivaţia de fond a acţiuni oamenilor. Voinţa, energia,

talentul etc. nu sunt pe deplin exprimate şi consumate decât dacă individul este stăpân pe

roadele muncii sale, şi aceasta pe termen lung. S-a văzut şi într-o ţară ca România că,

atunci când toate sunt ale nimănui, munca consumată se află şi ea sub zodia

provizoratului şi iresponsabilităţii. Când însă domeniul acţiunii practice este cert şi

concret bornat, când proprietatea este apărată prin lege, individul este în stare să

transforme o băltoaca într-un iaz cu peşte, un deşert într-o grădină, să scoată bani din

piatră seacă.

10

II.2. LiberalismulChiar dacă nu a început întotdeauna şi pretutindeni prin liberalism, capitalismul

nu a rezistat şi nu s-a dezvolatat decât în şi prin corolarul său firesc – liberalismul.

În timp ce pe continentul european este asimilabil unei ideologii de dreapta, în

SUA apropierea etichetei liberale este făcută adesea de către socialişti. În timp ce unii

trimit la originile liberalismului în termeni transcedentali, oferind drept bornă de drum

pilda lui Hristos, care „a ales să moară pe cruce şi să învie în taină spre a reînvia

libertatea omului”, alţii5 socotesc că părinţii fondatori sunt filosofii englezi şi scoţieni din

secolul al XVIII-lea şi de la începutul secolului al XIX-lea, printre care: David Hume,

Adam Smith, Jeremy Bentham şi John Stuart Mill. Ca să nu mai vorbim că John Gray

crede că în secolul XX încă îşi mai caută identitatea6.

Tot din această direcţie, a factorilor care explică intereseul manifest pentru o

chestiune ca aceea a liberalismului, putem face referire la analiza pe multiple planuri:

economic, social, politic, filosofic, moral etc. Din fiecare dintre aceste laturi liberalismul

se oferă generos şi-şi dezvăluie valenţe multiple. Faptul că liberalismul a fost şi a rămas,

în plan ideatic, un subiect de dispută teoretico-doctrinară în urma căreia s-au produs

concluzii situabile la niveluri diferite ale analizei şi cunoaşterii este şi bun, şi rău.

Este bun pentru că un curent, o ideologie, o doctrină, o politică etc. care se

sprijină etimologic pe substantivul „libertas” şi pe adjectivul „liberalis” şi care nu poate fi

prins în tuşe sigure şi în definiţii standard, prezentându-se ca un şantier viu, ca un

organism în permanentă mişcare, are şansa unei promisiuni permanente, a unei

promisiuni de „perpetuum mobile”. Deşi dezacordul la acest nivel, al încercărilor de

definire, seamănă derută şi uneori neîncredere, tocmai acest fapt este menit să-l salveze

de la osificare, greu de prins în vreo ecuaţie.

Şi este păgubos pentru că tocmai la adăpostul acestei generozităţi de interpretare

s-a creat teren şi pentru manipulare. Numele de liberalism a fost nu o dată corupt când

satrapi politici au fost socotiţi mai liberali decât concurenţii lor în ale opresiunii;

Hruşciov, de pildă, mai liberal decât Stalin, iar Gorbaciov – de-a dreptul liberal prin

iniţierea perestroicii.

Cel mai puternic reprezentată şi cu influenţe notabile asupra filosofiei liberale

contemporane este mişcarea liberală utilitaristă. Ea identifică binele cu fericirea, aceasta

5 Se face referire, în pricipal, la Ludwig von Mises, cu lucrarea Liberalism. In the Classical Tradition, ed a III-a, Godben Press, San Francisco, California and The Foundation for Economic Education, New York, 1985.6 John Gray, Liberalismul.

11

fiind asimilată în principal cu sănătatea fizică şi bogăţia materială. Celelalte elemente

care definesc fericirea nu sunt neglijabile dar au, după John Stuart Mill, statutul de plăceri

inferioare.

Capitalismul, prin filosofia sa liberală, oferă tuturor aceleaşi şanse, aceleaşi

premise de plecare în lupta pentru câştig. Cum însă şansele se raportează la potenţe fizice

şi intelectuale diferite, regula o dă inegalitatea. Pe inegalitate, pe înţelegerea şi

respectarea ei se poate gândi echilibrul şi se poate construi pacea socială. Din punctul

acesta de vedere, Smith este foarte clar: „Pe dispoziţia pe care o avem, de a fi de acord şi

a simpatiza cu pasiunile celor mari şi bogaţi, sunt fondate distincţiile de rang şi ordinea

societăţii”7. Rezultă limpede că, pentru Smith şi pentru toţi smithienii de mai târziu,

ordinea econimică realizată prin exerciţiul liber al interesului personal nu înseamnă şi

egalitate între indivizi. Ordinea socială firească este una stratificată, cu extreme, cu bogaţi

şi săraci. Pentru utilitarişti, aceasta nu a fost însă niciodată o problemă. Redistribuirile,

echitarea socială etc. nu le-au stat, predilect, în preocupare. Nu au tăiat vârfurile spre a

apropia media de bază. Au lăsat pe seama „mâinii invizibile” sarcina distribuţiei

bunurilor, convinşi fiind că doar aşa, şi nu pe calea unui proiect, bogatul va servi interseul

social.

Aşa cum s-a subliniat deja liberalismul contemporan este tradiţia utilitaristă. În

acelaşi timp versiunea liberală ce are la bază dreptul natural, atât cât astăzi mai suntem

dispuşi să consumăm energie şi cerneală pe această departajare ce a făcut obiectul multor

dispute, fără consecinţe notabile pentru ceea ce înseamnă liberalismul economic

contemporan, îşi are semnificaţia sa. Însăşi existenţa ei arată că liberalismul a avut surse

multiple şi bogate. În plus, liberalii ce se revendică din filosofia dreptului natural vin cu

un criteriu de judecată nou – dreptatea, a cărei utilizare conduce la nuanţări ale

liberalismului, în principal în ceea ce priveşte atitudinea statului.

Indiferent de nuanţele şi accentele date de criteriile diferite în apreciere a binelui

şi răului şi indiferent de pista de pe care s-a lansat şi a prins contur, utilitaristă sau a

dreptului natural - liberalismul clasic, ca şi cel neoclasic au un mesaj comun. Concis

exprimat, el înseamnă:

Un obiectiv: binele individual şi, prin el, binele colectiv.

O cale: piaţa liberă cu însoţitorii ei fireşti – libera iniţiativă şi libera concurenţă.

Mijloace la îndemână:

7 Adam Smith, Théorie des sentiments moraux, Paris, 1830.12

1. apelul la raţionalitatea individuală, numai acolo unde acest lucru

întâmpină dificultăţi, la revelaţia divină;

2. apelul la interes, ca motivaţie de fond a acţiunii umane;

3. apelul la stat, dar numai pentru a veghea şi a ajuta piaţa.

Cu originea într-o dublă tradiţie – utilitaristă şi naturalistă – şi cu o evoluţie

manifestă în evantai, prin bogate şi variate şcoli şi orientări, liberalismul nu a părăsit

niciodata scena istoriei. Dimpotrivă, prin confruntări cu doctrine şi filosofii opuse, nevoit

să ofere răspunsuri la situaţii inedite sau să răspundă unor lovituri din interior sau

exterior, liberalismul s-a şlefuit, a câştigat în vigoare şi continuă să inspire şi astăzi,

predominant, politica economică si socială.

Cu atâtea nuanţe şi forme de exprimare, cu mutaţiile acceptate de-a lungul istoriei

sale, e normal să ne întrebăm ce mai înseamnă astăzi liberalismul sau, cu altă expresie, ce

presupune azi a fi liberal.

La modul foarte succint, pe puncte şi fără pretenţia unei construcţii exhaustice,

socotim că:

Liberalul respectă şi cultivă valorile supreme care, dincolo de timp şi spaţiu, au

definit întotdeauna liberalismul: libertatea, proprietatea privată, individualismul,

piaţa liberă, concurenţa, libera iniţiativă şi libertatea de întreprindere.

Liberalul vede în libertate suportu trainic pentru orice aventură umană. Prin

exerciţiul libertăţii se ajunge la bunăstare şi fericire. Pe libertate, fiecare individ

îşi clădeşte universul său moral. Libertatea, în forma individuală şi spontană,

cunoaşte o singură limită: dreptul şi libertatea altuia sau altora.

Liberalul este convins că el nu poate stăpâni natura. Ceea ce îi rămâne de făcut –

şi nu e puţin – este a o cunoaşte şi a se integra în mod inteligent. Pentru că e supus

ordinii naturale, liberalul admite hazardul, neprevăzutul, spontanul şi riscul. El nu

împărtăşeşte ideea unui proiect în toate. Deşi este conştient că e comod şi, mai

ales, liniştitor să ştii că poţi controla tot ceea ce se întâmplă oamenilor şi naturii,

el ştie că acest lucru nu e posibil. Deşi doreşte să fie în permanenţă armonie şi

echilibru, liberalul acceptă şi neplanificatul.

Liberalul are de partea sa argumentul istoriei, după care piaţa, cu libera

concurenţă, rezolvă orice problemă umană. La concurenţă trebuie să te expui şi să

accepţi critica ei; să accepţi că un altul poate fi mai bun decât tine. Procedând

astfel, liberalul e cel mai puţin dogmatic dintre oameni. Dorind concurenţa în

toate, liberalul propune un sistem de instituţii care se afle unele faţă de altele în

13

contrapondere. Una faţă de alta joacă rolul de limită-etalon; dacă una nu îşi face

datoria, cealaltă o sancţionează. Controlul şi autocontrolul permanent, direct şi

transparent, devin norme de conduită. Inclusiv statul este supus acestui joc; spre a

i se limita puterea şi a nu face deservicii. De aceea, liberalismul este locul unde

lichelele pot produce cel mai puţin rău.

Liberalul acceptă şi cultivă dreptul la diferenţă. Armonia şi echilibrul se sprijină

la el pe respectul poziţiei, potenţelor şi statutului fiecăruia, inegale de la natură.

Societatea egalitaristă e un vechi vis totalitar, şi nu unul liberal. Socialismul a

clacat lamentabil pentru că a promovat egalitarismul la rangul de politică de stat.

Uniformizarea forţată e potrivnică naturii umane. Prin „omogenizarea socială”,

socialismul a reuit să obţină indiferenţa turmei, dar nicidecum echilibrul ei.

Liberalul are încredere în om şi în raţionalitatea lui. Din punctul acesta de vedere,

liberalismul este o specie de umanism, în sensul şi în accepţiunea că întreaga

construcţie liberală – şi deci capitalistă – trebuie să plece de la om şi să se întoarcă

la om, să se bazeze pe valorile umane recunoscute: toleranţă, civilitate, decenţă,

respectul pentru contractul încheiat şi cuvântul dat etc., sa plece de la premisa că

ficare individ este capabil să îşi ia soarta în mâini şi să îşi construiască universul

său material şi spiritual şi că este suficient de demn pentru a depinde de el însuşi,

şi nu de marea industrie a milei publice, care este protecţia socială. Liberalismul

este o specie de umanism şi în măsura în care ideea – forţă pe care se sprijină este

nu eticheta burţii pline ci imnul libertăţii.

Pentru un liberal, statul este şi rămâne un rău necesar, şi nu un Moş Crăciun, care

ştie cum să instruiască pe oameni, să le planifice şi să le înnobileze gândirea, să

elimine sărăcia, să ofere în dar locuri de muncă, salarii mari şi o perspectivă

luminoasă. Ceea ce denunţă liberalul nu este statul în general, ci statul ca putere în

sine, ca şi logică a puterii care creează putere şi corupe. Statul liberal este un

judecător şi un supraveghetor. El trebuie să vegheze la respectarea regulilor

jocului admise de colectivitatea de indivizi independenţi, trebuie să îi înveţe pe

aceştia cum să trăiască ca inşi autonomi, după propriile posibiliăţi, fără a apela la

protecţia şi ajutorul său.

Liberalul este potrivnic ingineriei sociale, colectivisşului şi totalitarimului. Dar el

nu este nici un rebel şi nici un libertin nonconformist şi negativist. Numele lui se

trage de la libertate, nu de la rebeliune, de la o libertate disciplinată, cum spune

Hayek. Iar disciplinarea o face legea, lege ca expresie a unor reguli pe care,

14

printr-o buna tradiţie, colectivitatea umană le-a selectat şi le-a impus ca restricţii

de natură a sancţiona orice acţiune ce poate dăuna celuilalt sau celorlalţi, lege a

cărei autoritate, aşa cum susţinea Condorcit, se bazează pe cunoştinţe ştiinţifice.

Numai astfel fundamentată, ea, legea, poate genera modificări în situaţia şi în

comportamentul oamenilor, în raporturile dintr ei şi chiar în sfera sentimentelor şi

atitudinilor lor.

Liberalul nu se declară, dar este, faptic, un democrat. Democraţia lui nu înseamnă

nici puterea poporului şi nici cea a majorităţii. Democraţia lui decurge şi se

sprijină pe practicile liberale care cultivă toleranţa, pluralismul în toate, respectul

pentru dreptul la orice opţiune, inclusiv una opusă liberalismului.

La modul cu totul rezumativ, individualismul raţional, suveranitatea persoanei,

antiholismul şi antitotalitarismul, libertatea de gând, faptă şi iniţiativă, egalitatea

numai în faţa legii, toleranţa în raport cu opiniile celorlalţi, deschiderea la critică

etc. definesc poziţia şi statutul liberalului.

II.3. DemocraţiaPrivind lucrurile din perspectiva lor istorică, capitalismul şi democraţia au fost

destinate să nu se întâlnească întotdeauna. De la primii tălmaci ai lumii moderne –

mercantiliştii – aflăm că primii liberali nu au fost şi democraţi; socoteau că poporul nu

este încă pregătit pentru un asemenea exerciţiu de conducere. Dar, din moment ce

condiţiile s-au copt şi poporul s-a luminat, liberalismul şi capitalismul nu numai că au

devenit compatibile cu democraţia, dar s-au sprijinit efectiv pe ea, în măsura în care

aceasta din urmă creează contextul favorabil şi asigură aplicarea şi respectarea

principiilor liberalismului.

Plasarea democraţiei alături de proprietatea privată şi liberalism, la rubrica

pilonilor capitalismului, necesită argumente care trimit atât la posibil (compatibil), cât şi

la necesar.

Democraţia are şansa de a convieţui cu capitalismul numai dacă o privim ca pe o

sumă de reguli a căror respectare frânează exercitarea puterii absolute şi rezolvarea

conflictelor de interese, pe calea persuasiunii. Numai aşa ea se pliază pe filosofia

contractului social, instrumentul pe care liberalii l-au conceput pentru a înfiinţa societatea

civilă; numai ca metodă care înseamnă asumarea de către ficare individ a obligaţiei de nu

a aduce prin acţiunea sa nicio atingere altuia în ceea ce priveşte viaţa, libertatea,

proprietatea, adică drepturile naturale liberale.

15

Întâi, e vorba de ceea ce epistemologul Karl Popper a intuit cu redutabila-i forţă

de analiză, şi anume de posibilitatea nedorită ca democraţia să fie atribută unei

escrocherii, din moment ce fiecare individ în parte ştie, la modul intim, că el nu participă

efectiv la procesul de decizie. Conştientizând lacuna şi plecând de la realitatea că nu toţi

indivizii sunt capabili de analize şi procese decizionale de anvergură şi că, la modul

tehnic vorbind nu există conducere şi decizie populară, capitalismul a inventat democraţia

constituţională reprezentativă, expresie a ceea ce Aristotel înţelegea prin „politeia”. Prin

ea, cei aleşi în mod liber discern, decantează şi stabilesc ruta pe care toţi ceilalţi o

urmează fără împotrivire.

Al doilea, tocmai în sensul de putere a celor mulţi, a poporului, democraţia a fost

asimilată şi compatibilizată socialismului. Plasata la nivelul de ideal al egalităţii în faţa

puterii, democraţia populară a fost socotită unica şi cea mai eficace cale de punere în

operă a filosofiei socialiste egalitare. Efectul a fost însă unul pervers. De la egalitate în

deplină libertate, democraţia a ajuns, îmbrăcând haina democraţiei socialiste, la egalitate

în mizerie şi umilinţă. Cei care au trăit această amăgire s-au înşelat asupra faptului că un

regim politic autoritar nu se poate combina cu orice fel de rânduieli economice, şi aceasta

la nesfârşit; s-au înşelat, neştiind că o societate care este socialstă nu poate fi în acelaşi

timp şi democratică, în sensul garantării libertăţilor individuale.

Şi, în fine, în al treilea rând, pericolul asimilării democraţiei cu puterea celor mulţi

ţine de dinamica altui proces. Ne referim la ceea ce John Hallowell, inspirat din cartea a

VIII-a din „Republica” lui Platon, numeşte procesul de trecere de la democraţie la tiranie,

proces permisibil atunci când democraţia şi libertatea sunt percepute şi asimilate

libertinajului, când, aşa „cum o singură dorinţă tiranică îl ia în stăpânire pe cel ce nu

cunoaşte nicio înfrânare, tot aşa şi cei care trăiesc într-o societate ce nu cunoaşte nicio

înfrânare se vor închina, în cele din urmă, în faţa voinţei vreunui tiran care, poate, îi va

scăpa de tirania propriilor pasiuni. Libertatea, devenită acum libertinaj, ajunge să le fie o

povară insuportabilă şi vor căuta să scape de ea, supunându-se tiranului.”

Numai protejată de aceste pericole, numai privită prin prisma valorii sale

instrumentale, de mijloc prin care principiile liberale privind viaţa, democraţia este

compatibilă cu capitalismul.

Democraţia face casă bună cu capitalismul şi prin aceea că se sprijină pe aceeaşi

filosofie – individualismul. Ambele au ca punct de plecare individul. Ambele refuză

organicismul ca filosofie inspiratoare. Şi într-un caz, şi în celălalt raţional este numai

individul. Raţionalitatea colectivă este o broderie fariseică marxistă. De la individ trebuie

16

plecat în orice construcţie. Totuşi, apar aici câteva nuanţe legate de împrejurarea că

„raporturile individului cu societatea sunt văzute în mod diferit de liberalism şi de

democraţie: primul desparte individul particular de corpul organic al societăţii, facându-l

să trăiască, cel puţin pentru o mare parte a vieţii, departe de sânul mamei, pentru a-l

introduce în lumea necunoscută şi plină de pericole a luptei pentru supravieţuire; cea de-a

doua îl pune laolaltă cu alţi oameni, asemănători lui, pentru ca din unirea lor societatea

să fie reconstrută nu ca un tot organic, ci ca o societate de indivizi liberi. Liberalismul

revendică libertatea individuală faţă de stat, atât în sfera spirituală, cât şi în cea

economică; democraţia împacă individul cu societatea, făcând din societate produsul unui

acord al indivizilor între ei. Liberalismul face din individul particular protagonistul

oricărei activităţi ce se desfăşoară în afara statului; democraţia îl face protagonistul unei

altfel forme de stat, în care deciziile colective sunt luate în mod direct de către indivizii

particulari sau de delegaţii ori reprezentanţii lor.”

Pe scurt, liberalismul se dovedeşte a fi mai solitarist şi mai antietatist. Universul

său preferat este mocrocosmosul individual. Democraţia plecată de la premisa că

individul este un ins social, că el n-are cum să se afirme decât în şi prin societate. De

aceea, oferă mijloacele necesare pentru ca această asociaţie să rămână una de oameni

liberi. Universul şi laboratorul său par a fi plasatela nivel macro. Şi liberalismul, şi

democraţia doresc libertatea individuală. Dar, în timp ce liberalismul face din libertate

valoarea supremă şi în felul acesta oferă impulsul şi motorul dezvoltării capaitalismului,

democraţia se raportează la libertate ca la un scop faţă de care ea nu este decît un mijloc,

un instrument de dobândire şi conservare a ei şi de luptă împotriva tiraniei, o posibilitate

oferită cetăţenilor de a participa la delegarea puterii politice, dar şi de control şi de

supraveghere permanentă a celor aleşi, indiferent la ce nivel, un proces dinamic care se

învaţă permanent şi prin care se accede la civilizaţie.

Compatibilă cu liberalismul şi capitalismul, democraţia le este, în acelaşi timp, şi

necesară.

S-a arătat deja că, pentru faza de amorsare a capitalismului, democraţia nu s-a

dovedit a fi de ajutor întotdeauna şi în toate locurile. A trebuit adesea ca, prin măsuri

autoritare, să fie înfrânate conservatorismul şi inerţiile unor regimuri şi sisteme

incompatibile cu libertatea economică şi, astfel, să fie introdus şi susţinut mecanismul

pieţei libere. În acelaşi timp însă, istoria faptelor o demonstrează, niciunde capitalismul şi

corolarul său, liberalsimul, nu au crescut în afara democraţiei. Mai devreme sau mai

târziu, dictatorii liberali s-au supus sufragiului universal. Mai devreme sau mai târziu s-a

17

vazut că dictatura, acolo unde s-a manifestat, n-a fost decât un rău necesar de început şi

că numai democraţia este în stare să ofere baza de sprijin pentru idealurile liberalismului

şi capitalismului, aşa cum numai statul liberal poate oferi suport pentru primenirea şi

consolidarea democraţiei.

II.4. Cultura. Individualismul.Pentru orice observator al dinamicii economice, corelaţia dintre cultural şi

economic are o importanţă decisivă. Percepută fie în mod direct, ca raport între două

variabile autonome (în genul relaţiei dintre fond şi formă), fie, aşa cum e şi firesc, în

strânsa lor interdependenţă, un indiciu al faptului că realul economic nu e decât un

segment al realului existenţial, în perimetrul căruia trebuie analizat şi înţeles, dar şi o

cheie în permanentă căutare a factorilor favorizanţi progresului. Că aşa stau lucrurile o

dovedeşte şi faptul că aria socială a celor care au poposit asupra rolului culturii unui popr

unde terminarea cadenţei şi amplitudinea succeselor sale este deosebit de largă; de la

economiştii structuralişti, care pleacă de la calitatea instituţiilor şi a populaţiei în a

explica creşterea economică, la istorici, filosofi şi sociologi, care văd în cultură, în

accepţiunea ei cea mai largă, cauza primă în amorsarea sau obstacularea dezvoltării

economice; de la filosofii economiei politice japoneze, care traiesc convingerea că vechea

educaţie de samurai explică incisivitatea cu care poporul lor abordează viaţa şi

construieşte economia modernă, la filosofii români, în genul lui Cioran, care pun pe

seama moleşelii culturale faptul că poporul lor s-a târât prin istorie, sintetizându-şi

nefericit, existenţa în arta compromisului şi în jalea doinelor.

China, Grecia şi Roma antică au rămas în istorie în primul rând prin statutul lor de

mari creditori mondiali ale unor mari culturi şi civilizaţii. Filosofia pe care cultura

precapitalistă s-a sprijinit a fost una a cetăţii, esenţialmente holistă. Faţă de aceasta,

capitalismul îşi promovează propria sa filosofie – individualismul. El este fermentul şi

factorul catalzator în determninarea fizionomiei culturii capitalismului. În afara lui,

liberalismul şi capitalismul nu pot fi înţelese, nu se pretează nici măcar la o analiză

teoretică.

Din perspectiva capitalismului, individualismul are statutul de principiu de

judecată, dar şi de normă comportamentală. El se traduce în plasarea individului în

centrul analizei şi acţiunii practice. De la el încep toate şi tot la el se raportează. El,

individul, este suveran autonom şi „arbitru suprem al scopurilor sale” (Hayek).

18

Toţi marii economişti filosofi ai individualismului, începând cu Smith şi Mill şi

încheind cu ultraliberalii Mises şi Hayek, au fost preocupaţi de influenţa pe care

individualismul a avut-o la conturarea şi dezvoltarea capitalismului. Analiza pe care ei au

oferit-o n-a fost însă una dihotomică, de genul: ce a fost întâi, oul sau găina? Doar

interpretările şi analizele critice ulterioare aveau să forţeze concluzia şi să susţină că

fondatorii liberalismului ar fi privit relaţia individ-societate de o manieră univocă,

individul fiind totul şi societatea – nimic. Departe de adevăr o atare interpretare. Pentru

toţi, lucrurile păreau şi simple şi limpezi. Activitatea economică este o activitate umană

care nu se poate desfăşura decât în cadrul unei societăţi. Individul se naşte şi se formează

într-un mediu social deja organizat. Din acest punct de vedere, societatea are un

ascendent asupra lui. Dar, a rămâne la această ipoteză de lucru este, cum spunea Mises –

dacă socotim propoziţiile sale a fi reprezentative pentru cei aflaţi pe aceeaşi linie de

gândire cu el -, şi fals, şi periculos. Fals, pentru că „societatea nu este altceva decât o

sumă de indivizi uniţi pentru un efort cooperativ”. Societatea nu se poate aşadar concepe

în afara indivizilor. Periculos, pentru că a pleca de la societate, şi nu de la individ, aşa

cum fac doctrinele colectiviste, înseamnă a ajunge la concluzia că „societatea este o

entitate care îşi trăieşte viaţa sa proprie, independent şi separat de viaţa diverşilor

indivizi, acţionând pe cont propriu, urmărind scopuri care adesea sunt diferite de acelea

ale indivizilor. Atunci un antagonism poate să se nască între scopurile societăţii şi cele

ale membrilor săi. Pentru a le depăşi şi asigura dezvoltarea viitoare a societăţii, apare

necesar ca egoismul indivizilor să fie stăpânit, să îşi sacrifice dorinţele lor egoiste spre

beneficiul societăţii”.

Normal şi firesc este deci ca fiecare individ în parte să îşi urmărească binele şi

intereseul propriu, pentru că numai astfel se realizează şi binele comun. Aceasta pentru

că, aşa cum gândea Smith, ceea ce face bine unui individ sau familii n-are cum să facă

rău ţării şi interesului general, dimpotrivă, şi că „ceea ce se cheamă prudenţă pentru

conducerea unei familii, rareori poate fi nesocotinţă pentru conducerea unui mare regat”.

Mesajul transmis de Smith (la fel de bine poate fi receptat din lucrările lui Mill,

Hayek, Mises, Friedman etc.) se pretează însă unor interpretări contradictorii.

Una este simplistă şi malignă, şi în baza ei se adună o sumă de paradoxuri care,

toate la un loc, demonstrează insuficienţa şi limitele raţionalităţii individuale, faptul că

suma celor mai raţionale decizii individuale (tăierea pădurilor, poluarea, neachitarea

biletului de transport în comun, şomajul la negru etc) poate conduce la o soluţie comună

neraţională. De aici rezultă concluzia că individualismul are valoarea unei filosofii

19

marginale, extreme, aducătoare de foarte multe pericole, altele decât cele ale

colectivismului, dar totuşi pericole, şi că, din punctul acesta de vedere, nu ar inspia o

politică realistă şi acoperitoare.

Numai într-o societate civilizată se poate vorbi de comportamente raţionale, iar un

comportament raţional înseamnă să îţi plăteşti biletul la transportul în comun, să nu tai în

mod nesăbuit copacii din pădure şi, dacă produci poluare sau şomezi la negru, să primeşti

sancţiunea regulilor jocului acceptat şi care, te obligă să fii raţional. Excepţie, desigur, fac

marginalii, răzvrătiţii de profesie si inconştienţii care ies în afara regulilor, fără a afecta

însă, prin puţinătatea lor, principiul de bază.

O alta este cea care merge pe filonul şi linia generală a gândirii liberale. O dată

introdus în paradigma smithiană, nu poţi să nu observi că ceea ce el a vrut să spună are

valoarea unui îndemn: cel care conduce comunitatea, fie ea sat, oraş sau stat, trebuie să-i

gestioneze bunurile ca şi cum ar fi ale lui, proprii, pentru că, numai dacă face astfel, nu

vine în contradicţie cu interesul de câştig al nimănui. Numai astfel interpretată, această

afirmaţie ne ajută să înţelegem de ce instutuţiile statului au pentru indivizi o valoare

exclusiv instrumentală. Ele sunt o creaţie a oamenilor, cu scopul de a-şi rezolva prin ele

şi cu ajutorul lor interesele personale. Cu alte cuvinte, statul există pentru oameni, iar cei

care îi dau însufleţire nu sunt stăpâni, ci slujitori ai intereselor celor care i-au trimis acolo

cu grija de a impune respectarea regulilor jocului prin care realizarea intereselor unuia să

nu dăuneze altuia sau altora.

În această lumina, binele comun nu are semnificaţie decât dacă e privit ca o sumă

de interese individuale satisfăcute. Nu poate fi recunoscut nici ca un scop în sine şi nici

ca un punct de plecare. Sensul mişcării este egoist, cu puncte de lansare numai în

interesul personal. Şi aceasta conform cu firescul şi cu naturalul. Într-o altă formulă,

egoismul e o virtute, vor spune liberalii. Egoistu, aici, nu este văzut ca având o sumă de

atribute individuale cu semnul minus în faţă, care fac din ins un mercantil stoic şi fără

suflet. Nu este nici măcar un anticreştin, ci unul care acţionează chiar în sensul pe care îl

indica preceptul biblic după care trebuie „să-ţi iubeşti aproapele ca pe tine însuţi”. Adică,

în ordinea secvenţială sugerată, întâi te gândeşti la tine şi la interesul tău şi abia după

aceea, o data înarmat cu acest sistem de referinţă, îl iubeşti (te interesezi) şi pe aproapele

tău.

Solidarismul, şi la bine, şi la greu, realitatea o demonstrază, nu este o trăsătură a

societăţilor organizate în regim colectivist, unde individul îşi înneacă personalitatea şi

20

devine un anonim, ci tocmai a acelora unde filosofia liberală individualistă a inspirat

evoluţia practicii.

Pe scurt, individualismul nu-l dislocă pe individ, nu-l rupe de specia sa, numai că,

în cadrul acestei specii, îl îndeamnă să se exprime individual şi particular, divers şi

original, diferit de alţii, conform cu propria-i natură, ea însăşi diversă şi contradictorie. Îl

ajută să controleze instituţiile sociale, cu tendinţe uniformizante în orice proiect societar.

Îl ajută, altfel spus, să fie el însuşi. Dar a fi el însuşi nu înseamnă a trăi pe o insulă pustie,

ci a coabita cu ceilalţi, exprimându-se în perimetrul unei vaste reţele de reguli asumate

voluntar în calitatea lui de om civilizat. Reguli faţă de care este răspunzător tot în manieră

individualistă. Dacă nu există raţionalitate colectivă, înseamnă că nici răspunderea

colectivă nu are acoperire şi logică; ea nu este decât personală, individuală. De aceea

capitalismul primeşte din partea individualismului un serios sprijin. In dividualismul se

constituie într-un pilon al capitalismului, tocmai din această latură, a factorului generator

şi coalizant al unor comportamente personale normale, surprinse prin ceea ce numim

cultura capitlismului, cultură care, dacă în discursul weberian putea fi reductibilă la un

cult al muncii temeinice, consumată raţional şi într-un scop profitabil, capătă azi un sens

larg, de mediu favorizant al creaţiei materiale şi spirituale care dă substanţă civilizaţiei.

Cultura capitalismului este cea în ale cărei borne includem o sumă de calitîţi individuale

şi colective legate de vocaţia individualismului, dar şi de arta coabitării sociale; de

sănătatea relaţiei dintre individ şi stat, dar şi de sănătatea celor care dau însufleţire a ceea

ce, generic, numim stat; de vocaţia comunitară a indivizilor, dar şi de dispoziţia fiecăruia

în parte de a-şi construi propriul proiect de viaţă; de forţa de atracţie a asociativităţii

familiale, dar şi de posibilitatea şi cutezanţa ca fiecare component al familiei să se

desprindă la vreme de mediul în care s-a născut şi s-a format, pentru a se manifesta pe

cont propriu, într-un mediu concurenţial, suportând rigorile pieţii; de putinţa de a sesiza

ceea ce este esenţial, inspirator şi cu bătaie lungă în tradiţie, dar şi de propensiunea şi

viteza cu care, preluând şi valorificând tradiţionalul, se intră în modernitate; de luciditatea

şi răceala cu care, individualist, fiecare în parte, îşi urmăreşte interesele de profit, dar şi

de grija ca prin aceste mii de atitudini particulare, cu exprimare într-un mediu conflictual

şi conradictoriu, să nu se distrugă coeziunea morală a societăţii; de conştientizarea

faptului că libertatea de gând şi de faptă dau şansă şi conţinut liberalismului şi

capitalismului, dar cu grija manifestă că această libertate este una printre alte mii de

libertăţi cu care trebuie să coabiteze; de dreptul fiecărui component al universului

economic şi social de a i se recunoaşte valoarea, probată pe calea concurenţei loiale, dar

21

şi pe dispoziţia de a recunoşte la rându-i, atunci când acest fapt se impune, că un altul

este mai bun etc.

În ansamblul fenomenului general numit cultură, Biserica a avut şi are un rol

capital, pentru că în discursurile ei se regăsesc întotdeauna sintezele gândurilor,

ritualurilor, obiceiurilor, formelor de exprimare, filosofiei de viaţă etc.

Biserica n-a fost însă întotdeauna de partea capitalismului. Laicizarea vieţii

economice şi desprinderea de sub tutela ei severă a fost unul din primii şi importanţii paşi

făcuţi de economia modernă. Nici pe parcurs Biserica nu a dat semne că acceptă normele

capitalismului. „Toxinele” acestuia – doza de imoralism inevitabilă, compromisul,

concurenţa dintre etica muncii şi hedonism, selecţia operată pe piaţa muncii dupa aceleaşi

reguli ca şi pe piaţa bunurilor, şomajului etc. – nu aveau cum să-i fie pe plac. Abia în

1990, după un secol de ostilitate, biserica pare a se întoarce cu faţa spre capitlism,

recunoscându-i valorile şi superioritatea prin enciclica „centisimus anus”, prin care voalat

şi indirect, Papa Ioan Paul al II-lea admite că singura care conduce la demnitate şi

dezvoltare este economia liberă. Economia liberă nu este nici socialism şi nici lumea a

treia.

Capitalismul nu a distrus Biserica. Mutaţiile produse de el au vizat însă credinţa,

religia ca atare. În linii mari, a întărit-o. Chiar dacă, prin natura sa, capitalismul este

raţional şi material, modernitatea sa nu generează raţionalism de tip Voltaire sau ateism

de tip Marx. Indivizii din capitalismul modern cred mai puternic în Dumnezeu decât

confraţii lor din feudalism. În schimb, capitalismul a mutat accentul de pe mistic pe

pragmatic. Din consultarea preotului sau a divinităţii se speră în mai multa sănătate şi

prosperitate. Nicio religie nu le condamnă. De asemenea, capitalismul cultivă şi o piaţă a

religiilor. El generează o multitudine de secte, culte, mituri etc., fiecare cu un Dumnezeu

imaginat în manieră proprie, personală. Fiecare individ sau sectă îşi adoptă propria

definiţie a lui Dumnezeu, spre care accede tot pe o cale proprie. Şi aici, mai importantă

devine căutarea divinităţii decât acceptarea ca atare a existenţei unui Dumnezeu aflat

deasupra tuturor; iar căutarea este individualistă. Se crede nu în grup, ci pe cont propriu.

22

CAPITOLUL III - Instituţiile capitalismului

Capitalismul nu poate funcţiona în afara unor instituţii-cheie, care-i dau contur şi-l

definesc. Avem în vedere, aici, piaţa, statul, contractul social şi consumatorul.

III.1. Piaţa Capistalismul se dezvăluie ca fiind, în esenţă, societatea pieţei libere. Nicio cale

spre studiul capitalismului nu e mai directă decât cea a analizei pieţei. Literatura de

specialitate arată că economia capitalistă este, de fapt, o economie de piaţă liberă şi că

nimic sau aproape nimic nu poate fi conceput a se desfăşura în afara acestui perimetru, de

vreme ce opţiunea pentru dezvoltare se vrea a fi capitalistă.

Se suprapun cu premisele capitalismului şi ale dezvoltării economice eficiente.

Întregul discurs liberal, de la cel classic până la cel contemporan, reţine ca esenţiale

pentru existenţa pieţei libere:

Ipoteza individualismului, care pleacă de la constatarea că individual este totul,

iar societatea – doar ansamblul acestor indivizi; ca, din perspective aceasta,

normativului nu îi este permisă nicio ingerinţă, decât dacă ceva exterior voinţei

individuale este avizul tuturor membrilor societăţilor; că, în sfârşit, singurul

autorizat să planifice în propriul interes este şi singurul capabil să facă toate

calculele de eficienţă ale acţiunii sale, adică individul.

Ipoteza eficienţei maxime. Plasată ca areal la nivel micro, această ipoteză acoperă

năzuinţa fiecărui agent economic, producător sau consummator de a-şi maximiza

profitul şi, respectiv, satisfacţia. Pus în permanenţă în situaţia de a alege între mai

multe variante posibile, individul, raţional şi conştient de forţa şi importanţa

deciziei sale, va construi întotdeauna un program personal al utilităţii maxime, în

funcţie de condiţiile restrictive ale mediului exterior: preţuri, venit, cantitatea

factorilor de producţie etc. Alegerea şi exprimarea liberă a unei astfel de decizii

nu sunt posibile decât în condiţiile pieţei libere. Dacă statul de erijează în

cunoscător omnipotent al intereselor tuturor şi-şi arogă dreptul de planificator

unic al eficientizării eforturilor sau plăcerilor, indivizilor nu le mai rămâne nimic

de făcut. Ei sunt puşi în situaţia de consumatori de fericire „a priori”, calculată,

23

fericire generală, din care fiecare va primi câte o „felie”, după aportul propriu la

realizarea întregului.

Ipoteza egoismului. Specific naturii umane, egoismul poate juca un rol pozitiv,

dinamizator, doar în condiţiile pieţei libere. Că aşa stau lucrurile aveau să susţină

un număr mare de filosofi economişti şi moralişti. Mandeville, de pildă, nu ezita

sa spună că pasiunile egoiste ale oamenilor explică în mare parte succesele unei

societăţi, sau stau la baza beneficiilor politice. Pentru ca acest lucru să se producă

este nevoie, indiscutabil, de piaţa liberă şi aceasta deoarece egoismul individual

nu poate fi pus în mişcare şi reglat decât de concurenţa altor agenţi economici.

Numai pe piaţa liberă, indivizii, cu propriul plan de afaceri sau de viaţă, se

confruntă, iar din confruntare reuşesc numai aceia care înţeleg că acţiunea lor are

şanse doar dacă prin ea se satisfac vanitatea, amorul propriu şi ambiţiile egoiste

ale altora, după cum aceşti alţii vor satisface la rândul lor egoismul celor care i-au

făcut fericiţi. Rândurile scrise pe această temă de A. Smith au rămas şi astăzi

edificatoare: „Nu de la bunăvoinţa măcelarului, berarului sau brutarului – nota

economistului scoţian – aşteptăm noi să ne fie servită masa, ci de la grija cu care

aceştia îşi privesc interesele lor. Ne adresăm nu omeniei, ci egoismului lor şi

niciodată nu le vorbim de nevoile noastre, ci de avantajele lor proprii”8.

Ipoteza moralităţii şi justiţiei. În aparenţă, şi pentru cei neavizaţi sau dispuşi să

vadă capitalismul doar în contururi cenuşii, jocul pieţei este unul ce se produce

dincolo de etică şi de moral. A-ţi urmări propriul interes, şi aceasta pornind de la

egoism şi vanitate, spre a-ţi satisface pofta de câştig, pare mai curând un exerciţiu

păgân, decât unul moral şi creştin, încadrabil în dezavuata filosofie după care

scopul scuză mijloacele.

Justiţia socială nu se poate referi decât la reguli oneste pentru toţi, şi nu la

rezultate oneste pentru toţi. Pe aceeaşi linie cu Nozick, Hayek este cât se poate de

tranşant atunci când scrie că „singură conduita jucătorilor, şi nu rezultatul, poate fi justă”.

În spiritul a ceea ce se numeşte just, poate fi judecată deci doar loialitatea tranzacţiilor,

respectul reciproc dintre coparticipanţi. Numai aşa piaţa se transformă dintr-o luptă a

tuturor împotriva tuturor într-o bătălie a tuturor. Diferemţa de câştig reflectă eficacitatea

fiecărui jucător în a-şi folosi informaţiile, şi nu e cazul unei justificări morale pentru

repartiţia inegală a veniturilor sau bogăţiei.

8 Adam Smith, Avuţia naţiunilor24

Pe total, justiţia socială apare în ochii lui Hayek ca un miraj. Un miraj, pentru că

economia de piaţă, neavând un obiectiv în mod prealabil stabilit, funcţionalitatea sa

devine incompatibilă cu orice schemă a justiţiei sociale. Singurele juste sunt regulile

jocului. În rest, rezultatele depind de circumstanţe multiple, care relativizează, şi nu

schematizează. În acest joc al pieţei libere, nimeni nu are dinainte asigurată stabilitatea

sau ascendenţa locului său în societate. Ceea ce are importanţă nu pare a fi poziţia care se

degradează sau se consolidează, ci ideea de adaptare la schimbare. Dinamica nu ţine de

nimic prestabilit, iar valorile autentice nu se stabilesc decât prin dinamica liberului joc al

pieţei.

În fapt, şi-n pofida tuturor aparenţelor, piaţa reprezintă unul dintre cele mai simple

mecanisme pe care omul le-a descoperit pentru a face ca segmentul cu ponderea cea mai

mare în existenţa sa, numit economie, să funcţioneze bine.

În încercarea de a prezenta pe calea cea mai scurtă funcţionalitatea acestui

organism amintim că funcţionarea pieţei presupune câteva premise, şi anume:

Proprietatea privată – necesară pentru a-i face pe toţi cei care au dobândit bunuri

proprietari autonomi asupra lor, cu dreptul de a le înstrăina în cantitatea şi la

preţurile pe care le găsesc convenabile, fără nicio constrângere. Piaţa este, în

ultimă instanţă, o reţea uriaşă de schimburi prin vânzare-cumpărare. N-ar fi de

conceput această ţesătură de relaţii, fără ca subiecţii lor să aibă calitatea de

proprietari privaţi.

Concurenţa – acceptată nu ca un sistem darwinian, în care cei puternici

supravieţuiesc, iar cei slabi mor, ci ca unul menit a căuta şi a găsi, prin

confruntarea dintre talente, competenţe, capacităţi etc. noi şi noi formule de

rezolvare a problemelor pe care contextul restrictiv al economiei le-a pus şi le va

pune mereu. Concurenţa oferă prilejul ca oamenii să vină în contact cu

adevăratele probleme ale economiei şi, astfel, să găsească soluţii.

Falimentul – îngăduit ca instituţie menită a sancţiona neadaptabilităţile la cerinţele

pieţei. Piaţa şi concurenţa nu pot funcţiona fără ca falimentul să fie

instituţionalizat. Prin intermediul semnalelor sale, societatea ia la cunoştinţă de

faptul că anumiţi factori de producţie au ajuns pe mâini pricepute. Este dreptul

societăţii, ale cărei resurse sunt limitate, de a amenda această situaţie. Şi o face,

reorientând acele resurse a căror folosire s-a dovedit ineficientă, spre acei

întreprinzători a căror bonitate certă şi capacitate managerială este probată de

însăşi calitatea cu care ei participă la eveniment – cea de cumpărători. Ei

25

achiziţionează întreprinderea falimentară tocmai în ideea de a o rentabiliza. Acest

lucru este în profitul lor şi al societăţii.

Preţurile libere – privite ca informaţii sintetizate pe care le transmite şi cu care

operează piaţa. Ele arată fiecărui participant, şi în fiecare moment, ce loc ocupă în

cadrul mecanismului cerere – ofertă, ce are de făcut, ce corecţii trebuie să aducă

activităţii sale şi în ce direcţie trebuie să-şi orienteze planul de afaceri. Numai

preţul liber îl pune pe fiecare dintre noi în faţa realităţii.

Legile juridice. Economia de piaţă şi capitalismul în general au fost gândite a

funcţiona numai în condiţiile statului de drept, iar statul de drept este unul înarmat

cu o constituţie şi cu un sistem de legi pe care nu numai le elaborează, dar se şi

obligă să le respecte. Tocmai respectarea, de către toţi participanţii la jocul pieţei,

a acestor reguli şi legi dă coerenţă şi sens întregii vieţi economice. Numai astfel,

dinamica ascunsă a vieţii economice dă impresia că totul curge, se leagă şi se

interconectează şi că nimic nu e lăsat pradă hazardului. Şi numai dacă indivizii

care compun sistemul economic de ansamblu respectă aceste legi şi legea

proprietăţii şi a contractelor, atunci imaginea de junglă a pieţei păleşte9.

III.2. StatulCapitalismul este construibil şi întemeiat pe doctrina liberală, iar liberalismul, prin

definiţie, este o doctrină a statului limitat atât în ceea ce priveşte puterea sa, cât şi

funcţiile cu care este abilitat.

Natura şi gradul intervenţiei statale în viaţa comunităţii diferă în funcţie de

concepţia filosofică împărtăşită. Cei aparţinând tradiţiei utilitariste, servită acoperitor de

Adam Smith şi John Stuart Mill, socotesc activitatea, economică şi nu numai, ca fiind una

caracterizată prin influnţe şi consecinţe reciproce. Gândesc, de aceea, că acţiunea unuia

poate face bine, dar şi dăuna altuia sau altora. În consecinţă, au simţit nevoia unui arbitru,

în persoana statului, cu drept de decizie şi deci de ingerinţă, pe care el, statul, este chemat

să şi-l exercite atunci când e nevoie să se apere sau să se asigure jurisdicţia societăţii,

atunci când, în propriii lor termeni, această intervenţie este socotită utilă. Din moment ce

utilitatea acţiunii statului a fost socotită şi acceptată ca necesară mai rămânea de stabilit

dacă respectiva intervenţie este totală sau parţială, dacă acţiunile cuprinse în perimetrul

9 Jungla pieţei nu este decât expresia neputinţei de a înţelege un mecanism ale cîrei resorturi nu se oferă întodeauna observaţiei directe, dar care îşi are propriile legi de mişcare. Sunt legi obiective şi legi juridice, subiective, a căror respectare, face din piaţă unu dintre cele mai performante mecanisme cunoscute până în prezent pentru creşterea şi dezvoltarea economică.

26

intervenţiei statale sunt parţial sau total reglementate sau total interzise. Totul cu scopul

de a face pe această cale să sporească fericirea colectivităţii.

Putem spune că utilitariştii clasici au abordat problema nevoii şi rolul statului în

economie şi în societate în general, prin prisma credinţei – obiectivă după ei – că

reglementarea statală, în unele domenii, pe care s-au străduit să le precizeze, poate spori

suma globală a fericirii. Iar această credinţă au nutrit-o, în mod obiectiv, dincolo de

influenţa vreunei ideologi. Statul, indiferent de culoare, liberal sau despotic, cum spune

Smith, este pentru existenţa generală şi binele comun, absolut necesar.

Se ştie că utilitariştii clasici au fost, structural şi la modul convingător manifest,

nişte liberali veritabili, că n-au gândit necesitatea intervenţiei statale la modul globalist şi

generalizat, ci în anumite limite şi pentru domenii bine precizate, că aceste domenii nu

dau ponderea covârşitoare în totalul activităţii umane şi că simţul lor de liberali convinşi

i-a condus la concluzia că, şi în aceste condiţii în care activitatea economică aparţine

genului de activităţi în care societatea, prin stat, are drept de ingerinţă, această activitate

trebuie lăsată, pe cât se poate, liberă. Şi aceasta pentru că, neîncălcând principiul general

de judecată, libertatea de mişcare face ca scopul urmărit – binele şi fericirea globală – să

fie mai binen atins prin libertate decât prin reglementare.

Atitudinea faţă de stat a clasicilor liberali inspiraţi din doctrina ordinii naturale

diferă de cea a utilitariştilor din punctul de vedere al criteriului de judecată. Dacă Smith

sau Mill plasează rolul statului în perimetrul acţiunilor care determină creşterea cantităţii

totale de utilitate, Turgot, Quesnay, Mirabeau sau Condorcit caută ca prin stat să fie

apărat ceea ce este socotit un drept natural. Dincolo de aceste obiective esenţiale,

intervenţia statală este, la modul explicit, drămuită şi reglementată. Statul nu intervine

atunci când utilitatea globală este dobândită mai eficient pe o cale privată şi intervenţia

statului este prohibită atunci când prin ea se limitează un drept natural sau o libertate

naturală. Natura criteriului de judecată, dreptatea şi drepturile naturale, largi şi importante

pentru existenţa liberă a omului, fac ca, pentru cei din urmă, perimetrul acţiunii statului

să fie mai redus decât pentru utilitarişti. Esenţial este de reţinut că societatea, dezvoltarea

ei paşnică nu pot fi concepute la modul anarhic şi utopic, fără stat. Şi, mai important,

statul, indiferent ce formă şi haină îmbracă, are doar rolul de instrument în relizarea unor

obiective. El nu are şi nu trebuie să aibă o valoare şi o existenţă de sine stătătoare.

Chiar dacă, atât în perioada clasică, cât şi în cea contemporană, liberalismul a fost

asociat cu laissez-faire-ul generalizat, marile spirite liberale, dintotdeauna, au evitat

tendinţele utopice sau anarhice; un Bastiat sau un Nozick n-au servit decât de fundal. Au

27

conştientizat, şi realitate i-a obligat să o facă, că un stat minimal fără impozite, gen

Nozick, e o contradicţie în termeni. Oricât ar fi de minimal, fără impozite, un stat nu

poate să existe. De aceea, cu luciditatea necesară, dar fără tragere de inimă, ei nu au

renunţat niciodată la stat. L-au vrut însă în formula unui stat de drept, construibil şi

manifest ca un instrument pentru garantarea libertăţilor şi asigurarea securităţii. Hayek

scrie în acest sens o carte fără egal ca motivaţie logică şi subiect de reflecţiune teoretico-

doctrinară. Mises, ultraliberalul Mises, nu ezită să fieclar cu privire la faptul că oamenii

nu se pot lipsi de guvernare. Scrie în acest sens că „ puterea politică trebuie să facă toate

lucrurile pentru care a fost menită şi pentru care este necesară. Puterea politică trebuie să

protejeze indivizii împotriva atacurilor violente şi frauduloase ale răufăcătorilor şi trebuie

să apere ţara de inimaci străini... Într-o economie de piaţă... sarcina principală a puterii

politice este de a proteja buna funcţionare a economiei împotriva fraudei ţi a violenţei

ivite din interiorul sau exteriorul ţării”.10

Hayek şi Mises nu sunt singurii care, deşi cu accente excesiv de critice şi

exagerând intenţionat, pentru a scoate în relief partea de monstruos din tot ceea ce

înseamnă intervenţia statală, recunosc necesitatea existenţei ca atare a statului. Ceilalţi11

mari liberali nu sunt anarhişti şi recunosc nevoie guvernării, recunosc că nu se poate trăi

în anarhie şi utopie, oricât de atractive ar fi acestea, recunosc că ideea de stat rămâne şi

azi puternică, în timp ce puterea sa o pun serios în discuţie. Şi rămâne puternică din

raţiuni legate de :

Bunurile colective indivizibile sub raportul consumului: apărare, iluminat public,

reprezentare diplomatică, etc;

Imperfecţinile pieţei;

Mediul înconjurător, unde se are în vedere externalităţile şi faţă de care pare

legitim ca statul să intervină pentru a forţa menajele şi întreprinderile să

integreze în calculele lor aceste economii sau dezeconomii;

Garantarea continuităţii serviciilor publice şi susţinerii unei politici coerente de

cercetare.

III.3. ContractulCapitalismul nu dăinuie şi nu creşte fără respectarea, printre altele, a unei premise

fundamentale pe care se sprijină orice societate civilizată. Este vorba de contract. Gândit

10 Ludwig von Mises, Capitalismul şi duşmanii săi11Milton Friedman, Capitalism şi libertate: „ Ce pot face eu şi compatrioţii mei prin mijlocirea guvernului pentru a ne achita de responsabilităţile individuale, spre a ne apăra libertatea”.

28

prin definiţia sa cea mai simplă – acord între părţi -, el poate căpăta semnificaţia

contractului social. În accepţiunea unei cooperări umane, cu un perimetru larg de

manifestare şi circumscris, în principiu, spaşiul naţional, unde vizează întreaga acţiune

umană sau poate să-şi ia ca obiect o felie a existenţei şi acţiunii umane.

Teoria contractului social este, esenţialmente, teoria naşterii şi dezvoltării

societăţii civile. Subiect generos de dispută şi reflecţie teoretică, chestiunea a căpătat

culoare şi specificitate, în funcţie de unghiul din care a fost abordată.

Bazele teoriei constractului social sunt puse de J. Rousseau. El priveşte omul ca

având o natură în mod fundamental socială. Indivizii se nasc liberi şi egali, dar libertatea

lor nu capătă sens în starea naturală, de început. Amprenta civilizaţiei este pusă prin

social. De aceea, indivizii îşi dau consimţământul pentru a se asocia şi a fi conduşi de o

forţă publică pe drumul care duce spre binele comun şi spre egalitate.

Hobbes argumentează, la rându-i, în „Leviathan”, că oamenii se asociază şi intră

într-un contract social pentru a face faţă ameninţărilor violenţei fizice. Ei renunţă la o

parte din libertatea absolută de care se bucură în starea naturală, încrediţându-şi soarta

unei a treia părţi, statul, care se angajează să le garanteze integritatea, ordinea şi

stabilitatea.

Mises face din relaţia individ-societate suportul metodologic al cercetărilor sale

suport care fundamentează individualismul drept dimensiunea esenţială a culturii

capitalismului. El găseşte necesar să precizeze că individul se naşte într-un mediu social

deja organizat şi că, din acest punct de vedere, societatea are un ascendent asupra

individului. A rămâne la această ipoteză este însă, dpă părerea sa, şi flas, şi periculos.

Fals, pentru că „societatea nu este altceva decât o sumă de indivizi uniţi printr-un efort

cooperativ”. Individul reprezintă deci materia primă. De la el trebuie plecat. Periculos,

pentru că a pleca, în manieră holist-colectivistă, de la societate, şi nu de la individ,

echivalează cu a considera că „ societatea este o entitate care-şi trăieşte viaţa sa proprie

independent şi separat de viaţa diverşilor indivizi, acţionând pe cont propriu, urmărind

scopuri care adesea sunt diferite de cele ale indivizilor”. Or, societatea nu apare şi nu

funcşionează pentru a promova scopuri contrare componenţilor. Dimpotrivă, ea creşte

spre a oferi teren de afirmare cooperării umane. Motivul esenţial care-i obligă pe indivizi

la cooperare şi contract este, la Mises, diviziunea muncii.

Respectarea regulilor asumate prin contractul social nu înseamnă un atentat la

libertatea individuală. Aceasta din urmă trebuie însă înţeleasă în contextul vieţii societare,

în contextul în care arbitrul ales pentru a răspunde de respectarea contractului social,

29

statul, responsabil liberal, consideră că anumite reguli contractuale stabilite în mod

personal se întemeiază pe şi concordă cu armonia socială. Hayek a observat că „ există un

sens în care libertatea contractului este o parte importantă a libertăţii individuale. Însă –

consideră el – expresia generează şi o oarecare confuzie. În primul rând, problema nu este

ce contracte vor avea indivizii dreptul să încheie, ci, mai curând, ce contracte va face

statul să fie respectate. Niciun stat modern nu a încercat să impună toate contractele, nici

nu ar fi de dorit să se întâmple astfel. Contracte încheiate în scopuri criminale sau

imorale, contracte tacite între practicanţii jocurilor de noroc, contracte care restrâng

concurenţa, contracte ce implică dobândirea pe termen nelimitat a serviciilor unei

persoane, chiar unele contracte ce stipulează rezultate specifice sau se pot sprijini, în

aplicarea lor, pe acţiunea publică”. Cu alte cuvinte, tot ceea ce aduce atingere ordinii şi

armoniei, intereselor individuale sau comune, nu se bazează pe acţiune publică trebuie

sancţionat. În sprijin, vine „Legea” pe care este întemeiat statul de drept. „Forţa

executorie a contractelor este un instrument pe care ni-l pune la dispoziţie Legea şi tot ea

este cea care trebuie să stabilească ce consecinţe vor decurge din încheierea unui

contract”.

III.4. Consumatorul- instanţa supremă a capitalismuluiCapitalismul secolului a fost şi este, de drept, denumit şi caracterizat ca fiind o

societate de consum; o societate în care consumul a fost ridicat la rangul de obiectiv ultim

şi suprem al politicii unui stat, iar consumatorul – la cel de guvern.

Până să se ajungă aici, istoria faptelor economice ne spune că a trebuit urcate

câteva trepte. Maşinismul şi marea industrie şi, ca o consecinţă, dezvolatrea producţiei,

au favorizat, pentru început, emanciparea morală a consumului. Smuls de sub chinga

dogmelor Bisericii medievale, consumul diversificat şi abundent n- a mai fost considerat

nici un lux şi nici un exerciţiu păgân. Abstinenţa, moderaţia, detaşarea sau chiar

indiferenţa faţă de consum devin desuete. Producţia de masă a secolelor XIX şi XX va

face din consum un stil de viaţă. Strcutura şi modul de consum definesc, de acum, statute

şi fixează ierarhii sociale. Cu diferenţe notabile, atât în timp, cât şi în spaţiu (Anglai şi

SUA se vor dovedi campioane cu merite de pionierat în acest sens), subordonarea

producţiei unui consum în funcţie de care se defineşte, la modul esenţial, calitatea vieţii

va deveni regula pentru toate ţările care au îmbrăţişat calea capitalistă a dezvoltării.

Mijlocul de a face din consumator un suvera satisfăcut şi mulţumit de societatea

în care trăieşte, se ştie, nu e altul decât producţia. Dar de reţinut, producţia, oferta, n-a

30

însemant nicidată mai mult decât un instrument. Scopul a fost şi rămas la fel – consumul.

Producţia de dragul producţiei nu şi-a găsit, aici, loc de manifestare şi nici justificare din

moment ce filosofia făţiş afişată a capitalismului s-a tradus în termeni fără echivoc:

ridicarea la rangul de rege a consumatorului.

Faptul că în economia capitalistă consumatorul rămâne ultima instanţă nu

însemană nici hegemonie capitalistă şi nici tiranie. Aceasta pentru că producătorul se

distinge de consumator doar în teorie; aici, din raţiuni ce ţin de metodologia analizei

economice, cei care plătesc salariile – producătorii – sunt diferiţi de cei care le încasează

şi le cheltuiesc – consumatorii. În practică, însă, ne spune acelaşi Mises, „orice

consumator trebuie, într-un fel sau altul, să-şi câştige banii pe care îi cheltuieşte...”. Altfel

spus, consumatorul trebuie să fie a priori un producător. Acesta este un prilej nimerit

pentru Mises de a arăta că evoluţia faptelor a contrazis teoria salariului lui Marx; că

întreprinzătorul capitalist, bughezul lui Marx nu este atât de mărginit şi egoist precum a

crezut autorul „ Capitalului”, încât să nu se înţeleagă că făuritorii bunurilor materiale sunt

şi consumatorii lor şi, ca atare, salariul trebuie să asigure puterea de compărare

acoperitoare; că numai asftel capitalismul ăşi autoreţine dinamica proprie, făcând din

consumator nu numai un devorator de bunuri, ci şi o instanţă cu rol de control şi

autocontrol a întregii activităţi umane.

31

CAPITOLUL IV - Esenţa capitalismului

Orice act economic este , prin natura sa, raţional şi vizează eficienţă maximă.

Totuşi interferenţa altor valori – religioase, magice, estetice, politice – limitează, în

proporţii foarte variabile, eficienţa economică. Or, trăsătura cea mai originală a

capitalismului occidental, ceea ce-l deosebeşte în chip radical de celelalte sisteme

economice, este eficienţa. Este cel dintâi sistem care poate fi caracterizat prin creşterea

masivă, până în prezent nelimitată, a producţiei, circulaţiei şi consumului.

De ce Occidentul, şi nu numai el, a cunoscut un sistem economic caracterizat prin

maximilizarea eficacităţii? Sau: de ce occidentalii, şi nu numai ei, au adoptat un

comportament economic a cărui caracteristică este necontenita căutare a eficienţei

maxime?12 Aceste două propoziţii nu sunt echivalente: cea dintâi sugerează că un sistem

economic se dezvoltă de la sine, în virtutea unei logici interioare; cea de a doua pune

accentul pe activitatea oamenilor care dau viaţă unui sistem, nu neaparat în deplină

cunoştinţă de cauză, ci în virtutea unei multitudini de acţiuni locale a căror sumă ordonată

o constitue sistemul. Un sistem nu este un obiect istoric, ci o construcţie intelectuală a

posteori. Prin urmare, a porni de la sistem pentru a-i explica geneza este cu neputinţă, aşa

cum am arătat în legatura cu Marx; nu pentru că aş considera ilegitim acest demers; el

este legitim, dar cu condiţia de a lua fenomenul, odată ajuns la deplina dezvoltare, şi de a-

l reconstitui la modul ideal prin dezvoltarea unilaterală a anumitor trasături. Atunci când

studiem originile, o asemenea procedură nu este posibilă şi trebuie să pornim de la

comportamentele reale ale subiecţilor şi să încercăm să le explicăm.

Aşadar, de ce este comportamentul occidental înclinat spre căutarea eficienţei

economice maxime? Pusă în aceşti termini, problema este insolubilă. Pentru a lămuri

acest punct esenţial, să luăm un exemplu simplu: natalitatea. În ipoteza unei libertăţi

depline a unirii între sexe şi a unei totale indiferenţe faţă de urmările acestei uniri,

natalitatea ar atinge rata ei biologică (pe care specialiştii o estimează la aproximativ

70%0). Ori de câte ori această rată “naturală „ nu este atinsă, înseamnă că sunt impuse

obstacole în cale unirii între sexe sau că de fiecare dată când rata urcă, creşterea trebuie

pusă pe seama înlăturării unui obstacol oarecare. Aşadar, orice întrebare referitoare la

creşterea ratei natalităşii trebuie pusă întotdeauna în termeni negativi: cum se face că o

12 Jean Baechler, Capitalismul.32

populaţie anume renunţă la a-şi limita fecunditatea? Pentru a completa argumentaţia, se

cuvine să nu mai adăugăm următoarele: rata nu este “naturală” decât în cadrul unei

anumite constituşii biologice a omului; o mutaţie naturală sau provocată a acestei

constituţii ( de exemplu, scurtarea duratei gravidităţii ori îmulţirea sistematică a naşterilor

multiple) ar schimba cadrul şi, implicit, ordinal de mărime al ratei. Dacă încerc să

generalizez acest exemplu, obţin o propoziţie care se poate enunţa astfel: există o stare

bine definită a activităţilor umane în fiecare ordin avut în vedere (economie, politică,

morală, estetică…), în care aceste activităţi se desfăşoară după propria lege şi în care,

implicit, ele îşi ating limitele naturale. Activitatea tinde mereu spre această limită, ceea ce

înseamnă că ea nu dispune de nici un system propriu de oprire.Lui Clausewitz ăi revine

meritul de neşters de a fi desluşit ceea ce el numeşte conceptul războiului, mai precis

logica internă a războiului. Războiul este un duel al cărui scop erste să impină, prin

violenţă, voinţa noastră duşmanului; această impunere devine posibilă din momentul în

care inamicul este dezarmat, astfel că dezarmarea inamicului devine obiectivul

operaţiunilor de război. Din însăşi natura lui, reiese că războiul tinde obligatoriu către

extreme, pentru a deveni în cele din urmă o luptă pe viaţă şi pe moarte: aceasta, în

virtutea celor trei mişcări dialectice numite acţiuni reciproce. În primul rând, nu există o

limită intrinsecă în manifestarea violenţei, căci acela care se dedă violenţei fără nici un

menajement este avantajat faţă de cel care uzează de reţinere. În al doilea rând,

dezarmarea este scopul ambilor inamici, astfel că fiecare trebuie să urmărească doborârea

adversarului, astfel riscă să fie el doborât. În al treilea rând, eforturile fiecăruia de a

învinge trebuie să depăşească voinţa şi mijloacele celuilalt; cum fiecare face acelaşi

calcul, angajamentul nu cunoaşte limite.

Experienţa dovedeşte însă că războiul nu este decât în cazuri excepţionale o luptă

pe viaţă şi pe moarte. Trebuie, prin urmare, să intervină anumite frâne pentru a îngrădi

tinderea spre extreme. Trei sunt aceste frâne. Mai întâi, cei doi inamici au o anume

cunoaştere reciprocă şi pot evalua mijloacele şi voinşa celuilalt, urmând a-şi doza efortul

în funcţie de această evaluare; calculul joacă aici rolul unui principiu. Apoi, în realitate,

primul angajament nu este decisiv; războiul este astfel angajat pe termen lung şi fiecare

combatant îşi va doza efortul în funcţie de estimarea pe care o are asupra efortului advers.

În sfârşit, înfrângerea este ceva relativ, viitorul putând aduce o rezolvare favorabilă;

speranţa într-o asemenea viitoare schimbare îndeamnă cele două forţe angajate în conflict

la moderaţie.

33

Chiar dacă Clausewitz nu o spune explicit, frânele joacă în mod constant un rol

subordonat faţă de alunecarea spre extreme. Rezultă că orice schimbare apărută în

eficacitatea frînelor va avea drept consecinţă imediată creşterea caracterului de luptă pe

viaţă şi pe moarte pe care-l are războiul. Dacă, de pildă, dueliştii nu se cunosc (este cazul

conflictelor între societăţi aparţinând unor arii culturale independente, spre exemplu între

europeni şi băştinaşii din Lumea Nouă), războiul va tinde să fie unul de exterminare; la

fel se va întâmpla dacă beligeranţii refuză să se recunoască, ei trăind în două universuri

ideologice diferite; este cazul războaielor religioase sau al conflictului germano-sovietic.

Dacă inamicii nu pot miza pe durată, sau dacă o înfrângere iniţială este iremediabilă,

alunecarea spre extreme va surveni obligatoriu; aşa s-ar întâmpla în ipoteza unui război

nuclear între SUA şi Rusia.

S-a încercat o analiză comparabilă asupra fenomenelor revoluţionare. Orice

societate tinde spre sinucidere, date fiind caracterul arbitrar al valorilor şi instituţiilor, ca

şi inegalităţile rezultate din împărţirea bunurilor rare prin natura lor caum sunt bogăţia,

prestigiul şi puterea. Adică orice societate cunoaşte conflicte alimentare de la aceste trei

surse şi că, dacă nu li se impune nicio îngrădire, ele conduc societatea către ruinătoarea

anarhie şi către moarte. Dar, şi în acest caz, experianţa dovedeşte că, în afara unor

excepţii, nu aşa se petrec lucrurile: şi aici intră în funcţiune frînele. Cea mai puternică şi

mai statornică constă în faptul că în lupta în care se confruntă ordinea şi revoluţia,

ordinea beneficiază în mod normal de o superioritate decisivă, atât în ce priveşte numărul

şi mijloacele cât şi voinţa. Există luptă pe viaţă şi pe moarte, dar recolta ei este limitată

din cauza numărului redus al combatanţilor. O a doua frână derivă din faptul că orice

societate dezvoltă mecanisme de socializare, prin care regulile şi normele care asigură

ordinea sunt impuse noilor membri – tinerii; ca urmare, cei mai mulţi dintre societari sunt

astfel modelaţi încât se adaptează şi se mulţumesc cu destinul care le este rezervat, sau,

cel puţin, îşi reţin nemulţumirea între limite compatibile cu menţinerea ordinei. Aceste

frâne joacă totuşi un rol secundar în raport cu logica disoluţiei.

Înseamnă că orice modificare în mecanismul frânelor va tinde să acutizeze

tensiunile revoluţionare. Dacă ordinea nu face uz de forţa al cărei monopol îl deţine, sau

dacă greşeşte în exercitarea forţei, revoluţia va fi învingătoare; or, teoria şi experienţa

dovedesc că, pentru apariţia une asemenea conjuncturi, condiţia cea mai generală este

divizarea elitei conducătoare. Dacă mecanismele de socializare se blochează,

manifestările revoluţionare se amplifică în acelaşi ritm; or, circumstanţa cea mai

34

probabilă a unei astfel de situaţii este incertitudinea, nu în ce priveşte mecanismele, ci

regulile şi normele care trebuie impuse.

Puterea economică. În esenţa ei, orice putere constă în posibiliatea unui om ori a

unui grup de a influenţa comportamentul altora, potrivit voinţei sale. În acest sens, orice

putere tinde spre absolut, întrucât impunerea voinţei nu cunoaşte altă limită naturală decât

anihilarea voinţei celorlalţi; această limită este atinsă aunci când voinţa anihilată primeşte

cu bucurie şi recunoştinţă violenţa la care este supusă. Principele accede la voinţa

supremă atunci când supuşii săi îşi dau viaţa cu înflăcărare pentru o cauză pe care numai

el o cunoaşte, şi când valoarea sacrificiului rezidă în totalitate în sacrificiul însuşi. Cu

toate că nu este necunoscută în istorie (spre exemplu, credinciosul este fericit să se

încline în faţa divinităţii), o situaşie de acest gen este totuşi rară. Intră din nou în acţiune

frânele. O inventariere completă ne-ar conduce mai departe. Câteva indicii ar trebui să fie

suficiente pentru a arăta calea de urmat. Există întâi de toate piedici materiale: numărul şi

spaţiul ridică restricţii în calea exercitării voinţei principelui, astfel că el se vede nevoit să

se mulţumească doar cu o supunere de semn negativ: îi e de ajuns ca supuşii săi să nu

intre în dizidenţă. În aceeaşi ordine de idei, necesităţile tehnice îl constrâng să accepte

delegări ale puterii, pentru simplul motiv că nu poate să supravegheze totul personal.

Mai trebuie, apoi, ca principele să fie însetat de putere absolută. Dacă este posibil,

şi chiar probabil, ca în orice societate să existe indivizi apţi pentru această funcţie, şansa

ca ei să acceadă efectiv la purere este mică. Într-adevăr, principele este selecţionat

conform unor mecanisme ce tind să elimine sau să neutralizeze aceste personalităţi. În

fine, date fiind pluralitatea şi concurenţa intereselor şi convingerilor, principelui îi este

greu să evite orice fel de contru de decizii mai mult sau mai puţin autonom; îi este greu să

impună o voinţă absolută în mod simultan şi în acelaşi grad în sfera religiei, a economiei,

a armatei, ori a administraţiei; în general, va fi nevoit să se sprijine pe un instrument

împotriva celorlalte,fapt ce va conferi un anumit grad de autonomie deopotrivă celui

dintâi şi celorlalte. Aceste frâne îşi pot pierde din eficacitate. Perfecţionarea procedeelor

tehnice de culegere şi transmitere a informaţiei lărgeşte considerabil posibilităţile de a

depăşi obstacolele pe care le reprezintă număru şi spaţiul: mijloacele de care dispune

orice conducător actual nu pot avea aceeaşi unitate de măsură cu cele ale principilor din

era pre-tehnică. Când scaunul puterii este vacant şi deschis concurenţei între ambiţii

venite din toate zările şi din toate straturile societăţii, creşte probabilitatea ca

învongătorul să fie un om avid de putere absolută. De aceea exemplele de tiranie sunt

legate de momentele de criză profundă în viaţa unei societăţi şi de evenimentele

35

revoluţionare. În cazul în care principele este animat de o ideologie revoluţionară, iar

aceasta este împărtăşită de largi fracţiuni ale unui popor, puterea lui va tinde mai lesne

către absolut, căci va dispărea obstacolul reprezentat de divergenţa de opinii; primejdia

va fi cu atâa mai mare, întrucât ideologia va fi definită de chiar deţinătorul puterii şi nu de

o autoritate independentă, cum se ăntâmplă în cazul unei religii revelate.

O atare garanţie este starea economică la care capitalismul trebuia să ajungă

atunci când se pune în calea legii sale, care este legea eficienţei. Or, modelul unei

societăţi în care eficienţa ar fi maximă, se poate construi, el presupunând :

Că producătorii au ca unic obiectiv obţinerea profitului maxim, nu pentru a se

bucura de bunurile acestei lumi, ci de dragul profitului însuşi. Această pasiune se

cere însoţită de o riguroasă asceză, împingâng parcimona până la limita îngăduită

de nevoile supravieţuirii. Tot ceea ce se economiseşte trebuie să fie în mod

sistematic reinvestit. Orice cheltuială inutilă, orice activitate ludică trebuie

interzise. Se obţine astfel o caricatură a întreprinzătorului capitalist.Caricatură

care nu e deloc departe de realitate. Şi nu e deloc indispensabilă etica protestantă

– chiar dacă ea ajută la înţelegerea unor trăsături specifice – pentru a explica

modul în care se comportă întreprinzătorii capitalişti în orice societate; toţi se

apropie în mai mare sau mai mică măsură de acestă caricatură: căutarea profitului

de dragul profitului, caracterul exclusiv al acestei activităţi, sporirea sistematică a

ocaziilor de a obţine profitul. Capitaliştii din toate timpurile şi de pe toate

meleagurile au un aer de familie care se poate explica prin faptul că acolo unde

ele exstă, activităţile capitaliste produc un tip uman adecvat.

Că activitatea intelectuală a societăţii este în întregime consacrată evidenţierii

procedeelor ştiinţifice şi tehnice care permit scăderea costurilor. Orice cercetare

dezinteresată întreprinsă numai din simpla nevoie de înţelegere trebuie proscrisă.

Bineînţeles că nu e uşor să faci departajarea între ceea ce este şi ceea ce nu este

dezinteresat ori gratuit. O cercetare întreprinsă din raţiuni pur speculative poate

dobândi aplicaţii industriale cu totul neaşteptate.

Că muncitorii îşi reduc timpul liber şi momentele de odihnă la un minim

compatibil cu supravieţuirea; că adaptarea lor la variaţiile aparatului economic

este deplină şi imediată (ceea ce înseamnă o perfectă aptitudine de a-şi schimba

domiciliul, locul de muncă şi calificarea). În această persăectivă trebuie luată în

discuţie problema muncii libere. Se cunosc exemple istorice de întreprinderi cu

mâna de lucru înfeudată: minele de argint din Laurion; marile exploatări agricole

36

din timpul Romei republicane, analizate de Cato cel Bătrân; uzinele de pe lângă

unele lagăre de concentrare. Nu ar fi de neimaginat o societate industrială

construită după astfel de modele.

Că absorbţia producţiei de către organismul social nu este supusă nici unui

impediment, fapt ce presupune o perfectă elasticitate a nevoilor individuale şi

colective, orice nouă descoperire suscitând neîntârziat o nevoie corespunzătoare.

Se pot concepe mai multe tipuri de societăţi răspunzând acestei condiţii: una

comprimând la maxim satisfacţiile individuale ăn avantajul celor colective

(armamente, monumente, dotări socio-culturale, etc), o alta făcând alegerea

contrară, o a treia urmând ambele direcţii deodată.

Că toate cele patru condţii precedente nu suferă nici un fel de îngrădire culturală

(modelele de consum pot constitui un puternic obstacol: este practic imposibil ca

o populaţie, obişnuită să aibă ca hrană pâinea, să fie obligată să deprindă gustul

orezului, în situaţia în care căutarea eficienţei poate, la un moment dat, să aducă

în prim plan necesitatea concentrării tuturor eforturilor asupra producerii de orez);

morală (urmărirea câştigului este un rău, sau loisir-ul este valoarea supremă);

intelectuală (curiozitatea poate îndemna mintea să se concentreze asupra altor

probleme decât cele având legătură cu eficienţa); dar nici cea politică, întrucât

trebuie ca trecerea între eficacităţi să se facă în mod liber pe o piaţă liberă; aceasta

înseamnă că piaţa trebuie să se extindă în întreaga lume, căci orice îngrădire este

o stavilă în calea acestei emulaţii şi riscă, ăn acest fel, să perpetueze eficacităţi de

nivel redus; cel mai eficace sistem este, deci, acela care instituie o deplină

concurenţă la scară mondială.

37

CAPITOLUL V - Viitorul capitalismului

Nimeni nu poate pretinde că ştie cum va arăta viitorul capitalismului, după cum

nimeni nu poate spune cu exactitate cum va arăta viitorul omenirii. Viitorul, fie al unui

individ, al unei colectivităţi sau al unei societăţi în ansamblul său, depinde, printre altele,

de reuşita confruntării cu rivalii care-l concurează. În această competiţie pentru

supravieţuire şi manifestarea întâietăţii, fiecare îşi pune în valoare atuurile. Tot cu această

ocazie, fiecare îşi evidenţiază propriile slăbiciuni; ia act de ele, procedează la reevaluări

şi reconsiderări de poziţie şi strategie şi merge mai departe prin reprimenire şi revigorare

sau, după caz, cedează, iese din scenă şi lasă locul concurentului mai puternic.

Capitalismul n-a fost şi nu este exclus din regulile acestui joc. Dimpotrivă,

acceptându-l şi respectându-i normele, şi-a asigurat şi posbilitatea controlului şi

autocontrolului permanent; a cunoaşterii, prin comparaţie, a propriilor suişuri şi

coborâşuri, a realizărilor şi nerealizărilor. Altefel spus, numai însoţit de umbra critică, ce

l-a obligat la maximă luciditate, capitalismul a fost nevoit să procedeze cu maximă

vigilenţă în a-şi reconsidera, ori de câte ori a fost necesar, propriilor demersuri, în a oferi

soluţii noi la situaţii şi în a se replia în funcţie de împrejurările mai mult sau mai puţin

potrivnice.

Din toate aceste confruntări, capitalismul a ieşit, certamente, învingător. A ştiut de

la început să se desprindă de chinga Bisericii medievale şi să-i demoleze

improductivismul economic. A cochetat, a convieţuit şi, în final, a surclasat socialismul,

ideologia opusă şi concurentul său redutabil. Aceeaşi lecţie de superioritate absolută a

oferit nazismului şi altor forme de totalitarisme. La sfârşit de secol XX, capitalismul se

prezintă, indubitabil, ca fiind unicu victorios. Singurii rivali par a mai fi naţionalismul şi

fundamentalismul.

Superioritatea capitalismului este una intrinsecă, cu origine legată de mecanica sa

intimă. O societate care se vrea deschisă şi formată din oameni liberi şi prosperi pentru că

se bazează pe proprietatea privată; un loc unde libertatea nu este îngrădită decât de lege,

ea însăşi chintesenţă a esesnţei umane libere; un spaţiu unde statul este acceptat a fi activ

doar pe terenul legislativului, şi nu al economiei; un perimetru unde piaţa liberă, jocul

pieţei, devine un joc de societate, pe seama ei fiind lăsate atât progresul individual, cât şi

cel social.

Spre finele anului 2008, mulţi europeni au început să vorbească despre sfârşitul

capitalismului. Au uitat că, în Europa, capitalismul a mai cedat – în multe cazuri prin

38

violenţă – locul etatismului şi corporatismului în anii ’30, pentru a fi apoi resuscitat într-o

mână de state în anii ’80. Prin prisma actualei crize financiare – doar ultima dintr-o

întreagă serie prin care capitalismul a trecut – e just să ne intrebăm dacă beneficiile

capitalismului, atâtea câte or exista, sunt încă mai mari decât costurile pe care le implică.

Deşi Marx şi-a mărturisit un grad considerabil de admiraţie pentru capitalism, se

sugerează acum că cel mai mare merit al sistemului – spiritul antreprenorial – ar putea fi

produs printr-un soi de inginerie genetică, care să evite cumva componenta distructivă la

care capitalismul este predispus.

Capitalismul a fost mai întâi admirat pentru că era "progresist", după cum se

exprima Marx. Odată crescută productivitatea, aceasta nu a mai scăzut la loc. De fapt, o

dată cu apariţia, pas cu pas, a capitalismului financiar din 1820, productivitatea a sporit în

fiecare ţară europeană – Marea Britanie, Belgia, Franţa, Germania şi Austria.

Productivitatea a înregistrat salturi chiar mai mari – începând să crească mai timpuriu – în

Statele Unite. Firavul stoc de date istorice de care dispunem pentru o analiză sugerează

că, în jurul anului 1820, salariile (compensate în scădere de puseurile inflaţioniste din

deceniile precedente şi în urcare de deflaţia din deceniile următoare) au evoluat pe o

pantă la fel de ascendentă.

În zilele noastre există o opinie larg împărtăşită care pune sub semnul îndoielii

faptul că o creştere a productivităţii peste nivelurile ameţitoare de astăzi ar avea cine ştie

ce valoare având în vedere costurile înfricoşătoare pe care le-ar presupune această

creştere, costuri luate de bune în toate discuţiile. Dar, conform cercetarilor empirice,

aceasta teorie la moda nu poate sta în picioare.

În primul rând, europenii gândesc despre capitalism în termenii unui laissez-faire

al "pieţei libere". Dar capitalismul înseamnă deschidere faţă de inovaţiile promovate de

jos în sus. El în sine nu ameninţă prestaţiile de protecţie socială ale nimănui.

Ipoteza la modă neagă până şi cel mai evident beneficiu. Dar creşterile de

productivitate se traduc aproape întotdeauna în creşteri de salarii peste tot în economie.

Iar creşterile generalizate ale nivelului de salarizare au o valoare socială care creează

beneficii enorme.

Creşterile de salarii fac posibil ca mai mulţi oameni să evite muncile plicticoase,

obositoare sau oneroase şi să preia ocupaţii captivante şi stimulatoare de idei. Acele

"tenebroase mori satanice" ale erei lui Marx au dispărut mulţumită unei productivităţi mai

ridicate, nu graţie unui grad mai mare de reglementare impus de stat.

Un alt aspect problematic în teoria la modă este ca o mare parte din presupusele

39

costuri ale creşterii productivităţii este fie iluzorie, fie mult exagerată. Ideea că un

capitalism viabil duce la o piaţă a muncii slab articulată, cu rate înalte ale somajului şi o

participare redusă la forţă de muncă, nu poate fi susţinută. Din contra, inovările stimulate

şi înlesnite de capitalism creează locuri de muncă – în noile companii înfiinţate pentru a

dezvolta noi idei, în marketing şi în managementul care trebuie să se menţină la curent cu

noile organizaţii şi noile instrumente. Ideea că oamenii obişnuiţi sunt angoaşaţi când se

gândesc că alţi oameni deţin bogăţii extraordinare este şi ea cultivată în cercurile

prestigioase fără să fie prezentată vreo probă în acest sens. Cei mai mulţi oameni au

destul simţ.

Este adevărat, capitalismul creează rupturi şi incertitudini. Dar nu ar trebui să

pierdem din vedere cealaltă faţă a monedei. Capitalismul este unic în a-i stimula pe

antreprenori să născocească noi idei comerciale şi să le dezvolte pentru piaţă, dar şi în a

genera entuziasmul consumatorului pentru descoperirea de lucruri noi.

Poate că cea mai mare realizare a capitalismului a fost să transforme locul de muncă din

ceva de rutină – deci plictisitor – în ceva schimbător, stimulativ din punct de vedere

mental, provocător, orientat pe rezolvarea problemelor, axat pe cercetări şi, uneori, pe

descoperiri. Într-adevăr, linia de asamblare, acea experienţă care amorteşte mintea, a fost

o caracteristică a capitalismului de la fabrica de ace descrisă de Adam Smith in 1776

până la giganticele fabrici ale lui Henry Ford din 1920. Dar nici Rusia comunistă şi

Europa socialistă nu s-au putut descurca fără linii de producţie. Şi, multumită creşterii

productivităţii, o pondere tot mai mare a locurilor de muncă se găseşte în afara fabricilor

şi fermelor.

La finele secolului al XIX-lea, Europa, de la Viena şi Berlin la Paris şi Londra,

sărbătorea deja transformarea vieţii economice. Desigur, oamenii au observat că

entuziasmul implica anumite costuri sub formă de inconveniente şi teamă. Dar cei mai

mulţi nu şi-au dorit reîntoarcerea le trecutul seren.Şi totuşi s-au întors, deşi neintenţionat,

atunci când schimbările etatiste şi corporatiste ân instituţiile economiei au curmat

inovarea şi ambiţia până când locul de muncă a redevenit la fel de anost cum era în trecut.

Astăzi, oameni sofisticaţi şi bine intentionaţi sugerează că putem revigora spiritul

antreprenorial, dar într-un fel care să-l împacheteze într-o nouă economie orientată spre

investiţia socială – pentru a combate încălzirea globală, a genera economii de energie

etc... Problema cu acest tip de gândire este că va birocratiza economia, alocând o mare

parte din cheltuieli unor agenţii guvernamentale şi implicând multe companii în contracte

de achiziţie publicată.

40

În sine, acest lucru s-ar putea să nu fie o problemă. Dar la fel de bine ar putea fi,

dacă înabuşa capacitatea indivizilor de a inova pentru o piaţă liberă. În anul 1930 un

experiment a testat aceasta ipoteză: economiile proaspăt birocratizate din Europa

Occidentală au fost depăşite, de departe, la capitolul inovaţie de economia americană,

relativ nebirocratică.

La începutul secolului al XXI-lea capitalismul pare să se acomodeze unor noi

realităţi, dintre care se detaşează fenomenul globalizării. Acesta rămîne capitalist, dar

ajustează trăsăturile capitalismului.

Anii *90 anunţau triumful capitalismului liberal, ca ideologie. Totuşi, după două

decenii, avem încă şi alte formule ale sistemului, cum ar fi capitalismul oligarhic sau

capitalismul de stat, care pare să funcţioneze cu destul succes în Rusia, China, Singapore,

Venezuela, Emiratele Arabe Unite, Nepal ş.a. Dacă  ţările occidentale par să fi cîştigat

prima “repriză” a globalizării, ţările asiatice plus Rusia par să anunţe victoria în cea de-a

doua “repriză”. La ultima reuniune de la Davos, Bill Gates a pledat pentru un aşa zis

“capitalism creativ”, în timp ce Joseph Stieglitz şi Amartya Sen caută formule de

“umanizare a globalizării”, iar Vaticanul identifică “noi păcate capitale” ale societăţii de

consum.

Avem, prin urmare, o varietate de expresii şi critici ale capitalismului global

actual. Bursa impune o gîndire şi o acţiune redusă la termenul scurt, creind astfel

potenţial de criză pe termen mediu şi lung, consumatorismul este criticat dar asigură

numeroase locuri de muncă, prăpastia dintre bogaţi şi săraci se adînceşte, cu înregistrarea

unor fenomene persistente de foamete pe întinse suprafeţe ale globului, în timp ce alţii îşi

aruncă producţia agricolă în mare, se poate observa o resurecţie a protecţionismelor,

marele capital în formula transnaţionalelor este cel care face istoria ş.a.m.d.

Iată doar cîteva dintre caracteristicile actualului sistem capitalist, alături de care

persistă o serie de întrebări, cum ar fi: Poate fi privatizat totul?; Este a treia cale una de

durată?; Este ecologismul noua stîngă? Globalizarea atenuează sau agravează aşa-zisa

“ciocnire a civilizaţiilor? Poate Islamul crea şi impune o alternativă la tipul de societate

capitalist?; Este posibilă respectarea unei etici a afacerilor globale? Cînd pînă şi sufletele

devin mărfuri, într-o lăcomie fără margini, faţa hîdă a capitalismului îşi arată colţii. Cînd

pieţele sunt lăsate de capul lor, pagubele colaterale pot fi imense, putîndu-se genera

reacţii care să pună în discuţie chiar spiritul economiei libere. În aceste condiţii, trebuie

întărită eficienţa guvernării, trebuie investit mai mult în educaţie, iar iniţiativa privată şi

gîndirea antreprenorială trebuie dublate de o etică specifică.

41

Avem de ales între eficienţă şi solidaritate, sau să găsim o mixtură care să le

îmbine pe amîndouă. Modelul liberal american nu mai este văzut ca un idol, pentru că e

lipsit de moralitate. Dar şi modelul social european este părăsit, pentru că este lipsit de

eficienţă. O comparaţie între cele două modele se impune totuşi. Potrivit revistei Foreign

Policy din iulie/august 2oo8, coeficientul Gini, care măsoară inegalitatea dintre venituri a

crescut constant în S.U.A., de la 34,4% în 1979 la 40,1% în 2000.

În aceeaşi perioadă, el a crescut şi în Marea Britanie de la 28,9% la 37%, în timp

ce în Franţa a scăzut de la 32,8%, iar în Germania de la 30,3% la 29%. De asemenea, rata

riscului de sărăcie după efectuarea transferurilor sociale e mult mai mare în S.U.A. şi

Marea Britanie decît în Franţa şi Germania. La fel, diferenţe semnificative între ţările

anglo-saxone şi cele ale Europei continentale observăm şi dacă analizăm ponderile

cheltuielilor sociale în P.I.B. Diferenţa e de cca 10%.

În schimb, S.U.A. cheltuie mai mulţi bani pentru un student, deşi au mai mulţi

studenţi, decît o face Franţa sau Germania. În acelaşi timp, gradul de încredere

interpersonală în Statele Unite este de 40% în 2005, în timp ce Franţa nu a atins niciodată

mai mult de 25%. Deci, deşi ponderea cheltuielilor sociale e mai scăzută în Statele Unite,

nivelul de coeziune socială nu este afectat. Apoi, în timp ce populaţia americană a crescut

continuu, depăşind astăzi 300 milioane de locuitori, prin intermediul imigraţiei darşi al

unei rate a fertilităţii destul de bune, ţările europene se confruntă cu mari probleme

demografice şi cu rate de fertilitate foarte mici.

Potrivit datelor Băncii mondiale, eficienţa guvernării este mai mare în Statele

Unite decît în Franţa şi Germania, deci fondurile sociale, chiar dacă mai mici, sunt

distribuite mai eficient. Spre deosebire de europeni, Americanii au reuşit foarte devreme

să marginalizeze partidele de stînga şi să limiteze puterea sindicatelor. Rezultatul:

americanii lucrează mai mult, au mai puţine zile de concediu, sunt mai puţin pretenţioşi,

sunt mai dispuşi să-şi asume riscuri şi se plîng mai puţin. Cu toate acestea, se declară mai

fericiţi şi mai satisfăcuţi de viaţă decît europenii.

Astfel, societăţile europene par împotmolite în modelul lor social, deoarece

politicienii care ar încerca să-l schimbe nu ar mai fi aleşi, sindicatele ar face grevă, iar

economiile europene suportă în continuare cheltuieli sociale mari care, însă, nu duc la

creşterea coeziunii sociale, ba dimpotrivă şi, în plus, alimentează tot felul de rivalităţi

sociale şi reprimă iniţiativa privată.

42

CAPITOLUL VI – Capitalismul românesc

VI.1.Originalitatea capitalismului românescCând vorbim de originalitatea capitalismului din perimetrul românesc avem în

vedere acea notă de specificacitate care-l particularizează si care-l face să fie altfel

decât cel existent în ţările dezvoltate şi, ajutaţi de comparaţie, altfel decât şi-l

înfăţişau românii ăn 1990.

Încercând să-i creionăm cât mai succint portretul13, reţinem că ceea ce vrea să

fie capitalism în România:

Este un capitalism incipient, unde mecanismul pieţei libere se află în faza de

experiment; în proporţii egale pe terenul economiei subterane, caşi pe cel al

economiei oficiale; unde monopolul de stat, dominat încă de ramurile de bază

ale economiei şi nesancţionat de concurenţă sau de consumatori, foloseşte

resurse cu rezultate catastrofale.

Este un capitalism unde instituţiile democraţiei şi ale statului de drept sunt

fragile, cu un statut nu întotdeauna clar definit, nerespectate şi, mai ales, slab

apărate.

Este un capitalism al subdezvoltării, debil, născut în criză şi obligat sî respire

şi să facă primii paşi tot în criză; să se impună într-un nefericit context al

sărăciei. Sărăcia nu este, aici o problemă nouă. Românii sunt săraci de o

jumătate de secol. Dar, dacă în trecut sărăcia era suportabilă pentru că era şi

echitabil impărţită, azi devine indigestă, căci se raportează la un pol de bogăţie

care se manifestă cu ostentaţie şi creează, pentru cei ce nu ajung la el, iluzii şi,

mai ales, deziluzii.

Este un capitalism obscur şi fără nume prin însuşi botezu-i avortat; cu

cordonul ombilical netăiat şi obligat, în consecinţă, să dea prelungire unor

inerţii aparţinătoare societăţii de care nu a fost desprins din start în totalitate;

copil ingrat al unor spirite ce au fost obligate, în context, să se ferească din

cale-i, dar care n-au simpatizat niciodată cu el.

13 Ion Pohoată, Capitalism. Itinerare economice43

Este un capitalism aflat în conflict deschis şi direct cu idealurile umaniste pe

care, în alte locuri, cultura capitalismului le propagă şi le susţine: demnitatea,

libertatea individuală, respectul pentru celălalt, emanciparea socială etc.

Este un capitalism unde pragmatismul este înlocuit cu ideologia veninoasă,

teoria seacă şi “arta de a te afla în trebă”, ca să-l cităm pe Petrea Ţuţea.

Este un capitalism cu accente de sălbăticie, aventurier şi, de aceea, nepopular.

Capitalismul, este ştiut, încă din perioada mercantilistă, a presupus, printre

altele, şi gustul pentru aventură. Pentru români, însă, aventura nu înseamnă –

cum, de altfel, istoria arată că nu a însemnat nici în trecut- riscul asumat şi

consumul de energie pentru obţinerea de câştig prin crearea de bunuri. Nu,

pentru ei aventura e traductibilă, cel mai adesea, prin subterfugiu şi găselniţe,

prin pistă de jaf, rapt public şi eludarea legii. Prin urmare, constatăm, în baza

observaţiei directe, că de la statul de drept şi economia liberă de piaţă s-a

împrumutat doar vocabularul; dincolo de el este opera aventurii.

Este un capitalism fără contract socialşi, prin urmare, debusolat, în contratimp

şi deci improductiv.

Este un capitalism fetişizant, în care o oligarhie parvenită, îmbrăţişând

simbolurile capitalismului dezvoltat, afişează o atitudine ostilă şi inconştient

cinică faţă de interesele celor mulţi şi, deseori, ale naţiunii.

Este un capitalism unde figuraţia şi activismul de partid au înlocuit în prea

multe locuri profesionalismul productiv etc.

Relativ la aceste trăsături, care, toate, particularizeză capitalismul românesc, în

sensul minusului, reţin atenţia doar două lucruri. Întâi, faza de început în care se

află, cu inerentele greşeli specifice acestei etape, îi poate aduce scuze. Al doilea,

perpetuarea acestei stări conţăne în sine riscul ca opţăunea pentru capitalism a

românilor, aşa palid formulată cum e, să-şi piardă credibilitatea.

VI.2. Obstacole în calea capitalismului românescEste posibil ca, în lipsa unor obstacole, forţe potrivnice, împrejurări nefavorabile,

greşeli pardonabile sau gafe conştiente, capitalismul românesc să fi arătat astăzi altfel.

Ideea devine credibilă şi numai dacă ne gândim că, pornit aproape de la aceeaşi cotă, el,

capitalismul, a făcut paşi vizibili în ţări ca Ungaria, Cehia, Polonia etc.

Cunoaşterea greşelilor şi a ceea ce-ţi poate obstacula obiectiv sau subiectiv calea

este, socotim, prima condiţie pentru a le surmonta. Cu această premisă asumată ca punct

44

de plecare, încercăm o succintă analiză a ceea ce, la modul generic, am numit obstacole

în calea capitalismului românesc.

Pe puncte, capitalismul în România înaintează lent pentru că:

a) Proprietatea a fost şi a rămas o chestiune esenţialmente ideologică, şi nu una de

productivitate. La modul dizolvant gândită iniţial în formula “folosinţei pe timpul vieţii”,

ea nu si-a găsit nici pâna astăzi rezolvarea. O bună parte a terenurilor nu au ajuns încă la

proprietari, iar multe case naţionalizate, se pare, nici nu vor ajunge repede. În industrie,

construcţii, transporturi, etc., unităţi importante pentru economia naţională nu şi-a găsit

încă stăpânul. Or, fără proprietate privată precumpănitoare, capitalismul nu e nici măcar

original;nu este nimic.

Împotrivirea faţă de capitalism nu vine însă de aici, de la ponderea încă insuficientă a

proprietăţii private. Sursa adversităţii are legătură cu filosofia şi calea care au inspirat şi,

respectiv, au condus la privatizare. Pe scurt, procesul privatizarii în România a devenit

impopular; asupra lui planează suspiciunea şi neîncrederea. De ce?

Întâi, pentru că nu s-a facut cu transparenţa necesară şi cu respectarea legii. În

general, populaţia fostă proprietară de drept şi de fapt a avuţiei naţionale în 1990 nu ştie

să răspundă azi la întrebări de genul: Cum, în ce condiţii, la ce preţ, cine au fost

negociatorii adevăraţi etc atunci când s-a privatizat întreprinderea X sau Y?, întrebări la

care era îndreptăţită să aibă de partea sa întotdeauna informaţia totală sau corectă.

În al doilea rând, metodele prin care s-a iniţiat au stat sub semnele absurdităţii,

aventurismului şi clientelismului politic. În faza de început, privatizarea a semănat, de

fapt, cu o nouă colectivizare. Un procent din capitalul fostelor întreprinderi socialiste a

fost distribuit gratuit salariaţilor. O privatizare fictivă, cu ecou populist, fără aport de

capital. Hârtii fără acoperire numite certificate de proprietar au fost împărţite după

vechimea în muncă a populaţiei active.Ce a rămas s-a distribuit între FPS şi FPP, două

instituţii-fantomă a căror construcţie a demonstrat din start că privatizarea nu se dorea a

se face efectiv şi la modul curat şi sănătos în România. Ele au creat şi au întreţinut

impresia că fostele întreprinderi socialiste au rămas dependentede stat, permiţând

guvernanţilor să-şi numească în consiliile de admnistraţie proprii amici politici. Exact

aceşti amici politici, animaţi de interese exclusiv personale, în concubinaj cu alţi amici,

reprezentând alte instituţii ale statului aflate pe circuitul privatizării (bănci, instanţe

judecătoreşti, primării, prefecturi, consilii, comitete etc.), şi-au consumat cu talent şi

abnegaţie energia pentru a falimenta unităţile spre a le putea, ulterior, privatiza (de fapt,

cumpăra), la preţuri modice. Acolo unde nu s-a mai putut cumpăra, pentru că s-a mers

45

departe cu raptul şi datoriile firmelor atârnau mult prea greu, s-a mizat pe buna intenţie a

investitorului străin. În baza unei analize statice, varianta vânzării pe un dolar a apărut a

fi logică şi singura posibilă. Ba mai mult, s-a exprimat toată gratitudinea străinului care s-

a încumetat să paticipe la târgul de solduri româneşti. Nemeni nu s-a mai întrebatm în

baza unei analize dinamice retrospective, cum s-a ajuns aici. Oricum, răspunsul ar

determina aceeaşi atitudine a populaţiei faţă de odiseea privatizării; românii nu au cum să

privească cu simpatie şi să susţină un proces prin care se lichidează şi se înstrăinează.

În al treilea rând, cei care au iniţiat procesul de privatizare în România nu sunt

tocşai cei pe care populaţia era dispusă să-i vadă îmbrăcând haina burgheziei. Nu e vorba

despre burghezia ajunsă capitalistă pe cale normală, de întreprinzătorii existenţi, dar

puţini la număr, care se autodesemnează şi-şi asumă riscul propriilor întreprinderi pe care

le creează şi gestionează într-un regim de concurenţă, de patronii care pot fi promovaţi de

succesul lor sau, dimpotrivă, sancţionaţi. Este vorba despre burghezia roşie, la parveniţii

în ascensiune ai lui Weber, dar îmbrăcaţi în haine româneşti, la foştii mari şi mici

dictatori ai economiei socialiste, care, în virtutea poziţiilor ce le-au ocupat şi profitând de

ele, s-au autofinanţat, s-au autoprivatizat, s-au autodemocratizat. Prin deturnări şi jaf, ei

au reuşit să domine sectoarele-cheie ale economiei şi să controleze, în locul statului,

pricipalele fluxuri marfare şi monetare. Este tocmai acel hibrid de burghezi cinici, cu

morala fasonată de şcoala vechiului partid, dar cu manifestarea interesului într-o

economie pe care o devorează fără scrupule. Capitalismul pe care ei îl reprezintă n-are

cum să apară decât hidos; el inspiră ură. Dacă vechiul nomenclaturist devenit capitalist cu

afaceri profitabile poate celebra revoluţia capitalistă, nu acelaşi lucru se poate spune

despre muncitorul care l-a cunoscut ăn ambele ipostaze. Cameleonismul şefului său,

astăzi patron, îi repugnă.

Populaţia a perceput şi percepe la modul dur şi negativ lecţia pieţei. Alături de

proprietatea privată, piaţa liberă constituie cea de-a doua componentă de bază a

sistemului instituţional capitalist. Or, se riscă pentru ea o bilă neagră tocmai pentru că nu-

şi îndeplineşte menirea, aceea de a-l face fericit pe consumator. Liberalizarea preţurilor a

intervenit în condiţiile unei economii a penuriei, cu o ofertă deficitară atât ca nivel, cât şi

ca structură. O cerere în permanenţă nesatisfăcută a condus la o creştere permanentă ţi

ritmuri rapide a preţurilor. O populaţie obişnuită cu preţuri mici şi stabile, faţă de care

puterea de cumpărare mizeră, se putea anticipa pe intervale lungi, a primit cu ostilitate şi

acest fenomen. Din nefericire, piaţa liberă nu-i comunică mare lucru; în loc să ieftinească

aşa cum se aştepta, ea scumpeşte în permanenţă.

46

Asupra statului şi a tuturor instituţiilor legate de el planează neîncrederea şi

deziluzia. Un stat acolo unde nu trebuie, dar absent exact acolo unde prezenţa lui este

imperios necesară. Un stat corupt, surprins adesea în presa scrisă şi nescrisă cu atributul

„mafiot”.

Despre rolul statului în toate fazele economice s-a scris mult şi revelator. Ne oprim

la Ştefan Zeletin, are, pentru începuturile dezvoltării capitalismului şi burgheziei române,

reţinea atenţia asupra caracteristicii de bază a acestei faze, şi anume „tutela energică a

puterii de stat asupra vieţii economice îndeosebi şi a întregii vieţi sociale în genere. În

perioda ei de formaţie, burghezia încă slabă are nevoie de un sprijin, pe care-l găseşte în

puterea centrală de stat. Astfel, statul are atunci menirea istorică de a face educaţia

burgheziei. Spre a da avânt comerţului, deţinătorii puterii de stat creează un întreg sistem

de căi de comunicaţie, prin care leagă oraşele cu satele; distrug orice bariere lăuntrice şi

desfiinţează orice regionalism economic şi politic, unificând astfel viaţa socială naţională

într-un sistem omogen. Spre a întemeia o industrie indigenă, puterea de stat ridică la

graniţele ţării stavile împotriva produselor industriei străine mai înainte, punând taxe

vamale protectoare sau chiar prohibitive şi acordând înlesniri de tot felul industriaşilor

indigeni”.

Statul român de azi nu numai că nu a oferit educaţie burgheziei, avânt comerţului,

suport încurajator pentru întreprinzători şi protecţie care să le apere începutul firav, dar el

însuşi s-a dovedit un creator de probleme. Erijându-se în instrumentul principal de

gestionare a crizei, statul, intervenţiile sale s-au dovedit surse de conflict şi neînţelegere.

Intervenind neinspirat şi neprofesional, el a hrănit violenţe, a produs o nouă clasă de

săraci întreţinuţi, a pritejat necăutarea unui loc de muncă, a produs birocraţie, a creat

terenul pentru trimful mediocrităţii şi pentru comerţul cu principii, a oprimat adevfărul şi

a răsplătit minciuna şi, cel mai grav, a pus uşărul la demolarea economiei.

Este ştiut că restructurarea e un proces universal. Oriunde în lume, o întreprindere

îşi are ciclul ei de viaţă. Când tehnologia sa îmbătrâneşte şi produsele s-au demodat sau

costă prea scump, intervine o terapie de restructurare. Prin ea se readuce, de obicei,

nivelul producţiei la zi, şi numai dacă lucrul nu este admisibil se lichidează firma. Soluţia

ţine de iscusinţa managerilor. Ei pot schimba tehnologia, pot moderniza sau schimba

produsul, pot căuta un nou debuşeu, o nouă formă de prezentare etc. Pot, altfel spus,

produce o inovaţie în sens schumpeterian, o inovaţie prin care se realitează dinamica

economică. De aceea, în locul unor studii şi analize tehnice, economice şi sociale

complexe, care să ducă şi la soluţii de modernizare, pretinşii reformatori români nu au în

47

faţă decât o soluţie: lichidarea. Iar la lichidare se ajunge şi s-a ajuns fără efort, pe o cale

mult mai scurtă. Doar câteva măsuri, şi obiectivul a devenit realizabil. Astfel, fostele

structuri de management au fost desfiinţate şi s-au reînfiinţat altele, pe criterii ideologice.

N-a contat profesia sau vocaţia; apartenenţa la un partid politic învingător în alegeri a fost

suficientă pentru a fi uns manager. Şi, în felul acesta, electronistul s-a trezit că trebuie să

facă reformă în agricultură, inginerul mecanic – să se ocupe de protecţia socială, iar

avocatul – să restructureze sistemul de sănătate. Societăţile au fost apoi decapitalizate de

puţinul capital circulant pe care îl aveau. Sursele de alimentare prin credit ieftin au

dispărut; dobânzi şi penalitări aberante au întrerupt şi bruma de iniţiativă care mai exista.

Băncile, aparţinătoare la început în întregime statului, nu şi-au justificat raţiune desprinsă

din istoria ideilor şi faptelor economice; istorie care ne spune că băncil au apărut spre a

facilita, prin împrumutul cu bani, economia reală, dezvoltarea acesteia.

Capitalismul este sistemul eficienţilor şi adaptabililor. Societatea socialistă a

fost una mizeră, dar egalitară şi mult mai simplă. Regulile jocului erau la îndemâna

oricui. Nu era nevoie de o cultură superioară pentru a înţelege ce este de făcut. De altfel,

niic nu era de făcut, din moment ce statul îşi asumase prerogativa de a face şi de a

planifica totul; de la numărul de boabe de grâu pe metrul pătrat până la ce se întâmpla sur

plapuma omului. Un asemenea peisaj ne convine să credem că a rămas în urmă. Tranziţia

spre capitalism înseamnă şi trecerea de la o societate a iresponsabilităţilor la una sufocant

de responsabilă. Societatea capitalistă este individuală şi în sensul că individul este lăsat

să se descurce într-o lume tot mai complexă, confruntat, la modul inedit şi nemaiîntâlnit,

cu permanenta problemă a alegerii. Aceasta durează. Cei care au trăit zeci de ani şi s-au

format sub o altă cultură, total diferită, se acomodează greu. Inerţia e puternică. Nu e uşor

să te debarasezi de ceea ce ţi-a intrat în fire pentru a învăţa ceva atât de diferit. Este

nevoie de timp, efort şi răbdare.

Fobia faţă de străini a rămas, din nefericire, o prezenţă. Ca şi în trecut, românii

asistă şi astăzi la un spectacol ce se produce sub ochii lor cu un sentiment amestecat de

deznădejde, neputinţă şi reţinere mută. Ei văd sau aud mult mai târziu că firme care ţin de

coloana vertebrală a economiei intră în proprietatea străinilor. Nu sunt dispuşi nici pe

departe să înţeleagă de ce nu ei, români buni, rămân proprietari pe ce are mai de preţ

economia. Dacă statul se implică prin căi neortodoxe şi facilitează în mod fraudulos

transferul în proprietate, ajutând, astfel, la înstrăinarea economiei, aceasta nu face decât

să acutizeze sentimentul de împotrivire faţă de noul sistem.

48

Corupţia tinde să devină devastatoare. Cei care erijează azi în luptători

împotriva corupţiei, purii de stânga sau de dreapta, constată la modul dezarmant că

şansele lor sunt minime. În primul rând, corupţia nu a fost eradicată nicăieri în lume, iar

acolo unde a fost adusă la limita minimă şi suportabilă, calea a fost aceea a creării de

bogăţie materială. Împotriva corupţiei nu se luptă prin sărăcie. În al doilea rând, în

condiţiile unui stat ultrafiscal şi el însuşi corupt, la corupţie se apelează ca la o cale de a

scăpa de furcile caudine ale birocraţiei şi de chingile unui fosc împovărător spre a evada

pe canalul de ieşire numit econoie subterană. Dacă economia la negru reprezintă circa

40% din PIB, e foarte posibil ca ea să fie considerată laboratorul, şcoala noilor

întreprinderi graţie cărora se supravieţuieşte, şi ma grav, să fie asimilată, doar ea,

normalităţii, crescând la periferia statului, exact acolo unde acesta nu mai poate refuza

logica pieţei. În al treilea rând, nu există, mai ales la nivelul celor care ne-au condus, o

tradiţie românească sănătoasă a moralităţii. Comunismul a distrus ceea ce exista.

Metamorfoza poporului român în cei aproape cincizeci de ani de comunism este atât de

profundă, încât este naiv să-i invoci azi trecutul şi cultura în lupta împotriva corupţiei.

Românii rămân o naţiune de individualităţi dezbinate şi trădate şi care nu mai cred în

nimic, preocupaţi doar de supravieţuirea materială.

Lipseşte, la modul acut şi cu consecinţe dramatice, o politică coerentă,

închegată şi cu obiecte clar definite în perimetrul naţional. Destinul naţional însuşi

dizolvat. Ţara se află nu numai în prada ciocoilor interni, dar şi a celor străini, care trec

de la profit la jaf fără ca nimeni să-i stânjenească. Între o politică pe termen lung care să

asaneze economia şi una populistă pe termen scurt care să juguleze inflaţia şi şomajul,

guvernul nu alege nimic. Guvernarea este, de fapt, verbală, fără priorităţi clar şi temeinic

stabilite, fără principii şi reguli şi, mai ales, paralelă cu legile economice obiective.

Deriva şi deruta sunt singurele certitudini. În felul acesta, reforma devine lipsită de obiect

şi nepopulară. Termenul „terapie de şoc” se constată a fi neinspirat ales pentru a suscita

adeziunea populară.

O concepţie deformată despre personajul-cheie al economiei de piaţă –

întreprinzătorul – riscă să lipsească capitalismului românesc chair de impusul iniţial.

Istoria gândirii şi faptelor economice a demonstrat cu exemple pilduitoare că nu toată

populaţia unei ţări este dispusă, are propensiunea şi este capabilă să producă în mod

direct şi eficient bogăţie. Cei înzestraţi de la natură cu aceste calităţi sau care le-au

dobândit printr-un îndelungat exerciţiu de pedagogie managerială, dispuşi, în plus, să-şi

asume riscul unei afaceri, sunt puţini. Aşa se explică de ce un stat responsabil protejează

49

întreprinzătorii, iese în întâmpinarea lor, le creează cadrul legislativ propice, le creează

facilităţi de tot felul pentru ca ei şi averea lor să crească, ştiut fiind faptul că, dacă ei

devin prosperi, şi ţara are de câştigat. Tocmai pentru că aceste lucruri nu se pricep,

mediul economic românesc nu este favorabil spiritului de întreprindere şi modului

economic de gândire. Legea stufoasă, incoerentă şi restrictivă debusolează; birocraţia

sufocantă descurajează; dobânzile mari taie orice apetit pentru afaceri. Toate întreţinute

de un stat iresponsabil cu o îndârjire demnă de cauze mai bune. Numai un stat debit

gândeşte că poae avea întreprinzători la comandă, că îl poate transforma în întreprinzător

pe orice miner scos de la un km de sub pământ şi căruia, punându-i-se în mână câteva

milioane de lei, i se ordonă ca la o dată riguros stabilită să ajungă om de afaceri.

Reforma morală este percepută ca un proces de revanşă şi răfuială şi ca un

efort de regăsire a propriei identităţi. Iertarea, se pare, nu are loc aici. Personajele

chemate s-o facă par a fi doar preoţii ţi procurorii. Prăbuşirea falimentară a comunismului

n-a fost însoţită, din fericire, şi de prăbuşirea la fel de bruscă a iluziilor socialiste şi

comuniste. Reforma morală trebuie să aducă, finalmente, la împăcare şi pace socială, fără

de care nici un proiect de reconstrucţie economică nu are şanse. Din perspectiva aceasta,

instituţiile abilitate ale statului au un rol crucial. Între ele, se particularizează rolul

fundamental al Bisericii. În vremuri de criză, ea a fost întotdeauna chemată să mângâie,

să împace şi să dea speranţă. Reforma pe care o are de înfăptuit România obligă azi

Biserica la mult mai mult, la un rol mult mai activ, realizabil prin limpezirea, clarificarea

şi impunerea unui mesaj care s-o facă compatibilă cu filosofia capitalismului.

La o asemenea imagine, prezentă încă mintea multor oameni, Biserica are de

lucrat. Efortul trebuie să fie unul de clarificare şi desluşire a sensului real al învăţăturii

creştine. Prin consumarea lui trebuie să se demonstreze că sărăcia laicului este opusă

trufiei şi opulenţei, dar că ea nu este sinonimă cu pauperitatea; că enoriaşul Bisericii

creştine se vrea un om cinstit, generos şi cu bucuria asigurată de un belşug material care

să-l treacă de pragul minimei decenţei, şi nu proletarul umil din „Capitalul” lui Marx.

Astăzi, la un alt nivel, vedem cum:

autorităţile statului sunt atacate şi dezarmate din interior şi exterior de detractori

de meserie;

îşi face loc şi se manifestă vionţa discreţionară în lumea afacerilor economice şi

neeconomice, dincolo de lege şi împotriva ei;

abuzul şi corupţia uzurpă demnitatea şi normalitatea;

50

furtul calificat, frauda, delicvenţa economică, scandalul în sfera puterii, dau

contur vieţii de fiecare zi, definesc statu-quo-ul României;

haosul şi mizeria au atins limite insuportabile;

contractul social lipseşte sau nu este respectat; contract, aici, în sens general,

care obligă la respectul clauzelor de preţ, contitate şi calitate; la respectul legilor

generale ale ţării şi în primul rînd a constituţiei; la plata impozitului şi

respectuui culorii semaforului. Contract deci care obligă la civilitate, şi nu la

fărădelege; fărădelege care face parte acum din cultura naţională;

românii nu au şansa să devină adevăraţi cetăţeni economici pentru că sunt

manevraţi de demagogi politici de toate culorile faţă de care nu sunt protejaţi

prin drepturi reale pe care numai proprietatea privată le poate oferi;

o oligarhie cu origine dubioasă manifestă un cinism iresponsabil faţă de

preocupările morale etc.

Purgatoriul autoritarismului, drept prefaţă esenţialmente politică la capitalism

şi soluţie pentru România de a ieşi din cercul încercărilor fără ieşire, pare credibil, dar

nici pe departe de dorit. Chiar dacă haosul cheamă şi impune dictatura, sperăm ca pentru

români chemarea să fie metaforică. Românii ştiu mai bine decât oricine ce înseamnă o

dictatură. Un dictator rămâne un dictator. Un popor nu poate alege un dictator căruia să-i

impună regulile de conduită. Dictatorul şi le fixează singur. El se impune şi apoi impune.

Ce rezultă de aici e diferit de democraţie şi liberalism. Nici măcar ca verigă tranzitorie

spre democraţie şi statul drept, România nu-şi poate permite şi nu poate risca o atare

experienţă. Romînia nu şi-a dezvoltat propriile mecanisme necesare să-i frâneze inerţiile,

nu poate miza pe sprijinul autorităşilor internaţionale care să impună la vreme,

democratizarea vreunui Pinochet local. Chair dacă Pinochet şi-a scăpat ţara de comunism,

pentru noi el nu poate fi un model politic. Nu putem întoarce spatele atât de repede

istoriei, nu putem uita că tocmai o dictatură ne-a marcat timp de o jumătate de secol

existenţa, înscriindu-ne la fabrica unui mare minus. Calea este alta – cea a reformelor şi

transformărilor democratice. De la „economia de piaţă fără capitalism industrial”,

România poate şi trebuie să „cadă în viitor” ocolind şi evitând dictatura.

51

VI.3. Capitalismul în mentalităţile românilor

Democraţie, tranziţie, economie de piaţă, libertate, privatizare, proprietate privată,

integrare europeană, sunt câteva dintre cuvintele cheie care au dominat, prin frecvenţa

utilizării lor, discursurile din spaţiul public românesc, în ultimii 16 ani.

După căderea regimului comunist, România, ca şi alte ţări din Europa Centrală şi

de Est, a intrat într-o perioadă etichetată ca „tranziţie”, ceea ce semnifica trecerea

societăţii de la un regim de tip totalitarist la o organizare politică bazată pe valorile şi

instituţiile democraţiei liberale, de la economia centralizată, de stat, la economia de piaţă.

Dificultăţile întâmpinate pe parcursul tranziţiei la economia de piaţă au fost adesea

explicate prin mentalităţile populaţiei în general şi ale clasei politice în particular.

„Mentalităţile sunt structuri valorice care condiţionează alegerile şi evaluările la nivel de

grup social pe durate mari de timp. Sunt modele sociale difuze de rezolvare a unor familii

de probleme sau de raportare la anumite categorii de situaţii”14.

Studiul realizat are ca principal obiectiv identificarea gradului în care anumite

mentalităţi, valori şi principii, asociate în teorie cu sistemul economic de tip capitalist, se

regăsesc la nivelul populaţiei şi al societăţii civile. Studiul a fost interesat în acelaşi timp

să exploreze percepţiile şi atitudinile oamenilor simpli de vârsta I şi de vârsta a II-a faţă

de capitalismul din România începutului de mileniu III. Am încercat să ofer, astfel, o

imagine detaliată a mentalităţilor românilor, structurate în principal pe axe de tipul

individ – stat, libertate - egalitate, conservatorism – deschidere faţă de nou, dar şi

informaţii despre modul în care este perceput mediul de afaceri din România.

În mod cert, cuvântul „capitalism” are o puternică conotaţie ideologică şi de

asemenea o puternică încărcătura emoţională.

14 D. Sandu, Străinătatea în mentalităţile urbane în Viaţa socială în România urbană, Polirom,

2006

52

1. Care este primul lucru care vă vine în minte când va gândiţi la capitalism?

0

0

0

0

0

0

0

0

25

25

25

25

0

0

0

0

0

21

0

0

17

0

0

4

4

4

4

13

29

4

0 5 10 15 20 25 30 35

Prosperitate/ nivel de trai ridicat

Bani/ oameni bogati

Libertate

Saracie

Un lucru rau

Inegalitate sociala

Proprietate private

Democratie

Exploatarea oamenilor

Economie de piata

Competite/ concurenta

Sociatate moderna/ noua/ dezvoltata

Alte raspunsuri

Nu stiu

Nu raspund

%

studii sup.

studii med.

0

10

0

0

0

0

30

10

30

10

0

10

0

0

0

0

11

0

0

0

22

11

0

11

11

11

22

0

0

0

0 5 10 15 20 25 30 35

Prosperitate/ nivel de trai ridicat

Bani/ oameni bogaţi

Libertate

Sărăcie

Un lucru rău

Inegalitate socială

Proprietate privată

Democraţie

Exploatarea oamenilor

Economie de piaţă

Competiţie/ concurenţă

Sociatate modernă/ nouă/dezvoltată

Alte răspunsuri

Nu ştiu

Nu răspund

%

s

m

53

Vârsta întâi

Vârsta a doua

2. Ce fel de sentimente vă trezesc dvs. personal următoarele cuvinte?

-17

-8

-8

-25

-58

-92

-4

-4

-8

-4

-25

-29

-42

25

25

50

50

25

0

75

75

100

50

50

0

25

75

50

25

50

0

0

0

25

0

25

0

75

25

-150 -100 -50 0 50 100 150

Capitalism

Liberalism

Crestin-democratie

Social-democratie

Socialism

Comunism

Competitie

Democratie

Proprietate privata

Economie de piata

Globalizare

Individualism

Grupuri de interese

Nu stiu s

Nu stiu m

Neutre s

Neutre m

Mai degraba pozitive s

Mai degraba pozitive m

Mai degraba negative s

Mai degraba negative m

-100 -50 0 50 100

Capitalism

Liberalism

Crestin-democratie

Social-democratie

Socialism

Comunism

Competitie

Democratie

Proprietate privata

Economie de piata

Globalizare

Individualism

Grupuri de interese

Nu stiu s

Nu stiu m

Neutre s

Neutre m

Mai degrabapozitive s

Mai degrabapozitive m

Mai degrabanegative s

Mai degrabanegative m

54

Vârsta întâi

Vârsta a doua

3. Ce înseamnă pentru dvs personal capitalismul? ( răspuns multiplu )

0 2 4 6 8 10 12 14

Prosperitate/ nivel de trai ridicat

Un lucru rau

Economie de piata

Inegalitate sociala

Democratie

Speranta/ sansa

Bani/ oameni bogati

Munca

Sociateta noua/ moderna/ dezvoltata

Alte raspunsuri

Nu raspund

%

studii sup.

studii med.

4

5

0

1

11

9

8

3

7

3

4

8

5

1

9

8

4

9

0

0

0

5

7

0

4

10

8

8

0

8

3

1

8

7

1

7

11

4

7

0

0

0

0 2 4 6 8 10 12

Prosperitate/ nivel de trai ridicat

Libertate

Un lucru rau

Saracie

Economie de piata

Proprietate privata

Inegalitate sociala

Un lucru bun

Democratie

Exploatarea oamenilor

Speranta/ sansa

Afaceri/ profi turi

Bani/ oameni bogati

Viata grea/ scaderea nivelului de trai

Munca

Competitie/ concurenta

Sociateta noua/ moderna/ dezvoltata

Libertate de exprimare

Alte raspunsuri

Nu stiu

Nu raspund

m s

55

Vârsta întâi

Vârsta a doua

4. După părerea dvs. care este cel mai bun lucru care se întâmplă în societăţile capitaliste ?

9

9

13

4

9

0

9

13

0

13

4

9

9

0

0

0

0

8

7

13

9

9

2

5

12

2

9

10

8

8

0

1

0

0

0 2 4 6 8 10 12 14

Nivel de trai ridicat/ prosperitate

Concurenta/ competitie

Libera initiativa

Retribuire dupa munca

Venituri mai mari

Sanse/ oportunitati

Progres

Nu stiu

Nimic nu e bun

%

studii sup.

studii med.

6

8

8

10

12

1

4

10

3

12

9

13

5

0

0

0

0

6

9

9

9

7

0

4

11

4

11

11

11

6

2

0

0

0

0 2 4 6 8 10 12 14

Nivel de trai ridicat/ prosperitate

Concurenta/ competitie

Libera initiativa

Retribuire dupa munca

Venituri mai mari

Sanse/ oportunitati

Progres

Nu stiu

Nimic nu e bun

m s

56

Vârsta întâi

Vârsta a doua

5. Dar care este cel mai rău lucru care se întâmplă în societăţile capitaliste ?

0

15

15

0

8

8

0

0

8

8

0

8

15

0

0

0

7

13

19

13

6

5

5

3

4

2

12

3

2

7

0

1

0

15

0 5 10 15 20

Saracia

Somajul

Coruptia

Inegalitatea sociala

Drogurile

Exploatarea omului

Venituri mici

Furturi/ hotii

Ura/ rautatea oamenilor

Violenta

Imbogatirile nejustif icate

Rata criminalitatii

Legislatia

Probleme ale economiei

Alte raspunsuri

Nu stiu

Nu raspund

studii sup.

studii med.

8

13

8

10

14

7

6

5

5

5

9

7

2

4

0

0

0

5

8

11

10

10

5

5

5

7

10

11

5

1

5

0

0

0

0 5 10 15

Saracia

Somajul

Coruptia

Inegalitatea sociala

Drogurile

Exploatarea omului

Venituri mici

Furturi/ hotii

Ura/ rautatea oamenilor

Violenta

Imbogatirile nejustificate

Rata criminalitatii

Legislatia

Probleme ale economiei

Alte raspunsuri

Nu stiu

Nu raspund

s

m

57

Vârsta întâi

Vârsta a doua

6. După părerea dvs. care dintre următoarele lucruri sunt caracteristice unei societăţi capitaliste?

0 0 0 0

25

0 0

50

25

50

75

0

50 50 50

4 08 8

4

2921

17

33

50

42

25

2138 42

100 100100 100

75

100

75

5050

5025

75

25 0 0

7196

7183

7538

33

4642

21 38

42 46

4

29

0

0

0

0

0

0

25

0

0

00

25 25

50

25

17

013

417

17 38 29

17

1713

21 21

29 13

00

00 0

00 0

250 0 0 0

0 25

8 4 8 4 417

8 8 8 13 8 13 1329

17

0%

20%

40%

60%

80%

100%Nu raspund studii sup.

Nu raspund studii med.

Nu stiu studii sup.

Nu stiu studii med.

Mentioneaza studii sup.

Mentioneaza studii med.

Nu mentioneaza studiisup.Nu mentioneaza studiimed.

0 0 07

0 0 0 0

14 1421 21

714 14

0 0 00

0 011 11

22 2222 22

2222

33

100 100 93 8686

64 43 50

64

36

57 50

50 43

50

100 100

67

8989

56

33 22

67

56

6767

67

33

33

0 0

0

77

14

1414

7

14

7 1429

0

0

0 0

0

0 11

0

1111

0

0

0 0 0

11

11

0 0

7

07

21

4336

14

36

14 14 14

43

36

0 0

33

110

44 4456

1122

11 11 11

3322

0

50

100

150

200

250

Nu raspund s

Nu raspund m

Nu stiu s

Nu stiu m

Mentioneaza s

Mentioneaza m

Nu mentioneaza s

Nu mentioneaza m

58

Vârsta întâi

Vârsta a doua

7. In ce masura sunteti de acord cu urmatoarele afirmatii ?

0

13

0

1725

4625 4

50

21

0 00

21

0

29 25

8

50

8

25

29

0

4

0

0

0

1725

50

50

21

0

13

25

0

0

0

25

3850

33

25

170

8

0

4

0

0

25

2575

29

013

025

0

8

0

0

5058

50 13 0 0

0

25

0

4

0

8

0 29

50

2950

17

0

17

0

0

0

13

25 21

25

33

50

13

0

21

0

0

0

8

017

75

29

25

21

0

17

0

8

0%

20%

40%

60%

80%

100%

studiimed.

studiisup.

studiimed.

studiisup.

studiimed.

studiisup.

studiimed.

studiisup.

studiimed.

studiisup.

studiimed.

studiisup.

Dezacord total Dezacord De acord Total de acord

Nici acord, nicidezacord

Nu stiu/ nuraspund

%

Planificarea guvernamentala este esentiala pt.a proteja resursele economice ale tarii

Cei mai multi dintre someri ar putea sa-sigaseasca de lucru daca chiar si-ar dori acestlucru

Protectia sociala ii face pe multi oameni maiputin dornici de a avea singuri grija de ei insisi

Multi dintre oameni care primesc ajutoaresociale de la stat, chiar nu merita sa leprimeasca

Cu cat guvernele intervin mai putin, cu atateconomia merge mai bine

Intreprinderile private sunt cea mai buna calede a rezolva problemele economice aleRomaniei

Principalele sectoare ale economiei siserviciilor public ear trebui sa fie in proprietateastatului

Unele sectoare ale economiei si serviciilorpublice sunt prea importante pentru a fi lasatein seama intreprinderilor private

Exista o lege pentru bogati si una pentru saraci

0

13

0

1725

4625 4

50

21

0 00

21

0

29 25

8

50

8

25

29

0

4

0

0

0

1725

50

50

21

0

13

25

0

0

0

25

3850

33

25

170

8

0

4

0

0

25

25 75

29

013

025

0

8

0

0

5058

50 13 0 0

0

25

0

4

0

8

0 29

50

2950

17

0

17

0

0

0

13

25 21

25

33

50

13

0

21

0

0

0

8

017

75

29

25

21

0

17

0

8

0%

20%

40%

60%

80%

100%

studiimed.

studiisup.

studiimed.

studiisup.

studiimed.

studiisup.

studiimed.

studiisup.

studiimed.

studiisup.

studiimed.

studiisup.

Dezacord total Dezacord De acord Total de acord

Nici acord, nicidezacord

Nu stiu/ nuraspund

%

Planificarea guvernamentala este esentiala pt.a proteja resursele economice ale tarii

Cei mai multi dintre someri ar putea sa-sigaseasca de lucru daca chiar si-ar dori acestlucru

Protectia sociala ii face pe multi oameni maiputin dornici de a avea singuri grija de ei insisi

Multi dintre oameni care primesc ajutoaresociale de la stat, chiar nu merita sa leprimeasca

Cu cat guvernele intervin mai putin, cu atateconomia merge mai bine

Intreprinderile private sunt cea mai buna calede a rezolva problemele economice aleRomaniei

Principalele sectoare ale economiei siserviciilor publice ar trebui sa fie in proprietateastatului

Unele sectoare ale economiei si serviciilorpublice sunt prea importante pentru a fi lasatein seama intreprinderilor private

Exista o lege pentru bogati si una pentru saraci59

Vârsta întâi

Vârsta a doua

8. Oamenii se descriu uneori ca apartinând clasei muncitoare, clasei de mijloc, celei de jos sau celei de sus. Dvs. unde spuneţi că v-aţi afla?

0 0

50 50

0 00

10

20

30

40

50

60

in clasa de sus in clasa de jos in clasamuncitoare

in partea de josa clasei mijlocii

in partea desus a clasei

mijlocii

nu stiu/ nuraspund

%

studii med.

studii sup.

7

79

14

67

000

11

22

0000

10

20

30

4050

60

70

80

90

in clasa desus

in clasa dejos

in clasamuncitoare

in partea dejos a clasei

mijlocii

in partea desus a clasei

mijlocii

nu stiu/ nuraspund

m

s

60

Vârsta întâi

Vârsta a doua

9. Cât de mulţumit sunteţi de democraţia din România?

0

50

25 25

0 00

10

20

30

40

50

60

foartenemultumit

nemultumit nicinemultumit,nici multumit

multumit foartemultumit

nu stiu/ nuraspund

studii med.

studii sup.

14

43

36

7

0 0

11

56

33

0 0 00

10

20

30

40

50

60

foartenemultumit

nemultumit nicinemultumit,nici multumit

multumit foartemultumit

nu stiu/ nuraspund

m

s

61

Vârsta întâi

Vârsta a doua

10. Câtă încredere aveţi în...?

04

0

13 5021 0

5450

40

40 0 0 00

21

75

25

25

29

0

25

0

0

0

0

0 0 0 0

25

4

0

4

50

63

25

29 0

0

0

0

0 0 0 0

0

4

0

0 50

71

25

2525

0

0

0

0 0 0 0

0

0

0

13

50

46

25

29 25

0

0

0

0

13

0 0

0

0

0

0

50

25

50

540

13

0

0

0

4

0

425

8

0

4

25

4225

17

25

4

0

17

0

8

0

0

258

017

0

3325

8

0

8

50

8

0

17

0

008

25

80

33 25 2125 4

258

0

17

0

0

0%

20%

40%

60%

80%

100%

m s m s m s m s m s m s m s m s

Deloc Foarte putina Putina Multa Foarte multa Nu cunosc Nu stiu Nu raspund

Băncile de stat Băncile private

Întreprinderile de stat Întreprinderile mici şi mijlocii

Întreprinderile cu capital privat româneşti Întreprinderile cu capital străin

Sindicatele care deţin acţiuni în întreprinderi private Fonduri de investiţii mobiliare

Fonduri de investiţii în afaceri

0 0 722

36 44

43

33

7

0 0 07

0 0 0

21

0

29

33

4356

7

11

0

0 0 0

0

0 0 0

0

0

0

4429

33

57

22

14

0 0 0

0

0 0 0

0

0

14

11

50

67

14

22

0

07

0

14

0 0 0

0

0

29

0

36

44

7

56

0

0

14

0

7

0

7

0

0

0

36

22

7

44

14

33

0

0

14

0

21

0

7

0

7

0

21

56

29

33

7

11

0

0

21

0

14

0

0

0

14

22

36

22

7

33

0

22

0

0

14

0

21

0

7

0

7

33

3622 14 33 7 11

0

0

7

0

4

0

0

00%

10%

20%

30%

40%

50%

60%

70%

80%

90%

100%

m s m s m s m s m s m s m s m s

Deloc Foarte putina Putina Multa Foarte multa Nu cunosc Nu stiu Nu raspund

Băncile de stat Băncile private

Întreprinderile de stat Întreprinderile mici şi mijlocii

Întreprinderile cu capital privat româneşti Întreprinderile cu capital străin

Sindicatele care deţin acţiuni în întreprinderi private Fonduri de investiţii mobiliare

Fonduri de investiţii în afaceri

10

62

Vârsta întâi

Vârsta a doua

11. În opinia dvs., după 1989, România s-a îndreptat către capitalism sau spre un alt tip de societate?

50 50

0

42

50

8

0

10

20

30

40

50

60

a. catre capitalism b. catre o alta societate c. nu stiu/ nu raspund

%

studii med.

studii sup.

21

57

2122

67

11

0

10

20

30

40

50

60

70

a. catre capitalism b. catre o alta societate c. nu stiu/ nu raspund

m

s

11

63

Vârsta întâi

Vârsta a doua

12.După părerea dvs. care dintre următoarele grupuri de persoane promovează

dezvoltarea capitalismului din România?

25

0 0 0

25

50

0 0 0

13

33

8

21

4 4

17

00

0

10

20

30

40

50

60

oameni deafaceriromani

investitoriiromani

politicieniisi partidele

statulroman

grupurilede

intereseromanesti

clasa demijloc dinRomania

toatapopulatia

nu stiu nuraspund

%

studii med.

studii sup.

50

7 7 7 7

0 0

14

7

56

22

0 0

11 11

0 0 00

10

20

30

40

50

60

oameni deafaceriromani

politicieniisi

partidele

grupurilede

intereseromanesti

toatapopulatia

nuraspund

m

s

12

64

Vârsta întâi

Vârsta a doua

13.

Care dintre cele două afirmaţii de mai jos este mai apropiată de propria dvs. opinie?“ Atat libertatea cat si egalitatea sunt importante. Dacă ar fi să aleg…?

25

75

0

38

58

0 40

10

20

30

40

50

60

70

80

a. as consideraegalitatea mai

importanta : nimeni nutrebuie privilegiat,

diferenta intre claselesociale sa nu fie prea

mare

b. as consideralibertatea mai

importanta, in sensulca fiecare sa poatatrai liber sau sa seafirme fara restrictie

c. nu raspund d. nu stiu

%

studii med. studii sup.

50 50

0 0

44

33

22

00

10

20

30

40

50

60

a. as consideraegalitatea mai

importanta : nimeninu trebuie privilegiat,

diferenta intreclasele sociale sa nu

fie prea mare

b. as consideralibertatea mai

importanta, in sensulca f iecare sa poatatrai liber sau sa se

afirme fara restrictie

c. nu raspund d. nu stiu

%

m s

65

Vârsta întâi

Vârsta a doua

14. Sistemul economic bazat pe profit :

13

25

67

0 0

100

0

20

40

60

80

100

120

a. scoate ce e mai rau dinoameni

b. nu pot aprecia c. îi invata pe oameni valoareamuncii sustinute si a

succesului

studii sup.

studii med.

22

0

78

7

50

43

0

10

20

30

40

50

60

70

80

90

a. scoate ce e mai rau dinoameni

b. nu pot aprecia c. ii invata pe oamenivaloarea muncii sustinute

si a succesului

s

m

66

Vârsta întâi

Vârsta a doua

15. Săracii sunt săraci pentru că…

0

25

75

25 25

50

0

10

20

30

40

50

60

70

80

a.       bogatii si cei care auputere ii tin in saracie

b.      nu pot aprecia c.       nu se straduiesc suficientsa progreseze

studii med.

studii sup.

21

43

36

44

22

33

0

5

10

15

20

25

30

35

40

45

50

a.       bogatii si cei care auputere ii tin in saracie

b.      nu pot aprecia c.       nu se straduiescsuficient sa progreseze

m

s

67

Vârsta întâi

Vârsta a doua

16. Salariul unei persoane ar trebui să depindă de :

50

25 25

79

813

0

10

20

30

40

50

60

70

80

90

a. de importanta muncii sale b. nu pot aprecia c. cat are nevoie pentru a traidecent

studii med.

studii sup.

64

7

29

100

0 00

20

40

60

80

100

120

a. de importanta muncii sale b. nu pot aprecia c. cat are nevoie pentru a traidecent

m

s

17

68

Vârsta întâi

Vârsta a doua

17. În ce măsură sunteţi de acord cu următoarele afimaţii?

25

54

75

42

04

0 0 0 0

38

50

25

0 00 0

25

50

29

50

38

0

50

17

50

71

0 0 0 0

25

42

8 4 844

4 8

0

10

20

30

40

50

60

70

80

studiimed.

studiisup.

studiimed.

studiisup.

studiimed.

studiisup.

studiimed.

studiisup.

studiimed.

studiisup.

In foarte micamasura

In mica masura In mare masura In foarte maremasura

Nu stiu/ nu raspund

%

Nu merita niciodata sa risti sa pornesti o afacere

Doar cei care pornesc o afacere se simt cu adevarat impliniti

Este important sa ai o cariera, dar mai bine sa fii propriul tau patron

Este mai bine sa ai mai putini bani decat sa risti sa pierzi intr-o afacere

21

0

57

67

7

22

711

7

0

711

29

56

36

22

0

11

29

00 0

29

11

36

89

21

0

14

0

14

22

29

44

21

33

21

0

14

0

0

10

20

30

40

50

60

70

80

90

100

m s m s m s m s m s

In foarte micamasura

In mica masura In mare masura In foarte maremasura

Nu stiu/ nuraspund

Nu merita niciodata sa risti sa pornesti o afacere

Doar cei care pornesc o afacere se simt cu adevarat impliniti

Este important sa ai o cariera, dar mai bines a f ii propriul tau patron

Este mai bine sa ai mai putini bani decat sa risti sa pierzi intr-o afacere

69

Vârsta întâi

Vârsta a doua

Primele lucruri cu care persoanele intervievate de vârsta I asociază conceptul de

capitalism sunt „societate modernă/nouă/dezvoltată” (29%), „competiţie/concurenţă”

(25%), „economie de piaţă” (25%), „exploatarea oamenilor” (25%), sau „inegalitate

socială”(21%). Răspunsurile tineri cu studii superioare sunt foarte diversificate, pe când

cei cu studii medii sunt destul de contanţi în răspunsuri. Diferenţa o face nu numai

bagajul de informaţii despre economie şi societate în general, ci şi modul de a privi

lucrurile ce se întâmplă în societatea noastră.

În schimb, persoanele intervievate de vârsta a II-a asociază conceptul de

capitalism cu : „societate modernă/nouă/dezvoltată” (29%), „inegalitate socială” (21%).

„economie de piaţă” (17%) sau „competiţie/ concurenţă” (13%). Experienţa îşi spune

cuvântul, ei cunoscând foarte bine ce înseamnă capitalismul sau spre ce s-a îndreptat

economia României după perioda comunistă. Realizând o comparaţie între cei de vârsta a

II-a cu studii superioare şi cei cu studii medii, se poate observa diversitatea răspunsurilor

în funcţie de nivelul de trai pe care îl duc. Astfel, cei cu studii medii consideră

capitalismul ca fiind un sistem economic bazat pe proprietate privată şi exploatarea

oamenilor (30%). Pe când cei cu studii superioare, asociază capitalismul cu societate

modernă şi inegalitate socială (20%).

Opiniile sunt extrem de variate, incluzând atât principii ale capitalismului, efecte

pozitive sau negative, sau evaluări proprii, cât şi nivelul de studii. Tendinţa este ca

oamenii să asocieze, în mod spontan, capitalismul, cu efectele pe care acest sistem le

produce, efecte a căror cunoaştere se bazează într-o măsură variabilă atât pe experienţa

directă, cât şi pe influenţa anumitor ideologii.

Explorând încărcarea a diverselor concepte desemnând modele de organizare

societală sau ideologii politice, respondenţii au fost rugaţi să menţioneze care sunt

sentimentele pe care le trezesc o serie de cuvinte. Cele mai puternice sentimente pozitive

le cele două categorii de vârste au fost asociate cu : democraţie(89 – 96%) şi proprietate

privată (78 – 100%). Singura diferenţă între concepţiile celor două vârste este aceea că

78% de vârsta a II-a consideră economia de piaţă a fi un lucru bun, pe când 92% de

vârsta I – competiţia. Este interesant de remarcat că deşi aceste concepte sunt premise ale

capitalismului, doar 67% din cei de vârsta a II-a şi 71% din cei de vârsta I au sentimente

pozitive faţă de capitalism.

Cele mai frecvente sentimente negative sunt cele legate de comunism, 89 – 100%

şi grupuri de interese 50 – 78%. Ca şi la cele pozitive, există o diferenţă între concepte,

70

astfel : cei de vârsta a II-a consideră un lucru rău individualismul, pe când cei de vîrsta I

– socialismul 75%.

Trebuie remarcate ponderile foarte ridicate de sentimente neutre legate de

concepte precum creştin-democraţie la cei de vârsta a II-a (57%), liberalism, creştin-

democraţie şi individualism (50%). Precum şi de nonrăspunsuri legate de grupuri de

interese(29%) la vârsta a doua, liberalism şi globalizare la cei de vârsta I (25%)

Foarte probabil că lipsa unor sentimente faţă de aceste concepte este legată de o

mai slabă cunoştere acestora, mai mult de 29 din cei de vîrsta a doua nerespunzând la

întrebarea legată de grupuri de interese şi 25 din cei de vârsta I nu stiu ce înseamnă

globalizare. Analizând distribuţia răspunsurilor în funcţie de nivelul de educaţie, se

constată creşterea odată cu nivelul educaţiei, a sentimentelor pozitive faţă de conceptul

capitalism, dar mai ales componentele capitalismului (competiţie, democraţie, economie

de piaţă).

Încercând o definire a capitalismului, răspunsurile se înscriu, în mare parte, în

tendinţele exprimate în prima întrebare referitoare la capitalism. Astfel, se pot meţiona :

economie de piaţă 11 – 13% şi proprietate privată 9 – 13%. Persoanele intervievate au

identificat diverse elemente definitorii ale capitalismului, iar ca pondere în totalul

răspunsurilor, acestea au cel mai mult.

Nu se mai fac diferenţe între nivelul de studii pe care îl are fiecare intervievat şi

categoria de vârstă din care face parte, capitalismul în mare parte fiind bine cunoscut

tuturor. Însă, întorcându-ne puţin înapoi, putem observa că, 14 % din cei de vârsta a doua

cu studii medii nu ştiu ce înseamnă conceptele de creştin-democrat şi social-democrat, iar

25 % dintre cei de vârsta I cu studii medii, conceptele de liberalism şi globalizare.

Sentimentul despre capitalism nu este unul negativ, ci mai degrabă unul pozitiv,

procentajul la întrebarea legată de „Viaţă grea/ scăderea nivelului de trai” este aproape 0.

Doar 1% din cei din vârsta a doua sunt de părere că nivelul de trai este în scădere odată

cu trecerea la capitalism. O altă dovadă este procentajul la întrebarea legată de

exploatarea oamenilor de 3%, fără a se face diferenţe la nivelul de studii şi nu presupune

sărăcirea populaţiei 15%.

Analizând părţile bune şi părţile rele ale capitalismului, repondenţii au fost rugaţi

să menţioneze spontan cel mai bun şi cel mai rău lucru care se întâmplă în societăţile

capitaliste.

Printre aspectele pozitive la cei de vârsta I se numără: concurenţă/ competiţie,

economie de piaţă şi proprietate privată cu 13%, şanse/ oportunităţi cu 10 %. Ei sunt de

71

părere că părţile negative ale capitalismului din zilele noastre sunt corupţia (19%),

şomajul, violenţa şi probleme ale economiei (15%).

Cei de vârsta a doua sunt de părere că părţile bune ale capitalismului sunt

democraţia (13%), proprietatea privată, libera iniţiativă(12%), şanse/oportunităţi,

economie de piaţă(11%). Lucrurile rele despre capitalism nu diferă foarte mult faţă de

cele menţionate le cei de vârsta I. Ei însă consideră, în locul violenţei, îmbogăţirile

nejustificate cu 11%.

După o analiză mai atentă, putem observa că, chiar dacă repondenţii consideră

capitalismul o şansă/oportunitate 10-11%, procentajul răspunsurilor precum şomajul este

un lucru rău ce se întâmplă în societatea capitalistă, este mai mare (13-15%).

Pentru ambele întrebări s-a înregistrat un procent în care repondenţii nu au

identificat nici un aspect pozitiv sau negativ.

Pentru a avea o imagine mai completă a tuturor aspectelor asociate de populaţie

cu conceptul de capitalism, respondenţii au fost rugaţi să aleagă, dintr-o listă de cuvinte,

pe acelea pe care le consideră ca fiind caracteristice unei societăţi capitaliste. Repondenţii

au ales, în aceeaşi măsură, atât aspectele pozitive, cât şi cele negative: proprietatea

privată, economia de piaţă, democraţia, competiţia, libera iniţiativă şi prosperitate;

aspecetele negative au fost menţionate de mai mult de jumatate din repondenţi: şomaj,

corupţie, inegalităţi sociale, grupuri de interese, conflicte sociale.

Intervievaţii de vârsta I au o atitudine mai buna despre capitalism. Astfel, mai

mult de 75% menţionează următoarele caracterisitici: economie de piaţă, libera iniţiativă,

proprietate privată, competiţie, democraţie, prosperitate. Din categoria aspectelor

negative sunt meţionate şomajul 46%, grupurile de interese 60% şi inegalităţile sociale

50%. Mai putin de 30% au menţionat sărăcia şi exploatarea omului de către om.

Analizând răspunsurile cu o mai mare atenţie, se constată că, o dată cu creşterea

nivelului de educaţie, creşte şi numărul de menţionări ale diverselor caracteristici, fie ele

pozitive, fie negative. De exemplu, „inegalităţi sociale” este menţionată de un procentaj

mai mare de cei cu studii superioare decât cei cu studii medii.

Sondajul a explorat, de asemenea, şi atitudinile românilor faţă de relaţiile

capitaliste de muncă, implicarea statului în economie.

50% din respondenţi consideră că muncitorii au nevoie de reprezentare prin

sindicate puternice care să le protejeze interesele, fapt ce se bazează, în mare parte, pe

convingerea că patronii marilor companii se îmbogăţesc pe sema muncitorilor (35-40%).

Acest lucru este strâns legat şi de percepţia unor puternice inechităţi sociale, 50% dintre

72

persoanele intervievate de vârsta I considerând că există o lege pentru bogaţi şi una

pentru săraci. Cei de vârsta a doua nu consideră că legea se aplică în mod inegal, 26%

fiind în dezacord cu această afirmaţie.

În ceea ce priveşte intervenţia statului în sectoarele economiei, 50% dintre

respondenţii de vârsta a doua apreciază că principalele sectoare economice ar trebui să fie

în proprietatea statului, opinie care este împărtăşită şi de cei de vârsta I. Se constată că, în

rândul persoanelor cu studii superioare, ponderea celor care consideră că unele sectoare

nu ar trebui lăsate în seama ăntreprinderilor private este mai mare decât la nivelul celor

cu un nivel educaţional mai scăzut.

Comparând întreprinderile de stat cu cele private, cele din urmă sunt apreciate a fi

mai eficiente decât cele de stat de către 33% dintre repondenţii de vârsta I. Nu se poate

spune acelaşi lucru, analizând răspunsurile celor de vârsta a doua, unde un procentaj

aproape egal se întâlneşte la dezacord şi acord. Ca impact asupra economiei,

întreprinderile private sunt considerate a fi cea mai bună cale de a rezolva problemele

economiei României. La această întrebare, se constată un procent foarte ridicat de

atitudini neutre şi non-răspunsuri (aproximativ 36%) la cei de vârsta a doua.

Guvernul este perceput ca având un rol important în protejarea resurselor

economice, prin planificare, pe termen lung a politicilor economice, de către aproximativ

40% din repondenţi. Importanţa implicării în acest domeniu este percepută în mod diferit,

în funcţie de de nivelul educaţional.

Opinia referitoare la modul de abordare aprijinului faţă de cei aflaţi în dificultate

nu este una pozitivă, în sensul în care aproximativ 45% dintre repondenţi consideră că

mulţi dintre cei care primesc ajutoare sociale de la stat, chiar nu merită să le primească.

Opiniile persoanelor cu studii medii susţin şi mai mult această idee(50 %, respective

29%). Chiar şi atunci când mecanismele de protecţie socială sunt evaluate în ansamblu,

ca efect pe termen lung, aprecierile nu sunt unele pozitive: aproximativ 45 % consideră

că protecţia socială îi face pe mulţi oameni mai puţin dornici de a avea grijă singuri de ei

înşişi. Această idee este mai des întâlnită în rândul persoanelor cu studii superioare 33%.

Referitor la problema şomajului, 45% dintre respondenţi apreciază că soluţiile se

găsesc, în primul rând, la nivel individual, fiind de acord cu afirmaţia că cei mai mulţi

oameni şi-ar găsi de muncă dacă şi-ar dori acest lucru. Acestă părere este mai des

întâlnită la cei de vârsta I cu un nivel mediu de studii.

În ceea ce priveşte apartenanţa la clase sociale, marea majoritate a repondenţilor

se autodefinesc ca aparţinând clasei de jos sau clasei muncitoare. În ceea ce priveşte clasa

73

de mijloc, aceasta a fost împărţită în două sub-categorii: partea de jos a clasei de mijloc şi

partea de sus a clasei de mijloc.

Se poate observa că repondenţii cu studii medii se autolocalizează în clasa

muncitoare, 50-79%, pe când cei cu studii superioare în clasa de mijloc, 67%. Doar 7%

dintre cei de vârsta a doua se consideră a fi în clasa de jos.

După o analiză în funcţie de nivelul de studii, se poate observa că 11% nu ştiu în

ce clasa se încadrează.Acest facpt semnifică că aceste persoane nu ţi-au definit încă

statutul şi locul şi rolul pe care îl au în cadrul societăţii.

La întrebarea cât de mulţumiţi sunt de democraţia din România, peste 50% dintre

repondenţi sunt nemulţumiţi de economia şi mediul economic. Diferenţierea pe vârste sau

pe nivelul de studii este foarte visibilă. Astfel, 25% dintre cei de vârsta I, cu un nivel de

studii mediu, sunt de mulţumiţi de nivelul de trai pe care îl au. Pe când cei de vârsta a

doua sunt de părere că democraţia din România nu este deloc un lucru bun, răspunzând că

sunt foarte nemulţumiţi, un procetaj de 14%.

Mulţi dintre ei sunt însă mulţumiţi şi nu de democraţia din România. Putem

constata o diferenţiere în funcţie de vârstă, astfel că 36% cu un nivel de studiu mediu de

vârsta a doua sunt neutri, pe când la vârsta I, 42% cu un nivel de studii superior,

consideră acelaşi lucru.

Instituţiile în care respondenţii au cea mai mică încredere sau deloc, sunt cele

privare: băncile private, sindicatele care deţin acţiuni în întreprinderi private, fonduri de

investiţii imobiliare şi întreprinderile cu capital străin. Dacă analizăm raportul încredere-

neîncredere, singurele instituţii pentru care balanţa se înclină în favoarea încrederii sunt

băncile de stat.

Domeniile care ar trebui susţinute mai puţin sunt aceleaşi ca şi cele menţionate de

populaţie: apărare, administraţie şi justiţie. Deşi sectoarele private ale aconomiei sunt

apreciate ca fiind mai eficiente decât cele de stat, la capitolul încredere, întreprinderile

sau băncile private nu au o imagine foarte bună.

Chiar dacă peste 50% dintre repondenţi sunt nemulţumiţi de democraţia din

România, cei de vârsta I consideră că ne îndreptăm spre capitalism. Un acelaşi procentaj,

consideră totuşi că ne îndreptăm spre un alt tip de societate: anarhie,capitalism sălbatic,

societate a intereselor, hibrid. Doar 8% nu pot aprecia spre ce tip de societate ne

îndreptăm.

Schimbările frecvente din ţara noastră produc populaţiei o stare de dezordine şi

dezorganizare, un haos total.

74

Însă, cei de vârsta a doua, sunt de părere că ne îndreptăm spre un alt tip de

societate 67% şi anume către o societate a intereselor. Doar 22% dintre ei au afirmat că

ne îndreptăm spre capitalism.

Este interesant de meţionat că cei care apreciază că ne îndreptăm spre o altă formă

de societate, apreciază direcţia ca fiind una greşită.

Principalii promotori ai capitalismului, în percepţia respondenţilor, sunt oamenii de

afaceri români 56%, investitorii români 33%, clasa de mijloc din România 50%. De altfel,

oamenii de afaceri români, politicienii, partidele şi grupurile de interese româneşti sunt

primele menţionate ca având de beneficiat de pe urma dezvoltării economiei de piaţă.

Populaţia a fost menţionată de doar 4% dintre repondenţi ca fiind principala beneficiară a

procesului de dezvoltare a capitalismului.

Capitalismul înseamnă egalitate de şanse, înseamnă egalitate în faţa legii. Însă la

întrebarea „Atât libertatea cât şi egalitatea sunt importante. Dacă ar fi să aleg…?”, peste

50% dintre repondenţi ar alege libertatea. Ei simt nevoia să se exprime liber şi să se

afirme fără restricţii. Părerile sunt împărţite în momentul în care facem o analiză în

funcţie de vârstă. Cei de vârsta a doua consideră că libertatea şi egalitatea sunt importante

în societatea capitalistă.

Întrebaţi ce părere au despre sistemul economic bazat pe profit, intervievaţii au

răspuns în mare parte că acest tip de sistem îi învaţă pe oameni valoarea muncii susţinute

şi a succesului. Doar aproximativ 20% au răspuns că sistemul economic bazat pe profir

scoate ce e mai rău din oameni, ceilalţi neputând aprecia.

Pentru a avea o imagine mai clară asupra relaţiilor sociale, intervievaţii au fost rugaţi să

răspundă la întrebarea ce părere au despre săraci, dacă aceştia sunt săraci pentru că bogaţii

şi cei care au putere îi ţin în sărăcia sau nu se străduiesc suficient pentru a progresa.

Răspunsurile diferă în funcţie de categoria de vârstă din care fac parte.

Astfel, peste 75% din cei de vârsta I sunt de părere că săracii nu se străduiesc suficient

pentru o viaţă mai bună. Pe de altă parte, cei de vârsta a doua (44%), consideră

inegalitatea este produsă şi alimentată de bogaţi şi cei ce au putere.

„Competitivitatea. Faptul că dacă ai o structură bună, vrei să munceşti, faci lucrurile să

fie bine, eşti inteligent sau faci lucrurile cu inteligenţă la diverse nivele, ai şanse de

reuşită”. Plecând de la această idee, repondenţii cu un nivel de studii superior, consideră

că salariul trebuie să depindă de importanţa muncii pe care o depune. Doar aproximativ

25% consideră că salariul trebuie să fie cât pentru a trăi decent.

75

Întorcându-ne puţin înapoi, vedem că, conform răspunsurilor, respondenţii

consideră capitalismul o societate a şanselor şi oportunităţilor. Totuşi, circa 50%

consideră că nu se merită să rişti să porneşti o afacere, iar cei care îşi deschid o afacere

nu sunt împliniţi.Acelaşi procentaj nu sunt de acord totuşi cu faptul că este mai bine să ai

mai puţini bani decât să rişti să pierzi. Cariera este importantă pentru toţi, banii şi relaţiile

fiind mult mai importante în realizarea ţelurilor şi pentru creşterea nivelului de trai

individual. Totuşi, 40-50% dintre repondenţi consideră că e mai bine să fii propriul tău

stăpân.

Concluzii

Traseul parcurs de România, după 1989, spre economia de piaţă, experienţa

populaţiei din ultimii 16 ani, cu modul de funcţionare a democraţiei şi a mecanismelor de

piaţă, împreună cu cu structurile valorice latente, inculcate în perioada comunistă, se

regăsesc astăzi în combinaţii – unele fireşti, alte paradoxale – la nivelul mentalităţilor

oamenilor obişnuiţi.

O primă concluzie care se poate trage din rezultatele acestei cercetări vizează

diversitatea şi caracterul difuz, nestructurat, al ideologiilor sociale existente la nivelul

populaţiei. Valorile specifice sistemului capitalist: proprietate privată, competiţie, libera

iniţiativă, deşi predominante la nivelul populaţiei, se combină cu convingeri puternice

care susţin intervenţia statului în economie şi cu un nivel înalt de aversiune faţă de risc.

La aceasta se mai adaugă un puternic sentiment de justiţie socială, o percepţie negativă

asupra inegalităţilor sociale existente la nivelul societăţii româneşti.

76

BIBLIOGRAFIE

1. Ion Pohoată, Capitalismul.Itinerare economice, editura Polirom, 2000

2. Jean Baechler, Capitalismul I, editura Institutul european, 2001

3. Jean Baechler, Capitalismul II, editura Institutul european, 2005

4. Ludwig von Mises, Capitalismul şi duşmanii săi, editura Nemira, 1998

5. www.euractiv.ro , Capitalism’s uncertain future, de Daniel Dăianu

6. http: //tiberiubrailean.finantare.ro , Capitalismul secolului XXI, de Tiberiu Brăileanu

7. Ziarul Financiar, Out of debts came capitalism, de Christian Hostiuc, 18/07/2000

8. Financiarul, Capitalismul după criză, de Sorin Cucerai, 1/02/2009

77