Capitolul 2

Geneza teoriei dezvoltării

2.1. Precursori şi clasici

Idei privind creşterea şi dezvoltarea economică pot fi regăsite în scrieri apărute

încă în antichitate, îndeosebi în opera lui Aristotel.

Un loc aparte îl ocupă în evoluţia seculară a gândirii economice referitoare la

dezvoltare ideile exprimate de istoricul arab Abdurahman Abu Zaid Ibn Khaldun în

lucrarea “Prolegomene”, apărută în 1377, unde susţinea că, pentru realizarea creşterii

economice, era necesară reunirea a cinci categorii de factori:

creşterea demografică,

progresul tehnic,

căutarea de profit individual,

respectul proprietăţii private şi

solidaritatea instituţiilor politice şi juridice1.

Mercantiliştii, iar apoi fiziocraţii, cercetând în manieră diferită cauzele şi

modalităţile sporirii bogăţiei, au abordat şi aspecte care ţin de procesul creşterii şi dezvoltării

economice2.

La clasicii economiei politice, dezvoltarea economică este caracterizată prin

acumularea capitalului. Acest proces este posibil prin lărgirea pieţei naţionale, apoi a celei

internaţionale şi prin diviziunea muncii. El este imaginat ca un fenomen natural, spontan,

căruia îi poţi doar constata existenţa şi explica mecanismele. Nepunându-şi problema de a-l

genera, clasicii evidenţiau doar faptul că eventualele obstacole în calea acestui proces ţineau

de factori macroeconomici care influenţau mediul desfăşurării activităţii economice.

Dezvoltarea economică spontană, generată de respectarea regulilor “laissez-faire”-ului, era

accesibilă oricărei ţări; chiar dacă unele nu se dovedeau capabile să-şi realizeze propria

dezvoltare, relaţiile economice internaţionale o puteau suplini cu eficacitate.

Adam Smith admite existenţa mişcărilor de capital şi efectul lor benefic asupra

ţărilor mai puţin dotate. În plus, el subliniază dublul avantaj al schimbului internaţional

asupra partenerilor:

- permite amplificarea diviziunii muncii şi deci creşterea productivităţii;

1 Neculai Clipa, Fenomenul şi teoria creşterii economice în capitalism, Iaşi, 1989, p.18.

2 Vezi N. Clipa, op. cit., p.20-30.

- oferă un debuşeu factorilor de producţie care, altfel, ar fi inutilizabili pe

piaţa internă dacă nu ar produce mărfuri pentru export.

De aici rezultă că schimbul internaţional putea antrena o transformare a

structurii productive şi o creştere a capitalului disponibil în ţările mai puţin bine

plasate.

A. Smith observă un progres istoric al tuturor economiilor, legat de extinderea

pieţelor şi adâncirea diviziunii muncii. Acest progres se concretizează în dezvoltarea

succesivă a agriculturii, menită să răspundă nevoii fundamentale de subzistenţe, apoi a

manufacturilor, pe seama surplusului creat în agricultură, şi, în cele din urmă, a comerţului

exterior. El pune însă în evidenţă faptul că o serie de distorsiuni în acest proces pot determina

diferenţe în ritmul de creştere al economiilor. În plus, Adam Smith constată faptul că vaste

regiuni ale lumii (“Toată Africa interioară, toată această parte a Asiei care este situată la o

destul de mare distanţă de nord de Pontul Euxin şi de Marea Caspică, Vechea Scitie, Tartaria

şi Siberia”) sunt excluse de la acest proces istoric, caracterizându-se din toate timpurile prin

starea de barbarie şi de sărăcie observabilă în momentul analizei. Motivaţia oferită de Smith

asupra acestei “subdezvoltări” nu era de natură economică ci geografică: aceste regiuni erau

îndepărtate de mare şi nu dispuneau de o reţea fluvială corespunzătoare dezvoltării comerţului

interior şi exterior. De aceea, îngustimea pieţei împiedica diviziunea muncii – sursa creşterii

productivităţii muncii şi a bunăstării3.

Acumularea de capital fizic, progresul tehnologic şi specializarea muncii în

procesul adâncirii diviziunii ei erau în analiza lui Smith sursele creşterii avuţiei. Creşterea

era posibilă atât timp cât se asigurau condiţiile acumulării de capital şi introducerii noii

tehnologii. Atât concurenţa cât şi comerţul liber contribuiau, împreună, la punerea în

mişcare a acestui proces cumulativ.

În acelaşi timp, Adam Smith, marele optimist al gândirii economice clasice,

considera că structura instituţională a societăţii juca un rol crucial în stimularea

progresului. De aceea se poate considera pe bună dreptate că Avuţia Naţiunilor pune în

evidenţă maniera în care un mediu instituţional transformat poate debloca forţele dinamice ale

creşterii într-o economie capitalistă competitivă, pe o cale prin care toţi au de câştigat.

Aceste elemente constitutive – capitalism, acumulare de capital industrial,

eficienţă prin specializare, comerţ liber – continuă să reprezinte elemente esenţiale ale

gândirii despre dezvoltarea economică până în zilele noastre.

3 Adam Smith, Avuţia naţiunilor, vol.1, Editura Academiei Republicii Populare Române, Bucureşti, 1962, p. 16-18.

Deşi considerat, alături de Th. R. Malthus, un pesimist, mai ales pentru

preocuparea lui privind randamentele descrescânde, David Ricardo credea şi el în

posibilităţile de dezvoltare a societăţii capitaliste, dar nu pe un termen indefinit de lung.

Pentru acest economist, preocupat într-o mai mare măsură de repartiţia avuţiei, factorul care

ar fi putut menţine acumularea capitalului în industrie, o mai mare producţie şi, în

consecinţă, un nivel mai ridicat pentru economie privită ca întreg, era creşterea

productivităţii muncii în agricultură. Aceasta ar fi avut drept consecinţă obţinerea

alimentelor - componenta hotărâtoare a consumului muncitorilor industriali – la costuri

scăzute, care ar fi permis practicarea unor salarii mici, de unde profituri ridicate, o acumulare

de capital mai mare şi o mai consistentă creştere a industriei. Obţinerea unei productivităţi

mai ridicate pe pământurile existente o vedea posibilă doar pe termen lung, pe seama

schimbărilor tehnologice. Pe termen scurt, ieftinirea alimentelor putea fi realizată doar prin

suplimentarea ofertei lor pe seama dezvoltării comerţului în special cu coloniile de peste

mări.

Deci, iată, o economie deschisă şi încurajarea comerţului liber constituiau

pentru Ricardo căile compensării consecinţelor negative ale legii randamentelor

descrescânde pe termen scurt.

Creşterea economică în combinaţie cu expansiunea demografică ar fi determinat

însă, în mod implacabil, pe termen lung, necesitatea luării în cultură a unor terenuri cu o mai

mică fertilitate, supuse legii randamentelor descrescânde. Randamentele descrescânde

generează costuri crescânde, astfel încât preţul alimentelor s-ar fi majorat, ceea ce ar fi

determinat şi creşterea salariilor de subzistenţă ale muncitorilor angajaţi în industrie.

Consecinţa acestui fapt nu putea fi decât reducerea venitului primit de capitalişti sub formă de

profit, ceea ce atrăgea după sine declinul ratei acumulării de capital. În final, toate acestea s-ar

fi repercutat asupra scăderii ratei creşterii economice pe locuitor, chiar şi până la zero, când

societatea ar atinge aşa-numita “stare staţionară”.

În concluzie, chiar dacă Ricardo vedea în progresul tehnologic o cale de

compensare a acţiunii legii randamentelor descrescânde, pe termen lung considera că

societatea nu se putea bucura de o creştere economică la nesfârşit. Or, după părerea sa,

atingerea stării staţionare putea fi destul de rapidă.

În pofida acestui pesimism influenţat într-o mare măsură şi de contemporanul său

Thomas Robert Malthus cu faimosul său eseu asupra principiului populaţiei, considerăm că,

mai ales prin ideile sale privind progresul tehnologic şi importanţa schimburilor

internaţionale, prin teoria costurilor comparative căreia i-a dat fundamentele, Ricardo a

deschis un drum fertil viitoarelor cercetări şi aplicaţii din secolul următor. De altfel, chiar

“starea staţionară” de care s-a ocupat, a devenit un concept a cărui permanenţă s-a concretizat

în binomul staţionaritate – dezvoltare sau staţionaritate – evoluţie, după cum arăta Michel

Lutfalla4.

Cel care avea să încununeze opera clasicilor, la mijlocul secolului al IX-lea, John

Stuart Mill, în “Principiile” sale, constată marile diferenţe de avuţie între naţiuni şi între

erele parcurse de omenire. Aceste diferenţe se referă nu numai la cantitatea de bogăţii

disponibile, ci şi la calitatea acestora, la modul cum erau distribuite între membrii comunităţii.

O idee deosebit de valoroasă a lui J. Stuart Mill, care anticipează cu un secol

teoria rostowiană a stadiilor dezvoltării, este că popoarele nu ajung la acelaşi stadiu de

evoluţie, ci se plasează în faze succesive ale dezvoltării, în funcţie de gradul de

exploatare a resurselor naturale. Ca şi Adam Smith, J. Stuart Mill exclude din această

evoluţie aşa numita “societate asiatică” sau “orientală”, condamnată la o stagnare

pluriseculară în faza agricolă. O asemenea situaţie se datora faptului că surplusul agricol era

prea mic pentru a putea asigura hrana unor lucrători ocupaţi în activităţi neagricole; el era

prelevat fie de către stat, fie de către o aristocraţie a proprietarilor de pământ; un aparat

administrativ foarte dur, arbitrariul puterii, insecuritatea proprietăţii bloca sau chiar anula

orice iniţiativă privată. “Astfel, în caracteristicile sale generale, situaţia economică a

majorităţii ţărilor Asiei rămâne cea care era încă la originile istoriei cunoscute şi rămâne aşa

dacă nu este perturbată de influenţe străine5.

În concluzie, deşi analiza clasică recunoaşte prin Smith şi Mill existenţa unor

decalaje sensibile în nivelurile de dezvoltare atinse de diferite ţări, prin concepţia sa privind

dezvoltarea ca un fenomen natural, spontan într-o economie liberă, prin viziunea relaţiilor

economice internaţionale benefice tuturor partenerilor la schimb, ea nu oferă decât un punct

de plecare pentru teoriile dezvoltării.

2.2 Locul lui J. Schumpeter în analiza problematicii dezvoltării

4 M. Lutfalla, L’État stationnaire, Histoire et analyse, Thèse, Paris, 1963, p. 3-153

5 John Stuart Mill, Principles of political economy with some of their applications to social philosophy, London, 1891, p.22, citat după Jacques Freyssinet, op. cit., p.52

Într-o voluminoasă lucrare apărută în 1959, B. Higgins 6 afirma pe bună dreptate

că domeniul creşterii şi dezvoltării economice a fost aproape total neglijat în perioada

1870-1935, de dominaţie a ştiinţei economice de către teoriile şcolii neoclasice,

preocupată mai mult de problemele echilibrului şi preţurilor.

Şi totuşi, Joseph A. Schumpeter publică în 1912 lucrarea Theorie der

wirtschaftlichen Entwicklung. Termenul “Entwicklung” a fost tradus în franceză prin

“evoluţie” şi “dezvoltare”, în timp ce în engleză s-a adoptat cuvântul “dezvoltare”7.

Construcţia schumpeteriană este o teorie a dezvoltării focalizată pe inovaţie.

Schumpeter face distincţie între două tipuri de economii:

una în “circuit staţionar”, căreia îi descrie funcţionarea în condiţiile echilibrului general,

ca o mişcare care se repetă mereu, în mod identic, sub forma unui circuit fără evoluţie,

neposedând nici o cauză endogenă de schimbare;

cealaltă, în situaţie de dezvoltare, având ca resort al progresului economic, esenţă a

dezvoltării, inovaţia, al cărei purtător este antreprenorul sau întreprinzătorul. Ipotezele

de plecare se referă la: schimburile comerciale sunt organizate, prevalează proprietatea

privată, diviziunea muncii şi libera concurenţă.

Primul tip este de fapt un model. El se caracterizează prin:

existenţa doar a celor două forme ale venitului – rentele şi salariile – ale căror surse sunt

factorii de producţie muncă şi capital;

metodele de producţie se bazează pe rutină şi sunt imuabile;

preţurile sunt peste tot egale cu costurile medii, astfel încât nu există profit; nu există nici

inovaţie şi nici întreprinzător;

moneda are un rol pur pasiv, neexistând nici credit, nici dobândă şi nici bancheri.

Această economie se află într-o situaţie de nedezvoltare durabilă.

Trecerea de la primul tip la cel de-al doilea are ca vector, ca element motor,

antreprenorul, văzut de Schumpeter în patru ipostaze8:

fabricant comerciant, apărut înaintea revoluţiei industriale;

şef de industrie, care controlează o întreprindere fără a-i fi în mod necesar proprietarul;

director, salariat cel mai adesea, dar având responsabilitaea efectivă a gestiunii;

fondatorul, creatorul întreprinderii.

6 Benjamin Higgins, Economic Development, Problems, principles and policies, London, 1959.

7 În franceză: Théorie de l’évolution économique; în engleză: The Theory of Economic Development.

8 J.A. Schumpeter, Théorie de l’évolution économique, Paris, 1935, p. 330-361.

Apariţia lui într-o economie subdezvoltată este condiţia necesară a trecerii la

creştere economică. Cu un secol înainte întreprinzătorul îl interesase şi pe Jean Baptiste Say.

Antreprenorul schumpeterian, ca proprietar, acţionar sau salariat,

îndeplineşte o funcţie cheie: aceea de a realiza combinaţii noi ale factorilor de producţie,

ceea ce reprezintă de fapt inovaţia.

Aceasta este esenţa dezvoltării. Ea va provoca o nouă investiţie care perturbează

fluxul circular al stării staţionare, antrenând apoi noi investiţii promovate de imitatori. Astfel

se poate realiza trecerea de la “economia în circuit staţionar” la economia în dezvoltare.

Acest proces însă nu se realizează de la sine: pentru ca antreprenorul să-şi poată

exercita funcţiile, este necesară întrunirea mai multor condiţii de natură psihologică,

sociologică, politică etc., care constituie de fapt mediul, climatul în care se mişcă acest actor

de prim rang al economiei. În plus, trebuie să existe “reguli ale jocului” bine precizate şi

respectate, un comportament individual şi colectiv favorabil. Societatea are un rol deosebit de

important în susţinerea activităţii antreprenorului. Dacă-l va trata cu ostilitate, dacă nu-i va

accepta activitatea şi dacă nu o va valoriza, inovaţia ar putea deveni imposibilă, economia

fiind condamnată să nu mai iasă din starea staţionară.

Este adaptabilă teoria schumpeteriană la explicarea subdezvoltării şi la

descoperirea mijloacelor necesare pentru depăşirea ei? La o analiză superficială, ideea

circuitului staţionar şi a imposibilităţii depăşirii lui fără inovaţie şi fără existenţa

întreprinzătorului pare acceptabilă ca punct de pornire în teoretizarea subdezvoltării ca stare

seculară de nedezvoltare.

Transpunerea modelului schumpeterian al evoluţiei economice în realităţile lumii

subdezvoltate are însă numeroase aspecte criticabile:

Conţinutul economiei cu circuit staţionar este total incompatibil cu ceea ce înseamnă

funcţionarea unei economii subdezvoltate. Schumpeter l-a conceput ca pe un model pur

funcţional, inspirat din teoria echilibrului general, având în vedere o economie de piaţă

caracteristică societăţii capitaliste dezvoltate. El însuşi declară, în prefaţa la ediţia engleză

a cărţii sale, că este vorba de o analiză a trăsăturilor pur economice ale societăţii

capitaliste;

“Circuitul staţionar” are un caracter închis. Nu sunt luate în considerare relaţiile

economice internaţionale;

Cele trei componente ale dezvoltării în viziune schumpeteriană – forţa motrice

(antreprenorul), procesul (inovaţia) şi scopul (profitul) – nu se regăsesc în

perspectivele de evoluţie ale ţărilor subdezvoltate ca elemente principale. După cum arăta

Hans Singer, antreprenorul schumpeterian nu există într-o economie subdezvoltată;

el nu poate apare decât ca produs al dezvoltării economice.

De aceea , teoria dezvoltării elaborată de Schumpeter nu este o teorie a

apariţiei dezvoltării, ci o teorie a continuării dezvoltării plecând din momentul în care ea

a atins un anumit nivel9.

Cu toate acestea, teoria lui Schumpeter privind dezvoltarea economică a

constituit o sursă de inspiraţie pentru descoperirea altor piste posibile de cercetare a

problematicii subdezvoltării. Astfel, explicaţia coerentă pe care o propunea pentru legătura

dintre situaţia de nedezvoltare şi cea de dezvoltare prin intermediul dinamismului inovaţiei

lăsa să se întrevadă existenţa unei problematici generale a dezvoltării care înglobează şi

analiza subdezvoltării. De asemenea prezentarea circuitului staţionar i-a inspirat pe mulţi

autori în abordarea problematicii “cercului vicios”, aşa cum vom vedea în continuare.

Studierea rolului statului, care trebuie să preia şi o parte din funcţiile atribuite de Schumpeter

antreprenorului, luarea în considerare a factorilor exogeni economiei, a instituţiilor în primul

rând, sunt abordări pe care le putem considera de inspiraţie schumpeteriană.

Capitolul 3

Teorii contemporane ale dezvoltării

3.1. Prezentare generală

Până la al doilea război mondial nu au existat preocupări explicite privind studierea

problematicii dezvoltării în ţările rămase în urmă..

În timp ce, mai ales după apariţia Teorei generale a lui Keynes, teoria ortodoxă

începe să se focalizeze asupra problematicii creşterii din economiile de piaţă funcţionale,

forjând modele pentru surprinderea corelaţiilor dintre variabile macroeconomice ca

economisirea, investiţiile, consumul total şi produsul naţional, o serie de economişti îşi

îndreaptă atenţia asupra unor ţări mai puţin dezvoltate, încercând să explice cauzele rămânerii

lor în urmă şi căile remedierii situaţiei lor.

9 Hans W. Singer, Obstacles to economic development, Social Research, Spring 1953, p. 19-31, citat după J. Freissinet, op. cit., p. 65.

Începutul, sub forma primelor reflexiuni contemporane asupra problemelor

înapoierii economice, aparţine lui Paul Rosenstein – Rodan care, într-un articol publicat în

Economic Journal din 1943, se ocupa de rămânerea în urmă a ţărilor din Europa de Est şi de

Sud-Est, punând în evidenţă necesitatea unui mare impuls, a unui aşa numit “big push”10.

Pe aceeaşi temă, a industrializării zonelor înapoiate, doi ani mai târziu, scrie şi

Kurt Mandelbaum care, anticipându-i pe susţinătorii strategiei creşterii echilibrate, descoperea

existenţa “cercului vicios al presiunii demografice, a sărăciei şi lipsei de industrii”11. El căuta

să demonstreze necesitatea industrializării, relevând faptul că principalele obstacole în calea

acestui proces constau în insuficienţa cererii şi în raritatea capitalului.

Într-o analiză comparativă a teoriilor dominante ale dezvoltării economice,

Michael P. Todaro delimitează patru abordări, la care adaugă a cincea, de-abia emergentă12:

Teoria stadiilor liniare, reprezentată îndeosebi de abordarea lui W.W. Rostow şi de

modelul Harrod-Domar;

Modelele schimbării structurale, reprezentate de teoria lui A. Lewis şi cercetările

empirice ale unor autori care văd dezvoltarea ca o schimbare structurală;

Revoluţia dependenţei internaţionale, cu modelele dependenţei neocoloniale, falsei

paradigme şi teoria dezvoltării duale;

Contrarevoluţia neoclasică orientată pe privatizare şi reînvigorarea mecanismelor pieţei

libere;

Teoria noii creşteri, centrată îndeosebi pe ideea creşterii endogene.

Dacă avem în vedere orientarea doctrinară, am putea grupa aceste teorii pe

două tipuri de abordare:

Abordările ortodoxe ale dezvoltării, care include teorii elaborate de economişti de

formaţie preponderent neoclasică, în legătură cu acumularea de capital şi

industrializare, dualismul şi dezvoltarea axată pe agricultură, dezvoltarea extravertită şi

reînnoirea neoclasică, la care se adaugă gândirea reformistă a dezvoltării;

Abordarea heterodoxă a dezvoltării, realizată prin şcoli şi curente aparţinând unor

orientări diferite de sursa neoclasică, având ca reprezentanţi economişti din vastul

spaţiu al economiilor în curs de dezvoltare, îndeosebi din America Latină, dar şi din

afara ei, inclusiv autori marxişti ca Paul Baran şi Paul Sweezy. Principalele teme

10 Paul Rosenstein - Rodan, Problems of Industrialization of Eastern and South-Eastern Europe, Economic Journal, vol. 53, 1943, p. 202-211.

11 Kurt Mandelbaum, Industrialisation of Backward Areas, Oxford, Basil Blackwell, 1945, p.III.

12 Michael P.Todaro, op. cit., p. 67-92.

abordate se referă la paradigma centru-periferie, integrarea regională, relaţiile

financiare internaţionale, rolul statului, dependenţa, schimbul inegal (în cadrul şcolii

structuralismului şi dependenţei), cât şi la surplusul economic, dezvoltarea

subdezvoltării, dualismul funcţional, tranziţia spre socialism sau capitalismul

monopolist din ţările subdezvoltate (la marxişti).

3.2. Abordări ortodoxe ale dezvoltării

După luarea la cunoştinţă a gravelor rămâneri în urmă care se înregistrau pe o

parte considerabilă a planetei, în anii ’50, economişti şi factori de decizie din ţările

occidentale, tributari teoriei clasice şi neoclasice a schimburilor internaţionale, modelului H-

O-S (Heckscher – Ohlin – Samuelson), considerau că ţările slab dezvoltate ar fi trebuit să-şi

continue, în cadrul diviziunii internaţionale a muncii, specializarea în sectorul primar, în

producţia de materii prime, pe care să le exporte pentru a obţine resursele necesare finanţării

importurilor şi creşterii economice. În favoarea acestei doctrine a dezvoltării prin liber schimb

internaţional s-au pronunţat autori ca J.Viner13 şi J.Haberler14, care aduceau ca argumente

experienţa unor ţări ca Danemarca, Australia sau Noua Zeelendă. Ele ar fi demonstrat că prin

specializarea în producţia de bunuri primare, fie chiar şi numai alimentare, şi-ar fi asigurat o

creştere rapidă a productivităţii şi acumulării de capital, transformând astfel acest tip de

producţie destinată exportului într-un “motor” al creşterii şi dezvoltării.

Un asemenea punct de vedere a fost contestat atât de către economişti

neortodocşi cât şi în literatura ortodoxă a anilor ’50 şi ’60. Principala critică se referea la

faptul că această “cea mai pură” teorie a liberului schimb nu lua în considerare caracterul

specific al problemelor interne legate de acumularea capitalului în ţările mai puţin dezvoltate.

Pornind de la exemplul mult mai consistent al ţărilor avansate, care au făcut din

acumularea capitalului şi industrializare principalul mijloc de acces la creştere economică şi

dezvoltare susţinută, un curent de gândire ortodoxă bine conturat în anii ’50 şi ’60 a încercat

să demonstreze că aceasta ar fi trebuit să fie şi calea pe care trebuiau s-o urmeze ţările slab

dezvoltate.

13 J.Viner, International Trade an Economic Development, The Free Press, 1952.

14 J.Haberler, International Trade an Economic Development, Cairo, 1959.

3.2.1. Teoriile privind acumularea de capital şi industrializarea

Aşa cum constata T.W.Schultz15, susţinătorii acumulării de capital pentru

industrializare considerau că agricultura rămânea ancorată în tradiţii şi prejudecăţi care

subminau propria modernizare şi că doar încurajarea şi edificarea unei industrii naţionale

puteau contribui la depăşirea înapoierii economice. Aceştia acreditau ideea că naţiunile

avansate erau bogate fiindcă se industrializaseră, în timp ce cea mai mare parte a ţărilor lumii

a treia erau sărace fiindcă economia lor se baza esenţial pe o agricultură de subzistenţă.

Reprezentative pentru acest curent sunt:

teoria stadiilor dezvoltării economice,

modelul celor “două deficite”,

teoria amplificării economisirii prin repartiţia inegală a venitului,

teoria creşterii echilibrate,

teoria creşterii dezechilibrate şi a efectelor de antrenare sau teoria polilor de

creştere.

3.2.1.1. Teoria stadiilor creşterii sau dezvoltării economice

Teoria stadiilor creşterii sau dezvoltării economice, denumită adesea şi “teoria

decolării”, îi aparţine lui W.W.Rostow16 şi a fost enunţată în prima sa formulare într-un articol

publicat în Economic Journal încă în martie 1956. Dezvoltarea este descrisă ca un proces

istoric având un caracter esenţialmente liniar, care comportă cinci faze consecutive: societatea

tradiţională, pregătirea condiţiilor pentru “decolare”, “decolarea”, marşul spre maturitate şi

consumul de masă.

Conform acestei scheme, toate ţările ar urma aceeaşi traiectorie, unele fiind mai

avansate decât altele în difuzarea tehnicii, chiar dacă formele sociale ale dezvoltării par uneori

diferite17.

15 T.W.Schultz, Transforming Traditional Agriculture, Yale University Press, New Haven, 1964.

16 Walt W.Rostow, The Stages of Economic Growth: A Non-Communist Manifesto, Cambridge University Press, Cambridge, 1960.

17 Michel Didier, Economia: regulile jocului, Editura Humanitas, Bucureşti, 1994, p.274.

Subdezvoltarea este interpretată ca o întârziere în dezvoltare. Ţările în curs de

dezvoltare s-ar afla în unul din primele trei stadii. Ţările cel mai puţin dezvoltate s-ar situa

încă în primul stadiu, care după W.W.Rostow, se caracterizează prin:

- organizare stabilă şi rigidă;

- o concepţie arhaică, limitată, prenewtoniană de producţie;

- o atitudine de teamă şi nu de dominaţie faţă de lumea fizică;

- o putere politică de natură feudală, al cărei centru de greutate se află de regulă în

provincie, în mâinile celor care deţin sau controlează proprietatea asupra pământului.

Ideea dominantă a acestei teorii este că toate ţările trec, în perioade diferite,

printr-o serie de stadii de dezvoltare comparabile, că acest proces comportă similitudini

fundamentale şi că statele în prezent mai puţin dezvoltate pot urma calea străbătută de

actualele ţări dezvoltate.

Teoria lui Rostow a avut o influenţă considerabilă asupra politicilor de dezvoltare,

atât în formularea programelor de ajutor, în special acordat de Statele Unite ale Americii, cât

şi în conceperea strategiilor de dezvoltare în anumite regiuni ale lumii. În acest sens este

important de menţionat că W.W.Rostow a fost preşedintele Consiliului Naţional de Securitate

al S.U.A în cadrul administraţiilor Kennedy şi Johnson, într-o perioadă când ajutorul american

era strâns legat de strategia politică globală a Statelor Unite.

În ceea ce priveşte influenţa directă exercitată de doctrina lui Rostow asupra

strategiilor de dezvoltare din Lumea a treia, Olivier Carré arăta într-un articol din 1978 că

socialismul promovat de preşedintele egiptean Nasser se caracteriza printr-un optimism larg

inspirat din opera lui Rostow, pe care o recomanda tuturor colaboratorilor săi, să o citească şi

să mediteze asupra ei18.

Acest entuziasm cu care a fost receptată teoria lui Rostow poate fi explicat prin

încrederea pe care o degaja privind posibilitatea ţărilor rămase în urmă de a recupera foarte

rapid decalajul care le separa de ţările dezvoltate.

El împărtăşea un punct de vedere larg acceptat în teoria ortodoxă a dezvoltării din

primele trei decenii postbelice, conform căruia creşterea şi dezvoltarea economică sunt virtual

inseparabile dacă nu chiar echivalente, concentrate asupra condiţiilor creşterii şi obstacolelor

care le frânează. Creşterea sau “decolarea” economică putea fi realizată prin asigurarea unei

relaţii corespunzătoare între acest proces şi o anumită rată a investiţiilor, relaţie inspirată de

modelul de creştere postkeynesist Harrod-Domar, care se referă la echilibrul delicat între

18 Olivier Carré, Utopies socialisantes en terres d’Orient, în Revue Tiers Monde, vol.XIX, N.75, 1978.

venit, economisire, investiţii şi producţia necesară pentru a menţine o creştere stabilă şi

ocuparea deplină a forţei de muncă într-o economie dezvoltată.

De altfel, ideea necesităţii acumulării de capital era larg împărtăşită în epocă, încă

înaintea apariţiei lucrării lui Rostow. Astfel, într-un raport publicat de ONU în 1951, intitulat

“Măsuri corespunzătoare pentru a asigura dezvoltarea economică a ţărilor subdezvoltate”,

având printre autori şi pe W.A.Lewis, T.W.Schultz (nume sonore în teoria dezvoltării), se

arăta că, în cea mai mare parte a ţărilor care cunoşteau un progres economic rapid, formarea

internă a capitalului reprezenta cel puţin 10% din venitul naţional sau, uneori, chiar mult mai

mult, în timp ce în ţările subdezvoltate formarea netă de capital nu atingea nici 5% din venitul

naţional, chiar şi împreună cu investiţiile străine. De aceea, concluzia raportului era că

cercetarea mijloacelor de a creşte rata de formare a capitalului constituia o problemă de mare

urgenţă.

Rostow, în descrierea caracteristicilor celui de-al treilea stadiu – decolarea – reia

punctul de vedere exprimat de W.A.Lewis în lucrarea sa “Teoria Creşterii Economice”,

apărută în 1955, conform căruia era necesară o “creştere a ratei investiţiei productive de la 5

procente la cel puţin 10 procente sau mai mult din venitul naţional”19. La peste două decenii

după ce fuseseră scrise aceste rânduri, A.K.Sen, laureat al premiului Nobel pentru

contribuţiile aduse în domeniul explicării sărăciei, sublinia că ţările care s-au bucurat de

creşterea economică cea mai rapidă au fost tocmai acelea care au avut ratele de economisire

cele mai ridicate şi care au cunoscut industrializarea cea mai rapidă20.

Demersul rostowian pentru o rată mai ridicată a investiţiilor a avut ecou şi pe plan

politic, unde se acredita ideea că o doză masivă de ajutor şi de capitaluri străine administrată

ţărilor mai puţin dezvoltate pregătite de “decolare” (fază care ar fi putut dura numai 20 de ani)

ar fi permis statelor beneficiare să atingă un stadiu în care ajutorul extern nu ar mai fi fost

necesar.

Cu toate acestea, literatura economică a consemnat şi numeroase critici la adresa

viziunii rostowiene legate de faptul că în istoria ţărilor dezvoltate ca şi a celor în curs de

dezvoltare nu se putea identifica o fază istorică unică şi relativ scurtă care să corespundă

stadiului decolării. Mai general, a fost criticată chiar concepţia că istoria ar putea fi

considerată ca o suită de faze pe care toate ţările trebuie să le parcurgă21.

19 W.W.Rostow, op. cit., p.39.20 A.K.Sen, Poor, Relatively Speaking, în Oxford Economic Papers, vol.35,

Nr.1, 1983.21 Simon Kuznets, Notes on the Stages of Economic Growth as a Sistem

Determinant, în A.Eckstein (ed.), Comparison of Economic Systems, University of California Press, Berkekey, 1971.

3.2.1.2. Alte teorii privind relaţia între economisire, investiţie şi

creştere economică în ţările în curs de dezvoltare

Studiile empirice întreprinse pentru a verifica ipoteza existenţei unei corelaţii

strânse între o creştere şi/sau un nivel ridicat al ratei economisirii interne şi o creştere

industrială rapidă au evidenţiat faptul că în unele ţări corelaţia era pozitivă şi semnificativă, în

timp ce în altele era nesemnificativă sau chiar negativă.

Explicaţia dată acestei situaţii a fost că insuficienţa sau deficitul de economisire

poate constitui constrângerea principală în calea formării de capital în primele stadii ale

industrializării dar nu şi după ce industrializarea a demarat, când principala constrângere

devine deficitul de devize străine necesare pentru a importa bunuri de echipament, bunuri

intermediare şi chiar materii prime necesare industriei. Astfel s-a conturat “modelul celor

două deficite”, abordat iniţial în modelul Chenery-Bruno22 şi apoi în modelul mai complet

Chenery-Strout, publicat în 196623.

Abordarea în termenii deficitului de economisire pretindea că, pentru depăşirea

acestuia, rata marginală de economisire trebuia să fie sensibil superioară ratei medii a

economisirii, în timp ce abordarea în termenii deficitului de devize presupunea că rata de

creştere a exporturilor trebuie să ajungă în final mai ridicată decât cea a importurilor.

Pe aceeaşi linie, se înscrie şi curentul de gândire care considera că o

distribuire inegală a veniturilor ar fi putut contribui la creşterea economisirii interne ca

sursă esenţială a finanţării investiţiilor.

Era vorba de mecanismul “trickle-down”, care se baza pe ipoteza că bogaţii

economisesc şi investesc un procent mai mare din venitul lor decât săracii care consacră cea

mai mare parte a resurselor lor procurării de bunuri de consum. Având în vedere faptul că rata

de creştere a PNB este funcţie de procentul de venit naţional economisit, cu cât mai mare va fi

partea din venit distribuită bogaţilor, cu atât economisirea va fi mai mare şi, în consecinţă,

rata de creştere economică mai mare. Ulterior, pe măsura amplificării creşterii economice,

săracii vor beneficia de venituri suplimentare generate de ridicarea nivelului de dezvoltare,

22 H.B.Chenery and M.Bruno, Development Alternatives in an Open Economy: the Case of Israel, în Economic Journal, vol.72, 1962.

23 H.B.Chenery and A.M.Strout, Foreign Assistance and Economic Development, în American Economic Review, sept.1966.

prin intermediul mecanismelor pieţii. Dacă inegalităţile mari ar persista, s-ar putea recurge la

măsuri de inspiraţie keynesistă prin intermediul fiscalităţii şi programelor de subvenţii.

Aceste idei au fost enunţate de Walter Galenson şi Harvey Leibenstein, într-un

articol intitulat “Criteriul investiţiei, productivitate şi dezvoltare economică”, din 195524, şi

de Simon Kuznets, într-un studiu din acelaşi an, intitulat “Creşterea economică şi

inegalitatea de venit”25.

S.Kuznets elaborează “ipoteza curbei în U”, care-i poartă numele şi prin care

exprimă relaţia între nivelul venitului pe locuitor şi distribuirea produsului naţional în cursul

procesului creşterii economice. Conform acestei ipoteze, în fazele incipiente ale creşterii

economice se constată o tendinţă istorică de creştere a inegalităţilor de venit, apoi o tendinţă

de stabilizare, pentru ca, atunci când creşterea a devenit durabilă, inegalităţile să se reducă.

Ideea că prin creştere economică s-ar putea asigura pe termen lung o sporire a

venitului pentru toate categoriile populaţiei este larg împărtăşită în literatura ortodoxă a

dezvoltării. O dată cu înrăutăţirea climatului economic din anii ’70 şi această teză a fost

supusă criticii, mai ales din partea economiştilor reformatori.

3.2.1.3. Teorii privind propagarea dezvoltării prin intermediul

relaţiilor dintre ramurile de activitate industrială

Dimensiunea limitată a pieţei interne, problema indivizibilităţilor factorilor de

producţie, concurenţa dintre investitori pentru a obţine profituri din economiile de scară

generează o interdependenţă crescândă a deciziilor de investiţii, mărind riscurile pentru

întreprinzătorii individuali din ţările în curs de dezvoltare. De aceea, acelaşi Rosenstein-

Rodan, amintit mai sus ca pionier al teoriilor moderne ale dezvoltării, a fost unul dintre primii

teoreticieni ai strategiei de dezvoltare bazată pe un “mare impuls” (big push), un efort

simultan de investiţii în mai multe ramuri de activitate complementară care să producă o

creştere substanţială a venitului naţional de natură a spori dimensiunile pieţei interne.

Cum într-o ţară slab dezvoltată investitorii individuali nu aveau puterea necesară

realizării unui asemenea proiect, Rosenstein-Rodan acordă statului importante funcţii în acest

sens, constând atât în planificarea guvernamentală pentru a coordona şi a oferi incitaţiile

24 Walter Galenson and Harvey Leibenstein, Investment Criteria Productivity and Economic Development, în Quarterly Journal of Economics, august 1955.

25 SimonKuznets, Economic Grow and Income Inequality, în American Economic Review, vol.45, mars 1955.

necesare liberei iniţiative, cât şi într-un efort de investiţii publice în echipamente sociale sau

infrastructură care trebuia să preceadă investiţiile productive realizate de către sectorul privat.

Pe direcţia deschisă de Rosenstein-Rodan încă din 1943, Ragnar Nurkse,

influenţat atât de ideile şcolii austriece cât şi de cele ale lui Keynes, reia tema “cercului

vicios al sărăciei” într-un studiu publicat în 1952 în American Economic Review26 şi apoi

într-o lucrare apărută un an mai târziu27. Acest “cerc vicios” “implică existenţa unui fascicul

circular de forţe care acţionează şi reacţionează unele asupra altora într-o asemenea manieră

încât menţin o ţară săracă într-o stare de sărăcie”28. “O ţară este săracă deoarece ea este

săracă”29 – afirmă Ragnar Nurkse.

Cercul vicios se prezintă de fapt ca o dublă relaţie de tip circular, pe planul

ofertei şi pe cel al cererii, aşa cum se prezintă în schema de mai jos:

26 Ragnar Nurkse, Some International Aspects of the Problem of Economic Development, American Economic Review, may 1952.

27 Ragnar Nurkse, Problems of Capital Formation in Underdeveloped Countries, Basil Blackwell, Oxford, 1953.

28 Ragnar Nurkse, Les problèmes de la formation du capital dans les pays sous-développés suivi de Structures du commerce international et développement économique, Éditions Cujas, Paris, 1968, p.11.

29 Ragnar Nurkse, op. cit., p.12.

MECANISMUL CERCULUI VICIOS AL SĂRĂCIEI

productivitatea

scăzută a

muncii

productivitatea

scăzută a

muncii

nivelul scăzut al

venitului real

Puterea de

cumpărare

redusă a

oamenilor

capacitatea scăzută de

economisire

Lipsa de

capital

BLOCARE A

OFERTEI

lipsă de

capital

dorinţa sau

incitaţia

scăzută de a

investi

BLOCARE

A

CERERII

Pe planul ofertei, există o slabă capacitate de economisire, care rezultă dintr-un

nivel scăzut al venitului real. Dar acesta este el însuşi un reflex al slabei productivităţi care

rezultă, la rândul său, într-o mare măsură din lipsa de capital. Or, lipsa de capital este

rezultatul slabei capacităţi de economisire şi cercul vicios se închide.

Pe planul cererii, incitaţia de a investi poate să fie slabă din cauza puterii de

cumpărare reduse a oamenilor, consecinţă, la rândul ei, a slăbiciunii veniturilor lor reale, care,

din nou, este datorată slabei productivităţi. Nivelul scăzut al productivităţii este un rezultat al

volumului redus de capital utilizat în producţie, care rezultă, la rândul său, cel puţin parţial,

din slaba incitaţie de a investi. Şi iată că se închide şi al doilea cerc.

Elementul comun al celor două relaţii de tip circular îl constituie nivelul redus al

venitului real, adică sărăcia – de aceea i s-a dat denumirea de “cerc vicios al sărăciei” –

datorată slabei productivităţi a muncii.

Numeroşi economişti au scos în evidenţă efectul paralizant al acestor “cercuri

vicioase”, care, înlănţuindu-se, determină blocajul intern al economiei.

Benjamin Higgins declara că, în realitate, “Calea spre dezvoltare este pavată de

cercuri vicioase”, Albert Hirschman completând că “Anumite cercuri sunt mai vicioase decât

altele”30.

Poate fi spart acest cerc, poate fi transformat el dintr-unul vicios într-unul

virtuos, într-o relaţie de tip circular generatoare a unui avans cumulativ, cu efecte benefice?

Răspunsul este afirmativ, dar soluţiile propuse diferă, situându-se pe cel puţin două poziţii

total diferite:

1.Pe o primă poziţie se situează mai mulţi economişti, cum ar fi Rosenstein-Rodan şi

Rgnar Nurkse, care susţin teza creşterii armonioase sau echilibrate. Pornind de la realitatea

inexistenţei pieţei în ţările subdezvoltate, care face nesigură o investiţie izolată (deoarece ea

riscă să eşueze fiindcă nu există o piaţă susceptibilă a-i absorbi producţia), susţinătorii acestei

teze propun o strategie întemeiată pe mai multe investiţii coordonate care pot reuşi deoarece

îşi creează pieţe reciproce, ale unora pentru altele, pe baza legăturilor indirecte create prin

veniturile pe care le generează. Un asemenea val de investiţii diversificate în toate sectoarele

economiei ar constitui un atac frontal împotriva sărăciei, deoarece ar da naştere unor venituri

30 B. Higgins, Economic Development, Problems, Principles and Policies, London, 1959, p.24

care ar duce la crearea unei pieţe veritabile, punându-se astfel în mişcare un mecanism durabil

de depăşire a subdezvoltării.

De unde resursele necesare pentru a finanţa un asemenea program dacă ne

situăm într-o ţară contaminată de “cercul vicios al sărăciei”? Mai ales că Nurkse scotea în

evidenţă şi faptul că din contactele cu statele bogate , ţările sărace s-au ales cu consecinţele

aşa-numitului “efect de demonstraţie” teoretizat de J.S.Duesenberry31: în pofida marilor

diferenţe de venit existente între ţările dezvoltate şi cele subdezvoltate, consumatorii din ţările

slab dezvoltate adesea par că ar dori să rivalizeze cu cei din ţările bogate în materie de

consum.

Desigur, era uşor de răspuns că salvarea putea veni doar din exterior, sub forma

sprijinului din partea statelor dezvoltate. De altfel, chiar mai recent, în anii ’80, se vorbea

insistent despre necesitatea unui al doilea “Plan Marshall” pentru ţările subdezvoltate32.

Nurkse nu era de acord cu o asemenea idee. El arăta că resursele externe nu sunt suficiente.

“Ele nu oferă în mod automat o soluţie la problemele acumulării de capital în regiunile

subdezvoltate. Nici o soluţie nu este posibilă fără energice eforturi interne”33. De aceea el

apelează la rolul finanţelor publice, anticipând astfel orientările Fondului Monetar

Internaţional din ultimele două decenii.

2.Adversarii tezei creşterii echilibrate, dintre care principalul teoretician este Albert

Hirschmann, preconizează pentru spargerea “cercului vicios al sărăciei” o creştere polarizată

sau dezechilibrată plecând de la polii de dezvoltare. Hirschmann acuză teza creşterii

echilibrate că nu ar fi decât o variantă a teoriei keynesiste a crizei, destinate iniţial soluţionării

problemelor subocupării braţelor de muncă dintr-o economie dezvoltată, care însă nu mai este

valabilă în fundamentarea terapeuticii înlăturării subdezvoltării. După el, creşterea nu este

compatibilă cu menţinerea permanentă a echilibrului, ci reprezintă de fapt o succesiune

organizată de “dezechilibre motoare”. Întrucât, spre deosebire de ţările dezvoltate, în ţările

slab dezvoltate lipseşte nu numai voinţa de a investi, ci şi mijloacele necesare realizării unor

investiţii diversificate presupuse de înfăptuirea “atacului frontal” preconizat de Nurkse,

adepţii creşterii dezechilibrate propun concentrarea atacului în câteva locuri privilegiate care

să-şi difuzeze efectele de antrenare la maximum în economie, impunând dezvoltarea

sectoarelor din aval sau din amonte.

31 J.S.Duesenberry, Income, Saving and the Theory of Consumer Behaviour, Cambridge, 1949.

32 Angelos Angelopoulos, Un plan mondial pentru ocuparea forţei de muncă, Editura Politică, Bucureşti, 1987, p.216 şi următoarele.

33 Ragnar Nurkse (1952), op. cit., p. 582-583.

În acest sens, ei consideră că o strategie coerentă de acţiune a ţărilor subdezvoltate

ar trebui să prevadă pentru început investiţii în activităţi direct productive, care ar antrena apoi

şi dezvoltarea conexă de infrastructuri economice şi sociale. Alegerea “locurilor privilegiate”

pentru investiţii vizează acele activităţi care au maximum de efecte de antrenare, cu cele mai

bune posibilităţi de difuzare în structura socio-economică a ţării. Acestea se referă la câţiva

poli apropiaţi de cererea finală, care regrupează industrii de transformare a produselor primare

locale sau a semifabricatelor importate.

Concentrându-şi atenţia asupra investiţiilor industriale, Hirschman considera că

agricultura avea un efect de antrenare slab asupra economiei.

Teoria creşterii dezechilibrate a avut influenţă şi asupra practicii dezvoltării

economice. Atât politicile economice ortodoxe ale dezvoltării cât şi numeroasele programe de

ajutor extern s-au concentrat în anii ’50 şi ’60 într-o mare măsură pe proiecte industriale de

mare anvergură în ţările slab dezvoltate. De asemenea creşterea dezechilibrată propusă de

Hirschman presupunea intervenţia statului pentru a induce dezechilibrele şi a le remedia, ceea

ce pretinde o planificare pentru a fi eficace. La mijlocul anilor ’60, cea mai mare parte a

donatorilor de asistenţă pentru ţările slab dezvoltate (în special Banca Mondială) cereau

guvernelor acestora să elaboreze “Planuri” naţionale, condiţie pentru accesul la ajutoare.

3.2.2. Teorii ortodoxe privind dualismul şi dezvoltarea

axată pe agricultură

Modelele “Economiei duale” consideră că o caracteristică esenţială a

subdezvoltării o constituie coexistenţa, în interiorul economiilor ţărilor subdezvoltate, a unui

sector capitalist modern alături de un sector tradiţional înapoiat. În timp ce, prin mecanismele

puse în mişcare în cadrul procesului dezvoltării, sectorul modern trebuie să cunoască o

expansiune permanentă, sectorul tradiţional îşi restrânge tot mai mult sfera de cuprindere.

Finalitatea acestui proces ar trebui s-o reprezinte dispariţia dualismului. Cât despre căile

înlăturării dualismului, se pot identifica puncte de vedere care susţin că acestea sunt legate în

esenţă de industrializare, aşa cum am văzut în subcapitolul precedent, în timp ce altele pun

accentul pe dezvoltarea agriculturii.

Printre cei mai cunoscuţi autori care s-au ocupat de analiza dualismului şi de

problematica relaţiilor intersectoriale, dintre agricultură şi industrie, pot fi enumeraţi:

W.A.Lewis, John C.H.Fei şi Gustav Ranis, J.R.Harris şi M.P.Todaro, B.Higgins, T.W.Schultz

şi alţii.

3.2.2.1. Modele ale “economiei duale”

Unul dintre cele mai cunoscute modele elaborate în teoriile dezvoltării aparţine

economistului W.Arthur Lewis, care, alături de Gunnar Myrdal şi Amartya Kunar Sen, este

laureat al premiului Nobel pentru contribuţiile aduse în acest domeniu. Este cunoscut sub

numele de “model al celor două sectoare” sau “modelul creşterii cu ofertă nelimitată de

muncă” şi a apărut în una din cele mai citate lucrări a lui Lewis, articolul “Economic

Development with Unlimited Suplies of Labour” din buletinul “Manchester School of

Economic and Social Studies”, nr.22 din mai 1954. El este “unul dintre cele mai cunoscute

modele teoretice timpurii ale dezvoltării focalizate pe transformarea structurală a economiilor

de subzistenţă”34.

Ca şi Rostow şi alţi autori, W.Arthur Lewis susţinea că elementul-cheie al

dezvoltării economice consta în acumularea rapidă de capital şi considera că problema

centrală a teoriei dezvoltării economice era de a înţelege maniera prin care o comunitate care

economisea şi investea doar patru sau cinci procente sau chiar mai puţin din venitul său

naţional se putea transforma într-o societate în care economisirea voluntară să crească la 12-

15 procente sau mai mult.

Modelul său, elaborat într-un cadru teoretic clasic, cuprinde două sectoare:

- un sector “modern” sau “capitalist”, în care forţa de muncă folosită este

salariată, iar produsele se vând cu o marjă de profit care este reinvestit pentru a crea un

surplus de capital;

- un sector “tradiţional” sau “de subzistenţă”, suprapopulat, caracterizat prin

productivitate marginală a muncii nulă. Această caracteristică i-a permis lui W.A.Lewis să se

bazeze pe surplusul de muncă din sectorul tradiţional, adică pe posibilitatea absorbirii de forţă

de muncă din agricultură, fără nici o pierdere de output, de către sectorul modern urban

industrial, caracterizat printr-un nivel mai ridicat al productivităţii muncii.

Două procese concomitente sunt analizate în modelul lui W.A.Lewis: transferul

forţei de muncă din agricultura tradiţională spre sectorul modern industrial şi creşterea

producţiei şi nivelului de ocupare a braţelor de muncă în cel de-al doilea sector. Viteza de

expansiune a sectorului urban modern este determinată de rata investiţiei industriale şi de

acumularea capitalului din acest sector.

34 Michael P.Todaro, op. cit., p.74

Sursa de finanţare a investiţiei o poate constitui profitul ridicat din sectorul

industrial obţinut ca diferenţă între veniturile obţinute în acest sector şi salariile plătite, al

căror nivel este considerat constant, cu cel puţin 30% mai mare decât cel al salariului mediu

de subzistenţă din sectorul tradiţional agricol

Acest proces de creştere autoîntreţinută poate continua până când întregul surplus

de muncă rurală este absorbit de sectorul industrial modern, adică până la eliminarea

“şomajului deghizat”. După aceea, atragerea forţei de muncă din sectorul tradiţional agricol

spre sectorul modern nu se mai poate realiza decât la un cost mai ridicat deoarece reducerea

ratei muncă/pământ face ca produsul marginal al muncii rurale să nu mai fie egal cu zero.

Menţinerea acestui “cerc virtuos” al transferului de muncă presupune necesitatea

unui nivel de economisire din ce în ce mai mare pentru a finanţa investiţiile în formarea de

capital pentru a spori capacităţile de producţie. Or numai capitaliştii din sectorul modern

economisesc. Alte categorii de oameni bogaţi, ca proprietarii de pământ sau de mine,

bancherii, inclusive elitele politice, preferă să-şi folosească surplusul economic pentru

consum ostentativ sau pentru a-l transfera în afară. De aceea mesajul lui W.A.Lewis este că

regiunile slab dezvoltate nu pot depăşi această stare decât mărind partea din venitul naţional

care revine capitaliştilor industriali.

Tranziţia de la sărăcia generată de limitarea activităţii la sectorul tradiţional agricol

la un standard de viaţă mai ridicat, oferit de dezvoltarea sectorului modern, este preferabilă

chiar dacă, temporar, ar provoca inegalitate. În acest sens, Joan Robinson afirma că “mizeria

fiinţei exploatate de către capitalişti este nimic în comparaţie cu mizeria celor care nu sunt

exploataţi deloc”35.

3.2.2.2. Dezvoltări ale modelului lui W.A.Lewis

Ipotezele din modelul lui W.A.Lewis au fost reluate şi dezvoltate de Gustav Ranis

şi John C.H.Fei36, care au construit un model mai detaliat al procesului de modernizare a unei

economii care se confruntă cu un excedent de forţă de muncă. Conform acestui model de

factură neoclasică, un proces de transfer al excedentelor de forţă de muncă din sectorul

tradiţional spre sectorul modern ar permite să se ajungă la plenitudinea dezvoltării şi

comercializării economiei ţărilor slab dezvoltate.

35 Joan Robinson, Economic Philosophy, Harmondsworth: Penguin, 1966, p.46.

36 John C.H.Fei and Gustav Ranis, Development of the Labour Surplus Economy, New Haven, CT: Yale University Press, 1964.

În plus faţă de ipotezele lui Lewis, Ranis şi Fei lărgesc analiza, atribuind

agriculturii un rol important în susţinerea industrializării. În viziunea lor, introducerea în acest

sector a unor inovaţii şi a progresului tehnic ar fi determinat deplasarea în sus a curbei funcţiei

de producţie, adică ar fi permis creşterea producţiei agricole astfel încât productivitatea

muncii din agricultură ar fi început să crească înaintea încheierii procesului de transfer a

surplusului de muncă din sectorul tradiţional în cel modern.

De asemenea migrarea forţei de muncă excedentare dinspre agricultură spre

industrie ar fi determinat reducerea consumului rural de produse agricole şi apariţia unui

surplus agricol. De o parte din acest surplus ar fi putut profita şi proprietarii funciari care,

astfel, ar fi avut posibilitatea să economisească. O parte din economiile astfel obţinute pot

avea ca destinaţie finanţarea investiţiilor de productivitate în agricultură, creând condiţii

pentru o creştere viitoare a surplusului agricol, iar o altă parte a economisirii putea fi destinată

de către proprietarii funciari finanţării investiţiilor pentru expansiunea industrială.

În felul acesta, procesul de acumulare a economisirii din sectorul rural ar permite

sectorului industrial să profite pentru acumularea sa de capital de o contribuţie importantă

provenită din surplusul agriculturii. Interdependenţa dintre agricultură şi industrie în evoluţia

economiei duale este mai strânsă decât în modelul lui Lewis.

Cu toate că şi acest model comportă numeroase critici asemănătoare celor

referitoare la modelul lui Lewis, el a exercitat o influenţă considerabilă asupra teoriei şi

politicii dezvoltării. Noţiunea de excedent de mână de lucru a constituit o bază de discuţii

pentru politicile de ajutor extern şi de dezvoltare. De asemenea, s-au pus în discuţie

problemele legate de oferta nelimitată de forţă de muncă necalificată, pe de o parte, şi

insuficienţa forţei de muncă instruită, calificată, pe de altă parte. De aici au rezultat

numeroase studii şi proiecţii privind nevoia de educaţie şi de formare profesională a

oamenilor.

Ca o reacţie la accentul excesiv pus în teoria dezvoltării pe necesitatea acumulării

de capital fizic, material, dar şi ca urmare a unor studii care arătau că o parte a creşterii

producţiei nu poate fi explicată numai prin rata de creştere a capitalului fix şi a mâinii de

lucru, începe să se acorde o mai mare atenţie, atât în sânul literaturii ortodoxe cât şi de către

unii donatori de ajutor, nevoilor de investiţii în “capital uman”. Astfel se extinde sfera

noţiunii de capital. Astăzi, este general admis că cheltuielile de învăţământ şi de formare

profesională, ca şi cele pentru ameliorarea condiţiilor de sănătate şi de nutriţie, contribuie în

mod direct la creşterea productivităţii, îmbunătăţesc nivelul calitativ al populaţiei şi, prin

aceasta, sunt rentabile pentru viitor în termeni de creştere a producţiei şi de reducere a risipei

de resurse.

În perioada următoare au fost elaborate noi modele ale economiei duale, dintre

care doar amintim pe cel al lui Jorgenson37, construit în 1967, în care concluziona că au

importanţă atât accelerarea progresului tehnic, cât şi adoptarea de măsuri pentru scăderea ratei

de creştere demografică pentru a reduce sărăcia şi şomajul, şi pe cel cunoscut sub numele

KWC (elaborat în 1972 de către Kelly, Williamson şi Cheetam).

Printre reproşurile făcute se numără şi acela că modelele nu conţin o analiză mai

substanţială a factorilor instituţionali, cum ar fi rolul statului care influenţează puternic

mersul dezvoltării, dar insuficient problemele legate de câştigurile ei în termeni de distribuire

a veniturilor, de ocupare a braţelor de muncă şi de consum.

În plus, modelele nu luau în considerare în suficientă măsură problemele, mai ales

de perspectivă, legate de efectele ratelor ridicate de exod rural asupra urbanizării din ţările

slab dezvoltate. Această lacună avea să fie acoperită, cel puţin parţial, de modelul lui Harris şi

Todaro38, din 1970, care studiază efectele accelerării exodului rural în contextul unei rate

ridicate de şomaj urban.

Ar mai trebui să menţionăm că modelele economiei duale sunt concepute

preponderent în cadrul unei economii închise, în care accentul se pune pe creşterea axată pe

industrializarea sectorului modern drept cale de absorbţie a excedentului de forţă de muncă şi

de promovare a dezvoltării. O asemenea orientare era de natură a încuraja ţările slab

dezvoltate să adopte strategii de dezvoltare introvertite, de industrializare pentru substituirea

importurilor.

3

3.2.3. Teorii ortodoxe privind dezvoltarea prin deschidere

spre piaţa internaţională. Reînnoirea neoclasică.

3.2.3.1. Critici la adresa teoriilor dezvoltării întemeiate pe strategia

industrializării pentru substituirea importurilor (ISI)

37 D.Jorgenson, Surplus Agricultural Labour and the Development of the Dual Economy, în Oxford Economic Papers, vol.19, Nr.3, 1967.

38 J.Harris and M.Todaro, Migration, Unemployment and Development: A Two Sector Analysis, în American Economic Review, 1974.

În primele două decenii postbelice numeroase ţări în curs de dezvoltare au aplicat

strategii ISI.

Spre sfârşitul anilor ’60, în cadrul unui curent al şcolii neoclasice încep să fie

auzite critici la adresa strategiilor I.S.I. Printre primii care au criticat aceste strategii se

numără Viner, Haberler, Bauer şi Yamey, care aveau ca argument faptul că ele interferau cu

procesul natural de dezvoltare economică bazată pe avantajul comparativ39. În esenţă, aceşti

critici considerau că ţările în curs de dezvoltare ar trebui să rămână producători şi exportatori

de produse primare. De aceea, ele ar trebui să încurajeze creşterea sectorului lor agricol şi a

economiei lor de plantaţie.

Pentru a demonstra caracterul neadecvat al strategiilor I.S.I., s-au fundamentat

indicatori ca “rata efectivă de protecţie” (TEP) sau “costul resurselor interne” (CRI) a

proiectelor de investiţii susţinătoare ale acestor strategii, cu ajutorul cărora, pe baza unor

studii realizate la sfârşitul anilor ’60 şi începutul anilor ’70, se puteau constata:

- rata efectivă de protecţie practicată în unele ţări care adoptaseră strategiile I.S.I.

era foarte ridicată, guvernele protejând astfel industriile de bunuri de echipament şi industria

grea, ceea ce afecta industria uşoară şi agricultura40;

- costul resurselor interne angajate în aceste strategii erau foarte mari, ceea ce

provoca o rată a rentabilităţii scăzută sau chiar negativă41.

Pornind de la astfel de constatări, André Philip, pe atunci preşedinte al Centrului de

Dezvoltare al OCDE, sublinia că trebuie să se acorde atenţie dezvoltării exporturilor pentru a

câştiga devizele străine necesare realizării împrumuturilor esenţiale de maşini, de materii

prime sau de produse alimentare care nu pot fi produse într-o manieră economică în ţară. El

considera că în locul controalelor administrative se impunea folosirea mai bună a

mecanismelor preţurilor, iar producţiile naţionale costisitoare trebuiau înlocuite cu o industrie

şi o agricultură reorganizate, capabile să devină în mod progresiv competitive pe piaţa

mondială42.

Mai recent, Deepak Lal, într-o lucrare publicată în 1983, intitulată “Mizeria teoriei

economice a dezvoltării”, afirma că politicile sugerate de teoria economică a dezvoltării sunt

39 J.Viner, International Trade and Economic Development, Clarendon Press, Oxford, 1953; G.Haberler, Some Problems in the Pure Theory of International Trade, în Economic Journal, iunie 1955; P.T.Bauer and B.S.Yamey, Markets, Market Control and Marketing Reform, London, 1968.

40 I.M.D. Little, T.Scitovsky, M.F.G.Scott, Industry and Trade in Some Developing Countries, Oxford University Press, London, 1970.

41 A.O.Krueger, Some Economic Costs of Exchange Control: The Turkish Case, în Journal of Political Economy, oct.1966; Little Scitovsky, Scott, op. cit.

42 Little, Scitovsky, Scott, op. cit., în “Prefaţă”.

false în teorie şi dăunătoare în practică: ţările care au adoptat aceste politici (în principal pe

baza intervenţionismului de stat sub forma, de exemplu, a planificării centralizate şi a

strategiilor de redistribuire în creştere) au înregistrat performanţe economice mai proaste

decât cele care au mers pe calea neoclasică (în principal, Coreea de Sud şi Taiwan). El

concluziona că “dispariţia economiei dezvoltării nu poate fi decât o binefacere pentru

sănătatea, atât a economiei politice, cât şi a economiilor în curs de dezvoltare”43.

Autorii vizaţi de D.Lal aveau nume sonore pentru economia dezvoltării:

Hirschman, Chenery, Nurkse, Myrdal, Singer, Streeten, Stewart şi altele.

În replică, F.Stewart subliniază slăbiciunea teoriilor sociale pe care se bazează

recomandările de politică economică neoclasică făcute de D.Lal şi alţi autori. Economia

politică neoclasică şi opţiunea sa pentru libertatea preţurilor, care ar induce o alocare optimală

a resurselor, se raportează la studiul situaţiilor de echilibru static. În practică însă economiile

sunt într-o stare de dezechilibru permanent. De aceea, ţările sunt preocupate de aceste aspecte

dinamice, legate de factorii care acţionează asupra creşterii. El concluziona că nu există nici o

bază teoretică pentru a permite să se considere că un sistem de preţuri ferit de distorsiuni

poate conduce la un nivel de bunăstare superior celui asigurat printr-un sistem care comportă

diverse intervenţii de stat44.

3.2.3.2. Adaptări ale modelului neoclassic: teoria creşterii prin

schimb internaţional şi analiza cost-avantaje

Fundamentele teoretice ale abordării neoclasice a dezvoltării sunt teoria clasică şi

neoclasică a schimburilor internaţionale şi conceptul de “avantaj comparativ”. Teoria clasică

este reprezentată în esenţă de modelul ricardian al costurilor comparative, iar versiunea

neoclasică se regăseşte în modelul Heckscher-Ohlin, care este considerată drept bază a

modelului neoclasic modern al dezvoltării prin deschiderea economiei.

43 D.Lal, Poverty of Development Economics, Institute of Economic Affairs, London, 1983, p.138.

44 F.Stewart – Limitations of the Neoclassical Approach to Development: A Review of Deepak Lal: The Poverty of Development Economics, în Journal of Development Studies, 1985.

Acesta a fost criticat de către adversari pentru incompatibilitatea ipotezelor lui cu

realităţile ţărilor în curs de dezvoltare45:

- ipoteza concurenţei perfecte în economia în curs de dezvoltare;

- ipoteza funcţiilor de producţie identice pentru producătorii aceluiaşi bun;

- ipoteza realocării relativ puţin costisitoare a factorilor între ramurile de

activitate fără avantaj comparativ şi cele care dispun de avantaje comparative, în momentul

liberalizării schimburilor;

- ipoteza substituibilităţii perfecte a factorilor între ramuri;

- ipoteza neoclasică a absenţei şomajului sau sub-ocupării.

În plus, Gunnar Myrdal, în două lucrări publicate în 1956 şi 195746, susţinea că

jocul liber al forţelor pieţei pe plan internaţional era defavorabil ţărilor sărace. Teorema

egalizării preţurilor factorilor – element esenţial al modelului Heckscher-Ohlin - nu se verifica

în cazul acestor ţări: “efectele de difuziune” (care permiteau difuzarea avantajelor dinspre

ţările bogate spre cele sărace) puteau fi întrecute de “efectele de reţinere”, care antrenau

agravarea inegalităţilor între ţările bogate şi cele sărace.

O primă adaptare a modelului neoclassic la domeniul dezvoltării a fost legată

tocmai de această din urmă critică şi a constat în “mariajul” dintre teoria schimburilor

Heckscher-Ohlin şi teoria neoclasică a creşterii. Autorul, W.M.Corden, într-un studiu publicat

în 197147, ia în considerare creşterea productivităţii şi sporirea ofertei de factori, identificând

cinci efecte posibile ale schimburilor internaţionale asupra creşterii:

- “efectul de impact” (câştigul static ce antrenează o creştere a venitului current);

- “efectul de acumulare a capitalului”;

- “efectul de substituţie”;

- “efectul de distribuire a venitului”;

- “efectul de ponderare a factorilor”.

Analiza lui Corden a deschis calea unor abordări mai dinamice, cum ar fi teoria

“stadiilor” avantajului comparativ, prezentată de B.Balassa într-o comunicare susţinută în

1977, la al cincilea Congres mondial al Asociaţiei economice internaţionale, din Tokyo.

45 H.Myint, The Economics of the Developing Countries, Hutchinson University Library, London, 1964 şi T.Balogh, Unequal Partners, Basil Blackwell, Oxford, 1963.

46 Gunnar Myrdal, An International Economy, Harper, New York, 1956, şi Rich Land and Poor, New York, 1957.

47 W.M.Corden, The Effect of Trade on the Rate of Growth, în J.N.Bhagwati şi alţii, Trade, Balance of Payments and Growth, North Holland, Amsterdam, 1971.

Acesta susţinea că dotarea în factori şi în resurse a ţărilor evoluează în timp, astfel încât are

loc o deplasare a avantajelor lor comparative şi a tipurilor lor de specializare: de la produse

simple, cu mare intensitate de forţă de muncă, spre bunuri care pretind mai multă calificare,

apoi spre bunuri cu mai mare intensitate în capital, produse de mai înaltă tehnologie şi, în fine,

spre bunuri cu mare intensitate de capital şi de cunoştinţe umane.

“Contrarevoluţia conservatoare”, care a însoţit ascensiunea politică a guvernelor

de orientare conservatoare din S.U.A., Canada, Marea Britanie şi Germania occidentală

favorizează macroeconomia ofertei şi privatizarea corporaţiilor publice din ţările dezvoltate şi

cere demolarea proprietăţii publice, a planificării de stat şi a reglementării guvernamentale a

activităţii economice din ţările în curs de dezvoltare. Reuşind să obţină controlul asupra celor

mai puternice instituţii financiare internaţionale – F.M.I. şi Banca Mondială – pe fondul

eroziunii poziţiilor unor organisme ca Organizaţia Internaţională a Muncii, Programul

Naţiunilor Unite pentru Dezvoltare sau Conferinţa Naţiunilor Unite pentru Comerţ şi

Dezvoltare, care exprimau puncte de vedere apropiate de poziţiile ţărilor în curs de dezvoltare,

exponenţii “contrarevoluţiei conservatoare” îşi impun orientarea asupra noilor politici şi

programe care vizează subdezvoltarea.

Printre cele mai importante efecte ale reînnoirii neoclasice pe planul politicilor

economice se numără în primul rând schimbarea de atitudine a instituţiilor internaţionale şi în

primul rând a Băncii Mondiale şi a Fondului Monetar Internaţional. În anii ’80, pe fondul

agravării problemelor ţărilor în curs de dezvoltare şi în primul rând a celor legate de

îndatorarea înăbuşitoare, Banca Mondială a trecut la impunerea condiţionalităţilor

împrumuturilor de “ajustare structurală” (PAS), care nu erau acordate decât dacă, pe de o

parte, primeau un acord de confirmare din partea FMI, care presupunea adoptarea unui

program de “stabilizare”, iar, pe de altă parte, acceptau luarea unor măsuri de stimulare a

ofertei, vizând în special creşterea exporturilor. Este evident că întregul cadru conceptual al

acestor măsuri ţine de abordarea neoclasică orientată spre exterior.

Aceeaşi influenţă se observă şi în recomandările făcute de Banca Mondială într-un

document intitulat “Spre o dezvoltare susţinută în Africa subsahariană: un program de

acţiune comun”, adoptat în 1984, care cuprinde patru teme majore:

1. Recurgerea mai largă la politicile preţurilor, mai curând decât la controale

administrative pentru alocarea eficientă a resurselor;

2. Reducerea sarcinilor care apasă asupra statului graţie recurgerii mai extinse la

eforturile comunităţii şi la sectorul privat, astfel încât puterile publice să-şi poată exercita

responsabilităţile lor centrale într-o manieră mai eficientă;

3. Privatizarea întreprinderilor publice şi transmiterea de responsabilităţi mai largi

managerilor regiilor publice pentru ca ei să poată asigura gestiunea acestor întreprinderi într-o

manieră comercială;

4. Evitarea discriminărilor faţă de activitatea de export.

Şi eficacitatea politicilor de stabilizare promovate de FMI şi a programului PAS al

Băncii Mondiale ca şi experienţa ţărilor din Conul de Sud al Americii Latine (Chile,

Argentina şi Uruguay) au fost supuse unor critici virulente, chiar în literatura ortodoxă, din

partea unor autori ca R.Dornbush, T.Killik, L.Taylor sau A.Fishlow48:

- programele de “stabilizare” şi de “ajustare structurală” au avut adesea ca efect

agravarea problemelor presupuse rezolvate sau au creat serioase efecte secundare indezirabile;

- devalorizările şi politicile monetare restrictive au provocat un nivel ridicat al

dobânzii reale şi o supraevaluare a cursului de schimb care au agravat dezechilibrele

macroeconomice;

- se acordă mai multă importanţă echilibrului macroeconomic decât dezvoltării

economice.

Chiar şi la un simpozion organizat la Londra de Banca Mondială, în 1986, mai

mulţi participanţi şi-au exprimat rezerve asupra acţiunilor întreprinse de Bancă în favoarea

privatizării şi a liberalizării economiei în ţările în curs de dezvoltare. Nu este necesară

liberalizarea pentru raţiuni pur ideologice.

Să nu uităm că dacă noile economii industrializate asiatice au practicat o

liberalizare economică, ele au combinat intervenţiile de stat cu măsuri represive faţă de

opoziţia politică şi faţă de sindicate.

Anii ’90 au aruncat o nouă sfidare ştiinţei economice: tranziţia de la socialismul

planificat la capitalismul economiei de piaţă. Despre procesul invers se mai vorbise, mai ales

în limbajul marxist. Tranziţia de la socialism la capitalism era însă un proces fără precedent.

48 R.Dornbush, Les politiques de stabilization dans les pays en développement: quells enseignements? În World Development, vol.10, nr.9, 1982; T.Killik (ed.), The Quest for Economic Stabilisation: The IMF and the Third World, Heinemen, London, 1984; L.Taylor, IS/LM in the Tropics: Diagrammatics of the New Structuralist Macro Critique, în W.Cline and S.Weintraub (ed.), Economic Stabilisation in Developing Countries, Brookins Institution, Washington, D.C., 1981.

După peste un deceniu de politici de liberalizare şi dereglementare, noua abordare neoclasică

a câştigat cu uşurinţă noi adepţi. Aplicarea mecanică a unor reţete, accentual pus pe economia

simbolică în detrimentul economiei reale, lipsa coerenţei programelor adoptate şi a unei

susţineri financiare corespunzătoare au ridicat numeroase semne de întrebare privind

credibilitatea acestor noi orientări.

3.3. Abordarea heterodoxă a dezvoltării

Aşa cum marea depresiune din anii ’30 ai secolului XX a determinat o evoluţie

profundă a gândirii economice, concretizată în revoluţia keynesiană, tot aşa bulversările

provocate de aceeaşi mare depresiune ca şi de cele două conflagraţii mondiale au dat naştere

primului mare curent de reflexiune asupra dezvoltării izvorât din sânul însuşi al ţărilor în curs

de dezvoltare.

Una dintre caracteristicile esenţiale ale acestui curent constă în faptul că economia

mondială este percepută ca o structură care cuprinde un “centru”, constituit din ţările

capitaliste dezvoltate, şi o “periferie” a ţărilor în curs de dezvoltare. Aceasta ar putea fi

considerată unul dintre criteriile de demarcaţie între “ortodocşi” şi “heterodocşi” în sensul că

“heterodocşi” sunt cei care acceptă paradigma “centru-periferie”, iar “ortodocşi” sunt cei

cărora le repugnă a asemenea abordare. Considerăm însă că acest criteriu nu poate fi

absolutizat.

Un alt element de delimitare ar fi metoda de cercetare utilizată. Abordarea

ortodoxă este de regulă conformă cu orientarea dominantă în ţările dezvoltate, întemeindu-şi

demersul teoretic pe baza filonului neoclasic şi încercând transpunerea modelelor ştiinţei

economice standard în realităţile lumii subdezvoltate. Abordarea heterodoxă pretinde ca

aceste modele sunt mai puţin adecvate condiţiilor din ţările în curs de dezvoltare şi îşi

fundamentează demersul pe luarea în considerare a realităţilor specifice acestei lumi, fiind

preocupaţi de explicarea cauzelor lor profunde şi de evidenţierea căilor posibile de depăşire a

subdezvoltării. Spre deosebire de “ortodocşi”, care nu puneau în cauză “statu-quo”-ul

sistemului, heterodocşii, mai ales cei inspiraţi de marxism, criticau funcţionarea

capitalismului atât pe plan naţional cât şi internaţional.

Credem că ar mai trebui precizat şi faptul că nu putem limita curentul heterodox

doar la autori aparţinând lumii a treia. Din el fac parte şi economişti de prestigiu din lumea

dezvoltată, unii dintre ei formaţi, într-o primă etapă a evoluţiei lor, în cadrul şcolii neoclasice,

dar ulterior nemulţumiţi de acest tip de abordare a economiei. Ne gândim la economistul

francez François Perroux şi la alţi adepţi ai ideilor lui.

Alţi economişti nu au acceptat să se încadreze în mod riguros în nici un curent, dar

au criticat ipotezele şi concluziile ştiinţei economice standard, susţinând necesitatea unei

abordări mai realiste. Reprezentativ ar fi americanul John Kenneth Galbraith, preocupat de

problemele sărăciei, pe care a cunoscut-o direct, ca ambasador al S.U.A. în India în anii 1961-

1963. A şi scris o carte interesantă pe acest subiect, referitoare la teoria sărăciei de masă, iar

în “The Affluent Society” (Societatea belşugului), apărută în 1958, când euforia creşterii

economice postbelice este întreruptă de recesiunea din 1957-1958, arăta că sărăcia continua să

existe în cea mai bogată ţară de pe glob, în special în domeniul nevoilor sociale: învăţământ,

asistenţă medicală, transport public, locuinţe, servicii comunale, calitatea mediului natural şi

construit etc.49

Trebuie, de asemenea, să avem în vedere şi pe instituţionalişti, reprezentaţi de

Clarence Aires şi Gunnar Myrdal.

În cadrul acestui subcapitol ne vom ocupa în special de evoluţia teoriei

“structuraliste”, începând de la apariţia paradigmei “centru-periferie” în America Latină, la

sfârşitul anilor ’40 şi începutul anilor ’50, şi până la critica marxistă a tezei dependenţei din

anii ’70 şi naşterea “neostructuralismului” în anii ’80, prin divorţul dintre aşa-zişii

“developmentalişti” şi noua şcoală a dependenţei apărută pe la mijlocul anilor ’60.

3.3.1. Structuralismul şi evoluţia sa

Geneza şi evoluţia structuralismului latino-american sunt legate de problemele cu

care s-au confruntat ţările din acest continent în perioada interbelică şi după al doilea război

mondial. În ultima treime a secolului al XIX-lea şi în anii care au precedat primul război

mondial, America de Sud se caracteriza printr-o creştere “extravertită”, orientată spre exterior,

bazată pe exporturile de materii prime şi pe un debut de industrializare constând în

prelucrarea produselor primare obţinute pe plan local.

Primul război mondial, deşi a provocat o creştere a cererii externe de materii

prime, a afectat în acelaşi timp şi capacitatea de export spre America Latină a ţărilor angajate

în conflagratie. Ca urmare, cererea internă de bunuri de consum, nesatisfăcută, a dat impuls

industriilor locale, generând astfel o schimbare de orientare, sub forma industrializării bazate

49 John Kenneth Galbraith, Ştiinţa economică şi interesul public, Editura politică, Bucureşti, 1982, p.XIX.

pe substituirea importurilor. Această nouă direcţie a fost accentuată de schimbarea raportului

de forţe în favoarea S.U.A., după primul război mondial, şi de criza mondială din anii ’30,

care a provocat căderea preţurilor materiilor prime exportate de America Latină.

Penuria de devize străine a determinat guvernele regiunii să încurajeze exporturile

şi să introducă restricţii asupra importurilor, măsuri care, împreună cu cele vizând menţinerea

locurilor de muncă, au dat un nou impuls industrializării de substituire a importurilor (I.S.I.) şi

creşterii introvertite. Chiar dacă al doilea război mondial a generat, într-o primă fază, reluarea

creşterii cererii externe de materii prime din zonă, înrăutăţirea condiţiilor de transport

maritime ca urmare a generalizării conflictului a favorizat creşterea introvertită şi I.S.I., fără

ca această orientare să fie expresia unei strategii susţinute doctrinar sau teoretic.

Oricum, toate aceste evoluţii ale faptelor economice au demonstrat vulnerabilitatea

regiunii la transformările ce surveneau in economia mondială şi, ca urmare, au creat premizele

apariţiei ideilor privind necesitatea depăşirii stadiului dezvoltării spontane a economiei, bazate

exclusiv pe mecanismele pieţei.

În acest context se naşte paradigma “centru-periferie” a dezvoltării şi

subdezvoltării, conform căreia economia mondială este structurată pe două componente:

- “centrul”, cu structuri de producţie omogene, concretizate prin folosirea unor

tehnici de producţie moderne pe ansamblul economiei, şi diversificate, acoperind o gamă

extinsă de bunuri de echipament, de bunuri intermediare şi de bunuri de consum, deţine o

poziţie privilegiată în comerţul internaţional;

- “periferia”, cu structuri de producţie eterogene (caracterizate prin coexistenţa

unor sectoare care utilizează tehnici de producţie depăşite, cu un nivel scăzut de

productivitate, şi a unor sectoare care utilizează tehnici moderne, comportând un nivel ridicat

al productivităţii) şi specializate, în sensul că exporturile sunt limitate la un număr redus de

produse primare, că diversificarea orizontală şi integrarea verticală sunt slabe, neexistând o

complementaritate între sectoarele producţiei locale. Aceste caracteristici condamnă periferia

la o poziţie nefavorabilă în comerţul internaţional şi stau la originea a trei tendinţe seculare ale

evoluţiei spontane a I.S.I.: şomajul cronic, deficitele externe recurente şi deteriorarea

termenilor de schimb în relaţiile cu “centrul”.

Dezvoltarea şi subdezvoltarea sunt considerate ca procese interdependente care se

derulează în sânul aceluiaşi sistem economic dinamic prin care se generează dezvoltarea în

anumite regiuni, în timp ce în altele se creează subdezvoltarea.

Aceste idei sunt legate de numele celui mai cunoscut economist latino-american,

argentinianul Raul Prebisch, a cărui evoluţie pe planul teoriei şi politicii economice a fost

marcată de transformările suferite de economia ţării sale începând cu anii ’20 ai secolului XX.

Până la această dată, Argentina putea simboliza exemplul valabilităţii teoriei avantajelor

comparative în producerea cărnii de vită şi a grâului pentru piaţa mondială, înregistrând rate

spectaculoase ale creşterii economice şi un standard de viaţă care rivaliza cu cel al marilor

puteri europene.

O dată cu diminuarea exporturilor argentiniene, atât ca urmare a marii depresiuni

din anii ’30 cât şi a schimbărilor survenite în structura pieţei mondiale, cu o preponderenţă a

Statelor Unite, unde înclinaţia spre import era mult mai modestă decât a fostului principal

partener – Marea Britanie – situaţia economiei se degradează sub ochii lui Raul Prebisch care

începe să scoată în evidenţă deosebirea între construcţiile atemporale ale teoriei economice

neoclasice şi realitatea efectelor dinamice ale forţelor economice reale. Era de fapt deosebirea

dintre naţiunile centrului dezvoltat reprezentat de puterile europene şi S.U.A., pe de o parte, şi

naţunile periferiei mai puţin dezvoltate din America Latină, Asia şi Africa.

Raul Prebisch realizează că în spatele legilor cererii şi ofertei sunt ascunse relaţii

de putere. El calculează că în 1933 Argentina a trebuit să vândă cu 73% mai mult din

produsele sale agricole primare pe piaţa mondială pentru a importa aceeaşi cantitate de

produse manufacturate ca la mijlocul anilor ’20. De unde provenea acest comportament

asimetric al preţurilor mondiale?

Tot el, împreună cu colegii săi de la Banca Centrală a Argentinei, începe în 1937

să dezvolte o teorie prin care să explice colapsul relativ al pieţelor agricole.

În 1948, la iniţiativa statului Chile, Naţiunile Unite înfiinţează Comisia Economică

pentru America Latină, cunoscută sub iniţialele CEPAL, al cărui director devine Raul

Prebisch. El elaborează un studiu de referinţă, “The Economic Development of Latin America

and its Principal Problems” (UN 1950), care a stat la baza raportului Naţiunilor Unite intitulat

“Relativ Prices of Exports and Imports of Underdeveloped Countries”. Din acest raport

rezultă că în cadrul diviziunii internaţionale a muncii de atunci, în care ţările din centrul

dezvoltat produc bunuri manufacturate pentru export spre periferie, iar ţările periferice mai

puţin dezvoltate produc produse primare pentru export spre centru, întregul beneficiu rezultat

din comerţ va merge spre centru şi nimic spre periferie. De aceea, periferia va trebui să

producă mai multe şi mai multe produse agricole sau materii prime pentru a obţine aceeaşi

cantitate de produse manufacturate importate50. Recunoaştem cu uşurinţă ideile rezultate din

calculele lui Prebisch, care se referă la deteriorarea à la long a termenilor de schimb pentru

exporturile de produse primare ale ţărilor periferice.

50 James M.Cypher şi James L.Dietz, op. cit., p.171-173.

Răspunsul a fost adoptarea strategiilor I.S.I. Industrializarea pe baza substituirii

importurilor (I.S.I.) era necesară şi pentru a asigura mai multă stabilitate economiei.

Principalul instrument de politică economică propus de CEPAL era planificarea şi

coordonarea investiţiilor, cărora li s-a dat denumirea de “programare industrială” pentru o

delimitare netă de planificarea socialistă. Într-un spirit keynesist, structuraliştii vedeau

intervenţia statului prin planificare nu ca pe o sustituire a iniţiativei private, ci ca pe un

complement al ei indispensabil.

Conform constatărilor CEPAL, comerţul internaţional favoriza prin degradarea

termenilor de schimb transferul de venit dinspre periferie spre centru, ceea ce avea ca efect

tendinţa de concentrare a fructelor progresului tehnic în ţările industrializate. Această

apreciere este cunoscută sub denumirea de “teza Prebisch-Singer”, deoarece Hans Singer,

angajatul Departamentului Economic al Naţiunilor Unite de la înfiinţarea acestuia, în 1947, şi

până în 1969, adept al lui J.M.Keynes, a enunţat un argument similar într-un studiu publicat în

American Economic Review în mai 195051.

Soluţia propusă de CEPAL a fost adoptarea protecţionismului la importurile

periferiei, măsură în favoarea căreia se aduceau argumente de ordin static şi dinamic.

Argumentul de natură statică se referea la faptul că adoptarea protecţiei tarifare

limitate la anumite produse era necesară pentru industrializarea periferiei, al cărei nivel de

productivitate era mai redus decât în centru. Nivelul tarifelor vamale trebuia stabilit la

minimul necesar pentru compensarea decalajului de productivitate52.

Argumentul fusese teoretizat cu peste două decenii în urmă de Mihail Manoilescu

într-o lucrare, “Teoria protecţionismului şi a schimbului internaţional”, publicată la editura

Giard din Paris, în anul 1929, tradusă apoi în mai multe limbi şi cunoscută structuraliştilor

latino-americani53.

Argumentul dinamic se baza pe efectul stabilizator asupra creşterii comerţului

internaţional pe care l-ar fi avut măsurile de protecţie tarifară, menţinând importurile periferiei

la un nivel mai conform cu capacitatea sa de import pe termen lung.

Reacţiile critice la această abordare s-au concentrat în special asupra tezei

degradării termenilor de schimb pentru ţările slab dezvoltate, contestând modul de selectare a

51 Hans Singer, The Distribution of Gains between Investing and Borrowing Countries, în American Economic Review, mai 1950.

52 Raul Prebisch, Commercial Policy in the Underdeveloped Countries, în American Economic Review, mai 1959.

53 Mihail Manoilescu, Foţele naţionale productive şi comerţul exterior, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1987; Vasile C. Nechita, Mihail Manoilescu, creator de teorie economică, Editura Cugetarea, Iaşi, 1992.

informaţiilor, relevanţa calculelor sau chiar încercând să demonstreze că analiza realităţilor

postbelice probează că fenomenul este invers. Totuşi, studii empirice au demonstrat că, într-

adevăr, se constată o deteriorare pe perioada 1870-1930, urmată de o ameliorare puternică în

timpul celui de-al doilea război mondial, după care are loc din nou o degradare sensibilă în

următorii 30 de ani54.

Structuraliştii au întâmpinat greutăţi în realizarea proiectului lor şi din cauza a

numeroase obstacole interne în calea dezvoltării:

- tendinţa concentrării proprietăţii funciare şi exodul mâinii de lucru rurale

excedentare;

- nivelul scăzut al veniturilor ţăranilor proprietari de minifundii şi impactul negativ al

acestuia asupra investiţiilor şi creşterii producţiei;

- inegalitatea crescândă a veniturilor, care a limitat crearea internă pe piaţa produselor

manufacturate, întărind în acelaşi timp tendinţele monopolistice ale structurii ofertei, excesul

de protecţionism şi ineficienţa gestiunii.

Toate aceste fenomene au compromis dinamismul şi viabilitatea I.S.I. De aceea, în

anii ’60, CEPAL a cunoscut o schimbare de orientare, acordând o atenţie mai mare

agriculturii şi reformelor agrare, punând un accent mai mare pe politicile sociale (sănătate,

educaţie, locuri de muncă şi formare profesională, locuinţe etc), reevaluând rolul statului mai

ales pe direcţia raţionalizării administraţiei publice şi a unei mai eficiente implicări în

creşterea economisirii interne şi încurajarea activităţii productive.

Este de remarcat însă faptul că s-a asistat la o creştere rapidă a investiţiilor străine

directe în industriile de substituire a importurilor, ceea ce a avut ca efect dominaţia

întreprinderilor multinaţionale exercitată asupra mediului naţional.

3.3.2. Şcoala dependenţei

Ca reacţie la limitele cu care se confrunta CEPAL şi ca replică radicală dată teoriei

stadiilor dezvoltării a lui W.W.Rostow, cât şi abordării mai neoclasice de inspiraţie monetară

54 J.Spraos, The Statistical Debat on the Net Barter Terms of Trade

between Primary Commodities and Manufactures, în Economic Journal,

nr.90, mars 1980, şi E.Grilli, M.C.Yang, Prix des produits primaires, prix des

produit manufacturés, et termes de l’échange des pays en

développement: les enseignements du long terme, în Revue économique

de la Banque Mondiale, vol.2, Nr.1, 1988.

a F.M.I., la mijlocul anilor ’60 apare “şcoala dependenţei”, în cadrul căreia se pot delimita trei

curente:

- tentativa de reformulare şi de surmontare a limitelor analizei efectuate de CEPAL,

pentru a scoate în evidenţă obstacolele interne şi externe din calea dezvoltării naţionale în

America Latină; acest curent este reprezentat de brazilianul Celso Furtado şi chilianul

O.Sunkel.

- “dezvoltarea subdezvoltării”, lansat de André Gunder Frank şi urmat apoi de

Theotonio dos Santos şi Rui Mauro Marini, care aveau ca idee esenţială faptul că sistemul

capitalist conduce la dezvoltarea subdezvoltării din America Latină prin confiscarea

surplusului din aceste ţări prin mecanismul relaţiilor de tip metropolă-satelit.

- scrierile brazilianului Fernando Henrique Cardoso, inventatorul termenului de

“dependenţă” într-un studiu din 196555, şi ale chilianului Enzo Faletto, care admiteau

posibilitatea dezvoltării de tip capitalist şi se concentrau asupra “situaţiilor concrete de

dependenţă”.

3.3.3. Abordarea dependenţei în afara Americii Latine

Pornind de la teza “Prebisch-Singer”, dezvoltată de teoreticienii latino-americani

ai dependenţei şi în special de André Gunder Frank din cadrul curentului dezvoltării

subdezvoltării, Arghiri Emmanuel publică în 1969 lucrarea “Schimbul inegal”, în care

explică tendinţa de evoluţie a preţurilor internaţionale defavorabilă ţărilor “periferiei”.

Folosind teoria valorii-muncă a lui Ricardo, profesorul francez de origine greacă

demonstrează că sursa inegalităţii de câştiguri din schimburile internaţionale o constituie

diferenţa de salarii între centru şi periferie56.

Conform acestui model, decalajul internaţional de salarii între centru şi periferie se

concretizează în termeni de schimb favorabili produselor cu costuri salariale ridicate exportate

de centru în raport cu produsele obţinute cu costuri salariale scăzute exportate de periferie.

Inegalitatea schimburilor comerciale devine astfel un factor de prelevare a surplusului, ceea ce

explică stagnarea periferiei chiar dacă se presupune o situaţie de concurenţă perfectă,

libertatea schimburilor, egalitatea productivităţii muncii pe plan internaţional şi absenţa

exploatării muncitorilor care lucrează în periferie conform modurilor de producţie

precapitaliste.

55 Republicat în M.Blomstrom, B.Hettne, Development Theory in Transition, Zed, London, 1984.

56 Arghiri Emmanuel, L’échange inégal, Fr. Maspero, Paris, 1969.

Concluzia finală la care ajunge A. Emmanuel, concepută şi ca o soluţie posibilă,

este că, dacă se doreşte ca ţările sărace să nu se replieze asupra lor însele, provocând prin

aceasta o dislocare periculoasă a diviziunii muncii existente, ar trebui să se decidă instalarea

pe plan internaţional cel puţin a mecanismelor de redistribuire care există deja pe plan

naţional. Adică, ar trebui să existe o politică a veniturilor la scară internaţională, aşa cum

există, chiar imperfectă, la scară naţională57.

Lucrarea lui Arghiri Emmanuel a fost apreciată, inclusiv de Paul Samuelson,

pentru “puritatea” teoretică a modelului, dar şi criticată, mai ales de pe poziţii marxiste.

“Dezvoltările critice ale lui Emmanuel reprezintă o contribuţie extrem de

importantă la demolarea a ceea ce s-ar putea numi “dogma teoriei costurilor comparative şi a

binefacerilor diviziunii internaţionale capitaliste a muncii” – aprecia Charles Bettelheim în

“remarcile teoretice” care au însoţit “Schimbul inegal” la publicare58.

Autorul care şi-a adus contribuţia cea mai importantă la abordarea dependenţei în

Africa este Samir Amin. Director al Institutului african al Naţiunilor Unite pentru Dezvoltare

Economică şi Planificare (IDEP) din Dakar, el publică în 1970 lucrarea intitulată

“Acumularea la scară mondială”59, larg inspirată din autorii structuralişti ai şcolii

dependenţei latino-americane. Ca şi Arghiri Emmanuel, S. Amin consideră extorcarea

surplusului factorul cheie al subdezvoltării, încorporând mecanisme ale schimbului inegal în

care însă salariile nu mai sunt exogene, ca la autorul francez, ci determinate de dinamica

acumulării de capital ca şi de lupta de clasă.

Pe parcursul istoric al evoluţiei economiilor dezvoltate ale “centrului”, periferia a

îndeplinit două funcţii în economia mondială:

- a fost debuşeul care a permis “centrului” să-şi lărgească pieţele în zonele

precapitaliste, într-o epocă în care, nivelul general al salariilor în lume fiind scăzut, comerţul

internaţional nu crea fenomenul schimbului inegal;

- reducându-se treptat rolul de debuşeu, pe măsura progresului capitalismului

monopolist şi a exportului de capital de mare amploare spre periferie, ţările slab dezvoltate au

avut un rol important în susţinerea ratei profitului care avea tendinţa să scadă în centru. Acest

rol s-a realizat mai ales prin exportul de capital care urmărea să profite de mâna de lucru

ieftină. De-abia acum apare fenomenul schimbului inegal. Acesta şi repatrierea

profiturilor aferente capitalului străin blochează acumularea din periferie.

57 A. Emmanuel, op. cit., p.294.58 A. Emmanuel, op. cit., p.300.59 S.Amin, L’accumulation à l’échelle mondiale, Anthropos, Paris, 1970.

În concluzie, periferia este funcţional integrată într-un sistem mondial de producţie

autoreproducător care blochează acumularea sa de capital şi propria dezvoltare. Pentru a ieşi

dintr-o asemenea situaţie, periferia nu are decât o cale: să se rupă de sistem, să taie legăturile

sale cu imperialismul.

În Asia, o analiză a problematicii dezvoltării pe linia dependenţei o întâlnim la

americanul Paul Baran care, de pe poziţii marxiste, consideră că subdezvoltarea Indiei

reprezintă produsul colonialismului. Acesta a condus la confiscarea surplusului şi la

destructurarea economiei săteşti şi a industriilor artizanale. P.Baran estima în lucrarea sa,

Economia politică a creşterii, apărută în 1957, că în jur de 10% din produsul naţional indian

a fost transferat în fiecare an spre Marea Britanie în cursul primelor decenii ale secolului XX.

Dacă aceste sume ar fi fost investite în India, “dezvoltarea economică indiană ar fi prezentat

puţine asemănări cu trista imagine pe care o oferă azi”60.

În cartea mai sus citată, Baran opera o distincţie între surplusul real şi cel potenţial.

Surplusul potenţial era diferenţa dintre producţia potenţială şi consumul esenţial. Surplusul

economic potenţial era important în orice ţară, neexistând obstacole naturale sau tehnice în

calea dezvoltării autonome. Creşterea efectivă a unei ţări depinde însă de importanţa şi

utilizarea surplusului său real. Or, în ţările subdezvoltate, o mare parte a surplusului potenţial

nu este realizat (din cauza gravelor ineficienţe ale producţiei şi a cheltuielilor inutile făcute de

elitele tradiţionale pentru a prezerva ordinea internă).

Argumentele şi concluziile din lucrările apărute pe tema inegalităţilor provocate de

schimburile internaţionale au avut un ecou bine resimţit pe plan mondial, mai ales la ONU,

anii ’70 fiind marcaţi de promovarea ideilor “noii ordini economice internaţionale”, concept

inspirat de cea de-a VI-a sesiune specială a Adunării Generale a ONU din aprilie-mai 1974, ca

urmare a iniţiativei Algeriei, susţinută de ţările nealiniate61. Încadrată de revendicări şi soluţii

utopice, pe fundalul bulversărilor din economia mondială a anilor ’80 şi noilor tendinţe

manifestate tot mai pregnant în anii ’90, “noua ordine internaţională” a dispărut treptat din

vocabularul dezbaterilor problematicii mondiale, fiind înlocuită cu termeni legaţi de conceptul

şi procesul globalizării.

60 Paul Baran, The Political Economy of Growth, Monthly Reiew Press, New York, 1957, p.148.

61 Jan Tinbergen (coordonator), Restructurarea Ordinii Internaţionale, Editura Politică, Bucureşti, 1978.