Contribuția B.O.R în dezvoltarea

culturii românești

Pornesc aceste cuvinte, de la cuvintele răutăcioase ale celor care nu iubesc Biserica, sau poate mai bine spus nu reuşesc să o înţeleagă. Ei susţin că Biserica este o pacoste pentru neamul nostru şi ca tu ca om trebuie să fii un prost şi un incult ca să accepţi în viaţa ta Biserica lui Dumnezeu.

Încă de la începutul Bisericii, de pe vremea apostolilor, Biserica a dezvoltat o misiune socială de întrajutorare a creştinilor săraci. Sunt vestite colectele de care pomeneşte Sf. Apostol Pavel în epistolele Sale. Mai apoi peste vreo 300 de ani, Sf. Vasile cel Mare dezvolta mai mult această misiune socială, formând aşa-numitele Vasiliade. Vasiliadele erau nişte camine pentru copii, orfani şi pentru văduve (mai bine spus locuinţe) dar şi spitale, şcoli şi puncte sanitare. Astfel, Sf. Vasile cel Mare a dezvoltat în jurul Bisericii sale, un adevărat oraşul.

Modelul Sf. Vasile cel Mare l-a urmat de-a lungul anilor întreaga Biserică Ortodoxă.

Biserica Ortodoxă Romana ca organizare teritorială de Patriarhia a apărut în anul 1925, 4 febr. Până atunci Biserica a fost organizată în Mitropolii şi Episcopii sub oblăduirea directă a Patriarhiei Ecumenice a Constantinopolul.

Apariţia învăţământului romanesc în ţara noastră este strict legată de Biserica Ortodoxă!

În Biserica Ortodoxă, în mânăstirile noastre străvechi au trăit oameni cu o cultură mai vastă. În vremurile străvechi copiştii rescriau cărţi ale unor autori, le multiplicau. Fireşte, pentru multiplicarea manuscriselor cu text religios, Biserica avea nevoie de colibri. Dar nu oricine putea fi copist. Trebuia să ştiii să scrii foarte bine şi foarte frumos şi fireşte trebuia să ştiii să citeşti. Nu oricine, ştia în acele vremuri a citi şi a scrie!

În Europa, tiparul a apărut în prima jumătate a secolului XV-lea. Joian Guttenberg (1400-1468) a inventat tiparul cu litere mobile de metal, iar în anul 1455 a terminat tipărirea Bibliei în limba latină în noile condiţii.

În ţara noastră tiparul a ajuns destul de repede. Ţara noastră s-a aflat printre primele ţări din Europa în care au apărut tipăriturile slave. În 1508, la 10 noiembrie, a apărut în limba slavonă a bisericii, limbă oficială a ţării în acea vreme, prima carte tipărită în Ţările Române. Este vorba de „Liturghierul”, cartea care cuprinde rânduiala slujbei bisericeşti ortodoxe, tipărit în Ţara Românească de ieromonahul tipograf Macarie, începută din porunca domnului Ţării Româneşti Rădu cel Mare, mort în aprilie 1508, şi terminată în noiembrie acelaşi an sub domnia urmaşului său, Mihnea cel Rău (1508 – 1510), care apare în epilog ca patron al tipăririi acestei lucrări. Ca meşter tipograf Ieromonahul Macarie publica şi un Octoih (1510) şi un Tetravanghel (1512). Tipografia a fost situată la Marea Dealu de pe lângă oraşul Târgovişte, în acea vreme singură capitală a Ţării Romaneşti.

Perioada tipăriturilor româneşti din Transilvania începe odată cu înfiinţarea tipografiei la Braşov, la care a lucrat renumitul tipograf Core şi. Prima carte braşoveană a fost „Octoihul Mic” (1556-1557) tipărită de diaconul Core şi şi Oprea logofătul, veniţi de la Târgovişte. În continuare, în anul 1556, Core şi a tipărit „Catechismul românesc”, iar în 1561 „Tetraevanghelul”, după care a continuat editarea cărţilor în limba română cu litere chirilice. Până în anul 1590 centrul tiparului din Transilvania a fost Braşov ul, după care acest centru s-a mutat la Alba Iulia.

Este important de subliniat că în continuare majoritatea cărţilor au fost scrise în limba română (cu litere chirilice), rar apărând în alte limbi (latină, germană).

În acest timp a fost tipărită „Evanghelia cu învăţătură” de la 1641 reeditată după cea tipărită de diaconul Core şi în anul 1641, dar mai ales „Noul Testament” al mitropolitului Simion Ştefan de la 1648.Importanţa acestei cărţi bisericeşti „Noul Testament” scos de sub teascurile tipografiei de la Bălgrad de către renumitul meşter tipograf Ştefan, împreună cu „Psaltirea” din anul 1651, au ridicat probleme extrem de importante pentru neamul românesc din Transilvania, privind unitatea românilor precum şi în ceea ce priveşte întărirea limbii române literare.

Recunoaşterea acestui centru tipografic, rezultă clar şi din faptul că tipărirea „Cazaniei” de la Gomora din anul 1642 s-a realizat cu litere comandate de la Alba Iulia.

În perioada dintre anii 1656-1657, tipografia din Alba Iulia şi-a întrerupt activitatea din cauza năvălirii tătarilor şi a turcilor care au devastat şi incendiat cumplit oraşul.

Cu sprijinul Domnitorului Constantin Brâncoveni, se reia activitatea tipografică de la Bagdad. S-au tipărit mai multe cărţi, ale căror nume nu le mai pomenim aici.

Odată cu marea trădare a credinţei străbune, din partea mitropolitului Athanasie Anghel, cu un grup de 38 preoţi, săvârşită aici la Alba Iulia, la 7 octombrie 1698 a urmat alungarea românilor ortodocşi din Mitropolia Ortodoxă a Bălgradului şi Arhiepiscopia Ţării Ardealului, precum şi luarea tuturor bunurilor materiale ale acesteia în care se aflau şi documentele istorice de arhivă, referitoare la „cel mai trainic şi mai de folos aşezământ al neamului românesc de peste munţi”, aşa cum afirma şi marele nostru istoric Nicolae Iorga.

Odată cu acest dezastru, şi-a încetat activitatea şi tipografia Mitropoliei Ortodoxe a Bălgradului şi Arhiepiscopia Ţării Ardealului iar meşterul tipograf M. Ştefan (Istvanovici) s-a retras în ţara Românească.

În acest fel acest focar de cultură din Alba Iulia, important în evoluţia limbii române literare precum şi în propagarea tipăriturilor româneşti în ţară şi peste hotare a fost distrus deşi au fost perioade de timp când Alba Iulia era apreciată ca un centru important al tipăriturilor.

Şi în Moldova s-a desfăşurat o deosebită activitate cărturăreasca şi tipografica.

Încă de la finele veacului al XIV-lea, între zidurile manăstirii Neamţ, exista o şcoală de caligrafi şi miniaturişti în cadrul căreia se copiau şi împodobeau cărţi bisericeşti pentru mănăstiri şi biserici din târguri şi sate. În prima jumătate a veacului al XV-lea, activitatea de manuscriere caligrafica şi decorare artistică a textelor bisericeşti a fost dominată de vestitul monah Gavriil Uric, iar în a doua jumătate a aceluiaşi veac de Teodor Marisescul, Ghervasie Ioanichie, Nicodim, Palade s.a.,de bună seamă, ucenicii lui Gavriil Uric.

Documente neîndoielnice atesta ca la Mănăstirea Neamţ s-au prelucrat metale preţioase făurindu-se obiecte de cult; tot aici s-au format pictori, sculptori în lemn şi sculptori în piatră. Unii dintre vieţuitorii acestui aşezământ călugăresc au înscris pagini de cinste în istoria culturii bisericeşti, tălmăcind scrieri teologice de mare valoare, înfiripând cronici asupra unor anumite epoci sau înfiinţând anumite scoli.

Mitropolitul Varlaam al Moldovei, sprijinit şi de Sfântul Mitropolit Petru Movilă al Kievului, a înfiinţat prima tipografie românească din Moldova, în anul 1640, pe care a instalat-o la Mănăstirea "Sfinţii Trei Ierarhi" din laşi. Mitropolitul a tipărit la Iaşi mai multe cărţi de slujbă şi de apărare a credinţei ortodoxe, şi anume: „Cazania”, „Cele şapte taine”, „Răspunsul împotriva catehismului calvinesc”, „Pravila”, „Paraclisul Născătoarei de Dumnezeu” şi altele. Lucrarea sa intitulata „Cazania” sau „Carte românească de învăţătura la duminicile de peste an, la praznice

împărăteşti şi la sfinţi mari” (1643) a fost prima carte românească tipărită în Moldova, numărându-se până astăzi între cele mai de seamă scrieri din istoria vechii culturi romaneşti. Înţelept apărător al dreptei credinţe şi al unităţii Bisericii Ortodoxe în vremuri tulburi, Mitropolitul Varlaam s-a ocupat îndeaproape de organizarea Sinodului de la laşi din anul 1642, care a îndreptat şi aprobat „Mărturisirea de credinţa” alcătuită de Mitropolitul Petru Movilă al Kievului în 1638, pentru a da clerului şi credincioşilor ortodocşi o călăuză în lupta lor împotriva rătăcirilor de la Sfânta Tradiţie a Bisericii.

A tradus din limba slavonă, împreună cu câţiva ucenici, lucrarea "Scară" a Sfântului Ioan Scărarul. Astfel, egumenul Varlaam făcea în Moldova primii paşi de înlocuire a limbilor străine, greaca şi slavona, cu limbă vorbită a poporului. Leastvita (Scara) Sfântului Ioan Scărarul se număra printre primele opere patristice filocalice traduse în limba romană. Menţionăm că textele traduse de Varlaam, spre deosebire de textele manuscrise rotacizante sau cele din cărţile lui Coresi, au o limbă romana mult mai bună, mai cultă.

Pentru a întări credinţa ortodoxă şi a-i lumina pe tineri, Mitropolitul Varlaam l-a îndemnat pe domnitorul Vasile Lupu să întemeieze la Iaşi, în anul 1640, prima şcoală de grad înalt din Moldova, după modelul Academiei duhovniceşti de la Kiev, înfiinţată acolo de Sfântul Ierarh Petru Movilă. Noul aşezământ de cultură din Moldova, în care se preda în limbile greacă, slavona şi romană, se afla în incinta Mănăstirii "Sfinţii Trei Ierarhi" din Iaşi, având la început şi profesori trimişi de Mitropolitul Petru Movilă al Kievului, ca semn că nu şi-a uitat patria sa, Moldova.

Urmaşul sau în scaun, Mitropolitul Dosoftei, continua activitata Mitropolitului Varlaam. Mitropolitul Dosoftei a îmbogăţit literatura religioasă nu numai cu traducerile sale „Psaltirea în versuri”, „Vieţile sfinţilor”, de asemenea a adus la suprafaţă şi texte de ritual, de slujbă bisericească - „Liturghia”, „Molitvenicul”, „Octoijul”, pe care le-a publicat pentru prima oară, în limba română.

Acesta a tradus şi prelucrat în limba română şi Psalmii lui David, chiar dacă limba noastră era în insuficienţă de expresii la vremea respectivă. Unii dintre psalmii traduşi în versuri de Mitropoliul Dosoftei au deveit, prin larga lor circulaţie, colinde religioase sau cântece de stea, ca Psalmul 46.

Să vorbim şi de activitatea cărturăreasca de la Mănăstirea Dragomirna unde monahii copişti sub oblăduirea stareţului Paisie Velicikovski traduceau din limba greacă în romana cu semne chirilice diferite manuscrise ale Sfinţilor Părinţi şi Filocalia. Acest lucru se întâmpla în secolul al XVIII – lea. În 1775, când Bucovina este ocupată de austrieci, activitatea cărturăreasca a lui Paisie la M-rea Dragomirna ia sfârşit. Însoţit de 200 de ucenici, se aşează la mănăstirea Secu, unde rămâne patru ani, continuând pravila de la Dragomirna.

Încă de la începutul secolului al XVII lea în Mănăstirea Secu exista o şcoală de traducători şi copişti de manuscrise condusă de Egumenul Dosoftei, şcoală în care a învăţat şi Varlaam, viitorul Mitropolit al Moldovei, care mai târziu va traduce „Scara” Sfântului Ioan Scărarul şi din scrierile Sfântului Efrem Şirul.

În veacul al XVIII-lea se remarcă mulţi copişti, cum ar fi monahul Meletie, de la care s-au păstrat cinci manuscrise, monahul Teofan, cu trei lucrări, monahul Rafail şi alţii. În timpul Sfântului Paisie Velicikovski, activitatea cărturărească se ridică iarăşi la intensitatea pe care o avuse în vremea Mitropoliţilor Varlaam şi Dosoftei. Sfântul Paisie şi călugării din Secu au zăbovit patru ani asupra traducerilor din Sfinţii Părinţi, muncă ce mai apoi a fost încununată prin tipărirea unei monumentale lucrări la Mănăstirea Neamţ, şi anume „Filocalia”. Desigur că în mănăstire activitatea cărturărească a fost continuată de ucenicii Sfântului Paisie şi după plecarea acestuia în 1779 la Mănăstirea Neamţ, în bibliotecă găsindu-se multe dintre lucrările acestora.Adeseori preoţii de prin sate, ori credincioşii veneau la mănăstiri şi tocmeau un copist să le copie o Evanghelie, ori un Minei, ori o altă carte folositoare de suflet sau necesară serviciului

divin. Era mult mai ieftin un manuscris, o carte copiată decât o carte tipărită care era foarte scumpă şi se găsea foarte rar. Cultură şi literatura română, formată în tinda Bisericii a rămas recunoscătoare chipurilor clerice care au iubit slovele.

Sub oblăduirea Bisericii, au apărut primele scoli după cum am arătat mai sus. Pentru a veni mai în apropierea vremurilor noastre vom vorbi succint şi de Diaconul Ion Creangă(1837-1889). Dacă i-aţi citit cartea: “Amintiri din copilărie”, aţi văzut că în satul său Humulesti funcţiona o şcoală pe lângă Biserica din sat, iar învăţătorul era însuşi preotul! Mai apoi Ion Creanga ajunge să urmeze “Scoala de Cateheţi” (“fabrica de popi”) de la Folticeni (azi oraşul Fălticeni, judeţul Suceava). Aceasta a fost una dintre primele şi puţinele scoli din ţara noastră din vremea autorului. După închiderea acestei şcoli, el este transferat la Seminarul Teologic „Veniamin Costachi” din Iaşi. Cărţile didactice pe care le foloseau copii în acea vreme erau cărţile de cult. Poate aţi ajuns la casa memoriala a lui Ion Creanga de la Humulesti şi aţi văzut Ceaslovul de pe care învaţa scriitorul să citească şi cu care mai prindea muşte. Ion Creanga a fost hirotonit în treaptă clericală de diacon în anul 1859. El a realizat primul abecedar în 1867.

Iată pe scurt, ce importanţă a avut Biserica în viaţa societăţii noastre. Ea a dat oameni de cultură (copişti, miniaturişti, tipografi, scriitori vrednici conducători de suflete) care au contribuit enorm la dezvoltarea limbii române şi la introducerea tiparului în ţara noastră. Am arătat ca pe lângă biserici şi mănăstiri au funcţionat diverse scoli. Mitropolitul Dosoftei a înfiinţat prima facultate, universitate din ţara noastră! Tot Biserica a organizat de-a lungul anilor, ca şi în zilele noastre orfelinate şi azile de bătrâni, a organizat colecte pentru oamenii nevoiaşi, a dat mereu o mână de ajutor celui care a avut nevoie dar şi un sfat bun la momentul potrivit.

Aproape toţi domnitorii ţărilor romane, au fost oameni cu frica lui Dumnezeu, care aveau ca sfetnici apropiaţi un reprezentant al Bisericii. Era o permanentă relaţie Biserica-Stat. Nu degeaba domnitorul Constantin Brancoveanu şi-a dat viaţa pentru credinţa să strămoşeasca împreună cu fiii lui şi cu sfetnicul Ianache. Nu degeaba a luptat din greu, voievodul Moldovei Ştefan cel Mare, să apere ţara Moldovei şi credinţa creştineasca. Dacă nu era el să stea ca un ghimpe în sânul Imperiului Otoman, astăzi tot apusul şi răsăritul era plin de moschee şi nu de biserici. În timp ce Răsăritul se lupta din greu cu invaziile străine, Apusul era pe pace şi îşi construia impunătoarele biserici de care ne minunam azi. Dar dacă nu era Ştefan cel Mare să apere Moldova „această poartă a creştinătăţii” nu mai aveau catolicii aceste monumente. Cu toate că nimeni nu l-a ajutat în această luptă nici măcar Papa care mai putea organiza o „cruciadă”, Ştefan cel Mare cu credinţa puternică în Dumnezeu şi ajutat de Harul Lui, a biruit pe vrăjmaşii neamului şi ai credinţei creştineşti. Acestea sunt doar câteva exemple pe baza cărora se poate vorbi însă mult mai mult.

Acum să revin la cei care susţin că Biserica este o pacoste pentru om şi că trebuie să fii un prost şi un incult că accepţi în viaţa ta Biserica lui Dumnezeu. Oare voi care susţineţi acest lucru sunteţi mai deştepţi decât aceşti bravi voievozi care au făcut istorie? Oare nu cumva voi nu prea cunoaşteţi istoria acestui neam?

Oare Dumnezeu chiar nu exista cum susţineţi voi? Cum a rezistat Ştefan pe tron atâţia ani? Cum a reuşit el să ţină piept unui Imperiu atât de mare ca cel Otoman? În vremea lui Ştefan a avut loc marea cădere a Constantinopolului sub Turci în 1453. A căzut Imperiul Bizantin şi nu a căzut o tarişoară ca Moldova?

Cum de a dat Biserica atâţia oameni de seamă?

În privinţa existenţei lui Dumnezeu sunt multe de spus, dar nu mă voi lungi aici.

Voi ce aţi făcut pentru ţara voastră? Nu cumva sunteţi ca şi spectatorii de pe stadioane cărora le place să facă comentarii inutile şi să fluiere aiurea. Voi cu ce v-aţi implicat în viaţa socială? Sunteţi voi oare mai presus de oricare din marile persoane a căror nume le-am pomenit în acest articol?

Fiţi pe pace! Fără Biserică, viaţa socială se va limita doar la egocentrism şi plăceri ale trupului. Dacă nu ar fi Biserica să spună: „Se poate şi altfel!” mulţi dintre oameni s-ar lăsa conduşi de instinctele lor animalice şi nu de raţiune!

Perspectiva Bisericii este VEŞNICIA! Creştinii nu trăiesc ca să moară! Creştinii se nasc ca să trăiască veşnic împreună cu Hristos, să moştenească Împărăţia Cerurilor pe care ne-a făgăduit-o Mântuitorul Hristos, care şi El este o persoană istorică, despre care vorbesc multe documente ale vremii. Deci, nu avem în faţa noastră o poveste compusă de nişte creştini. Dacă învăţătura lui Hristos păstrată în Biserica Ortodoxă ar fi fost doar o poveste, nu ar fi durat atât de mulţi ani (2000 de ani). Au căzut şi s-au destrămat mari imperii, dar credinţa noastră a rămas aceeaşi! Duhul Sfânt a călăuzit Biserica pe cărarea cea dreaptă. Dacă El nu ar fi putut face acest lucru, atunci nu ar mai fi fost Dumnezeu.

Să tacă şi toţi ereticii care au apărut ca ciupercile după ploaie în special din America după anii 1800. Unde erau martorii lui Iehova sau penticostalii sau baptiştii sau mormonii, etc când Ştefan cel Mare apara credinţa străbună? Au venit la noi în ţara să ne dea lecţii. Iată ce au ştiut să facă înaintaşii noştri! Ai lor ce au făcut? Să nu plecăm urechea la ei, ci să mergem pe calea cea dreaptă a Bisericii noastre strămoşeşti moştenită de la străbunii noştri, pentru care ei şi-au dat şi viaţa lor!