Contributia cronicarilor la dezvoltarea istoriografiei si a literaturii

Miscarea renascentista europeana, efuziune a ecourilor culturale italiene, dobandeste contur prin reactualizarea valorilor lumii antice, reprezentand in prim instanta afirmarea valorilor umane universale din toate domeniile, de la arta pana la viata civila. Din acest punct de vedere, Jacob Burckhardt defineste acest curent de o amploare prin trasatura distinctiva esentiala, respectiv exaltarea umanitatii: civilizatia Renasterii este cea dintai care descopera si pune in lumina figura omului in integritatea si bogatia ei. Deopotriva pictorii si sculptorii portretizeaza chipuri omenesti, in acord cu expresia magnum miraculum est homo (mare minunatie este omul).In virtutea unei poezii in cadrul careia se proslaveste ritmul fiintei universale, omul perioadei Renascentiste salasluieste cu spiritul in viata suprasenzoriala, rezonand prin extazul rugaciunilor sale si prin contemplatia caracteristica. Elogiul culturii antice, al demnitatii si nobletii omenesti fac ca indeosebi Divina Comedie, una dintre marile sinteze danteniene ale evului mediu, sa prefigureze idealuri noi. Asemenea pietre de hotar (Burckhardt), ce realizeaza trecerea catre gandirea noua sunt operele lui Petrarca, unul din ce dintai oameni cu adevarat moderni (Eugenio Garin), ale lui Boccaccio, Johannes von Neumarkt, Niklas von Wyle, Konrad Celtism, respectiv Invataturile lui Neagoe Basarab. In esenta, omul ideal al Renasterii este acel virtuoso care se lasa in seama acelei virtu a sa si care, impins de ea, isi creeaza propria sa lume (...) in opozitie cu sfantul medieval, el sufera o reinoire necontenita (Pierre Bizilli- La place de la Renaissance dans lhistoire de la civilisation).In plan artistic, Renasterea a revolutionat sfera plastica, aplicand metoda perspectivei liniare (inventata de Filippo Brunelleschi), care reprezinta o conventie, menita sa creeze un spatiu tridimensional coerent, omogen si infinit pe o suprafata bidimensionala. Un sculptor remarcabil al primei Renasteri florentine este Luca della RObbia, membru al unei prestigioase familii de ceramisti si autor al lucrarii reprezentativ Cantoria, amplu relief executat pentru catedrala Santa Maria del Fiore. Inspiratia antica este evidenta in modelarea personajelor si in atitudinea lor, dar ritmul alert, dansant, farmecul naturaletii si gratia curteana poarta amprenta stilistica a curentului cultural contemporan. Sandro Botticelli incheie, prin rafinament si eleganta, pleiada stralucitilor pictori, prin promovarea unui cult al formei, ce descrie prin trasee sinuoase chipuri angelice cu trasaturi melancolice. In lucrari precum Nasterea Afroditei din spuma marii sau Primavara , refugiul intr-o lume idealizata, guvernata de aspiratia catre monumentalism, devine emblematica prin splendoarea sa. Filosofia centrala a Renasterii, ce marcheaza tendinta catre glorificarea omului si situarea sa in centrul universului dobandeste ulterior denumirea de umanism, promovand o noua conceptie antropologica, etica si social politica din domenii multiple: istoria, geografia umana, teoria juridica si literatura. Curentul umanist care in Occident a modificat in mod radical cultura si gandirea traditionala a fost incununat de valorile romano-bizantine, sub amprenta unei continuitati spirituale latine remarcabile. Aparitia in climatul ideologic a noilor preocupari pentru valorile clasice, greco-latine echivala cu o revizuirea a atitudini. Astfel, vechiul umanism bizantin revenea sub emblema rationalista a celui occidental, fie el catolic, reformat sau contrareformat.In plan general, sustragerea gandirii stiintifice de sub imperiul dogmatic, supus argumentului de autoritate, genereaza un conflict deschis intre noii oameni de stiinta si traditionala gandire scolatica si teologala. Astfel, in perpetue cautari si nelinisti intelectuale, Giordano Bruno nu isi poate afla pacea, fiind excomunicat de luterani, calvinisti si catolici, ca urmare a comentariilor referitoare la contradictiile din cadrul Scripturii. In mod analog, in 1616, Congregatia Indexului interzice difuzarea cartii lui Copernic, respectiv Despre miscarile de revolutie ale corpurilor ceresti, considerandu-se faptul ca lectura acestei opere ar fi diminuat prestigiul religiei. Un alt aspect caracteristic miscarii culturale a Umanismului este reprezentat de Reforma, consecinta directa a difuzarii liberatii inteligentei, ce refuza sa mai recunoasca o autoritate. Astfel, in opozitia dintre Erasmus si Luther se confrunta nevoia Reformei de revelatie si transcendent, respectiv necesitatea umanismului de cunoasterea prin mijloacele omenesti ale experientei ratiunii, cunoscuta drept prima sursa a tuturor relelor (Fons fontium omniun malorum). Perspectiva luterana deschide calea unei scrutari mai profunde a omului, caruia i se solicita sa se intoarca spre sine, cautand inauntrul sau raul ce slajuieste acolo. Fidei textului Bibliei, pe care il preiau ad litteram, protestantii se remarca prin fanatismul si intoleranta, caracteristice celor care cred in posesia adevarului suprem. In conditiile convietuirii romano-slave si a influentei bulgare la nord de Dunare, poporul roman, deja crestinat, a adoptat slavona ca limba oficiala, deopotriva in biserici sin in cancelariile voievodale. In urma cercetarilor realizate, s-a concluzionat faptul ca au fost copiate manuscrise in spatiul romanesc, dovada fiind reprezentata de un fragment de Evangeliar din secolele XIII-XIV. Aparitia tipografiilor in Tara Romaneasca si in Moldova contribuie la intarirea demersurilor de centralizare a statului, prima dintre acestea fiind infiintata in anul 1508, sub domnia lui Radu cel Mare, ce il desemneaza pe Macarie responsabil de buna organizare a tipografiei. Ulterior, au fost scrise cronici, prima dintre acestea, din cadrul Moldovei, fiind redactata la curtea lui Stefan cel Mare, sub directa supraveghere a domnitorului. Desi originalul cronicii s-a pierdut, continutul ei este cunoscut din versiunile din limba polona si germana, precum si din cronicile interne in limba slava in care a fost incadrata: Letopisetul anonim al Moldovei, Letopisetul de la Putna si Letopisetul lui Azarie. Cele mai puternice centre de copiere a manuscriselor au functionat in apropierea manastirilor: in Moldova- Manastirea Neamt, unde s-a format o scoala prestigioasa de caligrafi si miniaturisti, la Manastirea Bistrita din Oltenia, iar ulterior in Transilvania, la Manastirea Feleacului si in Scheii Brasovului. Operele au fost continuata ulterior de calugarii Azarie, Eftimie, respectiv Macarie, imprimandu-le un caracter strict istoric, lipsit de amprenta subiectivitatii, subsumat in sens integral functiei informative. Caracteristica acestor manuscrise este bogatia de motive florale sau geometrice si gama cromatica diversificata, cel mai cunoscut dintre acestea, remarcabil prin scenele votive fiind Evagheliarul de la Humor, lucrat in anul 1473 de ieromonahul Nicodim. Operele bogat impodobite sunt adesea ferecate in argint aurit, incrustat cu pietre pretioase, adeseori legatura propriu-zisa fiind realizata din stofa scumpa sau matase, acoperita de placi metalice, unite la cotor prin impletituri de inele. Astfel, in creatia teologica romaneasca, se mentine linia traditional patristica, prin contributia lui Varlaam, Dosoftei si Cantemir, ale caror scrieri atesta puterea trairii dreptei credinte. Apararea acesteia determina polemici pe teme religioase: Nicolae Milescu scrie Manual sau stea rasariteana care straluceste in apus (1667) si lamureste modul in care lucreaza harul, ca energie necreata, prin sfintele daruri in liturghia ortodoxa. Cu un scop comun, Varlaam alcatuieste Raspunsul impotriva catehismului calvinesc (1645), incercand ameliorarea devierilor de la dreapta credinta a reformatilor. De un interes aparte sunt scrierile care dezvolta precepte evanghelice, conducand la realizarea unor opere de factura hermeneutica, asemenea Didahiilor lui Antim Ivireanul, reprezentat al oratoriei religioase in spatiul romanesc. Nu mai putin variata in privinta procedeelor de exprimare este cartea de capatai a mitropolitului Dosoftei, respectiv Psaltirea sfantului prooroc David sau dupa cum a patruns in constiinta publica, Psaltirea in versuri, tiparita in Polonia, in 1673, dovedindu-se a fi, conform afirmatiei lui Nicolae Manolescu, intaiul monument de limba poetica romaneasca.Nicolaus Olahus ofera integritate portretelor reprezentantilor de seama ai umanismului, fiind un om de vasta cultura, autor al monografiei Hungaria, scrisa la cererea reginei Maria. Corespondenta proprie cu Erasmus (29 de scrisori) constituie un document spiritual al renascentismului european, ce dezvaluie preocuparile sale politice. In cadrul spatiului romanesc, curentul cultural al umanismului poseda anumite particularitati, reflectate prin prisma conditiilor sociale distincte de cele ale tarilor occidentale: desi fluxul unor influente occidentale poate fi determinat inca din vremea domniei lui Stefan cel Mare prin elementele arhitecturale aflate in simbioza cu cele bizantine si autohtone, afirmarea plenara a principiilor se realizeaza cu o relativa intarziere. Ideile promovata de catre umanism poarta pecetea unui patriotism sincer, reflectat in mod percutant, fiind inculcate in urma intensificarii contactelor comerciale, politice si culturale cu tarile culturale, ce au fost mijlocite fie individual (Petru Cercel, Nicolae Milescu Spatarul), fie de interesele domnitorilor romani, interesati de formarea unei coalitii antiotomane. Acest curent este influentat atat de contactele cu mediul cultural polonez, cat si de catre expansiunea estica a curentelor protestante, astfel incat cultul pentru antichitate se redescopera in interesul pentru originea poporului roman si determinarea continuitatii acestuia. Reprezentantii umanismului romanesc au procedat la laicizarea gandirii, promovand o distinctie bine definita intre cunoasterea dobandita prin cercetarea faptelor din punct de vedere rational si convingerile izvorate din credinta. Acestia au fost promotorii afirmarii unor noi orizonturi culturale, fisurand blocul dogmelor religioase si propunand cu precadere imagini de factura rationala asupra lumii. Alte idei, asemenea celei referitoare la originea divina a monarhiei provin din mentalitatea religioasa feudala, insa cronicarii, sub impulsul unui patriotism percutant, se situeaza adesea pe pozitiile maselor exploatate, motiv pentru care se opun dominatiei turcesti, visand eliberarea jugului, prin actiunea unita a popoarelor crestine.In literatura istorica medievala romaneasca s-au afirmat personalitati de talent indiscutabil, cu o amprenta stilistica individualizata, Grigore Ureche, Miron Costin, Ion Neculce, Radu Popescu si Constantin Cantacuzino reprezentand primii prozatori nationali. Marii cronicari moldoveni sunt contemporani cu Varlaam, Simion Stefan, Udriste Nasturel si Antim Ivireanul, acestia fiind nevoiti sa infrunte ceea ce Nicolae Manolescu a numit lipsa de traditie, respectiv absenta izvoarelor scrise. O comparatie intre psalmii lui Dosoftei si versurile lui Miron Costin din Viata lumii, ce anticipa opera eminesciana Memento Mori, este edificatoare din punct de vedere al subtilitatilor stilistice. Inalta responsabilitate si sentimentul de unitate se consolideaza reciproc, reflectand eforturile lor de a aduce in constiinta posteritatii cursul vremurilor si de a restaura demnitatea poporului propriu, adesea defaimat. Astfel, Grigore Ureche scrie cu scopul de a nu se ineca anii, iar Miron Costin afirma faptul ca va da seama de toate ale sale pe care le scrie, justificand preocuparile lor, focusate asupra a trei idei principale, referitoare la latinitate, continuitate si unitate. Astfel, dorinta imperioasa a cronicarilor de a afla cauzele care determina dezechilibrele din cadrul Moldovei se concretizeaza intr-un imbold directionat spre redactarea evenimentelor de factura istorica. Descoperind originile vechi ale limbii si ale poporului roman, cronicarii utilizeaza informatii istorice cu scop propagandistic, atestand lunga existenta si continuitate a vietii de stat in Moldova si afirmand in mod percutant dreptul legitim al statului, in virtutea trecutului sau, la independenta si libertatea de actiune pe planul politicii interne si externe. Din acest motiv, vechea istoriografie moldoveneasca este tendentioasa, continutul acesteia pledand in sprijinul intereselor economice si politice ale feudalilor. Compiland textul cronicii lui Grigore Ureche, Simion Dascalu adauga o suita de informatii referitoare la originea poporului roman, apreciind faptul ca romanii sunt descendenti ai talharilor retinuti in cadrul inchisorilor romane. Miron Costin marturiseste intr-o maniera moralizator-prohibitiva, in cadrul volumului De neamul moldovenilor- din ce tara au iesit stramosii lor, faptul ca nu accepta ocarile aduse neamului roman, indignarea sa fiind indreptata in directia teoriei anterior mentionate, considerandul-l pe Simion Dascalu drept un om de multa nestiinta si minte putina. Intemeiator al portretisticii in literatura romana veche, cronicarul Grigore Ureche ierarhizeaza figurile domnitorilor (Stefan cel Mare, Bogdan, Alexandru Lapusneanul), asociind figurilor emblematice un contur propriu si o suita de anecdote, ce rezoneaza cu trasaturile exponentiale de caracter ale acestora. Insasi galeria de imagini-portrete din cadrul cronicii sale intrupeaza arta concentrata a descrierii concise, remarcabile prin precizia nuantelor metaforice. Efigia lui Stefan cel Mare confirma prin prisma modelului clasic, arta incontestabila de portretist, glorificand aportul domnitorului la stabilitatea si independenta Moldovei. Astfel, cronica lui Grigore Ureche deschide pentru literatura noastra veche, reprezentativa prin texte religioase, legende apocrife, romane populare si cronografe, o era noua, in cadrul careia se afirma in maniera percutanta originalitatea neamului romanesc din veacurile trecute. Forma primitiva a operei, asa cum a incercat Kogalniceanu sa o redea in colectia sa de Letopisete, nu exista, manuscriselor contemporane fiindu-le adaugate numeroase interpolari ale lui Eustratie Logofatul, Simion Dascalul si Misail Calugarul. In acord cu afirmatia lui Giurescu, aceste pasaje se armonizeaza plenar in anumite pasaje cu stilul originar, astfel incat este peste putinta sa se delimiteze precis ceea ce constituie fondul primitiv al cronicarului boier de ceea ce este suprapus de catre Simion Dascalul. Cronica debuteaza cu o predoslovie a descalecarii, in cadrul careia este explicat numele de Flachia, pe care letopisetele latinesti il asociaza cu Moldova, precum un derivat al numelui hatmanului rmlenesc Flaccus, ce a purtat razboaie cu scitii si a realizat primele cuceriri romane pe pamantul acestora. Ulterior, cronicarul sustine descendenta latina a limbii moldovenesti, afirmatia sa dobandind o forma de similaritate cu cea a lui Poggio Bracciolini: ...de la Rm ne tragem...De la rmleni, ce le zicem latini: paine, ei zic panis; carne, ei zic caro; gaina, ei zic galina; muiere, mulier; femeie, femina; parinte, pater si altele multe din limba latineasca, si de am socoti pre amanuntul, toate cuvintele le-am intelege.... Infruntand adesea lipsa de izvoare istorice, Grigore Ureche ofera o lista de domnitori intreaga, asa cum o gaseste in analele interne ale tarii, regretand faptul ca scriitorii dintai n-au aflat scrisori, ca de niste oameni neasezati si nemernici, insasi sursele identificate fiind amplificate cu traditii populare, intrucat s-a scris mai mult din basne si din povesti ce au aflat unii de la altii. Incepand de la Alexandru cel Bun, cronicarul gaseste in cadrul izvoarelor polone informatii din ce in ce mai numeroase, privitoare la istoria Moldovei, atasand astfel datele straine de cele nationale, nu insa fara discernamant critic. Opera polona ce fundamenteaza procesul sau de consolidare a patrimoniului istoric este cronica prelucrata si ulterior continuata de Ioachim Bielski, dupa textul tatalui sau, Marcin. Simion Dascalul a utilizat, in cadrul interpolarilor sale, o versiune a letopisetelor diferita, ce cuprindea, printre altele, cronica lui Eftimie, descriind din punct de vedere cronologic, evenimentele istorice, pana la domnia lui Vasile Lupu. Grigore Ureche este, in ceea ce priveste persoana lui, de o discretie plina de demnitate, identificandu-se pe tot parcursul operei cu faptele povestite, fara a interveni cu amprenta subiectivitatii asupra complexului ideatic sau stilistic. Spirit critic, acesta poseda o conceptie pragmatica asupra istoriei, privind in aceasta un cumul al normelor de invatatura: feciorilor si nepotilor, despre cele rele sa se fereasca...iara de pe cele bune sa urmeze si sa invete si sa se inderepteze. In virtutea acestui dicton, cronicarul promoveaza deplina obiectivitate in restabilirea adevarului, confruntand in mod continuu izvoarele pamantene cu cele straine, in incercarea de a identifica fondul real al evenimentelor relatate. Procesul de cercetare, precum si redactarea propriu-zisa a operei sunt realizate sub imperativul unui patriotism, care desi in maniera discreta, vibreaza in paginile cronicii: Grigore Ureche scrie, din curiozitatea de a afla cap si incepatura mosilor, de unde au izvorat in aceasta tara si s-au inmultit. El, care vazuse inflorirea istorica a Poloniei, dorea sa previna inecarea anilor cei trecuti. Suflul sentimentului patriotic se metamorfozeaza intr-o aura ce planeaza asupra portretelor descrise cu duiosie ale domnitorilor aparatori de tara si datatori de legi si datini: Bogdan Voda cel Grozav, feciorul lui Stefan Voda cel Bun, s-au preistavit in ceasul dintaiu al noptii, in targ in Husi, nu cu putina lauda pentru lucruri vitejesti ce facea, ca nu in betii, nici in ospete petrecea, ci ca un stejar in toate partile priveghia, ca sa nu se stirbeasca tara, ce-i ramasese de la tata-sau. In plan paralel, adaugarile lui Simion Dascalul li se stirbeste demnitatea sentimentului national, ravna de a tinde povestile mai pe larg fiind atat de puternica, incat il determina sa admita si sa incorporeze o legenda ungureasca, tendentioasa, referitoare la descendenta poporului roman din talharii scosi din temnitele Romei. Stilul lui Grigore Ureche se caracterizeaza printr-o concizie si precizie intr-adevar clasice: stilul sau lapidar pare sapat in piatra, ca o pisanie de biserica (Nicolae Cartojan- Istoria literaturii romane vechi). Din acest punct de vedere, portretul lui Stefan cel Mare este deosebit de reprezentativ prin integritatea sa stilistica si prin echilibrul plenar dintre trasaturile asupra carora se focalizeaza descrierea. Complexitatea caracteorologica a voievodului este expusa prin prisma unui paragraf descriptiv, al carui debut mentioneaza tipologa temperamentala caracteristica, respectiv cea colerica, integrand portretul voievodului in specificul tiranului sangvinar. Inversiunea perfectului compus fost-au plaseaza existenta domnitorului intr-un cadru temporal marcat de anterioritate, sugerand irepetabilitatea in contextul istoric a unei asemenea figuri emblematice. Dispunerea sa deasupra sistemului juridic, sugerata prin intermediul structurii de multe ori la ospete omoria fara judetu provoaca un dezechilibru al portretului, ponderat ulterior prin prezentarea unor trasaturi pozitive: elementul surpriza, respectiv prezenta strategica a lui Stefan cel Mare, constituie un indice al originalitatii relative, actualizat de catre puterea exemplului personal, spiritul de initiativa al domnitorului si curajul sau de a inainta alaturi de soldati in lupta. Adverbul amintrilea stabileste un raport de tip adversativ la nivel sintactic, iar sub aspect stilistic induce sugestia atenuarii dezechilibrului incipient produs in cadrul descrierii. Portretul voievodului constituie ecoul celui sanctificat al Sfantului Gheorghe, expus pe steagul tarii: domnitorul isi infrunta dusmanii asemenea unor balauri, insusindu-si astfel functia sacerdotala, in virtutea unei glorificari a modelului istoric. Expresia populara din pom bun, roada buna iasa reprezinta un exponent al dispozitiei morale a autorului, relevata pe tot parcursul letopisetului, sugerand educatia superioara, potentialul genetic si calitatile dobandite pe cale ereditara, ce il faceau pe urmasul sau, Bogdan, demn de a urca pe tronul Moldovei. Cand influenta sa de natura protectoare inceteaza a mai plana asupra poporului, oamenii se confrunta cu inerentul sentiment de frica, aspect cuantificat prin expresivitatea structurii: atata jale era, de plangea toti ca dupa un parinte al sau. Sub semnul unei tendinte de moralizare prohibitiva, autorul confera autenticitate viziunii mitologizante prin recunoasterea existentei unor pacate, astfel incat apoteoza prin sanctificare se datoreaza cu precadere influentei politice a domnitorului si a serviciilor sale in slujba tarii. Iarna grea si geroasa valorifica o viziune cosmicizanta asupra vietii, sub semnul careia paradigma medievala sapientia et fortitudo este reiterata. Natura rezoneaza intr-o simbioza primordiala cu evenimentele covarsitoare ce tulbura cursul vietii umane, afirmand pulsul etern al motivului acestei comuniuni. Reprezentativa din punct de vedere al raportului realitate-fictiune este opera Alexandru Lapusneanul, ce are un corespondent bine definit, reflectat in cadrul nuvelei negruzziene. Primul episod reprezentativ este cel al transmiterii mesajului din partea soliei, referitor la atitudinea de impotrivire a poporului in ceea ce priveste revenirea la tron a lui Alexandru Voda: nelegndu de aceasta, tefan Toma vod se sftui cu boierii si cei ce vor face i aflar ca s trimit s marg la Alixandru vod oameni jurai de la ar, s-i spuie c ara nu-l va, nici-l iubescu(Cronica lui Grigore Ureche). Structura anterior precizata constituie consemnarea episodului intalnirii, care devine planul ideal unui transfer de fictiune, realizat in maniera semnificativa si care genereaza o viitoare gradare a actiunii si a intentionalitatii autorului in ceea ce priveste trasarea principalelor caracteristici ale protagonistului. Conform izvoarelor istorice, sfarsitul tragic al vornicului apartine boierului Batiste Veveli, victima a unei multimi razvratite, sub domnia lui Alexandru-Ilias Voda, iar Stefan Tomsa se retrage in Polonia, la Liov, alaturi de Motoc vornicul, Veverita postelnicul si Spancioc spatarul, unde sunt decapitati, din ordinul ordinul craiului leilor, n urma interveniei lui Lpuneanu prin intermediul turcilor. Interventia scriitorului in prelucrarea materialului faptic este justificata din mai multe perspective: cea etica, sub semnul careia sunt ilustrate efectele negative ale unei domnii autocrate si dezumanizarea precum consecinta a impulsului patimii razbunarii, cea sociala, privind determinismul socio-politic si cea estetica, referitoare la structura personajului de exceptie, spectaculosul, respectiv convertirea cititorului in istoria narata. Introducerea unor notiuni de natura fictionala la nivelul ideatic si stilistic al episoadelor veridice, consemnate in cadrul Cronicii lui Grigore Ureche, implica modificarea realitatii imediate, in vederea valorificarii unui univers coerent, insa mai putin realist. In aceasta maniera, Constantin Negruzzi, prozator al perioadei pasoptiste, devine promotorul unei literaturi nationale originale, prin intermediul nuvelei istorice Alexandru Lapusneanul, in cadrul careia autorul valorifica mentalitatea domniei autoritare in atmosfera specific medievala a Moldovei secolului al XVI-lea. Cu exceptia anumitor inadverente, incongruente si incompatiibilitati istorice voluntare referitoare la sfera realului, autorul transpune in propria nuvela, de un semnificativ naturalism, anumite expresii citate din cadrul cronicii (De nu ma vor, eu ii voiu pre ei, si de nu ma iubascu, eu ii iubascu pre dansiisi tot voiu merge, ori cu voie, ori fara voie), aplicarea justitiei prin intermediul unor sanctiuni aplicate cu intransigenta, scena intalnirii cu solia si nu in ultimul rand, cea a linsarii boierului Batiste Veveli in timpul domniei lui Alexandru Ilias. Desi fidelitatea fata de cronica imprima aspectele specifice in ceea ce priveste evenimentele majore, respectiv generalitatile, in cadrul prozei anterior mentionate, realitatea consemnata in cadrul cronicii cunoaste sporadic metamorfozari subite, astfel incat schimbarile de directie, alaturi de punctele nodale de evolutie ale protagonistului se petrec sub semnul principiului constitutiv al fictiunii. Din punct de vedere cronologic, cronica lui Grigore Ureche, in compilatia lui Simion Dascalul, cuprindea istoria Moldovei de la al doilea descalecat pana la domnia lui Aron-Voda. Treizeci de ani mai tarziu, Miron Costin intentioneaza sa urzeasca evenimentele pe un plan vast, dupa modelul istoriografiei polone: Fost-au in gandul mieu, iubite cetitoriule, sa fac letopisetul tarii noastre Moldovei din descalecatul eu cel dintaiu, carele au fost de Traian imparatul si urzisem si incepatura letopisetului. Aceasta a servit ulterior precum temei pentru scrierea operei De neamul moldovenilor, cronica propriu-zisa infatisand contemporanilor continuarea lucrarii incepute de Grigore Ureche. Aceasta cuprinde istoria Moldovei pe durata a saizeci si sase de ani, de la a doua domnie a lui Aron-Voda (1595) pana la urcarea in domnie a lui Dabija-Voda (1661). Izvoarele straine pe care el le-a utilizat in vederea definitivatii lucrarii sale au fost analizate in detaliu de catre P.P.Panaitescu, in cadrul studiului Influenta polona in opera si personalitatea cronicarilor Grigore Ureche si Miron Costin, sursa sa principala fiind reprezentata de catre Chronica gestorum in Europa singulariorum (Piasecki): aceasta i-a oferit informatiile necesare cu privire la urcarea la tron a lui Stefan Radu-Voda, a lui Ieremia Movila, a lui Stefan Razvan, precum si cele referitoare la cucerirea Moldovei de catre Mihai Viteazul, la luptele polonilor cu acesta pentru inscaunarea lui Ieremia Movila si nu in ultimul rand, la domnia lui Stefan Tomsa. Spre deosebire de Grigore Ureche, Miron Costin nu imprumuta forma in care sunt povestite evenimentele, ci prelucreaza materialul istoric, redand faptele sub imperativul subiectivitatii.Epoca infatisata de acesta este reprezentativa prin tulburarile din Orient, manifestate sub forma luptelor inversunate dintre cele doua civilizatii diferite: turcii, care sub conducerea vizirului Kiupruli, incercau sa isi croiasca drum spre Orient si crestinii, care, incurajati de Papa si venetieni, incearca alungarea paganilor de dincolo de Dunare. Aceasta epoca, pe care insusi cronicarul o caracterizeaza prin structura cumplite vremi, de nu stam de scrisori, ce de griji si de suspine...cumpana mare pamantul nostru- si, parca printr-o tainica presimtire-si noua, ofera, prin diversitatea aspectelor, prin dramele specifice, un material istoric deosebit de interesant, ce a reprezentat baza unei fresce istorice pline de vitalitate. Reprezentativa este descrierea invaziei de lacuste din Polonia, ale carei fraze arhaice bine adecvate la sinuzitatile tabloului o ridica la rangul celei mai frumoase pagini de descriere din literatura noastra veche (Nicolae Cartojan- Istoria Literaturii Romane Vechi): Detaliile realista sunt surprinse sub imperativul unui spirit critic afirmat in mod percutant: unde cadeau la mas, ca albinele zaceau...si nu se porneau pana nu se incalzea soarele bine.... Portretele sale, desi realizate intr-o maniera simplista, sunt lucrare cu o deosebita maiestrie, doua trasaturi preponderente fiind suficiente pentru a reda conturul precis al figurii individualizate: Era la hirea sa Barnovski Voda foarte trufas; si la portul hainelor mandru, iara la inima foarte dirept, bland si nelacom. Nicio miscare a personajelor, niciuna din acele expresii semnificative ale lor, care vadesc adancul sufletului omenesc nu sunt omise de catre spiritul critic al cronicarului: viclenia marelui logofat, care vine la curte pe neasteptate, inaintea tuturor boierilor, spre a-si lua ramas bun cu hartie scornita, intrucat ii este jupaneasa bolnava, respectiv teama si zbuciumul sufletesc al complicilor dramatizeaza naratiunea, oferindu-i o aura de autenticitate si firesc. Drama prabusirii lui Vasile Lupu se desfasoara ulterior repede, asemenea unui film, cu o suita de episoade invaluite de un patetism afirmat in mod percutant pana la catastrofa finala. Astfel, amanuntele pitoresti, portretele definite in mod riguros, precum si descrierile plastice realizeaza povestirea lui Miron Costin intr-o maniera limpede, vioaie si captivanta, imprimand stilului sau un colorit viu si o savoara deosebita (Nicolae Cartojan). Initiator al liricii romanesti, acesta este promotorul poemului filozofic, cea mai reprezentativa opera din acest punct de vedere fiind Viata lumii, a carui prefata constituind un tratat de versificatie- primul de acest fel din literatura romana. Constituind o sursa de inspiratie pentru scrierea ulterioara, eminesciana ce se va intitula Memento Mori, acesta este focalizat asupra decaderii in amurgul vietii, sub imperativul dictonului vanitas vanitatum et omnia vanitas. Demistificarea vietii conduce catre o amara intelegere a principiilor acesteia, reprezentand temeiul unui motiv poetic raspandit in literatura universala, difuziunea acestuia fiind analizata de Ramiro Ortiz in cadrul studiului Fortuna labilis (Soarta alunecoasa). Tema este reliefata intr-o maniera reprezentativa inclusiv la Ovidiu, care, exilat departe de Roma si de cunostintele pe care le lasase cu lacrimi in ochi in noaptea in care a fost despartit de ei, isi traia zilele pe tarmurile viforoase ale Pontului Euxin, intre salbaticii sciti. Poemul ofera un nimb specific continutului ideatic, prin aprofundarea temei nestatorniciei lucrurilor omenesti, a vietii ce isi urmeaza decursul firesc, sub imperativul motivului liric fugit irreparabile tempus: trece veacul desfranat, trec anii cu roata/ fug vremile usoare, fug si nici o poarta/ a le opri nu poate. Amplitudinea stilistica a operei deriva din accentul ideatic asupra marilor cuceritori ai lumii, care au uimit popoarele cu zarva faptelor marete, insa pe care neantul i-a inghitit ca pe niste spume. Anvergura ampla a orizontului cultural pe care Miron Costin il valorifica in cadrul operelor sale deriva din bogatia de informatii referitoare la tarile invecinate, din reminiscentele culturii clasice, din citatele si corespondenta sa latina si nu in ultimul rand, din mapele geografice pe care le utilizeaza in repetate randuri. Cronica lui Neculce, in continuarea cronicii lui Miron Costin cuprinde in sens general, istoria Moldovei de la Dabija-voda (1661) pana in 1743, infatisand una dintre etapele cele mai dramatice ale istoriei, respectiv epoca de prabusire a domniilor moldovenesti si inceputurile domniilor fanariote. In consecinta, paginile sunt incordate de intrigi, de tragicul decaderilor nationale, de umilinta deprimanta, derivata din tablourile sumbre reprezentate. Miezul relatarilor sale il constituie, totusi, domnia lui Dimitrie Cantemir, analizata in acord cu darul sau extraordinar de a surprinde psihologia maselor in miscare. Acesta detine fata de inaintasii sai doua avatanje majore, constand in posibilitatea de a fi martor direct la majoritatea evenimentelor din cursul celor optzeci si doi de ani, precum si talentul nativ ce i-a permis sa intemeieze o reala dinastie de mari povestitori ai limbii romane. Afirmandu-si in mod percutant constiinta responsabilitatii celor scrise, Ion Neculce realizeaza o neta distinctie intre aspectele referitoare la evenimentele politice de importanta capitala si care trebuie sa detina in consecinta credibilitate stiintifica, respectiv ceea ce poate devemo traditie orala, osciland intre adevar si fictiune. Este de presupus astfel faptul ca anecdotele din cadrul volumului O sama de cuvinte, au cunoscut o circulatie orala de vasta amploare, prospetimea stilistica a vorbelor firesti fiind redata sub forma unui nimb al autenticitatii, specific legendelor reconstituite de catre el. Conform lui Al. Piru, ceea ce contribuie la farmecul acestora este continutul educativ fara ostentatie sau cumpanit anecdotic, epicul cuminte, batranesc, naratiunea simpla, populara. Caracterul moralizator al Letopisetului lui Neculce se deosebeste de cel al lui Miron Costin si al lui Grigore Ureche: daca cel din urma acorda o atentie sporita fidelitatii fata de catre epoca istorica specifica, in virtutea careia se confrunta cu lipsa izvoarelor, iar Miron Costin se detaseaza de faptele relatate, promovand un stil ferm sententios, Neculce cultiva un permanent contact cu receptorul, caruia i se adreseaza adesea direct, invaluindu-l in afectiune: Deci, fratilor cetitorilor, cu cat veti indemna a ceti pre acest letopisatu.../ Deci bine ar fi, fratilor, sa nu va indesati a pari domni, ca-s stapani si pomazanici a lui Dumnedzau. Dupa modelul lui Grigore Ureche si Miron Costin, ce consacra o parte considerabila a letopisetelor care unei domnii (Stefan cel Mare, respectiv Vasile Lupu), Ion Neculce valorifica arta portretului prin analiza de factura panegirica a lui Dimitrie Cantemir, primul domnitor care incearca eliminarea jugului otoman prin alianta cu o alta putere, respectiv cu Rusia lui Petru cel Mare. Cronicarul infatiseaza faptele relatate, sub semnul unei intense bogatii si participari afective, traind subiectiv evenimentele, ceea ce confera deopotriva dinamism si vioiciune operei. Atentia acordata amanuntului confera impresia unui prim-plan cinematografic, sugestiv prin detaliile semnificative furnizate. Vitalitatea isi pune amprenta inclusiv asupra descrierilor ornamentale, prin intermediul carora sunt valorificate atat dramatismul situatiilor, cat si caracterul protocolar al unor intamplari de factura politica: si un vornic mare purta un cap de dantu si alt vornic mare alt capu de dantu, imbracati cu sarvanale domnesti. Conform afirmatiilor lui Al. Piru, Neculce poseda, prin intermediul portretizarii figurilor evocate, insusirile specifice unui romancier, personajele sale istorice fiind in marea lor majoritate, eroi de roman. Desi neimplicate in acte marete, acestea sunt creionate atat caracterologic, cat si fizionomic, prin actiuni simple, predispozitii, obiceiuri sau ticuri. Nucleele povestirii sunt constituite din informatii referitoare la evenimentele domniilor, ordinea narativa, in esenta cronologica, fiind caracterizata de predispozitia catre anticipatie. Evenimentele marcate de amprenta dramatismului exercita o anumita fascinatie asupra cronicarului, care descrie atat lovitura de stat a tarinei Elisabeta, cat si salvarea hatmanului Buhus, sub semnul unor accente ironic-prohibitive. Unele legende, asemenea intemeierii Manastirii Putna, prezinta un caracter ritualic, fiind in acord cu traditionalismul arhaic. O atentie deosebita o merita portretul lui Nicolae Milescu, boier si carturar moldovean, reprezentant de seama al curentului umanist romanesc, om politic de talie europeana si imagine a ceea ce era denumit de catre contemporani drept homo universalis: Era un boier, anume Neculai Milescul Spatariul, de la Vaslui de moia lui, pre nvat i crturar, i tiea multe limbi: elinete, slavonete, grecete i turcete. Informatiile sale in ceea ce priveste puterea militara otomana, politica si perspectivele Inaltei Porti, precum si vastele cunostinte lingvistice i-au facilitat accesul in spatiul euro-asiatic. In urma demascarii activitatii sale precum pion principal al unui complot impotriva domnitorului Stefanita Lupu, acesta isi pierde statutul de boier, locuind un timp indelungat in Germania, Franta, Suedia si Imperiul Otoman. Dupa pedeapsa aplicata de catre Stefanita Voda, Milescu Spatarul este obligat sa paraseasca Moldova. Ion Neculce descrie aplicarea unor tehnici de pseudochirurgie plastic: Nicolai Crnul s-a refugiat apoi n ara Nemasc, unde a descoperit un doftor care slobodzie sngeli din obraz i-l boie la nas, i ae din dzi n dzi, sngele se nchega, de i-au crescut nasul la locu, de s-au tmduit.. Devenind om de incredere al Patriarhului Ierusalimului, el da dovada de o inalta specializare in politica relatiilor externe, in virtutea carora se alieaza Rusiei, fiind incadrat ulterior in Serviciul de Spionaj Imperial, in cadrul departamentului solilor. Imensitatea spatiului cercetat si ulterior transpus in rapoarte si studii, precum si importanta politica, militara, respectiv economica a contactelor cu inaltii demnitari si imparatul de Pekin figureaza un traseu imprevizibil al decaderilor si implinirilor profesionale, ce se incheie apoteotic cu o misiune de spionaj dusa la indeplinire la cel mai inalt nivel strategic.Nu in ultimul rand, limba in care cronicarul relateaza evenimentele poarta amprenta caracterului oral al legendelor, in varianta sa de grai moldovean, mult mai evoluata insa, sub aspectul claritatii, decat a inaintasilor sai. Expresivitatea, mobilitatea si plasticitatea, precum si simplismul caracteristic exprimarilor uzuale ale oamenilor de rand constituie insusirile fundamentale ale operei, find in acord cu intuitia sigura a capacitatii de a comunica idei, imprejurari si observatii pregnante. In concluzie, naratiunea cronicarilor depaseste hotarele geniului istoric, apropiindu-se, prin prisma concretetii individuale a cuvintelor si prin puterea dramatica a evenimentelor infatisate, de nuvela si roman. Ridicand istoriografia la apogeul sau artistic, Grigore Ureche, Miron Costin si Ion Neculce cultiva descrierile de factura portretistica, situand personaje de o deosebita complexitate caracteorologica in mijlocul faptelor descrise, in acord cu ritmul percutant al stilului individual.