Upload
ungureanu-cornel
View
121
Download
4
Embed Size (px)
Citation preview
1
Curs Antropologie politică
Draft
I. Specificul antropologiei politice
a) Antropologia
Termenul de antropologie provine din termenii greceşti ἄνθρωπος care înseamnă om şi λόγος
care înseamnă raţiune cuvânt cunoaştere. Antropologia va reprezenta astfel la modul cel mai general
cunoaşterea omului în multidimensionalitatea sa fizică, socială, culturală. Antropologia reprezintă
studierea integrală a fiinţelor umane în toate aspectele lor, de evoluţia biologică, viaţa culturală
preistorică şi diversitatea culturală şi socială contemporană (câtă mai există). „Antropologia este singura
disciplină care oferă o schemă conceptuală pentru întregul context al experienţei umane.” (De Laguna,
p. 475) Deşi vizează cunoaşterea omului în deplinătatea sa şi nu doar pe anumite laturi ale fiinţei sale
cum fac alte discipline ştiinţifice. Ca practică instituţionalizată antropologia se centrează în special pe
aspectele legate de viaţa culturală:
- condiţiile de trai: locuinţă, îmbrăcăminte, alimentaţie, podoabe;
- relaţiile dintre oameni: rudenie, putere, prietenie, duşmănie, interes, economice;
- modurile de adaptare: la mediu, de utilizare a resurselor, la schimbări;
- simbolizarea: a evenimentelor semnificative, a structurilor care le reglementează viaţa (ritualuri,
norme, tabuuri, legi şi pedepse).
Perspectiva antropologică se distinge de alte abordări ale fenomenului socialului printr-o
modalitate mai largă, profundă şi mai implicată, fiind mai îndepărtată de spiritul pozitivist ori cel
raţionalizator. Ca ştiinţele sociale antropologia foloseşte metode şi tehnici ştiinţifice de identificare,
observare şi analizare a fenomenelor studiate, ca ştiinţele umaniste încearcă traducerea experienţei
alterităţii, a întâlnirii celuilalt, în termenii familiari ai propriei societăţi. În abordării antropologice reiese
cel mai clar în evidenţă în cadrul antropologiei culturale. „Cercetarea culturilor presupune, ca principiu
orientativ, principiul relativismului cultural. Diferitele culturi, sub acest imperativ, sunt văzute ca tot
atâtea modalităţi distincte de înţelegere a lumii. Nu putem nici să le ierarhizăm nici să o reducem pe una
la alta. Umanitatea apare în acelaşi timp ca plurală şi unică: toate fenomenele culturale sunt inteligibile.
Vocaţia universalistă a antropologiei e oarecum paradoxală: aceasta încearcă să înţeleagă toate formele
de societate existente sau trecute, într-un neclintit respect faţă de relativismul cultural.” (Troc, 2002)
Caracterul său interdisciplinar face ca antropologia să împartă unele metode cu alte ştiinţe sociale
cum ar fi: observaţia, interviul, şi documentarea. Specificul său metodologic îşi găseşte obârşia în
primele cercetări din regiuni izolate asupra comunităţilor primitive sau celor exotice şi se axează în
principal pe metoda observaţiei participative.
Pentru înţelegerea specificului abordării antropologiei putem să ne adresăm istoriei sale holismul
– abordarea antropologică este totală; atentă la orice este legat de oameni – studiază oamenii din punct
de vedere cultural dar şi fizic fiind mai degrabă generală decât specializată; evoluţionară – fiindcă
studiază oamenii de-a lungul tuturor perioadelor istorice de la civilizaţiile antice şi până în prezent;
accent pe lumea nonoccidentală - studiază oamenii din întreaga lume cu accent în special pe culturile
non vestice şi acele grupuri etnice pe care celelalte discipline tind să le omită; utilizează cu precădere
metoda observaţiei participative implicată în munca de teren care cere antropologului să trăiască, să
2
înveţe limba locală şi să devină, în limita în care un străin poate, parte a acelei culturi. De aici, drama şi
secretul oricărui antropolog veritabil:
„Antropologia s-a luptat întotdeauna cu o repulsie intensă şi fascinantă faţă de subiectul
ei...[Antropologul] se supune exoticului pentru a-şi confirma propria sa alienare interioară ca intelectual
urban.” (Susan Sontag)
Este o perspectivă particularizantă (se referă la un mod specific de a observa, înţelege şi explica
fenomenele culturale, accentuează pe latura caracteristicilor omeneşti ale grupului studiat privit în
particularitatea sa ca parte distinctă a realităţii socio-culturale, este o perspectivă critică asupra culturii şi
lumii sociale1 (vizează înţelegerea şi nu judecarea comportamentului, valorilor, ideologiilor şi
posibilităţilor comunităţilor studiate, este auto-critică în privinţa dimensiunilor ideologice ale cercetării),
implică o privire: holistă (urmăreşte ansamblul diverselor aspecte ale existenţei comunităţii respective),
comparativă (transversală aspectele studiate sunt comparate cu cele specifice altor comunităţi şi
longitudinală analiza transformărilor acestora de-a lungul timpului şi caracteristicile lor la alte societăţi
istorice) şi de profunzime (nu adoptă doar atitudinea pozitivistă a descrierii fidele şi explicării ci caută
sensurile şi semnificaţiile de esenţă ale fenomenelor studiate).
După C. Lévi-Strauss misiunea antropologiei este de:
Obiectivitate – dar o obiectivitate care nu se rezumă la a da posibilitatea celui care o practică de
a face abstracţie de credinţele, preferinţele şi prejudecăţile sale ca orice altă disciplină ce aspiră la titlul
de ştiinţifică, ci vizează însăşi metodele ei de gândire pentru “de a ajunge la o formulare validă nu numai
pentru un observator onest şi obiectiv, ci pentru toţi observatorii posibili”;
„A ne privi, pe noi înşine, cum ne privesc alţii, poate avea darul de a ne deschide ochii. A considera
că ceilalţi au aceeaşi natură cu a noastră este o politeţe elementară. Dar, mult mai dificil este să ne
percepem drept un exemplu local al formelor pe care viaţa umană le-a îmbrăcat aici, un caz printre alte
cazuri, o lume printre alte lumi. Numai astfel este posibilă deschiderea de spirit fără de care obiectivitatea
este laudă de sine şi toleranţa, impostură. Dacă antropologia are vreun rol general în lume, acesta constă în
a ne învăţa iarăşi şi iarăşi acest adevăr greu de prins.” (Clifford Gerrtz)
Totalitate – aceea de a găsi după travaliul descompunerii întregului social organic legat în
vederea aprofundării cunoaşterii diverselor tipuri de fenomene, o formă comună diverselor manifestări
ale vieţii sociale; aceasta deoarece
„fiinţa umană se cunoaşte pe ea însăşi numai în istorie, niciodată prin introspecţie; într-adevăr, noi toţi
o căutăm în istorie. Sau, pentru a formula mai general, noi căutăm ceea ce este uman în ea, cum ar fi
religia, şi aşa mai departe. Noi vrem să ştim ce este. Dacă ar fi o ştiinţă a fiinţelor umane aceasta ar fi
antropologia care năzuieşte să înţeleagă totalitatea (s.m.) experienţei printr-un context structural.
Individul, în dezvoltarea sa, realizează întotdeauna doar dintre posibilităţi, care ar fi putut întotdeauna să i-
a o altă întorsătură atunci când el trebuie să facă o alegere importantă. Fiinţa umană ne este dată numai în
termenii posibilităţilor sale realizate.” (Wilhelm Dilthey)
Şi semnificaţie – faptul că aşa-zisele „societăţi necivilizate, fără scriere, pre- sau nemecanizate
care ar constitui obiectul dominant de studiu al antropologiei ascund de fapt o realitate pozitivă din ce în
ce mai ştearsă în cadrul societăţilor moderne: faptul că ele sunt bazate, într-un grad mult mai important
decât celelalte, pe relaţii personale, pe raporturi concrete între indivizi.” (Lévi-Strauss, 1978, p. 443)
1 Multe politici, proiecte şi programe de intervenţie socială pentru ameliorarea vieţii au eşuat tocami
datorită absenţei unei perspective antropologice asupra comunităţilor vizate
3
Alfred L. Kroeber spunea că antropologia este cea mai umanistă dintre ştiinţe şi cea mai
ştiinţifică dintre disciplinele umaniste.
b) Ramurile antropologiei
Pe tradiţia anglo-saxonă antropologia generală reprezintă cercetare globală, comparativă şi
multidimensională a umanităţii (Harris, p. 5-6) şi cuprinde patru mari ramuri: Antropologia
culturală/socială, Antropologia lingvistică, Antropologia fizică şi Antropologia arheologică.
Antropologia arheologică studiază istoria umanităţii pornind de la artefactele rămase în urma
oamenilor şi este împărţită în: - arheologia clasică care studiază preistoria (dar şi cultura modernă), a
umanităţii combinând izvoarelor de arhivă cu cele materiale (dacă arheologia istorică vizează în
principal trecutul îndepărtat cea antropologică pe cel recent), - arheologia industrială centrată pe toate
întreprinderile de acest tip in diverse perioade: metode şi tehnici de construcţii, irigaţii, tehnologie etc, şi
- arheologia protecţionistă axată pe studiul factorilor de mediu ce alterează siturile istorice.
Antropologia fizică care are drept obiect structura corpului uman din punct de vedere biologic şi
trăsăturile distinctive ale raselor umane cuprinde: - primatologia, ce se ocupă cu studiul vieţii şi biologiei
primatelor - paleontologia umană care studiază fosilele umane şi pre-umane; genetica populaţiilor şi
diferenţele ereditare în cadrul populaţiilor umane şi - antropologia legală aplicată în studiul victimelor
crimelor şi accidentelor şi are atribuţii în stabilirea paternităţii prin analize genetice.
Antropologia lingvistică studiază limba şi limbajul în contextul lor socio-cultural, ca sistem
simbolic şi de comunicare culturală şi este constituită din subramurile: - lingvistica istorică care
urmăreşte să reconstituie originile limbajului şi a diferitelor familii de limbi; - lingvistica descriptivă
preocupată de gramatica şi sintaxa limbilor şi - sociolingvistica care studiază funcţiile, formele şi
modurile de utilizare ale limbajului în comunicarea vieţii cotidiene.
Antropologia culturală sau socială, studiază evoluţia, condiţiile de trai, relaţiile între oameni şi
instituţii şi modul în care aceştia utilizează simbolurile socio-culturale „prin prisma tradiţiilor şi
instituţiilor lor culturale înţelese ca forme de acţiune umană implicate în procesul de reproducere
socială a vieţii.” (Troc, 2002)
Antropologia culturală este la rândul ei alcătuită din următoarele subramuri: - etnografia sau
studiul culturilor sau societăţilor contemporane; - antropologia medicală preocupată de relaţia dintre
starea de sănătate, vindecare şi boală şi factorii biologici şi culturali; - antropologia urbană studiază
viaţa în marile oraşe şi, în special „patologiile” sale şi - antropologia dezvoltării preocupată de
înţelegerea cauzelor subdezvoltării şi a procesului dezvoltării ţărilor aşa-numite din „Lumea a Treia”.
La acestea se adaugă Antropologia aplicată care reprezintă aplicarea rezultatelor cercetării
teoretice domeniile diverselor ramuri ale antropologiei la practica, iniţierea de acţiuni în cadrul societăţii
studiate şi rezolvarea problemelor concrete în comunităţi determinate.
În cadrul Antropologiei culturale de-a lungul timpului s-au dezvoltat subdomenii ale antropologiei
culturale centrate pe principalele aspecte ale culturii: viaţa socială, viaţa urbană, viaţa economică, viaţa
religioasă, viaţa politică, sistemul formelor de expresie simbolică sau vizuală, vorbindu-se astăzi de
antropologie politică, antropologie religioasă, antropologie economică, antropologie urbană,
antropologie vizuală, simbolică etc.
c) Specificul antropologiei politice
În acest context antropologia politică, specialitate extrem de nouă a antropologiei soci-culturale,
dar permanenţă constantă a sa încă de la începuturi va încerca să realizeze o abordare a fenomenului
politic plecând de la realitatea socio-umană , o viziune generală care să depăşească formalismul teoriilor
4
politice contemporane. Prin urmare aspectul său este dublu, întemeierea unei teorii asupra politicului
care să înglobeze experienţele politice particulare ale diverselor societăţi, şi studierea şi analiza
diverselor sisteme politice ale societăţilor „tradiţionale”.
În condiţiile realităţii socioculturale contemporane aspiraţia antropologiei politice este ieşirea de
sub discursul hegemonic al teoriei politice euro-atlantice, introducerea relativismului cultural în vederea
oferirii de soluţii la problemele politicii mondiale. Una din aspiraţiile antropologiei politice o constituie
spargerea lanţurilor „provincialismului” euro-atlantic şi restaurarea alternativelor culturale şi politice,
atât la nivelul teoriei/cercetării cât şi al practicii sociale, ca posibilităţi reale şi pertinente. Cu alte
cuvinte, prin caracteristica sa de studiere şi înţelegere a alterităţii, antropologia politică vine implicit să
promoveze alternativa organizării politice în faţa monopolului cultural, social şi politic al culturii
europene.
Societăţile nu sunt sisteme naturale ci sisteme morale şi drept urmare antropologia socială, şi în
consecinţă şi cea politică trebuie să aparţină ştiinţelor umaniste în particular celor istorice. Aceasta
fiindcă problema principală cu care se confruntă antropologii este cea de a traduce gândurile şi ideile
cuiva pentru lumea din altă cultură şi să ajungă să înţeleagă cealaltă cultura el având la dispoziţie doar
ideile, conceptele, practica şi experienţa propriei culturi.
„teza pe care v-o prezint antropologia socială este un tip de istoriografie şi de aceea în cele de urmă de
filozofie sau artă, susţine că ea studiază societăţile ca sisteme morale şi nu ca sisteme naturale, că este mai
degrabă interesată în plan (design) decât în proces şi de aceea ea caută pattern-uri şi nu legi ştiinţifice şi
interpretează mai degrabă decât explică.” (E. E. Evans-Pritchard, p. 152)
în aceste condiţii, antropologia politică se prezintă, spre deosebire de celelalte ştiinţe politice
care vizează o descriere cât mai obiectivă a relaţiilor, organizărilor, proceselor şi fenomenelor politice ca
o abordare ce vizează înţelegerea fenomenului politic în integralitatea sa, prin prisma relaţiei sale cu
celelalte aspecte ale vieţii sociale şi culturale a fiinţei umane, care este nu doar nu doar un animal social
(zoon politikon) ci şi unul cultural, simbolic etc.
d) Metodele antropologiei politice
În general metodele antropologiei politice sunt identice celor ale antropologiei generale.
Diferenţierile apar în momentul în care se trece la studierea problemelor specifice: formarea şi natura
statelor incipiente, formele puterii politice în statele minimale etc. de-a lungul istoriei scurte a
antropologiei politice au fost încercate mai multe metode de definire şi analiză a puterii politice:
demersul genetic, funcţionalist, tipologic, terminologic, structuralist, dinamist. Aceste demersuri se
caracterizează prin viziunea pe care o oferă asupra obiectului lor, mai exact, modul în care de finesc
domeniul politicului.
Demersul genetic este prima formă de abordare a problematicii politice care a apărut în acest
domeniu şi este şi cel mai ambiţios. El are drept scop explicarea originii şi dezvoltării puterii politice de
la începuturi şi până în prezent: constituirea statului primitiv, tranziţia de la societăţile bazate pe rudenie
la cele structurate politic, fundamentul mitic, magic sau religios a puterii politice etc. potrivit acestui
demersul politicul cuprinde situaţia de ordine complexă prin care o anumită societate s-a format şi există
în forma în care o cunoaştem astăzi.
Demersul funcţionalist vizează determinarea instituţiilor politice plecând de la funcţiile pe care
acestea le au în cadrul societăţilor primitive. Încercarea înţelegerii rolului pe care îl au instituţiile politice
în cadrul societăţilor umane se disting două mari funcţii asigurarea coordonării şi echilibrului intern şi
conservarea şi apărarea în faţa ameninţărilor externe societăţii: în prima grupă se disting controlul şi
rezolvarea conflictelor, decizie, conducere a treburilor de interes public (deşi aceste ultime două în
5
cadrul aspectului formal al guvernării pot fi de natură diferită), „funcţiile de integrare şi adaptare”
(Almond, 1960) Acestea sunt împărţite de Almond ca manifestându-se la două nivele de integrare cel al
politicii în sens larg unde sistemul politic are funcţia de a socializa indivizii şi de ai pregăti pentru
rolurile politice viitoare, precum şi confruntarea şi adaptarea intereselor acestora, cel de al doilea nivel
priveşte strict guvernarea şi aici funcţia este de elaborare şi aplicare a regulilor. prin ameninţarea cu sau
recurgerea la folosirea legitimă a forţei. După expresia lui Nadel, funcţiile principale ale instituţiilor
politice sunt acelea de a asigura „supravieţuirea fizică” a societăţii prin faptul că permit controlul şi
rezolvarea conflictelor interne şi externe.
În această direcţie putem distinge două abordări: cea psiho-biologică a lui Bronislaw Malinowski,
pentru care instituţiile culturale trebuie interpretate ca derivând din anumite nevoi biologice şi
psihologice şi deşi cercetările sale extensive din insulele Trobriand asupra legilor, economiei şi religiei
analizate în desfăşurarea lor şi nu din perspectivă istorică nu s-au adresat în fapt antropologiei politice,
ele au devenit în timp locuri comune ale antropologiei politice.
În cadrul demersului structural-funcţionalist al lui Alfred Radcliffe-Brown, de exemplu,
„organizarea politică” este subsumată „organizării totale a societăţii” fiecare parte a sistemului
funcţionează în sensul garantarea echilibrului organic al întregii societăţi.
Tot aici se include şi celebra carte Sistemele Politice Africane a lui Meyer Fortes şi E. E. Evans-
Pritchard care disting între două tipuri diferite de sistemele politice: cele ale statelor primitive
caracterizate printr-o autoritate centrală şi cu instituţii juridice şi cele fără stat în care aceste elemente
lipsesc. Diferenţa majoră între cele două tipuri de societăţi constă în rolul relaţiilor de rudenie. În
societăţile stat organizarea administrativă este cea care asigură unitatea diverselor grupuri surclasând
relaţiile de rudenie şi se constituie în fundamentul constant al structurii politice.
Ballandier reproşează acestui tip de demers faptul că nu poate explica sau mai bine zis explică
incorect dinamismele ce asigură coeziunea socială deoarece nu doar ele sunt cele responsabile de
menţinerea ordinii sociale.
Demersul tipologic care plecând de la analiza funcţiilor sistemelor politice vizează determinarea
tipurilor de sisteme şi clasificarea formelor de organizare a vieţii politice. Ceea ce se încearcă este o
cartografiere comparativă a diverselor tipuri de organizări politice. Perspectiv dihotomică expusă printre
primele de M. Fortes şi E. E. Evans-Pritchard în African Political Systems bazată pe prezenţa sau
absenţa statului primitiv este în cea mai mare parte a ei contrazisă de cercetările ulterioare. Africanistul
A Southall susţine necesitate de exemplu introducerii între societăţile segmentare şi cele statale
centralizate a unei a treia categorii cea a statelor segmentate. Perspectivele mai recente se axează pe un
model continuu plecând de la sistemele cu guvernare minimă până la cele cu stat riguros constituit.
Această abordare suferă de cel puţin două carenţe epistemologice capitale: irelevanţa gnoseologică –
apare ca o descripţie „tautologică” inutilă (E. R. Leach) care nu contribuie cu nimic la înţelegerea
obiectului studiat şi imobilismul – orice tipologie induce o ideea de structuri sisteme stabile, pure şi
imobile care nu se regăsesc în viaţa reală a societăţilor, pentru a nu mai vorbi de pericolul permanent al
confundării tipologiilor „descriptive” cu cele „deductive” (D. Easton) (Ballandier, p. 29) în orice
tentativă de clasificare se iveşte obiecţia specifică antropologiei la orice generalizare „Într-adevăr, dar
tribul X este diferit de oricare altul.” Fapt ce l-a făcut pe reputatul antropolog Edmund Leach să claseze
orice potenţială clasificare antropologică la statutul inferior de colecţionare de fluturi pe baza faptului că
tipologia rezultată nun are mai mult sens decât gruparea laolaltă a tuturor fluturilor albaştrii. ( Leach
1961).
Demersul terminologic care vizează determinarea categoriilor fundamentale ale clasarea şi
analizarea sistemelor politice sarcină imposibilă în absenţa delimitării prealabile a domeniului
politicului. Se distinge aici încercarea M. G. Smith de a defini şi delimita riguros între: acţiune politică,
6
competiţie, putere, autoritate, administraţie, funcţie etc. Demersul lexicografic, uşor de alcătuit greu de
semnificat trebuie completat, după Ballandier cu „studiul sistematic al categoriilor şi teoriilor politice
indigene indiferent dacă sunt explicite sau implicite şi oricare ar fi dificultăţile traducerii lor”
(Ballandier, p. 30) Cu alte cuvinte înainte de a cerceta se impune atât elucidarea teoriilor care urmează
să le explice (critica metodei) cât şi ideologiile proprii prin care acestea se justifică (perspectiva internă).
Iar aici
Demersul structuralist vizează descrierea şi explicarea câmpului politic pe baza modelelor
structurale. El face abstracţie de aspectului genetic (apariţia tipurilor de relaţii de putere specifice) şi este
interesat doar de descrierea sa sub aspectul relaţiilor de formale de putere deja existente la nivelul
societăţii. „Dacă urmărim interpretarea cea mai simplă, structurile politice – ca orice structură socială –
sunt sisteme abstracte care evidenţiază principiile ce unesc elementele constitutive ale societăţilor
politice concrete.” (Ballandier, p. 30) Dacă structurile de politice sunt definite ca relaţii de subordonare
existente la nivelul societăţii (preponderenţa unei anumite structuri faţă de celelalte într-o societate
unificată J. Pouillon) apar mai multe probleme În primul rând nu orice subordonare este politică, în cel
de al doilea nu există o singură ordine la nivelul unei societăţi iar preponderenţa unei anumite ordini
asupra altora este temporară şi chiar şi atunci când se menţine ea se află într-un echilibru instabil,
dinamic. În toate cele trei cazuri, din perspectiva antropologiei politice, trebuie să se pună problema
genezei unei anumite structuri de putere existentă la nivelul societăţii studiate, având în vedere faptul că,
chiar dacă la societăţile statale există circuite politice specializate acestea nu au înlăturat complet
circuitele nepolitice de putere cele create de rudenie, religie sau economic. La acestea se adaugă
dificultăţile evidenţiate de E.R. Leach în studiul său consacrat societăţii politice kachin: modelele
structurale pe care le elaborează cercetătorul sunt construcţii logice despre care nu putem şti cât de
adecvate sunt pentru înţelegerea societăţii respective.
„Structurile descrise de antropolog sunt modele care există numai ca construcţii logice în propria sa
minte. Ceea ce este mult mai dificil este de a lega o asemenea abstracţie cu datele empirice culese de pe
teren. Cum putem fi într-adevăr siguri că un anume model formal particular se potriveşte faptelor mai bine
decât oricare alt model? (Leach, p. 4)
Mai mult de atât, în cadrul modelelor de analiză structurile relaţiilor sociale sunt clar delimitate,
tipurile de relaţii sunt diferenţiate, iar acestea se prezintă în ansamblu ca fiind structuri de echilibru
coerente. Pentru a le putea descrie ca structuri antropologul îşi determină un limbaj ştiinţific în care
„fixează” nişte structurii ce par încremenite. Dar realitatea socială nu este niciodată statică ci se prezintă
mai degrabă ca un echilibru tensionat instabil.
„Antropologul social, în încercarea sa de a-şi construi teoriile academice asupra structurii sociale se
străduie să utilizeze o terminologie care este complet neambiguă. De aceea el adoptă procedura ştiinţifică
normală de a inventa un limbaj de termeni speciali care nu au nici o altă semnificaţie decât cea pe care
omul de ştiinţă le-o atribuie. Asemenea expresii precum exogamie, patriliniaritate, status, rol etc. care
sunt utilizate de către antropologii pentru a descrie un sistem de relaţii structurale înseamnă nici mai mult
nici mai puţin decât ceea ce antropologul zice că ele înseamnă. În consecinţă sistemele structurale, aşa
cum sunt descrise de antropologii, sunt întotdeauna sisteme statice.
Dar membrii simpli ai unui sistem social nu sunt înzestraţi cu instrumente mentale de o aşa precizie.
Kachin-ul devine conştient de relaţia structurală prin îndeplinirea actelor rituale şi recitarea poveştilor cu
implicaţii rituale. Dar elementele simbolice din care este compus ritualul sunt departe de a fi categorii
ştiinţifice precise. Elementele simbolismului pot avea un «sens ritual» dar pot avea în acelaşi timp un
«sens practic (tehnic)» iar cele două tipuri de sensuri nu sunt niciodată distincte în totalitate. Dacă vrem
deci să înţelegem natura structurii sociale Katchin trebuie să examinăm sensurile practice ale acelor
7
expresii verbale pe care un Kachin le foloseşte când formulează enunţuri despre subiectul pe care eu, ca
antropolog, îl numesc structură socială.” (Leach, pp. 103-104)
Societăţile umane nu există predeterminate în vid ci sunt procese în timp şi spaţiu. Echilibrul
determinat de condiţiile de mediu, economice, demografice şi politice externe este unul dinamic şi
instabil. „Orice societate reală este un proces în timp.” În aceste condiţii, în cadrul antropologiei politice
pare a se impune ca necesar demersul dinamist.
Demersul dinamist. Această modalitate de abordare vine ca o completare care aduce unele
corecturi demersului structuralist. Îmbunătăţirea principală adusă de viziunea dinamist constă în
încercarea de depăşire a statismului structuralist prin încercarea de a surprinde dinamica structurilor
sociale şi a sistemului de relaţii care le formează. Spre deosebire de modelarea structuralistă care are
drept rezultat un model echilibrat de relaţii stabile dinamismul îşi propune surprinderea şi înglobarea
contradicţiilor, tensiunilor şi transformărilor care apar la nivelul societăţii. Reproşul principal adus de
către această viziune, prin vocea lui Leach este acela că etno-centrismul şi „academismul”
antropologilor determină în mare parte eliminarea din câmpul cercetării a societăţilor care nu sunt
stabile, lipsite de contradicţii interne puternice şi neizolate. În cadrul unei societăţi există schimbarea se
manifestă în două modalităţi.
„Mai întâi sunt cele consistente cu o continuitate a ordinii formale existente. De exemplu când
moare un şef şi este înlocuit de fiul său sau când în cadrul unor segmente lignajere şi avem două lignaje
acolo unde înainte era numai unul, schimbările sunt parte a procesului de continuitate. Nu există nici o
schimbare în structura formală. În al doilea rând, există schimbări care reflectă alterări în cadrul structurii
formale. Dacă, de exemplu, poate fi arătat că într-o anumită locaţie, de-a lungul unei perioade de timp, un
sistem politic format din segmente lignajere egalitariene este înlocuit de o ierarhie de ranguri de tip feudal,
putem vorbi de o schimbare în structura socială formală.” (Leach, p. 5)
Pe această direcţie se înscriu, de exemplu, cercetările şcolii de la Manchester influenţate de Max
Gluckman. Acesta s-a centrat pe natura relaţiilor dintre obicei şi conflict (Custom and Conflict in Africa,
1955) şi ordine şi rebeliune (Order and Rebellion in Tribal Africa, 1963) în care promovează ideea că la
nivelul societăţilor tradiţionale şi arhaice rebeliunea apare ca un proces permanent ce afectează relaţiile
politice iar ritualul apare parţial ca un mijloc de exprimare a conflictelor şi dezamorsare (simbolică) a lor
promovând unitatea societăţii. Ballandier îi reporşează faptul că deşi recunoaşte dinamica internă ca
element constitutiv al oricărei societăţi dar îi reduce efectul modificator, înscriindu-se astfel într-o
viziune repetitivă asupra istoriei societăţilor.
8
II. Domeniul antropologiei politice
Politica începe unde se termină rudenia, ritualul însă rămâne. Dominaţia (Herrschaft) e
domeniul politicului Hobbes, Weber, Radcliffe-Brown, Domeniul politicului e puterea
Politica e domeniul interesului
Din păcate singurele caracteristici riguros şi neunivoc „universabilizabile” ale sistemelor
politice sunt: identitatea funcţională – orice toate sistemele politice îndeplinesc aceleaşi funcţii –
şi multifuncţionalitatea – nici o structură politică nu este complet specializată. (Almond, 1960)
După cum se observă acestea nu spun decât că, domeniul politicului, ca orice alt domeniu al
existenţei umane, nu poate fi înţeles în singularitatea sa. O imagine fidelă a câmpului politic nu se
poate realiza decât printr-o viziune integratoare care să ţină cont şi de celelalte aspecte ale fiinţei
umane. Pentru a înţelege un comportament politic este necesar să înţelegem care este realitatea
cultural-simbolică în cadrul căreia a apărut şi se manifestă. Cum funcţionează organizările sociale
în clanuri, regatele, societăţile nobiliare înseamnă a înţelege matricea culturală viziunea pe care la
un anumit moment şi într-o anume cultură indivizii o au asupra rolului şi rostului lor în lume. Cu
toate acestea pentru înţelegerea laturii politice a societăţilor umane este necesară o delimitare,
evident analitică şi nu în plan real, a acestui domeniu. „graniţele politicului nu trebuie trasate doar
faţă de diversele categorii de relaţii sociale, ci şi faţă de cultură privită în totalitate sau în unele
dintre elementele ei.” (Ballandier, p. 49) Un bun exemplu îl constituie studiul lui E. R. Leach
asupra societăţii kachin (Birmania) care evidenţiază corelaţia globală dintre cele două sisteme sub
aspectul raportului invers în care se găsesc integrarea politică şi cea culturală. O integrare
culturală puţin avansată permite o eficienţă sporită integrării politice cel puţin sub forma
supunerii faţă de un singur mod de acţiune.
Dificultăţile de identificare a politicului se regăsesc şi la nivelul fenomenelor economice, dacă se
consideră separat relaţia foarte evidentă existentă între relaţiile de producţie ce guvernează
stratificarea socială şi relaţiile de putere. Anumite privilegii economice (drept absolut asupra
pământurilor, drept la prestaţii de muncă, drept asupra pieţelor etc.) şi anumite obligaţii economice
(obligaţia de generozitate şi ajutor) sunt legate de exercitarea puterii şi autorităţii. Există şi
confruntări economice, de aceeaşi natură ca şi potlach-ul indian, care pun în joc prestigiul şi
capacitatea de dominaţie a şefilor sau a notabililor. (Balandier, 1998, p. 50)
În acelaşi timp este de acum un adevăr câştigat al epistemologiei contemporane faptul că
omul este un animal simbolic.
„Omul a descoperit, cum se spune, o metodă nouă de a se adapta la mediul său ambiant.
Între sistemul receptor şi cel efector, care se găsesc la toate speciile animale, aflăm la om o a treia
verigă pe care o putem descrie ca sistemul simbolic. Această nouă achiziţie transformă întreaga
viaţă omenească. Comparat cu alte animale, omul trăieşte într-o realitate mai cuprinzătoare; el
trăieşte pentru a spune aşa, într-o nouă dimensiune a realităţii.” (Cassirer, p. 43)
Această abilitate a omului de se raporta, înţelege şi acţiona asupra lumii înconjurătoare
din perspectiva lumii simbolurilor, lume care este creaţie a sa proprie, face ca acţiunile şi
comportamentele sale, inclusiv cele din domeniul politic să nu poată fi reduse simplu la
dezvoltări sau complexificări liniare ale comportamentelor animale. Reducţionismul etologic care
vizează, implicit sau implicit, generalizarea rezultatelor studiilor supra comportamentelor animale
la comportamentul uman este sortit de la bun început eşecului atâta timp cât componenta
simbolică inexistentă la alte fiinţe biologice este neglijată. Din acest motiv o înţelegere
(construcţie?) a psihologiei umane este imperativă pentru cercetarea antropologică a politicului.
9
„Defectele capitale ale teoriei interesului derivă din psihologia sa mult prea anemică şi
sociologica sa prea musculară. În absenţa unei analize riguroase a motivaţiei, această teorie a fost
în mod constant forţată să oscileze între un utilitarism îngust şi superficial ce îi consideră pe
oameni drept propulsaţi de calculul raţional al conştiinţei avantajului personal pe care fiecare şi-l
recunoaşte, şi un istoricism mai cuprinzător, dar nu mai puţin superficial, istoricism de perorează,
cu o aproximaţie calculată despre ideile oamenilor ca «reflectând», «exprimând», «corespunzând»,
«izvorând din» sau «condiţionate de» angajamentelor lor sociale. În acest cadru analistul este pus
să aleagă fie a-şi dezvălui slăbiciunea psihologiei sale de a fi atât de specifică încât este în
întregime neverosimilă, fie de a ascunde faptul că nu are o teorie psihologică deloc care să nu fie
atât de generală pe cât este de truistică.” (Geertz, 1964, p. 53)
Evident că pentru înţelegerea acestui tablou al evoluţiei conştiinţei, din nou, avem nevoie
să renunţăm la viziunea mecanicistă impusă în ştiinţele sociale după modelul ştiinţelor naturii.
Natura realităţii conştiinţei şi, implicit, a sistemului lor de interrelaţionare, nu poate fi surprinsă
de perspectivele rigide precum cele sociologice sau a teoriilor politice bazate pe o imagine statică
a cunoaşterii. Nu putem înţelege dezvoltarea dinamic-dialectică a conştiinţei şi organizării sociale
a conştiinţelor operând cu concepte atât de rigide şi operaţionalizate atât de grosolan precum este
folosită în aceste ştiinţe ideologia, proprietatea, contractul social, subiect, obiect al cunoaşterii
precum şi opoziţia lor. Aşa cum a observat Foucault
„Analizarea învestirii politice a corpului şi a microfizicii puterii presupune aşadar
renunţarea – în ceea ce priveşte puterea – la opoziţia violenţă - ideologie, la metafora proprietăţii,
la modelul contractului au la cel al izbânzii; în ceea ce priveşte cunoaşterea, este nevoie să se
renunţe la opoziţia dintre «interesat» şi «dezinteresat», la modelul cunoaşterii şi la primatul
subiectului.” (Foucault, p. 63)
Puterea modernă Intuiţiile acestui autor sunt extrem de fecunde chiar dacă el scrie din interiorul unui
univers discursiv extrem de complex ideosincratic, autarhic chiar şi de asemenea nu crede in vreo
teorie generală a istoriei metafizică, ontologie, raţiune sau metodă şi nici măcar în constante
antropologice. Teoria dezvoltată de el asupra puterii se deosebeşte radical de cele propuse până la
el. El se referă la tipul de putere modernă ce apare în Occident la sfârşitul vechiului regim şi se
dezvoltă până în primele 4 decenii ale sec. al XIX-lea. Spre deosebire de imaginile statice,
violente, coercitive în care a fost concepută puterea, Foucault identifică o putere istorică, mult
mai dinamică nelocalizabilă teritorial, ubicuă, puternic încărcată de cunoaştere.
Puterea nu este pur şi simplu negativă: punitivă sau reactivă, ea nu doar reprimă,
împiedică, exclude sau suprimă ci deşi este proliferantă detestabilă şi feroce, ea este pozitivă: este
o producţie continuă alimentată şi articulată de nevoile umane.2 „şi, în acest sens, dacă pedepsele
legale sunt făcute să sancţioneze infracţiunile, se poate spune că definirea infracţiunilor şi
urmărirea lor sunt, în schimb, de natură să întreţină mecanismele punitive şi funcţiile acestora.” (
Foucault, p. 59) Sistemele punitive concrete se dovedesc a fi de nejustificat numai prin
„armătura juridică a societăţii sa de opţiunile etice fundamentale ale acesteia.”
Dinamica internă a puterii utilizează creatori aceste nevoi în scopul perpetuării şi
dezvoltării sale. În cadrul unei astfel de imagini nu mai avem de a face cu un sistem clar
identificabil: clasă socială, altă naţiune, o instituţie, un sistem administrativ, simbol/cultură, ci
individul luptă orbeşte împotriva unui inamic (puterea) neidentificat şi care are abilitatea de a
2 François Ewald, Foucault Michel, 1926-1984. Surveiller et punir, 1975, în Dictionnaire des œuvres politiques
François Chatelete, Olivier Duhamel, Évelyne Pisier (ed.) Presses Universitaires de France, Paris, 1986, ediţia a II-a,
p. 315 (în Antohi, p.9)
10
întoarce aceste eforturi în propria-i direcţie transformând indivizii în „colaboratori” şi victimele
în proprii călăi (Boetie, Servitutea voluntară). Fiind pozitivă, puterea îşi produce continuu
contraputere generând acolo unde apare rezistenţa subversiune, abatere şi delict favorizând
naşterea şi reproducerea lărgită a mediilor delicvente, ea fiind cea care întemeiază principiul de
bază al „partajului penal”.
Fiind proces, producţie, exerciţiu sau ansamblu de efecte, puterea se prezintă ca
extrateritorială. În lumea modernă puterea este delocalizată. În primul rând ea nu depinde de un
anume teritorio geo-poilitc, pentru simplul fapt că ea nu este identică cu mecanismele care o
valorifică. Nu mai găsim spaţii privilegiate care să o circumscrie, cum ar fi de exemplu instituţiile
statului, ci ea se dezvoltă într-un spaţiu discontinuu şi eterogen, este difuză potenţial ubicuă, fără
a fi în acelaşi timp globală. „”(Gilles Deleuze, Foucault, Ed. Idea, Cluj, 2002 III-6.334, III-6.485)
„În, plus, nu ar putea fi localizată nici intr-un tip anume de instituţie, nici într-un aparat de
stat. Acestea din urmă sunt cele care recurg la ea; care utilizează, pun în valoare sau impun unele
dintre procedeele ei. Dar ea însăşi se situează, privită la nivlul mecanismelor şi efectelor ei, la un
cu totul alt nivel. E vorba, într-o oarecare măsură, de o microfizică a puterii pe care aparatele de
stat şi instituţiile o pun în joc, dar al cărei câmp de validitate se plasează cumva între aceste mari
mecanisme şi corpuri ca atare, cu materialitatea şi forţele lor.” (Foucault, p. 61)
Această concepţie ne oferă o imagine mult mai potrivită asupra modului în care este
structurată şi se dezvoltă puterea contemporană. Astăzi, statul nu mai este o supra putere, un
metamecanism ce conţine celelalte tipuri de puteri, ci mai degrabă ca rezultatul unei reţele
interactive de diverse structuri şi mecanisme ale puterii situate în planuri diferite. De unde şi
infantilismul celor care cred că procesul globalizării poate fi controlat (aceasta nu înseamnă că nu
ar putea fi influenţat, ori chiar direcţionat) prin programe politice.
În viziunea foucaultiană, puterea este descrisă printr-o microfizică, fiindcă ea este gândită
ca funcţionând simultan la nivel macro şi la nivel micro. Puterea vizibilă cea a statului este parţial
şi un efect şi în acelaşi timp coexistă cu focare de putere regionale, cu reţele dinamice a căror
interacţiune cu centru este ambiguă. Am văzut că acest fapt nu trebuie să ne facă să credem că
structurarea microfizicii puterii se datorează ramificaţiilor puterii statului. Această iluzie vine de
la „panoptismul” societăţilor disciplinare anterioare. O societate a controlului este posibilă în
paralel cu existenţa unor spaţii sociale şi politice autonome fiindcă în mare parte, la baza ei se
află supravegherea reciprocă. Tehnologiile de dominare a corpului, în calitatea sa de factor de
producţie, sunt difuze, arareori formulate în discursuri continue şi sistematice. Compusă din piese
şi bucăţi, utilizând instrumente şi procedee disparate, un instrument multiform chiar dacă
coerenţa rezultatelor ne-ar face să credem că avem de-a face cu o abordare sistematică şi unitară.
Iar aceasta se întâmplă deoarece puterea modernă nu mai este legată de status sau posesie, ea nu
este esenţă sau privilegiu, ci puterea este exerciţiu. Puterea deşi apare structurată la diverse
niveluri din societate, sistemul administrativ statal, sistemul judecătoresc, poliţienesc, militar ea
există şi se manifestă şi la periferia acestor structuri în locurile marginale, se manifestă la nivelul
normelor morale şi gnoseologice. Astfel, puterea e mai curând strategie decât posesie, ea este
exercitată şi nu deţinută, nu e privilegiul clasei dominante sau al statelor „puternice”, ci doar
efectul general al poziţiilor strategice ale acesteia. Înţelegerea şi
„studierea acestei microfizici presupune ca puterea ce se exercită la nivelul ei să nu fie concepută
ca proprietate, ci ca o strategie; ca efectele sale de dominaţie să nu fie atribuite unei «aproprieri»,
ci unor amplasamente, manevre, tactici, tehnici, mecanisme; presupune descifrarea în cadrul ei a
unei reţele de relaţii permanent tensionate, mereu active, mai curând decât a unui privilegiu ce
poate fi deţinut; propunerea ca model mai degrabă a luptei continue decât a contractului ce
11
operează o cesiune sau a cuceririi ce pune stăpânire pe un domeniu. Este nevoie, în fond, să se
admită că puterea mai curând se exercită decât se posedă, că nu constituie «privilegiul» dobândit
sau păstrat al clasei dominatoare, ci efectul de ansamblu al poziţiilor strategice pe care aceasta îl
ocupă – efect pe care îl manifestă şi adesea îl prelungeşte poziţia celor dominaţi.” (Foucault, p. 61)
Evident că puterea şi cunoaşterea în societăţile moderne sunt inseparabile. Foucault
analizează transformarea culturală şi socială a fiinţei umane în subiect, transformare menită şi să
stabilească o delimitare între normal şi anormal, bun şi rău, dezirabil şi indezirabil. Analiza sa
urmăreşte modul de constituire a subiectului în obiect de cunoaştere, ca o instanţă ce va fi folosită
pentru legitimarea şi justificarea aplicării mecanismelor punitive, prin intermediul practicii şi
discursului psihiatric (istoria nebuniei), medicinii clinice (naşterea clinicii) şi teoriei penale (a
supraveghea şi a pedepsi). Astfel, apariţia nebunului, bolnavului şi a delicventului sunt nişte
fenomene care însoţesc, justifică şi chiar fundamentează practicile economice şi politice ale
secolului XX. Viziunea statică a unui subiect care cunoaşte independent de obiectul cunoaşterii şi
reţelele de putere care l-au format şi care acţionează prin el trebuie depăşită aşa cum, treptat,
istoria filosofiei moderne ne-a arătat că idealul cartezian al unei conştiinţe independente care
observă lumea este doar o idealizare, o paradigmă statică ce nu se potriveşte realităţii fluide şi
relaţiei dinamice-dialectice existente între conştiinţă şi lumea în care s-a format (idee pe care o
vom dezvolta mai jos). Acea conştiinţă nu a apărut din nimic, ci a fost formată de către
conţinuturile de cunoaştere, noologice ale culturii şi societăţii în care a apărut, şi chiar dacă
structurile logice par a fi relativ autonome aplicarea, interpretare şi înţelegerea a ceea ce se
întâmplă, a lumii în care această conştiinţă acţionează este posibilă tocmai datorită structurilor de
cunoaştere(-putere) care au şlefuit-o. Orice cunoaştere, tocmai prin faptul că creează o imagine
nu despre, ci a lumii este şi dominare. Puterea produce cunoaştere, putere şi cunoaşterea se
implică reciproc, nu există relaţie de putere care să nu corespundă unu câmp de cunoaştere, la fel
cum nici cunoaştere care să nu genereze putere.
Evident că refuzând universalul şi apriorismul, Foucault nu poate decât să conceapă o
putere care este, prin esenţa ei, istorică.
12
III. Tipuri de societăţi preindustriale
La fel cum o casă nu este doar un ansamblu de lemne cărămizi şi cuie la fel şi societăţile
nu sunt doar ansambluri de oameni; şi la fel cum două case făcute din materiale de esenţe sau
naturi diferite seamănă mult mai mult dacă sunt făcute după acelaşi plan la fel şi două societăţi se
vor asemăna mai mult dacă au sisteme de organizare similare. Astfel, în funcţie de condiţiile
mediului fizic, al poziţionării geo-politice precum şi al nivelului tehnologic atins de o anumită
societate vom avea tipuri diferite de organizare. Relaţiile dintre mediu şi organizarea politică deşi
cauzale într-o anumită măsură, nu trebuie văzute ca fiind guvernate de un determinism liniar atâta
timp cât omul nu doar se adaptează la mediu, dar şi modifică mediul înconjurător pentru a-şi
satisface nevoile de viaţă. În linii mari însă ne putem aştepta ca triburile de boşimani (bushmen
sau fii soarelui) să poată fi clasaţi în aceeaşi categorie politică de bandă ca şi indienii şoşoni
(Shoshone) de pe teritoriul actualului stat Utah prin faptul că organizarea lor politică – grupuri
egalitare fără lideri formali şi cu un sistem de schimburi economice bazat pe împărţire (sharing)
datorită modalităţii culegător-vânător de adaptare pe care l-au ales.
O tipologie relativ larg acceptată a tipurilor de organizări politice este prezentată de Ted
C. Lewellen:
Plecând de la aceleaşi principii se poate realiza o schiţă diacronică a tipurilor de
organizare politică apărute pe parcursul dezvoltării societăţilor omeneşti:
Centralizat
Necentralizat
Egalitarist
Sisteme politice preindustriale
STATE
Stratificate
ŞEFERII
Rang
TRIBURI
BANDE
Sisteme
„Big man”
Consilii
săteşti
Stratificate
ritual
„Big man”
Asocia-
ţionale
Descendenţe
segmentare
Compozite
Familie
(anormale)
Patrilocal
Sisteme politice preindustriale sursa : Eisenstadt 1959, Fried 1967, Service 1971 apud Lewellen,
1940, p. 22
13
Descentralizat Centralizat
Bandă Trib Şeferie Stat
Tipul de subzistenţă
Vânătoare şi culegere;
domesticire puţină sau
inexistentă
Agricultură extensivă
(horticultură) şi păstorit
Agricultură extensivă
pescuit intensiv Agricultură intensivă
Tipul de conducere
Lideri informali şi
situaţionali; pot avea o
căpetenie care acţionează
ca un arbitru în cadrul luării
deciziilor grupului
Căpetenie carismatică
fără „putere” dar cu o
anumită autoritate în
procesul luării deciziilor
de grup
Şef carismatic cu putere
limitată bazată pe controlul
beneficiilor celor care îl
urmează
Lider suveran susţinut de o
birocraţie aristocrată
Tupul şi importanţa rudeniei
descendenţă bilaterală cu
relaţiile de rudenie utilizate
diferenţiat în schimbarea
dimensiunii şi compoziţiei
bandelor
Descendenţă uniliniară
(patriliniară
sau matriliniară) poate
forma structura de bază
a societăţii
Uniliniar cu puţin bilateral;
grupurile de descendenţă
au statute în ranguri
Statul impune loialitate
supra-familiară; accesul la
putere se bazează pe
grupuri de rudenie ordonate
în ranguri fie uniliniare sau
biliniare
Mijloacele majore ale integrării
sociale
Alianţele matrimoniale
unesc grupuri mai largi;
bandele unite prin relaţii de
înrudire şi familiale;
interdependenţă economică
bazată pe reciprocitate
Solidaritate pan-tribală
bazată pe rudenie,
asociere voluntară şi/sau
Categorii de vârstă
Integrare prin loialitatea
faţă de şef; lignaje prin
ranguri şi asocere voluntară
Toate Loialităţile de nivel
inferior sunt înlocuite de
loialitatea faţă de stat;
integrare pprin comerţ şi
specializarea funcţiilor
Succesiunea politică
Poate fi o căpetenie
ereditară, dar adevărata
conducere revine celor cu
cunoştinţe şi abilităţi
deosebite
Nici un fel de mijloace
ale succesiunii politice
Poziţia de şef nu este
moştenită în mod direct dar
şeful trebuie să provină
dintr-o linie de rang înalt
Succesiune ereditară a
suveranităţii;
numiri în creştere ale
funcţionarilor birocratici
Tipurile majore ale schimburilor
economice Reciprocitate (împărţire)
Reciprocitate; comerţul
poate fi mai bine
dezvoltat decât în bande
Redistribuire prin şef;
Reciprocitate la nivelurile
mai de jos
Redistribuire bazată pe
tributu formal şi/sau taxe;
pieţe şi comerţ
Stratificarea socială Egalitarist Egalitarist Rang (individual şi
lignajer)
Clase (minimale sau
conducători şi conduşi)
14
Descentralizat Centralizat
Bandă Trib Şeferie Stat
Stăpânirea proprietăţii Simţ al proprietăţii scăzut
sau inexistent
Comună (liniaritate sau
clan) proprietate a a
pământurilor agricole
sau vitelor
Posesiune comunală asupra
pământului prin liniaritate
dar cu un puternic simţ al
proprietăţii personale a
titlurilor, privilegiilor,
artefactelor rituale etc.
Proprietatea privată şi de
stat creşte în detrimentul
proprietăţii comunale
Lege şi controlul legitim al forţei
Nu există legi sau pedepse
formale; dreptul de a folosi
forţa este comunal
Nu există legi sau
pedepse formale; dreptul
de a folosi forţa aparţine
lignajelor, clanului sau
asocierii
Pot exista legi formale şi
pedepse specificate pentru
încălcarea tabuurilor; şeful
are un acces limitat la
coerciţia fizică
Legi şi pedepse formale;
statul este singurul care
deţine accesul legitim la
folosirea forţei fizice
Religie Nu există preoţie religioasă
sau specialişti; şamanism
Şamanism; accent
puternic pe riturile de
iniţiere şi alte rituri ale
trecerii care unifică
liniarităţile
Preoţime formală
incipientă; religie ierarhică
sau bazată pe strămoşi
Preoţii specializaţi asigură
legitimarea sacră a statului
Exemple recente şi contemporane
!Kung Bushmen (Africa)
Pigmeii (Africa)
eschimoşii (Canada,
Alaska)
Shoshone (U.S.)
Kpelle (W. Africa)
Yanomamo (Venezuela)
Nuer Sudan)
Cheyenne (U.S.)
Hawaii precoloniali
Kwakiutl (Canada)
Tikopia (Polinesia)
Dagurs (Mongolia)
Ankole (Uganda) Jimma
(Etiopia)
Kachari (India)
Volta (Africa)
Exemple istorice şi preistorice Virtual toate societăţile
paleolitice
Iroquois ( U.S.)
Oaxaca Valley (
Mexico),
1500-1000 B.C.
Precolonial Ashanti, Benin,
Dahomy ( Africa)
Scottish Highlanders
Zulu precoloniali (Africa)
Aztecii (Mexic)
Incaşii (Peru)
Sumerienii (Irak)
Sistemul politic preindustrial: o tipologie evoluţionară surse: Abrahamson 1969; Carniero 1970; Eisenstadt 1959; Fried 1967; Levinson and
Malone 1980; Lomax şi Arensberg 1977; Service 1971 apud. Lewellen, 1940, pp. 24-25
15
Puţine dintre grupurile studiate de antropologi
Sistemele necentralizate
În cadrul sistemelor tradiţionale în general, puterea este fragmentară, temporară şi dispersată
între familii, bande, lignaje şi alte forme variate de asociaţie. Grupuri politice lărgite se formează doar în
situaţii excepţionale, război, calamităţi şi se dezmembrează imediat ce pericolul a trecut. Aceste grupuri
sociale nu posedă ceea ce s-ar putea numi guvern cel puţin în sensul unei elite politice permanente. Deşi
întâlnim acţiuni politice individuale (accesul la poziţii de conducere) sau colective (luarea deciziilor
comune, apărarea teritoriului)constante nu există structuri de monopol a forţei coercitive sau sisteme
economice centralizate bazate pe taxe sau tribut (mutu?)
Bandele
În literatura de specialitate nu există un consens general referitor la caracteristicile acestora (de
exemplu această etichetă se aplică unor grupuri care variază de la 25 până la 3-400 membri). Printre
caracteristici cele mai des întâlnite sunt: organizarea sezonieră, lipsa structurilor de autoritate
centralizată şi economie bazată pe vânătoare şi cules. Societăţile care au mai rămas să fie studiate lipsite
de agricultură, creşterea animalelor domestice dependente de mâncarea sălbatică caracterizate de
nomadism si redistribuţie sezonieră a populaţiei par a fi modul social de organizare din era paleolitică.
„Bandele sunt de obicei, mic, având probabil 25 indivizi grupaţi în familii nucleare. Deşi există o
diviziune a muncii după vârstă şi sex, nu există însă, virtual nici o specializare a competenţelor ceea ce
înseamnă că unitatea grupului lărgit este, în termenii lui Emile Durkheim, mecanică; ceea ce înseamnă
că ea se bazează pe obicei, tradiţie, valori şi simboluri comune, mai degrabă decât pe o interdependenţă
a rolurilor specializate. O regulă strictă a bandei, exogamia duce la alianţe maritale cu alte bande şi acest
grup lărgit este typicale unit de asemenea de rudenii bilaterale (bazate în mod egal pe ambii părinţi).
Lignajele – în sensul descendenţei corporatiste a grupurilor ce deţin drepturi teritoriale – nu ar fi fost
suficient de flexibile pentru fluctuaţiile constante ale societăţilor bazate pe vânătoare şi cules.
Morton Fried caracterizează bandele ca fiind egalitariene în economie (distribuţia mâncării şi a
altor bunuri se bazează pe sharing, organizarea socială, legăturile se bazează pe relaţii reciproce în
interiorul bandei şi între bande), şi politică (luarea deciziilor este de obicei o problemă de grup, toţi
bărbaţii au acces egal între anumite vârste, şefia este susţinută de calităţile personale ale individului care
nu are însă putere coercitivă şi de asemenea este temporară în funcţie de situaţie. Şeful e mai degrabă un
arbitru decât un manager şi eventual, un expert, consilier în anumite situaţii.
Bandele au fost împărţite în patrilocale, compuse şi anormale (Service, 1962).
1. Tipul patrilocal (este cel mai răspândit) Elman Service le priveşte ca un mod aproape
inevitabil de organizare datorită avantajului stabilităţii prin repopularea cu noi membri din afară şi a
capacităţii de a forma alianţe extinse prin intermediul mariajelor şi caracteristica flexibilităţii deosebite.
2. Bandele compuse ar rezulta după Service, din colapsul structurilor anterioare depopulate de
boli şi război şi dup ce au venit în contact cu civilizate. Ele apar mai degrabă ca o aglomeraţie decât ca o
societate structurată.
3. Bandele anormale au structuri sociale atât de fragmentate încât au fost caracterizate ca
exemplificând nivelul familial de integrare socio-culturală (shoshonii şi eschimoşii).
Triburile
Termenul de trib este folosit de obicei, pentru a defini o scală largă de entităţi ce nu au aproape nimic în
comun de aceea, unii autori preferă să-l înlocuiască cu cel de rasă „dacă ar fi să aleg un cuvânt din
16
vocabularul antropologiei ca fiind cel mai engregious caz de lipsă de sens voi trebui să trec peste trib în
favoarea rasei”(Morton Fried, 1967, p. 154).
Obiecţiile aduse acestui concept sunt:
1. nu cuprinde un grup discret de societăţi care împărtăşesc calităţi comune
2. nu diferă suficient de alte tipuri precum bandele şi şeferiile
3. sugerează un anume grad de integrare socială care de obicei nu există (Helm, 1968)
El este mai mult folosit din nevoia existenţei pentru teoria socio-politică (evoluţionară) ca veriga
lipsă între bandele bazate pe vânătoare-cules şi sistemele centralizate.
Unii autori consideră chiar (Levellen) că diversele clasificări eşuează deoarece tribul s-ar putea
să nu se preteze la o definiţie în termeni politici.
„Spre deosebire de bandă, şeferie, stat conceptul de trib nu se referă într-adevăr – şi nici nu poate
– la un tip particular de organizare politică atâta timp cât se pare că există puţine limite structurale sau
sistemice în tipurile de forme. (Levellen, p.32)
Dintre caracteristicile comune atribuite triburilor se numără: lipsa centralizării, existenţa unei
autorităţi distribuite între un număr mic de grupuri a căror unitate se bazează pe o reţea de relaţii
individuale şi de grup; nu există specializare economică, politică sau profesionalizare religioasă. Faptul
că se bazează pe domesticirea animalelor le fac să fie mai sedentare şi mai dens populate. Calitatea
definitorie a tribului după Service este existenţa solidarităţii pantribale care uneşte diversele comunităţi
independente în grupuri sociale mai largi. După solidaritate bazată pe asociaţie formală derivată din
rudenie – matriliniară sau patriliniară – care include grupuri lignajere bazate matriliniar sau patriliniar
şi clanuri – grupuri lignajere ce se revendică de la un strămoş (de obicei, mitic), sau informală bazată pe
asocieri voluntare şi involuntare.
Potrivit tipurilor de solidarităţi unificatoare sau în funcţie de cine ia decizii pentru grup, triburile
pot fi împărţite în:
- organizare politică bazată pe rudenie: lignaj segmentar (în special în Africa). În acest caz,
grupuri autonome din diverse sate se pot alătura într-o unitate mai mare pentru ritualuri sau a face faţă
anumitor ameninţări. Acesta este cazul populaţiei Nuer din sudul Sudanului descris de E.E. Evans-
Pritchard în 1940. Cu o economie bazată pe porumb şi mei în anotimpul ploios şi creşterea animalelor
domestice în perioada nomadică a sezonului secetos. Populaţia este extrem de independentă, sistemul
social nu prezintă nici o autoritate centrală sau formală în afara satului, este extrem de fluid, iar unitatea
pantribală se realizează doar în cazul ameninţărilor externe. La nivelul gospodăriilor, organizarea este
bazată pe relaţiile patriliniare a bărbaţilor, acestea se pot grupa în unităţi mai mari care pin naştere,
adopţie şi imigraţie cresc fiind urmate inevitabil, de fiziuni formând grupuri similare în satele
învecinate. În cadrul acestei răspândiri, unele grupuri bazate pe lignaje minore, în anumite condiţii,
unităţi din ce în ce mai mari: lignaje majore, maximale şi în cele din urmă, clanuri de până la mii de
indivizi. Între aceste clanuri se formează alianţe maritale datorită exogamiei. Sistemul politic este dublat
de unul teritorial datorită dreptului de proprietate a clanului asupra teritoriului. Proprietatea nu este
absolută, fiind deschisă membrilor altor clanuri. Circumstanţele de război şi vrajba formează o
dialectică de opoziţii complementare între aceste grupuri teritoriale: două astfel de grupuri pot să se
războiască între ele, dar se vor uni împotriva unui al treilea care le atacă, iar procesul continuă cele trei
putându-se uni împotriva unui al patrulea care le ameninţă şi se vor dezintegra când ameninţarea
dispare. Evans Pritchard va caracteriza acest sistem ca fiind
„Un stat acefal fără organe legislative, juridice şi executive. Cu toate acestea, el este departe de a fi
haotic. el este o formă durabilă şi coerentă ce ar putea fi numită « anarhie ordonată»”.
Figura 3 (opoziţia complementară Nuer)
17
- sistemele bazate pe vârstă în cadrul cărora grupurile care sunt iniţiate împreună la pubertate vor
fi caracterizate printr-o solidaritate datorită funcţiilor pe care ei le au de îndeplinit potrivit categoriilor
de vârstă. De exemplu, tinerii adulţi formează clasa războinicilor, iar bătrânii cea care guvernează.
- De asemenea, această solidaritate poate avea raţiuni religioase (atâta timp cât nu există
profesionişti, astfel că stratificarea rituală, în special în grupurile uniliniare, poate constitui elementul
de integrare atâta timp cât în cadrul ritualurilor importante ei pot primi drept de decizie chiar în
probleme laice; la fel în unele comunităţi, deciziile sunt în cadrul Sfatului Bătrânilor. Aceste tipuri de
organizări nu sunt niciodată simple şi pure. De exemplu, în cazul comunităţii Kpelle din vestul Africii
care este un grup cultural fragmentat în comunităţi autosuficiente acre deţin drept ereditar asupra
pământului dar şi un Sfat al Bătrânilor care ia decizii prin consens. În paralel cu puterea politică a
acestor grupuri există societatea secretă a bărbaţilor Poro care deţine o putere politică supranaturală
dincolo de lignaje şi graniţele şeferiilor. Se poate observa suprapunerea tipurilor de organizări:
centralizarea şi ierarhia şeferiei, organizarea segmentară şi solidaritatea pantribală a tribului care
cuprind toate cele trei subtipuri: asociaţională, consiliul satului şi stratificarea rituală
- societăţile bazate pe asocierea voluntară a războinicilor sau poliţiei (indienii americani)
- de asemenea există destule triburi ]n care deciziile politice sunt luate de câtre consiliile săteşti pe
baza unor discuţii ce vor determina un consens purtate de bătrânii satului;
- cazul societăţilor Big Man în care respectivul individ deţine autoritate politică datorită bogăţiei,
generozităţii şi curajului în război, deşi poziţia sa este extrem de instabilă fiind dependentă de rezultate.
Sistemele centralizate
În cadrul acestora puterea şi autoritatea este deţinută de o persoană sau un grup de persoane.
„Aceasta este adevărat prin definiţie. Prin extensie, putem prezice că aceste societăţi tind să fie mai
dens populate decât bandele şi triburile că sunt stratificate după ranguri sau clase, au roluri sociale şi
ocupaţionale specializate, utilizează o tehnologie mai productivă, au economii bazate pe redistribuţie
specializată şi sunt mai stabile în grupările socio-politice.” (Levellen p 35)
De unde rezultă o consecinţă, şi anume că aceste sisteme sunt mult mai inegale decât cele
necentralizate fiindcă accesul în poziţiile de putere nu mai este egal pentru toţi ci în mare măsură se
bazează pe apartenenţa la o anumită clasă sau elită. cu toate acestea de acum relaţiile politice încep să
înlocuiască cele de rudenie în ceea ce priveşte organizarea socială şi conducerea acesteia. Deşi grupuri
cu descendenţă uniliniară continuă să existe şi chiar să deţină putere locală, politica nu se mai manifestă
în special prin rudenie. Apar politicienii odată cu specializarea acestui sector şi birocraţia de rigoare.
Şeferiile
Ca şi în cazul tribului caracterizarea şeferiei a mecanismelor integrării politice ale acesteia sunt,
în parte mai mult deduse din ceea ce ar trebui să existe între trib şi stat, unele cercetări de teren (Lewis,
1968) (Lewis Herbert. 1968. "Typology and Process in Political Evolution." In Essays on the Problem of
Tribe: Proceedings of the 1967 Annual Spring Meeting of the American Ethnological Society, ed. J.
Helm. Seattle: University of Washington Press.) arată că multe astfel de organizări politice oscilează
între versiunea conducerii centralizate şi egalitarismul necentralizat în funcţie de apariţia liderilor
puternici. Se deosebesc de triburi prin două caracteristici principale: densitatea populaţiei mult mai mare
(care este posibilă datorită creşterii productivităţii) şi complexitatea (prin existenţa unei forme de
autoritate centrală). În cazul şeferiilor, există forme de guvernământ relativ permanente care se bazează,
de obicei pe colectarea şi redistribuirea surplusului economic (inclusiv a surplusului de muncă). Poziţia
conducătorului este caracterizată prin putere minimală care poate include: putere de coerciţie, autoritatea
18
ultimă de decizie în distribuirea pământului, competenţa de a recruta armată, colectarea de taxe
(mâncarea sau bunuri). Deşi nu se moşteneşte ereditar, poziţia de conducător este accesibilă doar
anumitor familii sau lignaje. Nu există clase sociale, în schimb indivizii au ranguri potrivit apartenenţei
la anumite grupuri: ranguri mai înalte celor apropiate de lignajul şefului. Inegalitatea socială este o
caracteristică definitorie. În cadrul acestor tipuri de organizări politice, puterea nu este definitiv
distribuită: nici şeful nu are putere absolută, nici „aristocraţia” nu deţine vreun aparat punitiv formal, iar
supunerea faţă de şef rezultă mai degrabă din controlul pe care acesta îl are asupra redistribuţiei
resurselor economice şi mai puţin din frica pedepselor fizice. În acelaşi timp nu trebuie să gândim că
birocraţia existentă la acest nivel de organizare ar prezenta roluri şi funcţii clar diferenţiate între ele şi
nici stabilă, fapt ce implică pentru menţinerea poziţiei de şef, competenţa de a se descurca între diversele
conflicte ce pot apărea între diversele grupări ale acesteia.
Hawai-ul precolonial a fost caracterizat ca ilustrând acest tip de organizare. Exista credinţa
conform căreia şefii ar fi descendenţi direcţi ai zeilor, cu puteri supranaturale, ceea ce făcea ca ei să fie
înconjuraţi de un set extrem de laborios de tabuuri a căror încălcare putea atrage condamnarea la moarte.
Ei erau conducătorii economici, militari şi rituali supremi, deşi multe din aceste funcţii erau delegate
unei administraţii, de obicei împărţite în două: nobili şi membri comuni. Onorurile erau oferite în
funcţiile de rangul indivizilor, determinat de ordinea naşterii şi apropierea de marele şef. Şefii mai mici
controlau alocarea pământurilor şi a apei (funcţie extrem de importantă într-o societate ce se baza mult
pe irigaţii), şi a muncii publice. Sistemul de strângere a tributului era ierarhizat, şeful primea nobilii de
rang înalt care-i primea de la cei din rang inferior şi aţa mai departe. Dar nu exista o structură
administrativă legală nici măcar pentru folosirea forţei, chiar dacă în anumite privinţe şeful avea drept de
viaţă şi de moarte asupra supuşilor. De asemenea, lipsa diferenţierii sferei politice bazată pe teocraţia
ereditară nediferenţiată total de religie şi rudenie, la fel ca şi starea constantă de război ce determina
înlocuirea întregii clase de nobili a împiedicat dezvoltarea unei structuri statale.
Un alt exemplu îl constituie societăţile indiene din nord-vestul Americii. Deşi, nu au apucat să
fie studiaţi în starea lor originală, în 1885 la data când Franz Boas a început studiile de teren, indienii
Kwakiutl de pe insula Vancouver avea deja un secol de contacte cu negustorii misionari şi marinarii
fiind în mare parte decimaţi de boli. Cu toate acestea, păreau dintre cei mai dezvoltaţi din America de
Nord în ceea ce priveşte posesia materială. Erau divizaţi în 25 de state formate din două până la şapte
numayma (unităţi extrem de strânse formate din câteva familii). În cazul acestei organizări observăm o
nemaipomenită stratificare în termeni de ranguri (obţinute în special ereditar sau prin căsătorie) susţinute
de titluri, podoabe şi privilegii ceremoniale, fiecare numayma fiind stratificată în termeni de prestigiu în
cadrul satului şi fiecare individ are propriul rang în cadrul numayma. La o populaţie de 1500 de indivizi
existau nu mai puţin de 650 de poziţii distincte, acestea fiind menţinute deseori prin intermediului
potlatch-ului. Aşa cum arată Lewelen, deşi Kwakiutl prezintă multe elemente care ar caracteriza şeferia:
un sistem puternic de ranguri, roluri de conducere specializate bazate pe ereditate, existenţa unor agenţii
de guvernare permanente şi redistribuţie, studii paralele (făcute de Codere şi Drucker şi Heizer)(
Drucker P., and Robert F. Heizer. 1967. To Make My Name Good: A Reexamination of the Southern
Kwakiutl Potlatch. Berkeley: University of California Press, Codere Helen. 1950. Fighting with
Property: A Study of Kwakiutl Potlatching and Warfare, 1792- 1930. Seattle: University of Washington
Press., 1957. "Kwakiutl Society: Rank without Class." American Anthropologist 59:473-86.
Cohen Abner. 1969a. Custom and Politics in Urban Africa: A Study of Hausa Migrants in a Yoruba
Town. Berkeley: University of California Press.) indică multe „abateri de la normă”: deşi în termeni de
ranguri poziţia şefului ar presupune un surplus de autoritate entitatea politică zilnică, în practică este
numayma i.i. înseamnă că acţiunea politică se bazează pe rudenie ca în cazul triburilor; faptul că nici un
membru al societăţii nu era suficient de bogat pentru a susţine un potlatch fără a se împrumuta precum şi
19
faptul că conţinutul acestuia era constituit de Hudson Bay blanket necomestibilă şi cea mai valoroasă
formă de monedă de schimb pun sub semnul întrebării dacă potlatch-ul în acest caz (dar şi în general)
reprezintă un sistem de redistribuţie. S-ar putea ca el să fie mai degrabă un sistem de reciprocitate
caracteristic bandelor şi triburilor. (Lewellen, pp. 39-40)
Statul
Pentru înţelegerea a ceea ce reprezintă această formă modernă de organizare socială ce s-a
răspândit pe tot globul, trebuie mai întâi să înţelegem cum este ea posibilă, care sunt condiţiile care au
făcut-o posibilă şi, înainte de toate, cum trebuie să fie cei afectaţi de ea pentru ca ea să poată exista.
Răspunsul la ultima întrebare este pe cât de scurt pe atât de complicat. Statul nu poate exista decât în
condiţiile existenţei unei populaţii relativ civilizate. Deci, ce este civilizarea?
Tipologia primelor 21 de State
Incipient Reprezentativ Tranziţional
Exemple (şi
perioada
acoperită)
Ankole ( Uganda) 1650-
1900 A.D.
Hawaii 1700-1850 A.D.
Norway 900-1100 A.D.
Tahiti 1700-1800 A.D.
Volta ( Upper Volta and
Ghana)
1400-1900 A.D.
Zande ( Sudan) 1750-
1850 A. D.
Angkor ( Cambodia) 1150-
1300 A.D.
Axum ( Ethiopia) 25-62,5 A.D.
Egypt 29,50-2500 B.C.
Inca ( Peru) 1425-1539 A.D.
Kachari ( India) 1800 A.D.-
Mongolia1200-1325 A.D.
Scythia ( Ukrain) 400-725 A.D.
Yoruba ( Nigeria) 1400-1900
A.D.
Aztecs ( Mexico) 1425-
1521 A.D.
China 250 B.C.-225 A.D.
France900-1100 A.D.
Jimma ( Ethiopia) 1825
A.D.-
Kuba ( Zaire) 1850-1900
A.D.
Maurya ( India) 1100-1275
A.D.
Comerţ şi pieţe De o importanţă limitată Dezvoltat la nivelul supra-local Complet dezvoltat şi de
mare importanţă
Modul de
succesiune în
post
Predominant ereditar Ereditar şi prin numire În principal prin numire
Proprietatea
asupra
pământului
Proprietate particulară
extreme de rară în
principal posesiune
comunală asupra
pământului şi animalelor
Proprietate privată limitată
asupra pământului dar
posesiune în creştere a statului
Proprietatea privată asupra
pământului importantă atât
pentru aristocraţi cât şi
pentru oamenii de rând
Sistemul juridic
Nu există vreo codificare
a legilor şi pedepselor. Nu
există judecători
specializaţi formali
Codificare incipientă a legilor
şi pedepselor. Judecători
formali şi funcţionari generali
(nespecializaţi) ce decide în
Cazurile
Codificare completă a
legilor şi pedepselor.
Administrarea justiţiei se
află în mâinile judecătorilor
formali.
Sistemul de
impozite
Tribut voluntar neregulat
şi muncă ocazională
Tribut regulat. Marile lucrări
sunt executate cu ajutorul
muncii forţate.
Sistem de taxe bine definit
cu un aparat complex apt să
asigure continuitatea
Source: Claessen and Skalník (eds.) 1978.
20
IV. Statul modern – tehnologia
Lumea de azi este tehnologizată în totalitate şi la toate nivelurile: economia modernă înseamnă tehnologie
de exploatare a naturii (materiilor prime), a oamenilor (angajaţilor) şi a culturii (informaţia pentru profit);
civilizaţia modernă este tehnologie socială de control a impulsurilor naturale, a grupărilor (claselor) sociale
inferioare, a ideologiilor şi utopiilor; iar ştiinţa modernă este o tehnică de raţionalizare a lumii fizice, a
comportamentului şi înţelegerii umane. „Ştiinţele naturii şi tehnologia împărtăşesc o formă fundamental similară
de raţionalitate.” (Feenberg, 2002, p. 164) Tehnologia seamănă cu „ştiinţa şi matematica prin independenţa sa
intrinsecă de lumea socială. Dar spre deosebire de ştiinţă şi de matematică tehnologia are un impact social imediat
şi extrem de puternic.” (Feenberg, 1999, p. 77) Prin urmare este greşit să se reducă tehnologia la ştiinţă, nici
măcar la ştiinţă aplicată. De la nivelul actual de dezvoltare la care a ajuns, „ca şi cultura, raţionalitatea tehnologică
modernă nu (mai) este dependentă de ştiinţă şi filosofie ci de formele ierarhice ale organizării sociale şi ale
tehnologiilor.” (Feenberg, 2002, p. 112) Deşi sincronice progresul tehnologic şi cel ştiinţific nu sunt identice şi
nici nu se suprapun unul peste celălalt. Tehnologia se referă la „urmărirea eficienţei în producerea obiectelor de
un anume tip” (Skolimowski, 1983, p. 44), indiferent că este vorba de tehnologii materiale, de producere a
obiectelor fizice, tehnologii sociale de obţinere a unor conduite dezirabile sau tehnologii epistemice de producere
de teorii, fiecare tehnologie are propriul ei principiu de eficienţă. „Diferitele ramuri de învăţare se originează şi
condiţionează moduri specifice de gândire, dezvoltă şi aderă la categoriile prin care îşi pot exprima cel mai bine
conţinutul şi prin mijloacele pe care ele le pot dezvolta în continuare.” (idem, p. 46) Putem distinge pattern-uri
specifice de gândire care duc la creşterea eficienţei în diferitele ramuri tehnologice. De exemplu, a gândi geodezic
înseamnă a gândi în termeni de acurateţe, a gândi specific pentru un inginer civil înseamnă a gândi în termeni de
durabilitate, pentru un inginer mecanic în termeni de eficienţă, pentru un arhitect în termeni de durabilitate,
utilitate şi estetică. Dezvoltarea excedentară a componentei tehnologice a gândirii, acţiunii şi producţiei a făcut ca
fenomenele sociale şi culturale să nu fie atât de influenţate de tehnologie cât să fie într-adevăr situate în ea.
„Tehnicile psihosociale au drept rezultat modificarea oamenilor pentru a-i face dispuşi să se subordoneze cu
bucurie noului mediu şi nu implică în niciun caz un fel de dominare a umanului asupra Tehnicii.” (Ellul 1983, p.
86)
În mod obişnuit, natura complexă a ceea ce este desemnat sub numele generic de tehnologie este mascată
de „identificarea constantă şi incorectă, care induce în eroare a [acesteia] cu ştiinţa, ştiinţa aplicată, hardware-ul
(artefactele materiale) sau cu toate produsele tehnologiei.” (Hannay şi McGinn, 1980, p. 26). Dar tehnologia este
în acelaşi timp un aparat (aranjamente sociale precum fabricile, birocraţiile, instituţiile de cercetare etc.) (Winner,
1977); poate fi concepută ca ansamblul artefactelor tehnologice, procedurilor de operare şi cunoaşterii mentale
(Hannay şi McGinn), sau, chiar mai detaliat, poate fi prezentată în setul categorial cvadri-dimensional: ca obiecte,
ca şi cunoaştere, ca activitate şi ca voinţă (referitor la aspectul ideologic al acesteia i.e. semnificaţiile, scopurile
sau intenţiile pe care tehnologia le include). „Tehnologia ca obiect poate fi distinsă potrivit tipurilor de obiecte
(utilităţi, unelte, maşini), tehnologia ca şi cunoaştere potrivit tipurilor de cunoaştere (maxime, reguli, teorii),
tehnologia ca activitate potrivit tipurilor de activităţi (a produce, a proiecta, a întreţine, a utiliza), iar tehnologia ca
voinţă potrivit tipurilor de voinţă (voinţă activă, voinţă receptivă).” (Mitcham, 1994, p. 268)
Fără a complica prea mult distincţia între diversele tipuri de tehnologii, se constată că în reprezentarea sa
comună tehnologia reprezintă „un sistem de cunoaştere operabil derivat în principal din cunoaşterea ştiinţelor
naturii” şi este mai puţin sesizată sub aspectul său soft sau „slab” „un sistem de cunoaştere operabil derivat din
cunoaşterea din cadrul ştiinţelor sociale, non-naturale şi neştiinţifice (tradiţional) destinată rezolvării diverselor
probleme practice (…) În general putem spune că tehnologia tare se manifestă prin forme materiale, pe când
tehnologia slabă se manifestă în special prin psihologia şi comportamentul uman.” (Jin, p. 113) Cu alte cuvinte
21
tehnologia este identificată cu „tehnologiile hard” sau „tari”. În sensul său cel mai larg “hard” se referă la entităţi
fizice tangibile (precum uneltele, instrumentele, echipamentele, maşinile, centralele, procesele industriale etc.), iar
“soft” la cele fără formă fizică tangibilă precum modurile de a executa ceva (cunoaşterea, informaţia, expertiza,
competenţele, managementul, marketingul, colecţiile de idei exprimând scopuri, funcţii şi raţionalitatea eforturilor
i.e. fuziunea cunoaşterii, procedurilor şi raţionalităţii).
Tehnologia tare priveşte lucrurile care ne procură elementele necesare vieţii noastre materiale. Ea este
domeniul „deprinderilor, uneltelor şi regulilor utilizate de oameni pentru alterarea, acomodarea (oamenii pot doar
acomoda, nu şi controla natura) şi administrarea naturii pentru supravieţuirea şi dezvoltarea oamenilor.” (Jin, p.
113) Tehnologiile soft se centrează pe gândire şi ţin mai mult de domeniul creativităţii umane. „În scurt,
tehnologia soft este tehnologia intelectuală a creaţiei şi inovaţiei centrată în gândirea umană, ideologie, emoţie,
valori, perspective asupra lumii, comportamente individuale şi organizaţionale, precum şi societatea umană.”
(Idem, p. 114) Dincolo de concepţia tradiţională a tehnologiei derivată din paradigma ştiinţelor „tari” ale naturii,
pot fi distinse cel puţin trei concepţii „slabe” asupra tehnologiei: perspectiva antropologică (Mumford) pentru care
tehnologia este o activitate productivă legată intrinsec de natura umană, perspectiva epistemologică
(Skolimowski, Bunge, Jarvie) pentru care tehnologia constă din procedurile acestor procese productive şi
perspectiva sociologică (Ellul) care o vede ca semnul distinctiv al gândirii şi acţiuni umane în societatea modernă.
(v. Mitcham şi Mackey, 1983, pp. 1-7) „Tehnologia trebuie să fie mai degrabă socio-tehnologică decât tehnică, şi
o tehnologie trebuie să includă sistemele manageriale şi sociale de susţinere necesare aplicării ei la scară largă.”
(Brooks, 1980, p. 65) Tehnologia mai poate fi concepută chiar ca raţionalitate (Ellul, p. 76) „o formă a cunoaşterii
umane”. (Skolimowski, 1983, p. 43) Ea poate fi considerată şi dintr-o perspectivă pur relaţională şi intersubiectivă
ca o realitate creată de fiinţele umane şi ca atare văzută în domeniul câmpului format din interferenţele acestora,
caz în care ies în evidenţă aspectele sale comportamentale şi relaţionale, i. e. tehnologia ca strategie, determinate
de entităţile de tip relaţional precum poziţiile (dominanţă-subordonare), puterea, valoarea şi contextualitatea.
(Lindblad-Gidlund, 2005)
Tehnologiile soft care depăşesc astăzi în pondere şi profunzime noile tehnologii şi produse tehnologice
clasice, constituie adevăratul motor al dezvoltării economice. Ele reprezintă „restul” universului tehnologic,
tehnologiile neconvenţionale precum managementul şi noile politici de guvernare pentru garantarea realizării
drepturilor umane (good governance) cu noile lor design-uri organizaţionale şi modele de afaceri, noile strategii
financiare şi metode de competiţie economică şi (efficient banking, prudent regulation sau chiar deregulation),
pieţele deschise, sistemele de patente, managementul global orientat către echilibrul ecologic şi cultural, educaţia
pentru creativitate şi spiritul antreprenoriatului, (entrepreneurship), cultivarea sistemelor de gândire, într-un
cuvânt „tehnologia socială şi umanistă” (Gao, 1996) a viitorului. „Tehnologia soft se manifestă prin folosirea
deliberată a legilor sau experienţei comune în activităţile economice, sociale şi umaniste; de aceea tehnologia soft
formează regulile, mecanismele, mijloacele, instituţiile, metodele şi procedurile care contribuie la îmbunătăţirea,
adaptarea şi controlul asupra lumii subiective şi obiective.” (Jin, p. 113) În fond, expresiile materiale ale
tehnologiei nu sunt decât manifestările tipurilor distincte de raţionare, de dezvoltare a celor două forme de
tehnologie, iar linia de demarcaţie între cele două categorii de tehnologie nu este atât de clară şi precisă. De fapt,
orice entitate tehnologică este compusă din ambele forme de raţionalitate tehnologică doar că în proporţii diferite.
Tehnologiile „soft” ale intuiţiei, experienţei şi inspiraţiei umane precum şi implementarea acestora în forma
ingineriei cunoaşterii (knowledge engineering) şi a raţionamentelor fuzzy etc. operează sinergic cu cele „hard”,
care includ analiza numerică şi logică în sensul ei strict, amintind de anticul principiu chinezesc al Cărţii
schimbărilor (I-Ching) Yin şi Yang. „Yin” înseamnă flexibilitate, moderaţie şi adaptabilitate iar „Yang” înseamnă
putere, rigiditate şi exactitate. Întreg procesul de decizie, producţie şi dezvoltare economică, politică şi culturală,
ca şi lumea, este un ansamblu armonios „Yin-Yang”.
22
„Lucrurile pe care le numim «tehnologii» sunt moduri de a construi ordine în lumea noastră. Multe
dispozitive şi sisteme tehnologice importante în viaţa cotidiană conţin posibilitatea multor moduri diferite de
ordonare. (…) în acest sens inovaţia tehnologică este similară actelor legislative sau politice primare care stabilesc
un cadru pentru ordinea publică care va dura de-a lungul mai multor generaţii.” (Winner, 2004, p. 294) Iar
efectele „politicii” tehnologice sunt deja evidente. Ordinea politică cerută de artefactele şi sistemele tehnologice
este de departe mai rigidă şi mai inflexibilă decât legile sociale, dar configurează şi formează relaţiile interumane
în diverse forme politice la fel ca şi celelalte. Sistemele tehnologice ale managementului puterii, ale
comunicaţiilor, transporturilor şi producţiei, trebuie să fie, în general, organizări ierarhizate, centralizate şi
specializate administrate de persoane extrem de competente, deseori specializate şi bine instruite. Structura
internă eutaxiologică tehnologică este inconsistentă cu alte forme de organizare politică mai egalitariste (mai puţin
specializate), democratice (mai puţin ierarhice) şi descentralizate.
În cele ce urmează voi încerca să creionez filosofia internă, principiile de organizare încorporate în
tehnologia modernă, cele care au contribuit atât de mult la modificarea fiinţei omului modern. Pentru aceasta voi
pleca de la constatarea că în orice societate în care producţia nu este destinată folosirii imediate ci schimbului, i.e.
în care piaţa este cea care o organizează, se formează un set particular de principii generale care guvernează
relaţiile socio-economice ale acesteia. Modificările introduse de evoluţia tehnologică au avut loc în paralel cu
dezvoltarea ştiinţifică şi dezvoltarea industrială. Aceste modificări au fost determinate de principiile de organizare
a vieţii instituite odată cu industrializarea. Fiecare civilizaţie are un cod secret, un model de reguli sau principii,
un pattern organizaţional care se regăseşte în toate activităţile sale. În cazul etapei industriale a societăţii istorice,
după dezvoltarea acesteia şi răspândirea ei în lume, a devenit vizibil şi modelul său bazat pe separarea producţiei
de consum, dar şi a disjuncţiei public-privat, principii de organizare care au afectat fiecare aspect al vieţii de la
comportamentul sexual şi sporturi la muncă şi război. Modelul industrialismului, „codul său secret” cum îl
numeşte Alvin Toffler, se compune din şase principii legate între ele care izvorăsc, firesc, din separarea producţiei
de consum şi care au afectat aproape toate celelalte aspecte ale vieţi sociale. Aceste principii sunt: Standardizarea,
Specializarea, Sincronizarea, Concentrarea, Maximizarea, Centralizarea.
Standardizarea La fel cum producţia modernă de masă necesită standardizarea bunurilor, aşa şi procesul social necesită standardizarea omului
iar această standardizare se numeşte egalitate. (Erich Fromm)
Principiul standardizării, vizibil în producţia de obiecte identice în serie, se aplică nu doar bunurilor
materiale – e.g. standardizarea serviciilor poştale şi de telefonie de către ATT (American Telephone and
Telegram), standardizare care cuprindea nu doar dirijarea standardizată a rutelor poştale ci şi crearea unui centru
al standardizării pentru asigurarea economiilor în exploatare, regulamente, echipamente, linii şi conductori şi chiar
un sistem uniform de exploatare şi contabilizare –, ci şi muncii. Frederick Wunislow Taylor a fost primul care a
realizat că munca poate fi extrem de eficientă dacă se standardizează fazele care revin fiecărui muncitor. „În
primele decenii ale secolului nostru, Taylor a hotărât că există un mod optim (standard) de a face fiecare operaţie,
o sculă optimă (standard) pentru a o efectua şi un timp prescris (standard) în care să fie executată.” (Toffler, p. 88)
Astfel s-a ajuns la standardizarea majorităţii procedurilor şi activităţilor sociale publice: metodele de angajare,
testele de evaluare a salariaţilor (mai cu seamă în administraţia de stat), scara de salarizare (pe întregi ramuri
industriale), veniturile suplimentare, orele de masă, concediile, procedeele de rezolvare a revendicărilor, educaţia,
programele analitice standardizate, testele de inteligenţă standardizate (Binet, Terman), principiile de repartizare
pe clase în şcoli, metodele de admitere şi regulile de atestare a limbilor (americana, engleza, franceza standard),
mass-media (aceleaşi reclame, aceleaşi ştiri, aceleaşi nuvele), unităţile de măsură, maşinile, banii, preţurile etc.
23
Ulterior, dezvoltarea fără precedent a posibilităţilor tehnice a făcut ca această standardizare să devină mai
dinamică, o producţie la comandă de masă constând în asamblarea individualizată a modelelor prefabricate, prin
multiplicarea opţiunilor (mass customizations), individualizarea serviciilor (preţurile diferenţiate în funcţie de
client, vârstă, perioadă, situaţia generală a pieţei ,,tarife preferenţiale la transport), diversificarea desfacerii pentru
fidelizarea clienţilor (e.g. relaţiile cu clienţii, asistenţa comercială, livrarea la domiciliu, transportul clienţilor etc.)
Cu toată această schimbare dinspre modelul Ford-Taylor de organizare a producţiei către preeminenţa
consumatorului rege, principiul standardizării rămâne încă dominant în organizarea universului economico-social
al omului modern, în ciuda varietăţii (standardizate?) de opţiuni de combinare sau utilizare. Alegerea
consumatorului de bunuri de consum, de servicii, de drept de vot, de cunoaştere, de cultură de masă se face, în
fapt, între variate combinate standardizate, predefinite, limitate, variaţiuni ale aceleiaşi realităţi: dintr-o paletă de
culori, o gamă de motorizări, un set de accesorii, tipuri de abonamente, metode de abordare, tipuri de informare,
teorii şi metode de cercetare, genuri muzicale, cinematografice etc.
Dacă ar fi de găsit un substrat religios care ar fi favorizat, originar, standardizarea ca modalitate de
organizare, de producţie de bunuri materiale şi, de ce nu, spirituale, acesta ar putea fi scopul ascetic al eliberării de
sub dependenţa cărnii. „Acea viguroasă tendinţă de uniformizare a stilului de viaţă care astăzi stă la baza
interesului capitalist al standardizării producţiei îşi avea atunci temeiul ideal în respingerea «idolatrizării
trupului».” (Weber, p. 171) Astăzi, odată cu pierderea semnificaţiei sale originare şi impunerea principiului
consumului experienţial, hedonist, acest principiu s-a transformat în opusul său. Originar inserţia activităţii
economice în lumea religioasă s-a făcut sub auspiciile şi binecuvântarea divină, ca un mijloc pentru dobândirea
certitudinii izbăvirii: „Orice bănuţ care este plătit pentru voi înşivă, pentru copii şi prieteni trebuie să fie dat ca şi
cum ar fi o întâlnire cu Dumnezeu, ca şi cum ar trebui să-L servească şi să-L mulţumească pe Dumnezeu.
Supraveghează totul îndeaproape, căci altfel egoismul carnal şi hoţesc nu-I va lăsa nimic lui Dumnezeu.” (Baxter,
I, p. 327) Acest principiu funcţionează acum în slujba noilor forme de promovare a individualismului laic, închis,
grosier şi carnal al marketingului cultural modern, al lui Avon, Garnier sau L’Oreal: „Pentru că meritaţi.”
Specializarea Cel mai eficient mod de a utiliza energia omului este printr-o rivalitate organizată, care, prin specializare şi control social este, în
acelaşi timp, cooperare organizată. (Charles Horton Cooley)
Specializarea reprezintă al doilea principiu fundamental. Procesul de reducere a diversităţii structurale a
stilului de viaţă, limbii, gândirii este dublat de intensificarea diversităţii în diviziunea muncii. Omul gospodăriei
tradiţionale este înlocuit de specialistul sau muncitorul care repetă aceeaşi operaţie. Eficienţa specializării este de
necontestat aşa cum magistral o ilustrează exemplul clasic a lui Adams Smith: dacă un singur muncitor care
efectuează toate operaţiile necesare fabricării unui ac putea realiza într-o zi cel mult 20 de ace, sau eventual
niciunul, în cadrul unei manufacturi în care cele 18 operaţii diferite erau executate de 10 muncitori specializaţi
(fiecare efectuând una sau câteva) se produc mai bine de 48.000 de ace pe zi adică peste 4800 per muncitor.
(Smith, 1776, Cartea I, Cap. I, par. 03). Mirajul productivităţii specializării este umbrit însă de pericolul
dezumanizării muncitorilor. În 1908 când Henry Ford a început să fabrice Modelul T, el constata în autobiografia
sa că, din cele 7882 de munci specializate 949 trebuiau făcute de „bărbaţi voinici, apţi şi perfect integri din punct
de vedere fizic”, 3338 cereau bărbaţi cu o forţă fizică obişnuită, celelalte putând fi executate şi de femei sau copii
mai mari. Mai mult, constată el, „670 pot fi îndeplinite de bărbaţi fără picioare, 2637 de bărbaţi cu un singur
picior, 2 de bărbaţi ciungi de ambele braţe, 715 de bărbaţi ciungi de un braţ şi 10 de orbi.” Mostră paradigmatică a
cinismului la care poate duce raţionalitatea tehnologică în versiunea ei economică. „Munca specializată nu
necesită un om întreg ci numai o parte dintr-un om. Niciodată nu s-a adus o dovadă mai grăitoare că supra-
specializarea poate abrutiza.” (Toffler, pp. 91-92)
24
Economiştii consideră că diviziunea socială a muncii ar fi rezultat în mod natural din dorinţa oamenilor de a
fi fericiţi. „Pe măsură ce munca se divizează, randamentul creşte. Resursele pe care le avem la dispoziţie cresc,
fiind şi de mai bună calitate. Ştiinţa se face mai repede şi mai bine, operele de artă sunt mai numeroase şi mai
rafinate, industria produce mai mult iar produsele sunt mai bune.” (Durkheim, p. 154) Situaţia paradoxală a
specializării se relevă în efectele sale asupra paradigmei şi a perspectivei culturale a societăţii. Pe de o parte, ea a
făcut posibile inegalabilele şi nemaipomenitele realizări artistice, ştiinţifice, tehnice, economice şi filosofice:
„specializarea va face să progreseze în proporţii gigantice complexitatea sistemelor sociale, va multiplica
produsele, bogăţiile, schimburile, comunicaţiile, va stimula invenţiile în toate domeniile. Ea va determina
progresul civilizaţiilor. Specializarea noologică – în cadrul artelor şi al gândirii – se va afla la originea unei
prodigioase dezvoltări estetice, filosofice şi ştiinţifice;” pe de alta „în plan individual, ea determină însă
degenerescenţa tipului uman polivalent şi poli-tehnician dezvoltat de archê-societate, în speţă degenerescenţa
unui om la care exercitarea simţurilor atinsese o precizie şi o subtilitate nebănuite, care cunoştea toate lucrurile
din natură, care îşi fabrica singur uneltele, armele, casa şi jucăriile pentru copii. Acest om «total» va fi înlocuit,
mai ales în oraşe, de către un individ ale cărui aptitudini s-au atrofiat în avantajul câtorva doar, iar dezvoltarea
complexităţii sociale prin specializare va fi plătită de majoritatea populaţiei printr-o incontestabilă sărăcire a
personalităţii.
În acelaşi timp, dezvoltarea tehnologică şi specializarea i.e. diviziunea muncii se potenţează reciproc.
Concentrarea pe o singură operaţie (simplă) sau grup de operaţii, facilitează găsirea de noi sugestii în privinţa
posibilităţilor de producţie, fapt de natură să adâncească şi mai mult specializarea.
Tabloul maselor specializate de muncitori previzionat de către Adam Smith în Avuţia Naţiunilor, este
extrem de elocvent: „În cadrul procesului diviziunii muncii, angajarea celei mai mari părţi a celor ce trăiesc din
muncă, ceea ce înseamnă a celei mai mari părţi din oameni, ajunge să fie limitată la câteva operaţii simple, de
obicei, una sau două. Dar înţelegerea celei mai mari părţi a oamenilor este formată necesar de către utilizarea
cotidiană pe care i-o dau. Omul care îşi petrece viaţa executând câteva operaţii simple, al căror efect este probabil
întotdeauna acelaşi sau aproape acelaşi, nu are ocazia să îşi folosească înţelegerea sau inventivitatea în găsirea de
soluţii pentru învingerea unor dificultăţi care pentru el nu apar niciodată. El îşi pierde firesc, de aceea, obişnuinţa
unei astfel de utilizări şi de obicei devine atât de stupid şi de ignorant pe cât este posibil pentru o fiinţă umană să
devină. Starea de torpoare a minţii sale îl face incapabil nu doar să savureze sau să ia parte la o conversaţie
raţională, dar nici măcar în stare să conceapă un sentiment generos, nobil sau delicat şi, în consecinţă, chiar să îşi
formeze vreo judecată corectă referitoare la multe dintre îndatoririle vieţii sale private. (…) Îi corupe până şi
dexteritatea corpului şi îl face incapabil de a-şi exercita puterea cu vigoare şi perseverenţă în orice altă muncă în
afara celei în care a fost antrenat. Dexteritatea în îndeletnicirea sa particulară pare, astfel, să fie dobândită în
dauna calităţilor sale intelectuale, sociale şi marţiale.” (Smith, 1776, cartea V, Cap. 1, part 3, art. II, par. 4) Un
secol mai târziu Émile Durkheim constata adâncirea efectelor negative ale hegemoniei raţionalităţii economice în
cadrul relaţiilor sociale. „Tocmai pentru că funcţiile economice absorb astăzi cel mai mare număr de cetăţeni,
există o multitudine de indivizi a căror viaţă se petrece aproape în întregime în mediul industrial şi comercial;
deoarece acest mediu nu este decât puţin impregnat de moralitate, rezultă că cea mai mare parte a existenţei lor se
scurge în afara oricărei acţiuni morale. Or, pentru ca sentimentul datoriei să se fixeze cu putere în noi, trebuie ca
înseşi circumstanţele în care trăim să-l ţină în permanenţă treaz.” (Durkheim, p. 19)
Din punct de vedere economic diviziunea muncii duce la situaţia individului abrutizat descrisă de Smith.
„În orice societate avansată şi civilizată, aceasta este starea în care masele muncitoare, ceea ce înseamnă cea mai
mare parte a oamenilor, trebuie să cadă, dacă guvernul nu face eforturi să o prevină.” (Smith, idem)
Pe de altă parte, nu se poate determina obiectiv nicio legătură între variaţiile fericirii şi progresul diviziunii
muncii. Creşterea nivelului de fericire atât în forma cantităţii de plăcere cât şi al satisfacţiei psihice sau spirituale
25
are limitări intrinseci. Constituţia de fiinţă organică şi psihică a omului determină un maxim de fericire ca şi de
activitate pe care acesta nu îl poate depăşi. În primul rând capacitatea omului de a fi fericit, de a resimţi plăcere
este limitată de specificul constituţiei sale organice, plăcerea nu însoţeşte nici stările de conştiinţă foarte intense şi
nici pe cele foarte slabe, fapt demonstrat de forma câmpului variaţiilor pe care le poate parcurge intensitatea
plăcerii, după cum o arată Legea lui Weber-Fechner a senzaţiei, aplicată de Bernoulli sentimentelor complexe, iar
de Laplace (1847) raportului între starea (fortune = întâmplare, probabilitate, avere) fizică şi cea morală. Aceste
consideraţii se aplică inclusiv satisfacţiei de cunoaştere a cărei exacerbare nu poate decât perturba facultăţile
practice, moralei care nu poate domni excesiv asupra funcţiilor economice, fără a le paraliza, plăcerilor estetice
care nu sunt sănătoase decât cu moderaţie. „Prea mult idealism sau elevare morală fac adesea ca omul să nu mai
vrea să-şi îndeplinească îndatoririle cotidiene… există, deci, o intensitate normală a tuturor nevoilor noastre
intelectuale, morale, ca şi fizice, care nu poate fi depăşită.” (Durkheim, p. 158) Nu doar intensitatea medie, dar şi
numărul elementelor care produc plăcerea, satisfacţia nu poate fi nici prea mic (austeritate) sau prea mare (exces)
fără a înceta să mai producă efectul scontat.
La nivelul organizării sociale specializarea s-a tradus, în special, prin creşterea profesionalizării,
subordonată cerinţelor pieţei, piaţă care s-a interpus între specialist şi client transformându-i în producător şi
consumator: sănătatea un produs furnizat de medic şi sistemul sanitar, educaţia produsă de profesori şi sistemul de
învăţământ şi consumată de elevi, cunoaşterea un produs comandat de piaţă şi executat de către cercetători. Varii
categorii profesionale au început să îşi revendice dreptul de a se numi profesionişti şi să obţină puterea de a stabili
standarde, preţuri şi condiţii de acces în specialitatea lor. Astfel că astăzi, mai mult ca niciodată, datorită
dezorientării epistemice datorat excesului de informaţie şi lipsei de repere aduse de către societatea informaţiei
(nu a cunoaşterii!), aşa cum observa Michael Pertschuk, preşedintele Comisiei Federale pentru Comerţ ale S.U.A
între anii 1977 şi 1981, „cultura noastră este dominată de profesionişti care ne numesc ‹‹clienţi›› şi ne spun care
sunt ‹‹nevoile›› noastre.” (apud Toffler, p. 92)
Neîmplinirile şi eşecurile societăţii contemporane sunt consecinţa mai multor factori dar printre cei mai
importanţi poate fi considerat acela că societatea funcţionează pe baza teoriei că specializarea este soluţia pentru
succes, uitându-se că specializarea împiedică gândirea comprehensivă. În lipsa unei înţelegeri care să integreze
avantaje tehno-economice oferite societăţii de către miile de specializări, acestea sunt obţinute în modalităţi
extrem de insuficiente şi chiar extrem de dăunătoare cum este cazul înarmării. (Fuller, 1971, p. 12) Văzută prin
prisma rezultatelor şi consecinţelor sale, raţionalitatea economică se dovedeşte a fi extrem de problematică. Însăşi
etimologia termenului de raţional, ratio, vine de la raport. Încă la Aristotel putem găsi concepţia că omul
rezonabil, raţional, este cel care vede lucrurile cu ratio, ceea ce înseamnă în adevăratele lor proporţii. Specialistul,
în schimb, dacă este să fie numai atât, nu poate vedea rapoartele (ratios), pentru că este pregătit să vadă doar un
lucru, specialitatea sa. Or, nu se poate obţine o proporţie numai dintr-un singur lucru. Starea de dezordine socială
produsă de exacerbarea specializării se datorează în special adâncirii exagerate a acesteia, neexistând timp pentru
ca diversele funcţii delimitate de aceasta să se armonizeze, să se formeze o opinie colectivă care să legitimeze
diferenţele dintre diversele tipuri de specialitate şi în special armonizarea dintre specializările economice şi cele
non-economice. „Nici societatea politică în ansamblul său, nici statul nu pot, desigur, să se achite de această
funcţie; viaţa economică deoarece este foarte specializată şi se specializează pe zi ce trece mai mult, scapă
competenţei şi acţiunii lor.” (Durkheim, pp. 19-20)
Sincronizarea Oraşele lumii sunt concentrice, izomorfe şi sincrone. Numai unul există iar tu întotdeauna te afli în acelaşi. Acesta este efectul
revoluţiei lor permanente, a circulaţiei lor intense şi magnetismului lor instantaneu. (Jean Baudrillard)
26
Adâncirea rupturii dintre producţie şi consum, promovarea eficienţei şi maximizării producţiei a influenţat
inclusiv modul de valorificare a timpului. Time is money. Capitalul investit în mijloacele de producţie nu poate fi
irosit, de aceea diversele etape specializate de producţie trebuiau sincronizate. Acest fapt a implicat ridicarea
punctualităţii la gradul de valoare socială: muncile au fost cronometrate şi divizate în faze succesive; timpul liber
şi cel de muncă, viaţa socială în general, a ajuns să fie reglată de ceas: există ore de timp liber, pauză de cafea,
vacanţe sau concedii, date de începere şi încheiere a anului şcolar, de consultaţii în spitale, grafice pentru
transportul în comun, ore speciale de difuzare a anumitor emisiuni etc. (Nu trebuie însă omis nici aportul unui alt
fenomen, mai general, care s-a suprapus efectelor generate de industrializare şi care va fi analizat în secţiunea
următoare, cel al civilizării impuse de creşterea interdependenţei funcţiilor sociale).
Aceste prime trei principii fundamentale de organizare a societăţii industriale au determinat mutaţii majore
în cadrul aparatului psihic al indivizilor. Necesitatea transformării indivizilor pentru a corespunde cerinţelor
societăţii industriale s-a tradus prin apariţia învăţământului de masă care, în opoziţie cu viziunea progresistă şi
naivă a educatorilor care îl văd doar ca un pas firesc în dezvoltarea şi evoluţia societăţii, dincolo de determinările
inerente induse de: creşterea volumului de cunoştinţe la nivelul societăţii, a competenţelor şi informaţiilor
necesare individului modern pentru a se descurca în societate, apariţia învăţământului de masă se datorează, pe
lângă creşterea conştiinţei umaniste a societăţii (europene), şi unei determinări mult mai prozaice şi pragmatice:
cea a transformării oamenilor neorganizaţi, barbari, independenţi şi polivalenţi ai câmpului în muncitorii
organizaţi, obedienţi, dependenţi şi unilaterali, necesari fabricii. „Realizat după modelul fabricii, învăţământul de
masă preda citirea, scrierea şi aritmetica, noţiuni de istorie şi alte materii. Aceasta era «programa analitică făţişă».
Dincolo de ea se afla însă o «programă analitică ascunsă» sau invizibilă, care era, de fapt, esenţială. Cuprindea –
şi cuprinde încă, în majoritatea ţărilor industriale – trei cursuri: unul de punctualitate, unul de supunere şi unul de
muncă repetitivă, mecanică. Activitatea industrială cerea muncitori care să se prezinte la oră fixă, îndeosebi cei
care lucrau la liniile de asamblare. Cerea muncitori care să primească ordine, fără să le discute, de la o ierarhie
conducătoare. Şi mai cerea bărbaţi şi femei gata să muncească asemenea sclavilor la maşini sau în birouri,
efectuând operaţii care se repetau în mod abrutizant. Ca rezultat copiii încep şcoala de la vârste din ce în ce mai
mici, iar numărul anilor de învăţământ obligatoriu creşte irezistibil.” (Toffler, p. 22)
Schimbarea tipului de societate, a amplorii numărului celor implicaţi în sectorul serviciilor, face ca
imperativele curriculei ascunse să nu mai fie, astăzi, de actualitate. Programul celor implicaţi în aceste sectoare,
precum şi fişele numeroaselor posturi pun în prim plan „norma” de realizat şi nu modalitatea sau intervalul orar în
care acesta este realizat. Drept urmare şi atitudinea generală faţă de învăţământul de masă – inconştient faţă de
această programă analitică ascunsă în fapt – s-a schimbat. Nemulţumirile faţă de învăţământul contemporan nu
provin atât din faptul că cineva neagă necesitatea dobândirii de cunoştinţe generale şi de specialitate, ci faţă de
modalitatea în care are loc accesul la ele, tipul de activităţi care le implică şi poziţia de putere din care sunt
predate (constrângerile de punctualitate, repetitivitate şi obedienţă), adică acele elemente care vizau formarea
caracterului celui ce urma să lucreze în fabrică şi care nu se mai potrivesc noilor tipuri de profesiuni pentru care
„ştie” că trebuie să se pregătească. După cum vom vedea, ansamblul legăturilor de interdependenţe (economice,
politice, culturale) care caracterizează o societate vor determina pe lângă structura ei spaţială particulară şi un ritm
propriu care „nu este în realitate altceva decât expresia nenumăratelor lanţuri de inter-relaţionare, care se combină
în fiecare funcţie socială individuală.” (Judd, 1926, p. 105)
Concentrarea Puterea concentrată nu este făcută inofensivă de bunele intenţii ale celor care o creează. (Milton Friedman)
27
În paralel, datorită dependenţei industriei de resursele naturale a început să se manifeste o concentrare a
zonelor industriale în jurul lor fapt care a determinat la rândul său dezvoltarea marilor concentraţii urbane. Acelaşi
principiu se va manifesta şi la nivelul organizării politice prin concentrarea săracilor în centre de asistenţă, a
delicvenţilor în penitenciare, a persoanelor cu afecţiuni psihice în aziluri, a copiilor în şcoli. Se poate observa
diferenţa faţă de situaţia etapei preindustriale în care săracii şi nebunii erau ţinuţi în familie iar criminalii
amendaţi, biciuiţi sau izgoniţi în afara comunităţii. La nivel economic, observăm concentrarea capitalului ceea ce
a dus la crearea marilor societăţi transnaţionale, a trustului şi monopolului. Tradus în termenii regularităţilor
proceselor fizice monopolul reprezintă capacitatea unei entităţi de a hotărî unic, în mod majoritar asupra altei
entităţi, posibil contrar tendinţelor entropice normale. Datele vorbesc de la sine: la mijlocul anilor ’60, 94% din
automobilele americane erau produse de primele 3 companii; în Germania, primele 4 companii produceau 91%; în
Franţa piaţa era practic monopolizată de Renault, Citroën, Simca şi Peugeot, iar pe piaţa italiană Fiat-ul construia
90% din automobile. Astăzi, printre organismele care monopolizează complet aria de activitate se numără Liga
Naţională de Fotbal (NFL), cea de baseball (MLB) şi compania Americană de telefonie (AT&T) – care pierduse
monopolul în 1982 dar s-a reconsolidat recent – în Statele Unite, compania DeBeers care controlează aproape
toate pieţele de diamante din lume, compania Microsoft în domeniul sistemelor de operare, ea dobândind nu mai
puţin de 1.000 de patente pe lună (i.e. drepturi exclusive de comercializare) pentru diverse produse din domeniu,
iar compania Nokia deţine nu mai puţin de 12.000 de patente etc. Aceste ultime două exemple relevă faptul că
mai problematic, pentru societatea cunoaşterii, este problema monopolului intelectual care, sub argumentul
falacios al „răului necesar”, că drepturile de proprietate şi patentele trebuie tolerate pentru a beneficia de
avantajele invenţiilor şi creativităţii, legitimează practicile monopoliste ale marilor companii. (Boldrin şi Levine,
2008) În practică se poate constata că patentele sunt solicitate şi dobândite mult după ce descoperirea a avut loc de
către instituţii comerciale pentru eliminarea concurenţei, în industria software şi media precum cărţile, ziarele,
chiar pornografia, muzica etc. De exemplu, „Copyright Term Extension Act” din 1998 (CTEA) (cunoscut şi ca
Sonny Bono CTEA sau „Actul pentru protejarea lui Mickey Mouse”) care prevedea creşterea cu 40% a perioadei
de valabilitate a drepturilor de copyright a adus beneficii infime autorilor propriu-zişi, dar semnificative profituri
pentru marile corporaţii, nu a făcut decât să amâne data de dezvoltare a domeniului public în Statele Unite, multe
creaţii făcute în 1923 sau după aceea cu drept de copyright încă în 1998, nu vor intra în domeniul public înainte de
2019 sau mai târziu.
Multe inovaţii au loc fără să existe o asemenea protecţie cum este cazul tehnologiilor de creştere a
recoltelor din industria agricolă, cu cele mai folositoare medicamente care sunt rezultatul cercetărilor făcute în
universităţile finanţate public, peste jumătate din medicamentele cele mai bine vândute în întreaga lume nefiind
protejate de patente, cele care se găsesc pe piaţă nefiind, de obicei, decât copii, puţin îmbunătăţite ale celor deja
existente. În plan real majoritatea acestor drepturi de proprietate intelectuală – „World Patent Report: A Statistical
Review” (2008) editată de Organizaţia Mondială a Proprietăţii Intelectuale raporta în 2006 nu mai puţin de
1.760.000 de domenii de aplicaţie (!) ale patentelor – sunt „patente de apărare”, folosite din raţiuni economice
pentru a bloca intrarea pe piaţă a competitorilor şi a înăbuşi inovaţia (concurenţei) „patentele generează mai
degrabă alte patente pentru a proteja patentele existente”. Costurile sociale implicate de proprietatea intelectuală
care, în cele din urmă, mai degrabă stânjenesc decât promovează inovaţia şi creativitatea, atât în sens practic cât şi
teoretic, arată că „monopolul intelectual nu este o cauză a inovaţiei, ci mai degrabă o consecinţă nedorită a ei.”
(Ibidem, pp. 73, 17) Vedem astfel cum, principiile care guvernează procesul dezvoltării economice, infuzează şi
determină transformări de substanţă la nivelul reglementărilor sociale şi a concepţiilor etice şi juridice, modelând
perspectiva asupra binelui şi răului, folositorului, dreptului etc. Însă după cum vom vedea, reglementările
economice nu au fost singurele imperative ce au impus concentrarea. Ea a fost de fapt consecinţa firească a
condensării progresive a societăţilor care s-a produs în trei moduri. Concentrarea economică fiind doar unul dintre
28
aspecte. Cel de al doilea a fost condensarea urbană rezultat al creşterii socializării ce a amplificat nevoia
oamenilor de a fi într-un contact din ce în ce mai strâns unii cu ceilalţi. Şi, în al treilea rând, progresul tehnologic
cu creşterea numărului şi rapidităţii căilor de comunicaţie. „Dacă societatea, condensându-se, determină
dezvoltarea diviziunii muncii, aceasta, la rândul său, adânceşte condensarea societăţii. Dar nu acest ultim fapt
contează, căci diviziunea muncii este faptul derivat şi, în consecinţă, progresele pe care le face se datorează
densităţii sociale, indiferent care ar fi cauzele acestora din urmă.” (Durkheim, p. 170)
Maximizarea Creşterea de dragul creşterii este ideologia celulei canceroase. (Edward Abbey)
Primele două principii de organizare socio-economică au indus un sindrom de macrofilie pe baza
principiului: „dacă este adevărat că serii mari de produse duc la scăderea costului unitar, atunci, prin analogie, o
creştere a dimensiunilor trebuie să ducă la economii în alte activităţi. «Mare» a ajuns sinonim cu «eficient», iar
maximizarea a devenit al cincilea principiu fundamental.” (Toffler, p. 98) Observăm acest fenomen la nivelul
tuturor segmentelor activităţii economice în maximizarea personalului angajat, a unităţilor de producţie, a
producţiei, a impactului etc. „Nu numai sfera industrială se modernizează rapid: marea desfacere se restructurează
şi ea, integrând în funcţionarea sa mecanismele de raţionalizare existente în sistemul productiv fordian:
exploatarea economiilor de scară, metode ştiinţifice de gestiune şi organizare a muncii, diviziune intensivă a
sarcinilor, volum mare de vânzări, preţurile cele mai mici posibil, marjă scăzută de beneficii, rotaţie rapidă a
mărfurilor.” (Lipovetsky, 2007, p. 26) „Logica cantităţii” promovată de sistemul de organizare economic s-a
repercutat şi asupra mentalului social ducând la naşterea societăţii consumului de masă.
La fel cum, după cum vom vedea, Statul nu poate subzista fără existenţa cetăţenilor (i.e. indivizi al căror
aparat psihic personal este compatibil cu structura juridico-administrativă a relaţiilor externe interpersonale), nici
societatea hiper-industrială nu poate exista în absenţa hiper-cosumatorilor. „Acestei ordini economice în care
consumatorul se impune ca stăpân al universului îi corespunde o revoluţie profundă a comportamentelor şi a
imaginarului consumatorist. Apare astfel homo consumericus de un al treilea tip, un fel de turbo-consumator
decalat, mobil şi flexibil, în mare măsură emancipat de prejudecăţile vechilor culturi de clasă, imprevizibil în ceea
ce priveşte gusturile şi cumpărăturile. De la consumatorul supus constrângerilor poziţiei sale sociale s-a trecut la
un hiper-consumator avid de experienţe emoţionale şi de un trai mereu mai bun, preocupat de calitatea vieţii şi de
sănătate, de mărci şi de autenticitate, de imediat şi de comunicare.” (Lipovetsky, p. 7)
Efectele acestui principiu de organizare se regăsesc la nivelul psihismului celor implicaţi sub forma
saturaţiei. Aceasta deoarece, „societatea hiper-industrială este intoxicată (…). Intoxicaţia este produsă de
fenomenul de saturare, care afectează, în particular funcţiile superioare ale sistemului nervos: concepţia
(înţelegerea), sensibilitatea şi imaginaţia, ceea ce înseamnă viaţa intelectuală, estetică şi afectivă – spiritul în toate
dimensiunile sale. Şi tot aici poate fi găsită sursa tuturor formelor de mizerie spirituală. Putem descrie aceasta ca
formele cognitive şi afective ale societăţii hiper-industriale.” (Stiegler, 2006) Această saturaţie, generată de
suprasolicitarea atenţiei prin devierea interesului şi ataşamentului, prin intermediul obiectelor industriale
temporare, a artefactelor de consum, în dauna semenilor (părinţi, rude, vecini, prieteni etc.) determină o des-
afectare (disaffection) generală care induce la nivelul omenirii un regim de otrăvire internă în forma unei des-
asimilaţii (disassimilation) care se reflectă la nivelul psihismului indivizilor în şlefuirea unui Supra-eu orientat
către sine, individualist, incompatibil chiar şi cu realizarea sociabilităţii nesociale naturale a oamenilor, i.e.
„tendinţa lor de a se aduna în societate, cuplată însă cu o rezistenţă continuă care ameninţă constant să spargă
această societate.” (Kant, 1991, p. 54) Structura profundă a acestui tip de societate este complet incompatibilă cu
pre-structurarea şi tendinţele naturale ale fiinţei umane, afectând profund şi irevocabil capacitatea de reflecţie şi
29
luare a deciziilor, la nivelul individual şi colectiv, denaturând dramatic relaţiile interpersonale, intergrupale, cele
cu natura etc. Această situaţie o regăsim şi la nivelul naturii biologice intermediare, protobionţii (protofit şi
protozoar), precum infuzorii. „Infuzorii mor de moarte naturală ca rezultat al propriilor lor procese vitale (…)
Dacă este lăsat de unul singur, un infuzor, moare de moarte naturală datorită incompletei eliminări a produselor
propriului metabolism. (Aceeaşi incapacitate ar putea, la fel de bine, să fie şi cauza finală a morţii tuturor
animalelor superioare).” (Freud, 1961, pp. 42-42) Similar structura psihică individuală sau chiar un organism
social pot determina propriul colaps datorită incompatibilităţii existente între structurile de management al
emoţiilor şi pre-structurările neuro-fiziologice naturale, în cazul primei, sau al constituirii şi managementului
defectuos ale mecanismelor de reglementare şi organizare a vieţii sociale, în cazul celui din urmă. După cum vom
vedea, legile naturii fizice, ale lumii vii şi ale celei sociale (şi culturale) se află într-o profundă contiguitate şi
inter-dependenţă, fapt de natură să limiteze libertatea absolută de dezvoltare şi creaţie a diverselor aspecte ale
lumii umanului. Libertate care, la urma urmei, nici nu se ştie dacă ar fi de dorit.
Centralizarea Astăzi ştim că centralizarea şi marile birocraţii nu au fost, aşa cum au promis, răspunsul pentru promovarea unor oportunităţi
crescute pentru societate. (Carlos Salinas de Gortari)
În paralel cu procesul de centralizare a organizării cerebrale observăm o complexificare a centralizării la
nivelul economiei şi societăţii industriale. Asistăm la unificarea tehnologiilor din diverse domenii, a costurilor
biletelor şi orarelor, la sincronizarea operaţiilor de întreţinere şi exploatare, generarea de proceduri de verificare a
îndeplinirii sarcinilor sub forma rapoartelor zilnice şi a îndeplinirii indicatorilor de calitate, accentuarea
prerogativelor pe care le-a căpătat organismul de conducere unitar – statul, adică centralizarea puterii,
centralizarea economiei a cărei expresie o constituie inventarea Băncii Centrale care semnifică controlul central
asupra resurselor financiare a unui spaţiu economic. Acelaşi principiu s-a manifestat şi la nivelul organizării
politice, prin apariţia Statului, ca şi la nivelul instituţiei ştiinţifice prin apariţia breslelor academice. Numai că, în
pofida necesităţii şi a avantajelor structurării universului economico-socio-epistemic, potrivit principiilor
centralizării, aceasta, ca orice altă instituire umană tinde să devină acaparatoare şi carentă odată cu absolutizarea
sa. Centralizarea deciziilor, a planificării, a organizării acţiunilor, cunoştinţelor, procedurilor şi operaţiilor,
indiferent că vizează activitatea economică, reglementările sociale sau procedurile epistemice, este imposibilă în
absenţa standardizării acestora şi în acelaşi timp prezintă o limitare intrinsecă. Managementul economic
centralizat, ca şi cel al reglementărilor sociale sunt dependente de caracteristicile posibilităţilor de cunoaştere. „În
ziua de azi este aproape o erezie să sugerezi că cunoaşterea ştiinţifică nu este suma întregii cunoaşteri. Dar este
necesară doar puţină reflecţie ca să realizezi că în afară rămâne un corp, foarte important, dar neorganizat de
cunoştinţe pe care nu este posibil să le numim ştiinţifice în sensul cunoaşterii regulilor generale: cunoaşterea
circumstanţelor particulare de timp şi spaţiu.” (Hayek, 1945) În această privinţă fiecare individ posedă informaţii
unice asupra eficienţei sau beneficiilor acţiunilor efective şi a modurilor practice de implementare, fapt care îi
conferă un anumit avantaj în faţa altora şi care pot fi valorificate doar dacă decizia este lăsată la latitudinea sa sau
este luată prin cooperarea sa.
Nu se poate nega însă faptul că aceste şase principii de organizare ale mediului socio-economic au fost cele
care au condus la societatea industrială modernă, „societatea supraabundenţei”. „Trăsăturile sale tipice sunt: 1) o
capacitate industrială şi tehnică foarte dezvoltată, care în cea mai mare parte este destinată producerii şi
distribuirii unor bunuri de lux şi unor obiecte insignifiante şi care se iroseşte în «demontarea» planificată a unor
bunuri de consum sau în investiţii militare sau semi-militare, cu alte cuvinte, în ceea ce economiştii şi sociologii
au numit îndeobşte bunuri şi servicii «neproductive»; 2) un standard de viaţă în creştere, la care au acces şi straturi
anterior neprivilegiate; 3) un înalt grad de concentrare a puterii economice şi politice, care merge mână în mână
30
cu imixtiuni organizatorice serioase ale guvernului în viaţa economică; 4) cercetarea, controlul şi manipularea
ştiinţifică a indivizilor şi a grupelor de indivizi în timpul muncii şi în timpul liber, din care se trag cu succes
concluzii şi asupra comportamentului psihic conştient, subconştient şi inconştient şi ale căror rezultate sunt
valorificate în scopuri comerciale şi politice. Toate aceste tendinţe sunt legate între ele; ele constituie sindromul
care indică funcţionarea normală a «societăţii abundenţei».” (Marcuse, p. 240) Starea paradoxală determinată de
procesul dezvoltării economice structurat pe baza progresului tehnologic (şi al tehnologiilor sociale deopotrivă!)
poate fi observată în toate aspectele lumii de azi: sondajele de opinie indică un grad de fericire declarat majoritar,
dar stresul, depresiile şi anxietăţile nu au fost nicicând mai prezente; copiii beneficiază de o atenţie nemaiîntâlnită
în istoria rasei umane din partea părinţilor, dar procentul „tulburărilor de comportament” şi al maladiilor mentale
este mai mare ca niciodată; statisticile indică creşteri semnificative ale PIB-lor dublate de amplificări
impresionante ale şomajului, creşteri ale bogăţiei sociale simultane cu sporirea numărului de persoane care trăiesc
la limita subzistenţei; progresele şi serviciile medicale universalizate din ce în ce mai performante sunt însoţite de
ipohondrii cronice; libertatea corpului este însoţită de persistenţa mizeriei sexuale; „solicitările hedoniste sunt
omniprezente, dar angoasele, decepţiile, insecuritatea socială şi personală cresc şi ele. Iată tot atâtea aspecte care
fac din societatea de hiperconsum o civilizaţie a fericirii paradoxale.” (Lipovetsky, 2007, p. 12) Vom vedea că
acelaşi lucru este valabil şi pentru efectele tehnologizării sociale şi culturale, că în ciuda dezvoltării fără
precedent a seturilor de reglementări ale relaţiilor interpersonale şi perfecţionarea mecanismelor de control şi
securitate socială, nivelul infracţionalităţii nu a scăzut, ci dimpotrivă, oamenii simţindu-se mai vulnerabili şi mai
expuşi ca niciodată; cum în ciuda perfecţionării şi implementării procedurii democratice de acces la puterea
politică şi de control a exercitării acesteia, indivizii se simt mai neputincioşi ca niciodată în faţa sistemului politic
şi a grupurilor de interese politico-financiare; că în cazul învăţământului (de masă) care se face după tehnologii
didactice şi pedagogice întocmite şi verificate ştiinţific, beneficiarii acestuia re-simt acut futilitatea şi formalismul
instrucţiei instituţionalizate; la fel cum dezvoltarea fără precedent şi evoluţia tehnicii şi cunoaşterii fac ca, atât la
nivelul omenirii în ansamblul ei, cât şi la cel al fiecărui individ să existe un acces relativ facil la un volum imens
de informaţii şi cunoştinţe, iar cu toate acestea lipsa de sens, insecuritatea epistemologică şi dezorientarea produsă
de bogăţia de alternative să contribuie precumpănitor la angoasa şi nefericirea omului contemporan.
Pe de altă parte, este evident că această societate a abundenţei nu ar fi fost posibilă fără impresionanta
dezvoltare tehnologică. Numai că aceasta, pe lângă marile beneficii aduse până acum, mai prezintă şi unele
consecinţe secundare extrem de importante, care, de obicei, sunt uşor trecute cu vederea. Tehnologia ordonează,
organizează, încadrează şi con-strânge („Ge-stell”) transformând realitatea într-un cosmos regulat, predictibil şi
manevrabil, potrivit, după Jaques Ellul, celor şapte caracteristici principale ale sale. „Caracteristicile tehnicii care
servesc la a face eficienţa o necesitate este raţionalitatea, artificialitatea, automatismul alegerii tehnologice, auto-
augmentarea, monismul, universalismul şi autonomia. Raţionalitatea tehnicului instituie organizarea logică şi
mecanică prin diviziunea muncii, stabileşte standardul de producţie etc.” (Fasching, p. 17), creând un sistem
artificial care „distruge, elimină sau subordonează metodic lumea naturală.”
Pe de altă parte, „tehnologia este un mod de organizare a universului de o aşa manieră încât omul să nu îl
mai experimenteze direct.” (Max Frisch) Tehnologiile de exploatare, producţie, servicii, comunicaţie se interpun
între om şi natură, între om şi experienţa reală, creând un fel de filtru, un tampon de protecţie, omul modern
ajungând să trăiască din ce în ce mai mult într-o realitate virtuală, cerebralizată, analgezică şi aseptică. Dar la fel
cum evitarea expunerii copiilor la mediul natural le afectează dezvoltarea sistemului imunitar, la fel traiul în
carcasa intermediarului tehnologic afectează dezvoltarea psihică normală şi mecanismele (în special cele
emoţionale) de adaptare la lume. Izolarea prin tehnologie duce la solitudine, la alienare, la ruperea legăturilor şi
relaţiilor sociale sănătoase cu toată pleiada de fenomene însoţitoare: dezorientare, depresie, anxietate, durere,
disperare.
31
Nu în ultimul rând, fiind un produs artificial, un artefact, puterea distructivă a tehnologiei nu este
subordonată mecanismelor naturale de dezvoltare-supravieţuire. Nimic din ceea ce ar putea produce evoluţia
naturală nu poate pune în pericol continuitatea şi stabilitatea speciei (decât dacă aceasta nu ar face parte din
design-ul său de evoluţie). Nu acelaşi lucru se poate spune despre produsele culturale. Energia şi forţele creatoare
descătuşate prin intermediul tehnicii sunt de-a dreptul impresionante, dar la fel de imprevizibile în dezvoltarea lor
ca şi evoluţia biologică şi politică a societăţilor umane. Precaritatea ontologică sub care s-a dezvoltat viaţa în acest
colţ de univers (şi sub care se poate vreodată dezvolta în univers) ridică întrebarea dacă oamenii sunt pregătiţi
pentru a vieţui în acest nou ecosistem hibrid, tehnico-natural. „Cum vom putea integra tehnica în universul
umanului din care a fost alungată, daca ea a alcătuit un univers separat care vine împotriva celui uman? Ce
nădejde am putea avea într-o asemenea luminare, atâta vreme cât tehnica ne ascunde tot mai insistent, dar tot mai
neîndreptăţit, calea salvării? (…) Oamenii nu mai ştiu să trăiască prin tehnică; am pierdut simţul natural al
acordului cu mediul; dar cu un mediu creat şi complicat de noi, care nu mai permite decât o îndepărtare de
omenesc şi o înstăpânire în condiţia ne-omului.” (Cernica, 2007)
Dacă dezvoltarea tehnologică, tehnologia în sine, nu reprezintă şi nu a reprezentat niciodată un pericol,
primejdia vine de acolo că mentalitatea şi cultura grupurilor sociale implicate nu este atât de dezvoltată pe cât ar
impune-o nivelul tehnologic atins în acest moment de societate. „Toate culturile au rămas întotdeauna în urma
progresului tehnic de pe vremea lor, unele mai mult, altele mai puţin. Dar rămânerea în urmă, a întregii omeniri
sau a unor părţi din omenire nu a fost niciodată atât de mare ca astăzi.” (Georgescu-Roegen, p. 578) Înţelept este
să reuşim o perspectivă echilibrată, să vedem tehnologia ca ceea ce este: nu o fatalitate, dar nici o binefacere, ci
un fapt al destinului fiinţei (Heidegger). Iar omul ca fiinţă conştientă este apt să contribuie la construcţia
propriului destin. Altfel vom pica în fatalismul ignoranţei exprimat atât de inconfundabil de Woody Allen: în
acest moment, „mai mult ca oricând în trecut, umanitatea se află la o răscruce. Una din căi duce la disperare şi
deznădejde totală. Cealaltă la extincţia totală. Să ne rugăm să avem înţelepciunea de a alege corect.”
V. Civilizarea
Nu trebuie să credem că principiile structurale generale ale societăţii istorice au apărut dintr-o
dată sau că, în ciuda asemănărilor structurale între toate formele de societate istorică, nu a existat o
dezvoltare şi transformare a psihismului celor implicaţi în cadrul lor. Omul, psihismul uman, este şlefuit
de mediul în care trăieşte: natural, social, şi cultural. Forma actuală de organizarea socială nu a fost
posibilă înainte de transformarea psihismului fiinţelor umane care o compun. O viaţă supusă capriciilor
naturii şi agresivităţii celorlalţi nu este în măsură să cadreze cu o organizare socială de forma pe care o
vedem azi, o societate în care indivizii trebuie să prezinte un control extrem de complex al conduitei.
Pentru omul începutului societăţilor istorice era decisiv să îşi utilizeze, desfăşoare şi etaleze întreaga sa
forţă pulsională, la fel cum ulterior pentru elita „domesticită” a curţilor tactul, manifestările echilibrate şi
disimulările vor fi vitale pentru reuşita în viaţă. Orice mărturii ale timpului am consulta am observa o
diferenţă izbitoare între structura emoţională indivizilor din trecut, o viaţă lipsită de siguranţă, fără
perspective, în care individualitatea şi existenţa personală trebuia să fie susţinută de sentimente de ură
sau iubire extrem de intense.
Noi care trăiesc într-o societate în care statul oferă protecţie şi siguranţă nouă şi averilor noastre cu
moravuri şi obiceiuri pacificate ne vine extrem de greu, dacă nu imposibil să imaginăm o asemenea
societate. Dacă potenţarea reciprocă a formelor de organizare socială şi cerebrală ne apar acum ca
evidente, cealaltă latură a procesului de complexificare şi reglare cerebrală, sistemul afectelor se află în
aceeaşi situaţie. Structura socială şi structura afectivă se află într-o relaţie de interdependenţă.
32
Existenţa unei societăţi precum cea a noastră este imposibilă în afara unei „civilizări” a conduitei
şi pasiunilor, a abilităţii de calcul pe termen lung. Raţionalizarea însăşi implică deja o fundamentare într-
un comportament raţional, la fel cum procesul civilizării pe termen lung e declanşat de reglementarea
tuturor reacţiilor emoţionale pe termen scurt, ea însăşi implicând un proces de civilizare îndelungat. Nu
a existat un plan, un ideal sau un model conceput de indivizi şi care să fi fost constant implantat
indivizilor de-a lungul generaţiilor.
Aceasta nu înseamnă însă că această transformare ar fi fost astructurală or haotică. Mecanismul
poate fi parţial elucidat dacă ţinem cont de faptul că acţiunile şi relaţiile la nivel micro determină în cele
din urmă apariţia şi existenţa unor funcţii şi structuri diferite la nivel macro. Suma relaţiilor inter-
individuale poate genera o structură de relaţionare mult mai puternică, limitativă decât puterea şi voinţa
lor.
„Această întrepătrundere fundamentală a planurilor şi acţiunilor umane individuale poate determina
transformări şi structurări pe care nu le-a planificat sau realizat un individ anume. Din interdependenţa
oamenilor rezultă o ordine sui-generis, mai restrictivă şi mai puternică decât voinţa şi raţiunea indivizilor
care o formează.” (Elias, II, p. 212)
Această idee se opune concepţiei comune, extrem de răspândite şi în sociologie potrivit căreia
formele de convieţuire şi instituţiile sociale pot fi explicate la origine prin funcţionalitatea lor pentru
oamenii aflaţi în respectivele relaţii de interdependenţă. Or nu oamenii au fost cei care au decis la un
moment dat această formă instituţională este cea potrivită ci conjuncţia interrelaţiilor, a scopurilor, a
mediului a fost cea care a dus la această structură de echilibru. Cum putem realiza aceasta,
conştientizând faptul că individul nu are posibilitatea să îşi aleagă forma instituţională în care se naşte, el
poate doar să îşi exprime acceptul de convieţui într-o anume formă, în cea mai mare parte prestabilită,
cu semenii săi. Nici măcar nu există posibilitatea retragerii (hippies, artiştii ori scriitorii, aventurierii ori
vagabonzii), fugarii fiind ei înşişi produsul acelei orânduiri.
„Legitatea imanentă a configuraţiilor sociale nu este identică nici cu legitatea «spiritului», a gândirii
şi plăsmuirii individuale, nici cu legitatea a ceea ce numim «natură», chiar dacă aceste dimensiuni variate
ale realităţii sunt indisolubil legate din punct de vedere funcţional.” (Elias, II, p. 212)
esenţială pentru înţelegerea structurilor societăţii moderne este procesul de diferienţiere a funcţiilor
sociale.
„Din cele mai vechi timpuri ale istoriei occidentale şi până în prezent funcţiile sociale se diferenţiază
tot mai mult sub puternica presiune concurenţială. Cu cât se diferenţiază mai mult, cu atât mai mare
devine numărul de funcţii şi în felul acesta şi al oamenilor de care depinde în mod constant individul în
toate acţiunile sale, de la cele mai simple şi cotidiene la cele mai complexe şi rare. Conduita a tot mai
mulţi oameni trebuie să se acorde reciproc, întreţeserea acţiunilor să se structureze mai precis şi ordonat,
pentru ca acţiunile individuale să îşi poată realiza funcţia socială. Individul este obligat să îşi reglementeze
comportamentul în mod tot mai diferenţiat, tot mai uniform şi mai stabil.” (Elias, II, p. 213)
Să ne gândim că, în timp, aceste dependenţe devin anonime şi indirecte, faţă de primele faze în
care ele erau vizibile. Eu depind de anumiţi indivizi pentru a găsi cele trebuincioase, acum depinde, mai
degrabă, de instituţii, magazinele, administraţia publică, electrica.
Imaginea diferenţei dintre integrarea individului într-o societate mai puţin diferenţiată şi
interrelaţionarea din cadrul uneia mai diferenţiate e bine ilustrată prin situaţia drumurilor şi şoselelor
specifice lor. Ele ne apar ca nişte funcţii spaţiale ale diferenţierii sociale.
Pericolul principal în cazul şoselelor desfundate, nepavate, devastate de intemperii dintr-o
societate cu o economie naturală nedezvoltată, îl reprezintă jaful. Cei care le folosesc, care pornesc într-
o călătorie sau se deplasează doar între anumite localităţi se aşteaptă în primul rând că vor fi atacaţi şi
33
apoi ca să evite ciocnirea. Ea implică o mare disponibilitate de a lupta şi de a lăsa frâu liber pasiunilor,
apărarea vieţii şi proprietăţii în faţa atacurilor fizice. Circulaţia pe marile şosele în societatea
contemporană extrem de diferenţiată se bazează pe presupunerea că fiecare individ îşi reglementează el
însuşi conduita extrem de precis şi corespunzător necesităţilor acestei reţele. Pericolul principal îl
reprezintă pierderea posibilă a stăpânirii de sine a vreunui individ.
„Este necesară o autosupraveghere constantă, un autocontrol diferenţiat la maximum al conduitei,
pentru ca individul să reuşească să se descurce în furnicarul de oameni. Este suficient ca tensiunea
implicată de autoreglementare să devină prea mare, pentru ca individul să poată reprezenta pentru sine şi
pentru ceilalţi un pericol vital.” (Elias, II, p. 215)
În mod aproape natural am spune, sub presiunea socială constantă şi puternică are loc adaptarea
pas cu pas a straturilor inferioare în direcţia unei reticenţe a reacţiilor emoţionale de moment şi a
disciplinării conduitei de ansamblu, prin recunoaşterea, în acelaşi timp, a interdependeţelor întregii
societăţi şi a sarcinilor ce le revin în cadrul acesteia.
„Astfel conduita straturilor inferioare este obligată să se îndrepte tot mai mult în direcţia conduitei
limitate iniţial la straturile superioare ale societăţii occidentale.” (Elias, II, p.229)
O dată cu creşterea puterii sociale are loc şi creşterea obişnuinţei de a gândi previzional pe termen
lung, constrângerile exterioare ce acţionează asupra lor se transformă din ce în ce mai mult în
autoconstrângeri la nivelul individului, o dată cu tensiunea orizontală dintre un supraeu cu rol de
autocontrol şi energiile pornirilor instinctuale ce trebuie transformate, reglementate sau sublimate odată
ce nu mai pot fi manifestate.
„Astfel, în interiorul societăţii apusene continuă să se extindă constant structurile civilizatorii;
întreaga lume occidentală, straturile inferioare şi straturile superioare, manifestă tendinţa de a deveni un
fel de strat superior şi centru al unei reţele de interrelaţionare dinspre care se extind structurile civilizatorii
asupra unor tot mai ample părţi ale teritoriilor colonizate sau nu din afara lumii occidentale.” (Elias, II, pp.
229-230)
Acesta este fenomenul la care asistăm azi şi care, din păcate, se împleteşte cu extinderea
monopolistă a paradigmei culturale, alături de cea civilizatorie, a occidentului asupra lumii întregi.
Globalizarea este un fenomen extrem de complex de civilizare în forma cerută de constituţia economică,
industrială şi de securitate specifică occidentului.
„Această expansiune a structurilor identice de conduită dinspre «patriile albe» are loc ca o
consecinţă a implicării celorlalte spaţii umane în aceeaşi reţea de interdependenţe politice şi economice,
specifică luptelor de eliminare dintre şi din cadrul naţiunilor din Occident. Nu «tehnica» este cauza acestei
modificări de conduită; ceea ce numim «tehnică» nu reprezintă în sine decât unul dintre simboluri, una
dintre ultimele forme de manifestare a acelei perspective constante pe termen lung spre care
impulsionează formarea unor lanţuri de acţiune tot mai îndelungate şi lupta concurenţială ce se creează
printre cei astfel interrelaţionaţi.” (Elias, II, p. 232)
Educaţia şi tehnica sunt doar fenomene parţiale ale acestui proces. Transfomarea funcţiilor sociale
cărora individul trebuie să li se subordoneze, transformarea întregii existenţei sociale, ce forţează la
educarea pe termen lung şi reglementarea reacţiilor emoţionale sunt cele ce caracterizează acest proces.
Mai mult, această mişcare se dezvoltă acum şi în afara Occidentului. Măsurile punitive sunt direct
proporţionale cu puterea socială a grupărilor inferioare şi cu numărul celor ce tind să ocupe poziţiile
superioare. Supravegherea reciprocă a celorlalţi, conştiinţa din ce în ce mai individualizate şi autonome,
teama de pierdere a poziţiei privilegiate este motorul ce determină reglementarea conduitei individului şi
duce astfel, la ceeea ce S. Freud v-a identifica mai târziu drept supra-eu. Nevoia socială fundamentală a
34
omului de recunoaştere socială, de dobândire a prestigiului, de acceptare a sa şi recunoaştere ca persoană
ca individualitate distinctă şi nu element a a form al ansamblului social se răsfrânge asupra atitudinii
personale printr-o reglementare din ce în ce mai accentuată a conduitei.
„Constelaţia acestor necesităţi, din care de fiecare dată «curtea» se reproduce ca o instituţie de-a
lungul unor generaţii, a fost demonstrată mai sus: nobilimea sau cel puţin părţi ale nobilimii au avut
nevoie de rege, pentru că o dată cu formarea tot mai pronunţată a monopolurilor din societate a dispărut
funcţia războinicului liber şi deoarece pe parcursul interrelaţionării monetare tot mai ample, produsele
domeniilor lor – măsurate după standardul burgheziei în ascensiune – nu mai asigurau decât o subzistenţă
medie şi uneori nici măcar atât, dar, cu siguranţă, nu şi o existenţă socială care să poată menţine prestigiul
nobilimii ca strat superior în confruntarea cu puterea tot mai mare a stratului aflat în ascensiune,
burghezia.” Aceasta deoarece „ceea ce căutau nu erau pur şi simplu posibilităţile existenţiale – asemenea
posibilităţi, după cum am mai spus, ar fi putut să găsească şi altundeva decât la curte -, ci posibilităţi
existenţiale compatibile cu menţinerea prestigiului care îi distingea, cu caracterul lor aristocratic. Iar
această dublă legătură, prin necesităţile economice şi totodată prin cele de prestigiu, este într-o mai mare
sau mai mică măsură caracteristică pentru toate straturile superioare, nu doar pentru purtătorii acelei
civilité, ci şi pentru cei ai aşa-numitei Zivilisation.” (...) „Pe de o parte, constrângerea exercitată asupra
individului de apartenenţa sa la un strat «elevat» şi necesitatea de a se menţine în cadrul lui nu sunt mai
puţin puternice, mai puţin formative decât constrângerea în care se constituie simpla necesitate de a-şi
asigura subzistenţa. Ambele atitudini îl încătuşează pe individ ca un lanţ dublu şi imposibil de rupt, aplicat
acestor straturi, ca şi nevoia de prestigiu, teama faţă de pierderea prestigiului, lupta împotriva ştergerii
deosebirilor sociale; situaţia este greu de explicat doar ca o nevoie mascată de a poseda mai mulţi bani, de
a beneficia de avantaje economice, cum se întâlnea pe vremuri de lungă durată în straturile care trăiau sub
o presiune externă extrem de puternică, la marginea înfometării şi a mizeriei.” (Elias, II, pp. 244-246)
„Corespunzător cu transformarea societăţii şi a relaţiilor interindividuale se transformă şi
potenţialul emoţional al individului: pe măsură ce cresc în mod constant numărul oamenilor şi al acţiunilor
de care depinde individul, se intensifică şi obişnuinţa de a practica previziunea asupra unor lanţuri mai
lungi. Iar după cum se transformă conduita şi potenţialul sufletesc al individului, se modifică în mod
corespunzător şi felul în care un om îşi priveşte semenii. Imaginea pe care omul o are despre om devine
mai nuanţată, mai puţin subordonată emoţiilor spontane: se «psihologizează».” (Elias, II, p. 250)
Schimbarea mediului social, a modului de con-vieţuire va determina o modificare similară a
ansamblului conştiinţelor ce con-vieţuiesc în acest spaţiu, a potenţialului instinctual. Astfel acea parte a
aparatului psihic responsabilă autocontrol capătă o dublă funcţie cea de centru de reglementare a
relaţiilor faţă de alte obiecte şi fiinţe şi ce de coordonare şi control conştient şi inconştient a propriilor
impulsuri instinctuale. Stratul funcţiilor psihice care se diferenţiază din ce în ce mai mult de cele
instinctuale ajung să practice simultan o politică internă şi o politică externă. Uneori aflate în
contradicţie dar niciodată total armonizate. Acest fenomen poate fi observat în educaţia oricărui copil:
„raţionalizarea conduitei este o expresie a politicii externe a aceleaşi formaţiuni a supraeului, a cărei
politică internă ajunge să fie exprimată printr-o avansare a limitei de pudoare.”(Ibidem, p. 268)
„Constrângerea devine cu atât mai puternică şi mai cuprinzătoare cu cât este mai mare
diferenţierea funcţională şi astfel şi numărul oamenilor cu care trebuie pusă de acord activitatea unui
individ. Iar tipul de «inteligenţă» sau de «gândire», transformat în obişnuinţă pentru individ, în raport cu
oamenii din propria societate, devine atât de asemănător sau de diferit ca şi situaţia socială, ca şi poziţia în
cadrul reţelei interumane în care creşte de copil şi în care este integrat, raportându-se la părinţii săi şi la cei
care l-au format. Perspectiva pe termen lung a tipografului sau a mecanicului este alta decât cea a
contabilului, iar cea a inginerului este diferită de cea a directorului de vânzări, cea ministrului de finanţe
de cea a unui comandant de oşti, chiar dacă toate aceste modelări diferite de suprafaţă sunt până la un
35
anumit grad adaptate şi echilibrate de interdependenţa funcţiilor. Deosebită este – într-un strat mai
profund – raţionalitatea şi modelarea reacţiilor emoţionale ale celui care s-a format într-o familie de
muncitori faţă de structurile celui care a crescut în bunăstare; în cele din urmă, în mod corespunzător,
deosebirile istoriei interdependenţelor, raţionalitatea şi schema reacţiilor emoţionale, conştiinţa de sine şi
structura instinctuală ale germanilor, englezilor, francezilor şi italienilor sunt diferite, aşa cum este şi
modelarea socială a occidentalilor în ansamblu faţă de cea a orientalilor. Dar toate aceste deosebiri sunt
comprehensibile tocmai datorită faptului că la baza lor se află aceeaşi legitate social-umană.” (Elias, II, p.
255)
Ceea ce primează în acest proces nu este atât existenţa unei zone predominante sau „care contează”
nu sinele, eul sau supraeul ci relaţia dintre aceste structuri funcţionale.
„Pe parcursul acestui proces, pentru a formula concis, conştiinţa devine mai puţin permeabilă faţă
de pornirile instinctuale, iar pornirile instinctuale mai puţin permeabile faţă de conştiinţă.” (Elias, II, p.
261)
La baza societăţilor istorice stă ruşinea şi raţionalitatea de aici şi utopia proiectelor raţionale de
organizare socială. Ruşinea se traduce printr-o teamă faţă de degradarea socială sau, behaviorist, faţă de
gesturile de superioritate ale celorlalţi, neplăcere sau iritare care se formează în cadrul unor societăţi,
grupuri sociale pacificate, deoarece implică imposibilitatea celui vizat de a riposta violent, prin atac fizic
sau de altă natură. Inferioritatea nu mai provine azi din ameninţarea cu forţa fizică deşi genetic poate fi
redusă la astfel de constrângeri. Această neajutorare provine de acolo că aceste gesturi de superioritate
sunt în concordanţă cu structura propriului supra-eu (mecanismul de auto-constrângere inoculat prin
educaţie de ceilalţi.)
Conflictul care se manifestă prin teama de ruşine nu este doar conflictul individului cu opinia socială
predominantă, ci este un conflict determinat de conduita individuală ca acel element al sinelui care
reprezintă opinia socială. Este un conflict al propriului potenţial psihic; el însuşi se recunoaşte înfrânt. Se
teme de pierderea afecţiunii (s.m.) sau a consideraţiei din partea celorlalţi, de sentimentele cărora îi pasă
sau i-a păsat. Atitudinea lor s-a consolidat în propria sa personalitate, formând o atitudine pe care o adoptă
el însuşi în mod automat faţă de sine. Aceasta este ceea ce îl face atât de neputinncios faţă de gesturile de
superioritate, care într-un sens oarecare îi actualizează acest automatism în cadrul sinelui.” (...)„Ambele în
egală măsură, raţionalizarea nu mai puţin decât avansarea limitelor de pudoare şi de aversiune, reprezintă
o expresie a diminuării temerilor directe în faţa ameninţării sau a înfrângerii de către alte fiinţe şi a întăririi
unor temeri lăuntrice automate, a constrângerilor pe care individul le exercită acum asupra sa însuşi. În
ambele, în egală măsură, în avansarea limitei de pudoare nu mai puţin decât în progresarea raţionalităţii,
se exprimă previziunea pe termen lung şi precauţia de un tip mai complex, care devin necesare o dată cu
diferenţierea tot mai accentuată a societăţii pentru grupări sociale tot mai amplă în vederea menţinerii
existenţei lor sociale. Nu este greu de explicat felul cum sunt interrelaţionate aceste transformări formale
psihice, în aparenţă atât de diferite. Ambele, intensificarea angoaselor de pudicitate precum şi
raţionalizarea mai puternică nu reprezintă altceva decât nişte aspecte diferite ale disocierii potenţialului
psihic individual, car se instaurează o dată cu această diferenţiere funcţională tot mai pronunţată, aspecte
ale diferenţierii tot mai accentuate dintre funcţiile instinctuale şi şi funcţiile de control instinctual, dintre
funcţiile «sinelui» (Es) şi ale «eului» (Ich) sau « supraeului» (Uber-Ich).” (Elias, II, pp. 266-267)
„Sentimentele de aversiune sunt emoţii neplăcute sau spaime care apar atunci când o fiinţă ameninţă să
încalce scala interdicţiilor sociale reprezentate de «supraeu» sau chiar o încalcă. Ele devin cu atât mai
variate şi mai cuprinzătoare cu cât este mai extinsă şi mai diferenţiată zona de pericol prin care este
reglementată şi modelată conduita individului, cu cât avansează civilizarea conduitei.” (Elias, II, p. 270)
36
O dată cu pacificarea mediului ambiant se transformă treptat şi sensibilitatea oamenilor faţă de conduita
lor în relaţiile reciproce.
„Acum spaimele lăuntrice se consolidează proporţional cu diminuarea celor exterioare, spaimele unei
laturi a personalităţii faţă de cealaltă.” (Elias, II, p. 272)
Ceea ce înainte se rezolva prin conflict exterior deschis, direct, prin confruntare şi luptă acum se
rezolvă, în parte, prin lupta interioară a individului.
Trebuie repetat că nu există nicăieri de-a lungul acestui proces al civilizării un «punct zero» al
temerilor faţă de procesele exterioare şi unul faţă de cele interioare, automate. Procesul civilizării nu
făcut decât să modifice proporţia lor. Cazul trecerii de supraeu catolic medieval la cel protestant denotă
această interiorizare. Ceea ce nu poate fi trecut cu vederea este „faptul că azi, ca şi pe vremuri, toate
formele de spaimă lăuntrică ale adultului depind de spaimele copilului în raport cu ceilalţi, de spaimele
faţă de forţele exterioare.” (Elias, II, p. 273)
Un fapt elementar care se omite deseori, dar din care lumea dominantă a civilizaţiei occidentale şi-a
făcut din totdeauna un titlu de glorie este acela că, ameninţarea nevoilor fundamentale, ce ţin de
economia organismului, nu pot determina la nivelul acestor grupuri constituirea unor societăţi care să
promoveze conduite „civilizate”.
„Straturile care trăiesc în permanenţă sub ameninţarea înfometării sau sub imperiul unor îngrădiri
extreme, în nevoie şi mizerie, nu se pot comporta civilizat. În vederea educării şi menţinerii unei instanţe
mai stabile a supraeului a fost întotdeauna necesar atât un standard de viaţă relativ ridicat, cât şi măsuri de
securitate relativ ridicate.” (Elias, II, p. 281)
Schema elementară acestor interdependenţe oricât de complexe ar părea la nivel de sistem acest
ansamblu este relativ simplă. Tendinţele individuale
„de ridicare treptată a standardului de viaţă a unor straturi mai ample de populaţie,
dependenţa funcţională mai puternică a stratului superior sau stabilitatea monopolurilor centrale,
toate acestea sunt fenomene consecutive sau parţiale ale unei diferenţieri funcţionale progresive
uneori mai rapidă, alteori mai lentă. O dată cu această diferenţiere funcţională creşte
productivitatea muncii; o productivitate mai mare a muncii este premisa pentru creşterea
standardului de viaţă al unor straturi mai ample; o dată cu diferenţierea funcţională creşte la un
moment dat dependenţa funcţională a stratului superior; şi abia de pe o treaptă foarte înaltă de
diferenţiere funcţională este posibilă în cele din urmă şi formarea unor monopoluri mai stabile ale
puterii şi fiscalităţii, cu o administraţie monopolistă foarte specializată; deci formarea statelor în
sensul occidental al cuvântului, o dată cu care viaţa individului dobândeşte un înalt grad de
«securitate»(Elias, II, pp. 281-282)
Doar că această interdependenţă funcţională implică aducerea unui număr tot mai mare spaţii
umane în dependenţă reciprocă de unde, se pare, inevitabilitatea globalizării la care asistăm. În acelaşi
timp, menţinerea nivelului ridicat al unui număr din ce în ce mai mare determină implicit o extindere a
structurilor de exploatare eficientă a altor spaţii şi populaţii. Simultan însă, în paralel cu această
globalizare a structurilor de interdependenţă, în care motorul principal îl reprezintă în continuare centru
iniţiator, este dublată de o globalizare intensivă, o reglementare din ce în ce mai mare conduitei şi
reacţiilor emoţionale, de unde globalizarea socială a individului.
37
„În orice caz – iar acest fapt este de o însemnătate decisivă pentru standardul de civilizare din
zilele noastre -, reticenţa şi autocontrolul sunt astfel modelate în fazele anterioare ale mişcării de
civilizare nu pur şi simplu datorită necesităţii unei cooperări constante a individului cu ceilalţi, ci în linii
mari prin scindarea particulară a societăţii în straturi superioare şi straturi inferioare(s.m.).” (Elias, II,
p. 282)
Modelul individului ca agent raţional care îşi urmăreşte în mod conştient şi raţional interesul şi
de aceea dezvoltă relaţii de colaborare este o invenţie târzie şi, nu ştiu cât de potrivită realităţii.
Formarea eului şi a supra-eului denotă existenţa unei presiuni concurenţiale de jos în sus determinată de
diferenţierea funcţională progresivă. Indivizii din straturile superioare sunt forţaţi la conduita civilizată
nu din cauză că avem de face cu un control concurenţial parţial al concurenţei libere, ci de faptul că ei
deţin în mod colectiv un prestigiu ce îi diferenţiază, un standard care îi deosebeşte datorită previziunii pe
termen lung şi a autoconstrângerii dublate de teamă.
Procesul civilizării îşi găseşte dezvoltarea astăzi la nivelul mişcării de globalizare a restului lumii
de câtre Occident.
„Dacă analizăm traiectoria generală a acestor procese în decursul secolelor, observăm o tendinţă
clară cu privire la adaptarea standardelor de conduită şi de viaţă, la nivelarea marilor contraste. Dar
această mişcare nu se petrece rectiliniu. În fiecare val de răspândire a modalităţilor de conduită ale unui
cerc mai mic către unul mai mare, aflat în ascensiune, deosebim în mod clar două faze: o fază de asimilare
sau de colonizare, în care stratul mai amplu, inferior, aflat în ascensiune, este în mod evident subordonat
celui superior şi căruia stratul superior, fie că intenţionează sau nu, îi inoculează modalitatea sa de
conduită. Iar o a doua fază, de respingere, diferenţiere sau emancipare, în care gruparea aflată în
ascensiune câştigă în mod evident putere socială şi conştiinţă de sine, în care, în mod corespunzător,
gruparea superioară la o izolare mai puternică şi în care se accentuează contrastele şi tensiunile din
societate.” (Elias, II, pp. 282-283)
În ambele faze procesele de asimilare şi diferenţiere şi cele de atracţie şi respingere coexistă, cu
deosebirea că în prima fază este dominantă tendinţa de colonizare de sus în jos şi adaptare de jos în sus;
pe când în cea de a doua o dată cu consolidarea conştiinţei de sine a claselor inferioare dominantă este
tendinţa de diferenţiere şi izolare. Deşi aparent paradoxal cei aflaţi în ascensiune, în prima fază îşi vor
dezvolta un supraeu după modelul celui care colonizează şi subordonează. Dar aceasta, zice Elias, numai
la suprafaţă, deoarece acesta este mult mai rigid strict, riguros şi mai puţin echilibrat. Această asimilare
nu e o chestiune de ani ci durează adeseori generaţii până la asimilarea completă. Tensiunea dublă la
care sunt supuşi cei în ascensiune, de sus în jos şi de jos în sus duce adesea la adevărate malformaţii de
conştiinţă, cunoscute în Orient şi colonii sub numele de levantinism iar în Occident sub cel de
semidoctism.
„Totodată se vede însă aici, dintr-o nouă perspectivă, ce importanţă are reglementarea strictă a
conduitei pentru stratul superior: este un instrument de prestigiu; dar este totodată – într-o anumită fază –
şi un mijloc de dominare. Nu este mai puţin semnificativ pentru structura societăţii apusene faptul că
sloganul se desfăşoară mişcările sale de colonizare se numeşte «civilizare».”(Elias, II, p. 284)
„Pentru oamenii dintr-o societate cu o marcată diferenţiere funcţională nu este îndeajuns să
domine pur şi simplu cu arma în mână, precum casta războinicilor, asupra unor popoare şi ţări subjugate,
chiar dacă vechiul ţel al celor mai multe dintre mişcările expansioniste anterioare, expulzarea altor
popoare de pe pământul deţinut, dobândirea de noi terenuri arabile ori destinate aşezărilor umane, nu a
jucat cu siguranţă un rol neînsemnat nici în mişcarea occidentală de expansiune. Dar nu este nevoie doar
de pământ; e nevoie şi de oameni; ei urmează să fie integraţi în propria reţea de diviziune a muncii, în ţara
care reprezintă puterea hegemonială, fie ca forţă de muncă, fie în calitate de consumatori; acesta obligă
totodată la o anumită ridicare a standardului de viaţă, ca şi la cultivarea unei aparaturi de autoconstrângere
38
sau a supraeului la cei supuşi după modelul omului occidental; reclamă într-adevăr «civilizarea»
popoarelor subjugate.” (Elias, II, p. 285)
Astfel,
„reglementarea reacţiilor emoţionale este mai puţin precisă, mai puţin cizelată la acele naţiuni care
au ajuns târziu sau nu au ajuns deloc să practice expansiunea colonială, deoarece în cazul lor puternicele
monopoluri de exercitare a forţei fizice şi a fiscalităţii au determinat relativ târziu o centralizare a
mijloacelor naţionale de putere – premisă pentru orice expansiune colonială durabilă – comparativ cu
naţiunile concurente.” (Elias, II, p. 235)
Procesele de transformare socială de interiorizare a constrângerilor pot fi observate şi la nivelul
schimbărilor din cadrul sistemului juridic. Referitor la modalitatea de constrângere şi pedepsire în mai
puţin de 100 de ani( sf. sec 18 începutul sec 19) se observă la nivelul Europei, două procese paralele dar
diferite ca cronologie şi cauză: dispariţia supliciului şi anularea durerii.
Dispariţia treptată a spectacolului punitiv care se manifestă prin eclipsarea treptată a
ceremonialului pedepsei şi transformarea acestuia într-un act procedual sau administrativ. „Puţin câte
puţin, pedepsirea a încetat să mai fie teatrală. Şi orice element de spectacol pe care ea îl mai putea
cuprinde va dobândi din acel moment o conotaţie negativă; ca şi funcţiile specifice ale ceremoniei
penale ar fi încetat treptat să mai fie înţelese, ritualul C«trăgea concluzia» crimei începea să fie suspectat
că ar întreţine cu aceasta dubioase legături de rudenie; că ar egala-o, dacă nu chiar ar depăşi-o în
sălbăticie, că i-ar obişnui pe spectatori cu o sălbăticie de care se voia să fie scutiţi, că le-ar arăta acestora
frecvenţa crimelor, că l-ar face pe călău să semene cu un criminal, şi pe judecători cu nişte ucigaş, că ar
inversa în ultima clipă rolurile, că ar face din cel supliciat un obiect de milă sau de admiraţie” (Foucault,
pp 39-40). După cum constatase Beccaria încă din 1764 „asasinatul, care ne este înfăţişat drept o crimă
oribilă îl vedem comis cu sânge rece, fără remuşcări”. Observăm acelaşi proces de ascunderea violenţei
exercitată de mecanismele punitive şi de control ale societăţii. „Pedeapsa va tinde, prin urmare, să
devină partea cea mai ascunsă a procesului penal. Fapt ce are mai multe consecinţe: ea părăseşte
domeniul percepţiei cvasicotidiene pentru a intra în cel al conştiinţei abstracte; se aşteaptă ca eficacitatea
ei să se datoreze caracterului implacabil, nu intensităţii invizibile; certitudinea de a fi pedepsit – aceasta,
şi nu oribilul teatru trebuie să împiedice comiterea crimei” (Foucault, p. 40). Astfel, latura violentă,
inerentă a justiţiei părăseşte spaţiul public. Finalitatea actului justiţiar nu mai vizează glorificarea forţei
acesteia ci, sugerează ideea inevitabilităţii ei; execuţia nu mai reprezintă decât o umilire suplimentară
inutilă odată ce scopul actului de justiţie condamnarea în sine, ce-l stigmatizează univoc pe delincvent, a
fost atins prin publicitatea dezbaterilor şi a sentinţei.
Dar dispariţia supliciilor înseamnă, în acelaşi timp şi slăbirea dominaţiei asupra
corpului. Deşi în aparenţă închisoarea, recluziunea, munca silnică, ocna, interdicţia de şedere sau
deportarea din sistemele penale moderne sunt tot atâtea pedepse „fizice” relaţia pedeapsă-corp este cu
totul alta decât cea existentă în cadrul supliciilor. „Corpul se găseşte acum în poziţia de instrument sau
de intermediar: dacă se intervine asupra lui închizându-l sau silindu-l să muncească este cu scopul de a
priva individul de o libertate înţeleasă deopotrivă ca un drept şi ca un bun. Conform acestei noi
penalităţi, corpul este prins într-un sistem de constrângere şi privare, de obligaţii şi interdicţii. Suferinţa
fizică şi durerea corpului însuşi nu mai sunt elemente constitutive ale pedepsei. Pedeapsa a trecut de la
practicarea senzaţiilor insuportabile la o economie a drepturilor suspendate”. (Foucault, p. 43)
Bibliografie primară:
39
1. Balandier, Geoges, Antropologie politică, Ed Amarcord, Timişoara, 1998
2. Elias, Norbert (2002), Procesul civilizării, Polirom, Iaşi, vol. I, II.
3. Foucault Michel, A supraveghea si a pedepsi. Nasterea închisorii, Humnaitas, 1997
4. Fukuyama, Francis (1992), Sfârşitul Istoriei şi Ultimul Om, Bucureşti: Editura Paideia.
5. Huntington, Samuel P., Ciocnirea civilizaţiilor şi refacerea ordinii mondiale, Ed. Antet, 1997
6. Lorenz, Konrad, Cele opt păcate ale omenirii civilizate, Bucuresti, Humanitas, 2006
7. Toffler, Alvin (1983), Al treilea val, Bucureşti: Editura Politică.
8. Weber, Max (1993), Etica protestantă şi spiritul capitalismului, Bucureşti: Humanitas.
Bibliografie secundară:
9. Auge, Marc Religie şi antropologie, Editura Jurnalul Literar, 1995
10. Ballandier , Georges , Scena puterii, Editura Aion, 2000
11. Bessis, Sophie Occidentul şi ceilalţi. Istoria unei supremaţii, Runa, 2005
12. Dawkins, Richard (1995/2001), Gena egoistă, Bucureşti: Editura Tehnică.
13. Durkheim, Emile Despre diviziunea muncii sociale, Bucuresti, Albatros, 2001,
14. Foucault, Michel, Biopolitică şi medicină socială, Editura Ideea Design and Print, Cluj, 2003
15. Fukuyama, Francis (2004), Viitorul nostru post-uman: Consecinţele revoluţiei biotehnologice,
Bucureşti: Humanitas.
16. Gellner, Ernest , Cultură, identitate şi politică, Iaşi, Institutul European, 2001
17. Kertzer, David I., Ritual, politică şi putere, Editura Univers, Bucureşti, 2002
18. Lorenz, Konrad, Aşazisul rău: despre istoria naturală a agresiunii, Bucureşti, Humanitas, 1998
19. Mauss, Marcel, Eseu despre dar, Iaşi, Institutul European, 1994 ( cota BCU: I146408)
20. Renault, Alain, Era individului, Institutul European, 1998
21. Scheler, Max (2001), Poziţia omului în cosmos, Editura: Paralela 45.
22. Scheler, Max, Omul resentimentului, Bucureşti, Ed. Trei, 1998
23. Weber, Max, Sociologia religiei, Teora, 1998