TITLUL I

Secţiunea I Repere privind sistemul dreptului românesc Pentru înţelegerea locului şi importanţei dreptului în societate pe de o parte iar pe de altă parte în sistemul ştiinţelor se impun clarificări şi delimitări a categoriilor şi termenilor cu care se operează. Termenul de societate are multiple sensuri şi semnificaţii dar pentru studierea fenomenului juridic are importanţă categoria de societate umană, în sensul de ansamblu unitar, complex şi sistematic de relaţii între oameni, istoriceşte determinate, condiţie şi rezultat al activităţii acestora de creare a bunurilor materiale şi valorilor spirituale necesare traiului lor individual şi colectiv. Societatea umană nu este suma aritmetică a mai multor grupuri, clase, oameni ci un complex de oameni, grupuri, clase, realităţi economice şi politice. Ca atare, societatea umană este compusă din fenomene

3

politice, economice, juridice care operează cu categorii precum stat, morală, politică, drept şi ea poate să se impună în structuri organizate iar structura care a rezistat de-a lungul secolelor este considerată a fi statul. Conceptul de stat are două înţelesuri şi anume: într-un prim înţeles, statul reprezintă suma a trei elemente şi anume teritoriul, populaţia(naţiunea), suveranitatea(în sensul puterii organizate statal) şi al doilea înţeles potrivit căruia statul reprezintă forma organizată a puterii poporului, respectiv, aparatul de stat. Statul nu poate fi analizat doar conceptual, el reprezintă o realitate chiar dacă nu poate fi pipăit, văzut, auzit. Statul este o construcţie pe care toţi sau cei mai mulţi deseori o ignoră dar pe care toţi o invocă şi o solicită când viaţa, libertatea sau averea lor sunt puse în pericol. Statul este ţinta răzmeriţelor, războaielor, oamenii distrug sate, ca apoi să construiască altele. Hans Kelsen arăta că statul poate fi caracterizat ca “fiind ordinea de conduită a oamenilor, ordine juridică de constrângere, putere de comandă şi voinţă distinctă de voinţa indivizilor ca sumă aritmetică, situându-se deasupra lor”.Strict juridic, statul este un ansamblu sistematizat de organe de stat(autorităţi), el cuprinde parlamente, autorităţi executive, judecătoreşti, poliţie, armată,închisori.

4

În aceste autorităţi îşi desfăşoară activitatea funcţionari publici fapt pentru care el este receptat şi acceptat de bună voie sau silit. Statul se impune democratic prin funcţiile pe care le îndeplineşte (legislativă, executivă, judecătorească, internă-externă, economică, culturală, socială, represivă) şi care concură la realizarea unei ordini în societate.

Statul şi dreptul sunt strâns legate, se sprijină şi se condiţionează reciproc. Statul crează dreptul şi dreptul delimitează configuraţia şi acţiunile statului. Creând dreptul, statul impune reguli de conduită, norme obligatorii pentru toţi. Prin drept, statul îşi exprimă puterea de comandă asupra tuturor sectoarelor vieţii sociale.

Dreptul poate fi analizat prin prisma celor două accepţiuni şi anume: drept obiectiv şi drept subiectiv. Dreptul obiectiv reprezintă totalitatea normelor juridice iar romanii arătau că dreptul este arta binelui şi etichetăţii. Într-o explicaţie simplă, dreptul poate fi definit ca fiind totalitatea regulilor de conduită instituite sau sancţionate de stat, reguli ce exprimă voinţa poporului la rang de lege. Dreptul subiectiv reprezintă puterea garantată de lege voinţei unei persoane în temeiul căreia aceasta este în măsură, în vederea valorificării unui interes personal direct, să desfăşoare o conduită determinată sau să ceară

5

unui terţ îndeplinirea unei acţiuni sau abţinerea de la o anumită activitate a cărei aplicare este realizată de bună voie şi în ultima instanţă prin forţa coercitivă a statului.

Morala este definită ca o formă a conştiinţei sociale care reflectă şi fixează în principii şi reguli cerinţele de comportare privind raporturile dintre indivizi şi dintre individ şi colectivitate. Morala este laică şi religioasă, burgheză şi proletară. Corelaţiile dintre societate, stat, drept, politică şi morală sunt dense în conţinut. Morala se cristalizează în societatea umană şi exprimă exigenţele, valorile acesteia reprezentând bază a statului, dreptului şi politicii. Pline de semnificaţii sunt scrierile lui Alexis de Tocqneville” în lumea morală totul este clasat, coordonat, prevăzut dinainte; în lumea politică totul este agitat, contestat, incert. În prima, ascultarea este pasivă, deşi este de bună voie; în a doua, independenţa, nesocotirea experienţei şi ostilitatea faţă de orice autoritate. Departe de a-şi dăuna una alteia, aceste două tendinţe, în aparenţă atât de opuse, se manifestă şi par a se sprijini reciproc”. Regulile morale deşi de obicei nu se aduc la îndeplinire prin forţa de constrângere a statului, trebuie sprijinite juridic în realizarea lor

6

atunci când apără viaţa, libertatea şi fericirea oamenilor. Puterea politică. În sens sociologic, puterea desemnează ansamblul sau sistemul relaţiilor de putere constituite într-o societate istoriceşte determinată, exprimând autoritatea pe care un individ sau un grup de indivizi o are asupra altora pentru realizarea unui scop comun, asumat de membrii colectivităţii sau impus acestora de către cei care exercită puterea. Puterea este specifică şi inerentă oricărei colectivităţi umane, aşadar, şi formelor embrionare constituite natural şi spontan. Dar această formă a puterii nu este politică dar devine politică atunci când colectivitatea umană devine societate. Colectivitatea devine societate atunci când indivizii care o alcătuiesc au conştiinţa apartenenţei la această colectivitate. Dacă statul reprezintă ansamblul instituţiilor şi regulilor constituite într-un cadru instituţional, puterea instituţionalizată este o putere etatică şi anume puterea de stat. Instituţia politică are mai multe accepţiuni. În sens retrâns prin instituţie se înţelege un grup de norme juridice unite pe criteriul unui obiect comun de reglementare, obiect care îi asigură unitatea şi permanenţa:instituţia căsătoriei, proprietăţii etc. În sens larg, prin instituţie vizăm cele referitoare

7

la putere respectiv organele însărcinate să realizeze puterea politică şi normele referitoare la această realizare precum Preşedintele României, primul ministru, Parlamentul. Instituţa politică are pe lângă conţinutul juridic şi un conţinut politic care se apropie sensibil de semnificaţia de “regim politic” iar regimul politic este într-un stat rezultanta locului forţelor politice, în principal al partidelor într-un cadru instituţional şi juridic având o determinare istorică, ideologică, economică. Societatea modernă se caracterizează prin lupta partidelor politice iar existenţa lor este o realitate incontestabilă. Existenţa partidelor nu înseamnă că ele se confundă cu statul întrucât doctrinele exprimă ideologiile şi interesele grupurilor sociale care coexistă în cadrul naţiunii, statul exprimă colectivitate. Ca atare, partidele politice pot fi definite ca fiind asociaţii libere ale cetăţenilor prin care se urmăreşte, pe baza unei platforme, definirea şi exprimarea voinţei politice a cetăţenilor, asociaţii care au şi îşi afirmă clar şi deschis vocaţia şi aptitudinea guvernării. În ceea ce priveşte locul şi importanţa dreptului în sistemul ştiinţelor se poate afirma pe bună dreptate că aceasta este o ştiinţă. Ştiinţa reprezintă o acumulare de noţiuni reunite între ele pe baza unor principii

8

fundamentale formând un sistem unitar de concepte şi de judecăţi, respectiv o teorie. Criteriile principale de constituire a unei ştiinţe sunt obiectul şi metoda de cercetare. În general, obiectul de cercetare al unei ştiinţe îl reprezintă un anumit domeniu al realităţii, anume determinat. Demersul cercetării vizează principiile ce guvernează fenomenele domeniului determinat al vieţii sociale, biologice, politice etc. formularea de previziuni referitoare la evoluţia fenomenelor descoperite în acel domeniu. Dreptul face parte din categoria ştiinţelor despre societate întrucât studiază fenomenele sociale, cauzele apariţiei şi evoluţiei lor, ex.ştiinţele politice,economice,istorice etc. Aceste ştiinţe ca subsisteme ale sistemelor ştiinţelor sociale abordează în mod diferit, specific un anumit domeniu al realităţii sociale. Ştiinţele juridice au ca obiect de cercetare statul şi dreptul într-o abordare sistemică şi funcţională prin folosirea unei palete diversificate de metode logice, sociologice, economice, experimentale etc. Din epoca romană străbătând secole, dreptul a fost împărţit, grosso modo, în drept public şi drept privat. Dreptul public cuprinde regulile care au ca obiect reglementarea raporturilor dintre guvernanţi şi guvernaţi iar dreptul privat cuprinde regulile care

9

reglementează raporturile dintre participanţi. Această împărţire a dreptului nu presupune o delimitare exactă a obiectului de cercetare ci există interacţiuni, intercondiţionări între cele două categorii. Astfel, în clasificarea ramurilor de drept în “public” şi “privat” s-au luat în considerare următoarele criterii:

a) criteriul numit ”organic” care se referă la calitatea subiecţilor, a persoanei în cauză. Dreptul public priveşte ”persoana publică”, se aplică ”autorităţii publice” parte într-un raport juridic(chiar şi cu particulari).Dreptul privat se referă la particulari. Persoana publică crează dreptul, urmeşte aplicarea lui, controlează aplicarea acestuia şi sancţionează conduita contrară conduitei prescrise de ea. În dreptul privat, statul veghează la respectarea conduitei impusă de legiuitor părţilor unui raport juridic care sunt particulari;

b) criteriul ”materia” sau interesul dreptului public cuprinde regulile care urmăresc realizarea interesului general, social, economic, comunitar etc. iar dreptul privat cuprinde regulile care realizează interesele proprii ale particularilor;

c) după criteriul “formal” sau cel care se referă la forma raportului juridic, dreptul public se caracterizează prin procedee de constrângere iar manifestarea de voinţă

10

reprezintă acte unilaterale din partea autorităţii sau puterii publice.Dreptul privat se aplică raporturilor juridice care iau naştere ca urmare a liberului acord de voinţă al participanţilor la acestea. Ca atare, normele dreptului public sunt superioare celor aparţinând dreptului privat, acestea dezvoltându-se la adăpostul celor dintâi, în umbra lor, reclamând sprijinul şi protecţia acestora.

Secţiunea a II-a Principiile dreptului Cuvântul principiu provine din latinescul ”principium” ce desemnează obârşia, începutul, fundamentul.Societatea nu poate exista în afara unor principii, idei directoare, existenţa lor fiind necesară aşa cum “ideile directoare sunt pentru gândire ceea ce instinctele sunt pentru animale”. Dreptul unei societăţi este clădit pe anumite reguli, principii ce de-a lungul timpului şi în funcţie de tipul de societate au cristalizat ceea ce este fundamental, esenţial în societate oferindu-le acestora valoare. Sorgintea socială a principiilor dreptului a determinat pe Mircea Djuvara să afirme că ”Suntem, foarte uşor înclinaţi a comite eroarea de a crede că un

11

principiu de drept sau de justiţie este un produs al unei speculaţii şi că ar apare in mintea noastră înaintea unei experienţe. De aceea nu pot exista principii de drept imuabile, care să valoreze pentru orice timp şi orice loc”.

Schimbările ce se produc în societate pe plan economic şi social, mobilitatea şi dinamica relaţiilor sociale vor determina modificări şi în ansamblul principiilor care stau la baza dreptului făcându-l dinamic, eficient şi să răspundă acestor reaşezări ale societăţii umane. Se impune a preciza faptul că evoluţia societăţii nu înlătură principiile vechi ci dimpotrivă cele noi vor cuprinde elemente de constanţă cristalizate de-a lungul timpului dar care vor fi adaptate. Studiul principiilor dreptului prezintă importanţă sub mai multe aspecte: 1)sunt reguli călăuzitoare a sistemului de drept; 2)pragmatic, ori de câte ori există lagune legislative se recurge la principii pentru rezolvarea multitudinii şi diversităţii de situaţii apărute în societate şi cărora organele de stat competente trebuie să le dea o rezolvare; 3)principiile proprii fiecărei ramuri din sistemul dreptului românesc sunt elaborate pe baza acestor principii generale, ele fiind o aplicaţie specifică a acestora. Principiile dreptului pot fi clasificate după mai multe criterii:

12

A)după mărimea sferei de aplicare distingem principii fundamentale care se aplică în toate ramurile dreptului românesc precum principiul legalităţii şi principii fundamentale care se aplică doar în anumite ramuri de activitate precum principiul separaţiei puterilor în stat(în dreptul constituţional, în dreptul administrativ etc) B)după modul de formare distingem principii formulate direct prin norme(principiul egalităţii juridice a cetăţenilor în faţa legii şi principii formulate indirect prin deducerea din interpretarea unor norme juridice precum principiul revocabilităţii actelor administrative. În dreptul românesc contemporan cele mai cunoscute principii fundamentale sunt considerate: a)principiul exercitării suverane de către popor a puterii de stat prin organele sale reprezentative în interesul societăţii.Premisa exercitării acestui principiu este cucerirea pe cale legală a puterii respectiv izvorul oricărei puteri politice trebuie să fie voinţa suverană a poporului iar aceasta trebuie să găsească formule juridice potrivite de exprimare pentru ca puterea poporului să poată acţiona în mod real ca o democraţie; b)principiul pluralismului politic în virtutea căruia în societatea noastră se pot constitui şi funcţiona mai multe partide politice în condiţiile prevăzute de legea organică;

13

c)principiul separaţiei puterilor în stat în temeiul căruia realizarea puterii revine celor trei sisteme de autorităţi publice independente unele faţă de altele dar cu posibilităţi reciproce de control; d)principiul egalităţii juridice a tuturor cetăţenilor atât între ei cât şi în faţa legii indiferent de naţionalitate , sex, vârstă, religie, grad de cultură sau avere. În considerarea art.3 din Declaraţia universală a drepturilor omului potrivit căruia ”fiecare individ are dreptul la viaţă, la libertate şi la siguranţă personală”, libertatea şi egalitatea între oameni, fundamente ale vieţii sociale pot fi protejate numai dacă îşi găseşte expresia juridică. e)principiul apărării ordinii de drept şi a libertăţii în conformitate cu care toate subiectele de drept, persoane fizice sau persoane juridice, cetăţeni şi străini deopotrivă, autorităţi de stat şi organe nestatale au obligaţia respectării legii, actelor normative întemeiate pe ea care se aplică raporturilor juridice şi subiectelor acestora sub sancţiunea aplicării forţei de constrângere a statului. O menţiune specială se impune pentru sublinierea existenţei şi importanţei principiilor dreptului internaţional din cel puţin două puncte de vedere: 1)asigurarea concordanţei dintre principiile dreptului internaţional şi principiile

14

fundamentale ale sistemelor de drept din diferite state în ideea promovii şi apărării în relaţiile internaţionale a aceloraşi valori sociale, de ex. principiul drepturilor omului. 2)abordarea unor reguli, principii pe care trebuie să le respecte toate statele dar şi persoanele fizice şi juridice din acele state în cadrul relaţiilor internaţionale cum ar fi “pacta sunt servanta” principiul bunei vecinăţi etc Secţiunea a III-a Norma juridică Noţiune şi definiţie În abordarea problematicii normei juridice trebuie să pornim de la dictonul latin ”legis virtus haec est:imperare, vetare, permitere, junire”(forţa legii constă în: a ordina, a interzice,a permite, a pedepsi) pentru a defini întru început norma juridică prin cunoaşterea conceptului, noţiunii acesteia. În cadrul societăţii, relaţiile care se stabilesc între oameni nu se pot desfăşura haotic întrucât este de natura acţiunii umane ca ea să fie normată. Cuprinderea într-o regulă de conduită îmbrăcată în haină juridică a ceea ce este esenţial, fundamental în conduita posibilă a

15

subiectelor participante la relaţiile sociale reprezintă pentru societatea respectivă ”etalonul”, “modul de comportament”,”conduita de urmat” în afara căreia conduita indivizilor este sancţionată prin forţa de constrângere a statului. Cu toate acestea nu toate relaţiile sociale sunt cuprinse într-o reglementare normativă deoarece sunt conduite, norme de factură morală sau religioase care au propria sancţiune. Norma juridică este aşadar o regulă ce trebuie să o urmeze toţi indivizii unei societăţi în raporturile dintre ei prin care se stabileşte drepturi şi obligaţii reglementate juridic. În doctrină s-a apreciat că norma juridică cuprinde în afara regulilor de conduită şi alte prevederi de ex.: principii generale de drept, definiţii (definiţia proprietăţii, contractului etc) explicarea unor termeni legali, descrierea capacităţii juridice etc. Hans Kelsen, întemeietorul Şcolii normativiste, făcea distincţie între normă şi enunţurile descriptive ale normelor. Normele juridice se definesc ca reprezentând acea categorie a normelor sociale instituite sau recunoscute de stat obligatorii de respectat în raporturile dintre subiectele de drept sub garanţia intervenţiei la nevoie a forţei de constrângere a statului, în situaţia încălcării lor.

16

Trăsăturile normei juridice. Cum dreptul se rânduieşte nu pentru fiecare om în parte, ci pentru toţi, Jura non singulas personas, sed generaliter constituentur, norma juridică fiind o conduită de urmat trebuie să fie aplicată tuturor subiectelor participante la raporturile juridice, eliminând ceea ce este particular, specific fiecărui subiect şi consacrând ceea ce este specific acestor raporturi, subiectele fiind obligate să urmeze această regulă stabilită de norma juridică. Având în vedere specificul normei juridice aceasta prezintă următoarele trăsături: 1)Regula de conduită cuprinsă în norma juridică este generală, abstractă, impersonală, tipică, de aplicabilitate repetată la un număr nelimitate de cazuri. a)norma juridică este o regulă de conduită generală(legea este o dispoziţie generală).Caracterul general al normei juridice derivă din împrejurarea că aceasta se aplică unitar tuturor situaţiilor ce cad sub incidenţa reglementării ei. În doctrină s-a apreciat că gradul de generalitate al normei diferă fiind maxim când vizează toate subiectele sau toate situaţiile(principiul obligativităţii cunoaşterii şi respectării legilor) sau minim când vizează o situaţie unică, specifică(funcţia prezindenţială).

17

Caracterul general al normei juridice nu este înfrânt de faptul că anumite norme juridice se aplică în părţi determinate din teritoriu(zona de frontieră, domeniul silvic etc). Un exemplu elocvent sunt normele juridice ce reglementează cele două sisteme de publicitate imobiliară: sistemul cărţilor funciare şi sistemul de inscripţiuni şi transcripţiuni. b)norma juridică este abstractă respectiv ea conţine tot ceea ce este esenţial, semnificativ în conduita concretă, particulară a indivizilor, se despinde de aceasta. Cu toate acestea, după elaborarea ei într-un model abstarct ea se aplică raporturilor concrete pe care le reglementează. Este unanimă opinia din doctrină potrivit căreia fiecare subiect participant la raportul juridic trebuie să-şi aleagă norma juridică care se aplică cel mai bine cazului de soluţionat; c)Norma juridică prescrie o conduită tipică stabilind drepturile şi obligaţiile subiectelor de drept participante la viaţa juridică. Prin modul de raportare a acestora la conduita tipică cuprinsă în norma juridică se poate aprecia caracterul licit sau ilict al conduitei acestora(plata sau neplata impozitului); d)Norma juridică este o regulă impersonală întrucât nu se adresează unei sau unor persoane anume, prestabilite şi identificate ca atare.Datorită caracterului impersonal, norma

18

juridică se aplică la un număr nederminat de situaţii şi de persoane. Caracterul impersonal poate viza toţi cetăţenii, numai o anumită categorie de persoane(funcţionari publici, pensionari, etc); e)Norma juridică are aplicabilitate repetată în sensul că ea există chiar dacă nu se aplică niciodată sau s-a aplicat tuturor situaţiilor şi persoanelor care se găsesc sub incidenţa lor atâta vreme cât se află în vigoare; f)Norma juridică se aplică într-un număr nelimitat de cazuri întrucât legea nu prevede numărul cazurilor la care se aplică. Norma juridică se aplică la un număr repetat de cazuri datorită faptului că se aplică tuturor subiectelor de drept aflate în situaţii similare dar şi pentru faptul că ea se poate aplica de mai multe ori aceluiaşi subiect ori de câte ori acesta se găseşte în acelaşi gen de situaţii. 2)Norma juridică are caracter obligatoriu. Întrucât norma juridică stabileşte o anumită conduită de urmat pentru toate subiectele de drept ea este obligatorie indiferent de domeniul în care intervine(public sau privat)de forţa juridică a actului în care este cuprinsă(lege, decret, hotărâre de Guvern etc). În caz de nerespectare a normei se face apel la forţa de constrângere a statului.

19

3)Norma juridică are caracter voliţional deoarece legiuitorul nu inventează legi, ci le formulează în conformitate cu nevoia sau comanda socială. 4)Norma juridică determină anumite efecte juridice atunci când subiectele de drept intră intr-o relaţie juridică întrucât prin voinţa acestora iau naştere, se modifică şi se sting drepturi şi obligaţii. 5)Încălcarea normei juridice atrage răspunderea celui vinovat, răspundere care îmbracă anumite forme în funcţie de natura normei încălcate (civilă, administrativă etc). Prin antrenarea răspunderii se urmăreşte repararea prejudiciului cauzat sau înlăturarea vătămării produse de o persoană prin nerespectarea conduitei prescrise în norma juridică, sancţionarea persoanei care a încălcat norma juridică. Constrângerea vizează uneori bunurile şi veniturile celui vinovat de încălcarea normei juridice. Structura normei juridice. Prin norma juridică legiuitorul instituie o anumită conduită de urmat pentru subiectele participante într-o relaţie juridică, conduită stabilită în funcţie de împrejurări iar în cazul încălcării acestora se declanşează constrângerea statului prin sancţionarea subiectului. Toate

20

aceste elemente sunt cuprinse în norma juridică şi alcătuiesc structura logico-juridică a normei. Structura logico-juridică a normei juridice cuprinde ipoteza, dispoziţia şi sancţiuna. Ipoteza normei juridice prezintă împrejurările în care anumite fapte dobândesc semnificaţie juridică. Astfel, în ipoteză sunt cuprinse: -situaţiile în care se aplică norma, excluzând aplicabilitatea acesteia la alte împrejurări(de ex. cetăţeanul are dreptul la un singur vot) ; -o reglementre generală a împrejurărilor, persoanelor, se stabileşte în concret conduita de urmat(de ex. prin testament se poate dispune de toată averea sau de o fracţiune din ea, ori de unul sau de mai multe bunuri); -modalităţi de aplicare a legii respectiv prin ipoteză se arată că infracţiunea de omor constă în uciderea unei persoane (art.174 Cod penal) sau sunt indicate împrejurări care prin cumulare determină aplicarea normei juridice(de ex.arestarea unei persoane se poate dispune pintre altele atunci când s-a comis o infracţiune pentru care legea prevede pedeapsa închisorii mai mare de doi ani, iar lăsarea în libertate a autorului faptei prezintă un pericol pentru ordinea publică). Dispoziţia normei juridice indică conduita pe care trebuie să o urmeaze subiectele de drept,

21

drepturile şi obligaţiile acestora în cadrul raporturilor juridice. Dispoziţia normei juridice se poate clasifica după mai multe criterii, astfel.: -după conduita pe care o prescrie distingem dispoziţii onerative care obligă la săvârşirea unei acţiuni (obligarea la plata unui impozit), prohibitive care obligă subiectele la o inacţiune, la o abţinere (obligaţia de a nu conduce autoturismul fără permis de conducere), permisive care lasă subiectului posibilitatea de a alege o anumită conduită fără a impune ori a interzice săvârşirea unei acţiuni (posibilitatea părţilor din proces de a utiliza sau nu calea de atac a apelului). Sancţiunea, al treilea element structural al normei juridice, reprezintă consecinţa nerespectării dispoziţiei normei juridice,respectiv măsurile luate împotriva celui care încalcă legea şi care la nevoie pot fi îndeplinite prin forţa de constrângere a statului. Sancţiunile pot fi de mai multe feluri: -după conţinutul lor distingem sancţiuni patrimoniale ce vizează bunurile şi veniturile celui sancţionat (amendă, confiscarea averii,penalităţi de întârziere) şi nepatrimoniale ce vizează persoana celui vinovat(avertisment, interdicţia de exercitare a drepturilor electorale, decăderea din drepturile părinteşti);

22

-după scopul lor distingem sancţiuni reparatorii prin care se urmăreşte repararea pagubei, coercitive sau represive prin care se exercită o constrângere asupra persoanei celui vinovat, de anulare sau de desfiinţare a actului lovit de nulitate; -după numărul lor sancţiunile pot fi unice când pentru săvârşirea unei fapte se prevede un singur gen de sancţiune (pedeapsa închisorii) şi multiple care la rândul lor pot fi alternative (amenda sau închisoare când se prevăd mai multe categorii de sancţiuni pentru aceeaşi faptă) şi cumulative când pentru aceeaşi faptă se prevăd mai multe sancţiuni (închisoare, confiscarea parţială a averii). Sancţiunile mai pot fi calsificate şi după alte criterii dar credem că cele analizate mai sus prezintă relevanţă pentru studiul de faţă. Norma juridică prezintă şi o structură tehnico-juridică prin care se desemnează modul de exprimare prin intermediul textului legal a structurii logico-juridică a normei juridice, structura internă, statică. Structura tehnico-juridică sau tehnico-legislativă este externă, dinamică. În sistemul nostru de drept norma juridică este cuprinsă în acte normative iar unitatea de bază este articolul. În cadrul acestei exteriorizări a structurii interne nu întâlnim într-o

23

normă juridică toate elementele structurale. Astfel, într-un act normativ, într-un articol întâlnim numai ipoteza, iar în alt articol întâlnim dispoziţia. Norma juridică poate interesa mai multe ramuri de drept, de ex. Decretul nr.31/1954 art.8 stabileşte capacitatea de exerciţiu deplină a persoanelor fizice la data când ele devin majore (18 ani) valabilă pentru dreptul civil, dreptul familiei, dreptul procesual civil etc. Normele constituţionale referitoare la drepturile, libertăţile şi inviolabilităţile cetăţenilor sunt dezvoltate prin acte normative din diferite ramuri de drept: Codul penal, Codul muncii etc.

Referitor la normele dreptului internaţional se impune a se face o precizare cu privire la structura acestora in sensul că normele dreptului internaţional public sunt obligatorii pentru statele care le-a acceptat, ratificarea de către state a tratatelor obligă statele la aplicarea normelor dreptului internaţional. Diferendele dintre state trebuie soluţionate pe cale paşnică, pe calea tratativelor, recurgerea la constrângere este recunoscută numai cu titlu de excepţie. Spre deosebire de sancţiunile cuprinse în normele juridice interne, sancţiunile din dreptul internaţional public prezintă anumite caracteristici determinate de calitatea subiectelor

24

de drept în cadrul intern subiectele de drept sunt persoane fizice şi juridice, iar pe plan extern subiectele de drept sunt statele. Acţiunea normei juridice Acţiunea normei juridice poate fi privită sub trei aspecte: -temporal când legile se succed în timp; -spaţial când legile coexistă în timp; -personal când legile sunt destinate conduitei subiectelor de drept, persoane fizice sau juridice. Acţiunea normei juridice în timp defineşte durata acesteia.

În istoria dreptului sunt reţinute ca norme juridice cu aplicabilitate îndelungată în timp Legea celor XII Table care a rezistat cu mici excepţii timp de 10 secole. Dinamica societăţii impune schimbarea normei juridice întrucât acestea prin conţinutul lor încetează să mai răspundă nevoilor sociale. O societate în dezvoltare dă naştere unui sistem de raporturi juridice complexe dar între care există nenumărate conexiuni, astfel încât norma juridică nu trebuie să fie o piedică în stabilirea acestora ci trebuie să fie permanent aliniată comenzii sociale pentru a asigura fundamentul unor astfel de raporturi sociale, premisă a instituirii statului de drept.

25

În cadrul acţiunii normei juridice în timp distingem mai multe momente şi anume: 1) Intrarea în vigoare a normei juridice. În drept operează principiul potrivit căruia “nimeni nu se poate scuza invocând necunoaştera legii” (nemo censetur ignorare legem). Însă pentru cunoaşterea normei juridice se impune asigurarea publicităţii acesteia, fapt pentru care în principiu, norma juridică intră în vigoare de la data publicării ei în Monitorul Oficial al României, partea I-a. Prin publicare există prezumţia că ea devine cunoscută de către toate subiectele de drept. De la acest principiu fac excepţie normele juridice care intră în vigoare la o altă decât data publicării în Monitorul Oficial de ex. o normă juridică poate intra în vigoare din momentul adoptării pentru cazuri deosebit de urgente precum calamităţi, război etc. În materie de convenţii (civile sau comerciale) atunci când o persoană încheie un contract necunoscând consecinţele pe care norma juridică le face să decurgă din contract, ea poate cere anularea contractului invocând faptul că s-a aflat în eroare de drept.

Principiul neretroactivităţii legii potrivit cărora actele normative produc efecte pentru viitor deoarece subiectele trebuie să-şi conformeze conduita faţă de o lege existentă şi cunoscută. Acest principiu este consacrat în

26

art.15 din Constituţie precum şi în art.1 din Codul civil care stipulează “Legea dispune numai pentru viitor; ea n-are putere retroactivă”. ”A da legilor libertatea să modifice situaţii definitiv stabilite şi acte definitiv terminate, ar însemna a instaura arbitrariul şi a nesocoti principiile de echitate cele mai elemntare”. Cu toate acestea există câteva excepţii pe care le vom prezenta mai jos: a) retroactivitatea normei juridice atunci când legea nouă se aplică sau intră în vigoare la o dată anterioară publicii sau adoptării. De ex.: actele de intrepretare ale unor reglementări deja în vigoare şi prin care se lămuresc anumite aspecte (definiţii, noţiuni) neclare în legea nouă pentru a asigura o aplicare corectă, unitară; actele de dezincriminare respectiv, dacă norma juridică nouă conţine o prevedere favorabilă celei vechi iar sancţiunea nu a fost aplicată sau executată se va aplica sancţiunea prevăzută de legea nouă care este mai favorabilă; actele de amnistie. b) ultraactivitatea potrivit căreia actele normative supravieţuiesc producând efecte şi după ieşirea lor din vigoare, de ex.: legile temporare sau cu termen care se aplică împrejurărilor apărute sub imperiul lor, dar efectele se produc şi după ieşirea lor din vigoare (în timpul unei calamităţi naturale, cutremur, legea penală este mult mai aspră pentru faptele

27

săvârşite în această perioadă sub aspect sancţionator şi întotdeauna se precizează perioada cât se aplică acest regim). Dacă acţiunea este săvârşită în această perioadă şi ea este judecată după termenul stabilit, sancţiunea este cea stabilită prin legea temporară, ca atare îşi produce efectele după data ieşirii din vigoare. 2) Al doilea moment al acţiunii normei juridice este durata producerii efectelor juridice ale acestuia. Durata acţiunii normei juridice reprezintă perioada de timp în care actul normativ se află în vigoare producând efecte juridice obligatorii şi este cuprinsă între momentul intrării în vigoare şi cel al ieşirii din vigoare a actului respectiv. Durata nu poate fi anticipată (excepţie face legea bugetului care produce efecte juridice pe durata unui an calendaristic). 3) Al treilea moment al acţiunii normei juridice este încetarea producerii efectelor juridice, respectiv ieşirea din vigoare a normei juridice. Încetarea acţiunii normei juridice are loc prin trei modalităţi: - Ajungerea la termen când există legi temporare sau cutumiare acestea îşi încetează acţiunea când ajung la termen sau încetează cauza care a determinat adoptarea unui asemenea act normativ. De ex.:Decretul-Lege nr.60/1990 privind pensionarea cu reducere de vârstă a unor

28

salariaţi care în art.8 prevede “Prezentul Decret-Lege intră în vigoare la data de 1 martie 1990 şi se aplică pe o durată de 6 luni”. - Desuetudinea reprezintă modalitatea mai rar întâlnită de încetare a acţiunii normei juridice şi ea se referă la împrejurarea existenţei normei juridice în vigoare dar, datorită condiţiilor social-economice care s-au schimbat faţă de momentul adoptării acesteia, norma juridică nu se mai aplică. - Abrogarea reprezintă ieşirea din vigoare a legii datorită intrării în vigoare a legii noi. Suntem astfel, în prezenţa unei noi voinţe a legiuitorului. Abrogarea este expresă şi tacită. Abrogarea expresă poate fi directă sau indirectă. Abrogarea expresă directă reprezintă operaţia prin care noul act normativ indică actul normativ anterior care îşi încetează aplicabilitatea. Prin abrogarea expresă indirectă noul act normativ menţionează că orice act normativ anterior sau prevederi ori dispoziţii contrare se abrogă fără să indice articolele, legile. Abrogarea tacită sau implicită se produce atunci când noua lege conţine norme juridice contrare celor aflate în vigoare astfel încât datorită contradictorialităţii dintre cele două reglementări se impune actul nou.

29

Acţiunea normei juridice în spaţiu. Din punct de vedere spaţial norma juridică acţionează pe teritoriul unui stat ceea ce determină aspectul intern sau naţional şi aspectul extern al aplicării normei juridice. Sub aspectul intern, acţiunea normei juridice este determinată de principiul suveranităţii de stat şi a supremaţiei puterii în stat, respectiv norma juridică este obligatorie pe teritoriul acelui stat. Teritoriul este definit de norma juridică penală ca fiind solul, subsolul, apele interioare, marea teritorială, fluviile ce stabilesc frontiera, coloana de aer cuprinsă între aceste limite, suprafaţa navelor şi aeronavelor române (care deşi nu fac parte din teritoriu pe ele se aplică norma naţională). În cadrul statului român naţional unitar, norma juridică poate acţiona pe întreg teritoriul atunci când ea este edictată de un organ central unic (legea, hotărârea de Guvern etc) sau limitat la unitatea administrativ-teritorială de ex.ordinul prefectului (la nivel de judeţ), dispoziţia primarului (municipiu, oraş, comună). De asemenea, o acţiune limitată a normei juridice pe zone geografice-istorice de ex.în sistemul de publicitate imobiliară până la punerea în aplicare a Legii nr.7/1996, legea cadastrului şi a publicitaţii imobiliare, în Transilvania, nordul

30

Moldovei se aplică sistemul cărţilor funciare iar în Muntenia, Oltenia, Dobrogea şi în cea mai mare parte a Moldovei se aplică regimul de inscripţiuni şi transcripţiuni.

În cazul statelor federale, actele federale produc efecte asupra tuturor statelor membre ale federaţiei, iar actele normative ale statului component al federaţiei acţionează doar asupra teritoriului acestui stat.

Sub aspect extern, acţiunea normei juridce trebuie privită tot prin prisma principiului teritorialităţii. Astfel, sediul misiunilor diplomatice dispun de inviolabilitate datorită recunoaşterii pe bază de reciprocitate de către statul român de reşedinţă, a imunităţilor şi privilegiilor diplomatice unanim admise în dreptul internaţional public, situaţie care permite desfăşurarea activităţii diplomatice. Sediul misiunii şi reşedinţa particulară a diplomatului se bucură de imunitate ceea ce înseamnă că agenţii statului de reşedinţă nu pot pătrunde în aceste sedii decât cu consimţământul şefului misiunii sau diplomatului. Statul acreditat trebuie să ia măsuri pentru a asigura protecţia acestor sedii.

Principiul teritorialităţii acţionează şi în materia încheierii actelor juridice în sensul că actele juridice civile încheiate pe teritoriul României îmbracă forma prevăzută de lega română (locus regit actum).

31

În anumite situaţii juridice când apare un subiect străin astfel încât poate declanşa un conflict de legi, între legea română şi legea străină datorită diferenţei de conţinut. În această împrejurare, conflictul se soluţionează în unele cazuri prin aplicarea legii străine dar numai în măsura în care există o lege internă întrucât autoritatea investită prin legea străină nu îşi exercită competenţele pe teritoriul României. De asemenea, când normele juridice româneşti sunt compatibile cu cele străine şi există reciprocitate între state într-o anumită cauză, norma conflictuală precizează legea aplicabilă. Acţiunea normei juridice asupra subiectelor de drept .

În cadrul acţiunii normei juridice asupra subiectelor de drept distingem mai multe situaţii: 1) Dreptul fiecărui stat se aplică persoanelor care se află pe teritoriul statului respectiv, excepţie face personalul misiunilor diplomatice ce dispune de privilegii şi imunitate. Pe teritoriul României, cetăţenii străini şi apatrizii au drepturile fundamentale ale cetăţenilor români cu excepţia drepturilor politice. Cetăţenii români aflaţi în străinate se bucură de protecţia statului român dar au obligaţia de a respecta legea statului pe teritoriul căruia se află.

32

2) Imunitatea diplomatică constă în exceptarea personalului corpului diplomatic şi a persoanelor asimilate de la jurisdicţia statului de reşedinţă şi se referă la inviolabilitatea personală, a clădirilor reprezentanţelor diplomatice şi a bunurilor acestora. Dacă personalul diplomatic săvârşeşte fapte penale el poate fi tras la răspundere de statul de reşedinţă dar poate fi declarat persona non grata ceea ce atrage rechemarea sau expulzarea lui. Acţiunea normei juridice interesează şi regimul juridic al consulilor. Întrucât misiunile consulare nu îndeplinesc funcţii la nivel guvernamental ci stabilesc legături directe numai cu autorităţile locale, personalul acestor misiuni se bucură de anumite facilităţi, privilegii, imunităţi precum: scutire fiscală vamală, imunitate de jurisdicţie penală (cu excepţia infracţiunilor deosebit de grave). 3) Regimul juridic al străinilor este reglementat sub trei forme: a) regimul naţional constă în recunoaşterea pentru străin a aceloraşi drepturi de care se bucură proprii cetăţeni. În Romănia, străinilor nu le sunt recunoscute drepturile politice (de a alege şi de a fi ales) şi nu pot ocupa funcţii publice.

33

b) regimul special constă în acordarea străinilor pe bază de reciprocitate (tratate, acorduri) pentru unele categorii şi pentru anumite domenii de activitate, aceleaşi drepturi ca şi proprii cetăţeni. c) clauza naţiunii celei mai favorizate este un regim consacrat prin acorduri bilaterale în temeiul căruia un stat acordă străinilor un tratament la fel de avantajos ca acela conferit cetăţenilor unui stat tot, considerat favorizat. Acest regim se aplică în domenii precum: exporturi, importuri, tranzit, taxe vamale, regimul persoanelor fizice şi juridice etc. Clasificarea normelor juridice. Pentru realizarea unei clasificări se impune stabilirea criteriilor pe care înţelegem să le utilizăm dar ele trebuie să pună în evidenţă sensul, caracterul normei juridice, conduita de urmat etc. Normele juridice pot fi clasificate astfel: 1) după obiectul reglementării şi al metodelor de reglementare distingem norme juridice de drept civil, drept penal, drept administrativ etc.; 2) după conduita prescrisă, normele juridice se clasifică în norme onerative care prescriu obligaţia de a săvârşi o anumită acţiune sancţionând inacţiunea, prohibitive care interzic săvârşirea unei acţiuni obligând la o inacţiune(se

34

utilizează termeni precum “nu poate”, “se interzice”), permisive sau dispozitive ce se caracterizează prin facultatea recunoscută subiectului de drept de a opta pentru o anumită conduită în cadrul regulii juridice(se utilizează termenii precum”poate”,”este liber”etc. 3) după gradul de generalitate normele pot fi :

- generale care au sfera cea mai largă de aplicabilitate într-un domeniu sau într-o ramură de drept, ele repezentând dreptul comun pentru o sferă largă de relaţii sociale;

- speciale sunt aplicabile unei sfere restrânse de relaţii şi ele derogă de la normele generale (dreptul comun) şi vizează aspecte nereglementate de cadrul general sau reglementate în mod diferit;

- de excepţie care au un regim restrictiv, interpretarea lor este strictă şi derogă de la normele generale şi normele speciale (ex.Codul familie conţine o prevedere specială referitoare la vârsta pe care trebuie să o aibă femeia comparativ cu bărbatul la încheierea căsătoriei, respectiv 16 ani împliniţi dar pentru motive temeinice acelaşi act prevede printr-o dispoziţie de excepţie încuviinţarea căsătoriei femeii care a împlinit vârsta de 15 ani); 4) după criteriul forţei juridice a actului normativ întâlnim norme juridice cuprinse în legi-acte normative elaborate de Parlament- şi

35

care au forţă juridică superioară faţă de decrete care sunt emise de preşedinte, hotărâri de Guvern, ordonanţe ale Guvernului, ordinul ministrului, ordinul prefectului, dispoziţia primarului, acte normative cu o sferă de aplicabilitate mai restrânsă atât teritorial cât şi ca domeniu; 5) după modul lor de redactare distingem norme juridice complete care conţin reguli al căror conţinut este exprimat integral în actul normativ dat şi incomplete care nu cuprind toate elementele componente (ipoteză, dispoziţie, sancţiune) în acelaşi act normativ; 6) după conţinutul lor normele juridice pot fi:

- materiale (de conţinut) de ex. procedura legală care stabileşte condiţiile pentru încheierea actului juridic;

- procedurale (de formă) care indică demersul pe care trebuie să-l înfăptuiască subiectul de drept (de ex. executarea silită imobiliară); 7) după durata acţiunii lor distingem: - stabile sau permanente (durată nedeterminată, de ex.Constituţia); - temporare(cu durată determinată, de ex. pe perioada calamităţilor naturale).

36

Secţiunea a IV-a Izvoarele dreptului Conceptul de izvor de drept. Noţiunea de izvor de drept trebuie analizată sub două accepţiuni:izvor de drept în sens material şi izvor de drept în sens formal. Prin izvor de drept în sens material înţelegem totalitatea condiţiilor vieţii materiale şi spirituale care determină apariţia unei reglementări sau totalitatea condiţiilor materiale de viaţă ce determină conţinutul voinţei sociale generale. Prin izvor de drept în sens formal înţelegem multitudinea de aspecte, de modalităţi prin care conţinutul perceptiv al normei de drept devine regulă de conduită,se impune ca model de urmat în relaţiile dintre oameni. Clasificarea izvoarelor de drept în sens material şi în sens formal s-a făcut după criteriul dintre conţinut şi formă. După caracterul sursei normative distingem izvoare directe-forme de exprimare nemijlocită din care derivă norma cum sunt actele normative şi izvoare indirecte necuprinse în acte normative dar la care acestea dun urmă fac trimitere cum sunt obiceiul, regulile de convieţuire socială.

37

Teoria juridică clasică a izvoarelor face distincţie între izvoare scrise (documente, inscripţii etc.) şi izvoare nescrise (date arheologice, tradiţii orale etc.). Modalităţile specifice de exprimare a conţinutului dreptului poartă denumirea de izvoare ale dreptului. Izvoarele formale ale drepturlui sunt următoarele: 1) Obiceiul juridic (cutuma). Obiceiul este cel mai vechi izvor de drept şi el sintetizează exprienţa de viaţă a unei comunităţi în lipsa unei organizări statale, oamenii şi-au creat reguli pe care le-au urmat în viaţa de zi cu zi. Prin utilizarea repetată a acestor reguli s-a format obiceiul ce s-a impus în comunitate reprezentând temelia pe care s-a aşezat organizarea acesteia. Pentru a fi izvor de drept norma morală

poate deveni normă juridică dacă: - statul prin organele sale legiuitoare

recunoaşte un obicei şi-l încorporează într-o normă oficială;

- obiceiul este invocat de părţi ca normă de conduită în faţa unei instanţe de judecată şi aceasta îl validează ca regulă juridică.

38

Pe plan intern, în general, se apreciază că se poate apela la obicei numai în limita legii, de ex. art.600 din Codul civil arată ”Fiecare poate în oraşe şi suburbii a îndatora pe vecinul său a contribui la clădirea şi repararea îngrădiri ce desparte casele, curţile şi grădinile lor;înălţimea îngrădirii se va hotări după regulamentele particulare sau după obiceiul obştesc”.

În dreptul românesc nu se recunoaşte aşadar, în principiu calitatea de izvor de drept obiceiului. În schimb, în dreptul internaţional public, cutuma (obiceiul) este izvor principal de drept şi se manifestă sub forma uzanţelor. 2) Contractul normativ este un act juridic individual în sensul că el stabileşte drepturi şi obligaţii pentru subiecte determinate. Art.942 C.civ. defineşte contractul ca fiind ”acordul între două sau mai multe persoane spre a constitui sau stinge între dânşii un raport juridic”. Acest tip de contract fiind individual nu este izvor de drept. Contractul care nu reglementează în concret drepturile şi obligaţiile unor subiecte determinate ci conţine reglementări cu caracter generic este normativ. Contractul normativ îl întâlnim în dreptul constituţional în materia organizării şi funcţionării structurii federative a statelor (Acordul de constituire a URSS 1922), relaţiile

39

dintre nobilime şi regalitate (Magna Charta Libertatum din anul 1215 în Anglia). În dreptul muncii contractul normativ se manifestă sub forma contractului colectiv de muncă între cei doi parteneri sociali, patronatul şi sindicat sau/şi reprezentanţii salariaţilor neconstituţi în sindicate prin care se stabilesc drepturile şi obligaţiile acestora în cadrul raportului juridic de muncă. In dreptul internaţional public, contractul normativ este întâlnit sub forma tratatului care este expresia consimţământului liber al statelor semnatare. 3) Regulile de convieţuire socială. Regulile de convieţuire sociale prezintă un izvor indirect al dreptului şi numai în măsura în care legea face trimitere expresă la ele constatăm astfel că organizaţiile cooperatiste şi cele nestatale se dizolvă atunci când scopul urmărit sau mijloacele utilizate pentru realizarea lui au devenit contrare regulilor de convieţuire (art.45, lic.c din Decretul nr.31/54) 4) Practica judiciară sau precedentul judiciar (jurisprudenţa) este alcătuită din totalitatea hotărârilor judecătoreşti pronunţate de către instanţele de toate gradele.

40

Practica judiciară devine izvor de drept numai în ipoteza în care în lipsa unei reglementări legale pe deplin aplicabile pentru acea cauză, o hotărâre judecătorească pronunţată într-o cauză este obligatorie pentru toate cauzele similare şi ulterioare acesteia.

În dreptul românesc nu i se recunoaşte practicii judiciare calitatea de izvor de drept deoarece judecătorul are obligaţia de a aplica legea şi nu de a crea o normă juridică prerogativă recunoscută numai organelor legislative.

5) Doctrina cuprinde analizele,

investigaţiile, interpretările pe care oamenii de specialitate le dau fenomenului juridic. Doctrina nu este recunoscută ca izvor de drept dar are o importanţă deosebită pentru creatorii şi practicienii dreptului în lămurirea unor aspecte reglementate de norma juridică.

6) Actele normative ale organelor de

stat. Actele normative ale organelor de stat este

izvor de drept creat de autorităţi cu competenţe normative şi cuprinde norme juridice general obligatorii pentru toate persoanele aflate pe teritoriul României iar în caz de nerespectare a acestora intervine forţa de constrângere a statului.

41

Sistemul actelor normative este compus din legi, decrete, hotărâri şi ordonanţe ale Guvernului, regulamente şi ordine ale miniştrilor, decizii şi hotărâri ale autorităţilor administraţiei locale.

Noţiunea de lege trebuie privită în două accepţiuni: în sens larg înţelegem actul ce emană de la o autoritate cu prerogative legislative iar în sens restrâns înţelegem actul normativ care este adoptat după o procedură specifică.

Legea prezintă următoarele trăsături: a) emană de la puterea legislativă, parlamentul, unicul organ legiuitor compus din două camere, Senatul şi Camera Deputaţilor, care-i conferă forţă juridică superioară în raport cu celelalte acte normative. Legea v afi adoptată întotdeauna în concordanţă cu prevederile Constituţiei, legea fundamentală. b) Prin lege sunt reglementate cele mai importante relaţii sociale în mod primar în diferite domenii de activitate; c) Legea se adoptă după o anumită procedură care diferenţiază acest act normativ faţă de alte acte normative. Procedura de elaborare a legii se compune din mai multe etape: - prima etapă cuprinde procedura de adoptare a legii, iniţiativa legislativă, avizare proiect, dezbatere, votare.

42

- a doua etapă cuprinde îndeplinirea unor forme posterioare adoptării şi anume: semnarea actului legislativ de către preşedinţii celor două camere, promulgarea de către Preşedintele României, publicarea acesteia în Monitorul Oficial, partea I-a. d) Legea are forţă juridică superioară datorită faptului că ea este adoptată după o procedură specială şi reprezintă voinţa parlamentului, organ reprezentativ suprem. Decretul prezidenţial are caracter normativ şi este emis de Preşedintele României în diferite domenii precum declararea mobilizării, a instituirii stării de urgenţă, declarării războiului. Este semnat de preşedinte şi contrasemnat de primul-ministru. Hotărârea de Guvern este emisă de Guvern ca organ suprem al puterii executive. H.G. este emisă în diferite domenii de activitate în conformitate cu Constituţia, legile ţării în vederea aplicării acestora. Ordonanţa de Guvern este emisă în domenii rezervate legii, în mod excepţional în baza unei împuterniciri exprese şi pe o durată limitată în timp (în baza unei legi de abilitare) şi ulterior trebuie supusă spre ratificare Parlamentului.

43

Regulamentele sunt adoptate în aplicarea legilor atunci când acestea prevăd măsuri pentru a pune în executare legile respective. Ordinele cu caracter normativ şi instrucţiunile miniştrilor şi ale conducătorilor organelor centrale de specialitate ale administarţiei de stat (Banca Naţională, Academia României etc) se emit în baza unei împuterniciri exprese sau în lipsa acesteia atunci când actul de nivel superior reclamă prin însăşi natura conţinutului său existenţa unui act subordonat care să-i asigure o bază unitară de executare. Actele normative ale organelor locale ale adminsitraţiei publice sunt: Hotărârile normative ale Consiliului Local, dispoziţia primarului, ordinele prefectului sunt acte cu caracter normativ şi sunt obligatorii pe cuprinsul unităţii aministrativ-teritoriale în care acestea funcţionează. Dispoziţiile normative ale conducătorilor organelor locale de specialitate (direcţia financiară, sanitară, de muncă etc) sunt emise în aplicarea legii.

44

Tratatele, acordurile, convenţiile internaţionale la care România este parte semnatară constituie izvoare externe ale dreptului care produc efecte pe plan intern numai în măsura în care sunt supuse ratificării sau adoptării unui act normativ care să pună în aplicare aceste acte. Credem că în finalul prezentării problematicii zivoarelor dreptului se impune a face precizarea că “legea deasupra legilor” este Constituţia care formulează valorile fundamentale într-o formă autentică . Secţiunea a V-a Raporturile juridice Noţiune şi definiţie În cadrul societăţii între persoane fizice şi juridice i-au naştere relaţii sociale de determinare, de intercondiţionare. Atunci când aceste relaţii sociale sunt guvernate de norma juridică ele devin raporturi juridice în cadrul cărora subiectele de drept trebuie să aibă o conduită conformă cu conduita prescrisă de norma juridică.

45

Raporturile juridice reprezintă doar o categorie din cadrul raporturilor sociale alături de cele politice, morale etc. În doctrină s-a apreciat că raportul juridic este o relaţie socială reglementată de norma juridică. Pe de altă parte, raportul juridic a fost definit luându-se în considerare că acesta este apărat prin intervenţia statului astfel încât el reprezintă o categorie de raporturi sociale reglementate prin norme juridice a căror formare, modificare şi desfiinţare se produce de regulă prin intervenţia unui fapt juridic şi în cadrul cărora părţile apar ca titulare de drepturi şi obligaţii a căror realizare este asigurată la nevoie prin forţa de constrângere a statului. Raportul juridic a mai fost definit ca fiind legătura socială reglementată de norma juridică conţinând un sistem de interacţiune reciprocă între participanţi determinanţi, legătură ce este susceptibilă a fi apărată pe calea coerciţiunii statele. Din definiţiile date raportului juridic putem desprinde câteva din trăsăturile caracteristice acestuia şi anume: este o categorie a raporturilor sociale, este un raport ideologic (fiind reglementat prin voinţa de stat prin intermediul normei juridice), are caracter dublu voliţional (decurge din voinţa legiuitorului dar şi

46

din voinţa participanţilor la această categorie de relaţii sociale). Elementele raporului juridic În structura raportului juridic distingem trei elemente fundamentale în lipsa cărora acesta nu poate exista. 1) Părţile raportului juridic. Subiectele raportului juridic sunt numai oameni priviţi fie în mod individual ca persoane fizice, fie colectiv ca persoane juridice. În doctrină se face distincţie între părţile şi subiectele raportului juridic. Părţile raportului juridic sunt întotdeauna două iar subiectele pot fi mai mult de două persoane. De ex. într-un contract de vânzare-cumpărare părţile raportului juridic sunt vânzătorul şi cumpărătorul iar când vânzătorul este unicul titular al dreptului de proprietate al bunului pe care îl înstrăinează iar cumpărătorul este singurul care dobândeşte dreptul de proprietate, părţile coincid cu subiectele. În schimb, dacă sunt mai mulţi vânzători întrucât bunul ce urmează a fi înstrăinat este coproprietatea acestora (pe cote părţi) şi sunt mai mulţi cumpărători aceştia dobândesc dreptul de proprietate asupra bunului în forma coproprietăţii dar suntem în prezenţa a două părţi, vânzător şi cumpărător, părţi cu mai

47

multe subiecte de drept câţi vânzori şi cumpărători sunt. Petru a putea participa la un raport juridic persoanele fizice şi juridice trebuie să dispună de capacitate juridică care este definită ca fiind aptitudinea de a avea drepturi şi obligaţii proprii exercitate în cadrul relaţiei la care participă. Capacitatea juridică este generală şi specială. Capacitatea juridică generală permite subiectelor de drept de a avea drepturi şi obligaţii de orice fel nefiind îngrădite în exercitarea şi asumarea acestora. Capacitatea juridică specială reprezintă prerogativa recunoscută subiectelor de drept de a avea drepturi şi obligaţii stabilite prin lege (de ex. capacitatea organizaţiilor internaţionale, capacitatea organelor de stat). În dreptul civil se face distincţie între capacitatea de folosinţă (aptitudinea generală de a dobândi drepturi şi obligaţii) şi capacitatea de exerciţiu (aptitudinea de a-şi exercita personal drepturile şi de a-şi asuma obligaţii). Capacitatea de folosinţă începe de la naşterea persoanei sau chiar înainte de naştere din perioada concepţiei cu condiţia ca copilul să se nască viu şi nu viabil şi încetează odată cu moartea acesteia.

48

Capacitatea de exerciţiu începe de la data când persoana a devenit majoră, respectiv a împlinit 18 ani iar între 14-18 ani minorii au capacitate civilă restrânsă fiind prezumată că nu au discernământ şi trebuie asistaţi la încheierea actelor juridice la care participă. Nu au capacitate de exerciţiu: a) minorul care nu a îndeplinit vârsta de 14 ani; b) persoana pusă sub interdicţie. În dreptul muncii, nu se face distincţie între capacitatea de folosinţă şi capacitatea de exerciţiu, persoanele fizice putând încheia în mod valid un contract individual de muncă de la vârsta de 16 ani iar cu încuviinţarea prealabilă, specială, expresă a părinţilor, tutorelui, autorităţii tutelare de la vârsta de 15 ani când activitatea este desfăşurată în unităţi industriale. În dreptul penal minorul care are vârsta între 14-16 ani răspunde penal numai dacă se dovedeşte că a săvârşit fapta cu discernământ iar de la vârsta de 16 ani răspunde penal. Subiectele colective de drept dobândesc capacitate civilă la apariţia acesteia prin modalităţile prevăzure de lege (înscrierea în Registrul comerţului, act administrativ etc) şi se pierde tot în condiţiile legii(imposibilitatea realizării scopului pentru care a fost înfiinţată, lichidarea etc). Credem că se impune a face prcizarea că în opinia noastră cea mai importantă

49

clasificare a subiectelor de drept este cea referitore la numărul subiectelor participante în raporturile juridice şi distingem subiecte unice (persoane fizice) şi subiecte colective (persoane juridice).

Persoanele fizice sunt oamenii şi ei apar în cadrul raportului juridic c aentităţi distincte indiferent că sunt cetăţeni români, străini sau apatrizi.

Persoana juridică este organizaţia constituită cu o anumită structură având patrimoniu distinct de cel al membrilor care compun şi are un scop determinat.

O persoană juridică poate fi constituită numai din persoane fizice, din persoane fizice şi persoane juridice. Ca şi persoane juridice putem remarca Statul ca subiect de drept atât în raporturile juridice interne cât şi de drept internaţional. În raporturile civile Statul este reprezentat de către Ministerul Finanţelor şi organele financiare ale acestuia din teritoriu (succesiuni vacante, bunuri fără stăpân etc.). În raporturile juridice de drept internaţional, Statul apare în calitate de subiect de drept în virtutea suveranităţii sale.

Organele de stat apar ca subiecte de drept în nume propriu în raporturi de putere sau autoritate ca instituţii aparţinând puterii legislative, executive, judecătoreşti, precum şi în

50

raporturile de dreptul muncii, procesuale civile şi penale, de dreptul familiei, etc.

Unităţile administrativ-teritoriale: judeţul, municipiul, oraşul şi comuna sunt persoane juridice care îşi realizează activitatea prin administraţie publică locală:

- instituţiile de stat desfăşoară o anumită formă a activităţii de stat în domenii distincte (învăţământ, cultură, etc) activităţi fără caracter economic şi care sunt finanţate din buget;

- organizaţii cooperatiste şi alte forme asociative cu scop patrimonial, productiv, financiar, comerţ, etc.;

- organizaţii nestatale precum sindicatele, organizaţiile de tineret, partidele politice, etc., care desfăşoară activităţi cu caracter nepatrimonial şi participă ca subiect în relaţii diverse referitoare la educaţie, cultură, sport, etc.;

- subicte colective atipice precum asociaţiile, fundaţiile, uniunile de creaţie, artişti, etc.

2) Conţinutul raportului juridic Drepturile şi obligaţiile subiectelor de

drept participante la o relaţie juridică formează conţinutul raportului juridic.

Dreptul subiectiv este facultatea recunoscută de lege titularului său întemeiat pe existenţa unui interes ocrotit juridic, permiţând

51

manifestarea unei conduite determinate precum şi exercitarea unei puteri conferite acestuia în bază căreia se poate pretinde titularului obligaţiei corelative o comportare conformă interesului apărat şi care la nevoie poate fi impusă prin constrângerea de stat. Dreptul subiectiv constă fie în facultatea de a face ceva, fie ca o prestaţie ca altul să îndeplinească ceva în virtutea unei obligaţii.

Obligaţia reprezintă datoria subiectului ţinut să îndestuleze dreptul subiectiv în caz contrar această conduită poate fi impusă la nevoie prin forţa de constângere a statului. În doctrină s-au efecuat clasificări ale drepturilor şi obligaţiilor ce compun raportul juridic după diferite criterii şi credem că prezintă utilitate pentru cursul de faţă următoarele clasificări: 1) după natura conţinutului lor drepturile şi obligaţiilor pot fi patrimoniale(evaluabile în bani cum sunt drepturile de creanţă )şi drepturile personal nepatrimoniale (neevaluabile în bani) sunt strâns legate de persoana umană: de onoare, integritate fizică etc. 2) după natura lor drepturile şi obligaţiile se clasifică în funcţie de ramura de drept care le consacră : civile, financiare, muncii etc. 3) după gradul de opozabilitate distingem drepturi absolute şi drepturi relative.

52

Drepturile absolute instituie obligaţia corelativă ce revine tuturor subiectelor de drept de a respecta dreptul subiectiv fiind opozabil tuturor, sunt limitate ca număr. Drepturile relative produc efecte numai între părţile unui raport juridic determinat, sunt opozabile în mod limitat, sunt nelimitate ca număr. Într-un raport juridic născut dintr-un contract de vânzare-cumpărare vânzătorul are dreptul să primească preţul şi obligaţia de a transmite lucrul ce face obiectul vânzării iar cumpărătorul are dreptul de a primi lucrul respectiv, acestuia îi corespunde obligaţia corelativă de a plăti preţul. 3) Obiectul raportului juridic Obiectul raportului juridic îl formează conduita la care se referă conţinutul Conduita poate consta dintr-o atitudine activă (de a da, de a face) sau dintr-o atitudine pasivă (de a nu face). Conduita părţilor poate viza diverse valori nemateriale de ex. raporturile dintre incuplat şi instanţa de judecată, şi materiale existând uneori şi bunuri materiale dar relaţia se leagă între subiectele de drept cu privire la bun. Intotdeauna într-un stat democratic, obiectul raportului juridic trebuie să fie în concordanţă cu interesele părţilor şi cu interesele generale ale societăţii,în caz contrar va interveni

53

forţa de constrângere a statului care va desfiinţa acele raporturi contrare valorilor promovate de părţi şi de societate.

Formarea, modificarea şi încetarea raportului juridic

Faptul juridic O premisă esenţială a apariţiei sau stingerii unui raport juridic este faptul juridic.

Norma juridică nu dă naştere unui raport juridic şi pentru aplicarea acesteia este necesară existenţa unei situaţii, împrejurări care să determine intervenţia acesteia. De ex.: sancţiunea cu amendă contravenţională nu poate interveni dacă nu este săvârşită abaterea sau fapta ilicită prevăzută de lege;dreptul la moştenire nu ia naştere decât prin faptul morţii titularului unui patrimoniu. Faptele juridice pot fi diferite şi reprezintă împrejurările care potrivit normelor juridice determină apariţia, modificarea şi desfiinţarea raportului juridic respectiv a drepturilor şi obligaţiilor care le alcătuiesc conţinutul. Sunt fapte juridice în sens larg evenimente (deces)şi acţiuni umane care pot fi ilicite (săvârşite de om fără intenţia de a produce efecte juridice fiind interzise de lege şi sancţionate ca atare precum abaterea disciplinară, infracţiuna) şi

54

licite (în acord cu legea) care la rândul lor pot fi acte juridice (manifestări de voinţă săvârşite cu intenţia de a produce efecte juridice (legea, contractul, hotărârea judecorească etc.) şi fapte licite (activităţi umane săvârşite fără intenţia de a produce efecte juridice dar nefiind în contradicţie cu legea şi produc efecte recunoscute pe planul dreptului (gestiunea de afaceri- art.987 c.civ.) Întrucât actele juridice reprezintă acţiuni umane licite şi sunt cele care se întâlnesc mai frecvent în societate credem că se impun câteva precizări. Actele juridice prezintă anumite elemente în lipsa cărora acestea nu pot fiinţa: - subiectul de la care provine actul(autorul acestuia); - voinţa cuprinsă în actul juridic şi care trebuie să aibă un caracter intenţionat; - obiectul actului juridic; - motivul sau cauza determinantă şi scopul urmărit prin act. Actele juridice pot fi clasificate după mai multe criterii: a) după natura raportului juridic generat şi ramura de drept căreia îi aparţine avem acte de drept constituţional, civil, muncii, administrativ etc; b) după întinderea efectelor juridice distingem acte normative şi acte individuale. Actele

55

normative se caracterizează prin aplicabilitate repetată, se aplică tuturor indivizilor iar conţinutul nu este epuizat iar actele individuale îşi încetează existenţa prin aplicarea sau executarea lui. c) după caracterul voinţei pe care o exprimă actele juridice se clasifică în unilaterale, bilaterale, multilaterale. Actele unilaterale provin de la o singură parte a raportului juridic fără ca a necesita acordul celeilalte părţi (testamentul, actul administrativ etc.) iar actele bilaterale şi multilaterale rezultă din acordul de voinţă a tuturor părţilor, tratatele internaţionale etc. d) după situaţia juridică generată actele pot fi; - constitutive de drepturi şi obligaţii reprezentând izvorul unei situaţii juridice noi (actul administrativ); - declarative care recunosc drepturi şi obligaţii preexistente actului juridic (act de partajare a bunului între coproprietari cu ocazia ieşirii din indiviziune); - traslative care transmit drepturi şi obligaţii (contractul de vânzare-cumpărare). e) după modul de realizare distingem acte: - pure şi simple care produc efecte juridice prin simpla intenţie a autorului lor (acceptarea pură şi simplă a moştenirii);

56

- acte complexe pentru a produce efecte juridice trebuie să întrunească anumite condiţii de formă deosebite (o hotărâre judecorească, o autorizaţie administrativă etc.). - acte afectate de modalităţi a căror existenţă este determinată de condiţie şi termen (donaţia cu clauză de întreţinere, vânzarea cu plata în rate etc.). Secţiunea a VI-a Răspunderea juridică Noţiunea şi condiţiile răspunderii juridice. Răspunderea este o componentă a oricei forme de organizare socială. În cadrul societăţii, viaţa se desfăşoară pe baza unor norme sau reguli sociale care uneori sunt cuprinse în norme juridice. Încălcarea conduitei stabilită prin norma juridică declanşează răspunderea juridică şi astfel se restabileşte ordinea de drept. De ex. cel care nesocoteşte dispoziţia legală şi săvârşeşte o faptă ilicită (abatere, infracţiune etc) va suporta sancţiunea prevăzută de norma juridică încălcată deoarece prin această faptă sunt vătămate interesele persoanelor sau generale ale societăţii.

57

Răspunderea juridică poate fi definită ca fiind acea formă a răspunderii sociale stabilită de stat în urma încălcării normelor de drept printr-un fapt ilicit şi care determină suportarea consecinţelor corespunzătoare de către cel vinovat, inclusiv prin utilizarea forţei de constrângere a statului în scopul restabilirii ordinii de drept astfel lezate.

Pentru antrenarea răspunderii juridice se cer a fi întrunite în mod cumulative următoarele condiţii:

1) Fapta (conduita) ilicită Prin conduita ilicită înţelegem acel

comportament ce contravine normei juridice. Conduita ilicită se manifestă prin acţiune (altitudinea autorului faptei ilicite sancţionată de norma juridică pentru că a avut o conduită interzisă de norma juridică) şi inacţiune (fapta ilicită a constat într-o abţinere sau omisiune de la acţiunea prescrisă subiectului obligat să o săvârşească).

Conduita ilicită se materializează în forme diferite: cauzarea de prejudicii, abatere disciplinară.

2) Rezultatul conduitei ilicite îl reprezintă efectul sau consecinţa care decurge din săvârşirea ei sau din conduita avută. Efectul sau rezultatul conduitei ilicite se manifestă diferit

58

în funcţie de valoarea protejată prin norma juridică.

3) Raportul de cauzalitate între fapta ilicită şi rezultat sau efectul produs de acesta.

Ori de câte ori o faptă ilicită produce un rezultat, trebuie determinată existenţa sau inexistenţa raportului de cauzalitate între fapta săvârşită şi rezultatul produs. Se antrenează răspunderea juridică numai dacă există legătura de cauzalitate între fapta ilicită şi rezultatul acesteia. În realitate, la producerea unui anumit efect pe lângă faptul illicit considerat cauza efectului mai concură diverse condiţii, prilejuri care influenţează favorabil sau nefavorabil producerea acelui rezultat. Astfel, distingem o cauzalitate simplă atunci când între cauză şi efect există o relaţie de determinare directă, nemijlocită fără intervenţia altor fenomene.

4) Subiectul răspunderii juridice este acea parte a răspunderii juridice care suportă consecinţele faptei ilicite pe care a săvârşit-o. Subiectul răspunderii juridice poate fi o persoană fizică sau o persoană juridică. Persoana fizică poartă răspunderea faptei sale numai dacă are responsabilitate juridică, respective are aptitudinea de a-şi da seama de caracterul illicit al faptei şi consecinţele pe care le produce aceasta.

59

Persoana juridică răspunde pentru faptele ilicite săvârşite de persoanele fizice ce au calitatea de angajaţi în exercitarea atribuţiilor de serviciu sau în legătură cu serviciu. Nu toate formele de răspundere pot fi antrenate atunci când este o persoană juridică de ex. răspunderea penală sau disciplinară revin numai persoanelor fizice şi nu celor juridice. 5) Vinovăţia este atitudinea psihică a celui ce comite o faptă ilicită faţă de fapta sa şi faţă de consecinţele acesteia; s-a apreciat că vinovăţia presupune recunoaşterea capacităţii oamenilor de a acţiona cu discernămant, de a-şi alege modalitatea comportării în raport cu un scop urmărit în mod constant.Vinovăţia se prezintă în dreptul penal sub forma intenţiei şi culpei. Intenţia este directă atunci când autorul prevede rezultatul faptei sale urmărind producerea lui prin săvârşirea ei. Intenţia este indirectă atunci când autorul prevede rezultatul faptei sale şi deşi nu-l urmăreşte acceptă posibilitatea producerii lui. Culpa poate fi cu şi fără previziune. Cupla cu previziune(imprudenţa) există în situaţia în care autorul prevede rezultatul faptei sale dar nu-l acceptă socotind fără tenei că el nu se va produce.

60

Culpa fără previziune (neglijenţa) când autorul nu prevede rezultatul faptei sale deşi trebuia şi putea să-l prevadă. În dreptul civil vinovăţia este denumită culpă, iar formele acesteia sunt dolul (intenţia), imprudenţa şi neglijenţa.

Aşadar, numai prin întrunirea cumulativă a acestor condiţii se poate antrena răspunderea juridică.

Există însă împrejurări, situaţii pe care legea le consideră cauze ce exclud caracterul ilicit al faptei şi anume:

Starea de necesitate reprezintă situaţia în care fapta este săvârşită pentru a salva de la un pericol iminent, care nu poate fi înlăturat altfel, viaţa, integritatea corporală sau sănătatea autorului aflat în această situaţie, ale altuia sau a unui bun important al său ori al altuia sau un interes public.

Legitima apărare reprezintă situaţia în care fapta este săvârşită pentru a înlătura un atac material, direct, imediat şi injust îndreptat împotriva celui aflat în această stare, a altuia sau împotriva unui interes public şi care pune în pericol grav persoana sau drepturile celui atacat, ale altora ori interesul public. Constrângerea fizică este împrejurarea în care fapta a fost săvârşită din cauza unei violenţe căreia făptuitorul nu i-a putut rezista.

61

Cazul fortuit este situaţia a cărei rezultat este consecinţa unei împrejurări care nu putea fi prevăzută. Iresponsabilitatea reprezintă situaţia în care autorul în momentul săvâşirii faptei nu putea să-şi dea seama de acţiunile sau inacţiunile sale,ori nu putea fi stăpân pe ele, fie din cauza alienaţiei mintale, fie din alte cauze. Beţia (involuntară) reprezintă acea stare în care fapta este săvârşită de autor care în acel moment se găsea în stare de beţie completă produsă de alcool sau de alte substanţe, datorită unei împrejurări independente de voinţa lui. Minoritatea făptuitorului este situaţia în care fapta este comisă de un minor care la data săvârşirii ei nu îndeplinea condiţiile legale pentru a răspunde penal. Eroarea de fapt reprezintă situaţia în care autorul faptei în momentul săvârşirii ei nu cunoaştea existenţa unei stări, situaţii sau împrejurări de care depinde caracterul ilicit al faptei. Necunoaşterea sau cunoaşterea greşită a legii nu înlătură caracterul ilict al faptei. Exercitarea unui drept potrivit destinaţiei sale economico-sociale recunoscute de lege dacă prin aceasta se aduce atingere dreptului subiectiv al altuia. Există cauze care înlătură fie răspunderea juridică respectiv acele consecinţe care ar trebui

62

suportate de autorul faptei ilicite, fie înlătură executarea măsurilor derivând din răspunderea juridică deja determinată. Amnistia este actul de clemenţă care înlătură răspunderea penală pentru fapta săvârşită. Iar dacă intervine după condamnare înlătură şi executarea pedepsei pronunţate. Prescripţia înlătură răspunderea juridică iar în materie penală poate înlătura fie executarea pedepsei iar în materie civilă poate conduce la pierderea caracterului executoriu al hotărârii judecoreşti ce stabileşte răspunderea. Graţierea este actul de clemenţă care înlătură, în total sau în parte, numai executarea pedepsei ori comutarea acesteia în alta mai uşoară.

63

Bibliografie selectivă: Gheorghe Boboş, Teoria generală a dreptului, Ed.Dacia, Cluj, 1996, p.224; Ioan Ceterchi, Ion Craiovan, Introducere în teoria generală a dreptului, Ed.ALL, 1993,p.35-69; Mircea Djuvara, Drept şi societate, I.S.D Bucureşti,1936, p.11; Tudor Drăganu, Efectele administrative şi faptele asimilate lor supuse controlului juridic potrivit Legii nr.1/1967, Ed.Dacia, Cluj, 1970,p.184; C.Hamangiu,I.Rosetti-Bălănescu, Al.Băicoianu, Tratat de drept civil român, Ed.All,vol.I, p.66; Nicolae Popa, Teoria generală a dreptului, Ed.ACTAMI, Bucureşti,1998, p.119-294; Ioan Santai, Introducere în studiul dreptului, Ed.ECO Copy-Print S.R.L.Sibiu,1998,p.33-134.

64