FILOSOFIE - CURS

Introducere în filosofie

Cuvinte cheie: paradigmă, ontologie, conștiință, limbajDin punct de vedere etimologic, filosofia înseamnă iubire de înţelepciune (philia-

prietenie, iubire sophia- înţelepciune). De-a lungul istoriei, filosofia a cunoscut trei mari paradigme: ontologică, mentalistă şi lingvistică.

Paradigma ontologică. Modelul platonico-aristotelic este cel al metafizicii clasice, care a determinat până la

începutul epocii moderne întreaga filosofare. Totodată trebuie să distingem între un fir al tradiţiei patonice şi un fir al tradiţiei aristotelice. În paradigm ontologică, platonismul şi aristotelismul au stat mereu în opoziţie. În timp ce în patristică şi în Evul Mediu timpuriu a precumpănit inflenţa lui Platon, în înveşmântare neoplatonică, în Evul Mediu de vârf şi târziu, de la Albert Magnus şi Toma de Aquino a stat sub semnul lui Aristotel, care a devenit cunoscut cu adevărat Occidentului prin arabi. Învăţaţi refugiaţi din Constantinopol, căzut în 1453 sub turci, l-au adus pe Platon în vest şi au provocat o reasimilare a filosofiei sale, dincolo de varianta neoplatonica. De fapt, platonismul şi aristotelismul sunt două variante ale aceleaşi paradigme. Putem califica orice metafizică până în zilele noastre drept platonică sau aristotelică. Expresiile „metafizică” şi „ontologie” nu le întălnim la Platon şi Aristotel. Prima a fost consacrată în secolul I î. Hr., iar cea de-a doua din sec. XVI.

La Platon pot fi distinse două semnificaţii generale ale filosofiei. O dată prin aceasta se înţelege orice cunoaştere teoretică practicată în mod sistematic. Astfel, filosofia este sinonimă cu ştiinţa. A două semnificaţie este antisofistică: „dacă i-am zice cuiva înţelept, ni s-ar părea că-i dăm un mult prea mare nume, vrednic numai de divinitate. În schimb spunându-i filosof, adică iubitor de înţelepciune, i-am da un nume care s-ar potrivi mai bine”(Phaidros).

Întrebarea fundamentală a filosofiei, ca ontologie, sună astfel: ce este fiinţa? Platon pleacă însă de la grade de desăvărşire ale existentului. Este o diferenţă între conceptul de fiinţă platonician şi conceptul nostru de existenţă. Existenţa înseamnă „a fi sau a nu fi” şi aici nu avem grade de existenţă. Pentru Platon şi pentru întreaga ontologie apoi, existentul desăvârşit (ontos on) este în acelaşi timp „că este” şi „ce este”(existentia şi essentia).În acest sens dublu al lui „a fi”, Aristotel determină esenţa drept obiect al filosofiei.

Cele trei grade ale realității la Platon sunt: 1

- Lumea formelor inteligibile (ideile). Ideile sunt unice, imuabile și veșnice. Rațiunea are acces la esențele lucrurilor(ideile) prin contemplație;

- Lumea sensibilă a obiectelor este o reflectare sau oglindire a lumii ideilor. Obiectele sensibile sunt multiple și perisabile;

- Lumea iluziilor mitice sau poetice. Poeții nu fac decât să imite obiectele lumii sensibile, care la rândul lor sunt o imitație a modelelor din lumea ideilor. De aceea cunoașterea mitologică este net inferioară cunoașterii raționale.Modelul platonician al cunoaşterii ca reamintire(anamnesis) ne spune că noi nu putem

prinde adevărul cu mijloacele pe care ni le oferă simţurile noastre şi, în consecinţă, noi purtăm intotdeauna deja în noi cunoaşterea a ceea ce este adevărat. O asemenea cunoaştere nu poate să constea decât în clarificarea şi limpezirea a ceva ce este propriu-zis deja cunoscut.

Paradigma mentalistăFilosofia ontologică este atât de atractivă deoarece avem ceva despre lume. Împrejurarea

că filosofia a devenit de la Descartes mentalistă şi s-a retras în interioriatea conştiinţei poate să

1 C. Bădiliţă, Miturile lui Platon, Editura Humanitas, București, 1996, p. 21.

1

FILOSOFIE - CURS

apară ca o mare pierdere. Pentru filosofia ontologică, cunoaştera adevărată este posibilă doar în calitate de cunoaştere a ceea ce este adevărat. De unde ştim însă că ceea ce este adevărat, ontos on –ul, este în genere cognoscibil? Filosofia trebuie să ia în serios orice îndoială şi să facă din ea obiect al reflexiei.

Expresia dubito ergo sum (mă îndoiesc, deci exist) o întâlnim prima oară la Augustin. Ceea ce este nou la Descartes nu este argumentul ca atare, nici cel puţin extinderea lui dubito asupra tuturor actelor conştiinţei, ci priveşte ceea ce înţelege cel ce gândeşte eu exist prin eul său. Augustin se înţelege pe sine drept creaţie a lui Dumnezeu şi este sigur că va putea recunoaşte în ceea ce găseşte în el urmele lui Dumnezeu. Descartes se deosebeşte de Augustin că acest cadru teologic cade, iar cogito-uşl se susţine pe sine fără alte îmrumuturi.Discurs asupra metodei, principala lucrare a lui Descartes, ne arată nevoia subiectului modern de autonomie, de independenţă raţională, de certitudine în cunoaşterea pe care a dobândit-o singur. Preţul pentru aceasta este că cel ce gândeşte nu poate pretinde, la început, mai mult decât ceea ce este gândit şi implicat în cogito ergo sum (gândesc, deci exist). După scepticism şi teologie, filosofia reîncepe ca filosofie pură a conştiinţei.

Schimbarea de paradigmă de la fiinţă la conştiinţă modifică şi conceptul filosofiei. Este adevărat că echivalarea filosofiei cu ştiinţa este păstrată în genere până la Hegel. Însă, metafizica nu mai înseamnă după Descartes învăţătura despre ceea ce există ca atare şi în genere, ci ea conţine, ca primă parte a sistemului filosofic, principiile cunoaşterii omeneşti.

Paradigma lingvisticăAceasta îşi leagă numele de Ludwig Wittgenstein. Dacă la Kant filosofia este critică a

cunoaşterii în mediul conştiinţei, adică critică a raţiunii, la Wittgenstein filosofia apare drept critică a sensului în mediul limbajului. Orice filosofie este o critică a limbajului ne spune Wittgenstein. Dacă în mentalism filosofia începe cu îndoiala, experienţa de la care pleacă filosofia de tip lingvistic este prăbuşirea înţelegerii, confuzia.

Wittgenstein scrie: „scopul filosofiei este clarificarea logică a gândurilor. Filosofia nu este o doctrină, ci o activitate. O operă filosofică constă în esenţă din explicaţii. Rezultatul filosofiei nu sunt propoziţiile filosofice, ci clarificarea propoziţiilor”. Filosoful austriac ne mai spune în Tractatus, opera sa principală, că „totalitatea propoziţiilor adevărate constituie întreaga ştiinţă a naturii.Filosofia nu este o ştiinţă a naturii.” Aşadar, vechea unitate dintre filosofie şi ştiinţă s-a destrămat. În ce sens este filosofia ştiinţă? Răspunsul lui Wittgenstein este radical. Toate propoziţiile adevărate sunt propoziţii ale ştiinţelor naturii şi cum filosofia nu este una din ştiinţele naturii, ea nu poate să formuleze propoziţii susceptibile să fie adevărate.

Concepte de reţinutParadigmă ontologică.Întrebarea fundamentală a acesteia sună astfel: ce este fiinţa?

Platon pleacă însă de la grade de desăvărşire ale existentului. Pentru Platon şi pentru întreaga ontologie apoi, existentul desăvârşit (ontos on) este în acelaşi timp „că este” şi „ce este”(existentia şi essentia).

Paradigma mentalistă. Metafizica nu mai înseamnă după Descartes învăţătura despre ceea ce există ca atare şi în genere, ci ea conţine, ca primă parte a sistemului filosofic, principiile cunoaşterii omeneşti.

Paradigma lingvistică Orice filosofie este o critică a limbajului ne spune Wittgenstein. Filosofia nu este o doctrină, ci o activitate. O operă filosofică constă în esenţă din explicaţii. Rezultatul filosofiei nu sunt propoziţiile filosofice, ci clarificarea propoziţiilor.Întrebări de autoevaluare

1. Care este conceptul central al paradigmei ontologice şi cine este întemeietorul ei?

2

FILOSOFIE - CURS

2. Care este conceptul central al paradigmei mentaliste şi cine este întemeietorul ei?3. Care este conceptul central al paradigmei lingvistice şi cine este întemeietorul ei?

Răspunsuri: 1. Ființa, Platon.2. Conștiința, Descartes.3. Limbajul, Witgenstein.

Mircea Eliade: ontologia arhaică

Cuvinte cheie: ontologie arhaică, arhetipuri, sacru.Cea mai mare parte a operei filosofului şi istoricului religiilor Mircea Eliade este dedicată

interpretării universului religios al omului tradiţional, cu deosebire a celui arhaic. Principalele lucrări în care Mircea Eliade prezintă o viziune ciclică a istoriei, specifică omului arhaic și tradițional, sunt în ordine cronologică : Mitul eternei reîntoarceri(1949), Tratat de istoria religiilor(1949), Imagini şi simboluri(1952) şi Sacrul şi profanul(1957). Desigur multe din ideile acestor lucrări consacrate le aflam în publicistica autorului din perioada interbelică, un bun exemplu fiind Cosmologie şi alchimie babiloniană.

Ce înţelege Mircea Eliade prin societate arhaică sau tradiţională? Răspunsul îl putem găsi în Mitul eternei reîntoarceri: ”Societăţile pre-moderne sau tradiţionale cuprind atât lumea pe care în mod obişnuit o numim primitivă, cât şi vechile culturi ale Asiei, Europei şi Americii. ” 2 Ce se întâmplă însă cu omul primitiv care nu dispune de o concepţie scrisă a istoriei? În acest caz, Eliade pune accentul pe înţelegerea sensului profund al tuturor miturilor, simbolurilor şi ritualurilor specifice lumii primitive: ”Simbolul , mitul, ritualul exprimă, pe diferite planuri şi cu mijloace care le sunt proprii , un sistem complex de afirmaţii coerente asupra realităţii ultime a lucrurilor, sistem care poate fi considerat ca alcătuind o metafizică.” 3

Însă cele care asigură unitatea universului religios al omului arhaic sunt arhetipurile. Acest concept este un element esențial al hermeneuticii eliadiene și de el ne vom ocupa în continuare.

Arhetipurile: ”structurile” ontologiei arhaiceVasile Tonoiu a dedicat în cartea sa Ontologii arhaice în actualitate un studiu amplu lui

Mircea Eliade, în care echivalează conceptul eliadian de sacru cu cel de Ființă, conceptul central al metafizicii. ”Sacrul instituie și revelează ființa, trece în cele ce ființează, este ființa însăși ca realitate adevărată și semnificativă.”4. Tonoiu face trimitere la un citat din Eliade, în care hierofania(manifestarea sacrului) este considerată identică cu ontofania (manifestarea Ființei): ”la nivelul culturilor arhaice, hierofania este în același timp o ontofanie, manifestarea sacrului echivalează cu o dezvăluire a ființei și viceversa.”5

De asemenea, Aurel Codoban vorbește de sursa religioasă a filosofiei grecești: ”Primele principii ale filosofiei greceşti - apa, aerul, focul, pămîntul - sînt, aşa cum ne spune Eliade, succesoarele unor hierofanii. De aceea, filosofia nu poate scăpa de Absolut, care este o formă raţionalizată şi, adesea, ontologizată, a sacrului, o moştenire religioasă ascunsă la nivelul

2 Mircea Eliade, Mitul eternei reîntoarcei, Editura Univers enciclopedic, Bucureşti, 1999, p. 11.3 Ibidem, p. 11.4 Vasile Tonoiu, Ontologii arhaice în actualitate, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1989, p. 313.5 M. Eliade, ”Le symbolisme des tenebres dans les religions arhaiques”, în Etudes carmelitanes, apud Vasile Tonoiu, Op. Cit, p. 317.

3

FILOSOFIE - CURS

principiilor filosofice. Conceperea acestor principii ca absolute, ca ar he şi telos , este ultimul reflex logic pe care secularizarea sacrului îl aruncă asupra gândirii filosofice.”6

În cartea sa de referință, Hermeneutica lui Mircea Eliade, Adrian Marino consideră arhetipurile drept cel mai important element al hermeneuticii eliadiene. Acestea desemnează atât obiectul hermeneuticii sale, cât și o metodă a acestei hermeneutici . Adrian Marino vorbește de două nivele ale arhetipului :

- genetic, care instituie prototipul unei experiențe sacre;- hermeneutic, care predetermină și organizează interpretarea diferiților prototipi.Arhetipurile sunt cele care dau ciclicitate istoriei umane.”Arhetipurile reprezintă scheletul

istoriei. Ele susțin istoria, alcătuiesc o infrastructură în același timp stabilizatoare și creatoare. Apoi orice nouă manifestare a arhetipului are un inevitabil conținut istoric, schema inițială rămânând nealterată. Ideea lui Eliade este că istoria adaugă în permanență semnificații noi, dar acestea nu distrug structura simbolului.”7

Originea platonică a arhetipurilor eliadienePentru Mircea Eliade ontologia arhaică are o strucură platonică, cum de altfel afirmă în mai

multe lucrări ale sale. În prefața ediției engleze a cărții sale Mitul eternei reîntoarceri, intititulată Cosmos and history, Eliade afirmă că a folosit conceptul de arhetip în sens augustinian, iar în cartea sa din 1978, Încercarea labirintului afirmă că a folosit termenul de arhetip în sens augustinian și platonician.

Deși acest concept nu îl întâlnim la Platon, întâlnim un corespondent al arhetipului și anume eidos-ul(ideea), ca fondatoare a unei realități ontologice. ”S-ar putea deci spune că această ontologie primitivă are o structură platoniciană, şi Platon ar putea fi considerat în acest caz ca filosoful, prin excelenţă, al mentalităţii primitive, ca şi cum gânditorul ar fi reuşit să valorifice filosofic modurile de existenţă şi comportament ale umanităţii arhaice.”8

Cu toate acestea, după cum putem observa în cuprinsul operei lui Eliade adeziunea sa la fiosofia lui Platon nu este totală și nu este de mirare având în vedere deprecierea cunoașterii mitologice de către marele filosof grec. Filosofia greacă, culminând cu Platon, inaugurează o perioada de desacralizare a mitologiei grecești.

În acest sens, găsim în Tratatul de istoria religiilor o apreciere a lui Eliade referitoare la incompatibilitatea dintre mentalitatea arhaică și speculația filosofică greacă. ”Aparenta sărăcie conceptuală a culturilor primitive implică, nu o incapacitate de a face teorie, ci apartenența lor la un stil de gândire net diferit de stilul modern fondat pe eforturile speculației elene.”9 Și totuși există o compatibilitate importantă între Platon și istoria religiilor. Raportul platonician de subordonare a atributelor lumii devenirii față de atributele lumii ființei poate fi întâlnit pretutindeni în vechile religii.

În ceea ce privește sensul augustinian al arhetipului despre care vorbește Mircea Eliade, ne aflăm în aceeași paradigma platonică. Augustin se înțelege pe sine de la început drept creație a lui Dumnezeu și este sigur că va recunoaște în ceea ce găsește în el urmele divinității. Ca și la Platon, căutare adevărului este una interioară. Omul trebuie să și-l reamintească. Adevărul sălășuieste înăuntrul omului, spune Augustin. Ideile platoniciene devin la Augustin ”gândurile lui Dumnezeu”, carea îl călăuzesc în crearea lumii și în acțiunile sale asupra oamenilor, gânduri

6 Aurel Codoban, Sacru și ontofanie, Editura Polirom, Iași, 1998, p. 12.7 Adrian Marino, Hermeneutica lui Mircea Eliade, Editura Dacia, Cluj, 1980, p. 161.8 Cristian Bădiliță, Paul Barbăneagră(ed), Mircea Eliade. Întâlnirea cu sacrul, Editura Echinox, Cluj, 2001, p. 38.9 M. Eliade, Tratat de istoria religiilor, Editura Humanitas, București, 1999, p. 41.

4

FILOSOFIE - CURS

pe care le-a revelat apoi prin Fiul său, Iisus Hristos. Astfel, prin Augustin filosofia platoniciană este pusă în slujba teologiei creștine.

În Comentarii la legenda meşterului Manole, savantul român formulează cea mai semnificativă deosebire dintre omul modern şi omul arhaic: ”pentru omul arhaic , un lucru sau un act nu are semnificaţie decât în măsura în care participă la un prototip, sau în măsura în care repetă un act primordial, bunăoară , Creaţia.”10 Dar genealogia arhetipurile eliadene este mult mai complexă, se poate observa o evoluție a acestui concept la Mircea Eliade, mai mulți autori contribuind la formarea concepției sale.

Concepte de reţinutOntologia arhaică. Simbolul , mitul, ritualul exprimă, pe diferite planuri şi cu mijloace care le sunt proprii , un sistem complex de afirmaţii coerente asupra realităţii ultime a lucrurilor, sistem care poate fi considerat ca alcătuind o ontologie.Arhetipurile sunt cele care dau ciclicitate istoriei umane. Arhetipurile reprezintă scheletul istoriei. Ele susțin istoria, alcătuiesc o infrastructură în același timp stabilizatoare și creatoare. Apoi orice nouă manifestare a arhetipului are un inevitabil conținut istoric, schema inițială rămânând nealterată.Originea religioasă a filosofei greceşti. Primele principii ale filosofiei greceşti - apa, aerul, focul, pămîntul - sînt, aşa cum ne spune Eliade, succesoarele unor hierofanii. De aceea, filosofia nu poate scăpa de Absolut, care este o formă raţionalizată şi, adesea, ontologizată, a sacrului, o moştenire religioasă ascunsă la nivelul principiilor filosofice.Întrebări de autoevaluare

1. Cine asigură structura ontologiei arhaice?2. Care este sensul arhetipului la Platon?3. Care este sensul arhetipului la Augustin?

Răspunsuri:1. Arhetipurile asigură structura ontologiei arhaice.2. Deși acest concept nu îl întâlnim la Platon, întâlnim un corespondent al arhetipului și

anume eidos-ul(ideea), ca fondatoare a unei realități ontologice.3. Ideile platoniciene devin la Augustin ”gândurile lui Dumnezeu”, carea îl călăuzesc în

crearea lumii și în acțiunile sale asupra oamenilor, gânduri pe care le-a revelat apoi prin Fiul său, Iisus Hristos.

Sf. Augustin: fondatorul filosofiei creştine

Cuvinte cheie: Augustin, metafizică creştină, apologetică creştinăDintre filosofii și teologii primului mileniu creștin, Aureliu Augustin este cel a cărui

renume și influență au fost, din timpul vieții și până în zilele noastre, cele mai manifeste. Influența sa asupra filosofiei și teologiei ce i-a urmat a fost enormă.

Fără Augustin cursul istoriei Occidentului ar fi fost cu totul altul. El este cel mai influent filosof creștin din istorie. ”Ideile augustiniene au influențat enorm spiritul creștin, îndeosebi în Evul Mediu, dar și în timpuri mai noi, chiar recente. Opera De Civitate Dei a lui Augustin trebuie socotită ca întâia metafizică de mare amploare asupra istoriei.”11

Primele cărți au la bază o intenție apologetică mai tradițională: apărarea creștinismului de acuzațiile păgâniilor care vedeau în el cauza nenorocirilor din acele vremuri. Însă față de jefuirile

10 Idem, Drumul spre centru, Editura Univers, Bucureşti, 1991, p. 390.11 L. Blaga, Op.cit., p. 228.

5

FILOSOFIE - CURS

anterioare ale Romei de către populațiilor barbare, cea condusă de Alaric în 410 a adus cu sine ceva ieșit din comun, după cum ne relatează Augustin. ”Atrocitățile barbare au apărut într-o ipostază cu totul insolită, atât de blânde, încât au fost desemnate de barbari bisericile cele mai grandioase cu ordinul ca să fie umplute cu locuitorii ce trebuie cruțați.”12 Acest fapt, de a-i cruța pe creștini și bisericile lor, poate fi pus în legătură cu convertirea anterioară a goților lui Alaric la arianism, o erezie creștină foarte răspândită la acea vreme. ”Acestora le-a fost teamă să stârnească mânia lui Dumnezeu. Iisus Hristos este acela care a înspăimântat mințile cele mai sălbatice și mai dezlănțuite spre acte barbare și neomenie a popoarelor migratoare.”13

Cam în perioada hirotonirii lui Augustin, politica imperială a emis o serie de edicte prin care se închideau temple și se interziceau sacrificiile păgâne. Efectul a generat o ură mocnită față de Biserică. Creștinii credeau că dezastrul s-a datorat numărului prea mare de păgâni, iar păgânii îi acuzau pe creștini că îi neglijează pe vechii zei și se întrebau de ce s-au înmulțit catastrofele în vremurile creștine.

Pentru Augustin, singurul agent real al istoriei este Dumnezeu. Acesta nu este doar creatorul universului, ci este profund implicat în istoria omenirii. Războiul este una din modalitățile prin care pedepsește decăderea moravurilor omenești. ”Providența obișnuiește să îndrepte prin războaie moravurile corupte ale oamenilor, ba chiar să le anihileze și prin asemenea pătimiri să facă viața muritorilor demnă de toată lauda , pentru ca prin călire să fie transformată într-o ipostază superioară, fie să se desfășoare pe aceste tărâmuri pentru alte scopuri utile.”14

Implicarea lui Dumnezeu în istoria popoarelor este asemănătoare implicării sale la nivelul fiecărui individ. Credinciosul creștin nu este ferit de situații potrivnice, el primește chiar o pedeapsă vremelnică pentru păcatele sale. ”El mă încearcă în nenorociri, îmi cercetează faptele meritoase, sau mă pedepsește pentru păcatele mele și-mi păstrează o răsplată veșnică pentru restriștea vremelnică îndurată cu credință neclintită.”15

Pentru Augustin de Hippo, cum mai este numit marele filosof și teolog, statutul pe care și-l arogă zeii romanilor este unul fals, ei fiind în realitate spirite demonice: ”acelor divinități romane, despre care nu avem cunoştinţă că sunt demoni vătămători”16. Deși consideră că divinitățile păgâne sunt spirite demonice ce au o anumită putere și o pre-vedere a viitorului pe termen scurt, Augustin neagă că acestea au jucat vreun rol pozitiv în viața oamenilor.

Augustin consideră că divinitățile păgâne nu s-au preocupat niciodată de îmbunătățirea vieții și obiceiurilor popoarelor care le adorau, ”astfel încât au îngăduit să fie bântuite de neajunsuri și lovite de opreliști cumplite, fără a interveni nici un fel, nici în ogoarele și viile lor, nici în case, nici în ceea ce privește bolile trupești. ”17

În prima parte a operei sale (cărțile I-V), Aureliu Augustin dezvoltă o apologetică a creștinismului în plan istoric. El se dovedește un foarte bun cunoscător al istoriei Imperiului Roman. Sursele sale sunt cei mai străluciți istorici romani: Titus Livius, Florus, Eutropius, Salustius și mai ales Marcus Terentius Varo, cel mai bun cunoscător al antichității romane. Augustin amintește exemplu marelui comandat roman Scipio Africanul, care deși a ieșit victorios în războaiele punice, a avut parte de ingratitudinea Romei: ”Scipio era de părere că Republica

12 Augustin, Despre Cetatea lui Dumnezeu, vol. I, Editura Științifică, București, 1998, I, 7. 13 Ibidem.14 Ibidem , I, 1.15 Ibidem, I, 29.16 Ibidem, I, 31.17 Ibidem, I, 36.

6

FILOSOFIE - CURS

Romană nu poate avea o viață fericită când zidurile fortificațiilor sunt întregi, dacă, în schimb, moravurile ei sunt decăzute.”18

Augustin îl citează pe marele istoric Sallustius în favoarea sa, care afirmă despre Republica Romană că după cucerirea Cartaginei, a devenit din cea mai frumoasă și desăvârșită, cea mai retrogradă și cea mai ticăloșită. ”Splendidele moravuri ale strămoșilor noștri nu au decăzut treptat , ca mai înainte, ci s-au prăbușit ca un torent, deoarece tineretul, din cauza luxului și lăcomiei, a alunecat, căzând într-o asemenea corupție.”19 Aceeași constatare o găsim și la istoricului Titus Livius, pentru care Republica Romană s-a transformat treptat-treptat din cea mai frumoasă și cea mai desăvârșită moral în cea mai ticăloșită și cea mai netrebnică. Cicero, cel mai învățat bărbat roman al timpului său și modelul lui Augustin în arta oratoriei, este și el citat cu un paragraf din Republica : ”căci din cauza greșelilor și urâtelor noastre apucături și nu din alte cauze avem o republică numai de formă, dar pe care în realitate am pierdut-o.”20

Augustin îi întreabă pe adepții vechilor religii romane de ce divinitățile lor nu joacă nici un rol în salvarea imperiului deși, din pricina grandomaniei ei, Roma își adunase numeroase divinități în scopul apărării sale, oferindu-le acestora temple, altare, sacrificii, instituindu-le preoți. ”Divinitățile protectoare s-ar fi cuvenit să dea, pentru ca republica să nu piară, poporului care se închina învățături referitoare la viață și obiceiuri, în atătea temple, cu atâția preoți.”21

Cauza principală a războaielor-susține marele filosof- este dorința de dominație a statelor și în acest sens îl citează pe istoricul roman Sallustius: ”De bună seamă după ce Cyrus în Asia și spartani și atenieni în Grecia au început să subjuge orașele și neamurile, cauzele războaielor a fost râvna de dominație, considerând că numai realizarea celei mai mari puteri și expansiuni este sorgintea gloriei maxime.”22 De asemenea, Augustin reia ideea lui Sallustius, potrivit căreia cele mai multe tulburări, răscoale și în final războaie civile s-au ivit atunci când oligarhia atotputernică, în sarcina căreia și-a încredințat soarta majoritatea poporului, a pus mâna pe putere sub titulatura cinstită de patricieni sau plebei.

Autorul Cetății lui Dumnezeu amintește de sîngeroasele războaiele civile ale romanilor, mai cumplite decât toate războaiele cu vrăjmașii de peste hotare, că au izbucnit cu mult înainte de venirea lui Hristos. ”In prima carte a trebuit să demonstrez că divinitățile lor false(...)sunt duhurile cele mai necurate(...)într-o asemenea măsură încât se desfată cu ticăloșiile lor(...)pe care au vrut să le celebreze la festivitățile lor.”23

Providența divină este cea care veghează asupra istoriei umanității, acordând puterea inclusiv celor răi pentru ai folosi apoi în pedepsirea altor nelegiuiți. ”Dumnezeu acordă domniile pământești și celor buni și celor răi, (...) potrivit unor rânduieli a lucrurilor și a vremurilor, tainice pentru noi, dar foarte cunoscute pentru el.24 Pe bună dreptate, Augustin din Hippo susține ideea că statul în care dispare spiritul de dreptate nu mai este altceva decât o adunătură de tâlhari.

Printr-un comportament virtuos au ajuns Imperiul Roman și locuitorii săi la onoruri, putere și glorie. ”Romanii, datorită acestor virtuți înfăptuiesc ceva bun și temeinic, pentru a fi

18 Ibidem , I, 33.19 Ibidem , II, 18.20 Ibidem, II, 21.21 Ibidem, II, 22.22 Ibidem, III, 13.23 Ibidem, IV, 1.24 Ibidem, IV, 33.

7

FILOSOFIE - CURS

proslăviți de oameni.(...)romanii au privit cu dispreț interesele lor personale și au avut în vedere numai interesele obștești, adică cele ale republicii.25

Augustin consideră că Dumnezeu știe dinainte ce se va întâmpla cu voința noastră. Dar creștinii nu sunt deloc constrânși să elimine liberul arbitru al voinței lor prin admiterea preștiinței lui Dumnezeu, ci să le accepte pe amândouă. Ideea predestinării din veșnicie a fost reluată 1000 de ani mai târziu de reprezentanții Reformei protestante, mai ales de Jean Calvin.

În viziunea augustiniană, istoria umanității opune de la începuturile sale două cetăți: Cetatea lui Dumnezeu și Cetatea pământească. Deși cele două cetăți sunt amestecate pâna la a două venire a lui Hristos, criteriul fundamental care desparte cele două cetăți este iubirea. ”În cartea a XIV-a din Cetatea lui Dumnezeu, Augustin apară emoțiile, considerate în intenţia creatorului componentele bune ale naturii umane. Consideră iubirea o pulsiune umană fundamentală; ea trebuie îndrumată corect, adică spre Dumnezeu și aproapelui nostru.”26

Următorul citat din Cetatea lui Dumnezeu este cel mai cunoscut din această operă: ”Două iubiri au clădit două cetăți: iubirea de sine până la nesocotirea lui Dumnezeu au făcut cetatea pământească; iubirea de Dumnezeu până la nesocotirea de sine au făcut cetatea cerească. Una se glorifică în ea însăși, cealaltă întru Domnul. (...) Pentru împărații și neamurile pe care una și i-a supus, întâietate are patima puterii; în cealaltă, toți slujesc aproapelui din dragoste.” 27

Unele pasaje din Cetatea lui Dumnezeu lasă impresia că Augustin a discreditat complet Imperiul Roman și toate instituțiile politice, socotindu-le organizații însetate de putere, create de cei influenți pentru a domina și a oprima în fărădelege. ”În cartea a XIX-a analizează similitudinea dintre valorile cetății pământești și ale cetății cerești (...) Cetatea pământească, organizată întru putere și bunăstare, confort și plăcere, se află la polul opus față de cetatea cerească.”28

Cât privește dreptatea, cetatea lui Dumnezeu era evident destinată săracilor. Augustin a observat că cei mai aprigi apărători ai păgânismului erau în general susținătorii vechi ordini sociale, în care cei nevoiași se plecau în fața bogaților, iar cei atotputernici îi subjugau pe cei neputincioși. Pentru Augustin, guvernarea era o exemplificare a principiului providențial al ordinei impuse asupra forțelor subminatoare, dezlănțuite prin Cădere.

”Ordinea era atât de importană, încât chiar un împărat răuvoitor, dar legitim, trebuia ascultat. Cel ce urmează pe Hristos trebuie să-și supună trupul voinței Cezarului, iar mintea și sufletul Voinței lui Dumnezeu.”29

În finalul Cetății Lui Dumnezeu Augustin a expus doctrina creștină privitoare la adevărurile ultime: cetatea pământească își atinge apogeul în infern, iar cetatea cerească în rai. Construcția cetății cerești se face progresiv în această lume, grație planului providenței divine.Henri Marrou, unul din cei mai importanți exegeți ai lui Augustin, exprimă astfel filosofia augustiniană a istoriei: ”Grație revelației, creștinul posedă un fir conducător care îi permite să-și reprezinte ansamblul istoriei lumii; el știe mai întâi că universul are o istorie care începe cu creația și care se va termina la Judecata de Apoi. Căderea, lunga așteptare a întrupării, viața pământească a lui Cristos, propășirea Bisericii vizibile (...) iată cadrele acestei istorii.”30

Concepte de reţinut

25 Ibidem, V, 15.26 H. Chadwick, Augustin, p. 135.27 Augustin, Cetatea lui Dumnezeu, XIV, 28.28 H. Chadwick, Augustin, pp. 139-140.29 Ibidem..30 Henri Marrou, Sfântul Augustin și sfârșitul culturii antice, Editura Humanitas, București, 1997, p. 377.

8

FILOSOFIE - CURS

Apologetica istorică a creştinismului. În cărțile I-V Aureliu Augustin dezvoltă o apologetică a creștinismului în plan istoric. El se dovedește un foarte bun cunoscător al istoriei Imperiului Roman. Sursele sale sunt cei mai străluciți istorici romani: Titus Livius, Florus, Eutropius, Salustius și mai ales Marcus Terentius Varo, cel mai bun cunoscător al antichității romane.

Iubirea. Două iubiri au clădit două cetăți: iubirea de sine până la nesocotirea lui Dumnezeu au făcut cetatea pământească; iubirea de Dumnezeu până la nesocotirea de sine au făcut cetatea cerească. Una se glorifică în ea însăși, cealaltă întru Domnul. (...) Pentru împărații și neamurile pe care una și i-a supus, întâietate are patima puterii; în cealaltă, toți slujesc aproapelui din dragoste.

Metafizica creştină a istoriei. Grație revelației, creștinul posedă un fir conducător care îi permite să-și reprezinte ansamblul istoriei lumii; el știe mai întâi că universul are o istorie care începe cu creația și care se va termina la Judecata de Apoi. Căderea, lunga așteptare a întrupării, viața pământească a lui Cristos, propășirea Bisericii vizibile.Întrebări de autoevalaure

1. Ce l-a determinat pe Augustin să scrie Cetatea lui Dumnezeu?2. Care este cauza decăderii Imperiului roman?3. Pe ce valoare este construită Cetatea lui Dumnezeu ?

Răspunsuri 1. Primele cărți ale sale au la bază o intenție apologetică mai tradițională: apărarea

creștinismului de acuzațiile păgâniilor care vedeau în el cauza nenorocirilor din acele vremuri.

2. Cauza principală este decăderea morală a romanilor.3. Pe iubirea de Dumnezeu.

Toma d’Aquino: filosofia scolastică

Cuvinte cheie: credinţă, raţiune, Dumnezeu.S-a născut în Italia şi prima educaţie a primit-o la abaţia de la Monte Cassino. La vârsta

de 18 ani a intrat în ordinul dominicanilor. După ce a fost elev a lui Albert Magnus la Koln, a predat la rândul său la Paris, Orvieto, Viterbo şi Roma. A murit în 1274.

După ce o vreme aproape că dispăruse din Europa, filosofia lui Aristotel a revenit prin învăţaţii evrei şi arabi, după un ocol prin nordul Africii şi Spania. Toma d`Aquino şi-a asumat o sarcină istorică: să realizeze o sinteză între creştinism şi filosofia aristotelică. El împrumută de la Aristotel schema unei ierarhii continue a creaturilor. Rezultă următorul tablou: jos de tot formele materiale; sus formele pure, îngerii; între ele sufletul omenesc, deopotrivă material şi pur.

Toma d`Aquino se întreabă: cum putem noi să vorbim despre Dumnezeu? Filosoful italian se apropie de conceptul de Dumnezeu suind întregul şir de fiinţe cunoscute nouă , până la punctul limită suprem, unde se află conceptul de Dumnezeu. Toma este autorul a cinci argumente prin care demonstrează existenţa lui Dumnezeu. În continuare vom prezenta primele trei:

Noi vedem fiinţe aflate în mişcare; în univers există mişcare. De unde vine ea? Orice mişcare este transmisă de o fiinţă în mişcare, care este motorul său. Dacă parcurgem întregul lanţ de motori (mişcători), sfârşim prin a concepe în mod necesar un prim motor, care prin derivare mişcă tot restul, dar el însuşi nu este mişcat. Acest prim motor imobil este Dumnezeu.

9

FILOSOFIE - CURS

Să luăm un fenomen oarecare şi să-i căutăm cauza. Această cauză este consecinţa altei cauze, care la rândul ei este consecinţa alteia şi aşa mai departe. Suind astfel pe firul cauzelor, sfârşim prin a concepe o cauză care nu mai este efectul alteia. Acesta este cauza primă. În latină se numeşte causa sui, cauza de sine. Ea este Dumnezeu.

Toate fiinţele pe care le întâlnim în experienţă sunt contigente, ceea ce înseamnă că existenţa lor depinde de ceva diferit de ele însele. Ele ar putea, la fel de bine, să nu existe. Atunci Toma se întreabă: dacă toate fiinţele sunt contigente, ce le menţine în existenţă? Din contigenţă în contigenţă suntem conduşi inevitabil la un punct de pornire unde se află fiinţa necesară, pe care se sprijină totul. Această fiinţă necesară care susţine existenţa tuturor fiinţelor contigente este Dumnezeu.

Totuşi, Dumnezeu se află dincolo de conceptele pe care noi oamenii ni le facem despre el. Însă Toma vorbeşte de două căi în cunoaşterea lui Dumnezeu: 1. via negationis şi 2. via eminentiae.

Nu putem afirma nimic care să fie adecvat lui Dumnezeu. Putem spune însă ce nu este Dumnezeu. De exemplu putem exclude ideea că Dumnezeu este o fiinţă condiţionată, contigentă, pentru că el în calitate de fiinţă necesară susţine existenţa a tot ce este contigent. De asemenea, Dumnezeu nu este corp material. El nu este moşul cu barbă despre care astronautul Gagarin spunea că nu l-a întâlnit în spaţiu. Despre Dumnezeu putem spune deci o mulţime de lucruri în mod negativ, fără a pretinde să-l reducem la norme omeneşti. Spunând despre el ce nu este, îi putem păstra caracterul absolut.

Pornim de la calităţile ce ne sunt familiare la fiinţele create şi le ridicăm la o asemenea putere încât să depăşească imaginaţia noastră. Spunem, de pildă, despre un om că este bun. Spunem acelaşi lucru şi despre Dumnezeu. E clar că în cele două cazuri cuvântul bun nu are acelaşi sens. Când spunem că un om este bun înţelegem că şi-a biruit egoismul. Admitem că el ar fi putut fii egoist. În privinţa lui Dumnezeu problema egoismului nu se poate pune. Cuvântul bun, aplicat lui Dumnezeu, desemnează o perfecţiune atât de înaltă, încât transcede până la urmă orice distincţie între diferitele calităţi posibile, pierzându-şi sensul omenesc determinat.

Metoda analogică se înrudeşte cu via eminentiae. Sub impulsul analogiei, putem înălţa calităţile omeneşti la nivelul la care ele pot fi atribuite lui Dumnezeu, astfel încât să ne fie cu putiinţă să-l descriem, cu toate că se situează dincolo de orice reprezentare.

Concepte de reţinut:Argumentul primului mişcător. Orice mişcare este transmisă de o fiinţă în mişcare, care

este motorul său. Dacă parcurgem întregul lanţ de motori (mişcători), sfârşim prin a concepe în mod necesar un prim motor, care prin derivare mişcă tot restul, dar el însuşi nu este mişcat. Acest prim motor imobil este Dumnezeu.

Argumentul causa sui. Să luăm un fenomen oarecare şi să-i căutăm cauza. Această cauză este consecinţa altei cauze, care la rândul ei este consecinţa alteia şi aşa mai departe. Suind astfel pe firul cauzelor, sfârşim prin a concepe o cauză care nu mai este efectul alteia. Acesta este cauza primă. În latină se numeşte causa sui, cauza de sine. Ea este Dumnezeu.

Argumentul Fiinţei necesare. Toate fiinţele pe care le întâlnim în experienţă sunt contigente, ceea ce înseamnă că existenţa lor depinde de ceva diferit de ele însele. Ele ar putea, la fel de bine, să nu existe. Din contigenţă în contigenţă suntem conduşi inevitabil la un punct de pornire unde se află fiinţa necesară, pe care se sprijină totul. Această fiinţă necesară care susţine existenţa tuturor fiinţelor contigente este Dumnezeu.Întrebări de autoevaluare:

1. Care este sunt cele două componenete ale filosofiei tomiste?

10

FILOSOFIE - CURS

2. Cum se numesc primele trei argumente ale lui Toma cu privire la existenţa lui Dumnezeu?

3. Ce este via negationis?Răspunsuri:

1. Creştinismul şi filosofia aristotelică.2. Primul mişcător, causa sui, Fiinţa necesară.3. Nu putem afirma nimic care să fie adecvat lui Dumnezeu. Putem spune însă ce nu este

Dumnezeu. Spunând despre el ce nu este, îi putem păstra caracterul absolut.

Giambattista Vico: întemeietorul istoricismul

Cuvinte cheie: istoricism, raţiune, moralăGiambattista Vico, primul filosof modern al istoriei, a trăit între anii 1688-1744. Cea

mai importantă carte a sa se intitulează Scienza Nuovo. El distinge trei stadii în dezvoltarea oricărei perioade istorice: vârsta zeilor, vârsta eroilor şi vârsta oamenilor. Iată caracteristicile acestor vârste, sintetizate de Ronald Nash:31

- Age of Gods- An age of sensation; Man`s nature: fierce and cruel; Government: Theocratic (Man subordinate deity);

- Age of Heroes- An age of imagination; Man`s nature: noble and proud; Government : Warrior Aristrocasy( Some men subordinate to others);

- Age of Men- An age of reason; Man`s nature: benign and reasonable; Government: Democracy (All men equal).Deși este primul filosof modern al istoriei, G. Vico nu părăsește cu totul paradigama

augustiniană a filosofiei istoriei, după cum putem vedea în concluziile impresionantei sale lucrări. Providența guvernează istoria umanității de la începuturile ei. ” Iar în opera de față am dovedit pe deplin că prin voința providenței, cele dintâi guvernări care au existat în lume au avut drept factor de organizare internă, religia, statul construit pe familii întemeindu-se numai pe aceasta; mai târziu s-a trecut la guvernările aristocratice, din vârsta eroică, și tot religia a trebuit să fie principala lor temelie, oprindu-se în sfârșit la forma guvernărilor monarhice, religia a fost în ele scutul de apărare al principilor. De aceea atunci când popoarele își pierd religia, nu le mai rămâne nimic din ceea ce le-ar îngădui să trăiască în societate.”32 Astfel, Vico nu este de acord cu afirmația lui Pierre Bayle, potrivit căreia în lume ar putea exista popoare lipsite de Dumnezeu, sau cu ideea susținută de Polibiu, care ne spune că dacă ar exista pe lume filozofi, religiile nu ar mai fi necesare.

Pentru filosoful italian, ”harul divin este acela care ne face să acționăm virtuos, pentru a dobândi un bine infinit și etern; dar cum acesta nu poate fi cunoscut prin simțuri, mintea este aceea care le îndreaptă pe acestea către faptele religioase.”33

Mircea Eliade vede în filosoful italian un precursor modern al istoricismului: ”Pentru Vico, adevărul stă în fapt, în consecinţă nu este adevărat decât ceea ce este făcut, mai exact 31 Ronald Nash, Ideas of history, Vol I, E.P.Dutton & Co, New York, 1969, p. 29 (Vârsta zeilor: o vârstă a simţurilor; natura umană-sălbatică şi crudă, guvernământ teocratic- omul este subordonat zeilor; Vârsta eroilor: o vârstă a imaginaţiei, natura umană- nobilă şi mândră, guvernământ aristocratic-unii oameni se subordonează altora; Vârsta oamenilor: o vârstă a raţiunii, natura umană-blândă şi rezonabilă, guvernământ democratic- toţi oamenii sunt egali).

32 Giambattista Vico, Știința nouă, Editura Univers, București, 1972, pp. 541-542.33 Ibidem, p. 542.

11

FILOSOFIE - CURS

numai cel care acţionează, care face, cunoaşte adevărul. De la această valorizare gnoseologică a faptului s-a ajuns mai târziu la valorizarea absolută a Istoriei. Dacă omul nu poate cunoaşte decât ceea ce face şi nu ceea ce Dumnezeu a făcut (Natura de exemplu), reiese în mod fatal că suma actelor omeneşti,Istoria, devine singura cunoaştere reală. ” 34

Aceeaşi teză o întâlnim şi la unul din marii teologi contemporani, Joseph Ratzinger, într-o formă mult mai elaborată. El consideră că adevărata schimbare de paradigmă în trecerea la filosofia modernă este inaugurată de Giambattista Vico şi nu Descartes, cum se consideră îndeobşte. El argumentează că fiinţa, conceptul central al filosofiei antice şi medievale, se află de asemenea în centrul filosofiei lui Descartes. ”Ecuaţiei scolastice-Verum est ens (adevărul este fiinţa)- Vico îi opune teza proprie verum quia factum, ceea ce înseamnă că recunoaştem ca adevăr numai ceea ce am făcut noi înşine.”35 Astfel paradigma adevăr-fiinţă este înlocuită, începând cu G. Vico, de una nouă, adevăr-realitate, unde noi putem cunoaşte doar factum-ul, adică ceea ce am făcut noi înşine.

Concepte de reţinutIstoricismul: Pentru Vico, adevărul stă în fapt, în consecinţă nu este adevărat decât ceea

ce este făcut, mai exact numai cel care acţionează, care face, cunoaşte adevărul. De la această valorizare gnoseologică a faptului s-a ajuns mai târziu la valorizarea absolută a Istoriei.

Religia ca fundament al moralei. Vico nu este de acord cu afirmația lui Pierre Bayle, potrivit căreia în lume ar putea exista popoare lipsite de Dumnezeu, sau cu ideea susținută de Polibiu, care ne spune că dacă ar exista pe lume filozofi, religiile nu ar mai fi necesare.

Cele trei vârste ale omenirii. Potrivit lui Vico ele sunt: vârtsa zeilor, vârsta eroilor şi vârsta oamenilor.Întrebări de autoevaluare

1. Ce este istoricismul?2. Care sunt cele trei vârste ale omenierii, potrvit lui Vico?3. Pot oamenii sa fie morali fără a fi religioşi, din perspectiva lui Vico?

Răspunsuri: 1. Adevărul constă doar în fapt, în ce înfăptuim noi oamenii.2. Cele trei vârste ale omenierii: vârsta zeilor, vârsta eroilor, vârsta oamenilor.3. Potrivit lui Vico, oamenii un pot fi morali fără a fi religioşi.

Herder şi Rousseau: naşterea ideologiei naţionale

Cuvinte cheie: modernitae, paradigma naţională, naţiomalism.Ideea națională reprezintă una din marile ideologii specifice modernității. Cu o istorie de

două secole, ideologia națională continuă și azi să fie o veritabilă paradigmă. Nu ne putem concepe viața decât în cadrul unei națiuni. Națiunea este prin excelență formula de solidaritate și identitate specifică lumii moderne.

Majoritatea cercetătorilor acestui concept vorbesc de modernitatea și artificialitatea acestui concept. Britanicul Benedict Anderson afirmă despre națiune că ”este o comunitate imaginată, deoarece nici membrii celei mai mici națiuni nu îi vor cunoaște vreodată pe cei mai mulți dintre compatrioții lor, nu-i vor întâlni, totuși în mintea fiecăruia trăiește imaginea

34 M. Eliade, Jurnal, Volumul I, Editura Humanitas, București, 1993, p. 344.35 Joseph Ratzinger, Introducere în creştinism, Editura Sapientia, Iaşi, 2004, p. 130.

12

FILOSOFIE - CURS

comuniunii lor.”36 O idee asemănătoare întâlnim la antropologul Ernest Gellner: „naționalismul nu este trezirea națiunilor la conștiința de sine; el inventează națiuni acolo unde nu există. ”37

Creatorii ideii naționale sunt două nume importante ale filosofie moderne: J.J. Rousseau și Johann G. Herder. Contractul social al lui Rousseau este responsabil de întemeierea conceptul francez de națiune. Ideologia națională se întemeiază, la fel ca liberalismul și socialismul, pe principiul iluminist al suveranității poporului, pe ideea guvernării pentru și prin popor. Nu există altă autoritate legitimă decât cea delegată de comunitatea cetățenilor. Pentru filosofii francezi sensul termenului de popor nu este unul etnic, ci de comunitatea politică a cetățenilor unei țări. ”Teoriile lui Rousseau cuprindeau, însă , în mod clar germenele naționalismului, a cărui doctrină cea mai caracteristică este că diferitele națiuni trebuie concepute ca niște personalități. Iar atunci când Revoluția franceză a înființat armata poporului, bazată pe serviciul militar național obligatoriu, prin aceasta s-a făcut un mare pas practic în direcția naționalistă.”38

Există o strânsă legătură între conceptul de istorie, pe de o parte , și cel de națiune, pe de altă parte. Trecutul este cel care legitimează și justifică o națiune, iar istoricii sunt chemați să-l reconsituie. La 1882, filosoful francez Ernest Renan scria: ”uitarea istoriei sau reconstituirea eronată a evenimentelor reprezintă un factor esențial în crearea unei națiuni.”39

Prin lucrarea sa, Idei asupra filosofiei istoriei omenirii, Johann G. Herder este creatorul concepției germane despre națiune, a națiunii etno-culturale, concepție ce apoi a fost adoptată în Europa Centrală și de Sud-Est. Potrivit lui Herder,”statul cel mai natural este un stat compus dintr-un singur popor, cu un singur caracter național(...) un popor este un produs natural asemeni unei familii, dar mai răspândit decât aceasta (...) la fel ca toate comunitățile naturale,(...) și în cazul statului cea mai bună ordine este ordinea naturală, adică aceea în care fiecare îndeplinește funcția pentru care l-a destinat natura.”40 Și astfel națiunile îi adună pe oameni și își împart lumea. Nimic nu se petrece în afara cadrului național. Filosoful german crede că omul se definește doar prin apartenența la un popor anume, în afară căruia nu se poate dezvolta.

Consecințele transpunerii în realitate a ideologiei naționale sunt cunoscute. Cuvântul de ordine al modernității, nici o națiune fără un stat, a reprezentat un miraj în numele căruia a curs mult sânge. Secolul XIX a fost zguduit de la un cap la altul de mișcări de eliberare naională și războaie între națiuni. Primul Război Mondial a fost un veritabil război civil între europeni. State ce aveau un fond comun de civilizație s-au măcelărit în numele unor drepturi naționale. Excesele naționaliste ale perioadei interbelice au dus la tragedia celui de-al Doilea Război Mondial.

Concepte de reţinut:Conceptul german de naţiune. Statul cel mai natural este un stat compus dintr-un singur

popor, cu un singur caracter național. Omul se definește doar prin apartenența la un popor anume, în afară căruia nu se poate dezvolta.

Conceptul francez de naţiune. De întemeiază pe principiul iluminist al suveranității poporului, pe ideea guvernării pentru și prin popor. Nu există altă autoritate legitimă decât cea delegată de comunitatea cetățenilor. Pentru filosofii francezi sensul termenului de popor nu este unul etnic, ci de comunitatea politică a cetățenilor unei țări.

36 Benedict Anderson, Comunităti imaginate. Reflecţii asupra originii şi răspândirii naţionalismului, Humanitas, București,  2001, p. 11.37 Ernest Gellner, Cultură, identitate și politică, Editura Institutul European, Iași, 2001, p. 25.38 Karl Popper, Societatea deschisă și dușmanii ei, Editura Humanitas, București, 1993, vol. II., p. 62.39 Ernest Gellner, Cultură, identitate și politică, p. 11.40 J.G. Herder, Idei asupra filosofiei istoriei omenirii apud Karl Popper, Societatea deschisă și dușmanii ei, p. 62.

13

FILOSOFIE - CURS

Raportul istorie-naţiune. Trecutul este cel care legitimează și justifică o națiune, iar istoricii sunt chemați să-l reconsituie.Întrebări de autoevaluare:

1. Care este definiţia naţiunii potrivit lui Herder?2. Care este definiţia naţiunii potrivit lui Rousseau?3. Care au fost consecinţele punerii în practică a ideologiei naţionale?

Răspunsuri: 1. Statul cel mai natural este un stat compus dintr-un singur popor, cu un singur caracter

național2. Pentru filosoful francez, sensul termenului de popor nu este unul etnic, ci de comunitatea

politică a cetățenilor unei țări.3. Primul Război Mondial a fost un veritabil război civil între europeni. State ce aveau un

fond comun de civilizație s-au măcelărit în numele unor drepturi naționale. Excesele naționaliste ale perioadei interbelice au dus la tragedia celui de-al Doilea Război Mondial.

Hegel: idealismul german

Cuvinte cheie: metafizica, Spiritul absolut, panteism. Însă cel care va da adevărata anvergură istoricismului, cel care va face din ea o filosofie

foarte influentă va fi G. W. F. Hegel. Metafizica hegeliană a istoriei o găsim expusă în principal în Prelegerile de filosofie a istoriei. Despre filosofia istoriei, Hegel a afirmat că de fapt a tradus conceptual creștin de providență din limbaj teologic în limbaj filosofic. Chiar în introducerea lucrării amintite, Hegel afirmă că Rațiunea universală este un alt nume al lui Dumnezeu. Marele filosof german a absolvit Institutul teologic din Wittenberg și nu este de mirare că teologia creștină a avut o influență importantă asupra operei sale.41 În tinerețe filosoful a fost un luteran fervent, iar la maturitate el s-a manifestat ca un creștin normal, cum ar fi obiceiul de a merge în fiecare duminică la biserică.

Însă înainte de a vorbi de lucrarea Prelegeri de filosofie a istoriei, este necesară o scurtă referire la o altă lucrare, Știința logicii, pentru a clarifica conceptul central al operei lui Hegel, Spiritul absolut, concept ce se află în strânsă legătură cu filosofia hegeliană a istoriei. ”Întocmai cum Logica este în concepția lui Hegel întâiul capitol al metafizicii, filosofia istoriei este capitolul de încheiere al aceleași metafizici. Logica lui Hegel nu poate fi înțeleasă decât în perspectivă metafizică.”42

Hegel vorbește de Absolutul în sine ca fiind Dumnezeu în sine. Pentru Hegel, logica este un sistem al rațiunii pure, ce are ca obiect ”reprezentarea lui Dumnezeu, așa cum este el în esența veșnică, înainte a fi fost creată natura și spiritele finite.”43

În Știința logicii, Hegel afirmă: la început Spiritul exista singur. El e și ființă și neființă. Spiritul în situația inițială era lipsit de orice determinație, iar determinație înseamnă la Hegel început al diferenței și diferență înseamnă altul. ”Prin urmare ființa pură și neantul pur sunt totuna. (…) fiecare dispare în contrariul său. În consecință, adevărul lor este această mișcare a

41 Ștefan Vianu vorbește într-unul din capitolele lucării sale Metafizica Spiritului de la Aristotel la Hegel , publicată la Humanitas în 2005, despre influența teologiei Evangheliei apostolului Ioan asupra conceptului hegelian de Spirit absolut.42 L. Blaga, op.cit., p. 235.43G.W.F. Hegel, Știința logicii, Editura Academiei R.P.R., București, 1966, p. 32.

14

FILOSOFIE - CURS

nemijlocitei dispariții a uneia în celălalt”.44 Singurul lucru pe care-l putea face Spiritul Absolut era să gândească. Se pune atunci întrebarea: La ce se gândea Spiritul Absolut, dacă în afară de el nu mai exista nimic? Se gândea la sine , se gândea pe sine. Dar cum se gândea el pe sine? Se gândea pe sine ca gândire.

Așadar, la început, Spiritul Absolut se gândea pe sine ca gândire. Dar el vrea să iasă din identitate pentru a se gândi ca diferență. Adică să se gândească pe sine ca fiind un altul, rămânând totuși sinele lui. Fiind atotputernic, Spiritul Absolut se poate gândi pe sine ca alteritate. Aceasta înseamnă că intră în timp și devine istorie, luând forma altului. Această formă a altului se va numi Natura, aceasta fiind de fapt Spiritul sub forma alterității. În Natură spiritul începe procesul evoluției, trece de la anorganic la organic și ajunge la ceea ce numim noi în mod obișnuit Spirit.

Textele hegeliene sunt dintre cele mai dificile din istoria filosofiei. Și astăzi ridică probleme de interpretare. Majoritatea exegeților dau o interpretare panteistă raportului dintre Spiritul Absolut și Univers. Ei consideră că Spiritul Absolut își începe existența doar în momentul întrupării în Natură, în lume. Suntem de acord parțial cu interpretarea panteistă a lui Hegel. Considerăm că există multe similitudini între Spiritul Absolut la lui Hegel și conceptului creștin de Dumnezeu. Deși Spiritul Absolut se întrupează în Natură și își începe evoluția, trecând de la anorganic la organic, pentru a ajunge la conștiința de sine, el continuă să existe și în afara universului. Dumnezeul lui Hegel se indentifică cu Universul, dar totodată transcende universul. Cu toate acestea, pot fi găsite în opera hegeliană argumente valabile pentru ambele interpretări.

Dar să revenim la viziunea hegeliană a istoriei. În introducere la Prelegerile de filosofie a istoriei, Hegel distinge trei mari tipuri ale istoriei sau mai degrabă ale istoriografiei:45 a. Istoria nemijlocită: ”Herodot, Tucidide și alți istoriogarfi care au descris îndeosebi fapte, îmtâmplări și situații pe care le-au avut în fața ochilor, împărtășindu-se ei înșiși din spiritul lor și transpunând în reprezentare mental cele petrecute în afara”;b. Istoria reflectivă, în care obiectul înfățișat nu se află în legătură cu timpul prezent. Această istorie se divide în patru ramuri: 1. Istoria generală, în care se urmărește realizarea unei priviri de ansamblu asupra întregii istorii a unui popor, a unei țări sau chiar a lumii; 2. Istoria pragmatică, ce se referă la ”reflecțiile și preceptele morale ce se pot desprinde din lucrările istorice”; 3. Istoria critică, cea practicată în Germania din vremea lui Hegel, ce constă în ”aprecierea critică a narațiunilor istorice și o examinare a adevărului și verosimilității lor”; 4. Istoria conceptuală, care reprezintă o trecere spre istoria universală privită filosofic.c. Istoria filosofică: sau filosofia istoriei care, afirmă Hegel, ”nu înseamnă altceva decât a cuprinde istoria în perspectiva gândirii ei”. Filosoful german este convins că ”rațiunea stăpânește lumea și că istoria universală are o desfășurare rațională.”

Spre deosebire de alţi filosofi, Hegel a luat în serios istoria. Prelegerile de filosofia istoriei conţin o mare cantitate de informaţii istorice. Putem vedea în acestea şi o schiţă a istoriei lumii, de la vechile civilizaţii ale Chinei, Indiei şi Persiei la civilizaţiile elenă şi romană, de la feudalism la Reformă până la Iluminism şi Revoluţia franceză. „În introducerea sa la Prelegerile de filosofia istoriei, Hegel îşi enunţă cu claritate concepţia despre direcţia şi destinaţia întregii istorii a omenirii: istoria lumii este progresul în conştiinţa libertăţii.”46 Această conștiință este atinsă numai în și prin mintea omului. Iar Spiritul divin, așa cum se manifestă în istorie prin

44 Ibidem, pp. 64-65.45 G.W.F. Hegel, Prelegeri de filosofia istoriei, Humanitas, București, 1997, pp. 5-12.46 Peter Singer, Hegel, Editura Humanitas, Bucureşti, 1996, p. 28.

15

FILOSOFIE - CURS

conștiința omului ,este Spiritul Lumii (Weltgeist). Prin urmare, istoria este procesul prin care Spiritul Lumii ajunge la conștiința de sine explicită a libertății sale.

Însă, deși Weltgeist-ul ajunge la conștiința de sine a libertății sale numai prin intermediul minții omenești, istoricul studiază națiunile și nu indivizii. Deci unitatea implicată în dezvoltarea Spiritului Lumii este Spiritul național (Volksgeist). Prin acesta Hegel înțelege parțial cultura unui popor, așa cum se manifestă în constituția sa politică, în morală, artă, religia și filosofia sa. Dar nu înseamnă doar acest lucru. Volksgeistul este o totalitate vie, spiritul unui popor care trăiește prin și în acel popor. Iar individul este purtător de Weltgeist în măsura în care el face parte din Volksgeist, care este el însuși un moment sau o etapă din viața Spiritului Lumi.

Hegel afirmă că ”în istoria universală întâlnim indivizi care sunt popoare și totalități care sunt state.”47 La filosoful german termenii de stat și Spirit național sunt sinonimi în cea mai mare parte, pentru că statul dă forma concretă spiritului și culturii unui popor sau națiuni. Așadar fiecare spirit național întrupat într-un stat este o etapă sau un moment din viața Weltgeist-ului. Iar Spiritul lumii este de fapt rezultatul interacțiunii dintre spiritele naționale.

”Spiritele naționale sunt limitate, iar destinele și faptele lor, în raportul lor unele cu altele, constituie dialectica finității acestor spirite, în apariția lor, dialectică din care Spiritul universal, Spiritul lumii se produce pe sine, ca nemărginit, după cum totodată el este cel care își exercită dreptul său - și dreptul său este cel mai înalt dintre toate – asupra lor, în istoria lumii, ca tribunal al lumii.”48

Cu alte cuvinte, soarta reală a unei națiuni constituie judecata sa. Însă să urmărim etapele istorice ale progresului în conștiința libertății ale Spiritului lumii în istorie, în viziunea lui Hegel.Lumea orientală este reprezentată de China, India și vechiul imperiu al Persiei. ”Este vorba în acest spațiu de ceea ce Hegel numește civilizații staționare. Aceasta înseamnă că o societate a ajuns la un anumit punct de dezvoltare și apoi involuează rapid.”49 Lumea orientală este însă în afara istoriei universal. Adevărata istorie, care nu e staționară, începe cu imperiul persan, primul imperiu care a dispărut. Se înțelege acum că deși aparține spațiului oriental, imperiul persan nu e staționar pentru că nu involuează, ci dispare.

Dar să revenim la China, unde lipsește libertatea și numai un singur individ este liber: împăratul. ”Statul chinez era organizat după principiul familiei, iar guvernarea avea la bază autoritatea paternă a împăratului. Toți ceilalți sunt copiii statului. Se manifestă astfel despotismul tatălui, de unde și marele accent pus pe ascultarea părinților.”50 În India însă libertatea este anulată în totalitate de sistemul castelor, care este văzută de Hegel nu ca o instituție politică ci una naturală. Cei care se nasc în una din cele trei caste( preoțească, războinică și țărănească) aparțin pe viață acelei caste.

Persia trece de natură și om și ajunge la sacerdot. Era o monarhie teocratică, unde o lege îi conduce pe supuși. Chiar dacă împăratul era un conducător absolut, domnia sa se baza pe un principiu general și nu unul natural. ”Când o domnie este întemeiată într-un principiu spiritual și deopotrivă transcendent, înseamnă că progresul în conștiința libertății a început”.51

Lumea greacă. Bătălia de la Salamina a însemnat întâlnirea dintre un despot care voia lumea și o lume care nu voia despoți, căci polisurile ”recunoșteau principiul individualității libere. Victoria grecilor a însemnat că valul istoriei universale trecea din Orient în orașele

47 Ibidem, p. 17.48 G. W. F. Hegel, Prelegeri de filosofia istoriei, p. 379.49 P. Singer, Hegel, p. 29.50 Ibidem, p. 30.51 Ibidem ,p. 31.

16

FILOSOFIE - CURS

grecești.” 52 Progresul era următorul: în Orient doar conducătorul era liber, în timp ce în lumea greacă o partea a populației era liberă, adică cetățenii polisurilor. Nu aceleași lucruri se pot spune despre sclavi. Acesta era primul aspect al progresului. Al doilea poate fi astfel formulat. În timp ce orientalii ascultau orbește fără să reflecteze, la greci motivația avea un temei interior, deși nonreflexiv spune Hegel, adică cetățeanul unui polis se vedea pe sine indisolubil legat de propriul oraș-stat.

Lumea romană. Fiind o colecție de popoare, Imperiului Roman îi lipseau legăturile ce îi legau pe orientali și pe greci. În locul acestor legături imperiul va impune disciplina întărită de forță pentru a se menține. ”Libertatea cetățeanului nu este reală, Hegel numind-o libertate abstractă. Libertatea adevărată este zdrobită de forța Romei.”53

Însă apariția creștinismului a avut rolul de a demonstra că adevărata noastră esență nu este lumea naturală, ci aceea spirituală. Imperiul Roman se prăbușește și rămâne cel bizantin. Creștinismul bizantin este însă unul stagnant. Este nevoie de un nou popor pe scena istoriei și acela este poporul german.

Lumea germanică. Cuprinde perioada Evului mediu, numit de Hegel o lungă și teribilă noapte și perioada modernă cu cele mai importante evenimente ale sale: Reforma, Renașterea și Revoluția franceză. Hegel consideră poporul german elementul central al civilizației medievale creștine.

”Despre Renaștere, Hegel spune că este aurora care după lungi furtuni, pentru prima dată anunță o nouă zi frumoasă. Reforma protestantă este descrisă de Hegel ca soarele care luminează totul.”54 Ideea protestantă este că fiecare individ are, în propriu suflet, o relație specială directă cu Dumnezeu, care nu mai este mijlocită de Biserică. Altfel spus, toți credincioși sunt preoți și au capacitatea de interpreta Biblia sub asistența Duhului Sfânt. ”Principiul Reformei devine: omul este determinat prin sine însuși să fie liber. Începând cu Reforma, rolul istoriei este de a pune în practică acest principiu. Ce înseamnă aceasta? Că toate instituțiile politice și sociale trebuie să se conformeze principiilor generale ale rațiunii.”55

Principiul esențial al Reformei și încercarea de al pune în practică aparține Iluminismului. Iluminismul, împreună cu efectul său Revoluția franceză, este penultimul eveniment important din istoria universală, așa cum o vede Hegel. Nu numai Hegel, ci şi foarte mulţi dintre contemporanii săi văd în istorie un drum care trebuie să conducă spre libertate, obsesia lor numindu-se Revoluţia franceza. Deși Revoluția franceză a sfârșit în dictatura iacobina, care a instituit teroarea revoluționară și a suspendat libertățile cetățenești, ea a avut și un efect pozitiv. Are meritul de a fi transmis celorlate națiuni, în special Germaniei, concepția asupra drepturilor omului.

Finalul apoteotic al istoriei universale este Germania epocii sale, crede Hegel. El consideră Germania timpului său un stat organizat rațional. ”Această idee a fost taxată apoi de o parte din discipolii săi, numiţi hegelienii de stânga, care au considerat acceptarea de către marele filosof a creştinismului protestant şi a statului prusac drept un eşec al lui Hegel de a-şi asuma implicaţiile radicale ale propriei filosofii.”56

Concepte de reţinut:

52 Ibidem.53 Ibidem, p. 36.54 Ibidem, p. 40.55 Ibidem, p. 42.56 Ibidem, p. 141.

17

FILOSOFIE - CURS

Spiritul absolut: Deși Spiritul Absolut se întrupează în Natură și își începe evoluția, trecând de la anorganic la organic, pentru a ajunge la conștiința de sine, el continuă să existe și în afara universului. Dumnezeul lui Hegel se indentifică cu Universul, dar totodată transcende universul.

Raportul Spirit absolut-Spiritul lumii. Iar Spiritul divin, așa cum se manifestă în istorie prin conștiința omului,este Spiritul Lumii (Weltgeist). Prin urmare, istoria este procesul prin care Spiritul Lumii ajunge la conștiința de sine explicită a libertății sale.

Volksgeistul este o totalitate vie, spiritul unui popor care trăiește prin și în acel popor. Iar individul este purtător de Weltgeist în măsura în care el face parte din Volksgeist, care este el însuși un moment sau o etapă din viața Spiritului Lumi. Întrebări de autoevaluare

1. Concepţia lui Hegel despre Dumnezeu este panteistă?2. Cum defineşte Hegel istoria?3. De câte feluri este istoria?

Răspunsuri: 1. Este parţial panteistă. Dumnezeul lui Hegel se indentifică cu Universul, dar totodată

transcende universul.2. Istoria este progresul în conştiinţa libertăţii.3. Istorie nemijlocită, reflectivă şi filosofică.

Auguste Comte: pozitivismului social

Cuvinte cheie: Comte, pozitivism, sociologie. Pozitivismul social comtian şi marxismul, în ciuda ambiţiilor lor ştiinţifice, sunt cele mai

apropiate de sensul religios al interpretărilor tradiţionale ale istoriei. Auguste Comte este considerat întemeitorul pozitivismului în științele sociale, mai precis al sociologiei. Am putea accepta această afirmație dacă ne-am referi doar la Cursul de filosofie pozitivă, lucrare ce a stârnit admirația lui John Stuart Mill. ”John Stuart Mill admired Auguste Comte and was prepared to talk in a general way about the religion of humanity. But he had no use for Comte`s proposals for organizing a cult for the new religion or for his dreams of a spiritual and intellectual domination to be exercised by the positivist philosophers.”57

Însă la zece ani de la publicarea Cursului de filosofie pozitivă, gândirea lui Comte s-a schimbat radical. În lucrările ce au urmat , Comte nu și-a ascuns deloc intenția religioasă, după cum ne arată chiar titlurile acestor cărți. Amintim doar două din cele mai importante: Catehismul religiei pozitive cu subtitlul Treisprezece conversații sistematice între o femeie și un preot al umanității şi Sistemul de politică pozitivă ce are subtitlul Tratat de sociologie, instituind ”Religia umanităţii”.

“The leading idea of a temporal progression toward a final goal in the future reflects the derivation of positive philosophy from the theological interpretation of history as a history of

57 Frederik Copleston, Utilitarianism to early analityc philosophy, MPG Limited, Bodmin, 2003, p. 113 (John S. Mill l-a admirat pe Auguste Comte şi a fost pregătit să vorbească într-un mod general despre religia umanităţii. Dar el nu a dat curs propunerilor lui Comte de organizare a unui cult pentru noua religie sau pentru visele sale de dominaţie spirituală şi intelectuală, care urmau să fie exercitate de către filosofi pozitivisti).

18

FILOSOFIE - CURS

fulfilment and salvation”58, dupa cum a observat Karl Lowith, un reputat profesor de filosofia istoriei al universităților din Heidelberg și Chicago.Potrivit doctrinei comtiene, traiectoria omenirii cuprinde trei mari etape:

- Etapa teologică oferă pentru fenomenele naturale o explicaţie supranaturală. Se întinde de la animism (credinţa că toate lucrurile ar fi însufleţite) peste credinţa în zei, pâna la monoteismul religiilor clasice.

- Etapa metafizică în care locul lui Dumnezeu este luat de principii abstracte, logice. Aceasta este un fel de filosofie intermediară.

- Ultima etapă, cea pozitivistă elimină tot ce este metafizic. Astfel, explicaţiile nu recurg la factori necunoscuţi, ci descriu relaţiile observate empiric, legăturile care urmează unor legi ale fenomenelor înseşi.

Însă năzuinţa lui Comte de a face din sociologie știința pozitivistă suprema ce urma sa i-a locul creștinismului s-a dovedit iluzorie. Comte face distincţia între religie şi teologie. Cea care el doreşte să dispară este concepţia teologică asupra lumii şi nu sentimentul religios. Iată ce afirmă în una din scrisorile sale: „dacă în calitate de sentiment religia este imuabilă şi trebuie să se dezvolte continuu , în calitate de concepţie ea este supusă în natura sa mersului universal, ce regenerează ansamblul conform părţilor.”59

Comte este primul filosof care le atribuie intelectualilor rolul de preoți ai lumii moderne, formulă preluată apoi și de Raymond Aron. Prin modul în care concepe rolul intelectualului pozitivist ca savant, reformator şi preot al societăţilor moderne, chemat să exercite un fel de magistratură spirituală, Comte susține ideea funcţiei profetice a sociologiei. ”De la înălţimea magistraturii sale el va rosti legea celor trei stări ale omenirii susţinând că este chemat să predice pozitivismul la Notre-Dame ca singura religie reală şi completă”.60

Deci, instrumentul sociologului ca reformator şi preot al spiritului pozitiv are la dispoziţie religia oamenilor mari, a marilor personalităţi. ”În ei se realizează umanitatea esenţială, Marea Fiinţă pe care omul pozitivist trebuie s-o iubească. Pentru Comte, Marea Fiinţă este ansamblul fiinţelor, trecute,viitoare şi prezente, care concură în mod liber la perfecţionarea ordinii universale.”61

În locul lui Dumnezeu transcendent, Comte propune o umanitate esenţială întruchipată în marii oameni. Interesant este că în calendarul pozitivist întâlnim și personalități religioase, precum Moise sau Ioan Botezătorul. Cultul marilor oameni este, deci, răspunsul lui Comte la ideologiile care fac din ordinile economice şi sociale doctrine ale salvării, reprimându-i pe toţi cei care nu cred în ele.

În acest sens, întâlnim însă la Comte o idee periculoasă, ce a fost pusă în practică de ideologiile secolului al-XX-lea. Ideea că oamenii prin care nu progresează istoria formează „gunoiul istoriei”. ”Tribunalului poporului” i-a revenit sarcina de a decide prin cine progresează istoria sau nu. Și astfel au fost eliminați, în numele progresului istoriei, milioane de oameni.

58 Karl Lowith, Meaning in History, The University of Chicago Press, Chicago, 1949, p. 68 (Ideea conducatoare a progresului temporal catre un scop final, aflat in viitor, reflectă derivarea filosofiei pozitiviste din interpretarea teologică a istoriei, ca istorie a împlinirii şi mântuirii).59 A. Comte, Lettres d `Auguste Comte a divers, apud Henri de Lubac, Drama umanismului ateu, Editura Humanitas, Bucureşti, p. 117.60A. Comte, ”Scrisoare către d-l Thoulouse din 22 aprilie 1851”, apud Ilie Bădescu, Mari sisteme sociologice, Editura Universitătii din Oradea, 1998, p. 9.61 Ilie Bădescu, Enciclopedia filosofiei. Fondatori, vol I, Editura Mica Valahie, București, 2011, p. 80.

19

FILOSOFIE - CURS

Probabil, cultul lui Comte pentru Marea ființă ce se întrupează în marile personalități ale istoriei își are originea în Spiritul absolut al lui Hegel, care îndeplinea același rol. Pentru Hegel, Napoleon a fost la un moment dat o întrupare a Spiritului universal.“Cultul oamenilor cu adevărat superiori formează o parte esenţială a cultului umanităţii. Chiar în timpul vieţii lor obiective, fiecare dintre aceştia constituie o anumită personificare a Marii Fiinţe. Totodată, această reprezentare cere să înlăturăm pe cale ideală gravele imperfecţiuni care pot altera naturile cele mai bune”62

În ultimii ani ai vieţii, Comte a făcut pasul decisiv spre religie, întemeind biserica pozitivistă, al cărei prim mare preot a fost. Însă nu a adunat prea mulţi credincioşi, spre marea sa mâhnire. La intrarea într-un templu pozitivist, pe frontispiciu se afla următoarea lozincă: ”Dragostea ca principiu al nostru /Ordinea ca bază a noastră/Progresul ca al nostru sfârșit.”

Concepte de reţinut:Pozitivismul social: Ideea conducatoare a progresului social catre un scop final, aflat in viitor.Întemeietorul socilogiei: Năzuinţa lui Comte era de a face din sociologie știința pozitivistă suprema ce urma sa ia locul creștinismului.Rolul intelectualui pozitivist: Era acela de savant, reformator şi preot al societăţilor moderne.

Întrebări de autoevaluare:1. Ce este pozitivismul social?2. Descrieţi cele trei etape în evoluţia omenirii, potrivit lui Comte?3. Ce înţelege Comte prin Marea Fiinţă?

Răspunsuri: 1. Ideea conducatoare a progresului social catre un scop final, aflat in viitor.2. Cele trei vârste ale omenirii: teologică, metafizică şi pozitivistă.3. Pentru Comte este ansamblul fiinţelor trecute,viitoare şi prezente, care concură în mod

liber la perfecţionarea ordinii universale.

Karl Marx: Materialismul istorico-dialectic

Cuvinte cheie: Marx, materialism, comunism, clase socialeMaterialismul lui Heraclit, Democrit, Diderot, Feurebach şi Marx consideră ca factor

primordial materia; el afirmă că universul este necreat şi etern, iar dinamica lui este generată de legi interne şi obiective. De asemenea, materialismul consideră conştiinţa omului ca un produs derivat al materiei. Tezele materialiste sunt contrazise însă de fizica cuantică. Potrivit fizicii newtoniene, timpul este infinit în ambele direcții, trecut şi viitor, iar spațiul a apărut la un momentdat în timp. Cu alte cuvinte, în trecut a fost o perioadă de timp în care Universul nu a existat. Acestă teorie a fost infirmată la începutul secolului al-XX-lea de teoria relativității a lui Albert Einstein. Timpul s-a născut o dată cu spațiul. Ele formează împreună continuum-ul spațiu-timp. Timpul este a patra dimensiune a spațiului. Nu există timp independent de spațiu. De asemenea, ideea creației universului din nimic este confirmată de fizica cuantică, potrivit căreia universul își are originea într-un punct infinit de mic și infinit de dens, într-un moment inițial numit Big Bang (Marea Explozie).

Karl Marx este creatorul materialismului istorico-dialectic, filosofia istoriei cu cel mai mare impact în secolul XX. Potrivit materialismului istoric, tot ce aparţine domeniului spiritului este considerat reflex al relaţiilor de producţie. Arta, ştiinţa, filosofia şi religia sunt privite ca oglindiri ale relaţiilor de producţie respective.

62 A. Comte, Systeme de politique positive, apud Ilie Bădescu, Op.cit., p. 37.

20

FILOSOFIE - CURS

Iată un citat semnificativ în acest sens din prefața la ediția germană din 1883, a Manifestului comunist, semnată de F. Engels: ”Ideea fundamentală care străbate ca un fir roşu „Manifestul“, şi anume că producţia economică şi, determinată de aceasta în mod necesar, structura societăţii din fiecare epocă istorică constituie baza istoriei politice şi intelectuale a epocii respective; că, în consecinţă, întreaga istorie (de la destrămare străvechii proprietăţi comune asupra pămîntului) a fost istoria luptelor de clasă, a luptelor dintre clasele exploatate şi clasele exploatatoare, dintre clasele dominate şi clasele dominante, pe diferite trepte ale dezvoltării sociale; că această luptă a atins însă în momentul de faţă o asemenea treaptă, încît clasa exploatată şi asuprită (proletariatul) nu se mai poate elibera de clasa care o exploatează şi o asupreşte (burghezia) fără a elibera în acelaşi timp pentru totdeauna întreaga societate de exploatare, asuprire şi luptă de clasă — această idee fundamentală îi aparţine de-a-ntregul şi exclusiv lui Marx.”63

Spre deosebire de Comte, fondatorul materialismului istoric-dialectic nici nu vrea să audă de religie, pe care o consideră opium al popoarelor. Karl Marx a purces la reconstrucţia lumii pe baze cu totul noi, exclusiv materiale, însă rezultatul a fost o ”religie seculară”, ca să folosim expresia lui Raymond Aron. Filosofia marxistă a istoriei prezintă două etaje. Etajul inferior se înfăţişează cât se poate de concret şi material. La etajul de sus întâlnim însă o serie de idei religioase, după cum vom vedea în continuare.

Întreaga operă a lui Mircea Eliade o putem considera contrară marxismului. Savantul român este unul din primii autori care consideră marxismul drept unul din marile mituri ale lumii moderne. Mitologia marxistă, arată Eliade, are o structură escatologică şi milenaristă. ”Este evident că Marx reia şi dezvoltă unul din marile mituri eschatologice ale lumii asiatico-mediteraneene: rolul mântuitor al Celui Drept(alesul, nevinovatul, mesagerul, în zilele noastre, proletariatul) ale cărui suferinţe sunt chemate să schimbe statutul ontologic al lumii. Societatea fără clase a lui Marx şi dispariţia tensiunilor istorice îşi găseşte cel mai exact precedent în mitul Vârstei de Aur.”64

Raymond Aron, unul din marii filosofi liberali ai secolului XX, cataloghează şi el marxismul drept o religie seculară, iar intelectualii drept preoţii modernităţii în Opiul intelectualilor. „Profetismul marxist corespunde schemei tipice a profetismului iudeo-creştin. Societatea fără clase, care va aduce progresul social fără o revoluţie politică, seamănă cu împărăţia de la sfârşitul veacurilor, visată de milenarişti. Partidul comunist devine Biserica luată cu asalt de burghezii păgâni, care nu vor să asculte buna vestire.”65

De asemenea, Bertrand Russel, important filosof al ştiinţei, deşi a fost unul din cei mai mari promotori ai ateismului din secolul XX, identifică corespondentele religioase ale principalelor concepte ale marxismului după cum urmează: Iahve = Materialismul dialectic;Mesia= Marx;Aleşii= Proletariatul;Biserica= Partidul Comunist;Judecata de Apoi= Revoluţia;Iadul= Pedepsirea capitaliştilor;Împărăţia de o mie de ani= Societatea socialistă.66

63 Karl Marx, Manifestul Comunist, Editura Politică, București, 1968, p. 6. 64 Mircea Eliade, Mituri, vise, şi mistere, p. 19.65 Raymond Aron, Opiul intelectualilor, Editura Curtea Veche, Bucureşti, 2008, p. 303.66 Bertrand Russel, Istoria filozofiei occidentale, vol I, Editura Humanitas, Bucureşti, 2005, p. 379.

21

FILOSOFIE - CURS

Materialismul istoric presupune şi chiar enunţă explicit o finalitate. Ceea ce vrea Marx să spună, în ultimă instanţă, este că societatea modernă nu poate ocoli mersul obligatoriu spre comunism. „Paradoxal, o doctrină care anunţa abolirea claselor, împăcarea omului cu sine şi sfârşitul istoriei a ajuns o ideologie polemică, agresivă, generatoare de totalitarisme. Căutând să raţionalizeze istoria, a făcut-o iraţională şi monstruoasă.”67

Statele capitaliste occidentale nu au devenit comuniste, după cum prevestea Karl Marx, ci statele est-europene cu o economie predominat feudală au ajuns comuniste pe cale violentă, prin ocupația sovietică. Comunismul nu a reușit să fie pus în practică în statele occidentale, care aveau o puternică muncitorime, ci în statele central și est-europene cea aveau o foarte numeroasă țărănime, aproximativ 75% din populație. „Even if we assume that all history is a history of class struggles, no scientific analysis could ever infer from this that class struggle is the essential factor that determines all the rest.68

Cele mai renumite teze marxiste referitoare la religie sunt următoarele: că religia ar fi suspinul creaturii chinuite, sensibilitatea unei lumii fără inimă, opium pentru popor, că suprimarea religiei și moralei ar duce la instaurarea adevăratei fericiri între oameni. „Dar — se va spune — ideile religioase, morale, filozofice, politice, juridice etc. s-au modificat ce-i drept în cursul dezvoltării istorice. Însă religia, morala, filozofia, politica, dreptul s-au menţinut întotdeauna în ciuda acestor schimbări. În afară de aceasta, mai există adevăruri eterne, ca: libertate, dreptate etc., care sînt comune tuturor stărilor sociale. Comunismul desfiinţează însă adevărurile eterne, desfiinţează religia, morala, în loc să le dea o formă nouă, el contrazice aşadar toată dezvoltarea istorică de pînă acum“.69

În comparaţie cu alte filosofii care au rămas în stadiul de teorie, filosofia marxistă a fost pusă în practică în Uniunea Sovietică, China şi statele Europei de Est. Rezultatul este ştiut. Lenin, Stalin şi Mao au considerat că este necesar să lichideze zeci de milioane de oameni (burghezi, țărani, preoţi) pentru construirea societăţii comuniste. E adevărat că s-a reușit suprimarea religiei în Uniunea Sovietică prin distrugerea Bisericii Ortodoxe Ruse, dar fericirea tot n-a venit. Potrivit statisticilor, peste două sute de mii de clerici ruși au fost uciși în secolul al XX-lea. Însă celebrele teze marxiste referitoare la religie au fost, în cele din urmă, infirmate de realiate. Omul a învins în cele din urmă în războiul cu ideologia.

Concepte de reţinut:Materialismul: consideră ca factor primordial materia; el afirmă că universul este necreat şi etern, iar dinamica lui este generată de legi interne şi obiective. De asemenea, materialismul consideră conştiinţa omului ca un produs derivat al materiei.Motorul istoriei: întreaga istorie (de la destrămare străvechii proprietăţi comune asupra pămîntului) a fost istoria luptelor de clasă, a luptelor dintre clasele exploatate şi clasele exploatatoare, dintre clasele dominate şi clasele dominante, pe diferite trepte ale dezvoltării sociale.Marxismul- un creştinism răsturnat: Iahve = Materialismul dialectic, Mesia= Marx, Aleşii= Proletariatul, Biserica= Partidul Comunist, Judecata de Apoi= Revoluţia, Iadul= Pedepsirea capitaliştilor, Împărăţia de o mie de ani= Societatea socialistă.Întrebări de autoevaluare:

67 Al. Zub, Discurs istoric şi tranziţie. În căutarea unei paradigme, Editura Institutul European, Iaşi, 1998, p. 120.68 K. Lowith, Op. Cit., p. 43, (Chiar daca am presupune ca intreaga istorie este o istorie a luptelor de clasa, nici o analiza stiintifica nu va putea vreodata sa traga concluzia ca lupta de clasa reprezinta factorul esential ce determina tot restul). 69 Karl Marx, Op. Cit., p. 30.

22

FILOSOFIE - CURS

1. Ce este materialismul istorico-dialectic?2. Care este motorul istoriei, potrivit lui Marx?3. Care au fost consecinţele punerii în practică a marxismului?

Răspunsuri: 1. Tot ce aparţine domeniului spiritului este considerat reflex al relaţiilor de producţie. Arta,

ştiinţa, filosofia şi religia sunt privite ca oglindiri ale relaţiilor de producţie respective. 2. Întreaga istorie a fost istoria luptelor de clasă, a luptelor dintre clasele exploatate şi

clasele exploatatoare, dintre clasele dominate şi clasele dominante, pe diferite trepte ale dezvoltării sociale.

3. Filosofia marxistă a fost pusă în practică în Uniunea Sovietică, China şi statele Europei de Est. Rezultatul este ştiut. Lenin, Stalin şi Mao au considerat că este necesar să lichideze zeci de milioane de oameni (burghezi, țărani, preoţi) pentru construirea societăţii comuniste.

Max Weber: geneza modernităţii

Probabil cel mai profund cunoscător al modernităţii este Max Weber. Dacă dorim să discutăm despre geneza modernităţii nu putem ocoli teoria sa, care rămâne cea mai influentă. Max Weber a fost redescoperit de cultura occidentală postbelică, în timp ce în cultura română el nu este tradus nici astăzi integral.

Marea întrebare şi marea problemă la care Max Weber a căutat un răspuns de-a lungul întregii sale activităţi este următoare: de ce numai pe solul Occidentului găsim o angajare în direcţia unei raţionalizări sub semnul eficacităţii, al atitudinii pragmatice?70 Cu alte cuvinte, de ce modernitatea s-a născut în Occidentul european şi nu în altă parte?Weber a definit modernitatea ca un uriaş proces de raţionalizare. Raţionalizarea ar putea fi definită ca apariţie progresivă a legalităţii proprii a fiecăreia din sferele activităţii umane: economie, religie, politică, etică.

Referindu-se la raţionalizarea modernă, putem observa că: pentru Max Weber, termenul de raţionalism poate avea în mare două sensuri diferite: a) raţionalitate sau mai degrabă raţionalizare teoretică( adică stăpânirea teoretică a realităţii empirice prin concepte abstracte); b) raţionalizarea practică, înţeleasă ca acţiune a subiecţilor umani de atingere a unor scopuri prin calcularea mijloacelor adecvate.71

Acest raţionalism modern formează în cele din urmă ceea ce ar putea fi numit drept spiritul capitalismului, adică al societăţii occidentale bazate pe economia de piaţă, pe capital şi pe urmărirea sistematică a eficienţei maxime. 72

După cum arată Max Weber, în Etica protestantă şi spiritul capitalismului, În epoca modernă, Occidentul cunoaşte o formă de capitalism cu totul deosebită şi care nu s-a dezvoltat nicăieri în altă parte: organizarea raţional-capitalistă a muncii libere. În alte zone nu se găsesc decât forme rudimentare ale acesteia.73

Aşa cum apariţia raţionalismului economic depinde de tehnica raţională şi de dreptul raţional, tot astfel ea depinde şi de aptitudinea şi dispoziţia oamenilor pentru anumite tipuri de

70Ioan Biriş, Istorie şi cultură, Editura Dacia, Cluj, 1996, p. 218 71 Ibidem72 Ibidem, p. 21973 Max Weber, Etica protestantă şi spiritul capitalismului, Editura Humanitas, Bucureşti, 2007, p. 12

23

FILOSOFIE - CURS

mod de viaţă practic şi raţional. Printre cele mai importante elemente formatoare ale modului de viaţă s-au situat în trecut forţele magice şi religioase şi ideile etice privind obligaţiile implicate de credinţa în ele.74

Însa în această carte, M. Weber se referă doar la legăturile dintre ethosul economic modern şi etica raţională a protestantismului ascetic, în alte lucrări el abordând şi raportul dintre capitalism, pe de o parte, şi hinduism, budism şi confucianism , de cealată parte.Prin protestantism ascetic, Max Weber înţelege următoarele confesiuni creştine: calvinismul în forma pe care a luat-o în principalele regiuni vest-europene ale dominaţiei sale mai ales în secolul XVII; pietismul; metodismul, sectele care îşi au originea în mişcarea anabaptistă.75

După cum arată sociologul german, se poate recunoaşte că în cuvântul german Beruf, precum şi în cel englez, calling, este conţinută o concepţie religioasă, aceea a unei misiuni date de Dumnezeu.76

După cum ne atenţionează Weber, ar fi eronat să credem că pentru fondatorii calvinismului şi ale celorlalte secte puritane, scopul şi sensul operei lor a fost trezirea a ceea ce numim aici spirit capitalist. 77

Potrivit lui Calvin, credinţa trebuie confirmată prin efectele sale obiective, pentru ca ea să poată servi a bază sigură pentru certitudinea mântuiri. Credinţa trebuie să fie eficace, chemarea pentru mântuire să fie reală. Dacă punem întrebarea: după care roade poate reformatul să recunoască adevărata credinţă, răspunsul este: după modul de viaţa al creştinului, care serveşte la sporirea gloriei lui Dumnezeu.78

Max Weber ne atenţionează asupra folosirii unilaterale a teoriei sale privind naşterea capitalismului: nu vom susţine nici pe de parte teza potrivit căreia spiritul capitalist a putut să apară numai ca urmare a influenţei Reformei.79

Unul din cei mai buni cunoscători francezi ai concepţiei weberiene, sociologul religiei Jean Baechler ne prezintă mecanismul genezei modernităţii raportându-se la întreaga operă weberiană şi nu doar la Etica protestantă şi spiritul capitalismului.

Deoarece raţionalizarea nu poate fi complet endogenă caz în care capitalismul ar fi universal, problema este următoarea: care sunt fenomenele de raţionalizare neeconomice care au afectat în mod inteligibil raţionalizarea economică.80

Se poate afirma că întreaga activitate a lui Max Weber a constat în exploatarea sistematică a unui factor, religiosul. Întrebarea devine mai directă: pe ce alte căi indirecte au putut religiile universale să afecteze economia?

Ancheta ar trebui să cuprindă două ramuri, una consacrată contribuţiei pozitive a creştinismului la dezvoltarea capitalismului şi cealaltă blocajului impus în alte părţi de celelalte religii.

Obiectivul este de a demonstra că, pentru apariţia spiritului capitalismului – o combinaţie de calităţi intelectuale şi morale, indispensabile raţionalizării economicului – era necesar ca mai

74 Ibidem p. 1775 Ibidem, p. , p. 11676 Ibidem, p. 6377 Ibidem, p. 7278 Ibidem, pp. 132-13379 Ibidem, p. 7480 Jean Baechler, Religia în Raymond Boudon (coord.), Tratat de sociologie, Editura Humanitas, Bucureşti, 2006, p.527

24

FILOSOFIE - CURS

întâi să fie dezvoltate acelaşi calităţi într-o fracţiune a populaţiei, nu în scopuri economice, ci în virtutea adeziunii la o credinţă religioasă determinată.81

În acest context, Max Weber vorbeşte de două forme de asceză: intramundană şi extramundană. Prima este asceza activă în care subiectul se doreşte un instrument al lui Dumnezeu în activitatea sa dorită de copil. A doua este mistica în care subiectul este un receptacul al divinului, pentru care orice activitate modernă este un pericol.

Cele două forme de asceză au legături profunde cu concepţia asupra divinului, prima cu aceea a unui Dumnezeu personal, transcendent, creator, iubitor, iar cea de-a doua cu un divin impersonal, imanent, obiect de contemplaţie. Cea din urmă a dominat religia indiană şi chineză, în timp ce prima caracterizează Orientul Apropiat şi prin derivare Occidentul.82 În Orient a triumfat forma contemplativă orgiastică, extatică: punţile spre viaţa cotidiană practică au fost rupte, economia a fost depreciată iar religia nu i-a adus nici o motivaţie psihologică83

Dimpotrivă cealaltă formă de asceză încearcă să realizeze voinţa lui Dumnezeu în această lume. Cu două condiţii: binele care mântuieşte să nu fie conceput ca putând face obiectul unei uniuni mistice, fapt ce impune respingerea totală a ascetismului ca fugă de lume; şi orice caracter magic şi sacramental al riturilor să fie abandonat, ceea e se traduce printr-o completă desacralizare a lumii 84

Aceste două condiţii au fost îndeplinite pentru prima oară, în Europa în cadrul protestantismului ascetic. Mai multe condiţii istorice au contribuit la naşterea sa, între care un mediu social favorabil, de meşteşugari, comercianţi şi mici întreprinzători pot cu mai mare uşurinţă să acceadă la un raţionalism practic.

În cadrul protestantismului activitatea profesională devine totodată o profesiune şi o vocaţie şi în care a te purta şi a munci cât mai bine cu putinţă, adică cel mai raţional cu putinţă conform fiecărei activităţi, este în acelaşi timp un semn de mântuire şi o garanţie a succesului.85

Convingerea trăită că fiecare este mântuit sau condamnat dintotdeauna poate conduce psihic la căutarea in succes a unui semn de mântuire. Această căutare a însemnelor mântuirii poate spori fervoarea, dar numai în contextul ascetismului intramundan.

Concepte de reţinut:Modernitatea: un uriaş proces de raţionalizare. Raţionalizarea ar putea fi definită ca apariţie progresivă a legalităţii proprii a fiecăreia din sferele activităţii umane: economie, religie, politică, etică. Etica protestantă: În cadrul protestantismului activitatea profesională devine totodată o profesiune şi o vocaţie şi în care a te purta şi a munci cât mai bine cu putinţă, adică cel mai raţional cu putinţă conform fiecărei activităţi, este în acelaşi timp un semn de mântuire şi o garanţie a succesului.Spiritului capitalismului: o combinaţie de calităţi intelectuale şi morale, indispensabile raţionalizării economicului – era necesar ca mai întâi să fie dezvoltate acelaşi calităţi într-o fracţiune a populaţiei, nu în scopuri economice, ci în virtutea adeziunii la o credinţă religioasă determinată.

Întrebări de autoevaluare:1. Cum defineşte modernitatea Max Weber?2. Ce înţelegeţi prin etică protestantă?

81 ibidem82 Ibidem,p. 52883 Ibidem, p.529 84 Ibidem85 Ibidem, p. 528

25

FILOSOFIE - CURS

3. Ce înţelegeţi prin spiritului capitalismului?

Rudolf Otto: redescoperirea sacrului

Cuvinte cheie: Otto, fenomenologia religiei, sacru, Deşi opera lui Rudolf Otto nu se poate măsura ca dimensiuni cu cea lui W. Schmidt, una

dintre scrierile sale, Das Heilige (Sacrul), publicată în 1917, reprezintă, neîndoilenic, una dintre cele mai celebre opere din domeniul ştiinţei religiilor. Importanţa sa uriaşa se vede şi din faptul că: „Terminologia lui – mysterium tremendum, majestas, mysterium fascinans etc. – a devenit parte integrantă a vocabularului nostru”86.

Suspectat de unii critici de a fi un „emoţonialist”, adică un autor care acordă prea mult loc – în studiul religiilor – sentimentelor omului religios, sub influenţa lui Schleiermacher, Otto a dorit să restaureze prezenţa iraţionalului (sau a transraţionalului) în contextul studiului faptelor religioase. Teolog protestant, pasionat şi erudit cercetător al metafizicii indiene, Rudolf Otto este mai degrabă un filosof al religiei decât un istoric al acestei discipline.

Gânditor tipic protestant, Otto va ataca vehement raţionalismul, accentuând prezenţa elementului subiectiv în contextul diverselor religii. Aflat în prezenţa Divinităţii, caracterizată prin sintagma das ganz Andere (Cu-Totul-Alt-Ceva), omul conştinetizează nimicnicia proprie, trăire care reprezintă cea mai importantă trăsătură a oricărui fapt religios autentic. Ceea ce-l va consacra însă pe Otto definitiv, influenţându-l ulterior pe Eliade, care i-a citit cu mare atenţie lucrările, este conceptul central de „sacru”.

Cum arată profesorul Michel Meslin: „Sacrul nu poate fi cunoscut, surprins, experimentat decât la nivelul experienţei omului. Ceea ce nu înseamnă, pentru Otto, că sacrul este închipuit în imaginaţia umană. (…) Pentru el, dimpotrivă, sacrul, exterior omului, este cel care modelează, modifică şi califică într-un mod sui generis toate activităţile spiritului uman”87. Rudolf Otto, în analiza sa asupra modalităţilor de experienţă religioasă, evidenţiază etapele şi conţinutul acestei experienţe: ,,sentimentul de creatură” în prezenţa acelui mysterium tremendum et fascinans exprimat prin cuvintele qados, hagios, sacer.

După cum observă Aurel Codoban în Sacru şi ontofanie : la Rudolf Otto sentimentul numinos furnizează conceptul de sacru în acelaşi fel în care la Kant raţiunea teoretică furnizează diferitele categorii apriorice . Diferenţa rezidă în aceea că sentimentul numinos furnizează în acelaşi timp atât conceptul, cât şi obiectul la care acesta se aplică.88

Otto distinge două tipuri de oameni: ,,omul natural”, care nu prezintă nici un sentiment de inferioritate în faţa numinosului, şi ,,omul care este întru spirit”, resimţind din plin pătrunzătoarea acuitate a caracterului său profan.Numinosul, în viziunea acestui om, se prezintă ca o valoare în faţa căruia profanul se prezintă ca o nonvaloare numinosă. La latini sacrul înţeles ca şi valoare apare sub denumirea de sanctum, iar la greci, apare sub numele de semnos, ,,august”. Pentru R. Otto, sanctum reprezintă sacrul care se opune profanului, este sacrul văzut sub aspectul valorii sale numinoase. Sacer reprezintă numinosul perceput sub aspectul transcendenţei. În viziunea lui R. Otto, religia, care este personală şi mistică, se naşte din sentimentul valorii numinosului.

Augustum reprezintă un element esenţial al numinosului, religia ea însăşi, în chip esenţial, şi chiar dincolo de orice schematizare, o obligatio intimă, o obligaţie ce se impune

86 Juan Martin Velasco, Introducere în fenomenologia religiei, Editura Polirom, Iaşi, 1997, p. 45.87 Michel Meslin, Ştiinţa religiilor, Editura Humanitas, Bucureşti, 1993, p. 80.88 Aurel Codoban, Sacru şi ontofanie, Editura Polirom, Iaşi, 1998

26

FILOSOFIE - CURS

conştiinţei şi o lege, este o supunere şi o slujire născută nu din constrângerea exercitată de o putere supremă, ci din înclinarea plină de respect în faţa celei mai sacre dintre valori.89

În viziunea lui Otto, sanctum se opune profanului, la fel cum o valoare se opune unei nonvalori. Sanctum are atât o valoare subiectivă, cât şi una obiectivă. Sufletul reuşeşte să perceapă nonvaloarea obiectivă a profanului, doar în momentul în care sanctumul este perceput ca un bun preţios.

Omul natural, moral, nu percepe valoarea acestui sanctum, şi nici valoarea profanului. Acest om natural, moral, închizându-se într-un raţionalism moral, el, nu resimte nici nevoia de mântuire, şi nici dorinţa de a-şi atrage bunăvoinţa zeilor. Omul mistic, percepe sacrul ca o valoare obiectivă, ca sanctum, pentru el păcatul reprezintă o antivaloare. Omul mistic, resimte acut nevoia mântuirii, şi câştigarea bunăvoinţei zeilor.

R. Otto, în lucrarea sa înlocuieşte postulatul durkheimian al conştiinţei colective cu postulatul unei revelaţii interioare, adică al sacrului văzut ca o categorie a priori a spiritului: prin urmare suntem nevoiţi să părăsim cu totul experienţa sensibilă pentru a ne îndrepta spre ceea ce , independent de orice percepţie , este sădit în raţiunea pură, în spiritul însuşi, constituind partea cea mai originară a acestuia.90

Potrivit lui Otto, sacrul este compus din elemente raţionale şi elemente iraţionale. Ideile raţionale precum cea a absolutului, a desăvârşirii, a necesităţii şi a entităţii, aceea a binelui ca valoare obiectivă şi având o valabilitate obiectiv obligatorie, nu se nasc din vreo percepţie sensibilă.91 Însă cele care conduc spre partea cea mai profundă a sufletului sunt elementele iraţionale ale categoriei de sacru. În domeniul spiritului, datul prim, pe baza căruia încerc să explic, este spiritul gânditor însuşi, cu înclinaţiile, cu forţele şi cu legile lui, pe care le presupun, dar pe care nu le pot explica92

Din perspectiva lui Rudolf Otto de-a lungul evoluţiei istorice a religiei, elemente raţionale se alătură elementelor iraţionale: tremendum , elementul respingător al numinosului , se schematizează prin ideile raţionale de dreptate, de voinţă morală(...). Astfel schematizat, el devine sfânta mânie a lui Dumnezeu, pe care o propovăduieşte scriptura. Fascinanas, elementul atrăgător al numinosului, se schematizează pe ideile de bunătate , milă, iubire. 93

Referindu-se la concepţia ottoniană asupra sacrului, Mircea Eliade concluzionează astfel: sacrul se manifestă întotdeauna ca o putere de cu totul alt ordin decât forţele naturii. Este adevărat că limba exprimă naiv acel tremendum sau mysterium fascinans sau acea majestas, prin termeni împrumutaţi din domeniul natural sau din viaţa spirituală profană a omului. Dar noi ştim că această terminologie analogică se datorează tocmai incapacităţii umane de a exprima acel “das ganz Andere”(Cu –Totul –Alt-Ceva).94

Concepte de reţinut:Sacrul este văzut de Otto ca o categorie a priori a spiritului: prin urmare suntem nevoiţi să părăsim cu totul experienţa sensibilă pentru a ne îndrepta spre ceea ce, independent de orice percepţie , este sădit în raţiunea pură, în spiritul însuşi, constituind partea cea mai originară a acestuia.

89 Rudolf Otto, Sacrul, Editura Dacia, Cluj, 1996, p. 6190 Ibidem, p. 12991 Ibidem92 Ibidem, p. 13193 Ibidem, p. 15594 Mircea Eliade, Mituri, vise, şi mistere, Editura Univers enciclopedic, Bucureşti, 1998, p. 134

27

FILOSOFIE - CURS

Sacru-profan. Sacrul se opune profanului, la fel cum o valoare se opune unei nonvalori. Sacrul are atât o valoare subiectivă, cât şi una obiectivă. Sufletul reuşeşte să perceapă nonvaloarea obiectivă a profanului, doar în momentul în care sacrul este perceput ca un bun preţios.

Întrebări de autoevaluare:1. Ce înţelege prin sacrul Otto?2. Care sunt elementele raţionale ale sacrului?3. Care sunt elementele iraţionale ale sacrului?Răspunsuri : 1. Sacrul nu poate fi cunoscut, surprins, experimentat decât la nivelul experienţei omului.

Ceea ce nu înseamnă, pentru Otto, că sacrul este închipuit în imaginaţia umană. Pentru el, dimpotrivă, sacrul, exterior omului, este cel care modelează, modifică şi califică într-un mod sui generis toate activităţile spiritului uman.

2. ideile absolutului, desăvârşirii, necesităţii, entităţii, binelui.3. mysterium tremendum, majestas, mysterium fascinans.

Carl Jung: Arhetipurile și inconștientul colectiv

Cuvinte cheie: psihologie analitică, arhetipuri, inconştient colectivÎndelungata prietenie şi preţuirea reciprocă dintre Mircea Eliade şi psihologul Carl

Gustav Jung nu a fost deloc întâmplătoare. Între cei doi au avut loc lungi discuţii ocazionate de conferinţele desfăşurate la Eranos, iar arhetipurile au constituit una din temele predilecte. Într-o notă de jurnal din 1953, Mircea Eliade afirmă: ”Citând cu atenție (...) Psyhologie und alchemie a lui Jung (...) sunt uluit de coincidența interpretărilor noastre; adesea Jung utilizează expresii aproape identice cu ale mele. Eu publicam Alchimia asiatică în 1935 (...), deci cu 10-12 ani înainte de Jung.”95

Cele mai importante descoperiri ale lui Jung în psihologie şi psihanaliza sunt considerate inconştientul colectiv şi arhetipurile. Aceste două concepte sunt chiar motivul pentru care a fost repudiat de Sigmund Freud, care îl considerase până atunci moștenitorul său la conducerea Școlii de psihanaliză. Psihologul elveţian defineşte: ”Inconştientul colectiv ca o parte a psihicului care poate fi deosebită negativ de inconştientul personal prin faptul că el nu-şi datorează existenţa experienţei personale. În timp ce inconştientul personal constă esenţialmente din conţinuturi care au fost cândva conştiente dar care au dispărut din conştiinţă, fiind fie uitate, fie refulate, conţinuturile inconştientului colectiv nu au fost niciodată conştiente, nefiind nici dobândite individual, şi-şi datorează existenţa exclusiv eredităţii.”96

Cât priveşte conceptul de arhetip, Jung afirmă că acesta indică prezenţa în psihic a anumitor forme de universală răspândire. Psihologul elveţian îşi bazează reprezentarea despre arhetip şi pe alte discipline. ”Cercetarea mitologică le numeşte motive; în psihologia primitivilor ele corespund conceptului de „representations collectives” creat de Levi –Bruhl , iar în domeniul studiului comparativ al religiilor Hubert şi Mauss le-au definit drept „categorii ale imaginaţiei”. Mai de mult Adolf Bastian le desemnase prin termenul de idei originare sau elementare.” 97

Spre deosebire de arhetipurile lui Jung, arhetipurile eliadiene nu sunt un produs al istoriei. Un exemplu este arhetipul labirintului, despre care Eliade ne spune că ”nu e produsul unor împrejurări istorice, nu e creația unui anumit popor și al unui anumit moment istoric, ci e

95 M. Eliade, Jurnal, Volumul I, Editura Humanitas, 1993, p. 256.96 C.G. Jung, Arhetipurile şi inconştientul colectiv, Editura Trei, Bucureşti, 2003, p. 53.97 Ibidem, pp. 53-54.

28

FILOSOFIE - CURS

un «dat imediat» al luării de conștiință a omului în Cosmos, o revelație. Istoria religiilor e făcută din asemenea revelații, din hierofanii.”98

În psihologia analitică junghiană arhetipul joacă un rol foarte important în procesul de inviduație, în procesul dezvoltării personalității individului, proces ce durează întreaga viață. Pentru psihologul elvețian, ”arhetipul principal este cel al Sinelui, adică cel al totalității structurii umane. Jung credea că în orice cultură omul tinde- prin ceea ce el numea proces de individuație- la realizarea Sinelui. Pentru civilizația occidentală simbolul Sinelui este Hristos, iar realizarea Sinelui este o răscumpărare.”99

Potrivit lui Jung, sufletul omului are patru învelișuri. În centru se află Sinele, urmat de inconștientul personal(Umbra este termenul junghian), eul conștient și eul proiectat social. Iar arhetipurile sălășuiesc în partea cea mai profundă a sufletului omului, Sinele, sau Imago Dei cum mai este numit de Jung.” Psihologul elvețian ne spune că în societatea tradițională circulația arhetipurilor prin toate învelișurile sufletului era asigurată prin practicarea ritualului religios, în timp ce în epoca modernă împiedicarea circulației arhetipurilor este una din cauzele atâtor boli psihice.

Influența arhetipurilor aupra comportamentului uman nu se mărginește doar la societăților tradiționale, ea continună și pentru omul modern. ”Acest substrat arhaic poate fi indentificat şi cu inconştientul colectiv, care subzistă conştientului modern, aşa cum face psihanaliza în special orientarea lui C. G. Jung. În această interpretare, inconştientul ca substrat cultural are în componenţa sa arhetipurile imaginarului, adică dispoziţiile primare, înnăscute, care pot influenţa şi orienta gândirea indivizilor.”100

Aceste descoperiri în psihanaliza nu puteau decât să-l bucure pe Eliade, care îşi vedea astfel confirmată teoria arhetipurilor, deși cei doi autori nu dau o semnificație identică termenului arhetip. ”Conţinuturile acestui inconştient colectiv, a observat Jung, se manifestă prin ceea ce el a numit arhetipuri. Jung a propus multe definiţii ale arhetipurilor, una dintre ultimele fiind aceea de structură de comportament sau propensiune aparţinând naturii umane.”101

Savantul român susține că Jung era impresionat de prezenţa forţelor transpersonale, universale, în profunzimea psihicului. În special asemănările frapante între miturile, simbolurile şi personajele mitologice ale unor popoare foarte îndepărtate l-au determinat pe Jung să postuleze existenţa unui inconştient colectiv. Însă, Jung ține seama de istorie: arhetipurile, structurile inconștientului colectiv, sunt încărcate de istorie. Nu mai e vorba, ca la Freud de o spontaneitate naturală a fiecărui individ , ci de un imens rezervor de amintiri istorice: memoria colectivă unde supravețuiește, în esență, istoria întregii umanități.

Transconștientul de care vorbește Eliade, fără să dea niciodată o definiție clară acestui termen, poate fi considerat ca o ipoteză a unui loc mental în care e posibilă experiența religioasă. Din perspectiva lui Eliade nu există om care să nu aibă acest organ. Sacrul ca structură a conștiinței e legat de faptul că pentru Eliade omul este întotdeauna, sub anumită formă, religios. „Activitatea imaginarului și experiențele onirice ale omului modern continuă să fie pătrunse de simboluri, figuri și teme religioase. Așa cum le place unor psihologi să repete, inconștientul este religios. Dintr-un punct de vedere s-ar putea spune că în omul societăților desacralizate religia a devenit inconșientă; ea zace îngropată în cele mai adânci straturi ale ființei sale.” 102

Concepte de reţinut:

98 Mircea Eliade, Jurnalul portughez și alte scrieri, Editura Humanitas, București, 2006, p. 37399 Mircea Eliade, Nostalgia originilor, Editura Humanitas, Bucureşti, 1994, p. 44.100 Ioan Biriş, Istorie şi cultură, Editura Dacia, Cluj, 1996, p. 89.101 Mircea Eliade, Nostalgia originilor, p. 44.

29

FILOSOFIE - CURS

Inconştientul colectiv: o parte a psihicului care poate fi deosebită negativ de inconştientul personal prin faptul că el nu-şi datorează existenţa experienţei personale.Arhetipurile: sunt conţinuturi ale inconştientului colectiv ce nu au fost niciodată conştiente, nefiind nici dobândite individual şi care îşi datorează existenţa exclusiv eredităţii.Învelişurile sufletului: În centru se află Sinele, urmat de inconștientul personal(Umbra este termenul junghian), eul conștient și eul proiectat social.

Întrebări de autoevaluare:1. Unde se găsesc arhetipurile?2. Ce l-a determinat pe Jung să postuleze existenţa inconştientului colectiv?3. Ce este individuaţia?Răspunsuri: 1. Arhetipurile sălășuiesc în partea cea mai profundă a sufletului omului, Sinele, sau Imago

Dei cum mai este numit de Jung.2. Asemănările frapante între miturile, simbolurile şi personajele mitologice ale unor

popoare foarte îndepărtate l-au determinat pe Jung să postuleze existenţa unui inconştient colectiv.

3. Procesul dezvoltării sinelui , ce durează toată viaţa.

Karl Popper: filosofia ştiinţei

Cuvinte cheie: filosofia ştiinţei, deducţie, istoricism.Pentru definirea clară a conceptului de istoricism ne vom folosi de definiţiile date

acestuia de unul din marii filosofi ai ştiinţei din secolului XX, Karl Popper. Acesta a studiat foarte serios acest concept, în principal, în lucrările: Mizeria istoricismului, Societatea deschisă şi duşmanii ei şi Mitul contextului, ca să le menționăm doar pe cele mai importante. Titlul cărţii sale, Mizeria istoricismului, este un răspuns la cartea lui Marx, Mizeria filosofiei, care la rândul ei s-a vrut un răspuns la cartea lui Proudhon, Filosofia mizeriei.

Una din definiţiile istoricismului, date de Popper, este credinţa în posibilitatea prezicerii cu metode raţionale a cursului viitor al istoriei umanităţii. Potrivit lui Popper, situația compătimitoare în care se află științele sociale, cu excepția economiei, se datorează credinței lor în posibilitatea copierii metodelor experimentale din fizică. Filosoful amintit consideră că metoda științifică parcurge următorii pași:

- Se alege o problemă;- Se propune o soluție cu titlu de încercare;- Soluțiile propuse sunt supuse unei critici severe; - Discuția critică dă la iveală noi probleme.Mai precis, Popper înțelege ”prin istoricism o abordare în științele sociale care consideră

predicția istorică drept țelul ei principal și care consideră că la acest țel se poate ajunge descoperind legile care stau la baza evoluției istoriei.”103

În principal se poate vorbi de două școli de gândire în științele sociale, una pronaturalistă, care susține că se pot aplica metodele fizicii în științele sociale, și cealaltă antinaturalistă, care se opune utilizării acestor metode. Concepția potrivit căreia sarcina științelor sociale ar fi

102 M. Eliade, ”Rites and symbols of initiation”, apud I.P.Culianu, Studii românești, Editura Nemira, București, 2000, p. 238.103 Karl Popper, Mizeria istoricismului, Editura All, București, p. XXV.

30

FILOSOFIE - CURS

descoperirea legilor de evoluție a societății poate fii considerată doctrina centrală a istoricismului pronaturalist.

Aceasta, pentru că din imaginea unei societăți care traversează epocile ia naștere, pe de o parte, contrastul dintre o lume socială schimbătoare și o lume fizică neschimbătoare, deci antinaturalismul. ”Pe de altă parte, din aceeași concepție se naște credința pronaturalistă și scientistă în legile naturale de succesiune, credință ce în vremea lui Comte și Mill avea pretenția de a se întemeia pe predicțiile pe termen lung ale astronomiei și, mai recent, pe darwinism.”104

Popper consideră istoricismul pronaturalist al perioadei moderne ca parte a modei evoluționiste. Deși s-a bucurat de un mare succes, teoria evoluționistă a lui Darwin ”nu are statutul de lege universală a naturii, chiar dacă anumite legi ale naturii-ereditatea, segregația și mutația- apar alături de aceasta ca parte a explicației.”105 Teoria evoluționistă nu poate fi considerată științifică, deoarece nu poate fi testată (verificată). Nu poate fi verificată deoarece evoluția vieții pe pământ este un proces istoric unic.

Cei care cred în existența unei legi a evoluției pot adopta două poziții: Resping teza că procesul evolutiv este unic;Susțin că se poate observa în procesul dezvoltării, chiar dacă este unic, o orientare, o tendință

și că putem formula o ipoteză care le exprimă, pe care o putem testa apoi prin experiența ulterioară.

Prima poziție se bazează pe o idee foarte veche, și anume că ciclul vieții(naștere, creștere, maturitate, bătrânețe și moarte) nu ar fi valabil doar pentru animale și plante, ci și pentru societățile omenești. Această veche teorie a ciclicității o întâlnim la Platon, Machiavelli, Vico, Spengler, Toynbee și desigur Mircea Eliade.

A doua poziție se bazează pe următoarele elemente: ”ideea dinamicii sociale în opoziție cu statica socială, ideea mișcării evolutive a societăților (sub influența forțelor sociale) și ideea direcțiilor (a sensului și vitezei), a acelor mișcări despre care se spune că nu pot fi reversibile fără a încălca legile de mișcare.”106 Aceste formulări au fost preluate în sociologie din fizică, ceea ce a dus la o serie de erori. Comte este cel care a aplicat sociologiei distincția din fizică, aceea dintre dinamică și statică. Poziția sa este eronată deoarece „acel tip de societate numită de sociolog statică este analog exact acelor sisteme fizice, pe care fizicianul le numește dinamice.”107

Ideea mișcării societății este un alt exemplu greșit din sociologie. ”Ideea că societatea , asemeni unui corp fizic se poate mișca la fel ca un întreg pe o anumită traiectorie și într-o anumită direcție nu este decât o confuzie holistă.”108 Credința că la un moment dat vom descoperi legi de mișcare ale societății așa cum Newton a descoperit legile de mișcare ale corpurilor nu este altceva decât o iluzie.

La obiecția existenței orientărilor și tendințelor de schimbare socială, Karl Popper răspunde că: „orientările nu sunt legi.(...) O propoziție care asertează existența unei orientări într-un anumit timp și loc este o propoziție istorică singulară, nu o lege universală. ”109 Deși Karl Popper le recunoaște contribuția importantă la filosofia științei, consideră că A. Comte și J.S. Mill au căzut în capcana istoricismului, aceea de a confunda legile lor istorice ale succesiunii cu

104 Ibidem, p. 75.105 Ibidem, p. 76.106 Ibidem, p. 80.107 Ibidem.108 Ibidem, p. 82.109 Ibidem.

31

FILOSOFIE - CURS

tendințele. Această considerație a lui Popper pare confirmată de Mill, care descrie propria sa lege istorică a progresului ca fiind o tendință. El își exprimă ”convingerea că tendința generală este și va fi, făcând abstracție de excepții ocazionale și temporare, o tendință de îmbunătățire, o tendință spre o stare mai fericită și mai bună.”110

Deși acceptă că există propriu-zis diferențe între metodele științelor naturii și cele ale științelor sociale, Popper crede în unitatea metodei științifice. Metodele totdeauna sunt constituite din explicații deductiv cauzale și din testări ale acestora. Popper recunoaște influența pe care au avut-o asupra metodei sale „cei mai mari doi deductiviști, Henri Poincare și Pierre Duhem. Poincare și Duhem au recunoscut imposibilitatea conceperii teoriilor fizicii ca generalizări inductive. Ei au realizat că măsurătorile observaționale care constituie pretinsul punct de plecare pentru generalizări sunt dimpotrivă interpretări făcute în lumina teoriilor.”111

Popper consideră că istoria se caracterizează prin interesul ei asupra evenimentelor propriu-zise, singulare, mai degrabă decât cel asupra legilor ori generalizărilor. Filosoful austriac vede astfel diferența dintre științele naturii și științele sociale: ”în timp ce științele teoretice sunt în principal interesate în descoperirea și testarea legilor universale, științele istorice preiau drept valabile tot felul de legi universale și sunt interesate în descoperirea și testarea de afirmații singulare.”112

Ultimul capitol al lucrării lui Karl Popper, Societatea deschisă și dușmanii săi, se intitulează: ”Există un sens al istoriei?”. Din punct de vedere științific, istoria nu are un sens. Deși istoria nu are un sens, noi oamenii sântem cei care îi putem conferii un sens. ”Faptele, fie cele ale naturii, fie ale istoriei, nu pot lua decizii în locul nostru, nu pot determina scopurile pe care urmează să le alegem. Noi suntem cei care introducem scop și sens în natură și istorie.” 113 Cu alte cuvinte, noi oamenii suntem responsabili de destinul nostru istoric. Viitorul rămâne deschis.

Concepte de reţinut:Istoricismul: credinţa în posibilitatea prezicerii cu metode raţionale a cursului viitor al istoriei umanităţii.Etapele metodei științifice: Se alege o problemă; Se propune o soluție cu titlu de încercare; Soluțiile propuse sunt supuse unei critici severe; Discuția critică dă la iveală noi probleme.Teoria evoluţionistă a lui Darwin nu poate fi considerată științifică, deoarece nu poate fi testată (verificată). Nu poate fi verificată deoarece evoluția vieții pe pământ este un proces istoric unic.

Întrebări de autoevaluare: 1. Ce este istoricismul?2. Din ce este constituită metoda ştiinţifică?3. Din punct de vedere ştiinţific, istoria are un sens?Răspunsuri: 1. Credinţa în posibilitatea prezicerii cu metode raţionale a cursului viitor al istoriei

umanităţii.2. Se constituite din explicații deductiv cauzale și din testări ale acestora.3. Din punct de vedere științific, istoria nu are un sens. Deși istoria nu are un sens, noi

oamenii sântem cei care îi putem conferii un sens.

Metafizica istoriei în secolul XX

110 Ibidem, p. 85.111 Ibidem, pp. 94-95.112 Ibidem, p. 103.113 Karl Popper, Societatea deschisă și dușmanii ei, Editura Humanitas, București, 1993, pp. 302-303.

32

FILOSOFIE - CURS

Cuvinte cheie: istoria ciclică, declinul Occidentului, ciilizaţiiÎn secolul XX, între cei mai reprezentativi autori de filosofie a istoriei sunt Oswald

Spengler cu Declinul Occidentului, Arnold Toynbee cu Studiu asupra istoriei, Ortega y Gasset cu O interpretare a istoriei universale, iar dintre filosofii recenţi amintim pe Samuel Huntington cu Ciocnirea civilizaţiilor şi Francis Fukuyama cu Sfârşitul istoriei şi ultimul om.

În Declinul Occidentului, carte publicată de Oswald Spengler în 1918, istoria nu cunoaşte o dezvoltare liniară, ci una ciclică, cu faze finite de naştere, creştere, maturizare şi moarte, după care ciclul se reia. Spengler atrăgea atenţia că civilizaţia occidentală se apropia de limita firească a existenţei sale, teză care în perioada interbelică s-a bucurat de mare succes.

„Filosofia istoriei va fi marcată pentru multă vreme în acest secol de concepţia lui O. Spengler, în conformitate cu care civilizaţia este valorizată negativ în raport cu ceea ce reprezintă cultura.(…)Astfel, în timp ce se consideră că o cultura provine şi se dezvoltă din cultul religios, având deci o natură spirituală, civilizaţia este ca un fenomen ce are o natură total diferită, respectiv una tehnică, materială.”114

Arnold Toynbee a preluat şi dezvoltat argumentele lui Spengler în Studiu asupra istoriei, una din cele mai ambiţioase lucrări de filosofia istoriei scrise vreodată. „Cu un imens efort de sinteză, el îmbrăţişează cu privirea toată istoria, organizând-o pe seama unei tipologii spaţio-temporale în 21 de civilizaţii(înfloritoare, satelite, avortate) şi a unei dialectici a provocării şi răspunsului.”115

Cele mai importante civilizații identificate de Toynbee de-a lungul istoriei sunt: sumeriană (întrupată de Imperiile sumerian și akadian), babilonică (Imperiul babilonic), indică (Imperiul Mauryan și Imperiul Gupta), sinică (Imperiile Qin și Han), egipteană (Imperiul de mijloc și Noul Imperiu), elenă (Imperiul Roman), creștin-ortodoxă (Imperiul Otoman), creștin-ortodoxă (Rusia), creștin-occidentală medievală, islamică (Califatul Abasid de Bagdad), extrem-orientală (Imperiile Mongol și Manciu), extrem-orientală (Japonia), andină (Imperiul Inca), maya (Imperiul Maya), hindusă ( Imperiile Mogul și Britanic).

Rolul decisiv îl are religia, deoarece civilizaţiile s-au născut în cadrul oferit de marile religii şi nu datorită descoperirilor tehnico-ştiinţifice. Istoria lui este politică şi culturală, situându-se cronologic înaintea mutaţiei produse de Annales şi a alianţelor cu ştiinţele umane.

Potrivit lui Toynbee, ”trei factori înseamnă tranziția de la o societate veche la una nouă: un stat universal, ca stadiu final al vechii societăți; o biserică dezvoltată în sânul vechii societăți și crescând în continuare în sânul societății noi; în sfârșit, năvălirile haotice ale barbarilor, constituind o epocă eroică. Dintre acești trei factori cel mai semnificativ este al doilea, iar cel mai puțin semnificativ este al treilea.”116 Avea dreptate filosoful englez să separe civilizaţiile, să renunţe la concepţia unei istorii universale lineare, gândită ca o materializare a unui progres fără margini.

Prăbuşirea comunismului şi a altor sisteme autoritare şi rapida extindere în lume a instituţiilor democratice îi par lui Francis Fukuyama ca semne ale unui proces de unificare a umanităţii în jurul modelului politic şi tehnologic occidental. O dată generalizat acest model, istoria omenirii va „îngheţa”, în sensul unei imposibilei depăşiri a principiilor liberal-democratice, faţă de care aparent nu există alternativă.

114 Ioan Biriş, Sociologia civilizaţiilor, Tipografia Universităţii de Vest, Timişoara, 2000, p. 29.115 Al. Zub, Istorie şi finalitate. În căutarea identităţii, Editura Polirom, Iaşi, 2004, pp. 200-201.116 Arnold Toynbee, Studiu asupra istoriei, Editura Humanitas, vol I, Bucure ti, 1997, p. 33-34ș

33

FILOSOFIE - CURS

Apărută în 1993, lucrarea lui Huntington, Ciocnirea civilizaţiilor, a contrazis celebra teză a sfârşitului istoriei, profeţită de Fukuyama. Ideile lui Huntington par a fi confirmate de prăbuşirea turnurilor gemene din 11 noiembrie 2001 şi de războiul ce a urmat, o consecinţă a ciocnirii dintre civilizaţia occidentală şi cea musulmană.

De asmenea, în secolul XX metafizica creştină a istoriei este foarte bine reprezentată. Cele mai importante nume sunt: Rudolf Bultmann cu Istorie şi eshatologie, Herbert Butterfield cu Creştinătatea şi istoria, Romano Guardini cu Sfărşitul lumii moderne, Jacques Maritain cu Pentru o filosofie a istoriei, Reinhold Niebhur cu Credinţă şi istorie, Paul Tillich cu Interpretarea istoriei.

Întrebarea fundamentală este, desigur, dacă istoria are sau nu sens. Un filosof precum Karl Popper nu se sfiieşte să afirme absenţa oricărui sens în mersul istoriei. Dacă nu are sens, orice efort de a afla din ea încotro mergem se dovedeşte derizoriu. Astăzi, relativismul și scepticismul istoric sunt, se pare, cele care au câştigat bătălia. A trecut vremea marilor construcţii filosofice, capabile să ne spună de unde venim şi încotro mergem.

Concepte de reținut:Cultura provine şi se dezvoltă din cultul religios, având deci o natură spirituală.Civilizaţia este ca un fenomen ce are o natură total diferită, respectiv una tehnică, materială.Istorie ciclică: civilizațiile istorice cunosc faze finite de naştere, creştere, maturizare şi moarte.Rolul religiei: civilizaţiile s-au născut în cadrul oferit de marile religii şi nu datorită descoperirilor tehnico-ştiinţifice.

Întrebări de autoevaluare:1. Ce semnifică istoria ciclică?2. Ce rol are religia în nașterea unei civilizații, potrivit lui Toynbee?3. La ce se referă Huntington prin expresia „ciocnirea civilizațiilor”?Răspunsuri: 1. civilizațiile istorice cunosc faze finite de naştere, creştere, maturizare şi moarte.2. civilizaţiile s-au născut în cadrul oferit de marile religii şi nu datorită descoperirilor

tehnico-ştiinţifice.3. Idee confirmată de prăbuşirea turnurilor gemene din 11 noiembrie 2001 şi de războiul ce

a urmat, o consecinţă a ciocnirii dintre civilizaţia occidentală şi cea musulmană.

34