INSTITUTII POLITICE

PARLAMENTUL (PUTEREA LEGISLATIVĂ)

În principiu, parlamentele au o istorie de peste 800 de ani. Dar, dacă la început erau doar organe consultative, în ultimii 200 de ani au devenit organe decizionale. Parlamentul este principalul organ legislativ dintr-o țară.

Funcțiile Parlamentului. Funcția legislativă: este principala funcție a Parlamentului, dar pe care acesta o

împarte cu Guvernul (care are inițiativă legislativă și are dreptul să emită ordonanțe cu putere de lege), precum și cu președintele României, în orice țară, șeful statului este cel care promulgă legea.

Parlamentul adoptă:- legi (constituționale, organice și ordinare);- hotărâri (unele cu caracter individual, altele cu caracter general, dar inferioare, ca

forță juridică, legii);- moțiuni (sunt tot hotărâri, dar care exprimă atitudinea Parlamentului față de

Guvern); Parlamentul decide prin intermediul legilor pe care le adoptă, principalele direcții

de dezvoltare ale tuturor domeniilor de activitate. Parlamentul înființează, desființează instituții, numește sau revocă din funcție înalți

funcționari publici, astfel:- votează directorii sericiilor secrete propuși de președinte (SRI, SIE);- membrii CNA, ICCJ, președintele Curtii de conturi;Parlamentul acordă vot de încredere primului ministru și guvernului, și după caz,

poate demite guvernul prin moțiunea de cenzură.În republicile parlamentare, parlamentul este cel care alege și poate demite pe

președintele țării (Italia, Germania, Grecia). Funcția de control a Parlamentului decurge din caracterul conducător al

Parlamentului (cine conduce, controlează). Teoretic, controlul exercitat de Parlament este general și deplin. Practic, în statele în care guvernul se afla în subordinea parlamentului, controlul Parlamentului asupra Guvernului este formal.

Forme de control parlamentar:1. Control exercitat prin audierea și dezbaterea:- mesajelor (presedinte), - rapoarte de activitate (avocatul poporului, curtea de conturi, SRI), - dări de seamă (guvern),- programe de dezvoltare;

2. Control exercitat prin întrebări și interpelări. Acestea sunt formulate în fiecare zi de luni, cu prilejul "orei guvernamentale". Intrebările sunt solicitări de răspunsuri, interpelările sunt solicitări de explicații, ele sunt mai ample, se formulează în scris și se prezintă mai întăi biroului permanent al camerei parlamentului. Miniștrii interpelați au termen de 5 zile pentru a răspunde.

3. Control prin solicitarea de informații. Informațiile solicitate nu trebuie utilizate în scop privat. De asemenea, dacă informațiile solicitate au caracter secret, guvernul poate refuza, în chip motivat, să le furnizeze.

4. Control prin dezbaterea și soluționarea reclamațiilor, sesizărilor și plângerilor venite de la populație. Fiecare cameră are un birou specializat în primirea unor astfel de reclamații. Ele se dezbat public în cameră. Parlamentul, în colaborare cu Guvernul, încearcă apoi să soluționeze aceste reclamații.

5. Control exercitat prin intermediul comisiilor parlamentare. Comisiile parlamentare se inființează conform principiului proportionalității, prin votul fiecărei camere. Comisiile parlamentare sunt de doua feluri: permanente și temporare

Comisiile permanente: fiecare cameră are câte 14 comisii permanente, numite astfel fiindcă sunt alese pe toată durata mandatului parlamentar. Comisiile permanente se organizează în funcție de configurația guvernului, pentru a putea exercita un control pertinent asupra acestuia. Membrii comisiilor permanente sunt aleși în funcție de criteriul specializării, al competenței sau chiar al preferințelor.

Un parlamentar poate face parte dintr-o singură comisie. Participarea la comisie se remunerează. Comisiile permanente au rolul:

de a controla guvernul de a aviza proiectele de lege primite de parlament rareori, au și rolul de a formula proiecte de legi

Comisiile temporare sunt înființate numai pe durata până la care își încheie misiunea. Sunt alcătuite tot conform principiului proportionalității, membrii lor fiind votați de către camera respectivă. Comisiile își încheie activitatea cu un raport susținut în fața Parlamentului. Comisiile temporare sunt creație a parlamentarismului britanic, deși nu toate tipurile de comisii au fost preluate și în parlamentarismul românesc.

Comisiile speciale (select commitees): sunt regăsite și în parlamentarismul românesc. Sunt utilizate în diverse scopuri (evaluarea unor proiecte legislative, formularea unor propuneri legislative etc).

Comisiile mixte: sunt formate din reprezentanți ale celor două camere în vederea realizării unui scop comun (de exemplu, comisiile de redactare a proiectului de Constituție sau a proiectelor legilor de revizuire a Constituției).

Comisiile de anchetă sunt cele mai eficiente, și cele mai respectate, deoarece ele au și prerogative judiciare (pot convoca martori, pot solicita expertize sau depoziții ale unor experți).

Comisiile de mediere. Până la revizuirea Constituției din anul 2003, comisiile de mediere erau utilizate atunci când apăreau divergențe între cele două camere privind textul unei legi. În prezent, comisia de mediere formată dintr-un număr egal de deputați și senatori se mai utilizează doar în cazul divergențelor dintre cele două camere privind textul unei Constituții sau a unei legi de revizuire a Constituției.

În afara acestor comisii, în parlamentarismul britanic mai întâlnim: comisia întregii camere: ea nu există în România întrucât comisiile se formează

tocmai pentru a simplifica activitatea parlamentului. Totuși, englezii utilizează astfel de comisii atunci când în dezbatere sunt fie probleme constituționale, fie probleme fiscale;

comisiile fără obiectiv (standing commitees): sunt comisii care se înființează fără a avea o sarcină anume și care se activează atunci când este cazul (de regulă tot pentru dezbaterea unor proiecte de lege).

6. Control parlamentar exercitat prin intermediul ombudsman (apărătorul/avocatul poporului): această instituție a fost creată în Suedia, în anul 1766 și are în vedere investirea de către Parlament a unei (unor) persoane cu rolul de a proteja pe cetățean față de abuzurile administrației de stat privitoare la drepturile și libertățile fundamentale ale cetățenilor. Prin urmare, instituția avocatului poporului nu are drept de decizie; ea are însă dreptul să ancheteze sesizările privind abuzurile statului și în colaborare cu puterea executivă, să încerce să le soluționeze. Avocatul poporului este varianta românească a ombudsmanului; alte state îl denumesc procuror parlamentar, prietenul poporului, apărătorul poporului. În UE, există Instituția Mediatorului European. În unele state există un singur avocat al poporului, în altele există doi li chiar mai mulți.

INSTITUȚIA AVOCATULUI POPORULUI ÎN ROMÂNIA

Instituția Avocatul poporului este reglementată în Constituție în art. 58-60, precum și prin Legea 35/1997, republicată în iulie 2004. În România, avocaul poporului este ales de către Parlament în camerele reunite, pentru un mandat de 5 ani. Are dreptul să execute doar 2 mandate. Avocatul poporului apară drepturile și libertățile persoanelor fizice; este ajutat de adjuncți specializați pe domenii de activitate.

Avocatul poporului și adjuncții, în perioada mandatului, nu pot îndeplini nici o altă funcție, publică sau privată, cu excepția acelei de cadru didactic universitar și nu pot fi membri al unui partid politic (deci nu pot candida în alegeri).

Avocatul poporului își exercită funcția din oficiu sau la cerere, pentru persoanele lezate în drepturile lor. Pentru aceasta, autoritățile publice sunt obligate să acorde avocatului poporului sprijinul necesar.

Prin Hotarare de Guvern, în 2004 au fost create 12 birouri zonale ale avocatului poporului. Acesta prezintă celor 2 camere ale Parlamentului rapoarte anuale de activitate (sau la cerere). În aceste rapoarte, avocatul poporului are dreptul să formuleze recomandări legislative privitoare la apărarea drepturilor omului.

De asemenea, după revizuirea Constitutiei din 2003, avocatul poporului are dreptul de a ridica direct în fața Curtii Constitutionale excepția de neconstituționalitate.

Funcția externă: Parlamentul a pierdut competiția cu Guvernul (în ultimul veac), în ceea ce privește inițiativa în politica externă, inițiativă care în prezent aparține Guvernului. Totuși, Parlamentul mai păstrează următoarele prerogative, în domeniul politicii externe:

- ratifică tratatele internaționale negociate de către Guvern- instituie starea de război sau, după caz, decide încetarea stării de război

(dreptul de a institui starea de urgență, starea de asediu, sau starea de război le are și președintele României, dar decretul de instituire a unei astfel de stări trebuie aprobat de către Parlament. Menționăm că în condițiile instituirii stării de război, Parlamentul trebuie să se reunească de

drept (automat), în 24 de ore, iar în cazul instituirii stărilor de urgență sau de asediu, trebuie să se reunească de drept în 48 de ore.

6. Functia de autoorganizare: aceasta funcție presupune unele activități precum: validarea mandatelor parlamentare: în cel mult 20 de zile de la alegeri,

președintele statului convoacă noul parlament ales în prima lui ședință. Până la alegerea președinților de cameră, primele ședințe sunt conduse de către decanii de vârstă. In primele sale ședințe, camerele organizează comisii de validare a mandatelor. Aceste comisii verifică legalitatea fiecărui mandat parlamentar și întocmesc un raport care este supus votului. Abia după validarea mandatelor, Parlamentul poate trece la activitatea propriu-zisă;

alegerea birourilor permanente, precum și a comitetului de conducere a ședințelor comune.

funcția de adoptare a bugetelor de funcționare; posibilitatea Parlamentului de a ridica imunitatea la cererea ministrului justiției a

unor deputați și senatori.

STRUCTURA PARLAMENTULUI

În principiu, unui stat unitar îi corespunde un parlament unicameral, iar unui stat federal îi corespunde obligatoriu un parlament bicameral.

13 state contemporane, deși unitare, și-au păstrat 2 camere ale parlamentului, invocand tradiția. Teoreticienii vorbesc însă și de un posibil multicameralism, invocând o a treia cameră a parlamentului, cu rol consultativ, și care este formată prin vot colegial sau corporatist (în acest sens, și în România există un Consiliu economic și social cu rol de Cameră Consultativă a Parlamentului).

Cu privire la menținerea Senatului în statele unitare, argumentele formulate pro și contra au fost:

argumente în favoarea menținerii senatului:- se înlatură riscul unei tiranii parlamentare (regimul de convenție);- atenuează conflictele posibile care ar apărea între Parlament și Guvern;- existența Senatului aduce mai multă chibzuință în elaborarea legilor. argumente în favoarea desființării Senatului:- există un dezacord între caracterul unitar al statului și caracterul bicameral al

parlamentului (un stat unitar se exprimă printr-o singură voce);- se creează riscul apariției unor blocaje constituționale;- cheltuieli suplimentare.

În 1967, Suedia și Danemarca și-au desființat senatele. Franța a încercat același lucru, dar a eșuat în 1969. În România, prin referendumul din noiembrie 2009, populația a decis cu majoritate (prin intermediul unui referendum) deșființarea Senatului.

Camerele parlamentului își creează organe de lucru interne, cum ar fi: grupurile parlamentare (în unele state se mai numesc facțiuni parlamentare sau

cluburi parlamentare. Ele sunt asocieri ale parlamentarilor în funcție de afinitatea lor ideologică). Grupurile parlamentare dobândesc anumite avantaje care le fac atractive. În România, un grup parlamentar este format din minimum 7/15

parlamentari; în țările nordice, un grup parlamentar este format din minim un membru; în Franța, numărul minim de membri este 30. Sunt state însă care interzic existența grupurilor parlamentare și, în general, activitatea politică în parlament. Totuși, între grupurile parlamentare și partidele politice nu există o legatură juridică. De altfel sunt state care nu recunosc opoziția în parlament și state care acordă opoziției un statut egal cu cel al puterii, inclusiv în ce privește renumerația.

birourile permanente: sunt formate din 11 membri: un președinte, patru vicepreședinți, patru secretari și doi chestori. Numai presedinții birourilor permanente sunt aleși pe întreaga durată a mandatului parlamentului; restul membrilor biroului permanent se realeg la început de fiecare sesiune. Presedinții celor două camere: Senat, Camera deputatilor (în ordine), preiau interimatul funcției de președinte al României atunci când titularul acestei funcții se află în imposibilitatea de a-și executa mandatul.

Dintre atribuțiile birourilor permanente, menționăm:- votează ordinea de zi a ședințelor- propune programul de desfășurare a sesiunii- primește și programează spre dezbatere proiecte și propuneri legislative

Regula de constituire a birourilor permanente este regula proportionalității: regulă potrivit căruia fiecare partid deține în birourile permanente un număr de membri proporțional cu ponderea sa parlamentară (de obicei 6 membri sunt ai puterii și 5 ai opoziției). Pentru ședințele comune ale celor două camere, se constituie un comitet parlamentar; ședințele comune se conduc alternativ de către cei doi președinți de cameră.

comisiile parlamentare (vezi funcția de control a Parlamentului). Camerele lucrează în 2 sesiuni ordinare: septembrie - 31 decembrie și februarie - 30 iunie. Parlamentarii au 2 luni de concediu (iulie și august), iar luna ianuarie este destinată contactului nemijlocit cu alegătorii din colegiul electoral din care au fost alesi. În afara celor 2 sesiuni ordinare, se pot organiza și sesiuni extraordinare, la solicitarea birourilor permanente, a unui sfert din numărul de senatori/deputați, sau la solicitarea președintelui României.

ȘEDINȚELE PARLAMENTULUI

Sunt 4 ședințe săptămanale ale Parlamentului; ziua de vineri fiind destinată contactului în teritoriu cu alegătorii. Luările de cuvânt se fac prin înscriere; se admite dreptul la replică, dar nu se îngăduie dialogul cu sala. Nu se admite utilizarea de jigniri sau invective, președintele camerei putând dispune sancțiuni cu ajutorul chestorului (care asigură poliția ședințelor).

Lucrările ședințelor se stenografiază și se publică în Monitorul Oficial (dacă nu sunt secrete). Teoretic, lucrările Parlamentului sunt publice, dar la noi aceasta înseamnă că la ședințe pot participa: presa, diplomații străini, miniștrii și invitați speciali ai parlamentului.

Votul în Parlament este de două feluri:

- vot secret: prin buletine de vot, prin bile sau chiar electronic. De obicei se utilizează pentru numiri sau revocări de persoane;

- vot deschis: este votul nesecret exercitat fie prin ridicarea mâinii, fie prin ridicarea în picioare, fie prin apel nominal și electronic.

În ultimele două veacuri, votul în Parlament a evoluat de la caracterul secret la caracterul deschis, deoarece votul deschis prezintă avantaje:

- permite controlul alegătorilor asupra aleșilor;- permite controlul partidelor asupra reprezentanților lor parlamentari asupra

majorității parlamentare care îl susține.

MANDATUL DEPUTAȚILOR ȘI SENATORILOR

De regulă, mandatul deputaților este de 4 sau de 5 ani (în România, mandatul deputaților și senatorilor este de 4 ani de zile). În statele în care mandatul senatorilor este mai lung (6 ani în SUA, 9 ani în Franța), la fiecare 2, respectiv 3 ani, senatorii se înnoiesc cu o treime. În România, mandatul parlamentarilor se poate prelungi prin lege organică, în caz de război sau de catastrofă naturală. În cel mult trei luni de la încetarea mandatului parlamentar, se organizează noi alegeri parlamentare.

Mandatul parlamentarilor începe în ziua alegerilor, exercitarea lui începe odată cu prima ședință a noului parlament, și se încheie:

- prin deces- prin demisie- prin incompatibilitate- prin rămânerea definitivă a unei condamnări penale

De obicei statutul de parlamentar se deține prin alegeri, deoarece alegerile oferă persoanei autonomie, prestigiu social și însemnatate în viața politică. Există însă și alte modalități de dobândire a mandatului parlamentar:

- prin numire (parlamentari regalieni): parlamentarii sunt numiti de șeful statului;- parlamentarii de drept (de obicei sunt senatorii care au deținut sau dețin anumite

demnități publice;- sunt parlamentari care dobândesc mandatul prin efectul legii (vezi cazul

minorităților naționale inregistrate din România).

În executarea mandatului lor, parlamentarii beneficiază de drepturi specifice (indemnizație, concediu, gratuități). Mandatul de parlamentar înregistrează anumite incompatibilități:

- nimeni nu poate fi în același timp și deputat și senator; calitatea de parlamentar este incompatibilă cu orice funcție de autoritate publică; de asemenea, mandatul de parlamentar este incompatibil cu anumite profesii stabilite prin legea statutului deputaților și senatorilor, sau pot exercita anumite profesii cu aprobarea biroului permanent. În executarea mandatului lor, parlamentarii beneficiază de imunitate. Imunitatea este o protecție juridică acordată parlamentarilor față de acțiunile șicanatorii la care aceștia ar fi expusi în instanță.

Imunitatea are două dimensiuni:- impunitatea: parlamentarii nu răspund juridic pentru opiniile lor sau pentru

voturile acordate în executarea mandatului- inviolabilitatea

În 1991 prin Constituția de atunci conferea imunitate totală (deplină) parlamentarilor. Nicăieri nu se mai întampla așa ceva. Acea imunitate asigura protecția chiar și împotriva celor mai mari crime și fărădelegi comise. Între mandate erau doar 3 luni până putea fii reales un parlamentar. Dacă apucau 3 mandate parlamentare, curge prescripția și puteau scăpa de urmărire penală. În 2003 s-a revizuit imunitatea acordată parlamentarilor români, în sensul că ei aveau imunitate doar în ceea ce privește discursurile politice, și alegerile din cadrul Parlamentului și activității parlamentare din cadrul Parlamentului și atât. (Anii în care m-am sustras pedepsei se considera că au fost ani de surescitare a acuzatului și că această teroare psihică este o teroare suficientă - aceasta este teoria prescripției în Dreptul Penal).

PRINCIPIUL CELERITĂȚII „CELERITAS”. PRINCIPIUL RAPIDITĂȚII.

Ideea a fost să se grăbească actul de justiție. Pe partea anchetatorilor, grăbind actul de justitie, aceștia nu au timp să adune probele necesare la timp.

Inviolabilitatea. Conform Constitutiei art. 72, deputații și senatorii pot fii urmăriții și trimiși în judecată penală pentru fapte care nu au legatură cu voturile sau cu opiniile exprimate în exercitarea mandatului, DAR:

- Nu pot fi perchezitionați - Nu pot fii retinuți- Nu pot fii arestați preventiv

fără încuviințarea Camerei din care fac parte, după ascultarea lor.

Urmărirea și trimiterea în judecată penală se pot face numai de către Parchetul de pe lângă I.C.C.J. (Inalta Curte de Casatie si Justitie) - procurorul general al acestui Parchet este și Procurorul General al României. Competența de judecată aparține I.C.C.J.

Reținerea este numai pentru maxim 24 de ore și trebuie întotdeauna motivată, pe durata reținerii poate sa solicite avocatul și această reținere este urmată de punerea în libertate sau arestarea preventivă pe 29 de zile până la maxim 129 de zile. Pentru ca un parlamentar să fie reținut 24 de ore trebuie ca Ministrul din camera din care face parte cel reținut să își dea acordul. Cele 29 de zile de arest preventiv se pot prelungi și este dispus de un judecător (fiind independent, nu se supune nimănui, față de procurorul care este subordonat șefilor săi), iar prelungirea sa nemotivată ar fi fost obiectul unui abuz: După maxim 2 luni de zile dacă nu se revine la muncă, ajunge somer.

Mandatul de arestare chiar și cel pe 24 de ore dispune arestul doar judecătorul, ci nu procurorul care nu poate decât să îl solicite judecătorului.

În caz de infracțiune flagrantă, parlamentarii pot fi retinuți și perchezitionați, dar Ministrul Justiției trebuie să informeze neîntarziat pe Președintele Camerei respective despre aceste măsuri. Camera decide menținerea sau revocarea acestor măsuri.

Reținere și percheziție nu pot face decât poliția și procurorul, normal n-ar trebui să aibă competență de a dispune eliberarea celui prins în flagrant.

Sunt state care acordă parlamentarilor după caz, fie imunitate civilă (adica în dreptul civil), fie imunitate penală, după cum statele nordice nu acorda nici un fel de imunitate parlamentară.

RĂSPUNDEREA PARLAMENTARILOR

În România parlamentarii nu raspund (nu sunt sanctionați) decât disciplinar de către Președintele Camerei după cum urmează:

Avertisment Chemarea la ordine (când sub anumit pretext politizezi discursul) Retragerea cuvântului (tăierea microfonului) - Președintele Camerei are un buton

care poate opri microfonul dacă încalci timpul discursului sau dacă se bat câmpii, se abat de la subiectul disputat. Sunt state în care dreptul la cuvânt este nelimitat: SUA sau Japonia. Piratarea timpului, încerci să mănânci timpul, fiecare își piratează timpul și în acest fel se ajunge ca legea să fie amânată.

Eliminarea din sala de ședințe se dispune de către Președinte și dacă nu se admite, vine chestorul și îl dă afară. Din sală n-ai voie să ripostezi, ci numai de la Tribună. Sunt 2-3-4 microfoane care se împrăștie prin sală și replicile pot veni și din sală pentru a se purta cât mai repede un dialog în cazul în care există riposte din sală față de cel de la Tribună.

Interdicția de a participa la lucrări pe o durată de 15 zile (o ia Biroul Permanent) Excluderea temporală din Parlament (în general pe durată de 30 de zile). Pe

această perioadă acesta nu este remunerat. Cazul lui Vadim Tudor care a iscat express un scandal pentru a fi liber o lună să se ocupe de campania sa electorală - 2000.

ACTELE PARLAMENTULUI

Actele sunt de 2 feluri: - Cu caracter politic - Ele nu au efecte juridice, fiind doar afirmații sau atitudini dar

care generează prestigiu și influență: declarațiile, mesajele și apelurile.- Cu caracter juridic:

Acte cu caracter normativ (legile, regulamentele Parlamentului, unele Hotărâri) Acte cu caracter individual (unele Hotărâri date pentru subiecte bine determinate,

moțiunile - acte de atitudine ale Parlamentului față de Executiv.) motiuni simple și moțiuni de cenzură. Cele de cenzură care sunt semnate în majoritate de parlamentari, guvernul este demis. Onorabil ar fi ca un parlamentar să se autodemită în urma unei moțiuni simple împotriva lui. Acest lucru nu s-a întâmplat niciodata în România.

Legea - act juridic al Parlamentului. Legile sunt acte juridice elaborate conform unei proceduri prevăzute de Constituție și care reglementează relațiile sociale cele mai generale. Unele Constituții (Franța) stabilesc domeniul legii. Constituția României stabilește doar domeniul legilor organice (art. 73). Prin urmare

stabilirea sferei relațiilor sociale ce formează domeniul reglementat prin lege este de mare însemnătate.

FAZELE PROCESULUI DE ELABORARE A LEGII

1. Initiațiva legislativă înseamnă posibilitatea de a propune proiecte de legi corelată cu obligația Parlamentului de a examina, dezbate și supune la vot aceste proiecte. De obicei initiațiva legislativă care provine de la guvern poartă numele de "proiect legislativ", în vreme ce initiațiva legislativă care provine de la parlamentari sau de la populație poartă numele de "propunere legislativă". Prin urmare, în România au inițiativă legislativă:

Guvernul (peste 85% din inițiativa legislativă aparține Guvernului. Conform art. 74, Guvernul își exercită inițiativa legislativă prin transmiterea proiectului de lege către camera competentă să-l adopte ca primă cameră sesizată);

parlamentarii: deputații și senatorii au dreptul să depună propuneri legislative care se dezbat mai întâi în camera competentă să le adopte;

Propunerea legislativă venită din partea populației trebuie susținută de minim 100 000 cetățeni cu drept de vot provenind din minim un sfert din județele tării cu minim 5.000 de semnături per județ. Nu pot face obiectul inițiativei legislative ale cetățenilor problemele fiscale, cele cu caracter internațional, amnistia și grațierea.

Menționăm că pentru a putea fi depus în Parlament, spre a fi luat în dezbatere, un proiect (propunere) legislativ trebuie să îndeplinească anumite condiții, de conformare cu normele tehnicii legislative și să fie avizat pe anumite organe (consiliul legislativ, respectiv consiliul economic și social).

Proiectul de lege trebuie însoțit de o expunere de motive formulată de inițiator. Un proiect de lege se poate retrage oricând din Parlament.

Menționăm că după revizuirea Constituției din 2003, proiectele sau propunerile legislative se depun obligatoriu mai întâi la una dintre camere, în funcție de specificul (conținutul) proiectelor.

2. Examinarea proiectelor de legi de către comisiile permanente de specialitate: proiectul de lege se depune de fapt la biroul permanent al camerei respective, care în felul acesta se consideră sesizată. Biroul permanent sesizează proiectul de lege pe care apoi îl trimite spre avizare comisiei permanente de specialitate. Comisia de specialitate poate să propună amendamente la proiect, dar nu poate interveni în textul proiectului. Comisia avizează proiectul, fie pozitiv, fie negativ. Indiferent de avizul comisiei, proiectul se pune totuși în dezbaterea camerei. După realizare, proiectul este retrimis biroului permanent, care îl programează pentru dezbaterea în plen.

3. Sesizarea camerei competente: Camera sesizată (adică aceea la care se depunde proiectul) este denumită cameră de reflecție.

În camera de reflecție legile trebuie studiate dezbătute și votate în 45 de zile dacă legea este una obișnuită sau în 60 de zile dacă legea este de mare complexitate.

Daca aceste termene se depășesc se consideră că proiectul a fost adoptat (aprobare tacită).

Proiectul adoptat în camera de reflecție se trimite apoi celeilalte camere numite (Camera decizională) deoarece prin vot decide definitiv asupra proiectul de lege respectiv. Dacă proiectul a fost aprobat tacit de prima cameră, atunci camera decizională se consideră sesizată din oficiu. Daca între textele proiectului apar divergențe, acestea se pot soluționa prin acordul camerei decizionale. Dacă însă nu se ajunge la un acord, decide prima camera în procedură de urgență. În acest fel a fost desființată medierea.

Cu prilejul dezbaterii proiectului de lege în cameră inițiatorul formulează o expunere de motive. Fiecare parlamentar are dreptul să formuleze amendamente. Fiecare amendament se supune voturilor.

Se notează fiecare articol în parte apoi textul în ansamblul său. Odată definitivat și votat textul se trimite celei de a 2-a camere. Textul se semnează de către președintele camerei respective și apoi este trimis celeilalte camere pentru dezbatere și aprobare.

Dacă proiectul de lege este votat de ambele camere și semnat de președinții acestora, el este trimis șefului statului pentru promulgare. Promulgarea nu semnifică doar simpla operațiune de semnare a legii de către șeful statului. Prin promulgare șeful statului confirmă că legea a fost corect elaborată din pnct de vedere tehnic. În calitate de șef al puterii executive, prin promulgare șeful statului confirmă că a luat cunoștință de conținutul legii pe care se angajează să o execute.

După promulgare șeful statului trimite spre publicare legea la Monitorul Oficial (Legea intră în vigoare dacă nu sunt alte condiții, în 3 zile de la publicarea ei în Monitorul Oficial). Șeful statului are un termen de reflecție de 20 de zile pentru a promulga legea. Dacă șeful statului are obiecții privitoare la legea primită spre promulgare, el poate retrimite pentru reexaminare Parlamentului legea în cauză, o singură dată (dreptul de veto). După ce Parlamentul repune în dezbatere legea retrimisă de președinte și o supune din nou, aceasta este trimisă din nou spre reexaminare președintelui, care în 10 zile este obligat să o promulge.

Alte modalități de adoptare a legii: Adoptarea legii prin referendum: Legile constituționale, adică cele de revizuire a

Constitutiei după votul în Parlament, cu majoritate calificată de 2/3 sunt supuse în termen de 30 zile referendumului popular.

Adoptarea legii cu procedura de urgență: Procedura de urgență poate fi solicitată fie de către Parlament fie de către inițiator. Procedura de urgență nu înseamnă elminarea vreunei etape.

Adoptarea legii prin angajarea răspunderii Guvernului. Acesta își poate asuma răspunderea în Parlament în ședință comună asupra unui program, unei declarații politice sau unui proiect de lege. Dacă în 3 zile Parlamentul nu inițiază motiune de cenzură împotriva Guvernului pentru proiectul de lege depus în Parlament, proiectul se consideră adoptat deși Parlamentul n-are voie să dezbată proiectul, nu are să îl voteze, iar eventualele amendamente propuse să fie agreate de guvern, este astfel și o modalitate prin care Guvernul verifică

fidelitatea majorității care îl susține. În cazul în care președintele statului cere reexaminarea acestei legi, ea se pune în dezbaterea camerelor reunite.

4. Sunt legi care se adopta direct în ședința comună a camerelor (de ex: legea bugetului).

5. De asemenea o modalitate de adoptare a legii în Parlament e confirmarea prin votul Parlamentului a ordonanțelor emise de Guvern.

HOTĂRÂRILE PARLAMENTULUI

Sunt acte juridice ale Parlamentului cu deosebirea că numai unele hotărâri au caracter normativ. Oricum hotărârile Parlamentului au întotdeauna forță juridică inferioară legilor. Din punct de vedere procedural hotărârilor nu li se aplică procedura initiațivei legislative, hotărârile nu trebuie examinate și avizate de către comisiile de specialitate. Ele nu trebuie promulgate ci doar semnate de președintele camerei respective.

Dintre hotărârile cele mai importante menționăm: regulamentele Parlamentului (acte normative care deși semnate doar de

președintele camerei sunt supuse controlului de constituționalitate). Motiunile (motio - a certa): dojane către Guvern din partea Parlamentului; sunt

hotărâri prin care se exprimă atitudinea Parlamentului într-o anumită problemă; de regulă, prin moțiuni Parlamentul își exprimă poziția față de Guvern.

Moțiuni:- simplă art. 112 din Constituție - Exprimă poziții ale Parlamentului față de politica internă sau externă a Guvernului fiind de fapt niste interpelări mai ample. Deși se supun votului ele nu produc consecințe juridice (instrument de piratare al timpului de dezbatere pentru trecerea legii);- de cenzură art. 113 din Constituție - Exprimă atitudinea Parlamentului față de întregul Guvern și poate duce la demiterea Guvernului. Se poate iniția din cel puțin un sfert din numărul total de deputați și senatori. Guvernul e înștiințat încă de la data depunerii. În cinci zile de la data depunerii textul moțiunii se comunică în plenul Parlamentului (depusă la biroul permanent al camerei din care fac parte cei mai mulți dintre semnatari).

!!! Menționam că un parlamentar nu are voie în timpul aceleași sesiune să semneze decât pentru o singură moțiune, cu excepția angajării răspunderii de către Guvern. În 3 zile de la comunicare moțiunea se depune în dezbaterea Parlamentului. Dacă moțiunea e votată în ședința comună cu majoritatea absolută Guvernul e demis și se procedează la formarea altui guvern. Dacă moțiunea nu întrunește majoritatea absolută ea se consideră respinsă și guvernul își continuă activitatea.

INSTITUTIA ȘEFULUI DE STAT. MANDATUL PREZIDENȚIAL

În general durata mandatului unui președinte de republică durează între un an (Elveția) și 7 ani (Irlanda). În România mandatul e de 5 ani. Se pot executa și două mandate care pot fi și succesive. Mandatul președintelui României începe la data depunerii jurământului în Parlament.

Mandatul se încheie: la termen (poate fi prelungit în caz de război, catastrofă); în caz de deces; în caz de demisie; în caz de incompatibilitate (nu are voie să facă parte dintr-un partid politic și nu

are voie să execute nici o altă funcție publică sau privată cu excepția funcțiilor onorifice;

în caz de pierdere a drepturilor electorale; prin demiterea prin referendum după suspendarea lui de către Parlament; prin rămânerea definitivă a hotarârii judecătorești de condamnare.

Președintele României este ales printr-un sistem electoral majoritar cu două tururi pentru un mandat de 5 ani. Președintele României poate execută maximum două mandate care pot fi și succesive (de consultat numai manuale de după 2003).

ROLURILE PREȘEDINTELUI

Rolurile președintelui sunt sarcinile fundamentale pe care acesta trebuie să le execute, în vreme ce atribuțiile președintelui sunt căile de realizare a rolurilor sale.

Rolurile Președintelui:1. Președintele reprezintă statul în relațiile internaționale (decide

deschiderea/închiderea ambasadelor, desemnează ambasadorul, ridică sau coboară în rang misiunile diplomatice);

2. Președintele veghează la respectarea constițutiilor și a legilor3. Președintele este garantul independenței și suveranității naționale (Comandant

suprem, doar decide mobilizarea, nu și tactica);4. Președintele este mediator între cele trei puteri ale statului, precum și între stat

și societatea civilă.

I. Atributiile președintelui în raporturile cu Parlamentul (raport de colaborare):

1. Președintele poate să trimită mesaje Parlamentului: este forma lui principală de colaborare cu Parlamentul, președintele poate prezenta nemijlocit mesajul, îl poate trimite prin intermediul purtătorului său de cuvânt, sau poate comunica mesajele prin intermediul presei centrale. Mesajul prezidențial se audiază în regim de urgență în Parlament, dar nu se poate dezbate în prezența președintelui;

2. Președintele promulgă legile primite de la Parlament (semnarea legilor);

3. Presedintele poate dizolva Parlamentul dacă cel puțin două tentative de formare a unui guvern au eșuat și pentru aceasta au trecut mai mult de 60 zile. În ultimele 6 luni ale mandatului însă, președintele nu poate dizolva parlamentul;

4. Președintele poate iniția un referendum consultând Parlamentul;5. În caz de fapte grave de încalcare a Constitutiei Parlamentul poate suspenda din

funcție pe președinte pe o durată de 30 zile, iar pentru crimă de înaltă tradare îl poate deferi justiției.

II. Atribuțiile președintelui în raporturile cu Guvernul:1. desemnează candidatul la funcția de Prim- Ministru;2. Președintele poate consulta Guvernul;3. Președintele participa la ședințele de guvern atunci când se dezbat probleme de

interes național. Când participă la ședințe, președintele prezidează ședințele;4. în caz de remaniere Guvernamentală, la propunerea prim-ministrului după caz,

președintele poate elibera din funcție ministri, și poate numi în funcție miniștri prin decret prezidențial. Președintele poate refuza o singură data propunerea primului ministru;

5. Președintele numește trei judecători la Curtea Constituționlă;6. Președintele înființează, desființează și ridică în rang misiunile diplomatice ale

României peste hotare, acreditează sau recheamă pe diplomații români de peste hotare, acreditează pe reprezentanții diplomatici străini în România;

7. Președintele semnează în numele României tratatele internaționale negociate de Guvern și le trimite într-un termen rezonabil spre ratificare Parlamentului;

8. Înalță la gradele de general și maresal;9. Conferă ordine, declarații, medalii.

În situații excepționale (stări de razboi), președintele are următoarele prerogative:1. poate institui starea de urgență, de asediu sau de război (dar, în 5 zile,

Parlamentul trebuie să confirme sau să infirme această decizie a președintelui);2. șeful de stat poate decreta mobilizarea parțială sau totală.

III. Raporturile președintelui cu puterea judecătorească:1. Președintele numește 3 dintre judecătorii Curții Constituționale;2. Numeste în funcție sau eliberează din funcție pe magistrați (judecători și

procurori) prin decret prezidențial;3. Președintele poate dispune grațierea individuală.

RĂSPUNDEREA PREȘEDINTELUI ROMÂNIEI:(în sens de tragere la răspundere, răspundere juridică)

- ideea dominantă este că prețedintele nu trebuie să răspundă pentru actele săvărșite de acesta în calitate de șef de stat (de aceea majoritatea actelor oricărui șef de stat trebuie contrasemnate);- în funcție de felul instituției sefului de stat (monarh sau președinte), și răspunderea este diferențiată:

a) în executarea mandatului, președintele se bucură de imunitate, teoretic, o imunitate similară celei parlamentare;

b) răspunderea politico-juridică a președintelui României intervine: atunci când președintele săvârșește fapte grave care încalcă Constituția. Sancționarea se poate cere de către minim 1/3 din numărul total de deputați și senatori. Pentru aceasta se cere și avizul consultativ al Curții Constituționale. Dezbaterea privind suspendarea președintelui se face în ședința comună a celor două Camere. Președintelui i se dă posibilitatea să se explice. Dacă Parlamentul, cu majoritate absolută, votează pentru sancționarea președintelui, acesta este suspendat din funcție pentru 30 de zile. În cele 30 de zile se organiează un referendum privind demiterea președintelui. Dacă prin referendum, poporul decide demiterea președintelui, interimatul se prelungește încă 3 luni, timp în care se organizează noi alegeri prezidențiale. Dacă prin referendum poporul decide menținerea în funcție a președintelui, suspendarea acestuia încetează.

c) Răspundera penală a președintelui României. Președintele răspunde penal pentru crima de înaltă tradare. Procedura răspunderii penale a președintelui constă defapt în trimiterea în justiție a președintelui. Parlamentul în ședința comună decide cu majoritate calificată de 2/3 din numărul total sesizarea Parchetului de pe Langa Î.C.C.J cu privire la fapta președintelui de înaltă tradare. Odată votată sesizarea parchetului președintele este considerat suspendat pe drept din funcție. Parchetul după caz în urma anchetei poate decide trimiterea în instanță a președintelui prin rechizitoriu sau neîncperea urmăririi penale (și atunci președintele își reia activitatea).Dacă Parchetul trimite în intanță pe președinte acesta va fi judecat de către Î.C.C.J. Președintele are dreptul să beneficieze de toate căile de atac, ordinare și extraordinare. Dacă președintele este dovedit nevinovat el își reia activitatea. Dacă este gasit vinovat, iar hotărârea de condamnare rămâne definitivă, el este considerat demis de drept din funcție. (conform noului cod penal crima de înaltă tradare se sancționează cu închisoare pe viață).

ACTELE PRESEDINTELUI

Actele președintelui se numesc decrete. Decretele prezidențiale sunt acte de aplicare, deci nu au putere normativă generală. Pentru a produce efecte, decretele prezidențiale trebuie publicate în Monitorul Oficial. Marea majoritate a decretelor prezidențiale, pentru a fi valide, trebuie contrasemnate de către primul ministru. Dacă primul ministru nu contrasemnează decretul, acesta nu intră în vigoare. Din momentul în care primul ministru contrasemnează decretul prezidențial, el este cel care răspunde politic pentru acesta.

GUVERNUL

Guvernul este format din șeful guvernului (este figura politică dinstinctă) din miniștrii, unii secretari de stat precum și alți membrii cu drepturi depline.

Identitatea guvernului este dată de identitatea primului ministru. De aceea, guvernul își încetează activitatea:

la termen - în mod ideal mandatul unui guvern ar trebui să dureze cât mandatul parlamentului, dacă guvernul este sprijinit de o majoritate stabilă;

înainte de termen dacă:- guvernul demisionează; - guvernul este demis prin moțiune de cenzură;- primul ministru demisionează; - primul ministru decedează;- primul ministru se află în imposbilitatea de a-și exercita mandatul mai mult de

45 de zile;- primul ministru este suspendat din funcție de către președinte fiindcă împotriva

lui s-a declanșat urmărirea penală;- primul ministru a devenit incompatibil;- primul ministru își pierde drepturile electorale;- prin Legea 115/1999 republicată, membrii guvernului răspund penal pentru

modul în care și-au exercitat mandatul (între 2-12 ani închisoare și interzicerea vreme de 8 ani a exercitării unei functii publice dacă au dezinformat grav parlamentul sau au comis abuz în serviciu).

FORMAREA GUVERNULUI

Este un proces alcătuit din următoarele faze. După alegeri președintele desemnează un candidat la funcția de prim ministru astfel:

- Daca un partid deține majoritatea absolută a mandatelor în Parlament, presedintele desemnează un candidat consultând conducerea acelui partid.

- Dacă nu există un partid majoritar, atunci președintele desemnează un candidat, consultând partidele reprezentate în Parlament.Candidatul desemnat de președinte trebuie ca în minim 10 zile să alcătuiască și

să suățină în Parlament un program de guvernare și o listă a membriilor Guvernului. Termenul de 10 zile nu este termen de decădere.

Programul de guvernare și lista cabinetului sunt puse în dezbaterea Parlamentului. Dacă Parlamentul acordă votul de încredere (jumatate + 1 din total), Guvernul a fost acceptat și merge pentru confirmare la președintele țării. Dacă Guvernul nu primește votul de încredere în Parlament, procedura se reia: președintele desemnează un alt candidat sau pe acelasi, dar atunci trebuie schimbate fie programul de guvernare fie lista cabinetului. Dacă cel puțin două încercari de formare a Guvernului au eșuat și au trecut pentru aceasta 60 de zile, presedintele poate dizolva Parlamentul.

Dacă a fost obținută majoritate absolută, Guvernul depune jurământul de credință în fața șefului statului.

Prin decret prezidențial președintele numește apoi în funcție Guvernul votat de Parlament.

După numirea în funcție a Guvernului, președintele României nu-l mai poate revoca din funcție pe primul ministru.