I. Subiecte primare (originare) şi subiecte secundare (derivate) ale dreptului

de autor

Este considerat subiect primar (originar) al dreptului de autor, autorul

nemijlocit, creatorul unei anumite opere.

Legătura pe care legea o realizează între calitatea de autor şi calitatea de

subiect al dreptului de autor este relevată şi de principiul adevăratului autor conform

căruia, ca regula, beneficiază de protecţia legală a dreptului de autor persoana ce

are calitatea de autor (şi nu altă persoană)1 .

Calitatea de autor de opere aparţine doar persoanelor fizice, deoarece numai

acestea au calităţi specifice creatorului (inteligenţă, personalitate, forţă creatoare,

facultatea de a concepe,a gândi, a formula idei şi a le expune într-o formă originală

ce poartă amprenta personalităţii autorului creator2 .

Dar facem necesară distincţia dintre autor şi subiect al dreptului de autor, care

este persoana fizică sau juridică ce dobândeşte drepturile de autor legate de

naşterea unei opere protejate de lege şi care are posibilitatea recunoscută de lege să

pretindă celorlalte subiecte de drept să nu încalce nici una dintre obligaţiile corelative

drepturilor subiective de autor3 .

Adevaratul autor este persoana care a creat opera şi în favoarea căreia sunt

recunoscute, în principiu, drepturile morale şi drepturile patrimoniale de autor.

Prin prisma celor de mai sus, autorul este un subiect primar (originar) al

dreptului de autor, iar dreptul de autor nu este complet decât atunci când titularul său

are şi calitatea de autor; atunci când dreptul de autor aparţine altei persoane decât

adevaratul autor îi lipseşte cel putin o prerogativă morală - cea privind calitatea de

autor4 .

În aceste circumstanţe este considerat subiect secundar (derivat) al dreptului

de autor persoana care a dobândit în virtutea unor anumite împrejurări anumite

prerogative ale dreptului de autor, prerogative care, în mod normal, aparţin autorului

originar : succesorii autorului sau, în anumite cazuri, persoanele juridice.

1 Viorel Ros, Dragos Bogdan, Octavia Spineanu-Matei, Dreptul de autor si drepturile conexe. Tratat, Ed. All Beck, 2005, pag. 48.2 Rodica Parvu, Ciprian-Raul Romitan, Dreptul de autor si drepturile conexe, Lexicon juridic, Ed. All-Beck, 2005, pag. 7.3Ligia Danila, Dreptul de autor, Editura All Beck, Bucuresti, 2005, pag. 18.4 Viorel Ros, Dragos Bogdan, Octavia Spineanu-Matei, Dreptul de autor si drepturile conexe. Tratat, Ed. All Beck, 2005, pag. 48.

1

Sunt situaţii în care, ca o excepţie de la principiul adevăratului autor, calitatea

de subiect al dreptului de autor, aparţine, în temeiul legii, al unor acte juridice inter

vivos sau mortis causa, altor persoane decât celei ce are calitatea de autor. Aceste

excepţii sunt prevăzute în art. 3 alin. (2) si (3) din lege.

Aceste persoane reprezintă subiecţi secundari (spre deosebire de autori care

sunt subiecţi originari), ai dreptului de autor.

Deducem că subiectele secundare ale dreptului de autor se circumscriu

următoarelor cazuri :

- succesorii în drepturi ai autorilor. Aceştia exercită unele prerogative ale

dreptului de autor, în care se includ şi unele drepturi morale, drepturile patrimoniale

fiind recunoscute în persoana lor pe durata limitată;

- cesionarii convenţionali ai drepturilor patrimoniale. Aceştia exercită drepturile

transmise prin contract, în limitele şi pe durata convenită între cedent si cesionar;

- cesionarii legali ai drepturilor de autor. Este cazul autorilor de opere realizate

în cadrul unor obligaţii de serviciu, când drepturile patrimoniale de autor se exercită

de angajatori;

- organismele de gestiune colectivă a drepturilor de autor. Acestea gestionează

drepturile patrimoniale de autor, dar, în anumite condiţii ele pot exercita şi unele

drepturi morale;

- în cazul operelor colective dreptul de autor aparţine şi se exercită de către

persoana fizica sau juridică din iniţiativa, sub responsabilitatea şi sub numele căreia

a fost creată;

- în cazul operelor aduse la cunoştinta publică sub forma anonimă sau sub

pseudonim care nu permite identificarea autorului, dreptul de autor se exercită de

către persoana fizica sau juridică ce o face publică având consimţământul autorului,

atât timp cât autorul nu-şi dezvăluie identitatea. Subiecţii secundari exercită numai

unele prerogative ale dreptului de autor, din rândul acestora lipsind, în toate cazurile

dreptul la calitatea de autor.

II. Subiectele primare ale dreptului de autor

II.1. Caracteristici generale

Crearea unei opere fiind o activitate intelectuală, rezultă că numai persoana

fizică, singura susceptibilă de a avea o asemenea activitate, poate avea calitatea de

2

autor5 . Aceasta rezultă şi din reglementările legale, câtă vreme în conformitate cu

prevederile art. 3 alin. 1 din Legea 8/1996 este autor persoana fizică sau persoanele

fizice care au creat opera, aşadar este considerat subiect primar (originar) al

dreptului de autor, autorul nemijlocit, creatorul unei anumite opere.

La rândul lor subiectele primare se pot clasifica în funcţie de mai multe criterii,

după cum vom vedea în continuare, dar nu înainte de a arăta că distincţia ce se face

între dreptul originar de autor şi dreptul derivat de autor, ca şi cea dintre subiectele

acestor drepturi, este convenţională. Ea este menită, pe de o parte, să arate că

persoana juridică nu poate avea calitatea de autor deşi are calitatea de subiect al

dreptului de autor şi, pe de altă parte, că cesionarii şi moştenitorii sunt titularii unor

drepturi patrimoniale de autor, drepturi care în mod normal aparţin autorului.

II.2. Opera comună

II.2.1.Prezentare generală

Este posibil ca opera să fie rodul comun al activităţii a doi sau mai mulţi autori.

Cel mai adesea opera ştiinţifică, literară sau artistică ori altă operă de creaţie

intelectuală este rezultatul activităţii de creaţie a unei singure persoane. În acest caz

avem de-a face cu o operă individuală şi cu un singur subiect al dreptului de autor

asupra acelei opere.

Dar, uneori, opera este rezultatul unei activiţăti de creaţie a mai multor

persoane. În acest caz, persoanele care au creat-o au calitatea de coautori şi, ca

atare, sunt subiecte ale dreptului de autor asupra operei respective iar opera se

numeşte operă comună.

Această operă este rezultatul unei comunităţi de inspiraţie având acelaşi scop.

Realizarea ei presupune un schimb de idei, un efort de adaptare a aportului

individual la aportul celorlalţi, o activitate creatoare desfăşurată în aceeaşi unitate de

timp (desfăşurarea activităţii în aceeaşi unitate de timp făcând diferenţa între opera

comună, de colaborare, şi opera derivată). Criteriul principal pentru a defini o operă

comună este, aşadar, acela că mai mulţi autori contribuie la realizarea unei opere

unitare sub imperiul unei inspiraţii comune şi concertându-se între ei. Comunitatea

de inspiraţie şi adaptarea efortului individual nu exclude o repartiţie a sarcinilor între

diferiţii autori ori contribuţii de genuri diferite (de pildă, melodie şi versuri) sau de o

5 Yolanda Eminescu, Dreptul de autor, Editura Lumina Lex, 1997, pag. 55.

3

importanţă inegală şi pe temeiul căreia i se poate conferi sau recunoaşte unuia dintre

aceştia, în condiţiile legii, calitatea de autor principal6.

În sens contrar, s-a arătat "bazându-se pe o activitate creatoare comuna, opera

comuna implică, prin definiţie, o operă unitară din aceasta cauză, nu este coautor cu

scriitorul unui roman pictorul care a făcut ilustraţiile la textul literar, întrucât această

reunire nu este rezultatul unei comunităţi reciproce de inspiraţie pentru crearea unei

opere comune de sine stătătoare, fiecare fiind autorul unei opere distincte, ocrotite ca

atare de dreptul de autor". Rezultă din toate acestea că motivul pentru care scriitorul

şi pictorul nu sunt coautor este acela că opera nu este unitară şi, deci, că, în ceea ce

priveşte operele comune, noţiunea de "operă unitară" sau de "obiect unitar comun"

trebuie înţelese prin contrast cu natura diferită a operelor ce alcătuiesc opera

complexă.

Cu toate că este rezultatul activităţii de creaţie a unei pluralităţi de autori, opera

comună reprezintă un obiect unitar. Acest obiect poate fi atât indivizibil cât şi divizibil

ceea ce înseamnă că operele comune pot fi opere comune indivizibile si opere

comune divizibile. În cazul în care contribuţia fiecărui autor este distinctă, putând fi

valorificată independent, fiecare coautor exercită drepturile patrimoniale asupra

propriei sale părţi, dar cu condiţia de a nu aduce atingere intereselor celorlalţi

coautori sau operei lor comune7.

Se admite îndeobşte că ne aflăm în faţa unei colaborări, care are drept rezultat

crearea unei situaţii de coautorat, dacă sunt întrunite câteva condiţii şi anume:

a) au calitatea de coautori persoanele care desfăşoară o activitate de creaţie

pentru elaborarea operei comune. Nu au calitatea de coautori persoanele care au

acordat autorului operei numai un ajutor tehnic (de exemplu persoanele care au

întocmit anumite diagrame, tabele etc.)

Esenţial în caracterizarea operei comune este faptul că ea reprezintă rodul

unei activităţi de creaţie care are la bază o comunitate spirituală a coautorilor

subordonată aceluiaşi scop -elaborarea unei opere.

Aceasta impune coordonarea eforturilor, un schimb continuu de sugestii şi

propuneri, adaptarea fiecărui aport individual la al celorlalţi şi, totodată, la opera

finală în ansamblul său8.

6 Viorel Ros, Dragos Bogdan, Octavia Spineanu-Matei, Dreptul de autor si drepturile conexe. Tratat, Ed. All Beck, 2005, pag. 50.7 Yolanda Eminescu, Dreptul de autor, Editura Lumina Lex, 1997, pag.59.8 Yolanda Eminescu, Dreptul de autor, Editura Lumina Lex, 1997, pag. 61.

4

b) coautoratul presupune activitatea comună a câtorva persoane. Aceasta însă

nu înseamnă că trebuie ca persoanele care colaborează să fi lucrat împreună de la

începutul şi până la sfârşitul lucrării. Există astfel coautorat în cazul unui manual,

când autorul care scrisese o parte îşi alege un colaborator împreună cu care termină

lucrarea.

Nu este aşadar neapărat necesar ca activitatea de creaţie să se desfăşoare în

comun, ci să existe între coautori o comunitate de concepţie şi inspiraţie, o influenţă

mutuală, o cooperare în activitatea de elaborare a operei, chiar dacă fiecare coautor

lucrează separat.

De aici rezultă ca trăsătură comună a acestei categorii de opere o anumită

unitate de timp cu privire la elaborarea lor, dat fiind că nu se poate concepe

comunitatea de scop şi de inspiraţie şi mai ales coordonarea şi adaptarea continuă a

părţilor în afara unei asemenea unităţi care, desigur, este relativă.9

c) în general, pentru existenţa coautoratului se cere să existe un acord

prealabil între coautori, o înţelegere prealabilă, expresă ori tacită, în sensul elaborării

unei opere comune.

Pentru a se face dovada caracterului comun al operei, în sensul dispoziţiilor

art. 5 din Legea nr. 8/1996, trebuie să se probeze că respectiva opera este creaţia

mai multor coautori în colaborare; or - a arătat instanţa - o astfel de dovada

presupune administrarea de probe care să provoace răsturnarea prezumţiei legale

ce operează în favoarea persoanei pe numele căreia opera a fost adusă pentru

prima data la cunoştinţa publică şi, deci, presupune probe pentru dovedirea

existenţei dreptului dedus judecăţii. Pe calea procedurală a ordonanţei presedinţiale

nu se soluţionează însă litigii care să privească fondul dreptului dedus judecăţii, iar

pe de alta parte, reclamanta nu poate justifica luarea de măsuri provizorii, câtă vreme

în favoarea sa nu operează nici o aparenţă de drept.

d) ceea ce este caracteristic pentru opera comuna este şi faptul că există un

obiect unitar comun, asupra căruia există drepturi aparţinând unei pluralităţi de

subiecte.

Dar caracterul unitar al obiectului nu înseamnă indivizibilitatea acestuia. Printre

operele comune, unitare prin natura lor, vom gasi opere divizibile sau indivizibile,

după cum contribuţia fiecărui autor este sau nu susceptibilă în fapt de a fi

individualizată. Fiecare coautor poate exercita asupra contribuţiei sale drepturile

personale nepatrimoniale ce-i revin în mod independent asupra părţii sale din opera

9 Yolanda Eminescu, Dreptul de autor, Editura Lumina Lex, 1997, pag. 61.

5

comună, cu condiţia de a nu aduce atingere intereselor celorlalţi coautori sau operei

comune10. Când opera este indivizibilă, evident că drepturile nu pot fi valorificate

separat.

Regimul juridic al operei comune este dat de dispoziţiile art. 5 din lege, dar

reglementarea a fost considerată în doctrină nesatisfăcătoare pentru că, în acest

caz, nu mai face distincţie între drepturile morale şi drepturile patrimoniale. Potrivit

art. 5 alin (2) din lege, "Dreptul de autor asupra operei comune aparţine coautorilor

acesteia, între care unul poate fi autorul principal".

II.2.2. Opera comună indivizibilă

Este acea operă din activitatea creatoare comună a coautorilor, dar fără ca

partea contributivă a fiecaruia să poata fi stabilită. Rezultatul activităţii de creaţie

apare ca un tot unitar şi indivizibil care prezintă valoare numai luat ca atare. În acest

caz, dreptul de autor asupra operei aparţine în comun coautorilor.

În cazul operelor indivizibile opera creată de mai multe persoane reprezintă un

tot ale cărui părti nu pot fi valorificate separat.

În această situaţie dreptul de autor aparţine în comun coautorilor11.

Fiind împreună subiectele dreptului de autor, coautorii vor exercita tot

împreună prerogativele dreptului de autor, atât cele morale, cât şi cele patrimoniale.

Foloasele patrimoniale rezultate din exerciţiul dreptului de autor asupra operei

comune se împart în mod egal, dacă coautorii nu au convenit altfel.

Totuşi, aceste drepturi au un caracter exclusiv personal în sensul că legea nu

subordonează durata lor duratei operei însăşi, ci existenţei fiecăruia dintre autori şi

calităţii lor. Decesul unuia din colaboratori şi expirarea termenului de folosinţă

acordat succesorilor săi nu schimbă situaţia celui rămas în viata, care continuă să se

folosească de avantajele şi drepturile din trecut. Şi dacă opera este esenţialmente

indivizibilă, nu este tot astfel cu drepturile concedate autorilor, unul faţă de altul în

special încasările pe care le produc reprezentările teatrale se împart normal între ei

şi din acest punct de vedere dispariţia unuia din autori şi aceea a erezilor săi are

numai rezultatul că reduce redevenţa impusă directorilor teatrului.

II.2.3. Opera comună divizibilă10 Yolanda Eminescu, Dreptul de autor, Editura Lumina Lex, 1997, pag.60. 11 Yolanda Eminescu, Dreptul de autor, Editura Lumina Lex, 1997, pag.60.

6

În cazul operei comune divizibile fiecare colaborator este autor al părţii pe care

el a elaborat-o şi, totodată, coautor al operei comune în ansamblul său. Ca atare,

fiecare colaborator este subiectul exclusiv al dreptului de autor asupra părtii pe care

a elaborat-o şi toţi coautorii sunt subiecte ale dreptului de autor asupra operei

comune privită în întregul său. Regula fundamentală care rezultă în mod logic din

natura operei este aceea potrivit căreia, în operele care apar ca rezultat al unei

colaborări, dreptul de autor aparţine în comun coautorilor12.

În cazul operei divizibile contribuţia fiecărui autor este distinctă, de natura a fi

valorificată separat.

Fiind subiectele dreptului de autor asupra operei comune, coautorii, ca şi în

cazul operei comune indivizibile, vor exercita împreună prerogativele dreptului de

autor - morale şi patrimoniale - asupra operei comune privită în întregul ei. Deşi textul

legal nu o prevede, foloasele patrimoniale care vor rezulta se vor împărţi, în lipsa

unei stipulaţii, potrivit contribuţiei fiecărui coautor.

Drept urmare, în cazul operei indivizibile, coautorii nu vor putea exercita

prerogativele care alcătuiesc dreptul de autor, atât cele morale, cât şi cele

patrimoniale, decât de comun acord.

În cazul operei comune ne aflam în prezenţa unui singur drept de autor cu mai

mulţi titulari, iar nu a unei pluralităţi de drepturi. Situaţia este asemănătoare

proprietăţii comune, în care fiecare proprietar are o cota-parte din dreptul de

proprietate. Cum dreptul de autor este complex, fiind alcătuit din drepturi morale şi

drepturi patrimoniale, interpretarea literală a textului duce la concluzia că, dreptul de

autor aparţinându-le în comun, coautorii nu vor putea exercita facultăţile care-i

formează conţinutul (nici drepturile morale, nici pe cele patrimoniale) decât de comun

acord. Or, dacă am admite că aşa stau lucrurile, această soluţie ar pune pe unul

dintre coautori în imposibilitatea de a-şi apăra singur drepturile morale, nu doar în

raport cu terţii, ci chiar în raport cu ceilalţi coautori ai operei comune care i-ar

contesta calitatea de coautor13.

Aceasta, nu înseamnă că fiecare nu ar putea exercita singur "drepturile care

constituie mijloace de apărare a operei. Fiecare va putea, de asemenea, cere singur

12 Yolanda Eminescu, Dreptul de autor, Editura Lumina Lex, 1997, pag.64.13 Viorel Ros, Dragos Bogdan, Octavia Spineanu-Matei, Dreptul de autor si drepturile conexe. Tratat, Ed. All Beck, 2005, pag. 52.

7

încetarea actelor de folosire săvârsite de alţii, fără consimţământul tuturor

coautorilor"14.

Trebuie subliniat că, întrucât dreptul subiectiv de autor cuprinde în conţinutul

său atât drepturi morale cât şi patrimoniale, fiecare colaborator are posibilitatea de a

exercita, asupra părţii sale, nu numai drepturile morale, aşa cum prevede textul citat,

ci şi drepturile patrimoniale corespunzatoare.

Sub acest aspect apare o discuţie în ceea ce priveşte dreptul autorului de a

reveni asupra deciziei luate referitor la aducerea operei la cunoştinţa publică, ceea

ce se numeşte în literatura juridică drept de retractare. Fiind menit să apere

personalitatea autorului, dreptul de divulgare implică dreptul autorului de a reveni

asupra decizie luate. Deoarece dreptul de retragere sau modificare a operei apare ca

"un drept absolut, fiind opozabil erga omnes şi impunând ca atare o obligaţie pasivă

universală de abţinere de la orice act sau fapt juridic susceptibil de a-l vătăma" , o

problema discutabilă apare în legatură cu exerciţiul său în cazul coautoratului. În

aceste cazuri dreptul de retractare al autorului intră în conflict, pe de o parte cu

dreptul de divulgare al celorlalţi coautori, iar pe de alta parte, cu principiul forţei

obligatorii a contractelor15.

În literatura juridică s-a aratat că în aceste cazuri dreptul discreţionar al

autorului retractant nu ar trebui să cedeze în faţa dreptului de divulgare al celorlalţi

coautori şi în faţa principiului forţei obligatorii a contractului, căci aceasta ar însemna

ca opera sa să poata fi publicată în cadrul operei comune, chiar împotriva voinţei

sale. Soluţia propusă este aceeaşi ca în cazul autorului unic, adică subordonarea

dreptului de retractare existenţei unor motive justificate, care vor fi apreciate, în caz

de conflict, de instanţele judecatoreşti.

În altă opinie, în ceea ce priveşte utilizarea operei comune, incontestabil

trebuie să funcţioneze, în lipsă de convenţie contrară, regula unanimitatii. Aplicată în

sens absolut, această regulă ar putea paraliza utilizarea operei dacă unul din

coautori refuză să consimtă la utilizare şi aceasta în detrimentul celorlalţi autori.

Pentru a preveni abuzurile, legea prevede că refuzul trebuie să fie "temeinic

justificat"; este o aplicare în materia dreptului de autor a teoriei abuzului de drept - un

autor abuzează de dreptul său dacă se opune, fără motive temeinic justificate,

exploatării operei. Deşi legea nu prevede, apreciem că refuzul unui coautor de a

consimţi la utilizarea operei comune este supus cenzurii instanţei, iar dacă se

14 Yolanda Eminescu, Dreptul de autor, Editura Lumina Lex, 1997, pag.65.15 Yolanda Eminescu, Dreptul de autor, Editura Lumina Lex, 1997, pag. 150.

8

constată că refuzul este abuziv, instanţa îl poate suplini şi autoriza pe ceilalţi coautori

să exploateze opera şi poate obliga pe coautorul abuziv la daune. Cât priveşte

aprecierea temeiniciei motivelor pe care se bazează refuzul coautorului de a consimţi

la utilizarea operei comune, acesta este atributul suveran al judecătorilor fondului16.

Dacă opera comună este divizibilă, contribuţia fiecărui coautor fiind distinctă,

aceasta poate fi utiliza separat, cu condiţia de a nu se prejudicia utilizarea operei

comune sau drepturile celorlalţi coautori, în temeiul art. 5 alin. (4). Este o soluţie

impusă şi de logică, având în vedere că fiecare coautor are calitatea de autor al

propriei contribuţii. Calitatea de subiect al dreptului de autor asupra părţii din opera

care este contribuţia sa, nu-i conferă însă coautorului un drept la o utilizare liberă a

acesteia; utilizarea contribuţiei distincte nu trebuie să dauneze exploatării operei

principale (de exemplu, este posibilă utilizarea separată a unei melodii reprezentând

coloana sonoră a unui film, aşa cum se întâmplă adesea) sau drepturile celorlalţi

coautori.

Utilizarea separată a contribuţiei distincte nu este posibilă decât dacă se

îndeplinesc două condiţii, ambele negative17:

1) să nu existe o convenţie contrară. S-a aratat de aceiaşi autori că realizarea

unei opere comune prezumă cel puţin intenţia de utilizare în comun a operei;

2) să nu se prejudicieze utilizarea operei comune sau drepturile celorlalţi

coautori. A decide însă că utilizarea contribuţiei distincte prejudiciază sau nu

utilizarea operei comune sau drepturile celorlalţi coautori este o chestiune de

apreciere care poate da naştere la abuzuri în ambele sensuri. Revine tot coautorului

ce are iniţiativa exploatării separate a contribuţiei sale distincte, obligaţia de a face

proba că nu prejudiciază utilizarea operei comune.

Instanţa va putea pretinde reclamantului să furnizeze orice elemente de proba

de care acesta dispune, pentru a dovedi că este titularul dreptului încălcat ori a cărui

încălcare este inevitabilă.

Sarcina probei incumbă celui ce face o alegaţie în faţa instanţei de judecată,

prin urmare reclamantului, deoarece în mod firesc, reclamantul este cel care invocă

în sprijinul pretenţiilor sale o anumită stare de fapt. Pârâtul, cel puţin la iniţierea

procesului, nu solicită schimbarea stării de fapt existente.

16 Viorel Ros, Dragos Bogdan, Octavia Spineanu-Matei, Dreptul de autor si drepturile conexe. Tratat, Ed. All Beck, 2005, pag. 52.17 Viorel Ros, Dragos Bogdan, Octavia Spineanu-Matei, Dreptul de autor si drepturile conexe. Tratat, Ed. All Beck, 2005, pag. 53.

9

De aceea, încă din dreptul roman a fost consacrat principiul potrivit căruia cel

ce afirmă o pretenţie în justiţie trebuie să o dovedească. Această regulă tradiţională

este exprimată prin adagiul latin "ei incumbit probatio qui dicit non qui negat".

Principiul enunţat este consacrat şi în Codul nostru civil: potrivit art. 1169 C. civ. "Cel

ce face o propunere înaintea judecăţii trebuie să o dovedească" şi îşi găseşte

consacrare în marea majoritate a legislaţiilor civile şi procesual civile18.

Reclamantul este cel care stabileşte obiectul acţiunii şi limitele acesteia şi este

logic ca tot el să fie chemat să dovedească temeinicia pretenţiilor ridicate. Pornind

de la o asemenea regulă fundamentală, îşi găseşte expresia principiul

contradictorialităţii, sentinţa instanţei având menirea de a converti un asezământ de

fapt verificat, într-o stare de drept, producătoare de efecte juridice. Pârâtul, în

schimb, va încerca să invoce şi să probeze faptele-obstacol care au zădărnicit

crearea raportului juridic menţionat de către reclamant (cum ar fi obiectul sau cauza

ilicită), împrejurările de natură a pricinui ineficacitatea faptului creator de raport juridic

(cum ar fi, eroarea sau dolul), circumstanţele ulterioare care au modificat raportul

juridic creat (spre exemplu, cesiunea de creanţă), faptele ulterioare care au stins

dreptul la acţiune în sens material al creditorului (prescripţia extinctivă), împrejurările

ulterioare care au stins însuşi raportul juridic dintre părti ( cum ar fi, plata sau

compensaţia). Cât priveşte excepţiile care tind să paralizeze din capul locului

acţiunea reclamantului (împlinirea termenului de prescripţie extinctivă, autoritatea de

lucru judecat etc.), sarcina probei revine pârâtului, întrucât, referindu-se aici la

excepţii, el este cel ce face propuneri instanţei de judecată.

II.3. Opera colectivă

Opera colectivă este definită în art. 6 din lege. Operele colective sunt opere

complexe din punctul de vedere al obiectului, reunind elemente de natură diferită

(scenariul, compoziţia muzicală, interpretarea etc.)19. Opera colectivă poate fi aşadar

definită ca fiind opera creată din iniţiativa unei persoane fizice sau juridice care o

editează, o publică şi o divulgă pe responsabilitatea sa şi sub numele său şi în care

contribuţiile personale ale autorilor formează un tot, fără a fi posibil, dată fiind natura

operei, să se atribuie un drept disctinct vreunuia dintre coautori asupra ansamblului

operei create20. Bunăoara, autorul scenariului, al compoziţiei muzicale, regizorul şi

18 Ioan Les, Principii si institutii de drept procesual civil, vol. II, Editura Lumina Lex, 1999, pag. 118.19 Yolanda Eminescu, Dreptul de autor, Editura Lumina Lex, 1997, pag.60.20 Viorel Ros, Dreptul proprietatii intelectuale, Editura Global Lex, 2001, pag. 60.

10

orice alţi creatori îşi păstrează fiecare dreptul de autor asupra operei sale cuprinsă în

opera colectivă astfel realizată.

Această noţiune se caracterizează prin urmatoarele trăsături:

a) opera colectivă este o operă complexă, fiind rezultatul adunării împreună a

mai multor opere individuale sau comune aparţinand unor autori diferiţi;

b) fiecare autor dobândeţte dreptul de autor numai asupra părtii sale, fără a

dobândi vreun drept asupra operei colective în întregul său;

Operele colective se caracterizează din punct de vedere al subiectului, nu

printr-o pluralitate de subiecte de drepturi asupra aceluiaşi obiect, ci prin faptul că

persoanele care participă la elaborarea operei colective sunt, fiecare în parte,

subiectul distinct al unui drept de autor asupra unui obiect determinat, şi anume

fiecare din operele de natură diferită formând opera complexă pe care o reprezintă

opera colectivă (autorul scenariului asupra scenariului, autorul compoziţiei muzicale

asupra acesteia din urmă etc.);

c) opera colectivă este întotdeauna divizibilă;

d) dreptul de autor asupra operei colective, privite ca întreg, aparţine persoanei

juridice care s-a îngrijit de organizarea activităţii de creare a acelei opere.

Din analiza acestuia rezultă că două sunt condiţiile necesare pentru ca o opera

să fie colectivă21:

1) opera să fie creată din iniţiativa, sub responsabilitatea şi sub numele unui

întreprinzător.

Poate fi vorba despre o persoana fizică sau juridică.

Este singurul caz în care o persoană juridică dobândeşte un drept de autor -

sau unele prerogative - în virtutea legii, iar nu prin cesiune.

Aceasta deoarece există o distincţie clară între calitatea de autor a unei opere

şi calitatea de subiect al dreptului de autor al unei opere, distincţie deopotrivă fină şi

extrem de importantă.

Astfel, calitatea de autor al unei opere o poate avea doar persoana fizică,

deoarece numai ea dispune de capacităţile fizice (de a scrie, interpreta etc.) şi

spirituale (gândirea, sensibilitatea, inteligenţa, personalitatea, facultatea de a

concepe, de a formula idei, de a le expune într-o forma personală, afectivitate etc.)

necesare pentru defini un creator22.

21 Viorel Ros, Dragos Bogdan, Octavia Spineanu-Matei, Dreptul de autor si drepturile conexe. Tratat, Ed. All Beck, 2005, pag. 56.22 Viorel Ros, Dreptul proprietatii intelectuale, Editura Global Lex, 2001, pag. 56.

11

2) să se producă o fuziune a contribuţiilor coautorilor care să facă imposibilă

atribuirea de drepturi distincte asupra întregului, fără să existe o fuziune a

contribuţiilor personale nu poate exista un tot unitar, deci o operă colectivă, aceasta

nu înseamnă însă imposibilitatea de identificare a contribuţiilor (de exemplu, cazul

articolelor dintr-un ziar, a definiţiilor dintr-un dictionar), de asemenea, nici unul dintre

coautori nu poate ridica pretenţii, în baza contribuţiei sale, la un drept asupra operei

în întregime. Altfel spus, criteriul decisiv este cel al rolului jucat de diverşi autori în

privinţa concepţiei generale a operei, numai dacă nici unul nu a participat la aceasta

concepţie generală, ci aportul lor s-a limitat la domeniul care le-a fost desemnat,

opera poate fi considerată una colectivă.

Două principii apar în cazul operelor colective:

- asupra operei colective, dreptul de autor aparţine persoanei juridice - studioul

cinematografic, radiofonic, de televiziune sau organizaţia de înregistrare mecanică.

- fiecare creator, care participă prin opera sa la elaborarea operei colective,

dobândeşte un drept de autor asupra operei pe care a creat-o, fără a vrea vreun

drept asupra operei colective. Aceasta înseamnă ca persoana juridică este subiectul

dreptului de autor asupra operei colective, privită în întregul ei, iar fiecare creator

este subiect al dreptului de autor numai asupra operei ce a creat.

Acesta este singurul caz în care o persoană juridică are o calitate de subiect al

dreptului de autor dobândită direct prin lege, altfel spus, este un subiect originar,

dobândind un drept originar, iar nu unul derivat, prin transmisiune de la un titular

anterior23.

Raporturile între autorii operelor separate care compun opera colectivă şi

organizaţia care realizează această operă sunt reglementate prin contractele

încheiate de persoana fizică sau juridică din initiaţiva căreia s-a creat cu fiecare

dintre ei. Contractual se stabilesc şi modalităţile de exercitare a drepturilor de autor şi

remuneraţia cuvenită autorilor. În lipsa unei convenţii contrare, dreptul de autor

asupra operei colective aparţine persoanei fizice sau juridice din iniţiativa, sub

responsabilitatea şi sub numele căreia opera a fost creată24.

Atunci când dreptul de autor aparţine iniţiatorului, numai acesta poate valorifica

drepturile patrimoniale asupra operei colective, nu şi coautorii, rezultă că aceştia din

urmă nu pot să participe la beneficiile rezultate dintr-o editare ulterioară celei pentru

care au fost plătiţi forfetar ori dintr-o realizare a unei opere derivate.

23 Viorel Ros, Dragos Bogdan, Octavia Spineanu-Matei, Dreptul de autor si drepturile conexe. Tratat, Ed. All Beck, 2005, pag. 58.24 Viorel Ros, Dreptul proprietatii intelectuale, Editura Global Lex, 2001, pag. 60.

12

În ceea ce priveşte fiecare contribuţie luată în parte, dacă acestea sunt

distincte, considerăm că fiecare coautor are un drept de autor distinct asupra

contribuţiei sale. Aşa cum am arătat, persoana juridică este considerată de către

lege subiect al dreptului de autor, deşi ea nu poate fi autorul unei opere de creaţie

intelectuală. Legea îi atribuie calitatea de subiect al dreptului de autor întrucât

persoana juridică iniţiază, organizează şi coordonează activitatea colaboratorilor

II.4. Asemănări şi deosebiri între opera comună şi opera colectivă

Opera colectivă se aseamănă cu opera comună prin faptul ca amândouă sunt

rezultatul unei colaborări creatoare desfăşurată în aceeaşi unitate de timp, dar se şi

deosebeşte de acesta sub urmatoarele aspecte25 :

- crearea operei colective se face din initiativa, sub responsabilitatea şi sub

numele unei persoane (fizice sau juridice) care, de regulă, nu face parte din grupul

de autori;

- iniţiatorul operei colective nu este pe picior de egalitate cu coautorii, ci le

poate da directive, din aceasta cauză dreptul moral la respectul operei al coautorilor

este limitat, întrucât initiatorul trebuie să le poată modifica pentru ca ansamblul

realizat să corespunda obiectivelor sale;

- opera comună presupune o concertare a contribuţiilor tuturor coautorilor,

concertare prealabilă realizării aporturilor, în cazul operei colective coordonarea

coautorilor este atributul exclusiv al iniţiatorului, fiecare dintre coautori având

activitatea intelectuală restrânsă la un sector determinat.

III. Subiectele secundare ale dreptului de autor

III.1. Subiectul dreptului de autor în cazul operelor realizate de autor în baza

contractului de muncă

25 Viorel Ros, Dragos Bogdan, Octavia Spineanu-Matei, Dreptul de autor si drepturile conexe. Tratat, Ed. All Beck, 2005, pag. 57.

13

În domeniul operelor artistice, al ştiintei, arhitecturii, design-ului se pune în

discuţie problema operelor create care sunt realizate în executarea unei obligaţii de

serviciu.

Regimul juridic al acestor opere este departe de a fi unitar. În majoritatea

legislatiilor însă nu se recunoaste persoanei juridice un drept de autor asupra acestor

opere, dar se consacră expres dreptul celui ce angajează de a utiliza opera realizată,

în aceste condiţii, în domeniul său de activitate, fără consimţământul autorului şi fără

plata vreunei remuneraţii, precum şi dreptul de a publica opera, dar numai pentru un

timp limitat, care variaza între 2 si 5 ani de la elaborarea ei26.

Reglementând regimul operelor de serviciu, Legea nr. 8/1996 foloseste

termenul de "opere create în îndeplinirea atributiilor de serviciu precizate in contractul

individual de munca", în consecinţă, de acest regim nu vor beneficia decat autorii

care au calitatea de salariaţi în baza unui contract individual de muncă, nu şi cei care

prestează munca în baza unei convenţii civile27, reglementate de Codul civil.

Sunt cazuri când autorul este angajatul unei persoane juridice şi, în aceasta

calitate, el desfasoară o activitate de creaţie. Încheierea contractului de muncă nu

împietează cu nimic asupra calităţii sale de autor privind operele create, aşa cum

arata art. 3 alin. 1 din Legea 8/1996 . Ca atare, autorul, care are calitatea de

angajat, păstrează dreptul său de autor şi, în consecinţă, are calitatea de subiect al

dreptului de autor asupra operelor create în îndeplinirea obligaţiilor ce îi revin din

contractul de muncă.

Asadar trebuie retinuta precizarea:

Problema care se pune în cazul operei realizate în cadrul obligaţiilor de serviciu

nu este aceea a dreptului de autor asupra acestei opere. Acest drept aparţine

creatorului ei, chiar atunci când este realizată în conditiile aratate. Este vorba numai

de anumite prerogative, pe care organizaţia al carei angajat este autorul le

dobandeşte în temeiul legii, care le consideră transmise de autor prin efectul

contractului de muncă28.

Din reglementarea legii se pot deduce urmatoarele reguli29:

1) drepturile morale de autor aparţin întotdeauna autorului (autorilor) operei,

persoana fizică;

26 Yolanda Eminescu, Dreptul de autor, Editura Lumina Lex, 1997, pag. 13.27 Viorel Ros, Dragos Bogdan, Octavia Spineanu-Matei, Dreptul de autor si drepturile conexe. Tratat, Ed. All Beck, 2005, pag. 62.28 Yolanda Eminescu, Dreptul de autor, Editura Lumina Lex, 1997, pag.66.29 Viorel Ros, Dragos Bogdan, Octavia Spineanu-Matei, Dreptul de autor si drepturile conexe. Tratat, Ed. All Beck, 2005, pag. 63.

14

2) în principiu, drepturile patrimoniale pentru operele de serviciu apartin

autorului; cu titlu de excepţie, în cazul în care există o clauză contractuală în acest

sens, drepturile patrimoniale aparţin angajatorului. S-a aratat că clauza expresa

contrară credem că poate sa fie inserată în contractul de munca încheiat între

angajat si angajator;

3) dacă o clauză contrară există, aceasta trebuie să cuprindă şi termenul

pentru care au fost cesionate drepturile patrimoniale de autor;

4) dacă părtile nu au prevazut termenul cesiunii, acesta este de 3 ani de la

data predarii operei;

5) la expirarea termenului convenit sau, în lipsa acestuia, la expirarea

termenului de 3 ani, drepturile patrimoniale revin autorului;

6) în toate cazurile, autorul salariat îşi păstrează dreptul exclusiv de utilizare a

operei parte din ansamblul creatiei sale;

Legea nu conţine nici o limitare în privinţa termenului pentru care drepturile

patrimoniale de autor,în cazul operelor de serviciu, pot fi cedate. Este însa evident ca

acest termen nu poate depăşi durata de protecţie a drepturilor patrimoniale de autor.

Termenul curge din momentul creării operei.

Din conţinutul articolului 44 din Legea 8/1996 rezultă principiul că drepturile

morale apartin întotdeauna autorului (autorilor) operei, principiul fiind valabil si in

cazul operelor de serviciu aparţinând autorului, cu excepţia unei clauze contrare

existente în contractul de munca şi care trebuie să cuprindă şi termenul cesiunii.

În cazul în care termenul nu este prevăzut, acesta este de trei ani de la data predării

operei30. Trebuie observat însă că încheind un astfel de contract de munca cu o

unitate, autorul se obligă, nu numai să presteze o munca în vederea elaborarii unor

opere, ci el consimte ca operele create să fie aduse la cunoştinţa publicului şi să

cedeze organizaţiei, pe timp limitat, exerciţiul unor drepturi patrimoniale care îi

aparţin în calitate de autor. Se trece astfel, cu titlu de excepţie, peste o prerogativă

foarte însemnată a autorului, care altminteri trebuie să fie respectată - aceea de

drept de divulgare a operei. Aşadar, chiar dacă hotararea de publicare este o

hotarare de înalta răspundere - dacă ţinem seama că din momentul publicării sale

opera este supusa judecaţii şi aprecierii opiniei publice organizatia se substituie

autorului în dreptul de a aprecia în mod discretionar daca opera a atins un nivel

corespunzator pentru a fi adusa la cunostinta publicului.

30 Viorel Ros, Dragos Bogdan, Octavia Spineanu-Matei, Dreptul de autor si drepturile conexe. Tratat, Ed. All Beck, 2005, pag. 63.

15

În legatura cu obligatia autorului de a elabora opera, în contract trebuie să fie

prevazut termenul de predare a operei. În lipsa termenului contractul nu este nul

deoarece el se poate stabili, în caz de litigiu, în functie de timpul obiectiv necesar

pentru elaborarea operei. Aceasta esteşsi solutia la care s-a oprit practica arbitrala.

După predare urmează recepţia operei, beneficiarul având dreptul de a o

accepta, de a o refuza sau de a cere anumite modificari31.

Dacă opera nu îndeplineşte condiţiile contractului opera va putea fi respinsă,

fără a se lua în consideraţie valoarea ei.

Spre exemplu, statuia, deşi potrivit contractului trebuia să aibă 3 m înălţime,

autorul a făcut-o de 1m, astfel ca ea nu mai poate fi asezată în piaţa publică stabilită

de organizaţia care a comandat-o. Dacă, însă, contractul priveşte o operă care se

valorifică prin reprezentare (opera dramatica, coregrafica etc.), acceptarea operei

create nu impune organizaţiei de spectacole obligaţia de a reprezenta opera

respectivă. O atare obligaţie există numai ăn cazul in care acest lucru s-a prevazut în

contract.

În cazul în care opera este necorespunzatoare există mai multe solutii:

- în cazul în care opera ar deveni corespunzatoare prin efectuarea unor mici

modificări, organizaţia are dreptul sa ceară autorului să facă modificările ce se

impun, iar autorul are o obligaţie contractuală - obligaţie prevazută în contractele -

tip - să facă modificările cerute de organizaţie.

- dacă autorul consimte la efectuarea modificarilor cerute, părţile vor stabili un

termen la care opera va fi predata;

- în cazul în care după efectuarea modificărilor opera este tot

necorespunzatoare, cocontractantul are dreptul sa denunte contractul.

III.2. Dreptul de autor în cazul operelor derivate

Potrivit legii (art. 8) , operele "derivate" sunt acelea care au fost create plecând

de la una sau mai multe opere preexistente. În baza acestei dispoziţii sunt

considerate opere derivate traducerile, adaptările, ajustările, lucrările documentare,

aranjamentele muzicale şi orice alte transformări care reprezintă o muncă

intelectuală de creaţie32. Pentru a fi ocrotita de sine-statator, opera derivata trebuie

să îndeplinească condiţiile cerute fiecarei opere pentru a fi obiect al dreptului de

31 A se vedea si Viorel Ros, Dreptul proprietatii intelectuale, Editura Global Lex, 2001, pag. 62.

32 Valerica Lazar, Infractiuni contra drepturilor de proprietate intelectuala, Editura ALL Beck, 1999, pag. 40.

16

autor: să fie o opera de creaţie intelectuală, exprimată într-o formă concretă şi

susceptibilă de a fi împărtăşită publicului.

Principiul pe care se bazează protecţia operelor derivate este urmatorul: ori de

cate ori dependenţa în raport cu opera preexistentă este atât de redusa încât rolul

acesteia din urmă a fost exclusiv acela de a stimula crearea unei opere, în realitate

autonome, ne aflam în faţa unei utilizari libere. Dacă însă gradul de dependenţă de

opera preexistentă este mare, dar în acelaşi timp, rezultatul utilizarii acesteia este o

creaţie intelectuală personală, acest rezultat este si el protejat33.

Fiecare dintre aceste drepturi va avea astfel obiecte deosebite. Vom avea

asadar de a face cu două subiecte originare ale dreptului de autor, asupra a două

obiecte deosebite, create în mod succesiv: subiectul originar al dreptului de autor

asupra operei originale şi subiectul originar al dreptului de autor asupra operei

derivate.

Nici o problemă speciala nu se ridica daca se creeaza o opera derivata

pornindu-se de la o opera preexistentă. Ne vom afla în faţa a doi titulari diferiti ai unor

drepturi diferite: autorul operei originare preexistente şi autorul operei derivate

subsecvente34.

Alături de dreptul de autor asupra operei originale, drept care se conserva,

apare şi dreptul de sine stătător al autorului operei derivate. Fiecare dintre aceste

drepturi, va avea obiecte diferite, existând două subiecte originare ale dreptului de

autor, asupra a două obiecte diferite, create în mod succesiv: subiectul originar

asupra operei originale şi subiectul originar al dreptului de autor asupra operei

derivate.

În cazurile în care realizarea operei derivate s-a facut cu colaborarea autorului

operei preexistente, acesta din urmă va fi titularul a două drepturi distincte: acela

asupra operei sale originare şi acela asupra operei derivate, create în colaborare

(care va fi o opera comuna)35, iar raporturile dintre cei care au elaborat opera

derivată vor fi raporturi de coautorat36.

Nuanţările care se fac au la baza gradul diferit in care autorul operei derivate

foloseşte opera preexistentă şi, în consecinţă, gradul diferit al aportului propriu. În

toate cazurile - trebuie subliniat - este vorba despre o activitate de creaţie.

33 Yolanda Eminescu, Dreptul de autor, Editura Lumina Lex, 1997, pag. 87.34 Yolanda Eminescu, Dreptul de autor, Editura Lumina Lex, 1997, pag. 56.

35 Yolanda Eminescu, Dreptul de autor, Editura Lumina Lex, 1997, pag. 56.36 Yolanda Eminescu, Dreptul de autor, Editura Lumina Lex, 1997, pag.66.

17

Fenomenul creării operelor derivate este în creştere, în special în cadrul

anumitor categorii de opere, ca de exemplu, cele audio-vizuale şi este accentuat prin

redeschiderea protecţiei în cadrul dreptului de autor, unor opere pentru care soluţia

logică ar fi fost o protecţie specifică, ca de exemplu în cazul programelor pentru

ordinatoare sau circuite integrate37.

Asadar legea ocroteste drepturile nu numai ale autorilor operelor originale, dar

si ale autorilor operelor derivate. Acest aspect arata ca termenul de "opera originala"

este folosit in mod conventional, deoarece este evident ca si opera derivata trebuie

sa aiba un caracter de originalitate, in sensul de a fi rezultatul unei activitati

creatoare.

Pentru a fi în perfectă legalitate autorul operei derivate trebuie sa respecte o

serie de reguli38:

- să ceară autorizarea folosirii operei preexistente de la autorul ei, obligatie a

carei indeplinire se face prin incheierea unui contract care va defini raporturile dintre

parti, drepturile si obligatiile ce le revin.

- să respecte dreptul la calitatea de autor al creatorului operei originare,

indicand sursa operei derivate.

III.3. Opera concepută de o persoană, dar realizată de o altă persoană

Potrivit art. 3 alin (1), calitatea de autor aparţine persoanei sau persoanelor

fizice care au creat opera .

Calitatea de autor de opere aparţine doar persoanelor fizice, deoarece numai

acestea au calităţi specifice creatorului (inteligenţa, personalitate, forţa creatoare,

facultatea de a concepe,a gândi, a formula idei şi a le expune într-o formă originală

ce poartă amprenta personalităţii autorului creator39.

Dar facem necesara distincţie dintre autor şi subiect al dreptului de autor, care

este persoana fizică sau juridică ce dobândeşte drepturile de autor legate de

naşterea unei opere protejate de lege şi care are posibilitatea recunoscută de lege să

pretindă celorlalte subiecte de drept să nu încalce nici una dintre obligatiile corelative

drepturilor subiective de autor40.

37 Yolanda Eminescu, Dreptul de autor, Editura Lumina Lex, 1997, pag. 56.38 Yolanda Eminescu, Dreptul de autor, Editura Lumina Lex, 1997, pag.66.39 Rodica Parvu, Ciprian-Raul Romitan, Dreptul de autor si drepturile conexe, Lexicon juridic, Ed. All-Beck,

2005, pag. 7. 40 Ligia Danila, Dreptul de autor, Editura All Beck, Bucuresti, 2005, pag. 18.

18

Prin urmare, calitatea de autor a unei persoane este conditionată de actul

creator al acesteia. Actul de creaţie este forma concretă pe care o ia gândirea

autorului, punerea în formă a gândurilor, a ideilor autorului. Orice activitate de creaţie

a unei opere implică cel puţin două etape, mai mult sau mai puţin vizibile, mai mult

sau mai puţin suprapuse, în funcţie de specificul fiecărui gen şi fiecărei opere în

parte:

- conceperea intelectuală a operei,

- realizarea acestei conceptii într-o formă concretă.

De regula, ambele etape sunt parcurse de aceeaşi persoană - cel care a

conceput intelectual opera, îi şi imprimă o forma concreta, susceptibila de a fi

perceputa prin simturi in practica se poate intalni si situatia in care o persoana a

conceput opera, iar alta a realizat-o in forma. Distingem două ipoteze ale unei atare

situaţii41:

a) în prima ipoteză, realizarea în forma s-a efectuat pe baza de directive

precise şi sub supravegherea celui ce a conceput opera, realizatorul neavând nici

cea mai mica posibilitate de initiaţivă personală. Sunt protejate prin drept de autor

operele "originale", adică cele impregnate de personalitatea autorului. Aceasta marca

a personalitatii trebuie sa se regaseasca în forma. De aceea, o persoana care da

formă unei concepţii intelectuale apartinând altuia, în baza unor directive precise şi

sub supravegherea acestuia, neavând posibilitatea unei iniţiative personale, nu face

altceva decât să traducă personalitatea adevaratului autor, nepunându-şi amprenta

propriei personalitati asupra operei; el nu este decat un simplu executant, neputând

pretinde calitatea de autor ori de coautor al operei.

b) în a doua ipoteză, deşi opera a fost concepută de o altă persoană,

realizatorul ei s-a bucurat de iniţiativa personală. Pentru această ipoteza distingem

două variante:

b1) Realizatorul este singurul autor: vom avea aceasta ipoteza atunci cand o

persoană furnizează doar ideea de plecare ori tema operei, fără a participa în nici un

fel la realizarea acesteia. Este vorba despre o aplicare a principiului conform căruia

ideea nu beneficiază de protecţie prin dreptul de autor.

b2) Realizatorul şi cel căruia îi aparţine concepţia sunt coautori: adesea cel de-

al doilea aduce materia brută pe care o prelucrează primul, contribuind amândoi la

crearea operei, vor fi deci coautori ai unei opere comune.

41 Viorel Ros, Dragos Bogdan, Octavia Spineanu-Matei, Dreptul de autor si drepturile conexe. Tratat, Ed. All

Beck, 2005, pag. 59.

19

III.4. Întinderea drepturilor succesorilor autorului

Persoanele fizice pot deveni subiecte derivate şi prin moştenire legală. Cum, în

general, drepturile morale ale autorului sunt intransmisibile, subiectele derivate ale

dreptului de autor se bucura, de regulă, numai de drepturile patrimoniale ale

autorului.

Deşi legiuitorul nu precizează nimic în această privinţă se pare totuşi că de-a

lungul deceniilor şi în orice caz, de secole, dreptul moral legat de opera ia în mod

ineluctabil o dimensiune mai colectivă, care reiese din rolul de apărător recunoscut

moştenitorilor precum şi din intervenţia autorităţilor publice şi societăţilor de autori.

Transmisiunea succesorală a dreptului de autor este admisă, în principiu, în

limitele determinate de funcţia acestui drept. Ca urmare, unele prerogative vor

disparea. Printre cele pozitive, singura care supravieţuieşte este dreptul de divulgare.

Succesorii însă vor exercita aceasta prerogativa în unicul scop de a executa voinţa

postumă a autorului - aşadar transmisiunea succesorală operează o metamorfoza a

dreptului moral42.

Este firesc sa se intample astfel, deoarece dreptul de a aduce opera la

cunoştinţa publicului, aşa de intim legat de persoana autorului, nu poate aparţine

decât autorului; el nu se poate transmite, nici moştenitorilor autorului şi nici asociaţiei

de creatori sau, în lipsa acesteia, organului de stat competent, ca o sarcina

obştească . Operele nepublicate în timpul vieţii autorului pot fi publicate de către

moştenitorii săi. Aceasta nu înseamnă că moştenitorii au ei dreptul moral de a decide

aducerea operei la cunostinţa publicului; ei nu fac altceva decât să aducă la

îndeplinire vointa autorului - manifestata expres ori tacit sau prezumat, ori de cate ori

din imprejurari nu se poate deduce o intentie contrară. În lipsa unui text care sa o

prevada, aceasta este o prezumtie simpla, asa cum este aceasta definita prin art.

1203 Cod civil.

Este de arătat că, asemănător dreptului de a aduce opera la cunoştinţa

publicului, dreptul moral al autorului de a consimţi la folosirea operei de către alţii şi

de a cere încetarea actelor de folosire săvârşite de alţii fără consimţământul sau nu

se transmite moştenitorilor autorului. La moartea autorului acest drept se stinge,

astfel ca opera, devenită prin publicare un bun al colectivităţii, poate fi folosită de

oricine cu respectarea paternităţii şi inviolabilităţii operei, precum şi cu respectarea

drepturilor patrimoniale cuvenite mostenitorilor autorului.

42 Yolanda Eminescu, Dreptul de autor, Editura Lumina Lex, 1997, pag. 141.

20

Dacă însă autorii sunt de acord în a admite că, în privinta dreptului de

divulgare, succesorii vor trebui să respecte vointa autorului de a comunica sau nu

opera, divergenţele încep când se pune problema de a şti cum se va proceda în

cazul când autorul nu şi-a manifestat vointa în nici un sens. Unii autori şi unele

jurisprudente admit ca autorizarea de publicare trebuie prezumată43.

Spre deosebire de alte prerogative morale a căror soartă, după moartea

autorului, mai este obiect de discuţie, doctrina este în general de acord, cu privire la

dreptul de retractare, se consideră că acest drept dispare odata cu moartea

autorului44.

III.5. Persoanele juridice

Unul dintre principiile fundamentale ale dreptului de autor constă în

recunoasterea dreptului la calitatea de autor numai persoanelor fizice, ca fiind

singurele capabile de o activitate de creaţie intelectuală45. Calitatea de autor de

opere aparţine doar persoanelor fizice, deoarece numai acestea au calităţi specifice

creatorului (inteligenţa, personalitate, forţa creatoare, facultatea de a concepe,a

gândi, a formula idei şi a le expune într-o formă originală ce poartă amprenta

personalităţii autorului creator46.

Odată ce, ca rezultat al activităţii de creaţie, opera s-a concretizat luând forma

de manuscris, schiţă, temă, tabla etc., dreptul de autor ia nastere şi autorul operei

devine subiect al acestui drept, subiect al dreptului de autor.

Asadar, calitatea de subiect al dreptului de autor o are persoana fizica care a

creat operă, în virtutea calităţii sale de autor al operei.

De obicei, persoana juridică nu poate fi decât subiect derivat al dreptului de

autor. Recunoaşterea persoanei juridice ca subiect originar al dreptului de autor este

o excepţie de la regula generală, care recunoaşte acest drept numai persoanelor

fizice. Dar odată cu dezvoltarea cinematografiei şi a înregistrării mecanice, persoana

juridică - studiourile cinematografice şi întreprinderile de înregistrare mecanică - şi-au

făcut intrarea printre subiectele dreptului de autor47.

43 Yolanda Eminescu, Dreptul de autor, Editura Lumina Lex, 1997, pag. 141-142.44Yolanda Eminescu, Dreptul de autor, Editura Lumina Lex, 1997, pag. 155. 45 Yolanda Eminescu, Dreptul de autor, Editura Lumina Lex, 1997, pag. 13.46 Rodica Parvu, Ciprian-Raul Romitan, Dreptul de autor si drepturile conexe, Lexicon juridic, Ed. All-Beck, 2005, pag. 7.47 Yolanda Eminescu, Dreptul de autor, Editura Lumina Lex, 1997, pag. 11.

21

Există autori care consideră că persoana juridică poate fi chiar subiect originar

al dreptului de autor. Se invocă în sprijinul acestei idei activitatea de organizare pe

care o desfăşoară persoana juridică pentru realizarea unei opere, aşa cum este, de

exemplu, cazul studioului de filme, care desfăşoară o amplă activitate organizatorică

pentru realizarea unei producţii cinematografice.

Dreptul de autor al persoanelor juridice apare însă ca un drept amputat de

anumite prerogative şi în primul rând de aceea la calitatea de autor.

În concluzie, această calitate de subiect al dreptului de autor este atribuită de

lege persoanelor juridice ăn temeiul activităţii ce desfăşoară privind organizarea şi

coordonarea activităţii colaboratorilor pentru crearea unor opere. Dar, aceasta nu

înseamnă că persoanele juridice respective au calitatea de autor, calitate care

aparţine numai persoanelor fizice. Din cele arătate rezultă ca fundamentul calităţii de

subiect al dreptului de autor în cazul persoanelor fizice este diferit de cel în cazul

persoanelor juridice. Aceasta deosebire şi-a găsit expresia în literatura de

specialitate în distincţia care se face între "dreptul originar de autor", care aparţine

numai persoanelor fizice şi "dreptul derivat de autor" care poate aparţine şi

persoanelor juridice48.

Dacă în trecut persoana juridică a devenit subiect al dreptului de autor doar cu

titlu de excepţie, astăzi această excepţie tinde să-şi lărgească domeniul de

aplicaţiune, înglobând o parte importantă a producţiei editoriale, începând cu

enciclopediile şi dicţionarele49.

Se vorbeşte chiar de "creativitatea" editurilor, care se manifesta în operele de

sinteză ce depaşesc posibilităţile unuia sau câtorva autori şi se revendică pentru

edituri calitatea de coautori a căror participare nu poate fi considerată ca limitată la

singurul ajutor tehnic.

48 Yolanda Eminescu, Dreptul de autor, Editura Lumina Lex, 1997, pag. 1349 Yolanda Eminescu, Dreptul de autor, Editura Lumina Lex, 1997, pag. 13.

22