OBIECTIVELE CURSULUICursul de fata urmareste prezentarea unor fenomene sau evenimente, cu origine naturala sau antropica, ce pot produce dereglari distructive si brutale in anumite sisteme sau situatii prestabilite, cu efecte grave asupra comunitatilor umane si a mediului inconjurator. Principalele obiective ale cursului sunt prezentarea cauzelor, a modului de producere si a efectelor, cat si a unor posibile variante de gestionare a acestor fenomene. De asemenea, se urmareste materializarea in practica a cunostintelor teoretice privind posibilitatile de gestionare a fenomenelor de risc, elaborarea unor materiale grafice si cartografice (harti de risc) servind ca suport pentru activitatea de prevenire si inlaturare a efectelor acestor fenomene.

I. HAZARD SI RISC INCADRARE CONCEPTUALA SI METODOLOGICA1.1.

Generalitati

Este cunoscut faptul ca mediul inconjurator si societatea umana suporta adesea actiunea unor fenomene extreme periculoase cu origine diferita, naturala sau antropica, ce pot produce dereglari distructive si brutale in anumite sisteme sau situatii prestabilite. Aceste evenimente (cutremure, eruptii vulcanice, tsunami, deplasari in masa, furtuni, inundatii, secete, incendii, accidente tehnologice, situatii conflictuale etc.) se produc de regula pe neasteptate si pot provoca numeroase victime in randul oamenilor si animalelor, un volum mare de pagube materiale, dezechilibre ecologice si chiar grave tulburari ale starii psihice si morale a populatiei ce intra sub incidenta fenomenului respectiv. Numai in ultimii ani lumea a fost supusa unei mari diversitati de evenimente dezastruoase: cutremure majore in Iran, Turcia, India si Pakistan, Haiti, Chile, Japonia s.a., manifestari vulcanice in perimetrul Pacificului (Filipine), Marii Mediterane (Sicilia), Atlanticului (Islanda), tsunami in zona Oceanului Indian si Pacific (Japonia), cicloni tropicali (Asia de sud-est, Caraibe, Golful Mexic), furtuni violente pe coasta atlantica a Europei, inundatii mari (Bangladesh, Pakistan, regiunea Mississippi din SUA, Europa centrala si de sud-est), dezastre tehnologice (explozii la diferite obiective industriale, ruperea unor baraje, incendii in institutii si localuri publice, accidente in domeniul transporturilor), dispute politice si sociale (fosta Iugoslavie, Irak, Africa de Nord), acte de terorism s.a. Datele statistice arata ca in ultimele trei decenii, la nivel planetar, diferitele dezastre au determinat moartea a peste 9 milioane de persoane, boli si suferinte pentru mai mult de 1 miliard de oameni, pierderi si distrugeri de bunuri materiale de sute de miliarde de dolari. In medie, anual, dezastrele reprezinta cauza a 70 000 de morti si a circa 4 miliarde dolari distrugeri economice. Repartitia pe mari categorii a evenimentelor catastrofice in lume, in ultimii 35 de ani, indica predominarea celor naturale (66%), restul (34%) fiind de natura antropica. In privinta numarului de victime, cele mai ucigatoare sunt seismele (cu circa 41% din 1

victime), urmate de inundatii (30%), cicloni tropicali si furtuni (14%), vulcanism (2%), restul, de 13% din numarul victimelor fiind datorate evenimentelor catastrofice de natura antropica. O analiza a riscurilor care ameninta astazi societatea umana pune in evidenta cateva caracteristici esentiale: recrudescenta, diversificarea si legatura organica dintre acestea si orasul contemporan. Recrudescenta riscurilor. La nivel global, in ultimii 35 de ani, numarul marilor catastrofe a crescut, cu o accelerare neta la sfarsitul anilor 80, cu repetarea evenimentelor extreme, atat naturale cat si tehnologice. Statisticile indica, excluzand marile accidente legate de transporturi, ca in lume se produc in fiecare an, ca numar (sau frecventa), circa 180 catastrofe, in timp ce la inceputul anilor 70, numarul lor era mai mic de 100 (Dubois-Maury, Chaline, 2004). Cresterea frecventei evenimentelor catastrofice, cat si a costurilor lor globale, poate fi pusa pe seama mai multor factori: - modificarile climatice globale - episoade ciclice care guverneaza diferitele hazarde naturale - cresterea globala a populatiei, concentrarea sa in mari aglomeratii - cresterea vulnerabilitatii comunitatilor umane - neglijenta privind previziunea, masuri si activitati insuficiente de prevenire - cresterea sensibilizarii populatiei si a cererilor venite din partea unui public din ce in ce mai preocupat de atingerile aduse sigurantei si securitatii sale In opinia noastra, principalul factor responsabil de recrudescenta riscurilor il constituie cresterea vulnerabilitatii comunitatilor umane. Alaturi de caracteristicile naturale care determina gradul de vulnerabilitate, omul creaza sau agraveaza vulnerabilitatea prin nenumarate modalitati: - instalarea, din ratiuni economice, in zone vulnerabile, urbanizarea si industrializarea accentuata in siturile expuse riscurilor - densitatea de ocupare si de frecventare a teritoriilor de risc, forma si tipul de utilizare a spatiului; - natura si calitatea constructiilor; - dependenta, din ce in ce mai crescuta, a urbanului de diferitele retele tehnice, care sunt susceptibile de a fi perturbate, fie in mod natural fie antropic (precum distrugerea conductelor de apa, de incalzire, a cablurilor electrice sau de telecomunicatii etc.); - mobilizarea crescanda a spatiului subteran in serviciul urbanizarii (linii de metro, tuneluri, parkinguri subterane etc.) largeste in maniera ingrijoratoare spectrul vulnerabilitatii; - multiplicarea cazurilor de comportament subversiv, a actelor de delincventa etc. (care tin deci de social) adauga o dimensiune suplimentara vulnerabilitatii Diversificarea riscurilor. In sistemele geografice actuale, tot mai puternic umanizate, interventiile externe si dinamica schimbarilor interne au efecte neasteptate. Riscurile sunt si ele tot mai diverse, alaturi de cele deja asumate de societate adaugandu-se multe altele, pasive, ce pot fi reactivate in orice moment, in timp ce altele sunt necunoscute inca. Desi circa 2/3 din numarul catastrofelor produse anual in lume au cauze de origine naturala, cele avand cauze tehnologice se afla insa intr-o continua expansiune, largind in mod ingrijorator paleta riscurilor (generand, in medie, relativ putine victime, insa cu 2

pagube materiale considerabile): noi forme de poluare, explozii, incendii, accidente la constructiile ingineresti, accidente in cadrul retelelor si sistemelor bazate pe noile tehnologii si, nu in ultimul rand, o intreaga gama de amenintari din sfera hazardului social. Orasul si riscurile un cuplu indisociabil. Un alt aspect revelat de statistici este acela ca aproximativ 2/3 din victimele catastrofelor provin din mediul urban (circa 30000 40 000 oraseni, dintr-o medie anuala totala de circa 70 000 victime), orasul devenind, prin insasi caracteristica sa de baza, aceea de concentrare a oamenilor si a activitatilor pe spatii restranse, un loc eminamente vulnerabil la oricare agent perturbator exogen sau endogen. Cunoasterea multitudinii hazardelor care asalteaza astazi orasul ramane, deseori, aproximativa, marile catastrofe urbane constituind doar varful unei piramide cu baza extrem de larga data de multimea accidentelor si dezordinilor cotidiene. Riscul urban este multiplu atat in privinta cauzalitatilor cat si consecintelor. Tesaturile urbane in constanta explozie, amplificarea procesului de densificare, inmultirea noilor utilizari si legaturile stranse de interdependenta intre numeroasele sub-sisteme care asigura functionarea urbanului favorizeaza, in caz de evenimente extreme, declansarea de efecte in lant (efecte domino). Nivelurile alarmante atinse de fenomenele de risc ridica in fata guvernelor, si nu numai, o problema majora : necesitatea unei capacitati din ce in ce mai ridicate de a face fata cheltuielilor pe care le implica distrugerile. Riscurile legate de acestea intereseaza un numar tot mai mare de organisme, indiferent daca au caracter stiintific, tehnologic, juridic, economic, administrativ sau decizional. In acest sens, apare perfect justificata crearea unor organisme cu responsabilitati si atributii in ceea ce priveste prevenirea, protectia si interventia in caz de dezastre, atat la nivel de state cat si la nivel international. La nivel de state, este evidenta preocuparea factorilor de decizie pentru crearea unui cadru optim pe plan national de cercetare stiintifica si de punere sub control a acestor fenomene, pentru diminuarea efectelor lor. Existenta sistemelor de prevenire a dezastrelor si de depasire a efectelor acestora, este conditionata de capacitatea statului respectiv de a-si evalua resursele disponibile, de forta si nivelul tehnologic. Evident, cea mai mare atentie dar si progresele cele mai importante se inregistreaza in cazul tarilor dezvoltate, desi in majoritatea tarilor functioneaza unitati si formatii de aparare civila, se intocmesc (sau se actualizeaza) planuri pentru instiintarea si alarmarea populatiei in cazul unor dezastre, au loc periodic aplicatii de amploare (ca in cazul SUA, Angliei, Germaniei, Greciei, Turciei s.a.). In Romania a fost creat Sistemul National de Management a Situatiilor de Urgenta (SNMSU), reglementat de Ordonanta de urgenta a Guvernului nr. 21/2004, aprobata, cu modificari si completari, de Legea nr. 15/2005. SNMSU functioneaza pentru prevenirea si gestionarea situatiilor de urgenta, asigurarea si coordonarea resurselor umane, materiale, financiare si de alta natura, necesare restabilirii starii de normalitate. Este compus din autoritatile administratiei publice si organizat sub forma unei retele de organisme, organe si structuri abilitate in managementul situatiilor de urgenta, constituite pe niveluri sau domenii de competenta: comitete pentru situatii de urgenta, Inspectoratul General pentru Situatii de Urgenta, servicii publice comunitare profesioniste pentru situatii de urgenta, centre operative pentru situatii de urgenta. O parte din structurile ce intra in componenta SNMSU au activitate permanenta: 3

- Inspectoratul General pentru Situatii de Urgenta (IGSU), prin Centrul Operational National; - Centrele operative cu activitate permanenta din cadrul ministerelor cu functii de sprijin; - Inspectoratele Judetene pentru Situatii de Urgenta (IJSU), inclusiv Inspectoratul pentru Situatii de Urgenta al Municipiului Bucuresti, prin centrele operationale. Structurile SNMSU cu activitate temporara sunt: - Comitetul National pentru Situatii de Urgenta, sub conducerea nemijlocita a ministrului internelor si in coordonarea primului ministru; - Comitetele ministeriale pentru situatii de urgenta, sub conducerea ministrilor, prin centrele operative cu activitate temporara; - Comitetul Municipiului Bucuresti pentru Situatii de Urgenta, sub conducerea prefectului Municipiului Bucuresti; - Comitetele judetene pentru situatii de urgenta, sub conducerea prefectului judetului; - Comitetele locale pentru situatii de urgenta, sub conducerea primarului, prin centrele operative. Cadrul juridic actual din tara noastra, perfectibil printr-o permanenta armonizare cu reglementarile europene si evolutia situatiei operative, cuprinde: - Ordonanta de urgenta a Guvernului nr. 21/2004 privind Sistemul National de Management a Situatiilor de Urgenta, aprobata cu modificari si completari de Legea nr. 15/2005; - Legea nr. 481/2004 privind Protectia civila, cu modificarile si completarile ulterioare; - Legea nr. 307/2006 privind apararea impotriva incendiilor; - Ordonanta Guvernului nr. 88/2001 privind infiintarea, organizarea si functionarea serviciilor publice comunitare pentru situatii de urgenta, aprobata cu modificari si completari prin Legea nr.363/2002, cu modificarile si completarile ulterioare; - Hotararea Guvernului nr.1489/2004 privind organizarea si functionarea Comitetului National pentru Situatii de Urgenta, cu modificarile si completarile ulterioare; - Hotararea Guvernului nr.1490/2004 pentru aprobarea Regulamentului de organizare si functionare si a organigramei Inspectoratului General pentru Situatii de Urgenta, cu modificarile ulterioare; - Hotararea Guvernului nr.1491/2004 pentru aprobarea Regulamentului-cadru privind structura organizatorica, atributiile, functionarea si dotarea comitetelor si centrelor operative pentru situatii de urgenta; - Hotararea Guvernului nr.1492/2004 privind principiile de organizare, functionare si atributiile serviciilor de urgenta profesioniste. Autoritatile si organismele din componenta SNMSU coopereaza, in exercitarea atributiilor specifice, atat intre ele, cat si cu alte institutii si organisme din afara acestuia, din tara sau din strainatate, guvernamentale sau neguvernamentale. Pe plan international, in 1989, ONU a hotarat (prin rezolutia 236) sa desemneze deceniul 1990-2000 drept Deceniul International pentru Reducerea Efectelor Dezastrelor

4

Naturale (IDNDR), cu dezvoltarea structurilor necesare si demararea unui amplu program de cercetare. De altfel, in cadrul ONU functioneaza mai multe organisme, precum Programul Natiunilor Unite pentru Mediu (UNEP), Centrul Natiunilor Unite pentru Asistenta in caz de Urgenta de Mediu (UNCUEA) si Departamentul Afacerilor Umanitare (DHA). UNEP acorda, intre obiectivele sale, un loc important conceptului de evaluare a riscului si prevenire (avertizare) a dezastrelor. UNCUEA a fost mandatat, prin decizia 16/9 din 1991 a Consiliului de conducere al UNEP, sa actioneze, in cooperare si in relatii de coordonare cu alte agentii ale ONU, in special pe linia evaluarii si raspunsului la situatiile de urgenta de mediu datorate activitatilor umane, dar si la alte tipuri de urgente. Noul DHA, creat in 1993, are rolul de a coordona si integra rapid raspunsul agentiilor Natiunilor Unite la crizele umanitare. In cadrul acestuia sunt incorporate Oficiul de Coordonare al Natiunilor Unite in caz de Dezastre (Office of the United Nations Disaster Relief Coordinator, OUNDRC) si Reteaua de Urgente Internationale a Natiunilor Unite (UNIENET), cu o puternica retea de calculatoare si experienta considerabila in domeniul dezastrelor naturale. Amintim si programul GEMS, un program international de supraveghere a Globului, organizat pe 5 mari domenii: clima; poluare transfrontaliera; refacerea resurselor naturale terestre; oceane; poluarea mediului. Este recunoscut si aplicat in peste 140 de tari, avand 25 de retele majore de monitoring global si colaborand cu numeroase organizatii, agentii si centre de cercetare din toata lumea. De remarcat alte doua organisme, UNEP-Industrie si Mediu, Centrul Programului de Activitate (IEPAC) si Programul de Pregatire si Interventie la Nivel Local (APPEL), prin intermediul carora ONU abordeaza de asemenea problema dezastrelor si urgentelor de mediu. In aceeasi ordine de idei mentionam existenta unor organisme create in scopul de actiona pe linia prevenirii din timp a fenomenelor de seceta si a foametei: Organizatia pentru Agricultura si Alimentatie a Natiunilor Unite (FAO) si Sistemul de Prevenire a Foametei (FEWS). In Europa, in mai 1987, a fost semnat Acordul EUR-OPA, Riscuri Majore, care reuneste in prezent cele 27 de state ale UE si are ca obiectiv cooperarea internationala pentru atenuarea efectelor riscurilor naturale si tehnologice majore sau pentru cercetarea stiintifica a acestora. Amintim si crearea EEA (Environment European Agency) - organism creat in 1990, cu sediul la Copenhaga, avand rolul de informare, evaluare si studiu pe probleme de mediu. Romania a ratificat, in 1990, Protocolul International de la Geneva, prin care se stabileste conceptul de protectie civila, indeplinirea sarcinilor umanitare destinate sa protejeze populatia civila impotriva ostilitatilor sau impotriva catastrofelor si sa o ajute sa depaseasca efectele lor imediate. La acest protocol s-au mai adaugat alte doua conventii: una priveste notificarea rapida a unui accident nuclear, iar cealalta, acordarea de asistenta in caz de accident nuclear sau urgenta radioactiva. Statul roman a incheiat, de asemenea, o serie de acorduri si intelegeri, la nivel guvernamental, cu statele vecine: cu Republica Moldova (Acord cu privire la colaborarea in domeniul protectiei civile si ajutor in caz de calamitati, catastrofe si avarii de mari 5

proportii) ; cu Bulgaria (tratat incheiat in conformitate cu scopurile ONU, luand in atentie Documentul general de la cea de-a 3-a intalnire a CSCE de la Viena, din 1989 si Docmentul de la Helsinki, din 1992) ; cu Ungaria (intelegere intre Inspectoratul General al Apararii civile din Ministerul Apararii Nationale al Romaniei si Comandamentul Apararii civile din Ministerul de Interne al Ungariei, precum si Regulament privind apararea impotriva inundatiilor produse de cursurile de apa).

1.2.

Terminologie

In literatura de specialitate s-a facut uz de o diversitate de termeni (fenomene extreme, fenomene periculoase, hazard, risc, calamitate, dezastru, catastrofa, cataclism etc.) pentru a dimensiona si cuantifica amploarea unor evenimente naturale sau antropogene deosebite si consecintele lor (victime si pagubele materiale). Numerosi oameni de stiinta straini (Pech 1988, Crozier 1988, Chardon 1990, Valla 1990, Davy 1991, Bthemont 1991, Degg 1992, Rosenfeld 1994, Seliverstov 1994), dar si romani (Balteanu 1992, Bogdan 1992, 1996, Bogdan, Niculescu 1992, Jelev 1992, Ianos 1993, 1994, Zavoianu, Dragomirescu 1994, Ciulache, Ionac 1995, Grecu 1997, Diaconu si colab. 1997, Balteanu, Alexe 2000 s.a.) s-au preocupat de complexa problematica a riscurilor reprezentate de aceste evenimente si a definirii si utilizarii termenilor celor mai potriviti, definitia multora dintre notiunile frecvent vehiculate fiind fixata intre parametri cantitativi: pagubele materiale si victimele omenesti. In aceste conditii s-a impus ca o necesitate preocuparea pentru elaborarea unor norme in vederea utilizarii unei terminologii unitare pe plan international pentru cercetarea unor asemenea evenimente. O contributie importanta in acest sens a avut-o editarea de catre ONU si Secretariatul IDNDR, in 1992, a unui dictionar de termeni, Internationally agreed glossary of basic terms related to disaster management, privind principalii termeni folositi in studiile dezastrelor. 1.2.1. Risc Dintotdeauna societatea umana a fost nevoita sa-si asume anumite riscuri ca sa poata exista si imbunatati conditiile de viata. Necesitatea identificarii de noi resurse materiale si energetice, ca si nevoia largirii spatiului de locuit, il determina pe om sa riste, chiar daca nu poate aprecia in intregime efectele ulterioare ale unor decizii. In fapt, riscurile sunt definibile atunci cand, in sistemul fizic, unul sau mai multe elemente ating un nivel al fortei, intensitatii sau cantitatii, iesite din comun. Aceste forte iesite din comun pot antrena deranjamente in ecosisteme, pana la nivelul geosistemului si, mai ales, pot produce dezordine in asezarile umane. Numai acestea din urma fac obiectul evaluarilor, in termeni umani mai intai (atingeri posibile aduse persoanelor) si apoi in termeni materiali (atingeri aduse bunurilor). Geomorfologul francez J. Tricart, intr-un articol privind pericolele si riscurile naturale si tehnologice (1992), face distinctie intre termenii pericol si risc. El defineste pericolul drept un fapt brut, neavand in mod necesar consecinte. Pericolul devine un risc doar atunci cand ameninta o fiinta sau un obiect. Cand acest risc s-a realizat si a reusit sa provoace importante distrugeri, se poate vorbi de o catastrofa. Notiunea de risc, care o integreaza pe cea de evaluare, nu poate fi deci aplicata valabil daca omul nu este implicat, daca nu este vorba de implantarea, organizarea 6

grupurilor umane in spatiu. El este dat de interferenta dintre diferite fenomene si vulnerabilitatea asezarilor umane. In acest sens, se poate spune ca orice geografie a riscurilor nu poate fi decat o geografie umana. De asemenea, vulnerabilitatea oamenilor si a bunurilor nu poate fi evaluata decat in functie de localizarea acestora. Riscul este dat de caracterul aleatoriu al unor fenomene, de faptul ca nici data si nici locul viitorului caz, eveniment, nu pot fi determinate doar pe baza cunoasterii starilor anterioare. Dupa dictionarul IDNDR, riscul reprezinta numarul posibil de pierderi umane, persoane ranite, pagube asupra proprietatilor si intreruperi de activitati economice in timpul unei perioade de referinta si intr-o regiune data, pentru un fenomen natural particular si prin urmare este produsul dintre riscul specific si elementele la risc. Prin urmare, riscul consta esentialmente intr-o judecata de valoare (cantitativa), legata de pagubele susceptibile de a fi produse de catre diferiti agenti naturali sau antropici. In acceptiunea noastra riscul reprezinta probabilitatea reala a unei comunitati umane de a inregistra victime si pagube materiale in urma manifestarii unui hazard ce ar putea depasi masurile de siguranta pe care aceasta si le impune. El presupune doua laturi: pe de o parte, fenomenul extrem asa cum este el si posibilitatea de repetare a acestuia la scari si cu efecte mai mari, iar pe de alta, potentialul acestuia de a produce dezastre de diferite grade unor grupuri de oameni aflate intr-un anumit stadiu de perceptie, de cunoastere. Riscul poate fi exprimat matematic, ca produsul dintre hazard (H), elementele expuse la risc (E) si vulnerabilitate (V): R = H E V Prin urmare, riscul exista in functie de marimea hazardului (cutremur, alunecare de teren, inundatie etc.), de elementele expuse la risc (populatie, bunuri materiale, activitati economice etc.) si de vulnerabilitatea lor (adica de gradul de expunere in fata hazardelor). Sistemele geografice puternic umanizate sunt amenintate de cele mai diverse si frecvente riscuri, intrucat aici interventiile externe si dinamica schimbarilor interne au efecte neasteptate. Unele riscuri sunt asumate de societate, altele sunt pasive, putand fi reactivate in orice moment, iar cea de-a treia categorie este reprezentata de cele necunoscute inca. Desi societatea si-a creat si perfectionat sisteme de control ale riscului, eficienta lor este relativa avand in vedere complexitatea problematicii riscului, implicarea a numeroase necunoscute in cunoasterea acestuia. De aceea, cu toate ca riscul ar putea fi apreciat intre anumite limite, realizarea sa ramane, de regula, intamplatoare, respectiv nu se stie cand, unde, cat si sub ce forma va aparea evenimentul anticipat (Ianos, 1994).

1.2.2. Hazard Caracterul aleatoriu al fenomenelor de mare anvergura, imprevizibile, constituind de multe ori adevarate salturi calitative, praguri in evolutia unor sisteme, care elibereaza mari energii si determina dezordine, dezechilibre pe scara de evolutie normala a sistemului respectiv, este cel mai bine exprimat prin sintagma hazard. Conform dictionarului amintit, hazardul reprezinta un eveniment amenintator sau probabilitatea de aparitie, intr-o anumita perioada, a unui fenomen cu potential distructiv. 7

Alte interpretari considera hazardele drept sursa potentiala de pericol, asociindu-le cu acele fenomene nturale si antropice care pot provoca pierderi umane si materiale sau pot afecta calitatea mediului. Intr-o definitie mai cuprinzatoare, putem conchide ca hazardul reprezinta un fenomen natural sau antropic, cu probabilitate de aparitie si manifestare intr-un anumit teritoriu si intr-o perioada data, cu potential distructiv asupra omului si activitatilor sale. Cu alte cuvinte, hazardul presupune manifestarea unui eveniment ce poate conduce la aparitia unor disfunctionalitati, a unui dezechilibru potential in cadrul unui sistem, si a carui predictie nu poate fi realizata cu certitudine. Dimensiunea hazardelor poate fi apreciata in functie de efectele pe care le induc asupra structurii interne si functionalitatii sistemului respectiv si, desigur, in functie de rezistenta la schimbare a acestuia. Unele hazarde realizeaza un risc de importanta redusa pentru ansamblul sistemului, aparand ca accidente banale in evolutia acestuia, ca fluctuatii, oscilatii in jurul traiectoriei normale de evolutie (incendii, furtuni, alunecari superficiale de teren). Alte hazarde afecteaza sistemele intr-o mai mare masura, constituind adevarate rupturi functionale, cu producerea unor importante pagube materiale si victime omenesti, dar fara a determina o schimbare totala a sensului de evolutie (inundatii, cutremure, epidemii, explozii sau incendii de proportii s.a.). In acest caz sistemul respectiv are, de regula, capacitatea de a reveni la normal. In fine, manifestarea unor hazarde poate depasi capacitatea de rezistenta a sitemului, producand o ruptura profunda, care determina schimbarea totala a sensului de evolutie a acestuia fata de traiectoria initiala (explozii vulcanice, cutremure catastrofale, coliziunea cu Pamantul a unor obiecte cosmice precum meteoritii de mari dimensiuni sau asteroizii s.a.). Asemenea evenimente conduc la integrarea sistemului respectiv in mediul sau, respectiv moartea acestuia. Este de la sine inteles ca in acest caz functionarea societatii umane sufera grave intreruperi, pe care nu le poate depasi prin mijloace proprii. Clasificarea hazardelor Hazardele pot fi clasificate dupa diverse criterii: origine, mod de manifestare, frecventa, pagube produse, grad de potentialitate de a produce pagube etc.

1. Clasificarea dupa origine imparte hazardele in doua mari categorii:Endogene (geologice) -cutremure -eruptii vulcanice

8

pedo-geomorfologice

oceanografice Hazarde naturale Exogene climatice

hidrologice biogeografice complexe (environmentale) Tehnologice Hazarde antropogene Sociale

-deplasari in masa -eroziunea -sedimentarea si colmatarea -degradarea solurilor (compactare, salinizare, alcalizare, gleizare) -valuri -tsunami -El Nio -cicloni tropicali -tornade -furtuni -temperaturi extreme -precipitatii torentiale -fenomene de uscaciune si seceta etc. -inundatii -epidemii -invazii ale unor specii de animale -biodiversitatea speciilor -incalzirea globala -distrugerea stratului de ozon -desertificarea -accidente tehnologice -poluarea -radioactivitatea -cresterea populatiei -urbanizarea -saracia, delincventa, terorismul etc.

2. Clasificarea dupa modul de manifestare si perioada de instalare:Hazarde cu caracter violent -cutremure -eruptii vulcanice de tip plinian si ultraplinian -alunecari catastrofale, avalanse -taifunuri, tornade, furtuni locale insotite de grindina etc. -alunecari de teren -inundatii -seceta -cicloni mediteraneeni cu evolutie retrograda etc. -eroziunea solului -efectul de sera si incalzirea globala -distrugerea stratului de ozon etc.

Hazarde cu caracter progresiv

Hazarde cu caracter lent

3. Clasificarea dupa aria de manifestare, durata activa si principalele efecte (dupa Chardon, 1990): - Gigacatastrofa (cu impact la scara globala): coliziunea unor corpuri cosmice cu pamantul, efectul de sera, incalzirea globala, distrugerea stratului de ozon; 9

- Megacatastrofa (cu impact la scara continentala): mari seisme, mari eruptii vulcanice, secete tropicale; - Mezocatastrofa (cu impact la scara regionala): eruptii vulcanice, seisme, cicloni tropicali, tornade, valuri de frig; - Catastrofa (cu impact la scara locala): inundatii, ploi exceptionale, tornade; - Fenomene cu localizare punctuala: procese de versant, torenti noroiosi, caderi de grindina; 4. Clasificarea dupa intensitatea impactului probabil, grupeaza hazardele in felul urmator: - Hazarde cu intensitate redusa care nu depasesc capacitatea de refacere a unui sistem oarecare cu vulnerabilitate medie; - Hazarde cu intensitate medie care depasesc capacitatea interna de refacere, dar nu si limtele de toleranta ale unui sistem cu vulnerabilitate medie, acesta putandu-se reface prin sprijin extern; - Hazarde cu intensitate mare care depasesc limitele de toleranta ale unui sistem cu vulnerabilitate medie, ducand la disparitia sistemului; 5. Smith (2008) propune o ierarhizare ascendenta a hazardelor, luand in considerare 3 scari: de la natural la antropic, de la involuntar la voluntar, de la intens la difuz. Ierarhizarea porneste de la hazardele naturale, care de cele mai multe ori au caracter involuntar si foarte intens (cutremure tsunami - eruptii vulcanice cicloni tornade avalanse inundatii secete - incendii de padure) si continua cu cele antropice, asociate cel mai adesea unor actiuni voluntare si avand caracter tot mai difuz (accidente din domeniul transporturilor explozii industriale poluarea apelor emisii radioactive si toxice aditivi nutritivi - fumat etc.). Efectele hazardelor Manifestarea diferitelor hazarde creaza efecte pe multiple planuri, in special ecnomice, sociale si ecologice. Efectele economice pot fi exprimate cel mai bine prin pagubele, atat reale cat si potentiale, provocate de hazarde: - pagubele reale sunt reprezentate de pagubele care se produc efectiv in urma manifestarii unui hazard si pot fi directe (reprezentand distrugerile si deteriorarile de bunuri imobiliare si mobile, costul lucrarilor de interventie, evacuare si ajutorare) si indirecte (pierderile inregistrate de economia nationala la unitati neafectate de hazardul respectiv, dar a caror activitate este perturbata din cauza legaturilor care exista intre ele si unitatile afectate direct de hazard). - pagubele potentiale reprezinta diferentele dintre rezultatele activitatilor care s-ar desfasura pe un teren anumit (de ex., lunca) in conditiile in care acesta nu ar fi afectat periodic de un hazard (de ex., inundatie) si rezultatele activitatilor care se desfasoara efectiv pe terenul respectiv intr-un regim dat de existenta riscului (inundabilitate, in exemplul nostru). Printre cele mai importante efecte ecologice amintim: modificari la nivelul reliefului, in special in ceea ce priveste echilibrul si dinamica versantilor, modificarea calitatii aerului si apelor de suprafata si subterane, schimbarea calitatilor fizico-chimice ale 10

solului, modificarea florei si faunei zonale, atat terestra cat si acvatica, cresterea riscului de producere si propagare a bolilor endemice s.a. Efectele ecologice sunt in totalitate necuantificabile si necesita pentru ameliorare (daca aceasta este posibila) perioade de timp indelungate. Efectele sociale ale hazardelor prezinta o gravitate mult mai mare, a caror eliminare este o conditie cu implicatii directe asupra nivelului general de trai al populatiei. Acestea nu pot fi exprimate cantitativ decat in mod exceptional. 1.2.3. Vulnerabilitate Vulnerabilitatea este o componenta esentiala in ecuatia riscului. Conform Dictionarului IDNDR (1992), vulnerabilitatea este definita drept gradul de pierderi (de la 1% la 100%) rezultate din potentialitatea unui fenomen de a produce victime si pagube materiale, indicand astfel nivelul pagubelor pe care le poate produce un anumit fenomen. Definitia este destul de confuza, preluand o parte din atributele hazardului (fenomen extrem probabil), cat si din cele ale dezastrului (dimensiunile pagubelor inregistrate). In fapt, vulnerabilitatea reprezinta o functie a caracteristicilor interne ale unui sistem antropic, un atribut al elementelor susceptibile de a fi afectate de un anumit hazard. Ea pune in evidenta cat de mult este expus omul, bunurile si activitatile sale in fata diferitelor hazarde. Dupa G. Hubert (1999), vulnerabilitatea traduce fragilitatea unui sistem socio-economic in ansamblul sau in fata riscului, iar Wisner (2005) considera ca vulnerabilitatea reuneste caracteristicile unui grup social, sau individ, ori ale situatiei in care acesta se afla, caracteristici ce pot influenta capacitatea de a anticipa, a face fata si de a-si reveni in urma impactului unui hazard. Gradul de vulnerabilitate depinde de un ansamblu complex, reprezentat de populatie, constructii, infrastructura, activitatea economica, organizarea sociala, eventualele programe de expansiune si de crestere a potentialului unui anumit teritoriu etc. Continua deteriorare a mediului si cresterea aglomerarilor urbane contribuie la accentuarea gradului de vulnerablitate la diferitele dezastre. Un seism, o furtuna sau o inundatie de o anumita amploare pot aduce atingeri nesemnificative unei zone foarte slab populate, pe cand, in cazul unei zone puternic urbanizate, un eveniment chiar de o mai slaba amploare poate provoca distrugeri considerabile. De asemenea, efectul general al unui dezastru dintr-o tara sau o regiune data depinde in mare masura de nivelul economic al acesteia. Un eveniment care afecteaza un anumit numar de persoane si cauzeaza anumite pagube, poate avea un efect dezastruos asupra unei tari cu o economie slaba, in timp ce un dezastru cu o magnitudine similara, intr-o tara cu o economie puternica, poate fi trecut cu vederea. Asa cum am mentionat, un incident considerat minor intr-o tara dezvoltata, poate reprezenta o urgenta majora, cu valoare de dezastru, intr-o tara cu posibilitati reduse de raspuns (de interventie) in astfel de situatii. Un grad mare de vulnerabilitate la eventualele hazarde se intalneste in tarile cu o crestere exploziva a populatiei si o urbanizare accelerata, cu standarde foarte scazute ale constructiilor, fara o planificare si o asigurare tehnica suficiente, iar populatia are un nivel de educatie redus si facilitati medicale necorespunzatoare. De altfel, repartitia pe Glob a acestor dezastre, evidentiaza faptul ca 68% dintre acestea s-au produs in regiunile lumii a treia, plus Japonia si Australia. Aici s-au inregistrat, in medie, circa 2066 victime/dezastru,

11

in timp ce in SUA si Canada valorile au fost de 19 morti/dezastru, iar in Europa vestica, de 99 morti/dezastru. Studii anterioare privind evaluarea impactului evenimentelor dezastruoase asupra economiilor tarilor, arata ca locurile fruntase in privinta predispozitiei la dezastre (adica cele mai vulnerabile) sunt ocupate de o serie de tari mici, insulare (Montserrat, Vanuatu, Rep. Dominicana, Insulele Cook s.a.). Unele tari au un indicator relativ ridicat doar pe baza unui singur eveniment dezastruos produs in perioada respectiva, cu un grad de afectare neasteptat de mare. In schimb, alte tari supuse unei lungi serii de dezastre serioase de diferite tipuri s-au dovedit a avea economii destul de puternice pentru a suporta cu bine efectele. 1.2.4. Dezastru, catastrofa Exista variate nuante in definirea termenilor de dezastru ori catastrofa. In literatura de limba franceza termenul mai mult folosit este cel de catastrofa, considerat sinonim cu dezastru (Zavoianu, Dragomirescu, 1994). Catastrofele exprima doua contrarii ale aceleasi unitati (fata-revers): un aspect fizic, material, obiectiv, cognoscibil si cuantificabil prin consecintele produse, si un aspect imaterial, subiectiv, incognoscibil, care ramane in sfera probabilitatii si care reflecta gradul de perceptie, de cunoastere, de civilizatie al societatii care le suporta. Catastrofele sunt specifice doar pentru regiunile locuite, care sunt cele mai vulnerabile. In literatura de limba engleza apare mai mult termenul de dezastru. Dupa Degg (1992), dezastrul rezulta din interactiunea spatiala dintre un fenomen extrem al mediului si o populatie care este sensibla la aceste procese si probabil la pierderile tangibile si intangibile. In dictionarul IDNDR dezastrul este definit drept o grava intrerupere a functionarii unei societati, care cauzeaza pierderi umane, materiale si de mediu, pe care societatea afectata nu le poate depasi cu resursele proprii. Apare evident deci ca se poate vorbi de un dezastru/catastrofa numai in cazul in care un fenomen extrem afecteaza populatia sau rezultatele activitatii sale, provocand pagube mari. In acest sens, Degg (1992) considera ca un hazard nu presupune intotdeauna un dezastru. El nu este malefic pentru om daca nu exista o interferenta spatiala intre aria de extindere a fenomenului respectiv si aria unei populatii vulnerabile la acest proces (Fig. 1). Daca cele doua areale interfereaza, in functie de gradul de vulnerabilitate, este posibil ca un hazard (cauza) sa provoace un dezastru (care este efectul).

12

In literatura de specialitate se mentioneaza ca un hazard poate degenera in dezastru atunci cand pagubele produse depasesc anumite praguri. Dupa Sheehan si Hewitt (1969), un dezastru este atunci cand un hazard provoaca cel putin 100 de morti sau ranirea a cel putin 100 persoane sau pagube de cel putin 1 milion dolari SUA. Compania Swiss Re din Zurich considera ca se poate vorbi de un dezastru atunci cand sunt inventariati cel putin 20 de morti iar pagubele sunt de cel putin 35 milioane dolari SUA, cifre supuse reevaluarii in fiecare an. O sectiune a ONU defineste ca dezastru semnificativ pierderile de cel putin 100 vieti umane si de 1% din produsul intern brut. Un raport pregatitor pentru Conferinta mondiala asupra climatului (Roma, 1995) evalua pretul vietii umane la 1,5 milioane dolari intr-o tara bogata si la 100.000 dolari intr-o tara saraca. Aceasta parte a raportului a trebuit sa fie inlaturata, intr-atat de socant a aparut faptul de a atribui o valoare statistica persoanei umane, care are valoare universala. Ministerul Sanatatii si Bunastarii din Suedia defineste dezastrele drept situatii in care se creaza un dezechilibru intre nevoile acute si resursele locale disponibile. Organizatia Mondiala a Sanatatii (OMS) considera dezastrul ca fiind orice eveniment care cauzeaza pagube, distrugeri ecologice, pierderi de vieti omenesti si deteriorarea sanatatii si a serviciilor privind sanatatea, la o scara suficient de puternica, astfel incat sa justifice un raspuns extraordinar sau o interventie din afara comunitatii afectate. Aceeasi abordare o intalnim si in cazul Centrului de Cercetari asupra Epidemiologiei Dezastrelor (CRED) din Louvain, Belgia, unde dezastrul este considerat drept o situatie sau un eveniment care depasesc capacitatea locala si necesita o cerere de sprijin exterior, national sau international. Baza de date (EM-DAT) a Centrului amintit inventariaza evenimentele care indeplinesc urmatoarele conditii: cel putin 10 persoane ucise sau disparute si considerate decedate; cel putin 100 de persoane afectate (care necesita sprijin in perioada starii de urgenta, inclusiv cele evacuate sau deportate); declararea starii de urgenta; cereri pentru sprijin national sau international.

13

1.3.

Evaluarea riscului

Studiul si, mai ales, evaluarea riscului se dovedeste un demers complex si dificil avand in vedere multitudinea intervenantilor si a parametrilor sau a variabilelor care trebuie luate in considerare. El trebuie sa se bazeze pe abordarea inter-disciplinara, atat de catre stiintele naturale cat si de catre cele sociale: -abordari probabiliste sau deterministe, -recurgerea la diverse resurse si teorii imprumutate din matematica (geometria fractalilor, teoria haosului, calculul probabilitatilor), -elaborarea de SIG etc. Un control total al riscului este imposibil, el poate fi cel mult eficientizat prin abordari pragmatice, in special, probabilista si normativa, care sunt doua abordari complementare, indispensabile acestei operatiuni. Abordarea probabilista cauta sa anticipeze aparitia unor evenimente cu caracter catastrofal in evolutia unui sistem, prin calculul probabilistic descoperindu-se legitatile care guverneaza riscul si evenimentele potentiale. Acest tip de abordare evidentiaza proportiile si ciclicitatea unor evenimente naturale sau social-economice. Principalele operatiuni sunt depistarea factorilor care intervin in realizarea riscului si stabilirea de corelatii intre evenimente pentru a sesiza la timp caracterul riscant al unor situatii. Abordarea normativa urmareste stabilirea unor norme, praguri pentru anumiti factori de risc si pentru anumite sisteme. Din pacate, in sistemele geografice, care sunt deosebit de complexe, stabilirea unor praguri clare pentru factorii de risc este imposibila. Aceste praguri ar trebui sa rezulte din masuratori, calcule, experimente si sa obtina avizul public sau legislativ pentru a fi ulterior respectate. Unele elemente, cum ar fi cele privind poluarea, rezistenta cladirilor la cutremure, dimensionarea digurilor impotriva inundatiilor s.a. au niste praguri bine definite, dar praguri pentru elemente geografice complexe nu exista deocamdata si sunt dificil a fi stabilite. In prezent, efortul comunitatii internationale se deplaseaza dinspre reactiile si masurile postdezastru, catre o atitudine si o actiune predezastru, cu mult mai responsabile. Daca evenimentele, ele insele, nu pot fi prevazute, consecintele lor dezastruoase pot fi insa reduse printr-un plan adecvat dinainte stabilit si prin pregatirea masurilor de urgenta pentru comunitatea supusa riscului. Un asemenea demers urmareste centralizarea rezultatelor dobandite disparat si dispersat in observarea dezastrelor, a experientei acumulate, utilizarea unor metode si tehnici tot mai moderne de supraveghere a mediului, a zonelor vulnerabile, de mai mare risc, in scopul reducerii factorului de neprevazut, de hazard in producerea unor fenomene distrugatoare. Una dintre metodele de evaluare a riscului este cea a modelizarii, adica simularea unui ansamblu de evenimente si cunoasterea impactului lor in termeni de pierderi. Aceasta analiza reclama studii serioase legate de modelizarea fenomenelor si a pierderilor, realizata pe baza evenimentelor trecute, dar trebuie totodata sa ia in considerare o analiza probabilista. Parametrii caracteristici ai intensitatii fenomenului trebuie sa poata permite stabilirea functiilor pierderilor, in esenta, pe baza experientei trecute (raportul intre caracteristicile fizice ale fenomenulor si pierderile inregistrate). Metoda cere ca modelele realizate sa permita traducerea in maniera relativ simpla dar realista a producerii unor multiple evenimente, cat si pierderile inglobate. Este necesara 14

actualizarea periodica a acestor modele, in functie de evenimentele cele mai recente, adesea bine docmentate. Nu in ultimul rand, se impune colaborarea permanenta cu organismele tehnice si stiintifice specializate in fiecare domeniu, si in diferite tari, in masura sa poata integra rezultatele diferitelor studii, dezvoltarilor si cercetarilor facute. Un mod obisnuit de evaluare a riscului consta in reprezentarea pe un grafic a celor doua principale trasaturi ale sale: probabilitatea si magnitudinea hazardului. Daca se acorda anumite valori numerice celor doua trasaturi, se obtine o diagrama probalitate/gravitate (P/G). In acest fel, pagubele pot fi reprezentate grafic, conform coordonatelor numerice (Fig. 1).

Fig. 1 Reprezentarea grafica a riscului cu ajutorul diagramei probabilitate/gravitate

Ca suport de planificare, campul poate fi impartit in trei zone de actiune, conform nivelului de acceptabilitate. Daca graficul valorii P/G intra sub incidenta zonei risc slab, nu se pune problema alocarii a noi resurse de reducere a riscului; daca acesta cade sub incidenta zonei de mijloc, resursele trebuie indreptate spre reducerea riscului; in fine, daca va cadea sub incidenta zonei risc mare, atunci eforturile trebuiesc orientate in mod imperios spre gasirea unei alternative. Pozitiile acestor limite zonale sunt creatii ale societatii si nu sunt legate de natura riscului in sine. Intrucat procesul implica o scara estimativa, iar aceasta este desigur o simplificare bruta, exactitatea rezultatelor este redusa. Studiul riscurilor induse de diferitele hazarde implica o intreaga problematica care trebuie sa permita o analiza obiectiva a fenomenului, incepand cu observatia riguroasa a hazardului, continuand cu analiza si evaluarea vulnerabilitatii si terminand cu evaluarea costurilor materiale pentru a diminua consecintele si reconstructia bunurilor distruse si a mediului inconjurator si gasirea raspunsurilor adecvate (Fig. 2).

15

Fig 2 Evaluarea riscului si raspunsurile la risc

Un asemenea studiu inglobeaza o activitate laborioasa, urmarind mai multe aspecte: - existenta si analiza datelor statistice pe o perioada lunga de timp; - identificarea si monitoringul factorilor de risc; - precizarea si analiza factorilor genetici pentru fiecare risc studiat; - analiza modalitatii de manifestare in timp si spatiu a fenomenului respectiv; - stabilirea caracteristicilor medii ale fiecarui parametru analizat; - extragerea valorilor extreme, reprezentand limite posibile de variatie ale fenomenului cat si praguri de risc; - calcularea deviatiei parametrului respectiv fata de medie, considerata ca normala; - cuantificarea gradului de vulnerabilitate; - evaluarea consecintelor de ordin psihologic si rolul educatiei prin intermediul mass-media; - evaluarea costurilor materiale pentru a diminua consecintele si reconstructia bunurilor distruse si a mediului inconjurator; In cuantificarea acestor factori, principalele criterii care se iau in considerare sunt: frecventa de manifestare (perioada de revenire), potentialul de distrugere si severitatea consecintelor (victime omenesti, pierderi materiale) si posibilitatile de prevenire sau de diminuare a efectelor. Studiul riscurilor ecologice cuprinde, in principiu, doua etape distincte. In primul rand se fac investigatii in scopul de a sti ce atingeri s-au adus mediului sau ar putea surveni (analiza riscului) si in al doilea rand trebuie sa se stie ce atingeri pot fi fi tolerate (evaluarea riscului) (Fig. 3).

Fig 3 Managementul riscurilor ecologice

Asadar, cu ajutorul acestor doua etape se analizeaza riscurile si se estimeaza genul de pericole si importanta lor in prezent cat si in viitor, cu alte cuvinte, se face o evaluare a 16

riscurilor potentiale. Scopul unei asemenea evaluari a riscurilor potentiale este in final acela de a sti daca este urgent sa se intreprinda ceva, de a deduce masuri de lupta contra riscurilor si, in cazul unei contaminari puternice, de a se stabili o strategie de remediere. Analiza riscului se face incepand cu investigarea istorica a sitului potential contaminat (modul in care acesta a fost utilizat in trecut, ocuparea solului etc.). Apoi este efectuata o analiza tehnica, cu metode si tehnici diferite, in scopul examinarii starii actuale a sitului. Sunt colectate esantioane, probe, care apoi sunt analizate pentru a se putea determina in final tipul, amplasamentul, cantitatea si concentratia oricarei substante periculoase pentru mediu. Se urmareste cunoasterea atingerilor efective si posibile, modul lor de transportare si evolutia lor de-a lungul timpului. Fiecare sit contaminat poseda propriile caracteristici privind substantele periculoase. Deci elaborarea unei analize a riscului trebuie abordata caz cu caz. Pentru a putea compara intre ele rezultatele unei analize a riscului efectuata in diferite locuri este necesara fixarea unor exigente minimale. Trebuie remarcat faptul ca atunci cand se planifica densitatea si locurile de esantionare, este bine sa se faca referinta la investigatia istorica. Cu ajutorul ei pot fi identificate locurile de puternica si slaba poluare si apoi, urmarind aceste cunostinte, se poate stabili reteaua de esantionare. Analiza sitului va fi mai eficace si mai ieftina dupa aceasta metoda. Foarte importanta este si cunoasterea legislatiei, care poate prevedea niste norme ce trebuiesc indeplinite pentru ca masurile sa fie valabile si din acest punct de vedere. Evaluarea riscului trebuie sa poata raspunde la intrebarea ce se poate tolera?, adica se incearca evaluarea a ceeea ce este admisibil. Pentru aceasta, rezultatele analizei riscului vor fi evaluate si comparate cu obiectivele fixate pentru protectia diferitelor bunuri materiale si pentru mediu in ansamblul sau. Ele sunt bazate pe cunostinte stiintifice si pe scari de valori sociale, cuprinzand criterii calitative si cantitative ce definesc cand o atingere nu mai este tolerabila. Este necesara existenta unei baze legale, a unor texte legislative adecvate, care sa contina valori indicative si limite, recomandari clare si precise pentru evaluarea siturilor contaminate. Punerea in miscare a substantelor periculoase intr-un sit, contaminat pe diferite cai (lanturi alimentare, calea aerului, calea apei, contact direct), inglobeaza mai multe riscuri pentru mediu. De aceea in functie de disponibilitatea substantelor periculoase si de comportamentul lor diferit in diferitele cai de contaminare, o analiza si o evaluare a riscului in functie de substanta, de calea de contaminare si de bunurile de protejat, se dovedeste indispensabila. Evaluarii riscului ii va reveni actul de a judeca in globalitatea sa interactiunea diferitelor sectoare asupra mediului. In momentul in care se stie ce se poate tolera, se poate face o estimare a riscurilor potentiale si apoi este posibil sa se intreprinda masuri judicioase asupra respectivului sit contaminat. O asemenea evaluare a riscurilor este bineinteles un proces care atinge multe domenii si reclama deci participarea interdisciplinara a specialistilor. In raportul UNCUEA, din 1983, privind Urgentele de mediu sunt definiti termenii de incident, urgenta, dezastru, raspuns. Se recunoaste faptul ca ceea ce ar putea fi considerat ca fiind un incident minor intr-o tara dezvoltata, poate fi considerat o urgenta

17

majora, cu valoare de dezastru intr-o tara cu posibilitati de raspuns (de interventie) mai reduse in astfel de situatii. Potrivit raportului respectiv, o urgenta se poate transforma intr-o criza cand exista ceva in neregula in activitatea de raspuns intr-o astfel de situatie. Scapata de sub control, ea poate usor escalada intr-un dezastru, din cauza depasirii posibilitatilor de a face fata situatiei. Daca dimpotriva, intr-un fel sau altul, printr-un management specializat, criza poate fi dirijata si cursul ei modificat, atunci dezastrul poate fi inlaturat. Termenul raspuns se refera la orice actiune care are loc in cazul unei urgente, in timpul desfasurarii acesteia si dupa aceea, pentru a reduce efectele sale negative asupra sanatatii umane, activitatilor economice si mediului inconjurator. Raspunsul este o parte a recunoscutului ciclu de management al dezastrului (care include Prevenirea-PregatireaRaspunsul-Redresarea). Asa cum s-a mentionat, un control total al riscului nu este posibil, el poate fi cel mult eficientizat prin raspunsuri adecvate. Raspunsurile la riscuri constau fie in prevenire, fie in a limita consecintele pentru populatie. Acestea se inscriu, dupa amestecuri si dozaje variabile, in patrulaterul: Raspunsuri tehnice releva diferite ramuri ale stiintelor ingineresti; au ca obiectiv major, daca nu eliminarea riscului, cel putin atenuarea intensitatii pentru riscurile naturale si limitarea probabilitatii de a surveni pentru riscurie tehnologice. Constau in lucrari de geniu civil, dar eficacitatea lor ramane totusi relativa Raspunsuri din sfera amenajarii spatiale sunt inainte de toate preventive si destinate a limita vulnerabilitatea teritoriilor aflate sub amenintarea unui risc; constau intrun dublu control juridic: unul la nivelul autorizatiilor, altul care vizeaza eliminarea oricarei noi forme de vulnerabilitate ce poate rezulta din urbanizare. Aceste 2 tipuri de control conduc la limitarea mai mult sau mai putin severa a constructibilitatii, fiind adesea sursa de conflicte intre interesul general si cel privat, intre Stat si colectivitatile locale. Raspunsuri din domeniul gestionarii vin din partea institutiilor sau organismelor de protectie civila; acestea intervin in timpul si dupa producerea unui eveniment extrem pentru a-l stapani si a inlatura consecintele; actiunile lor pun in pratica planuri operationale de ajutor si interventie, care sunt reactualizate pe baza experientei castigate de pe urma fiecarei catastrofe; veriga slaba ramane totusi dificultatea de a reactiona la evenimentul care a scapat oricarei previziuni, imprevizibilului radical Raspunsuri din domeniul asigurarilor au drept finalitate esentiala acoperirea pagubelor suferite in urma unui eveniment, prin indemnizarea victimelor; tema de reflectie actuala rezida in rolul pe care asiguratorul il poate exercita inainte de eveniment, deci in domeniul prevenirii si responsabilitatilor (prin modularea valorii primelor de asigurare in functie de potentialitatea riscurilor, dar si prin exigentele pe plan tehnic), contribuind la aplicarea de norme de securitate indispensabile.

II. HAZARD SI RISC GEOLOGICIn natura se manifesta adesea fenomene naturale extreme periculoase, de origine geologica, care fac parte din evolutia naturala a geosistemului terestru si care, prin 18

consecintele lor, reprezinta salturi dialectice marcante, praguri care au loc dupa etape mai mult sau mai putin lungi de acumulare a energiei. Ele se pot dezvolta cu ritmuri de evolutie variabile in timp si spatiu violent, progresiv sau lent. Cu cat acest ritm este mai violent, cu atat saltul realizat este mai mare si deci, consecintele sale, mai marcante.

2.1. RISCUL SEISMICCateva date statistice prezentate in continuare ilustreaza in mod elocvent dimensiunile riscului seismic pentru societatea contemporana: - 1 mai 2003, un cutremur de pamant zguduie estul Turciei, atingand magnitudinea 6,4 pe scara Richter. Datele oficiale indica 167 morti si 600 raniti (tragic este faptul ca 140 de victime au fost copii ingropati sub daramaturile unei scoli). S-au inregistrat numeroase replici, din care una a atins magnitudinea de 5 grade pe scara Richter; - 24 decembrie 2003, un cutremur cu magnitudinea de 6,3 grade pe scara Richter loveste Iranul. A fost devastata provincia Bam, inregistrandu-se 41.000 de morti, 45.000 raniti, 2300 salvati de sub daramaturi; - in acelasi an, in Algeria, al carei teritoriu este situat in mare parte pe contactul dintre placile Africana si Europeana, s-a produs un cutremur de 6,7 grade pe scara Richter. A fost afectata grav coasta nordica a provinciei Humedes, in special orasul Tenia, situat la 70 km de Alger, s-au inregistrat peste 700 de morti; - 8 octombrie 2005 - cutremur in Pakistan si India. A produs distrugeri grave de locuinte, scoli, spitale, inclusiv cladiri guvernamentale, cai de comunicatie, de pe o suprafata de 25.000 km2. Au fost inregistrati 50.000 de morti, 60.000 grav raniti, 3 milioane de oameni au ramas fara adapost in preajma venirii iernii himalayene; - 12 ianuarie 2010 statul Haiti a fost zguduit de un cutremur de 6,8 grade pe scara Richter, capitala Port au Prince a fost literalmente distrusa, s-au inregistrat peste 230.000 de morti, peste un milion de persoane au ramas fara adapost; - februarie 2010 Chile este zguduit de un cutremur cu o magnitudine de 8,5 grade pe scara Richter, efectele au fost relativ reduse (circa 800 de morti) datorita unei bune pregatiri si capacitati de gestionare a riscului seismic. Riscul seismic este definit drept probabilitatea ca un cutremur de pamant, de o anumita magnitudine, sa se manifeste intr-un teritoriu, intr-un interval de timp, cu consecinte grave asupra populatiei si a bunurilor materiale create de aceasta cat si asupra mediului inconjurator. Dupa Mandrescu (2000), riscul seismic reprezinta probabilitatea ca efectele sociale sau economice ale unui cutremur, exprimate in bani sau victime, sa egaleze sau sa depaseasca valorile asteptate la un anumit amplasament intr-un anumit interval de timp. Iaccarino si colab. (1979) considera ca gravitatea unui eveniment seismic depinde de conditiile geologice si fizico-geografice ale regiunii respective, gradul de populare, conditiile patrimoniului edilitar, tipul de economie, nivelul de educatie seismica al populatiei, prezenta structurilor de ajutorare, eficienta serviciilor de protectie civila etc. Dupa autorii mai sus amintiti, riscul seismic reprezinta produsul dintre periculozitatea seismica si vulnerabilitatea unui teritoriu. Se face distinctie intre periculozitatea seismica propriu-zisa, legata de caracteristicile cutremurelor de pamant si de caracteristicile seismo-tectonice ale unui anumit teritoriu, si susceptibilitatea seismica ca periculozitate indusa de situatia fizico-geografica a arealului luat in consideratie. 19

Periculozitatea seismica se refera deci la tipurile, caracterele, mecanismele si fenomenologia cutremurelor, la energia eliberata, adancimea epicentrului, dimensiunile zonei focale etc. Ea este legata de asemenea de caracteristicile seismo-tectonice, in special de raportul hipocentru-falii. Susceptibilitatea seismica se refera la factorii locali geologici, morfologici, hidrologici etc., atat superficiali cat si ai substratului, care pot amplifica sau reduce vibratiile seismice sau pot constitui situatii de echilibru geomorfologic precar. 2.1.1. Cauzele si modul de producere a cutremurelor de pamant. Cutremurele de pamant reprezinta miscari bruste, sub forma de trepidatii, ale unor portiuni din scoarta terestra, generate de eliberarea unor tensiuni si energii uriase acumulate in anumite puncte din interiorul acesteia (focare seismice). Cauzele lor sunt o serie de procese de transformare sau reasezare a materiei: miscarea placilor tectonice (subductie, decrosare, faliere), eruptii vulcanice, prabusirea tavanelor unor pesteri, grote sau galerii de mina, alunecari mari de teren, activitatile umane s.a. Se apreciaza ca aproximativ 90% din numarul total de cutremure produse intr-un an sunt de origine tectonica, 7% sunt produse de eruptiile vulcanice, iar restul sunt datorate altor cauze. Cutremurele produse de eruptiile vulcanice au in general efecte locale (dar s-au inregistrat si cazuri de eruptii care au produs miscari seismice foarte puternice). In preajma marilor acumulari de apa (barajele Hoover-SUA, Hsinfengkiang-China, Kariba-Zimbabwe, Kremasta-Grecia, Koyna-India s.a.), se constata aparitia sau intensificarea unei activitati seismice, asa numita seismicitate indusa, caracterizata prin cutremure cu focare situate la cativa kilometri adancime si magnitudini ce nu depasesc 6,5 (scara Richter). Cauzele acesteia ar putea fi cresterea eforturilor la care sunt supuse rocile de pe fundul acumulariii de apa respective, sau patrunderea apei pe anumite fracturi, determinand alunecarea unor compartimente, cu producerea de cutremure. Mecanismul de producere al cutremurelor tectonice este bine ilustrat de modelul conceput de H. F. Reid pe baza studierii faliei San Andreas din California, SUA, in lungul careia se realizeaza contactul intre doua placi tectonice, Pacifica si Nord Americana. Cele doua placi sunt supuse unei deplasari de sens contrar, frecarea dintre ele impiedica alunecarea uneia fata de cealalta, iar rocile din zona de contact acumuleaza tensiuni uriase, fiind puternic deformate. Cand tensiunile devin mai mari decat rezistenta opusa la frecare, se produce ruperea rocilor, alunecarea blocurilor unul fata de celalalt si eliberarea energiei elastice (din focar sau hipocentru) sub forma de unde seismice. In final, blocurile care au suferit deplasarea ajung intr-o noua pozitie de echilibru. Deplasarea blocurilor faliilor nu se produce numai in plan orizontal, constatandu-se uneori si ample miscari verticale (cum a fost cazul cutremurului din California, din 1971, cand deplasarea pe verticala a atins in unele locuri circa 3 metri). Punctul initial al ruperii este denumit focar sau hipocentru, iar punctul aflat la suprafata pamantului, exact pe verticala acestuia, se numeste epicentru. In functie de pozitia focarului, aproape de suprafata pamantului sau la adancime mare, se deosebesc: cutremure superficiale sau normale (cu focarul situat intre 0-70 km adancime), cutremure intermediare (cu focarul intre 70-300 km) si cutremure adanci (cu focarul intre 300-700 km).

20

2.1.2. Distributia zonelor seismice pe Glob Pe suprafata Globului, cutremurele de pamant inregistreaza o distributie neuniforma, fiind localizate in anumite zone ce formeaza o retea de benzi inguste, reprezentand zonele cele mai mobile ale planetei, corespunzatoare cu limitele dintre placile tectonice si care separa arii imense in care sesmicitatea este mult mai redusa. - Un prim tip de zona seismica este reprezentat de axele dorsalelor medio-oceanice, caracterizate printr-o intensa activitate vulcanica, cutremure superficiale cu magnitudini mai mici de valoarea 6 pe scara Richter, reprezentand circa 10% din totalul cutremurelor produse intr-un anumit interval de timp. - Al doilea tip de zona seismica, caracterizat tot prin cutremure superficiale dar fara vulcanism, este bine ilustrat de zonele din lungul falilor (falia San Andreas din California, falia Anatoliana din nordul Turciei s.a.), unde se produc mari deplasari paralele la falie. - Al treilea tip de zona seismica se suprapune foselor oceanice adanci, caracterizat prin vulcanism activ, cutremure adanci, intermediare si superficiale, a caror magnitudine atinge sau poate depasi valoarea 8 pe scara Richter, reprezentand peste 90% din energia totala eliberata de cutremure. Cea mai importanta zona de acest tip inconjoara aproape complet Oceanul Pacific, fiind cunoscuta sub numele de centura de foc. - Al patrulea tip de zona seismica este reprezentat de lanturile muntoase rezultate din procese de subductie a placilor oceanice sau de coliziune a placilor de tip continentcontinent, caracterizat prin cutremure de adancime intermediara si superficiale. Apare sub sub forma unui imens arc muntos care se intinde din arhipelagul Sunda, prin Himalaia, Hindukus, Iran, Caucaz, Anatolia, Marea Egee, Carpati, Alpi, Apenini si Muntii Atlas din nordul Africii. Zonele de pe Glob considerate stabile din punct de vedere seismic sunt cele suprapuse vechilor scuturi sau cratoane, rigidizate si alcatuite din roci dure: Scandinavia, Groenlanda, partea estica a Canadei, partea de nord-vest a Siberiei, Platforma EstEuropeana, peninsula Arabica, portiuni din India peninsulara, America de Sud (cu exceptia lantului Andin), Australia, Africa (cu exceptia riftului Est-African si a Magrebului). Pe teritoriul Romaniei se produc atat cutremure normale (crustale), cat si cutremure intermediare (subcrustale). Cutremurele normale reprezinta doar circa 3% din cantitatea de energie seismica eliberata pe teritoriul tarii intr-o anumita perioada de timp. Ele se produc la adancimi de 10-30 km (uneori chiar mai mici), iar magnitudinea lor poate depasi gradul 5 pe scara Richter, incat pot constitui un real pericol pentru zonele in care se produc (zona OradeaCarei, Banat, zona Muntilor Fagaras, perimetrul Marasesti-Odobesti-Focsani-Ramnicu Sarat, zona Galati-Braila-Tulcea s.a.). Ele se remarca prin: arie limitata a efectelor; distributia focarelor se coreleaza uneori cu structura geologica a fundamentului, dar de cele mai multe ori seismicitatea are caracter difuz; unele socuri seismice sunt insotite de replici foarte numeroase care pot dura de la cateva zile la cativa ani. Cutremurele intermediare sunt legate de zona de curbura a Carpatilor (zona triconfina a Vrancei), care reprezinta una din ariile critice din punct de vedere tectonic, o arie de convergenta a trei din cele patru segmente de placi si microplaci litosferice prezente pe teritoriul Romaniei, separate pe criterii de maxime si minime gravimetrice (Airinei, 1977): placa Est-Europeana, microplaca Marii Negre si microplaca Inter-Alpina. Aici

21

procesul de subductie si, in consecinta, regimul compresional se prelungesc pana in actual, prin avansarea microplacii Marii Negre sub microplaca Inter-Alpina. Adancimea focarelor seismice variaza intre 70-170 km (cele mai frecvente se situeaza la 130-150 km adancime), iar directia preferentiala de propagare a fluxului de energie seismica eliberata in focar este NE-SV. Cutremurele se caracterizeaza printr-o succesiune sistematica (circa 50 de seisme cu magnitudine peste valoarea 5 de la inceputul secolului nostru), nivel energetic 3,5 x 1021 erg/an si concentrare 1,8 x 1018 erg/an/km2. Intervalul de recurenta al cutremurelor de intensitate mai mare de 7-7,5 grade Richter este evaluat la 35-40 ani. De remarcat caracterul monocinetic al cutremurelor mici si producerea a numeroase replici (uneori grupate in adevarate roiuri) in cazul evenimentelor importante. Cutremurele subcrustale din Vrancea afecteaza intr-o masura hotaratoare teritoriile extracarpatice din partile sudice si estice ale Romaniei, care reprezinta aproximativ 1/3 din suprafata tarii si suporta mai mult de jumatate din populatia sa. Documentele scrise consemneaza producerea unor cutremure in anii 1471, 1679, 1681, 1738, 1802 (ramas in memoria oamenilor drept cutremurul cel mare), apoi in 1829, 1838, 1868, 1894. In secolul XX activitatea seismica cea mai intensa, cu cutremure depasind magnitudinea 4, s-a inregistrat in anii 1929, 1940, 1941, 1942, 1948, 1952, 1959, 1977 si 1990, cele din 1940 si 1977 avand caracter catastrofal. Dupa anul 2000, un cutremur semnificativ (cu magnitudine de 6,2 pe scara Richter) s-a produs in octombrie 2004. Ultimul mare cutremur cu caracter catastrofal, cel din 4 martie 1977, a avut o magnitudine de 7,2 grade Richter, a ucis 1578 persoane (1424 numai in Bucuresti), s-au inregistrat 11.300 accidentati, iar pierderile materiale au depasit 2 miliarde dolari (1,6 miliarde in Capitala). A fost stopata functionarea a peste 760 unitati economice, au fost avariate sau distruse peste 230.000 cladiri de locuit si social-culturale, 35 000 familii au fost sinistrate. Mai multe cladire inalte s-au prabusit, cum a fost cazul blocului Carlton, de 11 etaje, care a ingropat sub daramaturi 400 persoane. In prezent, in Bucuresti exista 2453 imobile construite in perioada dintre cele doua razboaie, fara respectarea normelor de protectie seismica. Expertiza recenta a imobilelor a condus la incadrarea a 122 dintre acestea in clasa I de risc seismic, iar lucrari de consolidare s-au facut doar la 8 dintre acestea. Efectelor propriuzise ale cutremurelor li se adauga si producerea a nenumarate alunecari de teren, tasari si lichefieri ale depozitelor aluvionare din luncile raurilor, in unele zone cu urmari deosebit de grave. Din acest motiv unii autori (Mandrescu, 1984a, 2000) considera ca sintagma hazard geologic este mai nimerita decat cea de hazard seismic, intrucat subliniaza influenta hotaratoare a factorilor naturali asociati cutremurelor, asupra efectelor acestora. 2.1.3 Preocupari pentru inregistrarea cutremurelor au existat inca din antichitate, primele instrumente capabile sa semnaleze un cutremur fiind seismoscoapele, care, firesc, prezentau multe neajunsuri (nu permiteau asocierea indicatiilor constatate cu anumite faze ale cutremurului, nu permiteau aprecieri de ordin cantitativ s.a.). Seismometrele si seismografele sunt instrumente moderne care functioneaza dupa acelasi principiu fundamental: miscarea diferita a unei mase libere (care tinde sa ramana nemiscata) fata de un suport, o structura rigida ancorata in pamant, care se misca odata cu 22

solul ce vibreaza la un cutremur. Penita atasata masei M, permite inregistrarea grafica, sub forma unei diagrame sau seismograme, a miscarilor orizontale si verticale ale pamantului. Accelerografele sunt seismografe speciale pentru inregistrarea cutremurelor puternice, care permit citirea inregistrarilor direct ca acceleratii, viteze sau deplasari ale terenului. Ele nu functioneaza continuu ci se activeaza odata cu sosirea primelor unde de o anumita amplitudine la locul inregistrarii. Sunt instalate fie in camp liber, fie in interiorul cladirilor inalte, barajelor, podurilor si altor constructii ingineresti, furnizand informatii legate de modul in care reactioneaza la solicitarea seismica terenul respectiv sau diferitele tipuri de structuri. 2.1.4. Pentru masurarea marimii si compararii cutremurelor, in prezent se folosesc doua tipuri de scari: scara intensitatii si scara magnitudinii. Intensitatea se stabileste in functie de gravitatea stricaciunilor suferite de constructii, de tipul si amploarea deformarilor terenului si de reactiile oamenilor si a altor vietuitoare fata de socul seismic, avand un mare grad de subiectivism. Din multitudinea de scari propuse pentru aprecierea intensitatii, o utilizare mai larga are cea propusa de Mercalli (in anul 1883) cu 12 grade, versiunea Mercalli Modificat (MM), scara japoneza cu 7 grade, scara Medvedev, Sponheuer, Karnik (MSK-64) cu 12 grade, utilizata in cateva tari din Europa, printre care si Romania s.a. Pe baza intensitatii seismice se pot elabora harti in izolinii (izoseiste), care separa ariile de egala intensitate seismica de pe un anumit teritoriu. Magnitudinea este data de cantitatea de energie degajata de un cutremur, determinata pe baza distantei dintre un seismograf si focarul cutremurului si a amplitudinii maxime a semnalului inregistrat pe seismograma. In acest sens, Richter defineste magnitudinea drept logaritmul in baza 10 a amplitudinii maxime a undei seismice inregistrate pe un seismograf, aflat la distanta de 100 km fata de epicentrul cutremurului. Prin urmare, fiecarei cresteri a magnitudinii cu o unitate ii corespunde o crestere a amplitudinii undei de 10 ori. Oamenii percep cutremurele cu magnitudine mai mare de 2, cele incepand cu magnitudinea 7 fiind considerate cutremure majore. Determinarea grafica a magnitudinii se poate realiza astfel: se masoara amplitudinea maxima a undei seismice inscrisa pe seismograma; se determina distanta pana la focar, pe baza diferentei de timp dintre sosirile undelor S si P; se plaseaza valorile gasite pentru distanta pe o scala, iar cele pentru amplitudine pe o alta scala; valoarea magnitudinii se obtine pe o a treia scala, trasata intre celelalte doua deja construite, in punctul in care aceasta este intersectata de linia ce uneste cele doua marimi (amplitudinea si distanta pana la focar) determinate anterior. Cantitatea de energie eliberata de cutremure este imensa, in cazul celor de magnitudine mare fiind in mod dramatic mai mare decat cea datorata cutremurelor moderate. De exemplu, cutremurul din august 1999, localizat in falia Anatoliana (lunga de 1200 km, asemanatoare cu falia San Andreas din California) si care a afectat orasul Izmit (Turcia), a avut magnitudinrea 7,4 pe scara Richter si a eliberat o energie echivalenta cu cea a 1000 bombe atomice. In cazul faliei San Andreas, eliberarea brusca a energiei si tensiunilor acumulate ar putea provoca un cutremur de 10 ori mai puternic decat cel din Turcia. 2.1.5 Efectele cutremurelor sunt multiple.

23

Zgomotul, sub forma unui vuiet surd, asemanator bubuitului tunetului indepartat, este unul din efectele cutremurelor cu un puternic impact asupra populatiei. Vibratiile pamantului constituie efectele cele mai grave ale cutremurelor, fiind produse de deplasarea undelor seismice P (principale sau compresionale), S (secundare sau de forfecare), Rayleigh si Love (vibratii de frecventa joasa). Datorita faptului ca viteza de deplasare difera pentru fiecare tip de unde, timpul de sosire al acestora este diferit, contribuind la amplificarea distrugerilor. Caracterul de risc al vibratiilor rezida in primul rand in vulnerabilitatea constructiilor facute de mana omului, viata oamenilor fiind pusa in primejdie de prabusirea totala sau partiala a cladirilor, a balcoanelor, a cosurilor de fum, caderea fragmentelor de sticla de la geamurile cladirilor inalte, rasturnarea mobilelor grele etc. (95% din numarul victimelor omenesti provocate de cutremure sunt datorate prabusirii constructiilor); incendii produse de fisurarea sau ruperea conductelor de gaz; caderea liniilor de inalta tensiune; actiuni umane initiate si materializate sub impulsul panicii etc. Actiunea cutremurelor implica si cresterea eforturilor de forfecare in masa materialelor de pe pante, cat si reducerea rezistentei la forfecare, vibratiile contribuind, alaturi de alte cauze prezente simultan, la declansarea alunecarilor de teren, in special in zonele colinare sau in munti, sau alunecari submarine de mare amploare. Lichefierile depozitelor nisipoase ce intrunesc anumite conditii geologice si hidrogeologice se produc in special in zonele in care nisipurile s-au depus in ultimii 10.000 de ani, iar nivelul hidrostatic se afla la mai putin de 10 m adancime (cu cat depozitele sunt mai tinere si mai afanate, iar nivelul hidrostatic mai ridicat, cu atat susceptibilitatea de lichefiere este mai mare). In timpul cutremurelor au fost observate si fenomene luminoase (sfere de foc, manunchiuri de raze, dungi sau coloane luminoase) a caror producere nu a capatat inca o explicatie satisfacatoare: se presupune fie manifestarea unei activitati electrice asociate cutremurelor, fie degajarea unei mari cantitati de caldura in procesul de faliere si de alunecare a rocilor si incendierea arborilor, fie luminozitatii unor organisme marine, fie atingerii intre ei si ruperii conductorilor electrici sau distrugerii transformatoarelor etc. A fost pus in evidenta si un comportament neobisnuit al apei, precum: aparitia sau disparitia apei din puturi, schimbarea culorii acesteia, ivirea unor emanatii urat mirositoare, ejectarea apei din puturi la cativa metri inaltime, producerea fenomenului de seiche in cadrul unor bazine acvatice (lacuri sau golfuri) si, mai ales, generarea unor valuri marine uriase cunoscute sub denumirea japoneza de tsunami. In fine, printre efectele grave ale cutremurelor trebuie mentionate incendiile, de multe ori cu caracter catastrofal, declansate si alimentate de ruperea conductelor de gaze, exploziile la fabricile de produse chimice, aprinderea constructiilor de lemn sau alte materiale inflamabile. Situatia este agravata de ingreunarea utilizarii mijloacelor de interventie ca urmare a ruperii conductelor de alimentare cu apa si uneori de distrugerea insasi a statiilor de pompieri ori a altor servicii de protectie civila. 2.1.6. Gestionarea cutremurelor de pamant Predictiile ca posibilitate de gestionare a cutremurelor Realizarea unei predictii, adica prognoza concomitenta a datei, locului si magnitudinii unui cutremur, pe un interval de timp pe cat posibil mai scurt (zile, cel mult saptamani), ar putea reprezenta solutia ideala in gestionarea cutremurelor. In felul acesta ar 24

creste mult sansele de salvare a populatiei prin evacuarea zonelor periclitate si s-ar reduce pierderile materiale prin adoptarea unor masuri preventive. Desi s-au inregistrat unele succese in predictia unor cutremure, problema este departe de a fi rezolvata. Ea se bazeaza pe urmarirea unor manifestari precursoare cutremurelor, cum sunt: o serie de modificari ale proprietatilor fizico-mecanice ale rocilor (dilatarea acestora ca urmare a aparitiei a numeroase fracturi si fisuri in masa lor), variatia neobisnuita a vitezei undelor seismice inaintea cutremurului, schimbari ale presiunii si echilibrului fizic al lichidelor si gazelor inmagazinate in crusta terestra (in special o crestere a concentratiei de radon), descresteri ale rezistivitatii electrice a rocilor. De asemenea, comportamentul anormal al diferitelor specii de animale inaintea unor cutremure (agitatia unor pasari, serpi si soareci iesind afara din ascunzatori, animale nocturne iesind la lumina zilei, pesti sarind afara din apa etc.) este considerat drept un valoros indiciu precursor seismelor, studiul acestuia fiind inscris in majoritatea programelor nationale de predictie. Foarte interesanta este asa-numita teorie a lacunei seismice, conform careia localizarea unui viitor soc seismic in lungul unei falii urmareste o anumita secventialitate logica: tensiunile acumulate sunt eliberate prin cutremure succesive situate la distante de zeci sau sute de kilometri, lacuna ramasa intre cele doua zone sugerand locul producerii urmatorului cutremur. De exemplu, in cazul cutremurului din august 1999, localizat in falia Anatoliana, placile din falie din dreptul Istambulului nu s-au miscat, deci energia nu s-a eliberat si pericolul continua sa existe. Cum falia trece la 24 km distanta de oras (a carui populatie numara 10 milioane de locuitori) producerea unui cutremur ar crea un numar imens de victime. In tari precum Japonia, China, SUA, Rusia s.a. exista preocupari serioase in privinta predictiei cutremurelor. In Japonia zonele considerate cu potential seismic ridicat sunt supravegheate non stop prin numeroase statii dotate cu aparatura moderna, se monitorizeaza deformarile crustale, mareele, nivelul apelor subterane, continutul de radon, conductibilitatea electrica. In SUA (centrul si sudul Californiei) functioneaza circa 500 statii seismice cu telemetrare care transmit datele spre prelucrare la cateva centre seismologice, este monitorizata o retea de puturi de apa cu adancimi intre 88-250 m (masurandu-se la fiecare 15 minute nivelul apei, presiunea atmosferica si cantitatea precipitatiilor), sunt urmarite deformarile crustale, se fac masuratori de nivelment, ridicari gravimetrice si magnetometrice, se urmaresc emanatiile de radon etc. Se pune si problema punerii in functiune a unui sistem automat de alarma seismica care sa fie capabil sa localizeze rapid un cutremur, sa estimeze timpul de sosire a undelor seismice in orice localitate sau obiectiv economic de importanta mare si sa declanseze automat mijloacele de protectie (izolarea retelei electrice, protectia sistemelor de calcul si a unor instalatii din domenii cu grad mare de risc, inchiderea valvelor conductelor de gaze naturale pentru reducerea pericolului de incendii, avertizarea centralelor nucleare etc.). In China, programul de predictie a cutremurelor poate fi considerat o adevarata actiune de masa, anternand sute de mii de persoane, seismologi profesionisti si amatori, constituite in grupe locale, cu sarcina de a urmari si raporta modificarile geofizice, comportarea vietuitoarelor, fluctuatiile nivelului apelor subterane, emanatiile de radon etc. In felul acesta a fost posibila realizarea mai multor predictii reusite (este cunoscut cazul

25

cutremurului din regiunea Haicheng, din februarie 1975, cand alarmarea si evacuarea populatiei s-a facut cu o precizie de cateva ore inainte de producerea acestuia). O problema aparte in predictia cutremurelor o constituie emiterea alarmei, care intra in sarcina autoritatilor de stat. Acestea ar trebui sa ia decizii pe baza unor informatii stiintifice incerte facute de oamenii de stiinta, iar populatia trebuie sa fie pregatita sa accepte si sa aplice masurile stabilite. O alarma falsa, sau partial falsa, ar putea provoca perturbari economico-sociale foarte grave si chiar victime omenesti. Prevenirea ca posibilitate de gestionare a cutremurelor. S-a pus si problema unei eventuale preveniri a unor asemenea evenimente prin provocarea lor artificiala. O serie de observatii si experimente au condus la avansarea unor propuneri indraznete, precum introducerea apei sub presiune in sonde adanci, forate in zona unor falii active, care sa elibereze energia sub forma unor cutremure mici, prevenind astfel producerea unui soc puternic, detonarea unor dispozitive nucleare care sa elibereze tensiunile acumulate de-a lungul faliilor s.a. Se considera insa ca efectele unor astfel de interventii in echilibrul natural, relativ fragil, stabilit intre forte tectonice uriase, nu pot fi anticipate corect si ca rezultatele acestor modificari ar putea fi radical diferite de cele asteptate, daca nu chiar catastrofale. Initierea si dezvoltarea unor strategii defensive ramane singura alternativa intrucat, cel putin deocamdata, cutremurele de pamant nu pot fi nici prevazute, nici controlate de om. Un obiectiv extrem de important al unei asemenea strategii il reprezinta controlul calitatii mediului construit, prin proiectarea unor structuri care sa reziste cutremurelor, pe baza unor coduri si standarde speciale. Cladirile trebuie sa fie astfel proiectate incat sa reziste socurilor mici fara stricaciuni, celor moderate cu unele deteriorari, iar celor puternice cu distrugeri structurale grave dar fara a se prabusi. Codurile si normele de proiectare seismica se perfectioneaza continuu, in special dupa analizarea efectelor cutremurelor puternice. In general, sunt realizate constructii de calitate, pe baza cerintelor cuprinse in coduri si standarde, dar sunt si situatii in care acestea fie sunt aplicate fara a se tine seama de conditiile geologice regionale si locale, fie prevederile respective sunt complet ignorate (cazul a numeroase cladiri prabusite in orasele Spitak, Leninakan si Kirovakan din Armenia, in timpul cutremurului din 1988, sau intr-o serie de localitati din Filipine, in 1990). Comportarea mediului construit determina intr-o masura hotaratoare numarul victimelor si amploarea pagubelor materiale in cazul unui cutremur. Preocuparile privind cunoasterea fortelor reale la care este supusa o constructie in timpul cutremurelor majore au revelat valori ale acceleratiei care au depasit-o pe cea a gravitatiei (1 g = 980 cm/s 2), cum a fost cazul cutremurului din California, din ianuarie 1994, cand s-a inregistrat o acceleratie a terenului de aproape 2 g. Prin urmare, chiar in cazul unui soc moderat, cladirile pot fi supuse unor forte de 5-10 ori mai mari decat cele considerate initial. Un rol determinant in comportarea constructiilor il are durata vibratiilor. Socurile scurte, caracterizate prin frecvente inalte sunt relativ usor de anihilat prin solutii de proiectare, in timp ce socurile cu durata mai mare, caracterizate prin oscilatii cu frecvente joase, in special la distante mari fata de epicentru, pot avea consecinte deosebit de grave, ajungand chiar pana la prabusirea constructiilor. Cladirile cu doua sau cel mult patru etaje sunt cele mai vulnerabile la socurile scurte, puternice, in timp ce cladirile inalte pot scapa fara nici un fel de stricaciuni. Dimpotriva, un soc cu o durata mai mare poate lasa neatinse 26

cladirile joase, iar cele inalte pot suferi stricaciuni importante, ajungandu-se chiar pana la prabusirea lor. Explicatia consta in faptul ca fiecare constructie are o perioada proprie de vibratie, care creste odata cu inaltimea acesteia. Daca aceasta perioada se aproprie sau coincide cu perioada de vibratie a pamantului, cu alte cuvinte daca balansarea cladirii va fi aceeasi cu cea a socului care o pune in miscare, cladirea va intra in rezonanta, comportandu-se ca un urias diapazon. Acest fenomen poate avea un efect catastrofal asupra constructiei. El se produce mai ales in cazul in care cladirile inalte sunt amplasate pe un substrat constituit din depozite aluvionare, care absorb componentele de scurta perioada ale oscilatiilor seismice si le amplifica pe cele de lunga perioada, aducandu-le la valori apropiate de perioadele proprii de vibratie ale cladirilor. In felul acesta au fost distruse multe cladiri de 10 etaje sau mai inalte la cutremurele care au lovit orasele Caracas (1966), Bucuresti (1977), Mexico City (1985) s.a. Avand in vedere cele prezentate mai sus, se impune, ca deosebit de importanta, intocmirea unor planuri de administrare a stocului de cladiri pentru un oras, o regiune sau pentru o tara, prin identificarea claselor de cladiri cel mai expuse la risc. Descrierea stocului include tipul de constructie, varsta, gradul de ocupare, tipul proprietatii si ratele de crestere si inlocuire. Cel mai mare risc la cutremur il prezinta casele de locuit, cladirile comerciale si alte proprietati private care formeaza cea mai mare parte a mediului construit. Reducerea riscului seismic implica imbunatatirea calitatii sau consolidarea acestora, iar in cazul in care vulnerabilitatea acestora este foarte mare si consecintele prabusirii forte grave, se va propune demolarea. Elaborarea unor harti de hazard seismic, adica a probabilitatii ca un anumit nivel al acceleratiei maxime sa fie depasit intr-un anumit interval de timp, bazate pe istoria seismica si pe o serie de supozitii rezonabile cu privire la atenuarea vibratiilor seismice cu distanta fata de faliile care ar putea declansa cele mai mari cutremure, constituie unul din cele mai utile instrumente de estimare a pericolului seismic. Cu ajutorul acestora si tinand cont de probabilitatea de distrugere a cladirilor din cauza vibratiilor terenului si de valoarea constructiilor, se pot calcula pierderile asteptate in cazul unor cutremure puternice si aprecia eforturile necesare consolidarii si refacerii zonelor calamitate. Problema terenului de fundare este una din cele mai complexe, fiind greu de controlat sau ameliorat. De multe ori constructiile au suferit distrugeri datorita cedarii terenurilor pe care au fost amplasate (cele mai nefavorabile in acest sens sunt depozitele aluvionare, umpluturile recente si alte depozite necoerente, aflate uneori in stare saturata). De exemplu, in cazul cutremurului care a lovit orasul Izmit in 1999, nu modul de construire, ci solul pe care s-a construit (sol aluvionar), a dus la prabusirea multor cladiri. In plus, s-a produs si fenomenul de lichefiere, cu scufundarea constructiilor. In cazul orasului San Francisco, s-a calculat ca terenurile aluvionare pe care acesta este situat pot amplifica undele seismice de pana la 8 ori, cu efecte deosebit de grave in eventualitatea producerii unui cutremur major. Cel mai mare risc posibil il suporta cladirile amplasate in apropierea faliilor, intrucat nici un fel de masuri constructive nu pot contracara efectele deplasarii faliilor si nici ale vibratiilor, cu intensitati mult mai mari in apropierea acestora.

27

Singura solutie valabila in aceste situatii o reprezinta fie evitarea construirii in zonele cu susceptibilitate seismica majora, fie realizarea de constructii usoare, care chiar daca se prabusesc sa produca cat mai putine victime. Deosebit de utila este intocmirea unor harti de microzonare seismica, prin care suprafata unui oras este divizata in zone cu grad diferit de expunere fata de cutremure. La intocmirea acestor harti, pe baza unor studii geologice, geotehnice, hidrogeologice si geofizice, se au in vedere: inregistrarile cutremurelor puternice, inregistrarile cutremurelor slabe si a microoscilatiilor, rigiditatea seismica a terenului de fundare (produsul dintre viteza undelor si densitatea aparenta a rocilor), raspunsul la solicitarea seismica a formatiunilor geologice din amplasament s.a. Pe baza acestor harti, se delimiteaza ariile de teren susceptibile la deformari permanente (alunecari, lichefieri, tasari etc.), se pot lua masuri pentru imbunatatirea calitatii terenurilor de fundare, se adopta parametrii optimi de proiectare a constructiilor. Din pacate, se constata, aproape in mod invariabil, o discrepanta intre hartile de microzonare seismica si distributia reala a distrugerilor dupa un cutremur, datorita nu atat conditiilor geologice sau fortei seismice a cutremurului respectiv, cat mai ales, varstei si calitatii constructiilor si faptului daca la proiectarea lor s-au avut in vedere masuri de protectie seismica sau nu. De aceea se impune efectuarea acelor studii de vulnerabilitate de care am amintit mai sus, care sa conduca la plasarea pe planurile oraselor a principalelor tipuri de cladiri din fondul de locuinte existent, urmarind: identificarea structurilor construite fara masuri de protectie paraseismica; identificarea structurilor cu inalt grad de ocupare, cum sunt blocurile de locuinte, cladirile oficiale, marile magazine, spitale, scoli, amfiteatre, stadioane, sali de spectacole etc.; identificarea si mentionarea pe harti a liniilor de comunicatie si transport, a magistralelor de cale ferata, a conductelor de alimentare cu apa si gaze naturale, a liniilor de inalta tensiune s.a. Se va specifica varsta si starea acestor constructii, precum si oricare alt factor in masura sa ajute la evaluarea capacitatii lor de a rezista unui eventual cutremur puternic. Compararea hartilor de microzonare seismica cu cele reprezentand distributia diferitelor tipuri de cladiri va scoate in evidenta cauzele reale ale distrugerilor. In final, cunoasterea acestor elemente va permite stabilirea nivelului de risc la care este expusa populatia din diferite cartiere ale oraselor si adoptarea celor mai adecvate criterii la proiectarea structurilor viitoare. Se poate spune, in concluzie, ca riscul seismic acceptat de societate este hotarat la nivel guvernamental, prin stabilirea zonelor de hazard seismic (harta de zonare seismica), prin legiferarea codurilor, a normelor si regulamentelor de constructie, prin masuri de amenajare a teritoriului. Pe plan local, administratiile au datoria de a urmari aplicarea ferma a prescriptiilor cuprinse in actele normative mentionate mai sus, avandu-se in vedere ca tehnologia moderna poate construi structuri care sa reziste vibratiilor induse de cutremurele puternice; de a sustine programele de consolidare a cladirilor cu grad mare de ocupare, avariate in timpul cutremurelor anterioare; de a initia si sustine programe de pregatire a populatiei pentru a face fata cutremurelor viitoare; de a sprijini efectuarea exercitiilor menite sa testeze capacitatea de reactie in cazul unui cutremur major. Masuri si recomandari pentru populatie Studiul efectelor cutremurelor puternice si experienta capatata prin actiunile de cautare si salvare a victimelor, a condus la formularea unor recomandari, a unor masuri 28

simple, ce pot si trebuie sa fie aplicate de cei surprinsi intr-un astfel de eveniment, avand drept rezultat reducerea in mare masura a numarului victimelor. Activitati de prevenire antiseismica - participarea la exercitiile organizate periodic de Serviciile de Protectie Civila; - efectuarea periodica a unor exercitii de control a cladirilor; - studierea si cunoasterea cladirii si identificarea locurilor in care sa se protezeje persoanele (grinda de rezistenta, toc de usa solid etc) ca si a modalitatilor de intrerupere a alimentarii cu electricitate, gaze sau apa; - asigurarea intr-un loc accesibil a unei truse de prim ajutor, a unei rezerve de apa si de alimente conservate, a unui aparat de radio cu tranzistori si a unei lanterne; - ancorarea pieselor de mobilier si pastrarea obiectelor grele pe dusumea; - pastrarea in locuri la indemana a unor extinctoare; - identificarea pericolelor existente inafara cladirii, pe strada si in localitate (potentiale caderi de ziduri, cosuri de fum, a un