Cursuri ID p Generala 2015 2016

8/18/2019 Cursuri ID p Generala 2015 2016

1/253

Universitatea Babeş-Bolyai, Cluj-Napoca

FACULTATEA DE DREPT

PROCEDURĂ PENALĂ. PARTEAGENERALĂ

- SUPORT DE CURSPENTRU STUDENŢII ÎNSCRIŞI LAID -

Titular: Prof.univ.dr. Gheorghiţă MATEUŢ

Tutore: Asist.univ.drd. Lucian CRISTE

An universitar: 2015/2016


2/253

Procedură penală. Partea generală- cursuri

2

NOTĂ!

Prezentul material conţinecursurile tehnoredactate,aşa cum au fost susţinute în anul universitar2015/2016, la disciplina Pr ocedură penală. Partea generală, în cadrul Facultăţii de Drept a Universităţii

Babeş-Bolyai.

Datorită timpului foarte scurt ce a rămas până la susţinerea examenului nu afost posibilă realizarea unei verificări ortografice şi gramaticale a prezentului suport de curs, însă pentru facilitarea pregătiriistudenţilor înscrişi la ID, în anul universitar 2015/2016, prezentăm această formă, care reprezintă otranscrierefidelă a cursului predat.

Examenul pentru studenţii înscrişi la ID este scris, fiindalcătuit din 3 părţi:

- prima parte va conţine 20 de întrebări tip grilă. Fiecare grilă poate avea una sau două variante drăspuns corecte. Nu este posibil ca o grilă să aibă toate variantele de răspuns corecte, aşa cum neste posibil ca o grilă să nu conţină niciun răspuns corect;

- a doua parte vaconţine două întrebăriteoretice;- a treia parteva consta în rezolvarea unui caz practic (speţă).

Punctaj: 1 punct din oficiu + 4 puncte prima parte (0,2x20) + 2 puncte partea a doua + 3 puncte partea a treia.

Bibliografie obligatorie: Codul de procedură penală (Legea nr. 135/2010) cu modificările şicompletările aduse până la data de 20.12.2015.

ATENŢIE! Drepturile de autor în privinţa ideilor exprimate în prezentul curs aparţintitularuluiacestuia, iar prezentul material este destinat exclusiv uzului intern!

Titularul cursului: Prof.univ.dr. Gheorghiţă MATEUŢ

Tutore: Asist.univ.drd. Lucian CRISTE

Contact:Facultatea de Drept, Cluj-Napoca, str. Avram Iancu, nr. 11, birou nr. 122E-mail: [email protected]

[email protected]


3/253


3

CUPRINS

Aspecte preliminare .....................................................................................................................................

PRINCIPIILE APLICABILE PROCESULUI PENAL...........................................................................................

Principiul legalității procesului penal .........................................................................................................

Separarea funcțiilor judiciare.....................................................................................................................

Principiul prezumției de nevinovăție..........................................................................................................

Principiul aflării adevărului ........................................................................................................................

Principiulne bis in idem ..............................................................................................................................

Principiul obligativității punerii în mișcare și exercitării acțiunii penale................................................. 18

Principiul caracterului echitabil și duratei rezonabile a procesului penal ............................................... 19

Principiul garantării dreptului persoanei la libertate și siguranță .............................................................. 2

Principiul garantării dreptului la apărare ...................................................................................................

Principiul respectării demnității umane și a vieții private ...........................................................................

Principiul folosirii limbii române ca limbă oficială și a garantării dreptului la un interpret ............ 26

APLICAREA ÎN TIMP ȘI SPAȚIU A NORMELOR DE PROCEDURĂ PENALĂ ............................................. 27

Aplicarea în timp a legii procesual penale.................................................................................................

Aplicarea în spațiu a legii procesual penale ................................................................................................ ACȚIUNILE ÎN CADRUL PROCESULUI PENAL...............................................................................................

Acțiunea penală..........................................................................................................................................

Acțiunea civilă............................................................................................................................................

PARTICIPANȚII LA PROCESUL PENAL ........................................................................................................

Organele judiciare penale ...........................................................................................................................

Competența organelor judiciare penale......................................................................................................

Competența instanțelor de judecată........................................................................................................

Competența judecătorului de drepturi și libertăți ................................................................................... Competența judecătorului de cameră preliminară ..................................................................................

Competența organelor de urmărire penală .............................................................................................

Prorogarea de competență .....................................................................................................................

Verificarea competenței..........................................................................................................................

Remediile procesuale .................................................................................................................................


4/253


4

Incompatibilitatea ..................................................................................................................................

Strămutarea cauzei penale......................................................................................................................

Desemnarea altei instanțe pentru judecarea cauzei ................................................................................

Subiecții procesuali principali, părțile și avocatul ....................................................................................

Suspectul și inculpatul................................................................................................................................ Persoana vătămată și partea civilă ..............................................................................................................

Partea responsabilă civilmente...................................................................................................................

Avocatul .....................................................................................................................................................

PROBELE ÎN PROCESUL PENAL....................................................................................................................

Audierea persoanelor .................................................................................................................................

Identificarea persoanelor și a obiectelor .....................................................................................................

Metode speciale de supraveghere sau cercetare ........................................................................................

Percheziția și ridicarea de obiecte și înscrisuri ............................................................................................ Expertiza și constatarea..............................................................................................................................

Cercetarea locului faptei și reconstituirea ..................................................................................................

MĂSURILE PREVENTIVE ȘI ALTE MĂSURI PROCESUALE ............................................................................

Măsurile preventive....................................................................................................................................

Aspecte generale comune .......................................................................................................................

Măsurile preventive restrictive de libertate ............................................................................................

Măsurile preventive privative de libertate ...............................................................................................

Aplicarea provizorie a măsurilor de siguranță cu caracter medical......................................................... 22

Măsurile asigurătorii, restituirea lucrurilor și restabilirea situației anterioare săvârșiriiinfracțiunii.................................................................................................................................................

ACTE PROCESUALE ȘI PROCEDURALE COMUNE ........................................................................................

Citarea și comunicarea actelor procedurale ................................................................................................

Mandatul de aducere ..................................................................................................................................

Termenele ..................................................................................................................................................

Cheltuielile judiciare ..................................................................................................................................

Modificarea actelor procedurale, îndreptarea erorilor materiale și înlăturarea unor omisiunivădite ......................................................................................................................................................... Nulitățile....................................................................................................................................................

Nulitatea absolută.......................................................................................................................................

Nulitatea relativă ........................................................................................................................................

Abaterea judiciară ......................................................................................................................................


5/253


6/253


6

recunoașterii unei hotărâri penale străine, procedura de punere în executare a unei hotărâri pendefinitive, etc.).

Exprimarea folosită însă de Codul de procedură penală actual este

defectuoasă. Art. 1 alin. 1 C.pr.pen. face referire la noțiunea de „cauză penală”. Cauza penală nu se identifică însă cu procesul penal – aceastănoțiune este împrumutată din practica judiciară, cauza penală formândobiectul procesului penal, care este unul material, constând în fapta și persoana care a săvârșit fapta și un obiect juridic, constând în încadrarea juridică dată faptei.

Normele de procedură penală, care alcătuiesc procedura în ansamblul ei, au ca scop, potrivitart. 1 alin. 2 C.pr.pen., asigurarea exercitării în mod eficient a atribuțiilor prevăzute dlege de către organele judiciare penale cu garantarea respectării drepturilor părților și a celorla participanți, astfel încât să fie asigurată respectarea Constituției, a tratatelor de constituireUniunii Europene, precum și a celorlalte acte normative ale Uniunii Europene care conțdispoziții procesual penale și, de asemenea, și a pactelor și tratatelor internaționale referitoaredrepturile și libertățile fundamentale ale persoanei.

Această prevedere din actualul Cod de procedură penală demonstrează, pe de-o parte, cămodelulde procedură penală pe care este construit actualul cod estemodelul de drept continentaleuropeanși mai demonstrează, de asemenea, și intenția legiuitorului de a introduce în acemodel de procedură numeroaseelemente ale modelului adversial (acuzatorial).

Modelul de procedură penală influențează decisiv modelul de proces penal care formeaobiectul de reglementare a procedurii penale. Acest model de proces continental europeaechivalează practic cu păstrarea de către actualul cod a caracterului inchizitorial al modelului de

procedură, care are în sistemul nostru judiciar puternice tradiții care apasă în continuare asupactualului sistem.

Cronologic, inițial a apărutmodelul de procedură adversial, întrucât acest model estecaracteristic unei societăți primare în care nu a fost încă centralizată puterea statului. De aceacesta a apărut mai întâi, în republica romană și în cetățile grecești. Acest model de procedură


7/253


7

penală pune accentul pe interesul individual în detrimentul interesului public, pentru că, origini, infracțiunea avea caracter privat. De aceea,acest model de procedură penală secaracteriza prin așa-numitulcontractualism, care permitea statului să ofere persoanei acuzate desăvârșirea unei infracțiuni posibilitatea de negociere în scopul de a se obține avantaje reciproc atât pentru stat, interesat să își diminueze cheltuielile de administrare a justiției, cât și pent persoana acuzată de săvârșirea infracțiunii, care, în schimbul unei declarații de recunoașterefaptei are interesul să obțină o reducere de pedeapsă sau, în unele situații, chiar o impunitaModelul de procedură adversială, prezent și astăzi în legislațiile anglo-saxone, este cunoscut cafiind modelul de procedură penală cel mai democratic, întrucât pune accent pe drepturile libertățile fundamentale ale persoanei. Acesta nu se mai regăsește însă astăzi în forma în care -agăsit inițial,ci într-o formă atenuată, în sensul că statele care au legislații anglo-saxone (Statele

Unite ale Americii, Canada, Australia, Anglia, etc.), datorită dezvoltării fenomenului crimincunosc astăzi un model atenuat de procedură adversială, caracterizat pr in eforturi de echilibrare aintereselor – individual (al persoanelor) și public (al statului).

În ceea ce priveștemodelul de procedură penală inchizitorial, în care se încadrează și procedura penală din țara noastră, nici acesta nu se mai găsește într -o formă brută, ci esteatenuat, tocmai datorită includerii unor elemente specifice modelului de procedură adversial. aceea, se poate spune că procedura penală din țara noastră face parte dintr -un model de procedură inchizitorial, însă cu numeroase accente acuzatoriale (adversiale).

Doctrina dinainte de intrarea în vigoare a actualului Cod de procedură penală caracterizat acest sistem ca fiind unsistem mixt , la jumătatea drumului dintre inchizitorial șiacuzatorial. În orice caz, acest model de procedur ă penală își propune ca principiu fundamentalaflarea adevărului, caretrebuie să fie cât mai apropiat de realitate (adevărul obiectiv, în opozițiecu adevărul construit) și care trebuie să se bazeze pe probe. În această procedură,interesul

statului are prioritate față de interesul privat al persoanelor implicate.În ultimul timp însă s-au multiplicatsursele formale ale procedurii penale , care nu se

reduce doar la Codul de procedură penală, ci include și numeroase alte surse formale – atât


8/253


8

interne (legispeciale care conțin norme procesual penale, legi de organizare judiciară1, etc.) câtși internaționale (Declarația universală a drepturilor omului, Convenția de apărare a drepturiomului și libertăților fundamentale, precum și protocoalele adiționale,Tratatele de constituire aUniunii Europene, etc.), jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului și a Curții dJustiție a Uniunii Europene, jurisprudența Curții noastre Constituționale și a Înaltei Curți Casație și Justiție (hotărârile prealabile și deciziile în interesul legii). Complexitatea procedurii penale este astfel dată de însăși complexitatea surselor formale ale acesteia.

Normele de procedură penală, așa cum am arătat mai sus, au ca obiectiv asigurareeficienței organelor judiciare penale în exercitarea atribuțiilor prevăzute de lege. În proces penal există o multitudine de organe judiciare penale – actori judiciari ai procesului penal, care

sunt nelipsiți. Astfel, suntorgane judiciare :

- organele de urmărire penală – organele de cercetare penală (poliția judiciară șiorganele de cercetare penală speciale) și procurorii(cei constituiți în parchete încadrul Ministerului Public pe lângă instanțe, cei specializați în fapte de corupție sade criminalitate organizată, care funcționează în cadrul unor organe de urmărir penală speciale – DNA și DIICOT și procurorii militari);

- judecătorul de drepturi și libertăți – intervine doar în faza de urmărire penală, în

privința acelor acte și măsuri de urmărire penală prin care se restrâng drepturile ilibertățile fundamentale ale persoanei;

- judecătorul de cameră preliminară – își exercită atribuțiile într -o fază intermediară a procesului penal, car e se numește cameră preliminară;

- instanțele de judecată –jurisdicțiile de fond, care sunt organizate în funcție destructura organelor de urmărire penală (judecătorii – la nivel local, tribunale/tribunalemilitare, curți de apel/curți militare de apel și Înalta Curte de Casație și Justiție);

-

judecători de privare de libertate – funcționează în cadrul Administrației Naționale aPenitenciarelor, și au fost creați prin Legea nr. 254/2013 privind executarea

1 Spre exemplu, Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară (M. Of. nr. 827 din 13 septembrie 2005), Legeanr. 364/2004 privind organizarea și funcționarea poliției judiciare (M. Of. nr. 869 din 23 septembrie 2004),O.U.G.nr. 43/2002 privind Direcția Națională Anticorupție (M. Of. nr. 244 din 11 aprilie 2002), Legea nr. 508/2004 privind înființarea, organizarea și funcționarea în cadrul Ministerului Public a Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism (D.I.I.C.O.T.) (M. Of. nr. 1089 din 23 noiembrie 2004), Legea nr. 218/2002 privind organizarea și funcționarea Poliției Române (M. Of. nr. 305 din 9 mai 2002), etc.


9/253


9

pedepselor și a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în curs procesului penal1)

- judecători delegați cu executarea - instanțe de executare.

În afara acestor organe judiciare, mai există așa-numiteleorgane de constatare – careintervin în cadrul procesului penal și care au ca principală atribuție constatarea săvârșirii uninfracțiuni – și organe investigative – investigația este o etapă nou introdusă în Codul de procedură penală actual, după modelul procesului penal adversial, care se realizează de docategorii de investigatori: de investigatori care acționează sub identitate reală și de investigatsub acoperire.

1 Publicată în M. Of. nr. 514 din 14 august 2013.


10/253


10

PRINCIPIILE APLICABILE PROCESULUI PENAL

Procedura penală este guvernată de principii, care suntreguli cu caracter general și careau rolul de aasigura interpretarea și aplicarea corectă a normelor de procedură penală. Codul d procedură penală actual, spre deosebire de cel anterior, a renunțat la calificarea acestor princica „fundamentale”, ele fiind denumite simplu „principiu” și reglementate în art. 2-12 C.pr.pen.

După părerea noastră, în pofida faptului că legiuitorul nu le maicalifică „fundamentale”, acestea sunt principii esențiale, de bază, ale procesului penal, întrucât în afara lor mai există și alte principii, enumerarea făcută de legiuitor nefiind exhaustivă – spre exemplu, contradictorialitatea, publicitatea, nemijlocirea, subsidiaritatea, proporționalitatea și altele, nu figurează în această enumerare.

Înțelegerea principiilor este fundamentală pentru că ele, în ansamblul lor, construiesimaginea procesului penal în toate fazele sale și în întreaga sa desfășurare. Prin intermediacestor principii se construiește tipul nou de proces penal pe care l-a preconizat actualul cod, un proces penal mai eficient, care este alcătuit în prezent din 4 faze procesuale (fazele procesusunt diviziuni ale procesului penal care prezintă importanță pentru înțelegerea desfășurării procesului penal) care se realizează între momentul inițial, al constatării unor infracțiuni, identificării, prinderii și urmăririi persoanelor și judecata, urmată apoi de executarea hotărâril penale definitive.

Fazele procesului penal sunt:

(1) urmărirea penală (2) camera preliminară (3) judecata


11/253


11

(4) executarea hotărârilor penale definitive.

Principiile privesc toate fazele procesului penal și au rolul de a garanta preeminendreptului, respectarea drepturilor și libertăților fundamentale ale persoanelor și eficien

procesului penal în ansamblul său. Acestea sunt importante mai ales pentru practica judiciacare recurge la principii ori de câte ori textul de lege este neclar, ambiguu sau insuficient. Îconsecință, principiile nu au doar o importanță teoretică, ci și o deosebită importanță practică.

PRINCIPIUL LEGALITĂȚII PROCESULUI PENAL

Potrivit art. 2 C.pr.pen., procesul penal se desfășoară în conformitate cu dispozițiillegale. Legalitatea nu este o noutate, însă ceea ce este specific procesului penal este stricta

legalitate – consecință a caracterului imperativ, de ordine publică, a marii majorități a normelode procedură penală.

Stricta legalitate priveștetoate fazele procesului penal: urmărirea penală, camera preliminară, faza de judecată, executarea.

Legalitatea atrage și sancțiuni procesuale în caz de nerespectare, sancțiuni care sunspecifice – nulitățile, iar în materia probelorexcluderea probelor obținute în mod nelegal .

SEPARAREA FUNCȚIILOR JUDICIARE

Art. 3 C.pr.pen. reglementează un principiu nou – principiul separației funcțiilor judiciare. El nu reprezintă însă o noutate absolută, întrucât era recunocut și anterior de doctrde specialitate și de jurisprudență în baza surselor internaționale a procedurii penale.

Acest principiu presupune ca în cadrul procesului penal exercitarea unei funcții judiciarsă fie incompatibilă cu exercitarea altei funcții judiciare. În consecință, acest principiu se bazea pe starea de incompatibilitate.

În cadrul procesului penal actual pot fi exercitate următoarele funcții judiciare:

(1) funcția de urmărire


12/253


12

(2) funcția de dispoziție cu privire la drepturile și libertățile persoanei în cursul urmărir penale

(3) funcția de verificare a legalității trimiterii sau netrimiterii în judecată (4) funcția de judecată.

Acestea corespund în general atribuțiilor pe care le exercită organele judiciare în cadr procesului penal.

Astfel,funcția de urmărire se exercită de către procuror, care este titularul urmăririi. Cutoate acestea, în cadrul urmăririi penale, strângerea probelor și administrarea acestora realizează atât de către procuror, cât și de către organele de cercetare penală în scopul întemeietrimiterii în judecată.

În această privință remarcăm defectuozitatea redactării textului legal, pentru că procurorul este cel care este titularul unic, exclusiv, al urmăririi penale, organele de cercetare penală neputând gestiona urmărirea penală (pot efectua doar acte de cercetare penală sconducerea, coordonarea și supravegherea procurorului). Organele de cercetare penală potstrânge și administra probe, după care au obligația să le prezinte procurorului, care apoi evaluează și le folosește pentru a lua o decizie cu privire la trimiterea în judecată – decizia asupraurmăririi îi aparține doar procurorului. Urmărirea penală este extrem de complexă – ea presupuneactivități de investigație cu caracter complex, care au ca scop o cercetare completă a probelorvederea întocmirii actului de punere în mișcare a acțiunii penale, care reprezintă cel mimportant act pe care procurorul îl poate dispune în cursul urmăririi penale, pentru că este act prin care procurorul formulează în mod oficial acuzația împotriva unei persoane.

Funcția de dispoziție cu privire la drepturile și libertățile persoanei în cursulur măririi penale este exercitată de judecătorul de drepturi și libertăți, care reprezintă o figură

nouă, fiind introdus de acest cod, dar nu reprezintă nici el o noutate absolută, pentru judecătorul era cunoscut și sub imperiul Codului de procedură penală anterior. Ceea ce este noueste denumirea dată acestui judecător, care exprimă de fapt conținutul funcției pe care îndeplinește în cursul urmăririi penale. Prin aceasta s-a urmărit să se facă delimitarea întrenoțiunea de judecător de aceea de instanță, noțiuni care se confundau anterior în mod frecvent.Întimp ce judecătorul intervine doar în faza de urmărire penală în acest domeniu al drepturilor


13/253


13

libertăților persoanei, instanța nu intervine decât în faza de judecată. Judecătorul de drepturi șilibertăți intervine în faza de urmărire penală în toate cazurile în care se efectuează acte și dispun măsuri prin care se restrâng drepturile și libertățile fundamentale ale persoanei, cum sumăsurile preventive, măsurile asiguratorii, măsurile de siguranță cu caracter provizori procedura audierii anticipate, etc.

Funcția de verificare a legalității trimiterii sau netrimiterii în judecatăse exercită deun judecător nou și anume judecătorul de cameră preliminară. Introducerea acestei noi jurisdicre prezintă o noutate absolută, pentru că ea echivalează cu o nouă competență recunoscu judecătorului într -o etapă intermediară a procesului penal, aflată între urmărire penală și judecată, de cenzurare a urmăririi sub aspectul legalității. Astfel, judecătorul de came

preliminară verifică, după sesizarea instanței cu rechizitoriu, competența instanței, legalitattrimiterii în judecată, verifică legalitatea probelor pe care se întemeiază actul de trimitere judecată, legalitatea tuturor actelor de urmărire penală și verifică de asemenea legalitatsoluțiilor de trimitere sau de netrimitere în judecată dispuse de procuror. Cu alte cuvinte, printermediul judecătorului de cameră preliminară se realizează un filtru de legalitate a urmări penale.

Func ția de judecată se realizează de către instanța de judecată și constă în exercitarea de

către aceasta a tuturor activităților specifice fazei de judecată a procesului penal, constând administrarea probelor în vederea stabilirii existenței unei infracțiuni și a vinovăției, precum șisoluționarea cauzelor penale, pronunțând la finalul judecății hotărâri definitive care intră puterea de lucru judecat, putând fi puse în executare.

După părerea noastră, prezentarea funcțiilor din art. 3 C.pr.pen. esteincompletă, lipsind din enumerare funcția de executare. Executarea, în sistemul procesual penal român, după modelul romano-german, face parte din

procesul penal, spre deosebire de procesul penal anglo-saxon, care începe cu judecata. Procesul penal romano-germanic începe cu etapa dinaintea judecății – cu urmărirea penală, și include și faza terminală a procesului penal – fazade executare, care este la fel de importantă, întrucât ea transpune scopulurmăririi prin desfășurarea procesului penal. Urmărirea penală, camera


14/253


14

preliminară și judecata nu ar reprezenta nimic fără executare, deoareceexecutarea este cea care face proba eficienței procesului penal, a finaluluiacestuia. Întreaga fază de executare are caracter jurisdicțional – sedesfășoară în fața unei jurisdicții speciale, care poartă numele de instanță deexecutare și de asemenea de așa-numitul judecător delegat cu executarea (există în cadrul primei instanțe un judecător delegat cu executarea). Unicul scop al fazei de executare este aducerea imediată la îndeplinire a unei hotărâri penale definitive, care este intrată în puterea de lucru judecat.

Funcțiile judiciarese exercită din oficiu potrivit art. 3 alin. 2 C.pr.pen., în afară de cazulîn care legea prevede altfel.

Considerăm că această prevedere este deficitară pentru că există funcții care nu se pot exercita din oficiu, ci doar la sesizare, cum este funcțiade dispoziție asupra drepturilor și libertăților fundamentale ale persoanei,care se exercită la sesizarea procurorului sau, după caz, a suspect ului sauinculpatului. Nici funcția de judecată nu se exercită din oficiu, ci doar la sesizare – pe baza actului de sesizare, care este în principal rechizitoriul (maiexistă pe lângă acesta două acte de sesizare – încheierea judecătorului de

cameră preliminară care este dată în baza art. 341 alin. 7 lit. c) C.pr.pen. șiacordul de recunoaștere a vinovăției).

Separația funcțiilor judiciare crează o situație de incompatibilitate în exercitarea funcțiilîn cadrul procesului penal. De la această regulă există o singură excepție și anume: în cazfuncției de verificare a legalității trimiterii sau netrimiterii în judecată se prevede că aceasta ecompatibilă cu funcția de judecată.

În prezent, această prevedere a fost declarată parțial neconstituțională1

, doar în privința judecătorului care, după ce a admis plângerea contra soluției procurorului de netrimitîn judecată și a reținut cauza, a dispus începerea judecății. În această situație, judecătorul nu m poate participa în continuare la judecarea fondului cauzei.

1 Curtea Constituțională a României, Decizia nr. 552/2015 din 16 iulie 2015, publicată în M. Of. nr. 707 din 21septembrie 2015.


15/253


15

În celelalte cazuri această prevedere a fost menținută; ea este însă,după părerea noastră, în totalitate neconstituțională deoarece încalcă în mod flagrant un principiu constituțional și european și anume cel al dreptului la un proces echitabil (art. 21 alin. 3 Constituție). De asemenea, această prevedereîncalcă principiul imparțialității judecătorului, care face parte din procesul penal echitabil, pentru că judecătorul care a efectuat filtrul de legalitate estecel care, în urma selecției probelor pe care se întemeiază rechizitoriul reține probele pe care se va întemeia ulterior judecata asupra fondului cauzei. Or, înaceastă situație, în mod evident este periclitată imparțialitatea acestui judecător care, după ce a selectat probele și și-a fixat cadrul procesual în careva judeca fondul cauzei și după ce a constatat legalitatea unor probe (care de

regulă sunt esențiale și influențează în mod decisiv decizia asupra fonduluicauzei), ulterior, după ce dispune el însuși începerea judecății, participă la judecarea fondului cauzei. În cursul judecății, judecătorul nu mai poate reveniasupra examenului de legalitate a probelor și este dificil de acceptat că același judecător care anterior a decis cu privire la legalitatea probelor ulterior nu îșiva întemeia hotărârea pe probele pe care le-a considerat legale și le-a reținutîn vederea judecării cauzei. De aceea, considerăm că această exceptare de la

separația funcțiilor judiciare este neconstituțională.

PRINCIPIUL PREZUMȚIEI DE NEVINOVĂȚIE

Prevăzut expres în art. 4 C.pr.pen., acest principiu presupune că orice persoană trebuieconsiderată nevinovată până în momentul când vinovăția sa va fi stabilită printr -o hotărâre penală definitivă. Principiul prezumției de nevinovăție nu reprezintă o noutate, prezumția dnevinovăție fiind cunoscută în numeroase reglementări internaționale, care sunt aplicabile

Convenția Europeană a Drepturilor Omului, Pactul internațional privind drepturile civile politice, Carta drepturilor și libertăților fundamentale – și este prevăzută de asemenea și înConstituția României.

Prezumția de nevinovăție reprezintă o importantă garanție procedurală și este în acelașitimp și o regulă de fond, pentru că reprezintă un drept subiectiv al persoanei suspectate s


16/253


16

acuzate de săvârșirea unei infracțiuni. Ea presupune un anumit comportament din partautorităților judiciare și generează un drept specific în această materie – dreptul la tăcere (dreptulde a nu se autoincrimina și de a nu contribui la propria incriminare).

Art. 4 alin. 2 C.pr.pen. prevede în mod expres regulain dubio pro reo, derivată din principiului prezumției de nevinovăție. Astfel, se prevede că dacă în urma administră probatoriului rezultă o îndoială, aceasta se interpreteazăîntotdeauna în favoarea suspectului sau ainculpatului. Îndoiala există atunci când la dosarul cauzei nu există nici probe de vinovăție și nici probe de nevinovăție. În acest caz, îndoiala reprezintă o probă pozitivă de nevinovăție și ea,atunci când se constată de către o instanță, trebuie să ducă la o soluție de achitare.

PRINCIPIUL AFLĂRII ADEVĂRULUI Adevărul, în cadrul unui proces, nu este un dat – el se construiește pe baza probelor. Este

extrem de periculos ca adevărul să fie construit pe baza unor prezumții – el nu poate avea la bază presupuneri, simple indicii, bănuieli, ci trebuie să aibă la bază probe (fapte determinate). Pencă el nu este un dat, elare caracter judiciar și este rezultatul unei stări de fapt pe care o instanță penală o reține în motivarea hotărârii judecătorești în urma administrării probelor. Adevărul,însă, trebuie să fie cât mai aproape de realitate.

În ceea ce ne privește, nu suntem de acord cu teoria adevărului real(obiectiv), pentru că acesta este un ideal care nu poate fi niciodată atins – esteo utopie. Însă, părerea noastră este că organele judiciare au datoria de a nurenunța la acest ideal și de a apropia cât mai mult posibil adevărul derealitate, pe baza probelor.

Conform art. 5 alin. 1 C.pr.pen., aflarea adevărului trebuie să privească atât fapteleșiîmprejurările de fapt,cât și persoana. Pentru procesul penal, spre deosebire de procesul civil, persoana prezintă o importanță capitală.

În alin. 2 al art. 5 C.pr.pen. se prevede în mod incomplet că organele de urmărire pena au obligația de a administra probe atât în favoarea, cât și în defavoareasuspectului sauinculpatului . Instanțele de judecată însă nu au aceeași obligație?


17/253


17

Părerea noastră este că această prevedere nu își are locul printre principii; ea trebuia să rămână, la fel ca în cadrul Codului de procedură penală anterior, în materia atribuțiilor organului de urmărire penală. Dacătotuși s-a decis includerea acestei prevederi în cadrul principiului aflăriiadevărului, ea trebuia să fie completă – să se prevadă că toate organele judiciare au această obligație de a administra probe în mod obiectiv,echilibrat, fără părtinire, atât în favoarea, cât și în defavoarea părții.

De asemenea, mai există o prevedere în teza a II-a a acestui aliniat care sancționeazăabuzul procesual în această materie. Astfel, se arată că respingerea sau neconsemnarea cu rea-credință a unei probe de către organele judiciare în defavoarea suspectului sau inculpatului

sancționează potrivit normelor de procedură.

Nu există însă nicio normă care să sancționeze acest comportament. Pede altă parte, regimul nulităților, astfel cum este reglementat, nu permite înasemenea situație decât cel mult sancțiunea nulității relative, care esteaproape imposibil de probat (ea nu poate fi constatată decât dacă se facedovada existenței unei vătămări procesuale).

PRINCIPIULNE BIS IN IDEM

Principiulne bis in idem (art. 6 C.pr.pen.) nu reprezintă o noutate, întrucât acest principiuera cunoscut și sub imperiul Codului de procedură penală anterior. El rezultă din noțiunea autoritate de lucru judecat , care înseamnă puterea conferită de lege unei hotărâri penaledefinitive de a fi pusă în executare în ceea ce privește efectul pozitiv și de a interzice o nouăurmărire și o nouă judecată privind aceeași faptă și împotriva aceleiași persoane din perspectiva efectului negativ al autorității de lucru judecat. Or, principiulne bis in idem are la

bază autoritatea negativă de lucru judecat. Astfel, potrivit acestui principiu, nicio persoană nu putea fi urmărită sau judecată pentru aceeași faptă pentru care anterior a fost judecată cu caracdefinitiv – fie achitată, fie condamnată.

Este necesară determinarea înțelesului celor doi termeni care compun acest principiu anume „ne bis” și „idem”. „ Ne bis” privește decizia sau judecata prealabilă, care trebuie să aibă


18/253


18

caracter definitiv și să poarte în mod obligatoriu asupra fondului cauzei, iar „idem” priveșteidentitatea de faptă și de persoană între judecata prealabilă și judecata ulterioară.

Pentru înțelegerea acestui principiu este necesară, pe lângă aplicarea regulilor interne de

procedură penală, și luarea în considerare a jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omuîn ceea ce privește aplicarea art. 4 din Protocolul nr. 7 adițional la Convenția EuropeanăDrepturilor Omului. Într-o hotărâre recentă pronunțată împotriva României1, Curtea europeană,în ceea ce privește delimitarea domeniului de acțiune a autorității de lucru judecat, a decis identitatea nu trebuie să privească fapta în integralitatea sa, fiind suficient să priveascăanumite elemente esențiale care trebuie să fie comune atât în procedura prealabilă, cât și în caz procedurii ulterioare, constatând că a avut loc o violare a art. 4 din Protocolul nr. 7 adițional

Convenție. Există autoritate de lucru judecat și atunci când procedura ulterioară privește aceefaptă, dar sub o încadrare juridică diferită.

PRINCIPIUL OBLIGATIVITĂȚII PUNERII ÎN MIȘCARE ȘI EXERCITĂRII ACȚIUNPENALE

Potrivit art. 7alin. 1 C.pr.pen., procurorul este obligat să dispună punerea în mișcare șexercitarea acțiunii penale atunci când există probe din care rezultă săvârșirea de către inculpaunei infracțiuni.

Se observă că acest cod folosește termenul de „infracțiune” în toatecazurile – după părerea noastră, folosirea acestui termen înainte de o hotărâredefinitivă de condamnarea asupra fondului cauzei pune în discuție respectarea principiului prezumției de nevinovăție.

În realitate, acest principiuenunțat în alin. 1 al art. 7 C.pr.pen. echivalează cu un alt principiu, la care doar aparent s-a renunțat prin intrarea în vigoare a actualului cod, și anumeprincipiul oficialității. Oficialitatea procesului penal obligă procurorul ca în toate cazurile încare sunt îndeplinite condițiile prevăzute de lege să efectueze actul pe care îl prevede legea.

1 CEDO, hot. Butnaru și Bejan-Piser c. României , 23 iunie 2015.În speță, după ce s-a dat o hotărâre definitivă privind săvârșirea infracțiunii de loviri sau alte violențe, a fost declanșată o nouă procedură finalizată cu o nohotărâre pentru aceeași faptă sub o altă încadrare juridică, respectiv pentru tâlhărie.


19/253


19

De la acest principiu sunt două excepții, prevăzute în art. 7 C.pr.pen. și anume: în alin.oportunitatea urmăririi penale și în alin. 3 situațiile de disponibilitate.

După părerea noastră,oportunitatea urmăririi penale, care este preluată din legislațiile

anglo-saxone, nu este un principiu în dreptul nostru, ci ea este menționată în Codul de procedu penală doar cu titlul de excepție, principiul fiind cel al obligativității punerii în mișcare exercitării acțiunii penale în toate cazurile. În mod excepțional însă, dacă raportat la elementeconcrete ale cauzei, procurorul apreciază că interesul public nu cere ca obiectul acțiunii pen(tragerea la răspundere penală) să fie realizat, poate dispune renunțarea la urmărirea penală (a318 C.pr.pen.1).

Există două situații de disponibilitate ale urmăririi penale și anume: în cazulinfracțiunilor pentru care legea prevede condiția plângerii prealabile a persoanei vătămate, precum și în cazul infracțiunilor pentru care legea prevede condiția sesizării/autorizării organu prevăzut de lege sau de îndeplinire a unei alte condiții de procedură prevăzute de lege. În acestesituații, procurorul nu își mai poate exercita funcția de urmărire, respectiv nu va putea punemișcare acțiunea penală.

PRINCIPIUL CARACTERULUIECHITABIL ȘI DURATEI REZONABILE A

PROCESULUI PENALÎn art. 8 C.pr.pen. se arată că organele judiciare penale au obligația de a desfășur

urmărirea penală și judecata cu respectarea garanțiilor procesuale și a drepturilor părților și aesubiecților procesuali, astfel încât să se asigure constatarea la timp și complet a faptelor caconstituie infracțiuni, nicio persoană nevinovată să nu fie trasă la răspundere penală și ori persoană care a săvârșit o infracțiune să fie pedepsită potr ivit legii, într-un termen rezonabil.

Formularea acestui principiu este însă defectuoasă, nefiind completă.Se prevede că urmărirea și judecata se desfășoară cu respectarea garanțiilor,ceea ce ar însemna că în celelalte faze procesuale (camera preliminară și fazade executare) nu este necesar să se respecte dreptul la un proces echitabil. De

1 Aceasta este reglementată deficitar, întrucât este posibilă și în cazurile în care nu este cunoscută persoaninculpatului.


20/253


20

aceea, considerăm că acest principiu trebuia formulat altfel, încât să prevadăcă tot procesul penal, în ansamblul său, trebuie să se desfășoare curespectarea garanțiilor procesuale și a drepturilor prevăzute de lege.

În al doilea rând, fără nicio rațiune, în cadrul acestui principiu estereluat scopul procesului penal, la care noul Cod de procedură penală arenunțat doar formal și anume constatarea la timp și în mod complet a faptelorcare constituie infracțiuni,ca nicio persoană nevinovată să nu fie pedepsită șiorice persoană care a săvârșit o infracțiune să fie pedepsită potrivit legii. Aceste exigențe nu pot privi acest principiu, al caracterului echitabil – ele privesc procesul penal, care constituie obiectul procedurii penale.

Ceea ce este pozitiv este aceea că se pune pe primul plan exigența caretrebuie să caracterizeze procesul penal de pretutindeni – ca o persoană careeste nevinovată să nu fie pedepsită. Este mult mai grav ca o persoană care estenevinovată să fie pedepsită decât ca o sută de vinovați să nu fie pedepsiți.

Legat de cerința ca procesul penal să serealizeze într-un termen rezonabil – rezonabilitatea este relativă, se apreciază în concret de lacaz la caz . Pentru aceasta, estenecesar să se țină seama și de jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului privind ac principiu. Rezonabilitatea duratei face parte ea însăși din caracterul echitabil al procesului penEchitatea este o noțiune complexă – ea include numeroase elemente, cum ar fi cerința ca instanțasă fie prevăzută de lege, exigența de imparțialitate a instanței, include exigența dcontradictorialitate, publicitateși egalitate de armeîntre acuzare și apărare și include șiduratarezonabilă a procesului penal, dreptul la apărare și prezumția de nevinovăție (chiar dacă ea este prevăzută ca un principiu distinct al procesului penal).

Durata rezonabilă, care pretinde ca durata procesului penal să fie o durată scurtă – altfel, procesul penal nu poate fi eficient raportat la finalitatea acestuia, nu poate fi confundată cugraba.

Graba în soluționarea unui proces penal poate să dăuneze grav,iremediabil, realizării dezideratului unui proces penal echitabil. Asistăm astăzi


21/253


21

la o grăbire a procesului penal, care afectează calitatea justiției, calitatearealizării procesului penal și compromite iremediabil acest important principiu, care nu este unul formal.

PRINCIPIUL GARANTĂRII DREPTULUI PERSOANEI LA LIBERTATE ȘISIGURANȚĂ

Acest principiu este formulat în termeni generali în art. 9 alin. 1 C.pr.pen. în care se aratăcă, în cadrul procesului penal, oricărei persoane i se garantează atât dreptul la libertate, câtdreptul la siguranță.

Formularea este defectuoasă – Codul de procedură penală actual a

preluat textele corespunzătoare din Codul de procedură penală anterior, fără să le adapteze. Pentru procesul penal nu prezintă importanță persoanele care se află în afara acestuia – prin urmare, era necesar să se limiteze acest dreptla persoanele implicate în procesul penal și care sunt afectate, a cărorlibertate este lezată prin actele și măsurile care pot fi dispuse în procesul penal: suspectul sau inculpatul. Este pozitiv însă faptul că este prevăzut șidreptul la siguranță, aflat în strânsă legătură cu dreptul la libertate.

Dreptul la libertate a unei persoane în cadrul dreptului penal privește libertateaindividuală a persoanei în sensul de libertate fizică – libertatea de a se deplasa (de a merge și de aveni) potrivit propriei voințe libere. De aceea, sub aspect procesual penal, libertatea individua poate fi definită ca absența restrângerii sau privării de libertate. O persoană este liberă în cadunui proces penal atunci când nu s-a dispus nicio măsură preventivă de restrângere sau de privarede libertate.

Dreptul la siguranță privește respectarea de către organele judiciare penale a garanțiilor procesuale care privesc libertatea individuală. Este important faptul că, în acest scop, în artalin. 2 C.pr.pen. se prevede că măsurile privative sau restrictive de libertate pot fi dispuse încadrul procesului penaldoar în mod excepțional – libertatea rămânând astfel principiul – și doarîn cazurile și condițiile prevăzute de lege, care, așa cum vom vedea, sunt stricte.


22/253


22

Art. 9 alin. 3C.pr.pen. reglementează o situație specială, când față de o persoană caretrebuie să aibă o anumită calitate procesuală – aceea de inculpat(persoana față de care a fostformulată acuzația prin punerea în mișcare a acțiunii penale – s-a luat măsura arestăr ii preventivesau a arestului la domiciliu. Textul vorbește despre „arestare”, fără să facă distincția întrearestare preventivă și arest la domiciliu. Cu toate că formula nu este corelată cu noțiunile pe cale folosește Codul de procedură penală, ea are în vedere în egală măsură arestarea preventivă șiarestul la domiciliu – ambele fiind măsuri privative de libertate. În cazul în care se dispune unadintre aceste măsuri față de inculpat, organele judiciare penale auobligația de informare apersoanei are state cu privire la motivele arestării, iar persoanele față de care s-a dispus unadin aceste măsuri aredreptul de a formula contestație – o cale de atac ordinară specificămăsurilor preventive, care înlocuiește recursul din vechea reglementare.

Această reglementare de principiu este însă insuficientă și incompletă, pentru că s-ar putea înțelege că organele judiciare penale au obligația deinformare doar în situația în care se dispun măsuri extrem de grave față deinculpat (arestare preventivă, arest la d omiciliu) – or obligația există în toatecazurile. De asemenea, s-ar înțelege și că doar în situația acestor măsuri persoanele ar putea uza de cale de atac. Or și în cazul celorlalte măsuri preventive (reținerea, controlul judiciar, controlul judiciar pe cauțiune) existăcăi de atac prevăzute de lege – în cazul reținerii există plângerea, iar în cazulcelorlalte două contestația. De aceea, conținutul alin. 3 al art. 9 C.pr.pen. esteincomplet, trebuind însă interpretat într -un sens larg.

Art. 9 alin. 4și alin. 5 C.pr.pen.se referă la situația în care se constată că omăsurăpreventivă a fost dispusă cu încălcarea dispozițiilor prevăzute de lege. Astfel, atunci când omăsură preventivă – fie restrictivă, fie privativă de libertate – este nelegală estecaz de revocare

obligatoriea măsurii preventive. După părerea noastră, și acest text este reglementat doar parțial

întrucât, așa cum vom vedea, nelegalitatea este doar unul din cazurile în care se dispune revocarea – aceasta trebuie dispusă și în cazurile încare seconstată că nu mai există temeiurile de fapt sau juridice.


23/253


23

De asemenea, se mai prevede că dacă persoana interesată se află în stare de reținere saarestare (și măsura este nelegală), este obligatorie punerea acesteia în libertate. O asemeneaobligație există și în situația în care se dispune arestul la domiciliu, care are aceeași natu juridică cu arestarea preventivă1, fiind o măsură privativă de libertate.

Ultimul aliniat al art. 9 C.pr.pen. prevededreptul la reparație în cazul de luare a uneimăsuri preventive privative de libertate cu încălcarea dispozițiilor legale.

PRINCIPIUL GARANTĂRII DREPTULUI LA APĂRARE

Dreptul la apărare este un alt principiu, prevăzut în art. 10 C.pr.pen., care are un conținutcomplex – acesta este reliefat chiar încuprinsul alin. 1, în care se prevede în mod expres că

părțile și subiecții procesuali principali audreptul de a se apăra ei înșiși (personal, fără sărecurgă la un avocat) saudreptul de a fi asistați de un avocat. Această prevedere este extremde importantă – ea se corelează cu art. 10 alin. 5 C.pr.pen., care instituieobligația corelativă aorganelor judiciare penale (atât a organelor de urmărire penală, cât și a judecătorilor șiinstanțelor de judecată) de a asigura exercitarea deplină și efectivă a dreptului la apărare părților 2 și subiecților procesuali principali3 . Pentru aceasta, este necesar să se asigurerespectarea tuturor garanțiilor procesuale și atunci când dreptul de apărare se exercită personal

către părți și subiecți procesuali principali, respectiv să li se asigure posibilitatea de a uza toate mijloacele procesuale pentru ca exercițiul acestui drept să nu fie unul formal, ci eficientefectiv.

În continuare, s-au reprodus în Codul de procedură penală prevederi din ConvențiaEuropeană a Drepturilor Omului. Astfel, se prevede în art. 10 alin. 2 C.pr.pen. un drept specia prevăzut numai pentru părți, subiecți procesuali principali și pentru avocat4 – aceștia audreptulde a beneficia de timpul și înlesnirile necesare pregătirii apărării . Este o prevedere generală,

care face ca jurisprudența Curții europene a drepturilor omuluiîn materiesă fie aplicabilă.

1 În alte legislații, cum ar fi de pildă Codul de procedură penală italian, se prevede în mod expres că arestul domiciliu este arestare preventivă. 2 Părțile în procesul penal sunt inculpatul, partea civilă și partea responsabilă civilmente. 3 Subiecții procesuali principali sunt persoane interesate, dar care nu au calitatea de parte; aceștia sunt suspectul persoana vătămată. 4 Avocatul estesubiect procesual distinct în actualul Cod de procedură penală.


24/253


24

De asemenea, se mai prevede în alin. 3 al art. 10 C.pr.pen. un drept la informare distinc pentru suspect și pentru inculpat, car e ține seama de etapele distincte pe care le parcuge un proces penalîn faza de urmărire penală. Astfel, se prevede mai întâi căsuspectul 1 are dreptul

de a fi informat, înainte de a fi audiat, cu privire la fapta materială și încadrarea juridică afaptei pentru care se efectuează urmărirea penală.Distinct, semai prevede căinculpatul 2 aredreptul de a i se aduce la cunoștință fapta materială și încadrarea juridică pentru care s-apus în mișcare acțiunea penală. În ambele cazuri, există obligativitatea informării în termenulcel mai scurt – în cazul suspectului, iar în cazul inculpatului, informarea trebuie să se facăimediat după punerea în mișcare a acțiunii penale.

În cadrul acestui principiu se prevede de asemenea, în alin. 4 al art. 10 C.pr.pen.,dreptul

la tăcere, care este recunoscut atât suspectului, cât și inculpatului. Dreptul la tăcere reprezindreptul de a nu da nicio declarație atunci când este audiat și de a nu răspunde la nicio întrebare atunci când este întrebat cu privire la fapta pentru care este audiat de organul judiciar.

Reglementarea acestui drept este însă incompletă și intră în contradicție cu alte prevededin partea specială a Codului de procedură penală, pentru că nu se prevede obligația pentorganul judiciar de a avertiza pecel interesat cu privire la consecințele exercițiului dreptului latăcere. Procurorul, organul de cercetare penală și instanța de judecatăau obligația de a atrage

atenția suspectului sau inculpatului cu privire la consecințele exercitării acestui drept – respectiv să îi atragă atenția că dacă va da o declarație, atunci declarația poate fi folosiîmpotriva sa ca mijloc de probă, iar în situația în care nu va da declarație, tăcerea nu va interpretată în defavoarea sa.

Ultimul aliniat al art. 10 C.pr.pen. conține o prevedere surprinzătoare – se prevede cădreptul la apărare trebuie exercitat cu bună-credință, potrivit scopului recunoscut de lege.Legiuitorul a introdus această prevedere întrucât, în ceea ce privește cadrul în care se exerc

dreptul la a părare (care nu trebuie absolutizat), s-a constatat jurisprudențial că, în numeroase

1 Suspectul este un subiect procesual interesat – persoană față de care s-a dispus efectuarea în continuare a urmăririi penale (etapa urmăririi penalein personam), fără să fi fost pusă în mișcare acțiunea penală – care nu este parte în procesul penal. 2 Inculpatul este suspectul care a devenit parte în proces prin punerea în mișcare a acțiunii penale.


25/253


25

cazuri, în exercițiul dreptului la apărare se formulează cereri care nu urmăresc altceva dectergiversarea soluționării cauzei.

În opinia noastră, introducerea acestei cerințe în cuprinsul art. 10

C.pr.pen. privind dreptul la apărare este o eroare, pentru că o asemenea prevedere nu este utilă – exercitarea abuzivă a drepturilor fiind sancționată caabatere judiciară1. Mai mult, prevederea este extrem de riscantă pentru o garantare reală a dreptului la apărare pentru că poate induce ușor ideea relei-credințe în exercitarea dreptului la apărare. În același timp, o asemenea prevedere crează o situație deinegalitate întreacuzare și apărare. Credem cădacă leguitorul a considerat că este necesar să prevadă că dreptul la apărare

nu poate fi exercitat oricum, ci cu bună-credință, o prevedere similară trebuia să existe și pentru dreptul pe care îl are procurorul de a acuza – astfel, să se prevadă că atât apărarea, cât și acuzarea nu pot fi exercitate decât cu bună-credință.

PRINCIPIUL RESPECTĂRII DEMNITĂȚII UMANE ȘI A VIEȚII PRIVATE

Art. 11 C.pr.pen. reglementează două principii:principiul respectării demnității umane

– prevăzut în alin. 1, care pune în valoare art. 3 din Convenția Europeană a Drepturilor Omulu jurisprudența abundentă în această materie (1) șiprincipiul respectării vieții private, ainviolabilității domiciliului și a secretului corespondenței – în alin. 2 (2). Se mai prevede înalin. 2 că restrângerea acestor din urmă drepturi este permisă numai cu respectarea unor condstricte care trebuie să fie prevăzute de lege și numai dacă o asemenea restrângere este necesaSe pune problema aplicării acestui principiu în special în materia măsurilor preventive,a percheziției și în materia administrării probelor speciale de supraveghere sau cercetare.

1 Sancțiune specifică prevăzută de Codul de procedură penală actual, după modelul Codului de procedură pena anterior.


26/253


26

PRINCIPIUL FOLOSIRII LIMBII ROMÂNE CA LIMBĂ OFICIALĂ ȘI A GARANTĂRIIDREPTULUI LA UN INTERPRET

Se prevede cu titlul de principiu în art. 12 C.pr.pen. că în procesul penallimba română

este limba oficială.Pentruminoritățile naționale există o prevedere specială – li se permite să folosească

limba maternă, însă ulterior,toateactele de procedură se întocmesc în limba română.

De asemenea, există o prevedere specială și pentrupersoanele care nu vorbesc, nu înțeleg sau nu se pot exprima în limba română – cărora li se asigură în mod gratuit uninterpret în toate fazele procedurii judiciare, atât în vederea consultării dosarului, cât și pentruvorbi în proces în fața instanței, pentru a pune concluzii și pentru a utiliza toate mijloacele deapărare prevăzute de lege. Mai există o prevedere preluată dinDirectiva 2010/64/UE a Parlamentului European și a Consiliului 1 privind dreptul la interpretare și traducere în cadr ulproceduri lor penale și prin care se arată că în cazurile în care asistența juridică este obligatoriesuspectului sau inculpatului i se asigură în mod gratuit posibilitatea de a comunica prin interpcu avocatul.

În aliniatul ultim se prevede în mod explicitcă interpretul trebuie să fie doar uninterpret

autorizat , cu precizarea că în noțiunea interpret autorizat, care este o noțiune mai largă, intră traducătorul autorizat.

După părerea noastră, asemenea prevedere poate îngrădi semnificativaccesul suspectului sau a inculpatului la un avocat, pentru că numărulinterpreților autorizați este destul de restrâns. Considerăm că în relația cuavocatul interpretul/traducătorul nu ar trebui să fie obligatoriu unul autorizat- ar trebui să se permită ca interpretarea să se poată face de către orice altă

persoană.

1 Din 20 octombrie 2010.


27/253


27

APLICAREA ÎN TIMP ȘI SPAȚIU A NORMELOR DE PROCEDURĂPENALĂ

APLICAREA ÎN TIMP A LEGII PROCESUAL PENALE

În ceea ce privește aplicarea în timp a legii procesual penale, ea este reglementată în a13 alin. 1 C.pr.pen., în care se arată că este aplicabilprincipiul activității legii – ceea ceînseamnă că toate actele și toate măsurile se efectuează potrivit legii în vigoare.

Spre deosebire de dreptul penal material, criteriul de aplicare în timp a legii de procedurănu este cel al săvârșirii infracțiunii, ci cel al realizării actelor/ al luării măsurilor în cadru procesului penal (al efectuării activității cu caracter procesual penal). De aceea,normele de

procedură sunt de imediată aplicare.

În materie procesual penală, principiul activității legii de procedură determină în esență consecințe:

(1) aplicabilitatea legii de procedură din momentul intrării în vigoare până în momentulieșirii din vigoare pentru toate actele care se efectuează și pentru toate măsurile carese dispun în acest interval;

(2) menținerea ca valabile a tuturor actelor de procedură și tuturor măsurilor dispuseînainte de intrarea în vigoare a legii de procedură;

(3) lipsirea de efect a legii de procedură după ieșirea ei din vigoare pentru t oate acteleefectuate ulterior și măsurile dispuse ulterior , chiar dacă procesul penal a fost începutanterior intrării în vigoare.

Principiul activității cunoașteexcepții:

(1) situații de retroactivitate – retroactivitatea este prevăzută expres pentru un singur caz, celal nulităților. Astfel, nulitățile privind acte efectuate înainte de intrarea în vigoare a legiide procedură se soluționează în condițiile noii legi. Dacă legea nouă de procedură nu mconține condiția care nu este îndeplinită de un act efectuat înainte de intrarea ei învigoare, actul, chiar dacă era nul potrivit legii vechi, devine valabil potrivit legii noi.

(2) situații de ultraactivitate – privesc trei materii:


28/253


28

a. competența – chiar dacă legea nouă de procedură prevede competența unei alteinstanțe, instanța care a dat hotărârea în primă instanță rămâne competentă potrivlegii anterioare;

b. căile de atac – căile de atac sunt în principiu cele care sunt prevăzute de legea învigoare în momentul pronunțării hotărârii. În acest caz ultraactivitatea este prevăzută doar pentru asigurarea dreptului la o cale de atac.Cu toate acestea, art. 11 alin. 1 LPACPP1 prevede că dacă la momentul în care aintrat în vigoare legea nouă de procedură (Codul de procedură penală actual) nexpirase deja termenul de exercitare a căii de atac împotriva hotărârii pronunțateîn apel, calea de atac nu mai este recursul, ci recursul în casație – care este o calede atac extraordinară, ceea ce face ca hotărârea instanței de apel să devinădefinitivă și executorie. Astfel, o persoană care după obținerea unei hotărâri în primă instanță avea laîndemână două căi ordinare de atac – apelul și recursul, s-a aflat apoi în situațiade a mai avea doar una. Strategia de apărare a persoanei putea presupune căanumite aspecte să fie lăsate pentru a fi invocate doar în ultima cale de atac,mizând pe un efect evaluat anterior – prin urmare, situația creată prin LPAîncalcă principiul general al echității și cel al dreptului universal la o cale de

atac și cerințele de previzibilitate și de accesibilitate a legii de procedură. c. termenele – termenele sunt cele care erau prevăzute de legea care era în vigoare la

momentul la care ele au început să curgă.

APLICAREA ÎN SPAȚIUA LEGII PROCESUAL PENALE

Art. 13 alin. 2 C.pr.pen. reglementeazăprincipi ul teritorialității – se prevede că legeade procedură se aplică pe teritoriul țării noastre ca o consecință a principiului suveranități

statului, în afara situațiilor prevăzute expres de lege. Excepțiile de la principiul teritorialității su

1Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală și pentmodificarea și completarea unor acte normative care cuprind dispoziții procesual penale.


29/253


29

prevăzute de Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internațională în materie penală1 .

Domeniul de aplicabilitate a acestui principiu al teritorialității este astăzi restrân

semnificativ datorită numeroaselor reglementări internaționale2, a integrării sistemului nostru de procedură penală a legislațiilor celorlale state membre ale Uniunii Europene – datorităinfluențelor covârșitoare asupra procesului penal a reglementărilor internaționale privindrepturile omului și inclusiv a jurisdicțiilor de la Luxemburg și Strasbourg, putându-se vorbi de ointernaționalizare a procedurii penale.

1 Publicată în M. Of. nr. 594 din 1 iulie 2004.2 Deja au aplicabilitate directă în procesul penal intern numeroase acte normative ale Uniunii Europene. Spexemplu, Directiva 2010/64/UE a Parlamentului European și a Consiliului privind dreptul la interpretare șitr aducere în cadru l procedur il or penale și Directiva 2012/13/UE a Parlamentului European și a Consiliuluiprivind dreptul l a inf ormare în cadrul proceduri lor penale.


30/253


30

ACȚIUNILE ÎN CADRUL PROCESULUI PENAL

Procesul penal constă într -o succesiune de acte care se îndreaptă întotdeauna spre unanumit scop, în conformitate cu principiulstabilirii adevărului, fiind necesar să se stabilească

dacă s-a comis o faptă, dacă fapta este infracțiune și dacă ea a fost comisă de o anumită persoanurmărindu-se condamnarea, aplicarea unei pedepse și eventual, dacă e cazul, și reparare prejudiciului cauzat prin infracțiune. În cadrul procesului penal se declanșează în general doufeluri de acțiuni: oacțiune penală – care se realizează de Ministerul Public, în numele statului șicare urmărește aplicarea unor sancțiuni penale persoanelor vinovate de săvârșirea unorinfracțiuni, și oacțiune civilă – care de regulă aparține persoanei vătămate care se constituie parte civilă și solicită repararea prejudiciului cauzat prin infracțiune.

Acțiunea penală determină nașterea raportului procesual penal fundamental dintre stat persoana care este acuzată de săvârșirea unei infracțiuni. În acest fel, dacă raportul de drept pematerial se naște chiar din însăși încălcarea normei de incriminare – adică prin săvârșirea fapteicare poate constitui o infracțiune, raportul procesual penal se naște mult mai târziu, prdeclanșarea acțiunii penale.

Acțiunea penală este oacțiune principală - ea mai poate fi denumită ca fiindacțiunea publică și formează latura penală a procesului penal. Ea nu poate lipsi din cadrul procesului penal.

Acțiunea civilă poate fi alăturată procesului penal – ea are la bază orăspundere civilădelictuală, însă atunci când acțiunea civilă se declanșează în cadrul procesului penal ea artrăsături proprii, are o configurație specifică, diferită de cea a acțiunii civile exercitate lainstanță civilă și care este dată de acțiunea penală, de care depinde. Astfel, acțiunea civilă acaracter secundarfață de acțiunea penală și se soluționează, de principiu, deodată cu acțiunea

penală alături de care formează fondul procesului penal.

ACȚIUNEA PENALĂ

Acțiunea penală este reglementată în Noul Cod de procedură penală în termeni aproapidentici cu cei folosiți în codul anterior, în art. 14-18 C.pr.pen. Aceasta estemijlocul juri dic prin


31/253


31

care statu l, prin intermediul Ministerului Public, solicită unei instanțe penale tragerea larăspundere penală a inculpatului, atunci când se stabilește că acesta este vinovat de săvârșireaunei infracțiuni .

Vinovăția se poate stabili doar în cadrul judecății. Ministerul Public ca reprezentant alstatului este cel care, prin intermediul acțiunii penale, aduce conflictul de drept penal născut dsăvârșirea unei infracțiuni în fața unei instanțe pentru a fi judecat și pentru ca inculpatului, acuîn prealabil de săvârșirea unei infracțiuni, să i se aplice o pedeapsă, pronunțându-se o soluție decondamnare.

În privințaobiectului acțiunii penale, art. 19 alin. 1 C.pr.pen. prevede că acesta constă întragerea la răspundere penală a unei persoane care a săvârșit infracțiuni.

Tragerea la răspundere penală se realizează prin aplicarea unei sancțiuni penale în urma unei judecăți, de către o instanță penală. De aceea,considerăm că menținerea acestei prevederi în Codul de procedură penalăactual este total necorespunzătoar e – ea nu ține seama de modificările care au fost aduse acțiunii penale prin Noul Cod de procedură penală, care prevede căea trebuie pusă în mișcare în mod obligatoriu în cursul urmăririi penale. Or,în aceste condiții, dacă acțiunea penală trebuie pusă în mișcare în cursulurmăririi penale, de către procuror, prin ordonanță, mai poate aceasta avea ca obiect tragerea la răspundere penală? Nu, sub nicio formă – obiectulacțiunii penale nu poate fi realizat în cursul urmăririi penale.

În același timp este nepotrivită și prevederea cuprinsă în art. 14 alin. 2 C.pr.pen., carstabilește căpunerea în mișcare a acțiunii penale se realizează prin actul de inculpareprevăzut de lege.

Această prevedere, care și ea a fost preluată din Codul de procedură penală anterior, nu mai are nicio rațiune. Sub codul anterior, inculparea se putea realiza prin mai multe acte:

(1) de către procuror, în faza de urmărire penală;


32/253


32

(2) de către instanța de judecată prin procedeul de extindere a procesului penal cu privire la alte fapte/persoane – care astăzi numai există;

(3) de către persoana vătămată, când acțiunea penală se punea înmișcare la plângerea prealabilă – procedeu care astăzi nu maiexistă, procurorul fiind singurul care în faza de urmărire penală poate dispune punerea în mișcare a acțiunii penale;

(4) în cazul Președintelui României, punerea sub acuzare menționatăde art. 96 Constituție – care acum nu mai constituie act deinculpare, fiind nevoie de intervenția procurorului.

De aceea, părerea noastră este că această prevedere trebuie interpretată în sensul că îreglementarea actuală punerea în mișcare a acțiunii penale, care înseamnă în esență formularacuzației oficiale împotriva unei persoane cu privire la săvârșirea unei infracțiuni, aparțiexclusiv Ministerului Public (procuror ului). În prezent, în lumina Codului de procedură penalăactual există un singur act de inculpare, prin care se poate pune în mișcare acțiunea penalordonanța procurorului de punere în mișcare a acțiunii penale, care poate fi dispusă doar încursul urmăr irii penale.

Această reglementare însă este extrem de defectuoasă, pentru că încursul urmăririi penale sub nicio formă nu se poate realiza obiectul urmăririi penale, aceasta însemnând cădin momentul în car e procurorul a pus înmișcare acțiunea penală, acesta nu mai poate dispune asupra cu pr ivire laaceasta , fiind obligat să aducă acțiunea penală în fața unei instanțe penale. În procesul penal din țara noastră, în faza de urmărire penală, din cauza acesteideficiențe de reglementare – preluată din codul anterior și fără să fie operate

schimbările cuvenite – face din păcate ca astăzi acțiunea penală pusă înmișcare de către procuror în urmărire penală prin intermediul ordonanței sădevină o simplă formalitate. Astăzi, întrucât acțiunea penală nu mai poate f i pusă în mișcare prin rechizitoriula finalul urmăririi penale , ci doar prinordonanță în cursul urmăririi penale, se poate constata cu ușurință că procurorul pune în mișcare acțiunea penală aproape întotdeauna după ce


33/253


33

dispune efectuarea urmăririi penale în continuare față de o anumită persoană,ceea ce crează riscul unui formalism inutil care nu ține seama de importanțacapitală pe care trebuie să o aibă acțiunea penală în cadrul procesului penal.

Acțiunea penală este actul de procedură de cea mai mare importanță, pentru că aceasfixează limitele judecății – stabilește cadrul procesului penal. De aceea, ordonanța procuroruluide punere în mișcare a acțiunii penale nu ar trebui să reprezinte un act formal, ci un act care bazează pe probe serioase, pe o analiză a probelor, care trebuie să aibă aptitudinea funcționalăa aduce conflictul penal în fața instanței penale în vederea judecății și eventual a condamnăinculpatului.

Art. 14 alin. 3 C.pr.pen. este în contradicție flagrantă cu însăși rațiunea acțiunii penale.Astfel, se prevede că acțiunea penală se poate exercita în tot cursul procesului penal – ca atare, șiîn cursul urmăririi penale, și în cursul executării. Or,obiectul acțiunii penale nu se poaterealiza nici în cursul urmăririi penale, nici în faza de executare – fază ulterioară rămâneriidefinitive a unei hotărâri de condamnare, când acțiunea penală este stinsă.

Art. 15 C.pr.pen. prevede condițiile care trebuie îndeplinite pentru punerea în mișcareacțiunii penale. Astfel cum se observă, ele privesc nu numai punerea în mișcare a acțiunii penaci și exercitarea acțiunii penale.

Reglementarea este neclară și este necorelată cu alte reglementări. Este necorelată cu art. 7 care reglementează principiul obligativității puneriiîn mișcare a acțiunii penale și cu art. 309 C.pr.pen. Această reglementare nu ține seama de momentele pe care le parcurge acțiunea penală în desfășurareaei, ea reprezentând în toate sistemele juridice ceea ce se cheamă „fondul procesului penal”. În practică, fondul reprezintă cele două acțiuni ale

procesului penal: penală și civilă.

Momentele pe care le parcurge acțiunea penală sunt în număr de 3: punerea în mișcareacțiunii penale, exercitarea acțiunii și stingerea acțiunii penale.

Punerea în mișcare a acțiunii penale reprezintă formularea acțiunii penale. Ea aparțineîn actuala reglementare exclusiv procurorului, în toate cazurile.


34/253


34

Cu toate acestea, art. 360 alin.2 C.pr.pen. pare să constituie o excepție, însă nu este.Acesta prevede că în cazul în care se comite o infracțiune de audiență (o infracțiune care comite în fața judecătorului sau a instanței de judecată) se prevede că procurorul care es prezent poate declara oral că începe urmărirea penală, pune în mișcare acțiunea penală și dispuchiar măsura preventivă a reținerii. Părerea noastră este că, și în acest caz, punerea în mișcareacțiunii penale se realizează în același fel, de către procuror. Declarația orală a procurorulexprimă doar manifestarea de voință a acestuia, care se consemnează în încheierea de ședincare are valoarea unui proces-verbal.

Punerea în mișcare se dispune întotdeauna în cursul urmăririi penale, de către procuro prin ordonanță motivată.

Procedeul ales de legiuitor este însă criticabil. Acțiunea penală, înopinia noastră, trebuie pusă în mișcare și ar putea fi pusă în mișcare doardupă finalizarea urmăririi penale, odată cu momentul în care procuroruldispune trimiterea în judecată.

Potrivit art. 15 C.pr.pen., pentru punerea în mișcare a acțiunii penale trebuie îndeplinitecumulativ două condiții:

- o condiție pozitivă- să existe probe din care să rezulte presupunerea rezonabilă că oinfracțiune a fost săvârșită de o anumită persoană. Ea este precedată întotdeauna,obligatoriu de începerea urmăririi penalein personam (față de o persoanăidentificată). Probele trebuie să fie serioase. Ele nu trebuie să atingă nivelustandardului cerut pentru pronunțarea unei soluții de condamnare, însă, după părerenoastră, trebuie să prezinte standardul probei care este cerută pentru trimiterea în judecată.Modul de reglementare al acestei condiții este defectuos pentru că textul nu e corelcu art. 7 și art. 309 C.pr.pen. care nu prevăd și condiția presupunerii rezonabile, fiinnecesar să existe probe din care să rezulte că inculpatul a săvârșit infracțiunea, ceea înseamnă o renunțare la elementul subiectiv. Probele care se cer pentru punerea îmișcare a acțiunii penale trebuie să fie în măsură să justifice și aducerea ei în fața uninstanțe penale pentru a fi soluționată.


35/253


35

- O condiție negativă- să nu existe nicio cauză legală de împiedicare a punerii înmișcare a acțiunii penale.

Cauzele legale de împiedicare a punerii în mișcare a acțiunii penale sunt prevăzute

expres de art. 16 C.pr.pen. În cadrul acestor cauze enumerate limitativ trebuie făcute douădistincții:

- Cauze care au ca efectlipsirea acțiunii penale de temei (infracțiunea): litera a-d șicauze care au ca efectlipsirea acțiunii penale de obiect (tragerea la răspundere penală): litera e-j.

- Cauze care au ca efectîmpiedicarea permanentă a punerii în mișcare a acțiunii penaleși cele care au ca efect împiedicarea temporară (literele f și j).

Vom face în continuare o prezentare a acestor cauze.

a. Fapta nu există

Înseamnă că fapta lipsește în materialitatea ei. Astfel, dacă se constată că lipseștelementul obiectiv acest caz de împiedicare este incident.

b. Fapta nu este prevăzută de legea penală sau ea nu a fost săvârșită cu vinovăția

prevăzută de lege Noțiunea de faptă prevăzută de legea penală este inspirată din definiția legală a

infracțiunii prevăzută în art. 17 C.pen. Acest caz trebuie înțeles într -un sens larg, în conformitatecu definiția infracțiunii. Sintagma „ fapta nu e prevăzută de legea penală” nu se limitează laipoteza în care ea nu este incriminată, ci ea are un înteles mai larg. Ea înseamnă absențatrăsăturilor de tipicitate ale infracțiunii care rezultă din compararea faptei materiale cu norma incriminare, adică lipsa elementelor constitutive ale infracțiunii, cu o singură excepție,

elementului subiectiv, care este menționat distinct în teza a doua a art. 16 lit. b C.pr.pen.c. Nu există probe că infracțiunea a fost săvârșită de o persoană

Asistăm la o relatare defectuoasă a textului care nu este permisă într -olege și mai ales într -o lege procesuală.


36/253


36

Interpretarea pe care o putem da e tot cea din codul anterior: infracțiunea nu a fossăvârșită de inculpat. Textul e aplicabil atunci când probele indică altă persoană decât persoasuspectului sau inculpatului.

d. Există o cauză justificativă sau de neimputabilitate

Este vorba de cauzele prevăzute de Noul Cod penal. Primele produc efecte cu privire toți participanții, în timp ce cauzele de neimputabilitate (cu excepția cazului fortuit) nu prodefecte cu privire la restul participanților.

O critică adusă textului este aceea că aceste cauze justificative și deneimputabilitate sunt prevăzute în definiția infracțiunii care se pare că sunt

incluse printre condițiile de tipicitate ale infracțiunii. Credem că sub acestaspect Codul de procedură penală nu este corelat cu Codul penal.

e. Lipsește plângerea prealabilă a persoanei vătămate, sesizarea sau autorizareaorganului competent, ori o altă condiție prevăzută de lege

În ceea ce priveștelipsa plângerii prealabile, acesta reprezintă un im piediment al puneriiîn mișcare a acțiunii penale. Acest impediment este unul temporar pentru că, dacă ulterior esîndeplinită condiția, acțiunea penală poate fi pusă în mișcare și ulterior, dacă este îndeplinităcondiția termenului prevăzut de lege. Art. 296 C.pr.pen. prevede expres că plângerea prealabtrebuie formulată în 3 luni de la data când persoana vătămată a cunoscut despre săvârșirea fapori, în cazul persoanelor fără capacitate de exercițiu sau cu capacitate de exercițiu restrânsă, când reprezentantul legal a luat la cunoștință despre săvârșirea faptei.

În ceea ce privește autorizarea sau sesizarea organului prevăzut de lege, sunt cazuri încare legea prevede astfel de cazuri. În cazul principiului personalității legii penale, se ceeautorizarea procurorului general al parchetului de pe lângă Curtea de Apel în a cărei rază se a parchetul care a fost sesizat sau după caz procurorul general de pe lângă Înalta Curte de Casași Justiție. Se mai cere autorizare și în ceea ce privește principiul realității prevăzut de art. C.pen., când se cere autorizarea procurorului general al parchetului de pe lângă Înalta Curte Casație și Justiție. În cazul membrilor guvernului ( Legea nr. 115/1999 privind responsabilitatea


37/253


37

ministerială1) se cere să existe o cerere de urmărire care are natura unei încuviințări, care trebuisă fie dată de Președintele României, iar dacă membrul guvenului este și membru aParlamentului, cererea de urmărire poate fi dată și de camera din care acesta face parte. Dlegea prevede existența unei cereri de urmărire, inițiativa urmăririi nu aparține acestora, aparține procurorului general al parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție. cazul membrilor Parlamentului European, conform tratatului Uniunii Europene, pentrefectuarea urmăririi penale se cere condiția încuviințării Parlamentului European. Pentru o paa infracțiunilor săvârșite de militari (cele prevăzute de art. 413-417 C.pen.) se cere sesizareacomandantului. Pentru infracțiunile la regimul transportului naval (Legea nr. 191/2003 privindinfracțiunile la regimul transportului naval2) se cere sesizarea comandatului navei sau după caz a proprietarului navei sau a comandatului autorității navale. În cazul Președintelui Români pentru infracțiunile de înaltă trădare (o excepție de la imunitate) se cere să existe un act d punere sub acuzare de către Parlamentul României. Punerea sub acuzare este o condi procedurală pentru punerea în mișcare a acțiunii penale și ea nu este un act de punere în mișca acțiunii penale. Formularea folosită este inadecvată, ea fiind o simplă încuviințare de urmăriSunt cazuri în care, pentru luarea unor măsuri preventive sau pentru încuviințarea unor proced probatorii (cum este cazul percheziției domiciliare sau a metodelor speciale de cercetare sau desupraveghere) se cere o autorizare. În cazul senatorilor și deputaților, pentru efectuarea un

percheziții domiciliare sau pentru luarea măsurii reținerii sau arestării se cere condițîncuviințării din partea camerei din care face parte deputatul sau senatorul. În cazul magistrațieste necesar, în vederea percheziției, reținerii sau arestării, să existe o încuviințare din partsecției din care face parte. Dacă se constată că lipsește sesizarea sau autorizarea ori altă condide procedură necesară pentru punerea în mișcare a acțiunii penale impedimentul este dotemporar.

1 Republicată în M. Of. nr. 200 din 23 martie 2007. 2 Publicat în M. Of. nr. 332 din 16 mai 2003.


38/253


38

f. Când a intervenit amnistia, prescripția răspunderii penale, decesul suspectului sauinculpatului persoană fizică sau radierea suspectului sau inculpatului persoană juridică

Este vorba despre cauze care înlătură răspunderea penală. În actuala reglementare nu es

permisă stingerea acțiunii penale în faza de cameră preliminară dacă se constată existența unimpediment legal care duce la încetarea procesului penal, cum este cazul decesului.

Considerăm că nu este normal ca într -o asemenea situația judecătorulde cameră preliminară să dispună începerea judecății pentru ca ulteriorinstanța de judecată să dispună încetarea procesului penal, aceastăreglementare fiind astfel criticabilă.

g. Persoana vătămată și - a retras plângerea penală în situațiile în care s-a comis oinfracțiune cu privire la care legea penală prevede condiția procedurală a existenței uneiplângeri prea

Documents

Cursuri ID p Generala 2015 2016