Despre proiectul EDU ODOFCând am început acest proiect, ne-am dorit să promo-văm învățarea în rândul adulților și educația continuă, creând o coaliție / un parteneriat la nivel european, pentru a împărtăși experiențe și exemple de bune practici.

Doi ani mai târziu, suntem bucuroși că toate aceste obiective au fost îndeplinite. Mai mult decât atât, am realizat zeci, dacă nu sute de activități care au însemnat mult pentru foarte multe persoane, în special pentru cele cu nevoi speciale.

Am văzut exemple minunate de persoane care și-au depășit statutul, poziția sau situația la un moment dat, s-au reîntors la educație sau învățare și au realizat, astfel, schimbări majore în viețile lor. Unii și-au schimbat locul de muncă. Unii fac mai mulți bani acum. Unii dintre ei sunt actualmente poziționați mai bine pe piața mun-cii. Unii se simt mai puternici, mai încrezători sau chiar împliniți. Unii fac ceea ce le place acum și trăiesc ferici-rea „până la adânci bătrâneți”.

Pe toată durata proiectului, am întrebat persoane care au continuat sau s-au întors la învățare ce i-a determinat să facă asta. Am primit răspunsuri foarte diverse. De la nevoia intrinsecă și bucuria de a învăța și a afla lucruri noi, până la nevoia găsirii unui loc de muncă nou sau a unuia mai bun, dorința de a aduce o schimbare în viață, dorința dezvoltării unei cariere sau a îmbunătățirii la nivel profesional, depășirea problemelor financiare sau pur și simplu nevoia unei pregătiri mai bune. O imagine impresionantă a numeroaselor motive pe care le poți avea pentru a începe să înveți sau să studiezi!

Șase întâlniri de proiect și două vizite bilaterale ne-au ajutat să realizăm un proiect bun și să obținem rezultate excelente. Toți partenerii s-au dovedit a fi gazde minu-nate în întâlnirile de proiect și ne-au arătat nu doar cum lucrează, dar ne-au și oferit exemple excelente de per-soane care au început procesele de educație și învățare fie târziu în viață, fie în circumstanțe nu foarte favora-bile. Am avut, printre parteneri, o organizație care se ocupă cu persoane cu dizabilități, două universități de vârsta a treia, o organizație pentru imigranți, o instituție pentru coordonarea educației și o organizație dedicată dezvoltării profesioniștilor din domeniul social. Una dintre cele mai bine primite părți ale proiectului a fost seria de traininguri organizate pe diverse teme:

computere, engleză la nivel începător, creare de bloguri, procesarea imaginii digitale. Am avut, de asemenea, câteva workshop-uri pentru persoane cu nevoi speciale sau cu oportunități reduse. Acestea au constituit un context ideal de învățare, e dezvoltare și de interacțiune cu alte persoane, în special pentru participanții cu oportunități reduse sau proveniți din medii defavoriza-te. Am completat evenimentele de învățare cu Edu-Café-uri, unde persoanele au putut să vină și să discute, la o ceașcă de cafea sau ceai, despre ceea ce înseamnă educația și învățarea, precum și cu o serie de conferințe naționale pe aceeași temă.

Sperăm că nu doar acest material final, pe care îl aveți acum în fața ochilor, dar și toate celelalte activități pe care le-am realizat de-a lungul celor doi ani, au încura-jat și vor încuraja și motiva în continuare oamenii să-și continue educația, să-și îmbunătățească aptitudinile și competențele și să își dezvolte cunoștințele de-a lungul întregii vieți. Indiferent de vârstă și de ocupație, învățarea e bună!

Promovarea proiectului a fost o muncă neîntreruptă. Am trimis nenumărate communicate de presă. Am creat postări pe paginile noastre web și Facebook. Am creat un blog și o pagină Facebook dedicate acestui proiect. Am utilizat liste de discuții, e-mailuri. Am creat flyere și postere, am emis diplome și certificate pentru participanți și câștigători. Am prezentat proiectul în rețelele noastre de parteneri și în cadrul altor eveni-mente de-ale noastre. Am discutat despre el cu prietenii noștri și cu membrii organizațiilor noastre. Am avut, de asemenea, conferințe dedicate.

Având în vedere toate acestea, considerăm că am atins și chiar depășit toate obiectivele:

1. Găsirea unor bune exemple de persoane din cate-gorii / situații dezavantajate, care și-au schimbat viața prin intermediul învățării la maturitate.

2. Crearea și diseminarea unui compendium a poveștilor de viață despre cum învățarea pe parcursul vieții le-a schimbat în bine traiul.

3. Dezvoltarea competențelor și aptitudinilor unor participanți cu oportunități reduse și creșterea motivației acestora.

Mai mult decât atât, am promovat nu doar educația, autoeducarea și conceptul de învățare de-a lungul întregii vieți, dar și dialogul intercultural, egalitatea de gen, diversitatea și non-discriminarea.

Parteneri de proiect:

Coordonator de proiect: Asociația Profestionist (România)

Partener 2: Collegium Civitas – Universitatea Vârstei a Treia (Polonia)

Partener 3: Babadag Ilce Milli Egitim Mudurlugu (Turcia)

Partener 4: AATI – Associação dos Amigos da Terceira Idade (Portugalia)

Partener 5: Associazione Culturale Abissinia (Italia)

Partener 6: Paraplegics Association of Greece - ETA(Grecia)

ROMÂNIADespre Asociația Profesionist

Asociația Profestionist este o organizație tânără, fonda-tă în 2011 de câțiva profesioniști din domeniul servi-ciilor seciale din Baia Mare. Organizația își propune să ofere oricărui profesionist din domeniu șansa de a-și îmbunătăți abilitățile, de a deveni profesioniști mai buni, de a ajuta persoanele aflate în dificultate, precum și persoanele / grupurile dezavantajate.

Menținem relații strânse cu alți profesioniști, cu ONG-uri, cu persoane cu dizabilități, cu familii și membri ai comunității. Cooperăm în special cu Asociația Esperan-do, care este una dintre organizațiile emblematice în ceea ce privește lucrul cu persoane cu nevoi speciale. Membrii Asociației au o experiență bogată în dome-niul educației adulților – peste paisprezece ani de experiență în domeniul social, peste treizeci de pro-iecte și finanțări, peste două sute de persoane ajutate, coordonatori și parteneri în mai mult de zece proiecte europene. Oferim traininguri pentru adulți, lucrăm cu părinții /familiile persoanelor cu dizabilități, asigurăm formarea specialiștilor care lucrează cu persoane cu dizabilități. De asemenea, lucrăm zilnic cu persoane cu dizabilități, cărora le oferim și sprijin educațional (prin-tre altele). Am văzut exemple foarte bune de succes și am susținut multe persoane cu dizabilități în a-și înde-plini dorințele în ceea ce privește educația și evoluția pe plan personal.

Suntem susținători ai învățării pe tot parcursul vieții și ai educației continue și credem că un profesionist bun nu se oprește niciodată din învățat. Dorim să promo-văm excelența, responsabilitatea, să creștem nivelul de profesionalism în activități pe care profesioniștii le fac în orice domeniu. Acordăm sprijin oricărei per-soane interesate să se dezvolte și să crească, în special profesioniștilor care lucrează cu persoane dezavantaja-te.

Asociația Profesionist este interesată în următoarele domenii:

- Aducerea laolaltă, formarea și organizarea profesioniștilor în: asistență socială, cultură, educație,

cercetare, sănătate, tineret, mediu, ONG, comunicare și altele;- Promovarea drepturilor, demnității, imaginii și poziției în societate a acestora;- Promovarea voluntariatului; - Comunicare și responsabilitate socială;- Formare, educație, consiliere, angajare;- Dezvoltarea de proiecte și cooperări la toate nivelurile;- Promovarea educației continue.

RO 1 - Judith Schuman

Judith (sau Jutka, așa cum o alintă familia și prietenii) este o persoană foarte activă. Chiar dacă și-a petrecut aproape întreaga viață într-un scaun cu rotile, iubește să învețe și să descopere lu-cruri noi, să socializeze și să ajute. A insistat să meargă la universitate, chiar dacă acest lucru a însemnat să fie nevoită să găsească, zilnic, colegi care să o ajute să urce scările cu scaunul cu rotile, pentru că liftul nu era funcțional.

S-a numărat printre cei mai buni studenți și numeroși colegi i-au solicitat ajutorul și și-au găsit inspirația în ea.

A fost membră a boardu-lui Asociației Esperando, o organizație a familiilor persoa-nelor cu dizabilități. Cere în permanență să lucreze ceva și este un voluntar activ de mulți ani.

1) Care este ultima școală absolvită/ ultimul curs la care ați participat?Facultatea de Comunicare și Relații Publice, Cursul de Consiliere privind orientarea în carieră, Cursul de făcut blog.

2) Ce impact sau ce schimbări a creat în viața dvs. aceasta? Am dobândit noi cunoștințe, am reușit o comunicare mai stilată, interacționarea cu diferite persoane, mi-am dezvoltat creativitatea spiritului estetic, o mai mare siguranță în mine, să-mi cunosc mai bine punctele mele tari și slabe, o imaginație estetică mai bună.

3) Ce v-a făcut să doriți să studiați, să urmați acel pro-gram? Dorința de a acumula cunoștințe noi și a cunoaște alte persoane care au păreri diferite de ale mele. De a face schimb de idei, de a cunoaște noi metode de lucru și dorința de a învăța mereu ceva nou, pe care să pot utili-za în favoarea altor persoane.

4) Ați beneficiat de vreun suport sau ajutor în a putea urma programul/ participa la curs? Da, și anume: de profesori competenți, materiale adec-vate cursului, transportul gratuit, iar după terminarea examenului am fost recompensați cu diplomă și premii. 5) A fost greu să urmați această formă de educație/ formare? Pentru mine nu, fiindcă mereu îmi doresc să învăț ceva nou și util pe care pot să fac și singură.

6) A meritat? De ce? Ce beneficii aveți acum? Da, fiindcă sunt o persoană cu nevoi speciale, pot să-mi fac un blog în care pot să-mi scriu ideile mele, blogul ac-tualizez destul de frecvent. Datorită caracterului meu și a ceea ce am învățat nu am complexe în comunicare. Ca și voluntară lucrez la Centru Comunitar Rivulus Pueris din Baia Mare, str. Ion Slavici 1 B.

RO 2 - Aniko Miklos

Aniko a lucrat pentru mulți ani în domeniul bancar. Era branch manager atunci când banca a trecut sub alt patronaj și a restructurat personalul. A fost concediată și a fost nevoie să-și găsească un nou loc de muncă. I-a fost imposibil să facă acest lucru în sectorul bancar, pentru că toate băncile au redus posturile și au încetat să facă angajări.

După parcurgerea unui curs vocațional, ea lucrează acum în domeniul consilierii profesionale și acordă sprijin pentru găsirea unui loc de muncă. Este foarte se-rioasă și a adus cu sine experiența, organizarea și iuțeala background-ului în domeniul bancar.

Este una dintre cele mai bune și de încredere consili-ere și este mereu dispusă să ajute persoanele care au nevoie.

1) Care este ultima școală absolvi-tă/ ultimul curs la care ați partici-pat?Anul trecut, fiind în șomaj, am descoperit cursul “Consilier orien-tare privind cariera”- organizat de Asociația Esperando prin Proiectul Phoenix. Mi-am dorit foarte mult să urmez acest curs, pentru că eram hotărâtă să-mi schimb radical cariera.

2) Ce impact sau ce schimbări a creat în viața dvs. aces-ta? În urma absolvirii cursului, am avut oportunitatea de a participa la procesul de selecție organizat de asociație pentru trei posturi de consilier orientare privind cariera. Am avut șansa să mă angajez și să lucrez într-un colectiv compact, deja foarte bine sudat, unde am reușit să mă integrez din primele zile.

3) Ce v-a făcut să doriți să studiați, să urmați acel pro-gram? După mulți ani petrecuți în sistemul bancar, postul pe care lucram a fost desființat. Am luat hotărârea de a face o schimbare. Mi-am dorit altceva și de aceea am ales să studiez ceva nou pentru mine. Îmi place foarte mult să lucrez cu oamenii și îmi doresc să mă implic în plan social. Așa că am ales acest curs.

4) Ați beneficiat de vreun suport sau ajutor în a putea urma programul/ participa la curs? În momentul în care am aflat de curs, am primit toate informațiile necesare de la consilierul care se ocupă cu înscrierile – o persoană dedicată, implicată total în ac-tivitatea pe care o desfășoară. Apoi un sprijin deosebit l-am avut din partea formatorului, care pot să spun că a devenit mentor pentru cei 17 cursanți. Un real suport l-am avut din partea colegilor de curs, ale căror povești de viață au devenit sursă de inspirație pentru mine.Și nu în ultimul rând a fost subvenția, care ne-a ajutat din punct de vedere material să urmăm cursul.

5) A fost greu sa urmati aceasta forma de educatie/ formare?Când îți dorești ceva cu adevărat, nimic nu pare greu.Bineinteles revenirea in clasa, in banca nu mai e ca la 20 de ani, dar am fost motivata de faptul ca imi doresc o noua meserie, ca doresc sa fac o schimbare in viata mea.Intotdeauna mi-a placut sa invat lucruri noi si voi cauta in continuare cursuri care sa ma ajute sa ma dezvolt.6) A meritat? De ce? Ce beneficii aveti acum? Cursul a fost un curs extrem de interesant. Materia

predata a fost interesanta in sine, iar felul de a preda al formatorului a facut ca totul sa devina captivant. Am cunoscut oameni noi, oameni cu care am rezonat pe aceeasi unda.Cursul m-a adus aproape de Asociatia Esperando, organizatie despre care trebuie sa recunosc ca nu stiam aproape nimic. Am avut sansa sa intru in aceasta familie, sa ma integrez in ea si sa practic o meserie noua.Si totul a pornit de la un curs...

RO 3 - Nicoleta Răcășan

Nicoleta și-a schimbat viața după paisprezece ani în același loc de muncă. A luat-o de la zero, schimbându-și cariera și taiectoria.Acum lucrează că și farmacistă, sfătuiește și sprijină numeroși oameni. Bunătatea și zâmbetul ei, delicatețea

și modul în care îi tratează pe cei din jur, cu calm și compa-siune, fac ca zilele celor care îi solicită ajutorul să devină ceva mai senine și mai fru-moase. Mulți dintre colegii noștri au ajuns să devină buni prieteni cu ea.

1) Care este ultima școală absolvită/ ultimul curs la care ați participat?Școala Postliceală Sanitară

„Carol Davilă”, din Baia Mare, când aveam 37 de ani.

2) Ce impact sau ce schimbări a creat în viața dvs. aces-ta? La momentul acela, nu aveam un loc de muncă, iar asta m-a determinat să fac o schimbare pentru viitorul meu.

3) Ce v-a făcut să doriți să studiați, să urmați acel pro-gram? Am ales să studiez în acest domeniu deoarece în liceu am realizat că îmi plac chimia și biologia, dar am ales, sub presiunea părinților, un cu totul alt domeniu – telecomunicațiile, unde am lucrat timp de paisprezece ani.

4) Ați beneficiat de vreun suport sau ajutor în a putea urma programul/ participa la curs? Nu am primit alt sprijin decât cel al familiei, atât moral, cât și financiar.

5) A fost greu să urmați această formă de educație/ formare?Nu a fost dificil de urmat, pentru că am ales-o pentru că

mi-a plăcut.

6) A meritat? De ce? Ce beneficii aveți acum? A meritat, pentru că am un loc de muncă bun, unde îmi face plăcere să lucrez. Beneficiile sunt mai mult pentru sufletul meu, pentru că muncind aici pot să ajut, în felul meu, oamenii.

RO 4 - Florica Iambor

Florica a venit, la finalul programului, să ne întrebe dacă poate să ni se alăture ca voluntar. A venit să ne ajute și, la scurt timp după, a fost angajată. De atunci lucrează cu copii și tineri cu dizabilități / nevoi speciale, făcându-le acestora viața mai frumoasă. Iar noi am avut ocazia, de multe ori, să vedem cum o iubesc aceștia și cum o încarcă cu energia lor fantastică și cu sentimentele lor.

Am fost fascinați de povestea ei: a hotărât să meargă la universitate deodată cu fiica ei. Au fost colege la uni-versitate, apoi au devenit împreună voluntari și acum lucrează împreună. Merg la cursuri de formare împreu-nă și se sprijină una pe alta în tot ce fac.

Interesul pentru dezvoltare personală, pentru spiritu-alitate și pentru ajutorarea celor din jur sunt lucrurile care o fac să iasă în evidență. Am văzut-o crescând și ne place să credem că vom continua să vedem o evoluție frumoasă din partea ei.

1) Care este ultima școală absolvită/ ultimul curs la care ați participat?Am absolvit facultatea, cu o diplomă în psihologie și, de curând, a doua etapă de specializare ca și psiholog clinician.

2) Ce impact sau ce schimbări a creat în viața dvs. acesta? Pentru mine, e o mare realizare, atât în plan personal, cât și în plan profesional.La nivel personal, a însemnat realizarea unui vis, împlini-rea unei dorințe la care am renunțat în urmă cu 18 ani.La nivel profesional, am acumulat cunoștințele nece-sare, „șlefuirea intelectuală” care e absolut necesară în orice domeniu de activitate, indiferent de cât ești de talentat sau de înzestrat. Este, de asemenea, adevărat că dacă cineva are un pic sau mai mult talent pentru o meserie oarecare, educația și formarea devin lucrul care completează, dă formă și șlefuiesc individul, persoana, să crească, să se dezvolte, să evolueze – moral, spiritual și profesional.

3) Ce v-a făcut să doriți să studiați, să urmați acel pro-gram? Am ales să-mi continui studiile atunci când am înțeles

că pot să fac mult mai mult nu doar pentru mine, ci și pentru alții.Dacă la început am vrut să „cresc”, să devin un psiholog mai bun, fiind conștientă de nevoia intrinsecă de dezvoltare, de a mă perfecționa eu în acest domeniu, acum am o motivație mult mai puternică: NEVOIA CELOR CU CARE LUCREZ – oameni cu nevoi speciale, care vin la Centrul de Zi Esperando, unde lucrez, acum, ca psiholog.

4) A fost greu să urmați această formă de educație/ formare?Nu a fost ușor, și mă refer aici la partea materială, la investiția financiară necesară pentru studii de-a lungul a mai mulți ani. Dar am avut parte de sprijinul familiei și de încurajările prietenilor, cu care am împărtășit fiecare realizare, fiecare pas terminat cu succes. Un alt sprijin important a fost și încă este din partea persoanelor cu statut moral și profesional înalt, adevă-rate modele din viețile cărora m-am inspirat și încă mă inspir, de la care învăț și cărora le sunt recunoscătoare pentru tot.

5) A meritat? De ce? Ce beneficii aveți acum? Cea mai mare realizare pe care consider că o am lucrând ca psiholog este de a avea bucuria și „onoarea” de a împărtăși o parte din viața mea cu oameni minunați, copii și tineri, de a-i vedea „crescând” – atât literalmente, cât și în ceea ce privește progresul pe care îl fac în plan intelectual. Ce mă face să continui să studiez? O „sete” de a deveni mai bună – mai bună ca persoană, mai bună ca pro-fesionist. Și nu din vanitate, ci pentru că este posibil și pentru că niciodată nu știm destul – și cu siguranță nu știm TOTUL.

RO 5 - Aurica Radu

Aurica e mama a patru copii, care a renunțat la multe dintre visurile ei doar pentru a deveni o mamă bună. Cel mai mic dintre copiii ei, Andrei, are o dizabilitate fizică severă. Are nevoie perma-nentă de atenție și îngrijire și de numeroase vizite la spital, fizioterapie zilnică și numeroa-se intervenții chirurgicale. Cu toate acestea, pe Aurica o vezi aproape mereu cu zâmbetul pe buze. Au existat momente când a plâns și a fost speriată pentru fiul său și dizabilitatea acestuia, dar apoi

a descoperit Asociația Esperando și și-a schimbat viața și viziunea.Acum e mereu pe fugă. Lucrează cu jumătate de normă, se luptă pentru familia și casa ei, se străduiește să evite să-i facă pe ceilalți trei copii ai ei, cu toții adolescenți (unul dintre ei se pregătește să meargă la facultate), să simtă că le lipsește ceva. Iar apoi își găsește timp și să învețe.

E un exemplu pentru numeroase mame din Esperando și demonstrează tuturor că, indiferent cum ești, ce ți-a oferit viața, poți să fii în continuare o persoană decentă, poți să fii bun, poți să faci voluntariat și să fii generos și poți să dorești în continuare să crești și să devii un om mai bun.Dacă aveți nevoie de ajutor și i-l cereți ei, puteți fi siguri că va fi acolo pentru voi, într-un fel sau altul!

1) Care este ultima școală absolvită/ ultimul curs la care ați participat?Tocmai am absolvit facultatea, cu o diplomă în Teologie Catolică Didactică la Facultatea de Litere din Baia Mare.

2) Ce impact sau ce schimbări a creat în viața dvs. aces-ta? Mi s-a schimbat viața. Sunt mai încrezătoare în mine însămi. Am patru copii. Cel mai mic are tetrapareză spastică. Dacă pe viitor voi dori să-mi schimb locul de muncă, voi putea deveni profesor însoțitor pentru elevii cu dizabilități. 3) Ce v-a făcut să doriți să studiați, să urmați acel pro-gram? Am vrut să fac altceva. Să îmi las problemele de zi cu zi deoparte și să îmi creez un drum pentru mine. Să fiu un model pentru copiii mei.

4) Ați beneficiat de vreun suport sau ajutor în a putea urma programul/ participa la curs? Am intrat la facultate cu o medie foarte mare – am avut 9,25 (din 10). Deci studiile mele au fost la buget. În pri-mii doi ani, am beneficiat și de bursă.De asemenea, familia m-a sprijinit întotdeauna. M-au înțeles: mi-au luat o parte din responsabilități de pe cap. Prietenii și rudele, precum și echipa Esperando, m-au ajutat, de asemenea, prin faptul că au avut grijă de An-drei, fiul meu, cât timp eu am fost la facultate.

5) A fost greu să urmați această formă de educație/ formare?A fost greu, pentru că am fost student la zi, ca și toți ceilalți. A fost greu să fiu prezentă la fiecare curs. Dar am reușit. Toți cei din jur m-au ajutat – familia, prietenii m-au ajutat ori de câte ori am avut nevoie. A fost greu, pentru că timp de douăzeci de ani nu am învățat deloc. Eram pe nicăieri. Ocupată cu copiii, cu casa, cu gătitul și curățatul. Mai citeam, ocazional.

Când am început studiile la universitate, a trebuit să mă confrunt cu alt fel de informație. Totul era nou.Acum am terminat. Am absolvit și mi-am dat licența. Mă bucur că m-am întors la școală.

6) A meritat? De ce? Ce beneficii aveți acum? Pot să spun că a meritat din plin. Am realizat că sunt mult mai puternică decât credeam. Sunt mândră că am reușit să termin facultatea la vârsta mea, având o familie și patru copii. M-am înscris la un masterat, în același departament. Am fost acceptată la buget. După ce îl termin, poate o să mă gândesc la o carieră în acest domeniu – poate voi preda religie sau voi fi profesor însoțitor pentru fiul meu și pentru alți copii cu nevoi speciale.

RO 6 - Corina Florina Russu

Corina este descrisă, de cunoscuți, ca fiind o luptătoare. Având tetrapareză spastică încă din copilărie, a avut nevoie să urmeze neîncetat numeroase programe de reabilitare.

Cu toate acestea, și-a dorit să facă ceva cu viața ei și să devină cineva. Așadar, a studiat până când a ajuns la facultate. Și a obținut nu una, ci două diplome! Una în drept și una în pshiologie. Apoi a urmat un program de master în drept, cu intenția de a intra în Barou. După absolvire, a căutat moduri prin care să obțină experiență, așa că a mers la Ascociați UCOS ca voluntar. Managerului UCOS i-a plăcut de ea și a angajat-o. S-a folosit de ambele specializări: a lucrat cu jumătate de normă ca și consilier și cu jumătate de normă ca psiho-log. Și a continuat să învețe! A urmat cursuri de logope-die și acum este logoped într-un centru unde lucrează cu copii.

1) Care este ultima școală absolvită/ ultimul curs la care ați participat?Ultima școală absolvită este masteratul în Psihologie ju-diciară -2011, iar ultimul curs este de Logopedie - corec-tarea tulburărilor de limbaj la copii - martie 2015.

2) Ce impact sau ce schimbări a creat în viata dvs. aces-ta? Masteratul pe care l-am urmat mi-a oferit posibilitatea descoperirii altor posibilități de cunoaștere a compor-tamentului uman, cu toate că, în prezent, nu lucrez în specialitatea în care am urmat masteratul. Cursul de logopedie îmi este foarte util în lucrul cu copiii, deoarece în prezent sunt logoped și mi-a oferit posibilitatea de a cunoaște tehnicile și metodele moder-ne de terapie folosite în prezent în corectarea tulburări-lor de limbaj.

3) Ce v-a făcut să doriți să studiați, să urmați acel pro-gram? Masteratul l-am urmat din dorința de a cunoaște și alte dimensiuni ale comportamentului uman, iar cursul de logopedie l-am urmat tocmai din dorința de a cunoaște tehnicile și metodele moderne de terapie folosite în prezent în corectarea tulburărilor de limbaj, pentru a putea lucra mai eficient cu copiii.

4) Ați beneficiat de vreun suport sau ajutor în a putea urma programul/ participa la curs? Pentru ambele cursuri am beneficiat de suportul finan-ciar și moral din partea familiei. 5) A fost greu să urmați această formă de educație/ formare? Nu a fost greu să urmez aceste formări, deoarece consi-der că doar prin formări continue și permanent actuali-zate putem oferi servicii de calitate beneficiarilor noștri.

6) A meritat? De ce? Ce beneficii aveți acum?Da, a meritat, absolut, pentru că am devenit, cred eu, un profesionist mai bun, mi-a crescut și încrederea că ceea ce fac este bun și util pentru copii și ca și beneficii în prezent acestea au început să apară pe plan profesio-nal: deși progresele copiilor nu sunt foarte mari, acestea sunt constante și duc, pe lângă satisfacțiiile mele profe-sionale, la îmbunătățirea considerabilă, chiar dacă unii din ei nu conștientizează, la îmbunătățirea vieții copiilor.

POLONIACollegium Civitas

Collegium Civitas este o universitate modernă din Varșovia, cel mai dinamic oraș-capitală al Europei. Experiența și angajamentul fondatorilor și profesori-lor ne-au adus reputația de a fi cel mai bun loc în care se studiază științe politice, internaționale și sociale în limba engleză. Avem programe nivel licență, masterat și

doctorat într-o mare varietate de programe. Am primit acreditări din partea Comisiei Naționale de Acreditări și a Comisiei de Acreditări Universitare la Conferința Rectorilor Universităților Poloneze.

Collegium se mândrește cu numeroase certificate de calitate a educației, precum Kingston University London Certificate, Trustworthy University Certificate și Certi-ficate of University of Leaders 2011. Suntem membri ofi-ciali în numeroase asociații și organizații internaționale: International Sociological Association, International Society of Political Psychology, International Political Science Association.

La Collegium Civitas, îi încurajăm pe studenți să exploa-teze oportunitățile educaționale și de carieră disponibi-le în United Europe și facem tot ce putem ca să le oferim acestora o bază de cunoștințe solidă. Colegium Civitas, în cooperare cu Kingston University, University of Siena, Viadrina European University, organizează programul de masterat Human Rights and Genocide Studies.

O altă ofertă educațională unică este programul de masterat East Central European Studies, pe care l-am creat împreună cu West Virginia University, Statele Unite, și cu University of Tartu, Estonia. Printre profesorii noștri se regăsesc și foști ambasadori și însărcinați cu afaceri ai acestor state, președintele Consiliului Național al Audiovizualului din Polonia, directori ai Academiei de Administrație Publică și ai Biroului Securității Naționale, precum și doi membri ai Consiliului Institutului Național al Memorialului.

Collegium Civitas țintește înspre excelența academică. Abordarea noastră modernă a educației se bazează pe: lectori recunoscuți internațional (atât practicieni, cât și teoreticieni), grupe mici de studenți, peste optzeci de cursuri facultative și obligatorii, programe dual și joint, studenți internaționali.

Avem, de asemenea, o foarte bogată experiență în educația în rândul adulților, prin Universitatea Vârstei

a Treia, programul intensiv care operea-ză cu peste trei sute de studenți adulți, cursuri organizate pentru familii și părinți, precum și pentru asistenții personali ai persoanelor cu dizabilități. Periodic, organizăm sesiuni de formare pentru angajați.

Povestea 1

Prezint aici importanța educației persoanelor retrase din activitate în cadrul Universitatea Vârstei a Treia (UTA) și motivația mea în a-mi continua studiile.

Universitățile Vârstei a Treia există în Polonia de puțin timp, iar crearea lor a reprezentat un pas mare în sfera educației. Acestea servesc numeroaselor nevoi ale publicului țintă, în plan social, psihologic, precum și biologic. Viețile oamenilor ieșiți la pensie se schimbă.

Oamenii retrași din activitate nu mai sunt activi la locul de muncă. Încep să caute alte activități. Educația e un factor care diminuează efectele deteriorării vieții, completează timpul liber, adaptează la noile realități și îmbunătățește vieți. Implicarea în educație protejează cunoașterea împotriva distrugerii, ducând la lărgirea domeniului cunoștințelor conceptuale în alte câmpuri decât cele învățate la școală.

Participanții Universității Vârstei a Treia sunt deschiși la noi cunoștințe, impresionați de atmosfera plăcută, pro-fesori excelenți și o largă varietate de materii. După o vreme, cursurile cresc nivelul cunoștințelor studenților, le stârnesc interesul și facilitează o dezvoltare mai com-prehensivă.

Participarea la cursuri și la alte activități disciplinează studenții așa încât vremea nepotrivită (prea cald, prea frig, ploaia sau întunericul de afară) care adesea face ca oamenii să nu vrea să iasă din case – să nu intervină. Tot-dată, face ca studenții să aibă mai multă grijă de ei – în special de aspectul fizic.

Universitatea Vârstei a Treia creează condițiile propice pentru îmbunătățirea personalității. Sprijină dorința de a fi mai sănătoși nu doar prin medicamente, recreere și menajamente de genul nu căra, nu munci din greu, ci prin exerciții ale minți, contribuind astfel la efortul activ împotriva îmbătrânirii. Faimoasa zicală „minte sănătoa-să, în corp sănătos” poate fi adaptată, în ceea ce privește pensionarii, la „o minte sănătoasă se găsește într-un corp sănătos”.

Universitatea oferă posibilitatea creării unor legă-turi cordiale între ascultători. Compensează pentru pierderea locurilor de muncă, a poziției în familie, îmbunătățește bunăstarea. Deschide porțile spre o creștere a educației, extinzând-o pe toată perioada activității umane, contracarând izolarea și aducând lao-laltă persoane de vârste și cu niveluri de educație simi-lare. Te ajută să profiți de capacitatea ta și să-ți dezvolți cunoștințele, să îți îmbogățești viața prin Universitate. În ceea ce mă privește, de la începerea școlii, la vârsta de șapte ani, am început să realizez sloganul UE „Learning for Life” fără să știu nimic despre el la vremea aceea. Fără prea mult efort, am trecut prin toate nivelurile de educație școlară în Polonia.

La noi în casă, se spunea că „Am învățat să învăț și să mă țin în școli”. Experiența mea de muncă în birou a fost asociată în mare măsură cu continuarea educației și nu am avut niciun dubiu că la pensionare voi urma, de asemenea, calea educației.

Se spune că „Omul e atât de bătrân pe cât se simte”, așa că faptul că am devenit student al acestei universități m-a făcut să mă simt mai tânăr. Universitatea mi-a dat ocazia să mă dezvolt intelectual și spiritual. Asta înseam-nă să conștientizezi importanța educației la pensie.

Povestea 2

”Știința îi învață pe tineri despre cumpătareaduce consolare celor bătrânieste bogăția celor săraci și îi decorează pe cei bogați”(A. Ch. Zaluski)

Vine un moment, în viața fiecăruia dintre noi, când angajatorul vine și îți mulțumește pentru munca depu-să. Pentru o vreme, te bucuri de „libertate”, dar în scurt timp începe să-ți fie dor de programul de lucru, cu care

erai deja obișnuit. Te întrebi ce să faci. Citești, pictezi (aceasta e pasiunea mea), ești implicat în ajutarea fami-liei… Întâmplarea a făcut ca un prieten să mă invite să particip la cursurile de la Universitatea Vârstei a Treia. La început, eram indecis. În scurt timp, totul s-a schimbat. Cursuri minunate, speakeri distinși, o largă varietate de tematici, posibilitatea de a întâlni oameni au reprezen-tat transformarea mea într-un cursant avid „în carne și oase”.

Fără legătură cu felul în care mă simt la momentul respectiv, fără legătură cu vremea de afară, trebuie să fiu prezent la curs. Realizez că nu tot ce aud îmi rămâ-ne în minte, dar contribuie la procesul de reflecție, la discuțiile cu familia și prietenii. Sunt convins, acum, că niciodată nu e prea târziu să înveți. Mă simt onorat să fiu unul dintre studenții Universității Vârstei a Treia.

Povestea 3

Poezia lui Adam Asnyk, „Celor tineri”, este încă valabilă pentru genrațiile mature. Încă plin de entuziasm (în ciuda faptului că am șaptezeci și șapte de ani) și încă apreciez cunoștințele pe care le acumulez – acum, mai mult decât în școală, în așa-numita perioadă „producti-vă” a vieții mele.

La finalul unei vieți profesionale active și încărcate de satisfacții, am aflat, întâmplător, că Universitatea Vârstei a Treia s-a înființat la Varșovia. Am aplicat. La inaugura-rea anului universitar, am fost plăcut surprins – aproape în totalitate femei, dar altfel decât ar fi fost, poate, de așteptat: aranjate, machiate, de vârsta mea, precum și mai tinere și mai în vârstă decât mine. Am ajuns să cunosc un grup de entuziaști care au trecut deja de formalitățile înregistrării Asociației Universitatea Vârstei a Treia și care sunt acum pregătiți să dezvolte un pro-gram pentru primul an universitar. Ca avocat, am fost bucuros să contribui cu asistență juridică. Am fost uni-cul avocat gata să muncească în grup și am întâmpinat numeroase nevoi de natură organizațională, ce necesi-tau cunoașterea legii, atât în teorie, cât și în practică.

Am prezentat legi referitoare la asociații, am pregătit modificări ale modelelor de statut, pentru a le adapta nevoilor universității. Ce mai mare problemă a fost aceea a găsirii unor finanțe pentru plata profesorilor și pentru acoperirea taxelor asociate cu activitățile universității, pentru că taxa de membru nu acoperea toate costurile. Singurul mod de a obține finanțări a fost implicarea în proiecte depuse de ONG-uri.

Competiția a fost imensă, condițiile formale foarte com-plicate, dar am reușit să atingem cerințele și să umplem cu succes o gaură din bugetul nostru modest. Ne-am

luptat pentru o finanțare în district office, precum și în Sejm (Parlamentul Polonez). M-am simțit foarte util: am aplicat toate modificările în Registrul Curții Naționale, am pregătit întâlnirile generale ale asociației și mi-am oferit părerea în ceea ce privește problemele ridicate de consiliu. Eforturile noastre de a obține un statut de beneficiar public au avut succes. Am avut colegi cu pregătire profesională care ne-au ajutat enorm în acest sens. Unii dintre noi s-au ocupat de partea de contabili-tate, alții au publicat un newsletter, au păstrat registre, au pregătit propuneri pentru o serie de competiții, incluzând programul Grundtvig, realizat cu succes de două ori.

Am participat în proiectul implementat de Nationwide Federation of the Third Age Universities și de European Ombudsman – unde am obținut titlul de Ambasador pentru Drepturile Omului. De-a lungul acelor ani, am ascultat o mulțime de cursuri foarte bune, am partici-pat la turnee interesante, cursuri de reabilitare, Nordic walking, întâlniri de integrare și, mai presus de toate acestea, am dezvoltat prietenii extrem de valoroase. Acum câțiva ani, am creat un grup de prieteni care orga-niza întâlniri lunare unde împărtășeam din experiențele noastre și unde ne simțeam cu toții bine.

După o vreme, mi-am schimbat universitatea cu Univer-sitatea Vârstei a Treia Collegium Civitas, reprezentând un nivel academic înalt, propunând cursuri interesante și activități extracurriculare în Clubul de Lectură și ateli-ere literare. Universitatea noastră are un secretariat care funcționează foarte bine, care trimite fiecărui cursant email-uri cu o mulțime de informații interesante despre evenimentele culturale actuale. Admir publicul, a cărui condiție fizică este de multe ori neadecvată pentru par-ticiparea la cursuri în mod frecvent, dar îmi lipsește inte-grarea dintre studenți. Propun, în acest sens, să încer-căm să copiem personalitatea organizatorului acestui model universitar – femei pline de bunătate, empatie și zâmbitoare cu toată lumea – și să depășim anonimita-tea existentă. Participarea mea la Universitatea Vârstei a Treia CC a făcut să mă simt fericit și satisfăcut aici.

Povestea 4

Uși deschise

The old age has the Lord not succeeded – cât de des au-zim acest proverb, și de fiecare dată suntem de acord cu ceea ce spune. Viața celor la vârsta a treia e ceva mai di-ficilă: suntem mai înceți, mai puțin competenți, încărcați de boli, suntem nevoiți să facem față tuturor provocări-lor pe care ni le aduce fiecare zi nouă. Dar nu renunțăm. Cu cât mai mult cresc cerințele, cu atât mai mult ridicăm ștacheta. Cu cât ne simțim mai bine, cu atât suntem mai satisfăcuți. Cu cât lucrăm mai mult, cu atât ne organi-

zăm mai bine timpul. Și totul funcționează în avantajul nostru.Nu am ajuns întâmplător la Universitatea Vârstei a Treia. Pentru o lungă perioadă de vreme, am simțit – contrar voinței mele – că mă afund încet într-un vis de iarnă, că tot mai puține și mai puține lucruri se întâmplă în jurul meu, în vreme ce eu, unul, mă retrag tot mai mult și mai mult în neant. Îmi lipsea impulsus care să mă împingă înapoi înspre o viață activă, care să stimuleze dorința mea, aproape dispărută, de a depăși barierele impotenței și leneșii intelectuale. De asta aveam ne-voie, dar nu am realizat asta. La un moment dat, m-am agățat, ca un pește, de cârlig, iar eu am fost tras afară. În comparație cu viața de pește, traiul la suprafață îmi priește.

Reîntoarcerea, după câteva zeci de ani, la amfiteatrul de cursuri din universitate, unde un profesor înțelept, carismatic, cu o arie de cunoștințe foarte largă, a apărut în tribună, s-a dovedit a fi extrem de importantă pentru mine. Cred că nu mi-am dat seama ce mult aveam nevo-ie de asta. E surprinzător cum și cursurile din domeniile mele de interes din trecut aproape mereu reușesc să îmi lărgească orizonturile și să-mi trezească apetitul pentru mai mult. Este greu de descris cât de stimulante sunt acele impulsuri intelectuale și varietatea de tematici abordate de profesorii noștri. În plus, am avut plăcerea de a întâlni în mod constant colegi noi, participanți la această frumoasă aventură intelectuală. Astăzi nu aș vrea și nu aș putea să înlocuiesc asta cu nimic.

Ar trebui să adaug că nu doar cursurile oferite în progra-mul oficial al cursurilor sunt importante pentru mine. Universitatea mi-a deschis o mulțime de uși noi, pe care nu le-aș fi găsit de unul singur. Desigur, te poți uita singur după evenimente interesante care se petrec prin oraș, în programele teatrelor, cinematografelor, sălilor de concert, expoziții și muzee. Odată, în tinerețe, totul era simplu și-mi era la degetul mic. Astăzi e ceva mai di-ficil, din cauza vârstei – am mai puțină energie, tot felul de restricții și e mai ușor să ajung la ceva ce mi se pune pe taxă. Asta e exact ceea ce-mi oferă Universitatea Vârstei a Treia – un meniu bogat din punct de vedere cultural și intelectual, din care pot să aleg după bunul meu plac.

Încă un mic detaliu. Anul universitar are aproape o lună pauză între semestre și o vacanță de trei luni. Mă uimește că UTA se gândește la noi, studenții adulți, și or-ganizează activități pentru cei care preferă să fie activi. Așadar, atunci când nu avem cursuri, UTA CC ne invită să urmărim filme celebre la Mini-Clubul de Film sau la Clubul de Carte „Książkoterapia” (terapie prin cărți); și, în timpul ultimei vacanțe de vară, ni s-a propus să partici-păm la Școala Interdisciplinară de Promovare a Sănătății Vârstnicilor, având un program foarte interesant.

Acum sunt foarte obișnuit cu responsabilitățile

obișnuite ale unui stil de viață diferit de cel din jurul problemelor casnice, așa încât nu-mi pot imagina revenirea la traiul dinainte. Lumea în care trăiesc azi a devenit mult mai bogată.

Povestea 5

Am decis să scriu ce înseamnă pentru mine să parti-cip la activitățile universității, ce nevoi satisface, în ce fel ajută, ce sens are. Aș putea scrie despre plăcerea învățării continue, despre posibilitatea dobândirii unor competențe noi, care mă umplu de bucurie și mă inspiră. Aș putea să menționez activitățile fizice și intelectuale, fuga de singurătate și excluziune, inițierea în cunoștințe noi și interesante. Ar fi o derulare foarte nesărată, deși, de altfel, adevărată, dar mult prea vagă și insipidă.

Cu perversitatea-mi înnăscută am început să mă întreb cât de diferită mi-ar fi fost viața dacă nu aș fi fost cur-sant al Universității Vârstei a Treia CC. Ei, bine, aici a fost cireașa de pe tort și adevăratul entuziasm.

Dacă nu aș fi descoperit, acum cinci ani, reclama care încuraja participarea la activitățile universității, proba-bil că libertatea mea „recuperată” ar fi fost înecată în tristețe și resemnare. Probabil m-aș uita mai des înapoi decât înainte, înspre viitor. Probabil aș fi fost consolat cu credința puternică cum că acum e timpul meu, acum mă pot gândi la mine însumi și la nevoile mele. Nu doar să mă gândesc, ci și să pun în aplicare. Poate... poate ar fi fost altfel, poate mai bine, cine știe?

Dar dacă nu aș fi fost student al Universității Vârstei a Treia, nu aș fi avut oportunitatea de a schimba păreri cu Prof. Radoslaw Markowski, Prof. Paweł Łuków, cu jurnaliștii Janina Paradowska, Adam Szostkiewicz și Jacek Żakowski. Poate nu aș fi avut ocazia să o întâlnesc pe doamna Teresa Torańska.

Dacă nu m-aș fi grăbit, după lucru, la cursurile UTA CC, aproape cu siguranță nu aș fi avut șansa la o conversație privată, sumară cu domnul Zbigniew Bujak. La aminti-rea accidentelor ce au precedat declarația legii marțiale în Polonia, când domnul Bujak s-a ascuns, iar noi, studenții, îi țineam pumnii să nu cadă pe mâinile SB (serviciile secrete).

Dacă nu m-aș fi înscris la un workshop de teatru la UTA, nu cred că aș fi avut vreodată șansa să stau pe o sce-nă adevărată la Studio Theatre. Nu e important faptul că a fost doar pentru un moment, iar în public nu era nimeni, ci că am fost în stare să stau în mijlocul scenei, cu fața spre public, în bătaia reflectorului. Înconjurat de atmosfera ambientală fără precedent, am putut să mă scufund în energia magică a locului. Și voiam să oftez:

„rămâi o vreme, ești superbă!”

Dacă nu aș fi devenit un student UTA credincios și „etern”, cu siguranță nu aș fi recunoscut principiile scri-erii creative cu caractere chinezești, cum se pronunță și care sunt regulile de creare ale cuvintelor în această limbă. Nu aș fi învățat să pronunț silaba „ma” în patru moduri diferite, așa încât pronunția adecvată să îi dea sensul dorit.

Dacă nu aș fi participat la workshopul de jurnalism, aproape cu siguranță nu aș fi avut ocazia să discut cu domnul Simon Szurmiej, directorul Teatrului Evreiesc, despre tradiție și modernitate în cultura evreiască, nu m-aș fi bucurat de extraordinarul său simț al umorului și de simpatia sa pentru public.

Dacă nu aș fi urcat cu un lift până la etajul al doispre-zecelea al Palatului Culturii și Științei timp de cinci ani, de două ori pe săptămână, nu aș fi avut ocazia să îmi cunosc prietenii, cu care am păstrat legătura și în afara sălii de curs. Din când în când, organizăm întâlnirile noastre de „soții bătrâne”, unde avem mâncare bună și vorbim despre orice și despre nimic.

Dacă, dacă, dacă... aș putea continua la nesfârșit, dar nu ar fi nici pe departe suficient de cuprinzător. Cu toate acestea, știu că fără acele întâlniri, conversații, experiențe, viața mea ar fi ajuns, probabil, să-și urmeze cursul, dar ar fi fost plictisitoare, neatractivă și destul de previzibilă. În schimb, în acest fel, e interesantă, creativă și plină de surprize. Îmi permite să îmi fac planuri pentru viitor fără să fie neapărat nevoie să iau în calcul trecutul. Când văd tinerii studenți stând în fața Palatului zâmbesc și eu, pentru că mă simt la fel ca ei, tânăr și fericit. Ar trebui să ne păstrăm tinerețea într-un mod în care să nu expire și să rămână în noi indiferent de vârstă, nu să se închidă încet într-o cutie cu amintiri.

Povestea 6

Particip la activitățile de la Universitatea Vârstei a Treia Collegium Civitas de acum cinci ani. M-am înscris în 2010 admițând adevărul: ar fi un motiv bun să ies din casă de două ori pe săptămână. Voi avea ocazia să cunosc oameni noi de vârsta mea, precum și să mă întâlnesc cu persoane noi. A fost, de asemenea, impor-tant pentru mine faptul că am avut din nou posibilitatea să mă afișez cu o frizură sau o rochie nouă – din păcate, vanitatea mea nu a îmbătrânit deodată cu mine. Motive prozaice, dar în continuare importante, pentru că, deși m-am pensionat timpuriu de bună voie, făcându-mi pla-nuri mari pentru timpul liber fără sarcini profesionale, după câteva luni de euforie m-am săturat. M-am plictisit și îmi era dor de companie. Majoritatea prietenilor mei lucrau încă și nu aveau timp de întâlniri frecvente cu o

pensionară.

După primele sesiuni la UTA, mi-am dat seama că aceas-ta reprezintă ceva mai mult decât întâlniri și socializări ale unor doamne în vârstă. Cursurile sunt interesante și variate, acoperind multe domenii ale științei și pro-bleme cotidiene ale vieții moderne. Profesorii sunt cu toții jurnaliști și oameni de cultură recunoscuți, care abordează perspective științifice și își prezintă viziunile și părerile asupra evenimentelor recente din țară și din lume.

După primul an de participare la cururi, am știut că voi „student” UTA pentru cel puțin cinci ani, pentru că asta ar reprezenta o șansă pentru mine să mă realizez, prin planuri minime, neîmplinite, din tinerețe. Ca să lămu-resc asta e nevoie să revin în trecut.

În 1963 am trecut examenul pentru certificatul de absolvire a liceului într-unul dintre cele mai cunoscute licee din Varșovia. Planurile mele de viitor erau stabili-te de multă vreme: Facultatea de Drept a Universității Varșovia. Pentru mulți ani, porecla mea în familie a fost „avocatul”, pentru că eram isteț și dezinvolt. În liceu, profesorul meu mi-a susținut alegerea, iar chiar și atunci când am avut dubii că mă voi descurca, pentru că erau mulți candidați și competiție mare, m-a întrebat „dacă nu tu, atunci cine?”.

Am început examenul pregătit și cu încredere în mine. Și, desigur, puteți bănui cum s-a închieat totul: am văzut lista cu persoane acceptate. Tatăl meu era un interpri-ser privat (trăiam într-o țară comunistă!) și asta nu m-a ajutat, dar adevărul e că alții au fost mai buni. Am fost în stare de șoc, am hotărât să depun plângeri la universi-tate și la conducerea acesteia. Nu am studiat niciodată. Am terminat Facultatea de Limbi Străine, am obținut o slujbă bună în comerț extern, am călătorit prin lume – un final fericit, ca și în filmele americane, dar nu chiar. De-a lungul întregii mele vieți m-am întrebat cum mi s-ar fi schimbat soarta dacă aș fi studiat dreptul, ce am pierdut și ce am ratat dacă nu am avut parte de o viață de student fără griji timp de cinci ani.

Așa că, acum, în „toamna vieții”, încerc să compen-sez pentru tot ce nu am realizat în anii tinereții. Sunt conștient că Universitatea Vârstei a Treia este un înlocu-itor pentru studii, dar îmi dă o satisfacție foarte mare să respir aerul universității.

Povestea 7

Pășind din nou în cunoaștere „Pare că omul este pregătit pentru orice. Nu e adevărat. Nu există așa filosofi. Relația de iubire și coexistența

dintre doi oameni nu se încheie prin moarte. Moartea familiei și a prietenilor apropiați prespune doar jelire. O parte din lume și o parte din noi moare în fiecare dintre noi.” (A. Kowalska).

„Cel care nu pleacă primul riscă să fie abandonat”. Aban-donul presupune un coșmar, jale, tristețe și singurătate. Primăvara văd frunzele verzi din copaci ca fiind gri, ca în imaginile Olgăi Boznanska. Păsările zboară și se așează pe ramuri în perechi. Iar eu? Mie nu-mi pasă. Nu cu mult timp în urmă, obișnuiam să citesc mult. Acum totul pare fără sens! Delicatețele primite de la prietenii mei (ca să nu mor de foame) au gust de iarbă.

Sophie a ajuns cu întârziere la întâlnirea din primăvară a prietenilor noștri din liceu, dar a fost plină de entu-ziasm: tocmai ascultase o prelegere foarte interesantă la Universitatea Vârstei a Treia Collegium Civitas. Nu îmi amintesc despre ce era vorba, dar era cu siguranță intereasnt, de vreme ce nu a vrut să plece de acolo până nu s-a încheiar. Ne-a arătat informații despre tema următoarei prelegeri, „Istoria statului israelian”. Sunt interesat de multă vreme de studii iudaice (când cineva îi critică pe evrei în preajma mea, spun că sunt evreu; când cineva spune că țiganii sunt hoți, afirm că am ori-gini țigănești și că nu fur; cineva spune „polonezii sunt bețivi”, eu răspund „sunt polonez, dar nu beau”).

Sophie m-a invitat la curs – am fost prezentată profeso-rului Irene P. și am participat la prelegerea despre Israel în calitate de „liber ascultător”. O mulțime de lucruri noi și interesante. Am împărtășit cunoștințele mele despre cursurile universității cu Martha G. (buna mea prietenă încă din școala generală). A devenit foarte interesată, așa încât, fără să se consulte cu mine, a plătit pentru cursurile amândurora la Collegium Civitas. Așa se face că, în toamna anului 2012, am devenit, din nou, „studen-te”. Primul curs a fost despre munca voluntarilor, polo-nezi, printre alții, în apărarea drepturilor palestinienilor la pământurile lor și la apă împotriva nedreptății statu-lui evreiesc. Am fost martoră la diversitatea de tematici abordate de universitatea mea.

Problemele ridicate de specialiști în diverse domenii de știință: cultură, religie, psihologie, afaceri externe, artă, literatură și varietatea tematicilor mi-au dat șansa să ex-plorez zone care altminteri nu mi-ar fi fost la îndemână în viața de zi cu zi.

Majoritatea profesorilor au dezvoltat relații de prietenie cu noi, ceea ce a făcut ca totul să devină și mai atractiv. Mulți dintre ei sunt comentatori TV, așa că ascult cu și mai mare atenție ce au de spus.

Cineva înțelept spunea că o persoană îmbătrânește în-cet. În primul rând, curiozitatea și dorința de a trăi sunt cele care îmbătrânesc. Apoi corpul nostru e cel care îmbătrânește, dar nu instant, nu. Întâi picioarele sau

stomacul și inima. Așa îmbătrânește omul, pe bucăți... din fericire, eu nu am îmbătrânit! Poate puțin ochii, dar citesc (mult!) cu ochelari. De asemenea, brodez când am timp – degetele mele sunt puțin gmarled, dar funcționale. În zilele noastre, nimeni nu o să spună „îți sărut frumoasele mâini”, dar am lângă mine prieteni frumoși, precum Lydia, decanul nostru. Mulțumesc pen-tru tot. Zâmbesc cu bucurie. Bunătatea înflorește aici, mână în mână cu cunoașterea.

Gaițele își construiesc un cuib în copacul din fața feres-trei mele. Frunzeel verzi or să le umbrească, în curând, „casa”.

Abia aștept să se facă luni – avem cursul „Lumea ga-laxiilor”, cu prof. Stanislaw Bajtlik – o temă dificilă, dar interesantă. Apoi, un club de film și vizionarea peliculei „Hundred foot journey”.

Mergând la Universitatea Vârstei a Treia în Palatul de Cultură și Știință (am lucrat acolo în urmă cu aproa-pe șaizeci de ani – în Biblioteca Institutului de Științe Sociale, pe când rector era prof. Adam Schaff), îmi vin în minte vorbele lui Yesenin: „Soare, dă-ți jos pălăria, vin!” – pentru a beneficia de cunoștințe, bunătate, prietenie sau „cele necesare unui om fericit”.

TURCIABabadag Ilce Milli Egitim Mudurlugu

Babadag Ilce Milli Egitim Mudurlugu este o instituție de educație din Districtul Babadag în orașul turcesc De-nizli. Peste cinci tipuri de școli diferite se află sub cupola acesteia. Avem o grădiniță, șase școli primare, patru școli gimnaziale, două licee și un centru pentru educația adulților. În școala noastră sunt 1420 de studenți și 142 de membri ai personalului administrativ. În centrul

nostru administrativ avem 11 persoane care adminis-trează toate școlile.

Lucrăm în domeniul educației și formării. Gru-pul nostru țintă constă în oameni de toate vârstele. Tematica proiectului este foarte asemănătoare cu

proiectul nostru. Vrem să ne implicăm în schimburi de experiență și instituția noastră dorește să transmită exemple de bune practici în district.

ÜMMÜGÜLSÜM SARIKAYA

Ümmügülsüm SARIKAYA este profesoară la o școală gimnazială din Turcia. În prezent, are 37 de ani. E căsăto-rită și are doi copii. A fost o elevă exemplară în liceu. În 1995, a absolvit liceul și s-a căsătorit. Din cauza căsni-ciei, nu a putut să-și continue studiile. După zece ani, însă, s-a hotărât să facă acest lucru, iar soțul și familia au încurajat-o.

A studiat din greu pentru admiterea la facultate și a avut cele mai mari note din Denizli (orașul său) și a fost pe locul 23 la nivel național la examenele din 2005. A studiat cursurile pedagogie la Pamukkale University. La acel moment, avea un copil de 8 ani. Era o femeie căsă-torită și totodată o studentă la vârsta de 28 de ani.

Și-a terminat studiile la 32 de ani și a devenit profesoa-ră. În prezent, urmează un program de master în cadrul aceleiași universități. Când am întrebat-o de ce nu și-a continuat studiile după căsătorie, a spus că a fost alege-rea ei.

Ceea ce a motivat-o să meargă la facultate a fost dorința de a deveni profesoară, de a avea un loc de muncă sta-bil și de a-și sprijini financiar familia.

După ce a terminat facultatea și a devenit profesoară, a dorit să învețe mai mult și să facă mai multe pentru ea și pentru familie, drept pentru care a început un program de master la universitate.

Acum, are doi copii. A realizat importanța educației în viață. „Nu a fost ușor să studiez, dar a meritat”, spune ea, adăugând: „Am un loc de muncă bun, câștig bani, oamenii mă respectă mai mult, iar viața mea nu e monotonă. Pe lângă asta, sunt un exemplu bun pentru copiii mei. Succesul și determinarea mea îi motivează să învețe”.

Ümmügülsüm a fost ambițoasă și a reușit în viață. A dorit mereu să devină profesoară, iar visul i-a devenit realitate. E un bun exemplu pentru oameni care cred că e prea târziu pentru educație. Dacă vrei să înveți și să urmezi calea educației, vârsta nu e importantă. Oame-nii pot obține succesul la orice vârstă, atâta timp cât își doresc asta.

ŞENAY TÜRKŞEN

Şenay e din Turcia și are 39 de ani în prezent. A absolvit liceul în 1992 și a trecut cu bine examenele de admitere la facultate. Tatăl său era în închisoare, așa că a trebuit să muncească pentru mama și sora ei mai mică, așa că nu a putut merge la facultate. Sora ei a mers la facultate și a devenit asistentă medicală, patru ani mai târziu. Șenay a regretat că s-a îndepărtat de educație.

S-a căsătorit la 23 de ani, a devenit mamă și s-a dedicat în totalitate fiului ei. Pe măsură ce acesta creștea, ea a simțit că e nevoie să învețe mai mult decât cum se crește un copil. A început să citească. A observat că se simte fericită atunci când citește și învață.

Într-o zi, a aflat de un proiect pentru adulți (Altın Bilezik) despre creșterea copiilor. S-a înscris în proiect, a studiat pentru doi ani și a primit un certificat la final. „După aceste studii, am simțit că educația trebuie să devină parte permanentă a vieții mele, pentru că învățatul mă face fericită”, spune ea. A trecut cu bine de admiterea la facultate, iar acum e studentă în anul II la Departamen-tul de Asistență Socială. Dorește să termine facultatea și să urmeze un program de masterat.

Lucrează ca și menajeră acum. Dorește să aibă un loc de muncă mai bun pe viitor. Vrea să facă lucruri bune pentru societatea în care trăiește și pentru lume. Crede că lumea va deveni un loc mai bun doar cu ajutorul educației. Dacă nu există educație, nu există pace în viață. „La început, soțul meu nu m-a sprijinit cu studi-ile, pentru că am un copil și un loc de muncă. De ce aș avea nevoie de educație? Acum, însă, mă înțelege și mă încurajează să-mi urmez studiile.”, adaugă.

Fiul său e la liceu, în prezent. Șenay are un fiu, lucrează ca și menajeră și studiază la facultate. Nu e ușor, dar visurile pe care le are îi dau curaj și putere. Educația i-a deschis o poartă spre viitor și credem că îi va deschide multe porți și de-acum înainte.

ÖZLEM UZKAYA

Numele ei e Özlem, e din Turcia și are 28 de ani. E căsătorită și are un fiu. Özlem e casnică, iar soțul său lucrează.

Când era în școala generală, avea o boală gravă, infecție osoasă, de la care a rămas cu răni pe piciorul stâng. Îi era dificil să umble și suferea de dureri cumplite, motiv pentru care a trebuit să renunțe la școală în clasa a treia. „Am fost nevoită să renunț la prietenii și profesorii mei. Mi-a fost foarte dificil.”, spune ea. A fost singură. Nu a vrut să se deschidă și să vorbească cu oamenii. S-a izolat de lume. Și-a lăsat speranțele la școală atunci când a plecat de-acolo.

La vârsta de 17 ani, și-a cunoscut soțul, pe Taner. S-au iubit și s-au căsătorit. Boala sa se agrava, dar era fericită cu soțul ei și își dorea să devină mamă. Deși riscurile au fost mari, a avut un copil. „Am fost cea mai fericită persoană din lume atunci când mi-am luat în brațe fiul”, spune ea, zâmbind. Zi după zi, boala ei continua să se agraveze. A aflat că mai are o boală de rinichi. S-a chinuit pentru familia sa, pentru micul ei fiu. A trecut prin numeroase operații la picior și, la final, a trebuit să îi fie amputat piciorul mai jos de genunchi. De-atunci încolo, poartă proteză. „După ce mi-am pierdut piciorul, am început să-mi pierd speranța la o viață mai fericită”, spune, cu o voce emoționată.

Momentul în care fiul ei a început școala a devenit un nou început pentru Özlem. Când a reali-zat că fiul ei e fericit la școală, a hotărât să își reînceapă studiile. Soțul ei a sprijinit-o în acest sens. A termi-nat școala primară, iar acum urmează să înceapă gimnaziul. A participat la nu-meroase cursuri de formare organizate de Adult Education Centre. A învățat cum se folosesc computerele și internetul.

Ne spune că, acum, se bucură mai mult de viață și că aceasta are sens și e mai ușoară acum. Participă la activități sociale în oraș. Spune că „Cunoștințele sunt putere și cred în magia acestei puteri”. Educația i-a schimbat viața și i-a făcut-o mai palpitantă.

ALİ ŞEVKİ OCAKOĞLU

Ali Şevki e din Turcia. Trăiește într-un sat, cu fiica și cu gi-nerele său. S-a născut în 1922. A început școala primară în satul său și și-a continuat studiile în oraș. Când era în liceu, mama lui a murit. La acea vreme, avea doar 15 ani. A fost nevoit să renunțe la liceu și să lucreze cu tatăl său la fermă. Nu a putut să reînceapă să studieze decât atunci când a intrat în armată, la 20 de ani. Prietenii i-au dat cărți și l-au încurajat să citească și să învețe mai multe.

De-a lungul celor patru ani petrecuți în armată, a citit numeroase cărți și a învățat multe lucruri de la prieteni și din cărți. Cărțile și interesele prietenilor au fost cele care i-au stârnit interesul pentru educație. După ce a terminat armata, s-a întors în satul natal și a început să lucreze, din nou, la fermă. A vrut să-și continue studiile, dar tatăl său nu a fost de acord.

S-a căsătorit cu o fată din sat și a continuat să lucreze ca fermier. „Anii de armată au fost cei mai frumoși din viața mea. Am fost foarte trist după moartea mamei mele, dar cărțile mi-au făcut

lumină în suflet și mi-au arătat sensul vieții. Mă bucuram să aflu lucruri noi.”, spune acesta.

Prietenii săi din liceu au terminat facultatea și au de-venit doctori, ingineri sau profesori. Când a aflat despre succesele prietenilor, a vrut să învețe mai mult și mai mult. Prietenii din liceu și din armată i-au trimis diverse cărți. A citit sute de cărți despre sănătate, știință și religie. Unul dintre prietenii săi era medic. Ali Șevki a învățat o mulțime de lucruri despre știință și medicină de la acesta. Putea să recomande medicamente pentru bolnabii din sat. Nu era medic, dar știa ce medicament e bun pentru ce boală. Pe lângă asta, are o pronunție curată, nu folosește accentul local.

Localnicii din sat îl consultă atunci când au probleme. Acum, este bolnav și și-a pierdut vederea, dar oamenii continuă să-l viziteze și îl respectă. Nu mai poate citi, dar împărtășește din cunoștințele sale cu cei care îl vizitează. Ali Sevki este un bun exemplu pentru noile generații din satul său.

BİRCAN ÇELİK

Bircan s-a născut în 1980 în Aydın, Turcia. A terminat școala generală și nu a putut să-și continue studiile. S-a căsătorit la 18 ani. În prezent, are 35 de ani și e mamă a doi copii.

După căsătorie, s-a mutat în Antalya, unde a început să lucreze ca secretară la o firmă de construcții. A vrut să aibă un job mai bine plătit, dar era conștientă că pentru asta era nevoie de mai mult decât de școala generală. Astfel, s-a hotărât să-și continue studi-ile.

S-a înscris la învățământ la distanță (a studiat de acasă și a trecut cu bine toate examenele) pentru gimna-ziu. În același timp, s-a înscris la cursuri de limbi străine (engleză și rusă), întrucât clienții companiei pentru care lucra erau străini. După cursurile de limbă, a început cursuri de calculatoare. S-a ambiționat să se dezvolte și să obțină o poziție ierarhică mai bună în cadrul com-paniei.

Să meargă la lucru și să lucreze, având doi copii, s-a dovedit o sarcină dificilă atât pentru ea, cât și pentru soțul său. Cu toate acestea, a reușit. În prezent, este contabil în cadrul aceleiași companii. Vrea să continue să studieze. Va da admitere la facultate deodată cu fiul său. „Învățarea nu are limite”, spune ea.

Sprijinul familiei și realizările sale o motivează să învețe mai mult și mai mult. Consideră că viața ei se va îmbunătăți pe măsură ce va învăța mai multe. Crede că e un bun model pentru copiii săi și pentru alte persoane care au renunțat la educație cândva, de-a lungul vieții. „Educația mi-a adus o viață mai bună și speranțe pentru viitor”, adaugă ea.

Una dintre rudele lui Bir-can spune că e motivată să reușească și va fi tot mai de succes, atâta timp cât nu renunță la ambiția de a învăța. Educația e ca o baghetă magică: atinge viețile oamenilor și le schimbă în bine.

DENİZ KARAALP CAN

Deniz lucrează ca profesor de Științe Sociale în Babadağ. S-a născut în Izmir și a crescut acolo, alături de familia sa, deși e originară din Bitlis. Are 32 de ani. Traiectoria ei educațională este interesantă și plină de provocări.

Când era elevă în primul an de liceu, în 2000, a trebuit să renunțe la școală, pentru că familia nu a mai vrut să o sprijine în acest sens. A insistat să meargă la școală, dar tatăl său s-a opus vehe-ment. Deniz nu a putut să mai meargă la școală și a fost să-și întrerupă relațiile cu profesorii și prietenii. S-a simțit singură și tristă. Își petrecea marea parte a timpului acasă și nu mai avea viață socială.

Cu toate acestea, nu și-a pierdut simțul succesului. Doi ani mai târziu, a început școala la distanță (a studiat de acasă și a fost admisă la liceu). Mama sa a crezut în ea și a sprijinit-o. A putut să-și finalizeze liceul în doi ani. Apoi și-a propus să-și continue studiile și să dea admitere la facultate. În 2003, nu a reușit să intre la universitate, a hotărât să continue să studieze și să încerce din nou. În 2004, a intrat la facultate, cu o notă foarte bună.

După toate aceste realizări, tatăl său a devenit conștient de determinarea, ambiția și curajul ei. S-a răzgândit și a început să o sprijine. A început cursurile Manisa Celal Bayar University în 2004 și a absolvit în 2008. Și-a cunos-cut soțul pe vremea când era studentă și s-au căsătorit în 2012. Într-un final, s-a angajat ca profesoară într-o școală gimnazială din Bursa.

De trei ani, lucrează în Babadağ. În prezent, are un fiu de două luni și spune că e fericită pentru viața pe care o are acum.

GÜLSEREN KAÇAMAZ

Gülseren e din Turcia. Are 39 de ani și doi copii. E profesoară la Adult Education Center, în orașul ei. După ce a absolvit liceul, s-a căsătorit. A fost casnică. Când copiii ei au început liceul, a început să se plictisească acasă.

A auzit de cursul de croitorie și a decis să se înscrie, alături de prietenii ei, la Adult Education Center. A con-siderat că se va distra alături de prietenii ei și că viața va fi mai frumoasă așa. A continuat cursul timp de patru ani, pentru că îi plăcea să coasă și a început să câștige bani din produsele pe care le realiza. „Firește, nu a fost ușor să mă duc la cursuri, timp de patru ani, având doi copii, dar a meritat.”, adaugă. Soțul și copii, dar în special prietenii, au sprijinit-o și au ajutat-o de-a lungul celor patru ani.

Într-o zi, s-a întâmplat ceva surprinzător. Educația i-a deschis noi porți în viață. Directorul de la Adult Educa-tion Center a spus că are nevoie de o profesoară pentru cursul de croitorie, propunându-i funcția lui Gülseren. A fost surprinsă și deopotrivă fericită, pentru că urma să fie profesoară. Soțul său a încurajat-o să fie profesoară.

A predat la Adult Education Centre timp de un an. „Mi-am dorit să fiu profesoară încă de când eram copil. Acum sunt profesoară. Am o slujbă respectabilă, îmi sprijin financiar familia și sunt un model bun pentru copiii mei.”, spune ea. A urmat cursul de calculatoare pentru a-și dezvolta aptitudinile de profesoară. În prezent, urmează un curs de limba engleză. Vrea să se dezvolte, să învețe lucruri noi și să se perfecționeze. „Educația nu are limite”, spune.

E dependentă de învățare, pentru că e de părere că educația deschide porțile spre viitor. Gülseren e un model bun nu doar pentru copiii ei, dar și pentru alți oameni care consideră că e prea târziu să înceapă să studieze. Viața e plină de surprise. Nu ar trebui să ratăm șansele pe care le primim. Într-o bună zi, educația se poate deveni un dar de preț care ne va schimba viața în bine.

PORTUGALIAAssociação dos Amigos da Terceira Idade este o instituție non-profit, din sectorul privat, care a fondat Universidade de Lisboa de Terceira Idade. A fost fon-dată în 1988 și principiile sale sunt ghidate de dragos-tea pentru Iisus Hristos în a-i servi pe toți cei singuri, marginalizați și dezrădăcinați din societate.Universitatea are aproximativ 700 de studenți și 66 de angajați și voluntari de toate credințele.

Obiectivele universității sunt:

1 – să evite singurătatea, marginalizarea și înstrăinarea de familii și, prin urmare, să promoveze sănătatea prin prevenirea bolilor.

2 – să stimuleze și să dezvolte potențialul intelectual, moral și spiritual al cetățenilor vârstnici, profitând de experiența bogată a acestora și dând-o mai departe tinerelor generații.

3 – să promoveze cercetarea științifică în domeniile gerontologiei și geriaticii.

4 – să găzduiască schimburi culturale și științifice, la nivel național și internațional, prin inițiative ce promo-vează solidaritatea între generații.

5 – să valorifice initiative de participare active în co-munitate, profitând de cunoștințele și disponibilitatea cetățenilor activi.

Încă nu bătrână

Numele meu este Maria de Lourdes Alves. Am 86 de ani și m-am născut în Parohia Sf. Elisabeta. Sunt văduvă.De-a lungul vieții, am avut probleme, la fel ca oricine altcineva. Când m-am retras din serviciul civil, m-am gândit că nu ar trebui să stau locului și am văzut o emisiune TV cu dr. Emilia Noronha, președintele ULTI, intitulată „The five o’clock tea”, și m-am decis să vin la această facultate. Am învățat acolo timp de 21 de ani.

Am numai lucruri bune de spus despre acest me-diu, atât din perspectiva competențelor profeso-rilor, ci și din perspectiva prieteniei dintre prieteni și studenți.De vreme ce îmi place să scriu, Captain Matos Prata, profesorul de antropolo-gie, m-a sfătuit să scriu o carte. Mi-a scris prefața, dar, din păcate, nu a putut să vină la evenimentul de lansare.

De acolo, am prins gustul, pentru că subiectul au fost amintirile mele din copilărie. Am decis că continui să scriu, iar, în prezent, am unsprezece lucrări scrise și publicate, de când m-am alăturat University of Lisbon for the Elderly.

La această universitate, dedicată cetățenilor vârstnici, pot spune că nu sunt bătrână.„Doar o privire în oglindă / Dar încă nu sunt bătrân / Încă mă țin bine / Imaginea e acum mai mică / Se întâm-plă tuturor / Tinerețea e punctul de cotitură / Dintre trecut și prezent.

Nu știu dacă-mi e dor de această parte / Viața nu a fost mereu presărată cu petale de trandafiri / Căutând să uit în soartă / Cele mai dureroase situații.”

Nu scriu poezie, dar mă mândresc că pot să recit pentru colegii și prietenii care doresc să mă asculte.

În prezent, locuiesc la un azil de bătrâni, unde mă simt destul de bine, deși am propria locuință. Am doi co-pii, doi nepoți și doi strănepoți. Satisfacția mea e că descendenții mei sunt pasionați de muzică, iar când sunt împreună, e o plăcere să văd cât de bine se împacă.

Îi datorez doamnei dr. Emilia Noronha satisfacția de a mă fi invitat personal să particip la recepția delegației europene a proiectului Grundtvig.A fost o mare bucurie să văd sala plină de oameni și nimeni nu s-a clintit până la final.

Cetățenii noștri vârstnici sunt aici să stea și să împărtășească.

Fericirea ta mă face și pe mine fericit

iSubțire ca un pin, suplu ca un flamingo... un băiat a plâns mult la moartea mamei sale: „Îți amintești bosum-flarea, rugăciunile, ochii tăi?... Mamă, e trist să nu ai o mamă!”

A studiat, s-a jucat, a prac-tica sport (fotbal și hochei pe role), a vrut să iasă la întâlniri, dar a fost refuzat de fiecare dată. Era urât și avea pistrui. Ca băiat, a vrut mereu să fie preot, așa cum și-a dorit mama lui, dar a mărturisit, în clasa a patra, că s-a hotărât să renunțe la acest plan, pentru că „nu vreau să stau fără o femeie alături și să nu pot să văd filmele care-

mi plac, precum Robin Hood și Scaramouche.” Sfântă inocență!

La scurt timp după, a urmat prima manifestare a inspirației sale poetice. „Dacă pentru tine sunt nimic,

dacă nu pot atrage norocul / Nu mai vreau să-mi trăiesc viața / Sau să îmi aștept moartea // Dacă visul e real / Dacă nu îl poți atinge / Nu mai vreau să am visuri / Nu merită să visezi. // Dacă lebăda mai cântă încă / Dacă se simte bine să mori / Aș vrea, în moarte / Un sărut de la mama mea.”

A intrat la Facultatea de Drept în 1958. Noi direcții și destinații s-au deschis. A fost îndeplinit un gol impor-tant. Procentajul tinerilor care ajunseseră la acel nivel cultural era foarte scăzut. S-a simțit pe deplin îndră-gostit și și-a găsit iubirea vieții. S-au căsătorit în 1964, au lucrat din greu pentru a atinge fericirea și au crescut trei copii. S-a dezvoltat profesional și a ajuns departe. A studiat încontinuu și a învățat nu doar din cărți, ci și din experiențele de zi cu zi, bazate pe onestitate, credință și respect pentru ceilalți.

Ca secretar general al Automobile Club of Portugal pen-tru 22 de ani (1979-2001), a avut privilegiul de a călători prin întreaga Europă, făcând recomandări importante în zona de amenzi și securitate rutieră, pentru a contribui la reducerea numărului de morți și răniți. Până într-o zi, când era încă tânăr, activ și dinamic, și s-a văzut ajuns la vârsta pensionării, de care nu s-a bucurat. A început să fie voluntar la numeroase activități de voluntariat și să îi ajute pe cei care aveau nevoie. În 2002 a fost invitat să țină o prelegere la ULTI – University of Lisbon for the Third Age – unde continuă să predea cu entuziasm sporit Teatru (el e autorul scenariilor), Art Report (acum intitulat Umor și Cultură, publicat sub formă de volum) și Istorie și Poezie Portugheză (patru volume într-o carte).

Viața e un proces continuu de învățare și are mai mare valoare atunci când cunoștințele pe care le ai sunt transmise altora, pentru a transmite mai mult entuziasm și curaj studenților, care, în mare majoritate, erau mai tineri. Acesta sunt eu, João Coelho dos Santos, născut în 14 august 1939, cu câteva zile înainte de teribilul flagel care a fost Al Doilea Război Mondial.

Așa cum le spun mereu studenților care mă complimen-tează și îmi mulțumesc la finalul cursurilor: „Sunt foarte recunoscător vouă, pentru bucuria voastră care mă face și pe mine fericit.”. În timpul vacanței, simt că îmi lipsește ceva important, iar reîntâlnirea cu studenții e mereu motiv de sărbătoare!

Sunt un scriitor, practic poet și scenarist, cu treizeci de cărți publicate fără interes comercial. Acesta, despre care vorbesc, sunt eu, un om cu credință, care se roagă: „Doamne, îți mulțumesc / Și îți mărturisesc, nu merit / Tot ce mi-ai dat / În schimbul păcatului meu.”

Filosofia vieții

1 – Mi-am terminat studiile la 26 de ani, dar studiul a fost o preocupare constantă în viața mea. Avansul în știință și tehnologie ne obligă să fim în permanență la curent cu schimbările. Ajungând la pensie, nu am plă-nuit să revin la școală, ci doar să țin pasul cu schimbările societății și ale lumii.

2 – Ajungerea la pensionare aduce numeroase schim-bări în viețile noastre, precum absența programului zilnic de mers la culcare și trezit în fiecare zi devreme și ziua mereu încărcată cu sarcini. Așadar, pensionarea și, în general, activitățile acestei etape, trebuie să fie planificate pe perioadă lungă, pentru că gustul pentru ocupații alterna-tive, așa-numitele „hobby-uri”, nu e dezvoltat și consolidat la momentul la care realizăm că se naște, ci trebuie să fie dez-voltat și consolidat din timp. Am ales voluntariatul ca me-todă de a contribui activ în so-cietate și, dată fiind pregătirea mea, am ales să lucrez cu tineri cu dizabilități în dome-niul echitației terapeutice, atât fizic, cât și din perspecti-va bucuriei pe care o aduce acestor tineri dezavantajați, privați de activități și posibilitatea de dezvoltare. Toate aceste activități, împreună cu sprijinul pe care îl ofer nepoților mei, nu îmi ocupă tot timpul, așa că am fost deschis la oportunitățile oferite de ULTI.

3 – Gustul pentru cunoaștere este o constantă în viața mea, în special pentru subiecte care nu au făcut parte din educația mea universitară, în domeniul științei și al tehnologiei.Am ales, astfel, să urmez cursuri în domeniul istoriei și al istoriei artei, psihologiei, limbilor străine, și am des-coperit, de asemenea, filozofia vieții, care mi-a stârnit interesul.

4 – Mi-am ales cursurile în funcție de gusturile și intere-sele mele și mi le-am adaptat în funcție de interesul pe care mi l-au stârnit.

5 – Nu am avut nicio dificultate în a ține pasul cu lucru-rile, întrucât am fost încântat cu conținutul prezentat, admirând efortul și dedicația profesorilor noștri, care fac tot ce pot ca să ne țină interesul viu și să ne dezvolte cunoștințele.

6 – Mă simt foarte satisfăcut de parcurgerea cursurilor la ULTI. Plec de acasă, fac o plimbare lungă până la univer-sitate, interacționez cu colegii printre care am întâlnit oameni foarte interesanți, unii enciclopedii vii, și am acumulat cunoștințe noi și interesante pentru viitoare

cercetări. Mulțumesc ULTI pentru oportunitățile pe care mi le oferă.

7 – Interesele mele se împart între familie, îndeosebi prin sprijinul și ajutorul pe care le ofer nepoților, sport și activități de timp liber, lectură și cinema, grădinărit, iar acum dedic mult timp și ULTI și studiului materiilor învățate la clasă: spaniolă, italiană, filozofia vieții, care îmbină știința și speculațiile filosofice asupra vieții. Joaquim Araújo CorreiaULTI - LISABONA

Iubirea pentru învățare

Numele meu este Antonio Jose Pação și am 83 de ani. M-am născut pe un deal din Alentejo. La vârsta de 7 ani, când trebuia să mă duc la școală, am început să lucrez ca cioban. Turma mea avea 3-400 de oi, iar eu și alți ciobani dormeam cu animalele, în mare parte a anului, într-o colibă făcută din stuf și iarbă.

Mâncam de trei ori pe zi: micul dejun la 8.00 dimineața, prânzul la amiază și apoi cina - aveam mereu aceeași supă cu pâine. Mesele constau în supă făcută cu apă fiartă, ulei de măsline și pâine cu coriandru. Frigul era intens iarna și căldura era insuportabilă vara. Făceam baie o dată la opt zile în râu sau fântâni, pentru că nu exista apă potabilă, și ne schimbam hainele săptămânal, când mergeam la munte.

La 13 ani m-am alăturat așa-numitei „forțe de muncă”, unde am trudit până când am avut 28 de ani, arând pămân-tul, nivelându-l înainte de a planta semințe, presărând grâul manual, fertilizând pă-mântul și plantând semințe.

Însămânțarea pământului se făcea în noiembrie și decem-brie. Toți lucrătorii se trezeau la 4.30 dimineața și mân-cau açorda (o mâncare tradițională din Alentejo făcută cu pâine) la 5 dimineața. Munceam din greu – grâul era tratat cu sulfați și era scos afară și încărcat în care trase de boi, pentru a fi duse la câmp.Vara, recoltam, în medie, 18 ore pe zi, începând înainte de răsăritul soarelui. La seceriș, uneori mâncam fasole, cârnați și șuncă pentru a căpăta forță și putere pentru muncă.

A fost o viață dificilă. Nu exista altceva de lucru. Deși oamenii sperau la condiții mai bune, nu era speranță pentru așa ceva, pentru că erau cu toții analfabeți.

Nu aveam nicio interacțiune cu șefii, doar cu supra-veghetorii și „cărăușii” care erau foarte stricți și nu ne dădeau răgaz să ne îndreptăm spatele pentru o pauză de un minut.

Dacă treceam pe lângă șefi pe moșie, ne dădeam jos pălăriile și salutam politicos, dar nu puteam să discutăm cu ei direct, ci doar prin supraveghetori, iar motivul discuției nu avea niciodată voie să fie plângeri despre mâncare sau discuții despre salariu.

Aveam duminicile libere, dar trebuia să lucrăm dimineața, ca să avem dreptul la „fanecos”, trei bucăți mici de pâine, pentru familie.

Printre colegi se stabilise o prietenie frumoasă. Nu existau alte aspirații în viață, în afară de relații bune cu vecinii și familia.

Femeile-fermier cântau, fericite, la răsărit, în drum spre lucru. Purtau trei fuste, până când tălpile lor, legate cu „orelos” (sfori) de picioare ca să se simtă confortabil în timp ce trudesc și pălării pe cap, deasupra unor eșarfe colorate, ca să le protejeze de soarele arzător.

Întrucât mi-a plăcut mult să învăț, mi-am întrebat șeful dacă pot să termin clasa a patra, lucru pe care l-am făcut și care mi-a deschis drumul spre o schimbare în viață. Am petrecut doi ani în armată. Apoi m-am alăturat Gărzii Naționale, unde am lucrat timp de 30 de ani în cazarmele de la Lois, în apropiere de Casterlul Sf. Gorge.M-am căsătorit la 30 de ani și am închiriat o cameră în Graça. Am avut o fiică, dar proprietara nu a vrut cupluri cu copii și a trebuit să închiriez o casă.

Fiica mea a studiat management și a ajuns să urmeze o carieră profesională de succes.

Am ocupat diferite poziții la GNR (Garda Națională Republicană): șofer, operator, ofițer de patrulare pe linia de producție.

Am primit evaluări pentru comportament exemplar și frecventare cu regularitate, precum și mulțumiri din partea superiorilor mei pentru implicare și dedicare la muncă.

După pensionare, m-am alăturat unei companii de construcții având sarcina de a prezenta apartamente - până la 80 de ani.

Într-un final, m-am alăturat universității pentru vârsta a treia pentru a socializa și interacționa cu oameni și pentru a învăța informatică.

Am ajuns, de asemenea, să fac parte din cor, să urmez cursurile de Istorie universală, Turism și Istoria cinema-tografiei.

M-am simțit mereu neadaptat din cauză că nu eram foarte coerent în comunicarea cu alții, dar am făcut un sacrificiu enorm pentru a-mi educa fiica și continui să învăț, în ciuda faptului că am 83 de ani.

În prezent, practic pescuitul recreational, urmez cursuri-le universității, continui să-mi educ nepoții și, de vreme ce sunt foarte buni elevi, sunt mândru de viața mea.

Zile fericite din viața mea

M-am născut într-un sat din Districtul Guarda, departe de tot și de toate. Părinții mei nu știau citi. Încă din copi-lărie, au lucrat la câmp și au păstorit oi și capre. Spu-neam, mereu, în glumă, că lucrez încă de când m-am născut. În satul meu, toată lumea lucra la câmp, și nu aveau pe cine să pună să aibă grijă de copii. Nu mi-am cunoscut niciodată bunicii, pentru că au murit tineri.

Așadar, părinții trebuia să-și ia cu ei copiii la câmp și, din câte îmi amintesc, de la 5-6 ani, am început să îi ajut pe ai mei la munca câmpului.

În satul meu, erau mulți co-pii și aveam timp de joacă, deși nu prea aveam jucării. Așa că ne jucam de-a casni-cele, profesorii, doctorii etc. Ne jucam cu pietre, eșarfe și alte jocuri. Băieții jucau xona, roça, malha și făceau praștii cu care dădeau după păsări și se jucau, de asemenea, de-a v-ați ascunselea.

Când am terminat clasa a patra, mi-ar fi plăcut să con-tinui să studiez. Am fost un elev bun, dar unde locuiam nu aveam mijloc de transport și nu erau școli gimnaziale aproape. Părinții mei nu-și permiteau să plătească studii în afară.

În fiecare lună, mergeam la mine în sat și luam împru-mut cărți de la biblioteca mobilă Gulbenkian. Cum eram foarte pasionat de lectură, împrumutam mereu o mulțime de cărți și mă bucuram de puținul timp liber pe care îl aveam citind.

Nu era ceea ce-mi doream, dar m-am resemnat cu soar-ta asta... când aveam 19 ani, am urmat Telaescola (școala pregătitoare de televiziune). Deși orele nu aveau loc în satul meu, eu și alții am avut oportunitatea de a stu-dia, iar de vreme ce orele se țineau doar după-amiaza, dimineața puteam în continuare să ne ajutăm părinții. Mi s-a dat oportunitatea să urmez ciclul pregătitor.

La 21 de ani, am vrut să continui studiile și să câștig ceva bani, așa că am venit la Lisabona, am închiriat o cameră cu bucătărie comună, am urmat un curs de dac-tilografiat și am fost angajat într-un birou. Am continuat să studiez, noaptea, la Liceu Pedro Nunes (orele înce-peau la ora 19.30 și se încheiau la 23.30). A fost foarte greu, pentru că eram departe de familie, într-un oraș unde nu cunoșteam aproape pe nimeni, trebuia să-mi gătesc, să-mi spăl hainele și să-mi fac curat singură. Ieșeam de la lucru în fiecare seară și trebuia să fug, să mănânc pe fugă ceva la barul din liceu. La momen-tul acela nu era încălzire și adesea ajungeam udă și înghețată...

De-a lungul următorilor trei ani, am urmat cursurile liceului primar (anterior numite clasele a treia, a patra și a cincea). În următorii doi ani, am făcut următoarele clase de liceu (a șasea și a șaptea), care actualmente sunt clasa a unsprezecea. Aveam 26 de ani.

Am vrut să continui și să obțin o diplomă. A fost foarte complicat. A trebuit să urmez anul pregătitor (care era televizat pe timpul zilei). Ministerul Educației avea texte cu materialele date, dar, cum locuiam într-o cameră închiriată (nu aveam televizor) și trebuia să lucrez pe timpul zilei, așa că nu aveam vreme să urmez cursu-rile. Dar nu m-am oprit, am urmărit programul, am cumpărat textele și eram pregătit să învăț. Cu ajutorul unor prieteni și cu mult efort, am reușit să termin anul pregătitor.

Cum universitățile serale nu au toate cursurile, am fost de asemenea limitat în alegerea cursurilor. Am mers la ISE, actualmente numit ISEG, unde clasele aveau loc de la 19.30 la 23.30. Cu toate acestea, am aplicat pentru un serviciu civil, deoarece am considerat că ar fi mai bene-fic pentru cariera mea. Nu am primit niciodată „favoruri”, ci m-am descurcat singură. De asemenea, deși salariul meu era mic, m-am hotă-rât să îmi cumpăr un apartament (în afara Lisabonei), pentru că exista sprijin financiar din partea statului pentru cei cu venituri mici, și acesta a fost un vis devenit realitate.

L-am cunoscut pe tatăl copilului meu. Cum eram îndră-gostită, am hotărât să mă mut cu el. Atâta doar că am rămas însărcinată, el mi-a spus să fac avort, iar, cum nu am făcut asta, m-a părăsit. Am rămas singură. A trebuit să fac față societății și familiei... Mi s-a născut fiul. Dăda-ca lui locuia cu mine în bloc și stătea cu el noaptea, ca eu să pot merge la cursuri. Atât de mult efort... trebuia să merg la lucru, să am grijă de copil și să îmi termin cur-surile. Aveam, pe-atunci, 40 de ani. Am ajuns în punctul culminant al carierei mele ca funcționar public, viața mi s-a îmbunătățit, mi-am vândut casa și am cumpărat una mai mare în Lisabona. Fiul meu a devenit un elev bun, iar în ciuda faptului că nu a trăit deloc cu tatăl său, își

petrecea weekend-urile cu el. Din fericire, a urmat cur-surile de inginerie informatică la IST. În ziua în care am terminat cursurile m-am bucurat enorm, dar când fiul meu a absolvit (și și-a luat un job), a fost cea mai fericită zi din viața mea.

Lucrurile mergeau bine. Am avansat în lucru, fiul meu a început să lucreze pentru o companie ICT, doar că atunci când am ajuns la mijlocul carierei mele ca funcționar public, guvernul a anulat toate promovări-le și, ca și cum nu ar fi fost destul, au redus și salariile. Am ajuns la 60 de ani, în mijlocul tuturor confuziilor cu reforma pensiilor, am decis să mă retrag, având pe lângă toate acestea și o scădere considerabilă a pensiei... Fiul meu a decis să meargă la Londra și nu am vrut să mă opresc din activitate, iar de vreme ce am vrut în conti-nuare să învăț mai mult, am venit la Senior University, unde pot să învăț alte lucruri și să mă înțeleg cu alții. Lisabona, 1 Februarie 2015 Ana Maria Nunes dos Santos

Iubește până la moarte

Sunt al zecelea copil născut într-o familie numeroasă.Încă din copilărie am primit multă atenție, pentru că am fost mezina, iar toată lumea spunea că sunt drăguță și inteligentă. Mai mult decât atât, eram foarte iscusită, pentru că știam să cos foarte bine, lucru care s-a dovedit foarte util, având atât de mulți frați și surori.

Locuiam la o fermă plină de pomi fructiferi și flori. Cum era localizată într-un podiș, vedeam râul care separa cele două maluri și ceața de dimineață și apusurile se stingeau în peisajul rece, pătrunzându-mi pentru tot-deauna în inimă și insuflân-du-mi o mare iubire pentru natură. La fermă, era o casă unde locuia Mătușa Matilde și ambii noștri bunici locuiau cu noi. Imaginați-vă bucuria și viața pe care le împărtășeam la masa și prietenia și respectul dintre noi!

Tatăl meu a fost un om foarte înțelept. Vorbea și scria bine și cânta la vioară. A murit când eram eu mică. Am ajuns s-o iubim foarte mult pe mama, o adevărată matriarhă.

Cum a locuit mereu cu mine, rudele mele se opreau zilnic la noi să o salute și să îi ceară sfaturi – lucru la care era foarte bună. Casa mea a fost mereu plină de viață și povești.

M-am căsătorit foarte tânără cu un ofițer de marina care călătorea mult și am avut împreună cu el doi copii. A fost o căsnicie fericită care a durat 28 de ani, pentru că am devenit văduvă devreme, după boala prelungită a soțului meu, căruia m-am dedicat în totalitate. Copiii mei mi-au adus mare bucurie, remarcându-se ca profesioniști și cetățeni apărători ai unor cause, făcân-du-mă mândră de ei. Cu toate acestea, cum trăiam la sat, mi-a părut rău mereu că nu am studiat medicina, care era visul meu. Acum, că eram singură, m-am alăturat unui curs de religie creștină pe care l-am urmat cu mare interes. Am studiat, am învățat mult, am organizat conferințe și am călătorit ca lider de grup.

Ca să mă simt mai împlinită după golul lăsat de moartea soțului meu, am început să lucrez ca voluntar într-un centru de vârstnici, unde mi-am împărtășit experiența și mi-am satisfăcut dorința de a fi de folos și de a-i iubi pe alții.

Să studiez la 50 de ani, după ce mi-am crescut copiii acasă, a fost cel mai bun lucru pe care l-am făcut, pentru că mi-a deschis o nouă lume plină de descoperiri, reali-zări, prietenii fără de care nu aș fi putut fi fericită.

În ciuda dificultăților pe care le-am întâmpinat, simt că am evoluat treptat și că viziunea mea s-a extins drama-tic, la fel ca și dorința mea de a trăi.

Ilda Silva Gonçalves

O poveste de viață

Cu titlu de introducere

Am predat la Senior University timp de nouă ani, la ULTI – Lisbon University for the Third Age. Predau limba por-tugheză studenților care erau tineri deunăzi și, astfel, prin reintrarea în acest spațiu educațional, își doresc să rămână la fel. Sunt, de asemenea, acolo ca să mă ajute să dau naștere unor gânduri și căldură sufletului. Orele noastre sunt momente de bucurie.

Unii învață, în vreme ce alții își reîmprospătează cunoștințele, iar eu învăț, de asemenea, din experiența și poveștile lor. Viața e un proces educațional continuu!

Cât despre povestea mea de viață, pe scurt, pentru că are două faze diferite separate de două oceane mari, Atlanticul și Indianul, nu va fi ușor. Va fi o adevărată odisee!

De această parte a Atlanticului

M-am născut în Castelo Branco, mi-am petrecut acolo întreaga copilărie și tinerețe cu bucurie spontană, o casă perfectă unde eram zece oameni așezați la masă: părinții, șase frați și două mătuși, dintre care una era o povestitoare minunată cu care ne distram. Ne încânta cu poveștile ei, care ne-au marcat copilăria. A existat mereu o grădină colorată, care ne-a învelit cu pace și liniște, exact așa cum ne-a fost și realitatea. Aproape că nu ne-am dat seama de problemele alor noștri, pentru că în orizontul nostru distant, unde soarele răsărea și apunea seara, ei ne vorbeau cu căldură și ne prețuiau visurile.

M-am căsătorit la 20 de ani. Eram o visătoare. Soțul meu, cu câțiva ani mai în vârstă decât mine, avea spiritul tânăr și m-a încântat întotdeauna. Era o bucată de rai rezervată pentru mine. Era doctor în Lisabona. Ne aflam la începutul vieții noastre. În Portugalia, doctorii erau plătiți slab. De aceea, soțul meu, entuziasmat de colegii de la Overseas Hospital, unde a lucrat, au decis să în-cerce o aventură în Africa. Și, curând, s-a întâmplat. Am plecat, luni mai târziu, spre Mozambic. Am plâns când m-am despărțit de părinți, de frați și de restul familiei. Eram foarte apropiați. Dar iubirea a depășit orice obsta-cole. Am dus eu dorul care ne măcina pe noi toți. Am călătorit cu primul nostru copil născut, Jose, care avea doar un an la acea vreme.

Cealaltă parte a Oceanului Indian

Când am înconjurat Cape Boujdour, acolo era Oceanul Indian! Lourenço Marques ne-a așteptat. Mi-am început marea aventură aici. A fost prima dată când am pășit pe pământ african și mai ales în zone neexplorate. O nouă experință de viață! Am început să simt pământul african, culorile, vocile jun-glei, cântecul leului, hienele râzând printre altele, mirosul pă-mântului ud și chiar și ocazia de a-i cunoaște pe războinicii Makon-de, cu tatuajele lor care impun teama. Am învățat să mă înțeleg cu soțiile și copiii acestora, învâțându-le să gătească pentru copii și să-i îngrijească pe aceștia, pentru că nu cunoșteau nici măcar cele mai mici principii de igienă.

Cu timpul și la sfatul soțului meu, am început să merg la spital și să asist nașteri normale, când doar eu și moașele africane sprijineam acest lucru. Când a fost ne-voie de intervenție medicală, în special în cazul cezarie-

nelor sau a altor situații dificile, am fost prezentă ori de câte ori a fost permis acest lucru. Am trăit intens viața lui profesională și am asistat nașterea a numeroși copii de toate rasele și credințele, dar intervenția cezarienelor m-a marcat profund. Nu există niciun dubiu că aceste experiențe m-au îndepărtat de lume, apropiindu-mă de lume!

Cu toate acestea, mă întreb cum am rezistat primilor ani de izolare în frunzișul african. Și acum știu răspunsul: cu ajutorul iubirii enorme dintre noi, am trecut toate bari-erele! Ne-am reîntors în Portugalia în 1974 cu cei patru copii ai noștri: Ze, Isabel, Paula și Luis. Cam în acea peri-oadă m-a încurajat soțul meu să închei cursul pe care îl începusem deja. Am decis să fac asta. M-am realăturat cursurilor Facultății de Arte a University of Lisbon și am finalizat cursurile în filologie romantică. Apoi, fiul meu cel mai mare, Jose, a început primul an la facultatea de drept. Adesea mergeam împreună, pentru că cele două școli erau aproape. Soțul meu a reînceput să lucreze la Spitalul Egas Moniz. A fost o nouă etapă a vieții noastre, cu același curaj și aceeași determinare. Am trecut prin perioade grele și prin perioade de sănătate, alternate, cu viziuni de soare și pace de durată. Zilele s-au trans-format în ani care s-au aruncat în haosul existenței care este atât de scurtă! Aceasta este realitatea sumară a unei povești într-o perioadă unică și în marea extinsă a vieții mele!

În Lisabona, am petrecut 36 de ani predând în școala gimnazială. Copiii mei au plecat după terminarea școlii. S-au căsătorit. Apoi au urmat nepoții. Trecută e o parte a vieții mele și îi simt lipsa soțului meu, căruia îi datorez atât de multe! Astăzi, eu sunt cuvântul și scrierea care mă inspiră. Eu sunt muzica pe care o ascult și îmi zdrăn-gănesc pianul. Sunt profesorul care predă în același stil clasic. Ca și cum ziua de ieri nu ar fi trecut niciodată!

Dau voce literaturii naționale când sunt invitată. Sunt o cititoare înflăcărată a lui Fernando Pessoa și, studiindu-i o mare parte a operelor și, la un moment dat, am reușit să realizez o lucrare în domeniul psihoanalizei la catedra de Literatură și Psihoanaliză. Această scriere a fost pu-blicată la Facultatea de Arte, sub titlul „Opera literară ca proces compensatoriu al neurozei la Fernando Pessoa”. Aceasta este o parte a poveștii mele de viață. Cu adevă-rul scrierii continui să cresc și asta mă solicită să gân-desc și să simt. Și sunt fericită! Isabel Ribeiro Monteiro - University ULTI Lisboa- Portu-gal

Experiența mea de învățare

Numele meu este Adelino Matos. M-am născut în 31 iulie 1950, în Galveias, Ponte de Sor, Portugalia.Ca și marea majoritate a generației mele, procesul meu de învățare oficială a început la vârsta de 7 ani, cu școala primară.

La 10 ani am terminat școala primară. Părinții mei erau analfabeți, destul de săraci, umili și țărani. Așa că, din considerente socioeconomi-ce, procesul meu de învățare formală nu a putut fi continuat la acel moment, deși eram cel cel mai bun elev din clasa întâi până într-a patra.

Cât despre traseul vieții mele, la 5-6 ani, a trebuit să-mi ajut părinții la munca câmpului (să culeagă măsline etc.). Când am terminat școala generală, am continuat să-mi ajut părinții și am început să lucrez cu niște instalatori. Dar cu ei nu am învățat nimic nou, pentru că nu mi-au arătat nimic. Mă foloseau doar ca să le car gențile cu unelte și tuburile și să curăț canalele.

Părinții mei nu au realizat nimic, întrucât erau oameni simpli și pentru că la acel moment munca la câmp ținea de dimineață până seara. Oamenii lucrau și duminica și adesea locul unde lucrau era la 40-50 kilometri de casă (și asta presupunea transportul cu un măgar). Duminici-le erau zilele de îngrijit grădina de lângă casă.

La 15 ani, am venit să lucrez la Lisabona ca ajutor de barman, dar am continuat să lucrez ca un sclav, pen-tru că nu m-au plătit mai mult de o lună și am lăsat un angajator ca să mă duc la altul care mi-a spus că ei m-au plătit deja. Așa se face că am fost nevoit să dorm pe străzi câteva nopți.

Mai târziu am început să lucrez la Food Houses și situația a fost aceeași: fără plată, fără pauze etc. La 21 de ani, m-am înscris pentru stagiul militar obliga-toriu. Am lucrat acolo aproximativ 47 de luni, 19 luni în Portugalia, pe continent, și apoi alte 28 de luni în fosta provincie Angola.

Am luat parte la războiul colonial, de unde m-am întors relativ traumatizat. Cu toate acestea, am încercat să-mi găsesc un loc de muncă. Și, pe lângă ceva muncă mino-ră, la 1 mai 1975, m-am alăturat staff-ului companiei TLP, care după restructurări a ajuns Portugal Telecom.

M-am alăturat categoriei de personal auxiliar necalificat; apoi am fost promovat ca tehnician de telecomunicații de linie; apoi am devenit tehnician de telecomunicații cablu; apoi am devenit tehinician administrativ iar, la

final, la Portugal Telecom, am prestat sarcini de Tech-nical Support Management. Am prestat întotdeauna sarcinile la maximul potențial pe care îl aveam, cu prețul propriei sănătăți și al familiei mele (soția și fiul). Pe de altă parte, compania m-a plătit foarte bine cât timp am fost angajat.

Dar revenind la subiectul învățării mele formale, doar după ce situația mea la TLP / Portugal Telecom s-a stabi-lizat am putut să-mi reiau studiile.

Astfel, părăsind școala după clasa a patra și acum, la 26-27 de ani, am început prin școala pregătitoare până la cel de-al șaptelea an (vechiul liceu). Cu toate acestea, a fost nevoie să urmez acel așa-zis „an pregătitor” pe care Ministerul Educației de la acea vreme a decis să îl inludă ca etapă necesară înainte de parcurgerea liceului.

Odată ce am terminat acel an, am început studiile superioare în Limbi moderne și literatură, Franceză-por-tugheză, pe care le-am și terminat.

Trebuie să recunosc că toți acei ani lungi de la școala primară la completarea cursurilor de la facultate au fost parcurși muncind ziua și studiind noaptea, cu toate sacrificiile de care a fost nevoie, în special în termeni de sănătate și familie.

Astfel, câțiva ani după absolvire, am început să predau cursuri de franceză și portugheză (clasele a doua și a treia din școala generală și clasa a unsprezecea din gimnaziu) pentru puțin mai mult de un an. Am predat și franceză (nivel începător) pentru pensionari, timp de aproximativ doi ani, într-un centru comunitar al Amado-rei.

În ULTI, timp de aproximativ trei ani, am studiat calcula-toare, franceză și am urmat cursuri de engleză timp de aproximativ două luni.

La final, în acest an universitar (2014/2015), am urmat, două-trei luni, Tehnologia informației, Introducere în muzică și cursuri de canto.

Dar va trebui să întrerup imediat participarea la cel puțin ultimele două cursuri menționate (din diverse motive, cum ar fi boala cronică severă de care suferă soția me).

Mulțumesc, profesore, Adelino Matos

Lifelong learning

De mic copil mi-a plăcut să citesc. Dacă găseam un ziar pe stradă, eram foarte curioasă, îl ridicam și îl citeam.

Ca și copil, în clădirea în care locuiam erau două fete care dețineau o bibliotecă imensă. De fapt, mobila era puțină, la fel și covoarele, dar cărțile pline de povești misterioase înțesau casa și imaginația mea.

Când ceilalți copii se jucau, eu ve-deam desenele și titlurile cărților. Îmi amintesc parcurgerea intrigii și proiectarea scenariilor pe pereții albi din imaginația mea. Era o lume minunată de eroi din toate colțurile lumii.

La școală, profesorii mei preferați erau cei de portugheză și, timpu-riu în viață, m-am gândit să devin profesor de arte și să spun povești interesante tinerilor. Viața mea a fost similară cu cele ale altor adolescenți, cu mulți verișori și unchi, cu vacanțe petrecute în cabane și bărci pe Râul Zêzere și în Lame-go.

M-am căsătorit foarte devreme, fără să-mi fi terminat studiile, și am început să lucrez la 19 ani.

Toată lumea a crezut că nu voi mai reîncepe niciodată școala, de vreme ce, între timp, am născut un băiețel. Job-ul meu m-a dus la Loulé. Soțul meu era în Lisabona cu copilul.

În ciuda distanței, m-am înscris la facultate pentru cursuri de sâmbătă. Veneam cu trenul, vineri seara învățând toată ziua. Duminicile, aveam grijă de casă și mă reîntorceam la Algarve cu autobuzul seara.

Am găsit o bibliotecă în Loulé unde am putut consulta bibliografia pentru diploma de absolvire. Cu atât de multă agitație, am pierdut din greutate, dar mi-am în-deplinit visul de a-mi termina studiile. În 1997, mult mai târziu, am început să studiez în cadrul unui program postuniversitar de literatură comparată.

Mi-am urmat studiile cu efort enorm, lucru care mi-a adus o satisfacție foarte mare. Am fost profesoară timp de 40 de ani, am realizat proiecte eruopene, am călă-torit apărând o cultură și o cetățenie într-o societate pentru toate vârstele.

Ca să-mi împărtășesc experiența, am creat șapte organizații non-profit pentru a depăși tristețea vârsti-nicilor unde, mai bine de 30 de ani, mii de vârstnici au continuat să învețe de-a lungul vieții.

Venirea în contact cu alți oameni, îmbogățirea cunoștințelor și a aptitudinilor, mi-au încălzit inima cât pentru o viață întreagă. În ciuda dificultăților de a împăca familia și locul de muncă, cred că acesta a fost destinul meu și că nimic nu ar fi altfel dacă m-aș întoar-ce în timp.

Sunt recunoscătoare familiei, soțului meu, celor doi copii, celor doi nepoți, pentru că mi-au înțeles absența, dar cred că toată munca e o dovadă a iubirii.

Emilia Costa e Silva Barradas de Noronha

O viață dedicată educației

Toată viața am fost studentă sau profesoară. Am studiat fizică și chimie, absolvind în 1969.Am predat în multe locuri din țară, precum Portimão și Caldas da Rainha.

Când am plecat din Lisabona, mi s-a părut ciudat să fiu departe de familia mea. M-am simțit singură. Cu toate acestea, am amintiri frumoase din acea perioadă. Am urmat cursurile de pedagogie la Facultatea de Arte, cu mare dificultate, din cauza distanței la care mă aflam atunci.

Trenul ajungea mereu cu întârziere, era obositor. În familia mea, toată lumea prefera științele. Am o soră cu aceeași pregătire, un unchi, un văr care predă aceeași disciplină. Tata are o diplomă în matema-tică, dar s-a reprofilat pe inginerie geografică. A călătorit de la un capăt la altul al țării ca să facă evaluări tipogra-fice pe care să le prezinte Institutului de Geografie. Îmi amintesc că mama mea era o excelentă angajată la poștă, ajungând la un moment dat să aibă funcție de conducere. Am crescut, de asemenea, cu prezența grijulie și iubitoare a bunicii mele, care ne-a ajutat în educație și ne-a sprijinit mereu.

Cum mi-a plăcut să studiez, am urmat numeroase cur-suri de franceză, engleză, germană și italiană. În 1982, am urmat practica pedagogică la chimie la School Marquis of Pombal.

Am devenit membră permanentă a catedrei la Belém Secondary School. Mi-a plăcut să predau la clasa a do-uăsprezecea.

Studiile mele au impact major asupra vieții mele. Pe lângă cursurile oficiale, meditez acasă și în centre de studiu.

Am predat pentru sute de elevi, ajutându-i să avanseze în carieră.

După pensionare, nu m-am bucurat la gândul că voi fi inactivă. M-am înscris la o universitate pentru vâr-sta a treia în asistență socială pentru a-mi împărtăși cunoștințele lingvistice.

Am continuat să urmez cursuri de istoria artei, lite-ratură portugheză și cultură italiană.

Am studiat întotdeauna sin-gură și nu am avut niciodată dificultăți în asta, pentru că nu m-am oprit niciodată din învățat.

Îmi place mult să predau și să particip la cursuri, așa încât traversez râul Tagus zilnic, ca să ajung la universitatea din centrul Lisabonei, dat fiind că locuiesc de cealaltă parte a râului, în Barreio.

Manuela Castelo

ITALIAAssociazione Culturale Abissinia

Asociația A.C.A. (Associazione Culturale Abissinia) a fost înființată cu indenția de a contribui la pacea dintre eri-treeni și etiopieni. Mai exact, scopul asociației este de a contribui activ la promovarea democrației, a solidarității și a relațiilor interumane. Scopurile ACA sunt numeroa-se: - prevenirea prejudiciilor, a discriminării, a marginalizării și a dezavantajului social;- contribuirea la viața politică și culturală, integrarea socială, educație și angajabilitate, pentru a îmbunătăți relațiile dintre italieni și străini;- conștientizarea străinilor și a grupurilor dezavantajate cu privire la serviciile publice; - îmbunătățirea calității serviciilor publice prin încura-jarea unei conexiuni operative și a unei legături perma-nente între acestea;- determinarea nevoilor comunității prin sondaje și studii sociale; - informarea și sprijinirea morală și materială a imigranților.

Domenii de interes:

- Sprijinul material și moral, cu ajutorul psihologilor și al mediatorilor culturali, pentru a oferi ajutor concret în rezolvarea unor probleme practice, precum cazarea și masa, și a dificultăților de integrare, comunicare și excluziune ale străinilor;

- ghidarea și acordarea de servicii (servicii medicale, centru pentru ocuparea forței de muncă, sindicate și angajatori, poliție etc.) care să ajute cetățenii străni să se bucure de serviciile oferite la nivel național;

- acordarea de ajutor în realizarea actelor, precum reîn-noirea permiselor de ședere, solicitarea cetățeniei și alte informații;

- sprijinirea în alegerea unui loc de muncă prin crearea unui plan bugetar de competențe, recalificare și ajutor practic la redactarea CV-ului;

- activități culturale și recreaționale, precum cursuri de limbă, bucătărie multi-etnică, muzică etc.

- evenimente și activități de sensibilizare direcționate spre cetățenii din teritoriu, precum conferințe, seminarii și întâlniri;

- promovarea asociațiilor de voluntariat ale imigranților.

Ajut imigranții, pentru că sunt imigrant!

EDOSA TERENCE OYEMWENSE – NĂSCUT ÎN NIGERIA, ÎN 10 IANUARIE 1959 – BENIN, STATUL EDO

Sunt Edosa Te-rence și m-am născut în Statul Edo. Am venit în Italia când eram tânăr și am învățat ita-liană pentru a putea să lucrez.

Am urmat faculatea de economie și comerț în Pescara, absolvind-o cu success. Nu am folosit niciodată diploma, pentru că am lucrat întotdeauna ca metallurgist în companii. În timpul liber, îmi place să-i ajut pe imigranți, oferindu-le support ethnic și legal pentru obținerea permisului de ședere al Guvernului Italian prin colaborarea cu Poliția.

După o vacanță de studiu, mi-am dat seama că imigranții, oameni ca mine, se luptă în fiecare zi să-și resolve problemele sociale și de integrare. Am decis, așadar, să-I ajut, petrecându-mi timpul liber într-un al doilea loc de muncă, ajutând la îmbunătățirea vieții lor în Italia.

Am început să învăț autodidact și, când aveam nevoie de ajutor, primeam ajutor de la experți care mi-au re-marcat motivația și competențele până când mi-au pro-pus să colaborez cu ei, oferindu-mi un birou în centrul orașului Lanciano și finanțându-mi cursuri de formare. În prezent, fac acest lucru gratuit, pentru că prin această experiență am crescut foarte mult la nivel personal.

Să-i ajut pe imigranți e foarte important pentru mine, pentru că, înainte de toate, și eu sunt un imigrant! Și știu ce înseamnă să nu primești ajutor de la nimeni. Cred că

aversitatea e importantă pentru dezvoltarea noastră și că trebuie să gândim pozitiv, să avem curaj și răbdare să facem față greutăților vieții, să trăim în armonie cu alți oameni.

Schimbarea țării pentru o carieră de succes

KATERYNA ALERHUSH – NĂSCUTĂ ÎN UCRAINA, ÎN 5 NO-IEMBRIE 1953 - BUCOVINA

Aceasta e povestea mea, care sper să se dovedească utilă petnru oamenii interesați de importanța educației!

Din motive economice serioase, am decis să vin în Italia în urmă cu 15 ani, după ani întregi de predate în școli primare și gimnaziale. Am o diplomă în limbi (rusă, ucraineană, română și moldoveană) și am obținut o diploma și în psihologia familiei.

Ajunsă în sudul Italiei, am încercat să mă integrez în teritoriu lucrând ca îngrijitoare pentru aproximativ un an și jumătate. După ce am fost amenințată și hărțuită de oameni cu care intram în contact, am decis să fac o schimbare în viața mea, mutându-mă de la Napoli la Pescara. Primele zile am dormit într-o stație, căutând de lucru pe timpul zilei, până când am găsit un nou loc de muncă de îngrijitoare, pentru alți patru ani.

Dar, în interior, am simțit că am nevoie să găsesc un loc de muncă stabil și care să-mi aducă satisfacții. Așadar, am realizat că cele două diplome pe care le am nu-mi sunt suficiente. Prin intermediul unui prieten, am aflat că se organi-zează cursuri de mediator finanțate de Regiunea Abruzzo. M-am înscris și, după ce am obținut poziția de mediator, am participat la concurs pentru obținerea unui nou loc de muncă în provincia Pescara, în sectorul imigrări. M-am specializat și în mediație clinică și acum am urmat un curs la University of Perugia, pentru a putea preda limba italiană străinilor.

Mulțumită educației, astăzi, am un loc de muncă bun și problemele mele economice au fost rezolvate! Aș sfătui pe toată lumea să nu renunțe la educație și formare, pentru că acestea pot fi adesea soluții la problemele vieții cotidiene.

Jurnalismul ca alegere de viață

MARIO MICOZZI – NĂSCUT ÎN ITALIA, ÎN 21 APRILIE 1930 – LANCIANO, REGIUNEA ABRUZZO

Salut, dragilor, sunt Mario Micozzi și aș dori să vă împărtășesc povestea mea! În primul rând, îmi amintesc foarte bine studiile universitare și postuniversitare, osci-lând între miticul oraș universitar Urbino și mult-iubitul meu Parma.

Pentru a deveni un jurnalist-publicist, calea nu avea să fie ușoară. Trebuia să fi publicat cel puțin o serie de articole de-a lungul a doi ani, în ziare cotidiene sau în reviste

(numărul avea să fie stabilit). Nu am avut probleme care să mă împiedice să-mi continui studiile, altele decât acelea de a obține o diplomă în Litere, dar indifferent de obținerea calificării, jurnalist ajungi după publicarea unui anumit număr de material, așa cum am specificat, în variate ziare.

Formarea și educația sunt foarte importante, dar pentru atingerea obiectivelor mele era nevoie de acumularea de experiență scriind articole în general, având o cul-tură în permanență ținută la curent cu noile schimbări. Cursurile durează o viață întreagă și ceea ce m-a inspirat să devin jurnalist a fost nevoia de a scrie articole de impact și pe tematici variate.

Pentru a deveni și a fi un bun jurnalist, am lucrat pe principiul „descoperă cutia de care ai nevoie ca să co-munici”, producând în permanență și peste tot pe unde era nevoie cultură. Fără niciun ajutor, pas cu pas, am ajuns să-mi ating țelul! Ce aș vrea să spun e că pentru a putea să fii și să rămâi de succes, în viață, eforturile trebuie făcute zi de zi, cu perseverență, conștiinciozitate și responsabilitate.

Mi-am realizat pasiunea prin muncă!

ELENA MIHLEY – NĂSCUTĂ ÎN UCRAINA, ÎN 27 OCTOM-BRIE 1974 – CHERNIVTSE

Pasiunea mea e să descopăr lucruri frumoase din lume și, în același timp, nu aveam vreem să fac asta! Așa că am decis să cred și să îmi investesc timpul în educație. Am o diplomă în limba și literatura rusă și am lucrat în școală timp de un an.

Din motive economice, am venit în Italia și am început să lucrez ca ospătăriță și să spăl vase într-o pizzerie. Cu economiile pe care le aveam am urmat un curs de ita-liană pentru străini și în aproximativ un an am început să lucrez ca barman. Un client m-a invitat să lucrez la o agenție de turism în Sorrento, pentru că vorbeam foarte bine italiană și limbi străine.

Mă gândeam, uau! Visul meu se împlinește! Venind în contact cu numeroși oameni din aceeși industrie, am fost invitată să lucrez ca lider al grupului de turiști veniți din Rusia. Directorul agenție era înscris într-un curs pen-tru a deveni agent de tursim calificat.

Mulțumită acestui curs, mi-am îmbunătățit aptitudinile și am fost supravegheată de el îndeosebi la acumularea cunoștințelor tuturor regulilor de transport și cazare, care erau prea greu de înțeles pentru mine, întrucât cuprindeau termeni de specialitate, cu totul diferiți de ceea ce știam eu.

Nu renunța niciodată, luptă mereu să-ți atingi visurile!

Studiul: un exemplu de viață salvată

HALYNA CHORNOBAY – NĂSCUTĂ ÎN UCRAINA, ÎN 19 IUNIE 1963 – KIEV, CHORNOBAY

În țara mea, am studiat ca să devin arhitect și pro-fesor de matematică. Am lucrat timp de patru ani ca asistent și apoi ca profesor de matematică la universi-tate, pentru alți cinci ani.

Am decis să mă mut în Portugalia și am început

să lucrez ca muncitor la o fabrică de pantofi, iar apoi am spălat vase la un restaurant. În tot acest timp, eram înscrisă la un curs de portugheză pentru străini și, mulțumită angajatorului meu, care mi-a finanțat cursul, am început un curs de bucătar. După ce am învățat, am decis să revin la Kiev și să-mi deschid propriul restau-rant. Și am reușit!

Am fost atât de fericită și de satisfăcută că toate efor-turile mele m-au ajutat să-mi pun pe picioare afacerea, până când, din motive personale, am fost nevoită să mă relochez… dar de această dată în Italia! La zece ani, am fost abandonată de mama mea și de atunci am crezut mereu că educația va fi singura mea șansă spre o viață mai bună.

Am luptat singură, muncind pentru a-mi plăti studi-ile și studiind psihologie didactică pentru a-mi ajuta compatrioții aflați în nevoie. Prin asta am salvat viața unui bun prieten care voia să se sinucidă. Astăzi, pot să spun că educația e cea care mi-a salvat viața și mă dedic problemelor ce afectează drepturile și îndatoririle cetățenilor, în special ale străinilor, și studiez legislația vânzărilor și a asigurărilor, sperând că voi ajunge să lucrez ca agent de asigurări.

GRECIAParaplegics Association of Greece

Paraplegics Association of Greece a fost fondată în 1977 într-o instituție al cărei scop este incluziunea para-plegicilor, tetraplegicilor și a persoanelor cu dizabilități motorii severe în sectorul social, precum și acceptarea acestora.

La acest efort care continuă de treizeci de ani, Pa-raplegics Association of Greece, cu propunerile și intervențiile sale, a îmbunătățit percepția asupra dizabilității în Grecia și a creat contextul în care se susține idea de egalitate, echivalență și echitate de șanse pentru cetățenii cu dizabilități. PASPA numără peste 5.000 de membri.

Află mai multe @ paspa.gr

Barbara: investigând sufletele oamenilor

Barbara e psiholog – unul bun, dacă ne luăm după ce spune lumea! O puteți găsi pe Barbara pe Face-book dacă o căutați după numele ei în greacă.

Numele meu e Bar-bara Paschou. M-am născut la 1 mai 1975. Am dizabilități motorii, dar acest lucru nu m-a împiedicat să mă dezvolt personal, educațional și profesional. Am început să studiez la Panteion University, în

domeniul psihologiei, în 1999, și am absolvit în 2003.

Motivul pentru care am ales această profesie nu a fost doar acela de a ajuta oamenii, în general, să treacă pes-te momentele dificile din viețile lor, dar de asemenea, să ajut, prin particularitatea și influența mea, acel segment special al populației să se integreze în societate și să ofere ceva la schimb.

Această căutare interioară a făcut să ajung să mă ocup de grupuri de oameni neprivilegiați care se loveau de

excluziune socială, cum ar fi persoanele cu dizabilități și familiile lor, persoanele cu comportament deviant, pre-cum abuzul de droguri, și oamenii care au fost eliberați din închisoare, părinții singuri, femeile abuzate și așa mai departe.

Asistența mea în acest curs și în interacțiunea cu aces-te grupuri atât de diferite a fost specialitatea mea în psihoterapie, pe care am obținut-o în 2006, la „Centrul pentru comportament uman” din Atena, condus de profesorul Ioannis Kasvikis. În 2007 m-am specializat în violență domestică și abuzul femeilor, participând la un seminar de trei luni în spitalul Sotiria Thorax, după care am primit un certificat de absolvire a seminarului, emis de Ministerul Sănătății. În același an am urmat un curs de calculatoare și am obținut certificatul K.E.Y.C.E.P.T.

Din 1999 am încercat să învăț limbi străine și am obținut calificatul B2 la franceză, B1 la engleză, iar în 2014 am început să studiez italiană. În 2014 am început să mă specializez ca și consilier de dezvoltare profesională, iar în martie 2015 am primit certificatul din partea EOPPEP și al Piraeus University. Dorința mea de a avea parte de educație continuă de-a lungul vieții mi-a dat posibilita-tea și curajul de a candida pentru Parlamentul European în țara mea de origine în anul 2014.

Dorința mea de a studia și de a mă dezvolta nu ține doar de latura profesională, ci și de cea artistică; sunt parte a grupului de teatru al asociației grecești pentru oamenii cu dizabilități motorii (PASPA), numită Ektos Dromou, din anul 2010, iar acest lucru m-a ajutat pe plan emoțional și psihologic.

Destinul m-a învățat că dizabilitatea nu ar trebui să-I împiedice pe oamenii de orice naționalitate sau sex să fie activi și să se implice în societate în țările lor.

Evangelos: Am fost agresat în liceu

Evangelos trăiește în Atena, Grecia. Puteți să-l găsiți pe Facebook, sub numele Baggelis Gianolopoulos.

Circumstanțele sociale din 1980 erau de așa natură încât impuneau profesorilor o distuație a disciplinei, aprobată de Ministerul Educației, considerând că etica

sistemului educațional nu era ofensată, lucru care, la acea vreme, se traducea prin agresarea studenților, dar și a mea. În liceu, acest fenomen a luat amploare și a fost adaptat în funcție de statutul social și de bunăstarea materială.

Eu însumi am fost agresat în liceu, colegii lovindu-mă cu cărți în cap doar de dragul distracției, riscând să-mi cauzeze probleme mai severe.

Cu toate acestea, locul unde am întâlnit respectul adevărat și libertatea de exprimare și opinie, precum și libertatea de exprimare a emoțiilor de orice fel, a fost Universitatea Pandios de Științe Sociale și Politice. Am urmat, de asemenea, cursuri de operare PC și economie în departamentului Ministerului Educației. Am partici-pat și la un seminar de teatru organizat de Ektos Dro-mou și acum urmez seminarii de consultanță psihologi-că prin asociația paraplegicilor.

Universitatea Panteion e locul unde am întâlnit respec-tul adevărat și unde am cunoscut libertatea de expresie și opinie.

Thomi: Educația are loc peste tot

Thomi este adorat de toți membrii echipei EduCafe. Întâmplarea face că nu are dizabilități. Îl puteți găsi pe Facebook, căutândul după numele lui grecesc: Θώμη Χατζή.

„Educația: o formă de învățare prin care cunoștințele, aptitudinile, valorile, credințele și obiceiurile oamenilor sunt transferate de la o generație la alta prin predare, formare sau cercetare.”Acesta este înțelesul educației, așa cum ne este prezen-tat în dicționar. Ideea mea de educație merge ceva mai departe. Învățăm și predăm încă din ziua în care suntem născuți, interacționăm cu alții și așa se educă marea majoritate dintre noi.

Învăț în fiecare zi, chiar și de la nepotul meu de trei ani. Învăț să mă joc și să mă bucur din lucruri simple, și credeți-mă că asta este foarte educativ. Învăț de la părinții mei cum să îmbătrânesc cu stil (dacă i-ați ști pe ai mei, ați înțelege). Învăț de la străinii de pe stradă, de cele mai multe ori ce să NU fiu, dar uneori mă învață și despre cum aș vrea să fiu. Învăț de la mine (învățare autodidactă) de fiecare dată când gândesc diferit, de fiecare dată când citesc o carte, un articol, de fiecare dată când spun o poveste…

Am mers la școală, am mers la facultate, am studiat limba engleză și am fost alet, particip la un club de teatru, lucrez, am prieteni și fac tot ce face o persoană obișnuită. Citesc mult, scriu mult, râd mult dar niciodată nu uit să învăț mult! Toată lumea ar trebui să aibă acces cel puțin la educația obligatorie! Dar, fiți atenți, oamenii analfabeți nu sunt oameni needucați!

Pentru mine, educația se întâmplă peste tot, nu doar în școli și facultăți!

Învăț zi de zi, chiar și de la nepotul meu de trei ani. Învăț cum să mă joc și cum să mă bucur de lucruri mărunte, și credeți-mă, asta e foarte educativ.

MulțumiriDorim să mulțumim, personal, tuturor celor care au participat la crearea acestui material:

România

Participanți:Judith Schuman, Aniko Miklos, Nicoleta Răcășan, Florica Iambor, Aurica Radu, Corina Florina Russu

Echipa de proiect: Andrada Crăciun, Daniel Filipaș,Lavinia Oșan, Emilia Costin, Claudia Breban,Monika Ardelean

Polonia

Participanți: Sandra Dobkowska, Anna Krasny, Ewa Klimek, Lidia Profus, Bożenna Gębska-Zych, Marta Kręglicka

Echipa de proiect:Marta Goroszkiewicz, Irena Pańkow, Lidia Profus

Turcia

Participanți: Özlem Uzkaya, Ümmü Gülsüm Sarıkaya,Deniz Karaalp Can, Ali Șevki Ocakoğlu, Bircan Çelik, Șenay Türkșen, Gülseren Kaçamaz

Echipa de proiect:Özgür Özgüray, Numan Turan, Senem Sırık,Tülay Yılmaz, Ulaș Yılmaz, Neșe Can

Portugalia

Participanți: Maria de Lourdes Alves, João Coelho dos Santos, Joaquim Araújo Correia, Antonio Jose Pação, Ana Maria Nunes dos Santos, Ilda Silva Gonçalves, Isabel Ribeiro Monteiro, Adelino Matos, Emília Barradas de Noronha, Manuela Castelo Echipa de proiect:Emília Barradas de Noronha, Maria Zaira MirandaTiago Maio

Italia

Participanți: Edosa Terence Oyemwense, Kateryna Alerhush, Mario Micozzi, Elena Mihley, Halyna Chornobay Echipa de proiect:Fortunato Deleo, Monica la Morgia, Gabriella Russo,Mario Micozzi, Elena Mihley, Halyna Chornobay

Grecia

Participanți: Sotiris Sakellariou, Evangelos Yiannoulopoulos,Varvara Paschou, Thomi Chatzi Echipa de proiectAlexandros Despotopoulos, Sofia Ntitsa, Garyfallia Vigla, Zacharopoulou Ioanna

Responsabilități

Acest proiect are scop caritabil și educațional.Acest proiect nu are niciun scop comercial. Partenerii de proiect, fiecare aducându-și propria parte de contribuție, au realizat acest proiect. Fiecare partener s-a implicat prin voință proprie și bune intenții. Persoanele intervievate în priect au participat, de asemenea, din proprie voință, și și-au împărtășit poveștile și fotografiile în mod voluntar și fără vreo remunerație sau vreun alt beneficiu. Partenerii nu exploatează în niciun fel imaginea și / sau poveștile participanților și a respondenților pen-tru beneficii financiare sau materiale. Fiecare partener este liber să folosească rezultate proiectului așa cum dorește, având grijă să nu aducă prejudicii de niciun fel intereselor și imaginii celorlalte părți implicate. Dorim să mulțumim și să recunoaștem toate contribuțile și sprijinul aduse în realizarea acestui proiect.

Proiect finanțat de Comisia Europeană.

Reponsabilitatea pentru acest produs revine autorului și nici Agenția Națională, nici Comisia Europeană nu sunt responsabile pentru orice mod în care poate fi folosită informația inclusă.