Universitatea din Craiova,

Facultatea de Teologie

Lucrare de seminar la Filosofie

Despre suflet la Platon

StudentCotîrgă Iulius-Ionuţ

Anul II, Pastorală,

Craiova2010

Viaţa lui Platon

Platon era fiul lui Ariston şi cetăţean al Atenei. Mama lui era

Perictione sau Potone, care-şi trăgea neamul de la Solon. Platon era

în a şasea generaţie de la Solon, care se trăgea din Neleu şi

Poseidon. Se spune că şi tatăl lui se cobora în linie dreaptă din

Codros, fiul lui Melanthos, iar după cum spunea Thrasyllos, aceştia

se trăgeau din Poseidon.

În Cronologia sa, Apollodor fixează data naşterii lui Platon

în a optzeci şi opta olimpiadă (anii 428-425 î.d.Hr) , în ziua a

şaptea din luna Thargelion (sfârşitul lui mai-începutul lui iunie) , în

aceeaşi zi în care delienii spun că s-a născut şi Apollo. După

spusele lui Hermip, a murit la o serbare de nuntă, în primul an al

olimpiadei o sută opta (anul 348/347) , la 81 de ani. Totuşi,

Neanthes zice că a murit la vârsta de 84 de ani. A avut doi fraţi, pe

Adeimantos şi Glaucon şi o soră, Potone, mama lui Speusip.

A învăţat literatură în şcoala lui Dionysios, cum aminteşte

singur în dialogul Rivalii, iar gimnastica a învăţat-o cu Ariston,

atletul din Argos, de la el primind numele de Platon (cel lat în

umeri) , din cauza înfăţişării sale viguroase, în locul numelui său

original Aristocles, după bunicul lui, cum ne informează

Alexandros în cartea sa Succesiunile filosofilor. Alţii afirmă că i s-

a dat numele de Platon din pricina abundenţei stilului său sau a

lăţimii frunţii sale, cum sugerează Neanthes. Se spune că avea o

voce slabă, ceea ce e confirmat de Timotheos atenianul, în cartea

sa Despre vieţi. Se mai spune că Socrate a văzut în vis, pe

genunchii săi, un pui de lebădă, căruia îi crescuse deodată aripile şi

a zburat în sus după ce scosese un sunet puternic şi dulce. Ziua

următoare, Platon i s-a prezentat ca discipol iar Socrate a

recunoscut în el lebăda din vis. Din acel moment, având vârsta de

20 de ani, el deveni elevul lui Socrate.

După moartea lui Socrate a avut mai mulţi profesori. El a

îmbinat doctrinele lui Heraclit (despre lucrurile sensibile) , ale lui

Pitagora (despre realităţile inteligibile) şi ale lui Socrate (referitor

la politică) . El a atacat pentru prima oară aproape toate părerile

predecesorilor săi, a explicat pentru prima oară metoda cercetării

problemelor prin analiză şi a întrebuinţat cel dintâi termenii de

antipozi, element, dialectică, calitate, număr dreptunghiular, ca şi

providenţa divină. A fost foarte apreciat de contemporani (era aşa

de modest şi de aşezat, încât niciodată nu a fost văzut râzând în

hohote – Heracleides; Mithradates i-a ridicat o statuie, foarte mulţi

îl citau) , dar şi foarte contestat (deseori ironizat, acuzat că ar fi

homosexual, cu foarte mulţi rivali) . El este fondatorul Academiei.

Opera sa este vastă, sub formă de dialoguri (56) : Apărarea

lui Socrate, Alcibiade, Phaidon, Charmides, Lysis, Euthyphron,

Menexenos, Menon, Banchetul, Cratylos, Phaidros, Republica etc.

A murit, după cum spune Cicero, cu condeiul în mână.

Pe mormântul său au fost scrise următoarele epitafe:

Pe muritori întrecând în cumpătare, dreptate,

Loc aflatu-şi-aici Aristocles divin,

Dintre cei ce-au primit a-nţelepciunii cinstire

Parte mai mare şi-a luat, pizma loc nu-şi găsi.

Apoi acesta:

Ţine glia trupul lui Platon, ascunsu-l-a-n sânu-i;

Sufletul printre zei, loc de veci îşi află.

Slavă-i aduc fiului lui Ariston şi cei ce-s departe,

Om de treabă fiind, viaţa-i divină când văd.

Doctrina lui Platon despre suflet

În cocncepţia lui Platon, sufletul se împarte în trei părţi: una

raţională, opusă celorlalte două, partea senzuală şi cea pasională,

care alcătuiesc la un loc partea iraţională a sufletului, care explică

pasiunile şi poftele omeneşti, după Platon iraţionale.

Alcibiade

Alcibiade, ce preferi: să-ţi duci viaţa mulţumindu-te cu toate

bunurile de care ai parte acuma, sau să mori pe loc, în cazul că nu-

ţi va fi îngăduit să dobîndeşti mai mult? ... sînt încredinţat că tu ai

alege mai curînd moartea – Platon arată aici că dacă nu ar exista o

înaintare în virtute, atunci existenţa noastră nu ar avea rost, căci nu

putem trăi doar pentru a muri.

Sfatul trebuie să-l dea cel priceput, nu cel avut – arată că

virtutea este mai de preţ decât bogăţia.

Frumosul şi binele sînt una; faptele drepte sînt folositoare –

dreptatea este suma tuturor virtuţilor.

Să nu se lase stăpînit de vreo plăcere, oricare ar fi ea, ci să

deprindă starea omului liber şi, stăpînitor fiind cu adevărat, să fie

înainte de toate propriul său stăpîn, nu sclav – liber este cel virtuos,

care nu se lasă stăpânit de vreo patimă. Frica te aduce în sclavie.

Omul este una din acestea trei... Sufletul, corpul sau, în

sfîrşit, întrunirea lor, adică întregul dar nimic nu este mai presus în

noi înşine decît sufletul căci amîndoi ne împărtăşim unul de la

altul, suflet de la suflet, folosind cuvintele şi Socrate îi grăieşte lui

Alcibiade, folosindu-se de cuvinte şi adresîndu-se nu chipului tău,

cum s-ar părea, ci lui Alcibiade însuşi, adică sufletului tău.

Înţelepciunea stă în a te cunoaşte pe tine însuţi.

Cel ce îşi cultivă statornic corpul, de ceva de-al lui se

îngrijeşte, dar nu de sine însuşi, însă cel care are grijă de avuţii nu

se îngrijeşte nici de sine însuşi, nici de cele ale sale, ci se află încă

şi mai departe de ele. Tocmai de aceea sînt considerate aceste

îndeletniciri a fi de rînd şi nevrednice să fie deprinse de omul

superior – referitor la grija faţă de cele lumeşti.

Cine te-a îndrăgit pe tine iubeşte însă sufletul tău... căci cel

ce-ţi îndrăgeşte corpul se depărtează de el cînd nu mai e în floare...

însă cel ce-ţi îndrăgeşte sufletul nu se îndepărtează de acesta atîta

timp cît îl vede aspirând spre mai bine. În concluzie: Străduieşte-te

să fii cît mai frumos.

Eu singur eram iubitor al tău, pe cînd toţi ceilalţi erau

iubitorii unor bunuri de-ale tale; dar însuşirile tale se scutură de

floare, pe cînd tu abia începi să înfloreşti – vedem aici iubirea

creştinească, a omului, nu a virtuţilor sau calităţilor sale. Este

„frumos la înfăţişare neamul mîndrului Erechteu"2, dar se cuvine

să-l priveşti în toată goliciunea lui – adică dincolo de aparenţe, aşa

cum este de fapt.

Nu cumva să ne înşelăm şi, fără a ne da seama, să avem grijă

de altceva, nu de noi înşine – să lăsăm, aşadar cele ale lumii şi să

ne îngrijim de suflet, de cele interioare, nu de cele exterioare.

În alt ochi, aşadar, privindu-se, şi aţintindu-se în ce are acesta

mai bun şi îl ajută să vadă – iată cum se poate vedea ochiul pe sine

însuşi – arătând că întotdeauna trebuie să ne raportăm la cel mai

bun decât noi, iar în ultimă instanţă la Dumnezeu Însuşi, pentru a

ne vedea pe noi cu adevărat. Aşa cum spunea Cuviosul Siluan

Athonitul, Doamne, dă-mi să văd smerenia mea în faţa măreţiei

tale.

Dacă sufletul vrea să se cunoască pe sine... către suflet se

cade a privi, şi mai cu seamă către acea aşezare a sa unde este

sădită virtutea sufletului, înţelepciunea, precum şi către tot ce se

potriveşte a fi asemenea lui căci ce poate fi mai divin în suflet decît

aşezarea cunoaşterii şi cugetării... Această parte a sufletului,

aşadar, se aseamănă cu ceva divin, iar acel ce priveşte şi cunoaşte

tot ce e divin într-însa — Zeul lăuntric şi cugetarea — se va

cunoaşte astfel şi pe sine însuşi în cel mai înalt grad posibil –

vorbind aici despre conştiinţa omului, legătura sufletului căzut cu

divinitatea, sediul lui Dumnezeu în sufletul omului pentru că, aşa

cum oglinzile sunt mai limpezi ca răsfrângerea din adîncul

ochiului, mai curate şi mai strălucitoare, tot astfel şi Zeul este mai

curat şi mai strălucitor decât tot ce-i mai bun în sufletul nostru...

Aşadar, aţintindu-ne spre Zeu, vom avea parte de cea mai aleasă

oglindă a rosturilor omeneşti, întru a sufletului virtute, iar astfel ne

vom vedea şi ne vom cunoaşte cît mai bine pe noi înşine.

Neştiutorul va greşi – rău – nefericire, atât pentru el, cât şi

pentru cei din jur. Oamenii răi, aşadar, sînt nefericiţi.

Urmînd în faptele voastre calea dreptăţii şi înţelepciunii, veţi

lucra, şi tu şi oraşul, pe placul Zeului… Şi cum spuneam înainte,

veţi lucra cu ochiul aţintit la tot ce este divin şi plin de lumină. Ci,

privind într-acolo, vă veţi zări şi cunoaşte pe voi înşivă, precum şi

tot binele vostru – şi astfel veţi fi fericiţi. Mergînd însă pe calea

nedreptăţii şi avînd ochiul aţintit la ceea ce n-are parte de Zeu şi

lumină, veţi lucra, cum e şi firesc, în chip potrivnic, iar pe voi

înşivă nu vă veţi cunoaşte – şi veţi fi nefericiţi.

E mai bine, aşadar, nu numai pentru un copil, ci şi pentru un

om în toată firea să se lase condus de către cel mai bun decît

dînsul, decît să conducă el însuşi, dacă nu e înzestrat cu virtute – se

poate corela cu duhovnicul. Cel cuminte doreşte să stea cât mai

mult lângă unul ce este mai desăvârşit decât sine.

Ceea ce este mai bun este şi mai frumos... Iar ceea ce are

parte de mai multă frumuseţe trebuie pus mai presus... Atunci se

cuvine ca omul supus răului să fie sclav... Căci lipsa de virtute se

potriveşte unui sclav... Iar virtutea este pe potriva omului liber.

Ştii tu însă în ce chip vei scăpa de starea în care te găseşti? ...

De vei vrea tu, Socrate. N-ai vorbit cum se cuvine, Alcibiade... De

va fi vrerea Zeului.

Aş vrea să te văd stăruind; mă prinde însă o teamă grozavă

— nu din neîncredere în firea ta, ci văzînd puterea Cetăţii — ca nu

cumva să nu ne biruiască ea, pe unul ca şi pe celălalt.

Apararea lui Socrate :

Eu spun adevărul din convingere – pentru că este în firea

omului să spună adevărul.

Tot eu trebuie să fiu mai înţelept decât acel om, deoarece,

deşi nici unul nu pare să fi cunoscut frumosul şi binele, totuşi el

crede că le-a cunoscut, când de fapt e neştiutor, iar eu nici nu le-am

cunoscut, nici nu pretind aşa ceva. Aşadar, cu oricât de puţin, tot

eu rămân mai înţelept decât acesta, fiindcă ceea ce nu ştiu nu

pretind că ştiu – diferenţa dintre credinţă şi ştiinţă.

A te teme de moarte nu este alta decât a te crede înţelept; este

a zice că ştii ceea ce în fapt nu poţi şti. Nimeni nu-şi poate da

seama ce este moartea, chiar dacă s-ar întâmpla să fie pentru om

cea mai mare fericire; cei ce se tem de ea sunt deci ca şi cum ar şti

cu siguranţă că moartea este cea mai mare dintre nenorociri. Şi ce

alta decât o ruşinoasă neştiinţă ar putea fi credinţa că ştii ce nu se

poate şti?

Eu zic că nu ştiu nimic despre moarte, nici dacă e un bine, nici

dacă e un rău. Atunci să-mi aleg, în loc de această răsplată

nesigură, una despre care ştiu sigur că este rea? – temniţa sau viaţa

aceasta, arătând că moartea este un pas spre ceva mai bun.

E întemeiată nădejdea de a socoti moartea un bine. În adevăr,

din două lucruri unul este a fi mort: sau este tot una cu a nu fi

deloc, şi atunci cel mort n-are nici o simţire pentru nimic, sau este,

după cum spun unii, numai o schimbare şi o trecere a sufletului

dintr-un loc într-altul. Şi dacă în moarte nu-i nici o simţire, ci este

aşa ca un somn adânc, când cineva doarme fără măcar să aibă un

vis, atunci moartea se înfăţişează ca un minunat câştig. Căci atunci

întreaga veşnicie nu pare a fi altceva decât o singură noapte senină.

Dacă însă moartea este ca şi o călătorie de aici în alt loc, dacă sunt

adevărate cele ce se spun, că acela este locul de întâlnire al tuturor

care au murit, atunci ce bine s-ar putea închipui mai mare decât

moartea?

Ce ştiu cu siguranţă este că a săvârşi nedreptăţi, a nu asculta

de cel mai cuminte ca tine, om sau zeu, sunt lucruri rele şi

ruşinoase. De aceea, niciodată nu mă voi teme, nici voi fugi de un

lucru, fără a şti cu siguranţă că poate avea şi sorţi de bine; însă mă

voi feri de ceea ce ştiu cu siguranţă că este rău.

Nu-ţi este ruşine să te ocupi aşa mult de averi, căutând să le

tot sporeşti, iar pe de altă parte să nu te ocupi, nici să te îngrijeşti

câtuşi de puţin de numele, de cinstea şi de cugetul tău, de adevăr şi

de suflet, căutând cum să le faci mai desăvârşite?

Să nu vă îngrijiţi mai mult ca orice de trupuri, nici să vânaţi

averi cu atâta înverşunare, ci să vă daţi osteneala şi pentru suflet:

cum adică s-ar putea desăvârşi; căci nu din averi izvorăşte virtutea,

ci din virtute izvorăsc şi averi şi toate celelalte bunuri omeneşti;

pentru unul singur sau pentru o societate întreagă – tocmai ceea ce

spune după 300 de ani Mântuitorul (Mt 6,33) .

Mult mai mare nenorocire e să faci decât să înduri o

nedreptate.

Nu seamănă unui fapt omenesc nepăsarea mea faţă de toate

lucrurile ce mă privesc personal şi faptul că de atâţia ani îngădui

să-mi fie lăsată în părăsire gospodăria, pentru a mă îngriji numai de

ale voastre, pentru a mă apropia de fiecare în parte ca un tată sau

frate mai mare, cercetând mereu să vă conving că trebuie să vă

îngrijiţi de virtute. Dacă aş fi avut vreun folos din acestea, dacă le-

aş fi făcut pentru bani, aş fi avut de spus vreun cuvânt – arătând că

misiunea sa nu este una obişnuită, ci de ordin divin.

M-aţi auzit adeseori spunând, că am în mine ceva divin, un

spirit. Duhul acesta este sădit în mine încă de copil, şi-mi apare ca

un glas. Îndată ce se arată, mă împiedică de la ce am de gând să

fac, însă nu mă împinge niciodată la ceva – să fie glasul lăuntric?

(Daimonion; acest „înger păzitor", după expresia unora, nu poate fi

altceva decât personificarea propriei sale conştiinţe)... Obişnuitul

glas profetic al îngerului meu păzitor l-am auzit prea adesea în

cursul întregii mele vieţi; el mi se împotriveşte ori de câte ori am

de gând să săvârşesc ceva nedrept, chiar şi în lucruri neînsemnate –

Rom 2,14.

Nu-mi cereţi deci, bărbaţi ai Atenei, să fac ce nu socot

vrednic, drept şi sfânt, pe Zeus, mai ales sfânt – jurământul pe

câine.

Cel mai mare bine pentru om este să se ocupe în fiecare zi cu

virtutea... de aceea cer mult mai stăruitor să mor decât să trăiesc în

alt chip.

Nu este atât de greu să scapi de moarte, cât este să fugi de

păcat, căci acesta aleargă mai iute ca moartea... Cea mai dreaptă şi

cea mai uşoară mântuire o veţi găsi nu prin înăbuşirea glasului

celorlalţi, ci printr-o pregătire de sine însuşi a fiecăruia, ca să

deveniţi cât mai virtuoşi cu putinţă.

Lumea de acolo are faţă de cea de aici, pe lângă alte fericiri,

şi pe aceea de a fi nemuritoare pentru restul vremii, dacă cel puţin

cele ce se spun sunt adevărate... pentru omul drept nimic nu este

rău, nimic în viaţă, nimic după ce moare... Cele ce mi se fac mie

acum, să nu credeţi că sunt din întâmplare; eu sunt încredinţat că

cel mai bun lucru pentru mine este să mor acum, şi cu aceasta să

scap de toate grijile.

Acum este ora să ne despărţim, eu ca să mor, voi ca să trăiţi.

Care din noi păşeşte spre lucru mai bun, nimeni nu ştie, fără de

numai Zeul.

Phaedon

Fericit îmi apărea, Ehecrate, acest bărbat, şi pentru

cumpătarea si pentru învăţăturile sale şi pentru liniştea şi pentru

măreţia sfârşitului său. Mi se înfăţişa unul cu care cobora în lumea

lui Hades însuşi harul divin; ca unul care, ajuns acolo, va petrece

fericit, dacă petrece în adevăr cineva fericit.

Ce lucru ciudat pare, amicii mei, ceea ce oamenii numesc

plăcere! Cum, printr-o minune, durerea se naşte numai cu aparenţa

de a-i fi contrarie. E adevărat că nu se întâlnesc în acelaşi timp în

om aceste două, dar dacă cineva urmăreşte pe una din ele şi o

dobândeşte, va fi neapărat silit să primească şi pe cealaltă, întocmai

ca două lucruri strâns legate la câte un capăt al lor – exact ceea ce

vor afirma mai târziu Sfinţii Părinţi.

Sunt împrejurări când este mai bine să mori decât să trăieşti,

precum sunt oameni pentru care moartea ar fi mai bună decât viaţa,

dar nu se cuvine să îţi iei singur viaţa, căci zeii sunt fiinţe ce se

îngrijesc de noi şi noi oamenii suntem o parte din bunurile lor, şi

nu se cade să se omoare cineva singur, înainte ca Zeul să-i fi trimis

o hotărâre.

De n-aş avea credinţa că, plecând de-aici, mă voi duce mai

întâi la alţi zei, înţelepţi şi buni, apoi la oamenii care au murit, mai

buni şi ei decât cei de aici, aş fi nedrept să nu mă întristez de

moarte... Am nădejdea că merg la nişte oameni desăvârşiţi. Fireşte,

lucrul nu l-aş putea întări cu dovezi – este deci vorba de credinţă şi

de nădejde (I Tes 4,13) . Rămâne ceva pentru cei trecuţi din

această viaţă, ceva care-i mult mai bun pentru cei buni decât pentru

răi... cine ajunge în lumea lui Hades necurăţit şi nepregătit se va

afunda în nămol, pe când cine ajunge curat şi iniţiat va rămâne

împreună cu zeii. fiecare luând plata potrivită. Este în realitate o

nouă chemare la viaţă a celor morţi, că sufletele celor ce au murit

au fiinţă şi că pentru sufletele bune va fi mai bine... însă mai rău

pentru cele rele… sufletul apare nemuritor.(viaţa vesnică-

reîncarnarea)

Adevăraţii filosofi caută să înveţe a muri; că pentru dânşii

mai mult decât pentru orice om moartea nu-i de temut. Deci ar fi

cu totul ciudat ca în cursul întregii vieţi să nu doreşti altceva decât

moartea, iar când ea a sosit să ne mâhnim de ceea ce am dorit şi

ţintit atâta vreme.

Moartea, este ea altceva decât despărţirea sufletului de trup?

A fi mort nu înseamnă oare că este de o parte trupul în sine, părăsit

de suflet şi separat de el, iar pe de altă parte sufletul în sine, părăsit

de trup şi separat de el?

Este vădit că înainte de orice filosoful îşi dezleagă sufletul

cât mai iute de tovărăşia cu trupul, într-un mod diferit de ceilalţi

oameni... Fiindcă sufletul şi trupul stau un timp împreună, natura a

rânduit trupului să slujească şi să fie călăuzit; sufletului, să

călăuzească şi să stăpânească căci ceea ce este divin e făcut de

natură să stăpânească şi să călăuzească, ceea ce este muritor să fie

călăuzii şi să slujească – rău stăpân, slugă bună. Omul pentru care

acestea nu sunt plăceri, omul care nu ia parte la nici una din ele nu

pune preţ pe faptul că este în viaţă; dimpotrivă, el nesocoteşte total

plăcerile ce-i vin prin mijlocirea corpului şi este pe drumul cel mai

apropiat de moarte – câştig.

Când prinde sufletul realitatea adevărată? E doar firesc că, de

se va apuca s-o cerceteze împreună cu trupul, va fi înşelat de el…

atunci gândeşte mai bine,când nu-1 stinghereşte nimic: nici auzul,

nici văzul, nici o durere, nici vreo plăcere; când sufletul rămâne

singur-singurel; când lasă în pace trupul, şi, pe cât se poate, nu-1 ia

tovarăş, nu s-atinge de el... Iată, numai atunci simte realitatea…

sufletul filosofului, mai ales, dispreţuieşte trupul şi fuge de el,

căutând să rămână singur, în sine.

Moartea-i o potecă pe unde ieşim drept la ţintă când luăm

raţiunea drept călăuză în cercetarea noastră; ... atâta vreme cât

păstrăm corpul, iar sufletul ne e legat de un rău ca acela, nu vom

dobândi niciodată îndeajuns ceea ce dorim: am numit adevărul...

Trupul este acela care ne umple de patima amorurilor, şi de pofte şi

de temeri şi de tot felul de închipuiri, şi de multa flecărie...

războaie şi revoluţii şi lupte, nimic altceva nu le stârneşte decât

corpul, decât poftele lui – războiul de la trup.

Dacă vrem să cunoaştem vreodată realitatea curată, trebuie să

ne lepădăm de corp şi să cercetăm numai cu spiritul lucrurile în

sine. Pe cât se pare însă, noi nu dobândim cu adevărat lucrul pe

care-1 dorim şi de care zicem că suntem înamoraţi —

înţelepciunea, decât după ce murim; nu însă cât suntem încă în

viaţă. Aşa ne spune raţiunea… nici nu-i legiuit „unuia care nu-i

curăţit să se atingă de ce este curat"... – s-ar pute corela cu Taina

Spovedaniei şi cea a Euharistiei.

Călătoria orânduită mie în acest moment o voi face călăuzit

de-o bună speranţă, lucru ce se întâmplă oricărui om care se crede

pregătit şi curăţit, oarecum, în cuget – cum spune Sf. Pavel alerg la

ţintă, cu nădejde.

Omul pe care-1 vei vedea foarte mâhnit în faţa morţii n-a fost

un iubitor de înţelepciune, ci de trup.

Dacă cei vii renasc din morţi, atunci unde ar putea sta

sufletele noastre aiurea decât acolo? … Reînvierea, dacă în adevăr

există, nu este oare tocmai naşterea din morţi a celor vii?

Înainte de a fi început să vedem, să auzim şi să ne folosim de

celelalte simţuri, a trebuit deci să fi cunoscut egalul în sine,

egalitatea reală, pentru ca să fim în stare să comparăm cu ea cele

percepute prin simţuri ca egale şi să ne dăm seama că toate

năzuiesc spre aceea, dar că-i rămân totuşi mai prejos. (raţiunea

sufletului)

Sufletele au avut fiinţă şi mai înainte de a se coborî într-o

înfăţişare omenească, şi au avut puterea de a cunoaşte.

(preexistenţa sufletului)

Moartea nu-i altceva decât o descompunere; sufletul este

simplu; ceea ce-i simplu nu se poate descompune şi nu piere; deci

sufletul e nemuritor... Când sufletul cercetează ceva singur, el

merge drept spre ce este curat, veşnic, nepieritor, neschimbător şi,

întrucât este de aceeaşi fiinţă cu această esenţă, rămâne lângă ea

cât poate sta de la sine şi prin sine. Sufletul este de la Dumnezeu

Sufletul e asemenea cu ce este divin, nemuritor, inteligibil,

simplu, indisolubil, veşnic acelaşi, veşnic asemenea lui însuşi;

corpul, în totul asemenea cu ceea ce este omenesc, muritor,

neinteligibil, multiform, supus descompunerii, veşnic schimbător,

niciodată asemenea cu el însuşi.

Dacă sufletul, fiind curat, părăseşte trupul fără a târî după

sine nimic din ale acestuia, ca şi cum nici nu s-ar fi amestecat cu el

de bună voie în timpul vieţii, ci l-ar fi ocolit căutând mereu să se

reculeagă în sine, neîntrerupt stăpânit de această grijă, ceea ce este

tocmai obiectul adevăratei filosofii, adică să înveţi a muri cu

uşurinţă – oare aşa ceva nu este tocmai o pregătire pentru

moarte? ... sufletul, ieşind cu astfel de însuşiri din corp, se duce

spre ceea ce este asemenea cu el: spre imperceptibil, sfânt,

nemuritor, înţelept. Ajungând acolo, devine fericit şi în afară de

orice rătăcire, neştiinţă, temeri, pasiuni sălbatice şi orice alte păcate

omeneşti. Tocmai cum se spune despre cei iniţiaţi, el va trăi o

întreagă veşnicie împreună cu cei veşnici.

Aşa trebuie să fie sufletele care au părăsit trupurile fără să fie

deplin curăţite, ci mai păstrează câte ceva din ce-i perceptibil, din

care cauză sunt şi văzute – fantome.

Filosofia primeşte sufletul cu adevărat legat şi lipit de corp;

prin aceasta el este silit să cerceteze lumea din afară ca dintr-o

închisoare, ca dintr-un adânc întunecat, nu de-a dreptul, prin sine;

că filosofia vede lămurit cum grozava putere a închisorii îşi are

izvorul în dorinţă; cum prin aceasta sufletul este până într-atât de

legat că omul devine însuşi făuritorul propriilor sale lanţuri.

Lebedele, când simt că au să moară, cântă ele şi mai înainte,

dar atunci cântă mai mult şi mai frumos ca oricând, vesele că se

vor duce la zeul căruia îi slujesc. Dintre scrierile platonice, trebuie

să menţionăm că Fedon este cea mai „creştină": atât prin

ascetismul ei teoretic, cât şi prin felul asemănător al morţii lui

Socrate, povestită aici, cu moartea Mântuitorului.

Suflet – armonie

spiritul este orânduitorul şi pricinuitorul a toate... această

minte ordonatoare ce-a pus rânduiala în toate va da şi fiecăruia în

parte rolul cel mai potrivit cu putinţă – pronia

Dacă cumva există şi un alt frumos în afară de frumuseţea în

sine, pentru nici o altă cauză – dar pentru nici una – nu există ca

frumos, decât pentru că-i părtaş al acelei frumuseţi. Şi la fel spun

despre toate – suntem deci buni sau iubim, prin participare la Cel

ce este Binele şi Iubirea. Prin frumuseţe sunt frumoase cele

frumoase.

Mărimea şi micimea; focul şi zăpada, opusele se exclud; Nu

poţi sluji la doi domni... (Mt 6,24)

Rezultă din cele de mai sus că sufletul nu va primi niciodată

ceea ce este potrivnic însuşirii esenţiale pe care el însuşi o poartă

cu sine, adică viaţa; este, deci, nemuritor.

Cred că cel puţin Dumnezeu şi ceea ce constituie însăşi

esenţa vieţii, precum şi tot ce-o mai fi nemuritor, cel puţin acestea,

ar putea fi recunoscute de toţi pururea indestructibile!

Dacă sufletul este nemuritor, are nevoie de pregătire nu

numai pentru vremea aceasta, pe care o numim viaţă, ci pentru

vecie; căci gândiţi-vă ce grozavă primejdie vă aşteaptă de nu vă

veţi îngriji de el. În adevăr, dacă moartea ar fi sfârşitul a tot, în

mare câştig ar fi cei păcătoşi; moartea i-ar elibera şi de corp şi de

suflet şi de păcatele lor. Fiindcă însă sufletul este nemuritor, nu

găsim alt mijloc de a scăpa de nenorocirile ce vor lovi în cei răi,

nici altă mântuire pentru suflet decât să-1 facem mai bun şi cât mai

înţelept cu putinţă. Sufletul doar nu duce cu sine în lumea lui

Hades nimic altceva decât educaţia şi modul de viaţă; se zice că

acestea îi aduc sau cele mai mari foloase sau cea mai mare

nenorocire, chiar din clipa când pătrunde în acel tărâm.

La moartea fiecăruia dintre noi, se zice că un înger păzitor,

hărăzit de soartă drept călăuză încă din timpul vieţii, îl duce într-un

loc unde trebuie să se adune toţi morţii, spre a fi judecaţi. De aici

apucă spre ţinutul lui Hades în paza aceleiaşi călăzuse care i-a fost

sortită să-1 treacă din lumea aceasta în cealaltă. Acolo, fiecare şi-ar

fi primind răsplata cuvenită, ar mai fi rămânând o vreme hotărâtă,

şi apoi, după multe şi lungi veacuri, ar fi aduşi din nou la viaţa de

aici – cele două judecăţi.

Concluzii

Filosofii au fost numiţi proorocii păgânilor, întrucât au

reprezentat pentru popoarele idolatre ceea ce au fost profeţii pentru

Israel: faruri care luminau conştiinţele, foc ce ardea şi înfiera

imoralitatea, încurajând virtutea, păstrând, bineînţeles, proporţiile.

Mulţi afirmă despre Mântuitorul că nu a făcut decât să repete ceea

ce au spus, înaintea Lui, înţeleepţii şi filosofii antici. Acest lucru

este de înţeles, având în vedere cele spuse mai sus, deoarece, atât

proorocii, cât şi filosofii, bazau cele spuse de ei pe revelaţie, unii

supranaturală, directă, ceilalţi naturală, observând creaţia şi

ascultând de glasul conştiinţei. Dar mai mult decât toţi,

Mântuitorul vine şi desăvârşeşte legea, ca Cel ce este Creatorul

tuturor şi Cel ce dă Înţelepciune, spunând cel mai revoluţionar şi

mai de neînţeles lucru care s-a spus vreodată, şi anume, acela de a-i

iubi pe vrăjmaşi, pe cei ce îţi fac rău, pe cei ce te lovesc şi te

jignesc.

Chiar dacă are unele lipsuri, filosofia a păstrat în oarece

măsură legătura cu Dumnezeu promovând virtutea, dreptatea,

binele şi frumosul.

Bibliografie

Dicţionar Enciclopedic de Filosofie, Elisabeth Clement,

Chantal Demonque, Laurence Hansen-Love, Pierre Kahn,

ISBN 973-684-299-1

Filosofia politica a lui Platon, Vasile Musca, Alexander

Baumgarten, Bucureşti, 2006, ISBN 973-46-0126-1

Cunoaşterea la Platon şi la Sfântul Dionisie Areopagitul,

Mugurel Pavaluca, Bucureşti, 2006, ISBN 973-87429-7-8

Introducere în filosofia lui Platon, Vasile Musca, Bucureşti,

2002, ISBN 973-683-854-4

Mânzat I, Istoria Universala a Psihologiei, Buc, Ed. Printech,

2000

Platon, Phaidros, Buc, Ed. Humanitas, 1996

Platon, Republica, Pasajul din dialogul Republica, cartea a

VII-a, 5/4a-517c, Bucureşti, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică,

1986

Enachescu C, Socrate, Buc, Ed. Odeon, 1994