Dimensiuni Fundamentale Ale Dezvoltarii Comunitare Educatia,Economia Si Mediul Social

DIMENSIUNI FUNDAMENTALE ALE DEZVOLTĂRII COMUNITARE:

EDUCAŢIA, ECONOMIA ŞI MEDIUL SOCIAL

EDITURA MEGA 2006

Coodronatori:

AURELIAN BURCU ALEXANDRU BURCU

CENTRUL ARTEMIS Centrul pentru Managementul Calităţii

Vieţii şi Condiţiei Umane

INSTITUTUL HYPERION Institutul Român De Studii Transdisciplinare şi Cercetări în

domeniul Ştiinţei Universale

INSTITUTUL DELPHY Institutul pentru Dezvoltare Umană

şi Comunitară

Civilizaţia umană este rezultatul unui compromis între ceea ce-am fi vrut să facem pentru a ne fi mai bine, şi ceea ce-am putut să-i convingem pe alţii să nu facă. Azir

*

Când Creatorul vrea o muncă mare de făcut ori o nedreptate de corectat, el acţionează într-un mod neobişnuit. Nu trimite cutremure ori fulgere înaintea sa, în schimb face să se nască un copil neajtorat într-o casă simplă şi dintr-o mamă de cele mai multe ori umilă.. Pune un gând în mintea mamei, iar aceasta, mai departe, în sufletul copilului. Apoi aşteaptă. Anonim

CUPRINS

1. Introducere: apel la fapte şi solidaritate

2. Dezvoltarea comunitară şi educaţia paideică – Aurelian şi Alexandru Burcu

3. Lege şi ordine în gândirea lui Montesquieu – Alexandra şi Gabriel Pop

4. Centrul de Afaceri al Facultăţii de Business: succintă prezentare – Aurelian Burcu, Ştefan Neamţiu, Gabriel Pop, Alexandra Pop, Manuela Lupu, Eliza Gura, Leontina Moldovan

5. Educaţia ecologică: fundament al dezvoltării durabile – Alexandru Burcu

6. Proceduri penale europene: titularii acţiunii publice în Belgia şi Franţa – Daciana-Lavinia Miclea

7. Individualismul metodologic: o abordare socio-economică – Raluca Moţoc

8. Viziunea transdisciplinară în cercetarea ştiinţifică –Angela Vasiu, Codruţa Porcar, Dora Avesalon, Aurelian Burcu

9. Consideraţii generale privind fenomenul de evaziune fiscalã în România – Ioan C. Pop

10. Eutanasia între voinţa individuală şi presiunea comunitară – Ancuţa Lăcrimioara Chiş

11. Aspecte privind asigurările şi asistenţa socială în diferite ţări – Claudia Florina Radu

12. Discriminarea de gen: hărţuirea sexuală la locul de muncă – Alina Oros

13. Despre democraţie în Rusia – Inessa Baban

14. Dialogul social şi managementul conflictelor – Edit Nemeti

15. Reorganizarea judiciară şi falimentul: concept şi noutăţi potrivit legii 64/1995 – Zoltan Racz

16. Abordări ale Islamului – Alexandra şi Gabriel Pop

17. Prezenţa în web a agenţiilor de turism din Transilvania-România şi Ungaria (studiu comparativ) −Liciniu-Alexandru Kovács; Ioan-Cristian Chifu-Oros; Vera-Melinda Gálfi; Ştefan Moldovan

18. Boala psihică, familia şi societatea – Mihaela Bălaj

19. The American Constitution – Maria Ciubăncan, Carmen Iga

20. Dinamica plasticii în modernism – Adriana Stan

21. Sociologul clujean George Em.Marica şi satul românesc – Mihai Cucerzan

22. Analiza gradului de îndatorare al firmelor din municipiul Cluj-Napoca cu ajutorul programului statistic SPSS - Cristina Andronie, Ovidiu Bogdan, Codruta Dragomir Luminita Mocan

23. Simone Weil versus Nietzsche? - etica măsurii şi apologia forţei – Ana Ionesei

24. Despre dreptul bărbatului de a se opune avortului, crimă la adresa umanităţii – Aurelian Burcu, Emilia Gersak, Ruxandra Pestriţu, Nicoleta Chiş

De ce progresul lumii se produce atât de lent? Pentru că avem armate de cercetători dar nu şi descoperitori; pentru că avem cohorte de preoţi dar nici un dumnezeu; pentru că avem destule şcoli dar prea puţină educaţie; pentru că avem nenumărate legi dar dreptatea nu mai sălăşluieşte printre noi; pentru că avem tot mai mulţi copii şi din ce în ce mai puţini părinţi; pentru că avem tone de cunoaştere şi numai câteva grame de înţelesuri; pentru că avem farmacii şi spitale la colţ de stradă, dar cu toţii rămânem bolnavi; pentru că avem poduri peste văi şi ape, dar nici o punte peste prăpăstiile dintre fiinţele noastre; pentru că trupurile nostre sunt mai aproape ca niciodată, dar sufletele au îngheţat în depărtări nemărginite; pentru că ne luminăm oraşele chiar şi-n miez de noapte, dar negura s-a aşternut peste conştiinţele noastre însingurate. Azir

INSTITUTUL HYPERION Dimensiuni fundamentale ale dezvoltării comunitare

5

INTRODUCERE

– APEL LA FAPTE ŞI SOLIDARITATE –

Scopul vieţii nu este acela de a fi fericit. Este acela de a fi folositor, de a fi un om de onoare, a fi înţelegător şi de a schimba ceva în lume

datorită faptului că ai trăit şi ai trăit bine. Ralph Waldo Emerson

Ne aflăm la un moment de cotitură al civilizaţiei occidentale, în care se

impun schimbate modelele de percepere a lumii şi vieţii. Fragmentarea cunoaşterii şi acţiunii asupra mediului exterior reprezintă totodată şi o fragmentare a vizunii omului despre sine şi despre rostul său ca fiinţă. Un om unificat, care se cunoşte şi se realizează pe sine, parcurgând în fiecare moment al vieţii cotidiene calea dezvoltării sale personale, numai acest model de personalitate umană va fi în măsură să înţeleagă, să aplice şi să transforme realitatea vieţii şi proceselor sociale. Numai prin crearea unei noi paradigme, care să fie deopotrivă ştiinţă, filosofie, teologie, inginerie etc, civilizaţia occidentală poate progresa.

Aşa cum am subliniat în repetate rânduri, considerăm că a sosit momentul să introducem toate procesele dezvoltării umane şi comunitare în ecuaţii spre a fi realizate practic. Cu simple speculaţii filosofice, speranţe religioase ori imnuri poetice nu se pot satisface sectoarele de bază ale dezvoltării comunitare. Este adedvărat că fiecare realitate îşi are scopul şi utilitatea ei, deopotrivă beţia poetică a sufeltului, precum şi speranţa mistică a omului religios. Dar misiunea omenirii actuale este a da o formă de dezvoltare superioare acestei lumi şi nu a aştepta o moarte onorabilă pentru a moşteni cerurile paradisiace.

Nu suntem pentru dimensiunea materială a lumii, aşa cum nu promovăm exclusiv nici pe cea spirituală; credinţa nosastră este că pentru civilizaţia occidentală a sosit momentul să iasă din umbra fragmetărilor de realitate şi să se înalţe spre unitatea de cuprinderea a lumii şi vieţii ca fenomene de ordin cosmic. În acest sens, pentru început, de mare utilitate pot fi culturile civilizaţiilor din vechime. Ceea ce trebuie să realizeze occidentul în prezent este tocmai această unitate între dimensiunile realităţii fragmentate care conturează cultura şi civilizaţia sa. Primul pas îl constituie realizarea viziunii transdisciplinare, care să deschidă perspectiva către unitatea fundamentală între ştiinţă, artă, religie, filosofie, şi modurile de viaţă cotidiene.

* Educaţia reprezintă instrumentul principal de evoluţie al fiinţei umane în

acord cu natura sa individuală. Mai mult decât atât, universul, statul,


6

comunitatea, familia şi viaţa personală (destinul omului) se conduc după aceleaşi mari legi ale ordinii cosmice, tocmai întrucât sunt părţi armonic integrate în marea sinergie a evoluţiei. Viaţa sub toate formele ei reprezintă în fapt un flux al devenirii continue; evoluţia este rostul ei iar fiinţa umană dă curs acestui deziderat în dublă calitate: de instrument şi de agent. De intrument întrucât are de jucat un rol pe scena progresului (deopotrivă social şi cosmic), sens în care toate civilizaţiile vechi ale omenirii considerau de că fiinţa umană se întrupează în planul realităţii fizice ca să îndeplinească un rol – dat de divinitate – în marea regie a lumii (aspect dealtfel preluat în telogia creştină, dar pierdut pe drum după aproape o mie de ani).

A doua calitate a fiinţei umane, însă, accentuată de aceste civilizaţii, este acela de agent, de participant activ, care poate, prin propia sa identitate şi libertate de manifestare, să schimbe, să transforme rosturile lumii, să modeleze destinul acesteia şi destinul personal, să depăşească determinismul existent în lumea naturii, pentru celelalte specii şi pocese existenţiale.

Esenţa condiţiei umane constă în libertatea şi puterea transformării; deopotrivă transformarea universului exterior cât şi a celui interior – modelarea evoluţiei personale. Dar corelativ acestor atribute – libertate şi putere – omului îi revin o serie de îndatoriri, printre care la loc de frunte se află: responsabilitatea faţă de destinele celorlalte fiinţe, faţă de ecosistemul natural; îndatorirea de a se dezvolta pe sine în virtute şi înţelepciune, pentru a putea înţelege şi respecta legile cosmice ce gestionează starea de bună dezvoltarea a tuturor proceselor vieţii; îndatorirea de a contribui după propria iscusinţă (şi de aici din nou sarcina autodezvoltării) la progresul altor forme de viaţă; sarcina de a se implica activ în gestiunea binelui comunitar.

Virtutea stă în capacitatea omului de a rodi şi a dărui aceste roade celorlalţi; de a contribui cât mai mult posibil la dezvoltarea comunităţii, de a crea mereu armonie în jurul său, pretutindeni unde se află: în familie, în societate, în natură, în univers.

* Volumul de faţă se doreşte o introducere în problematica dezvoltării

comunitare (atât în calitate de concept, precum şi – mai ales – ca realitate concretă). Desigur că unora terminologia le poate aduce aminte de vechi regimuri pe care cu toţii dăm vina pentru majoritatea lucrurilor pe care nu reuşim astăzi să le înfăptuim. După fenomenul schimbării ultimului regim social (avem reţineri serioase pe care istoria le va dovedi, în ceea ce priveţte denumirea de “revoluţie” dată acestei mişcări) mulţi dintre membri societăţii româneşti au mers până acolo încât au dorit “purificarea” conceptuală chiar şi la nivel de limbaj, prin anatemizarea unora dintre cele mai importante cuvinte ce definesc realităţi esenţiale în societăţile moderne avansate: “noi” (şi fanilia


7

acestuia), “tovarăş/camarad”, proprietate comună, servicii publice/comunitare, “colectivitate” (şi întreaga familie lingvistică), împreună, nutual, sprijin etc etc.

Acestea sunt numai unele dintre conceptele fundamentale la care majoritatea societăţilor vestice, chiar şi cele care au fost capitaliste “pur sânge” (şi ne referim aici în special la SUA) au ajuns ca urmare a unui proces evolutiv-istoric de ridicare a conştiinţei individuale şi comunitare. Desigur chiar acest din urmă fapt ne dă răspuns la întrebarea de ce la noi nu este ca la alţii. Să ne gândim puţin: am trecut de la o societate agrară (până în preajma celui de-al doilea Război Mondial), la una puternic industrializată la mijlocul anilor 60-70. De fapt dacă analizăm exact din punct de vederea al spiritului istoriei ca ştiinţă (şi nu al intereselor manipulative ale acesteia) realitatea concretă, în România nu a existat niciodată o economie agrară, în măsură să antreneze oamenii/ producătorii pe calea procesului de maturizare socială.

Proprietăţile au aparţinut în toată istoria unui grup atât de restrâns de porprietari (care în cea mai mare parte nu administrau ei afacerile – deci din nou nu au putut cultiva conştiinţa economică a valorii acesteia) încât nici nu putem spune că aceştia ar fi fost reprezentativi pentru societatea românească. Astfel se face că, atunci când au primit pământ, ţăranii nu au ştiut ce trebuie făcut cu acesta – în onestitatea lor naturală ei ştiau doar să muncească, însă din păcate regulile capitalismului şi multiplele capcane ale acestuia nu cer atât munca, precum solicită spirit sepculativ şi egocentic. Omul, cetăţeanul român, trăia în plin secol XX cu aceeaşi conştiinţă feudală a muncii pentru stăpân; nimic însă din capacitatea şi responsabilitatea propriei gestiuni – atât a proprietăţii, cât şi a intereselor şi vieţii private. Comunismul, ca epocă istorică nu a contribuit la progresul conştiinţei individuale şi nici comunitare, greşeala majoră fiind saltul peste nivele de dezvoltare, de maturizare. Comunismul în România a importat din alte societăţi modele pentru care omul social nu era pregătit; or, un principiu binecunoscut şi larg aplicat al dezvoltării umane este că dacă nu implici oamenii, ei nu au cum să înveţe. Astfel se face că o întreagă societate a rămas practic la fel de detaşată de anumite idealuri şi realizări practice, în plin secol XX, pe cât a fost în toată perioada feudală.

Cetăţeanul a preferat din nou confortul de a se lăsa condus spre imaşuri mai bogate (nimeni nu poate nega perioadele de prosperitate ale anilor 70), tras, împins, pus la muncă, îngrijit de cele trebuincioase, hrănit şi adăpat, dar fără ca acesta să conştientizeze nici drumul parcurs, nici efortul depus şi cu atât mai puţin realizările personale. Aşa cum nici un salahor în evul mediu nu se bucura de ridicarea vreunui castel sau fortăreţe princiare, tot astfel membri societăţi româneşti nu s-au simţit mândri de realizări moderne invidiate de multe alte popoare popoare.


8

Conştiinţa individului, toropită de somnul speciei, nu a făcut decât să-şi ia o pauză de activitate, într-o plăcută toropeală, aşteptând în continuare ca valurile istoriei să aducă la malul existenţei sociale comori pierdute de alţii pe mările destinului. Şi atunci constatarea lui Noica vine practic precum o lege existenţială sau o reţetă – din păcate valabilă – de tratare a unui întreg organism social: „oamenii trăiesc după cum se întâmplă neconducându-şi viaţa către o finalitate firească […] te tuiţi la ei cum aşteaptă să se întâmple ceva. Ce? Aşteptaţi mai departe. Fie-vă zeii buni şi lase-vă veşnic acolo unde sunteţi, căci mai departe tot nu veţi ajunge! Veşnicia e pentru ceea ce nu este!”

* Volumul de faţă vine să contribuie la mult dorita schimbare istorică în

această perspecitvă. Contează mai puţin ce au făcut (mai ales dacă nu au făcut) antecesorii şi ce au greşit aceştia. Important este nu atât trecutul, şi nici măcar prezentul; cu adevărat semnificativ este numai viitorul posibil şi aspiraţia încununată de efortul individual şi colectiv de a transforma potenţialitatea acestuia în realitate practică şi utilă. Căci tot ceea ce există în societatea umană, există cu, pentru şi prin oameni. Societatea înseşi este un veritabil organism a cărui bună dezvoltare depinde atât de calitatea celulelor sale, cât şi de funcţionarea eficientă a lor.

Astfel încât degeaba avem oameni “buni la suflet” dacă sufeltul nu este pus la muncă şi nu este “investit” să rodească şi să dăruiască fructele sale societăţii. Şi degeaba avem oameni bogaţi care îşi etalează luxul în văzul mapamondului, dacă bogăţia lor creşte din sărăcia celorlalţi membri ai aceleiaşi comunităţi umane. “Comunitatea – spune cândva Einstein – este un copac, nu o maşină”. De aceea nu se poate ca o celulă să prospere din îmbolnăvirea şi otrăvirea celorlale; … decât dacă este celulă canceroasă, adică opusă vieţii şi dezvoltării întregului organism.

Iată de ce volumul de faţă se constituie şi într-un apel la unitate din partea tuturor membrilor societăţii româneşti care – conştientizându-şi apartenenţa la viitorul lor personal şi la viitorul global al omenirii – să lase deoparte tradiţia somnului de veci al românului alintat de slogane mediatice şi politice şi să purceadă la acţini concrete, gândite şi orientate spre dezvoltare. Dezvoltarea personală nu poate fi concepută în afara evoluţiei mediului comunitar; destinul individual este unit cu destinul comun prin resorturile vieţii. Dacă dorim ca un copac să crească falnic şi să rodească din plin, este imperios necesar deopotrivă a-l feri de dăunători externi, cât şi de a îmbogăţi în primul rând solul din care îşi trage resursele.

În lumea contemporană, nimeni nu se poate dezvolta de unul singur. Nici măcar să supravieţuiască nu mai reuşeşte omul contemporan în complexitatea forţelor sociale actuale, oricât de performant ar fi el ca individualitate. De aceea nu atât strălucirea valarii personale este importantă, cât mai ales valoarea


9

individuală adăugată la marele grup al celorlalţi şi coordonată după principii progresiste, în vederea producerii, nu a consuului, a edificării nu a distrugerii, a prieteniei nu a războaielor de orgolii, a virtuţii şi dăruirii. Individualismul sălbatic trebuie supus civilizaţiei; forţele lui naturale trebuie orientate spre comuniune şi cooperare. Interesul şi prosperitatea privată nu se pot realiza decât prin intermediul bunăstării colective. Iată de ce considerăm că a sosit momentul să întindem punţi de speranţă între sufletele noastre însingurate şi să concepem modalităţi de acţiune comună pentru a străbate deşerturile ce ne despart ca oameni. Abia apoi ne putem porpune să edificăm structuri ale progreslului şi bunăstării: din momentul în care uităm că a fi se poate conjuga la persoana întâi singular.

Întrucât pe bună dreptate s-a remarcat tot mai intens în ştiinţele secolului XX, ceea ce observase cu multă vreme în urmă Leon Burgeois. Şi anume că “există, pentru fiecare om care trăieşte, o datorie faţă de toţi oamenii care trăiesc, din cauza şi în măsura serviciilor ce i-au fost aduse prin sforţarea tuturor. Dar mai există şi o datorie faţă de generaţiile viitoare, datorită serviciilor ce i-au fost aduse de generaţiile trecute. La obligaţia de a participa la sarcinile asociaţiei actuale, pentru a o întreţine şi a o păstra, se adaugă obligaţia de a o creşte şi a fi părtaşi în aceleaşi condiţii de repartizare echitabilă la sarcinile acestei creşteri. Capitalul comun al asociaţiei omeneşti este o organizaţie vie, pe cale de necontenită prefacere şi a cărei evoluţie nu poate avea loc fără continuitatea sforţării constante a tuturor.“

* Prezentul volum reprezintă deopotrivă o chemarea la acţiune practică,

solidară şi onestă, pentru cei ce sunt şi cei ce vor fi, precum şi un omagiu adresat celor care au fost şi au dovedit că adevăratele realizări pot lua naştere numai prin unirea eforturilor personale ale adevăraţilor oameni!

Coordonatorii


10

Adevărata nevoie de care are trebuinţă societatea actuală este revoluţia spiritului, care tebuie să arate individului un ideal superior egoismului biologic, care să-l facă pe om să simtă solidaritatea lui cu umanitatea întreagă, înfăţişându-i nobleţea şi demnitatea muncii ca scopuri imediate ale vieţii sale. Petre Andrei


11

DEZVOLTAREA COMUNITARĂ ŞI EDUCAŢIA PAIDEICĂ

Comunitatea nu este o maşină; comunitatea este un copac. Albert Einstein

Dezvoltarea comunitară, atât în calitate de concept, precum şi ca realitate

practică făcând parte intrinsecă din existenţa umană, a cunoscut numeroase şi variate modalităţi de definire, în funcţie de optica regimurilor politice, curentelor teologice, orientării gâditorilor domeniului socio-uman sau conjuncturilor născute din compromisurile aproape obligatoriu de realizat la implementarea practică a oricărui sistem în societatea umană. Nu ne propunem o trecere în revistă a acestor orientări şi variaţii pe tema dezvoltării comunitare. Opinia noastră este că fiecare dintre acestea a atins puncte reale, esenţiale şi de asemena definitorii ale conceptului, fie că ele s-au referit la statutul minorităţilor sau al anumitor grupuri, categorii sau vârste sociale, fie că au avut în obiectiv calitatea vieţiii, problematica statutului social, puterea economică ori satisfacţia cetăţeanului, accesul la servicii ori gradul de satisfacere a nevoilor şi acoperire a trebuinţelor umnane şi aşa mai departe.

Dacă vom analiza însă în profunzime esenţa fenomenului, putem distinge cu uşurinţă aceeaşi problemă existentă în aproape toate domeniile civilizaţiei actuale, occidentale: oamenii au tendinţa de a vedea una sau mai multe faţete ale întregului, de obicei acelea mai apropiate de natura lor proprie (de gradul de cultură, înţelegere, cutume, educaţie etc) precum şi de interesele care le motivează şi îndrumă existenţa în lume. Dar ca un paradox al statutului fiinţei umane, de obicei tocmai lucrurile esenţiale – sau esenţa din lucruri – ne scapă privirilor şi înţelegerii. Desigur nu discutăm aici cum se face că, de pildă, copii observă esenţialul din lucruri şi adresează întrebări fundamentale la care adulţii nu au şi nu caută răspunsuri pe parcursul vieţii, deşi, cea mai proslăvită dintre disciplinele civilizaţiei occidentale – filosofia – încearcă de mii de ani să ne înveţe a ne întreba continuu, a medita la rosturile fundamentale ale exsitenţei, a căuta răspunsuri la întrebările privind lucrurile întâlnite pe drumul devenirii noastre ca fiinţe umane. “Când gândim despre lume, arăta Fritjof Capra, ne confruntăm cu aceeaşi problemă precum cartograful care încearcă să asigure suprafaţa pământului cu o serie de hărţi plane. Pentru cei mai mulţi dintre noi este dificil să fim permanent conştienţi de limitările şi relativitatea cunoaşterii conceptuale. Datorită faptului că ne este mai uşor să cuprindem cu mintea reprezentarea realităţii decât realitatea înseşi, tindem să le confundăm pe acestea două şi să luăm conceptele şi simbolurile noastre drept realitate.“

Nu ne propunem să criticăm această deficienţă a civilizaţiei noastre, perpetuate de-a lugul timpului; într-o bună zi ea se va îndrepta, moment în care


12

toţi oamenii vor căuta şi vor observa atunci esenţialul fumdamental al lucrurilor, miezul existenţei şi manifestării lor. Dar acele vremuri încă sunt aşteptate, astfel că deocamdată aproape fiecare se mulţumeşte cu fragmente de realitate, care descriu diferite faţete ale lucrurilor, dar niciodată lucrul în întregime şi cu atât mai puţin esenţa şi deci, rostul lui.

În ceea ce priveşte problema comunitară, ea înseşi a suferit acelaşi fenomen de superficializare a tratamentului. Opinia noastră este că nu putem vorbi despre dezvoltare comunitară fără a privi în primul rând fundamentul fenomenului, pe de o parte, iar pe de alta rostul, sensul şi devenirea acestuia. În esenţa sa cea mai simplă, comunitatea este formată din oameni şi reprezintă rezultanta sinergică a manifestărilor tuturor acestora. Este un principiu fundamental al exprimării tuturor proceselor sistemice la nivel cosmic acela că fiecare parte se regăseşte deplin în întreg, iar întregul se reflectă în întregime în fiecare dintre părţile sale. De aceea, chiar dacă are existenţă şi conştiinţă de sine stătătoare, diferite de ale membrilor care o compun, comunitatea continuă să rămână fundamental dependentă de natura, calitatea, manifestarea şi devenirea fiecăruia dintre membrii ei şi a tuturor împreună. Astfel încât fiecare dintre atributele comunităţii ca întreg, se compune şi se regăseşte în atributele fiecăreia dintre celulele acestui întreg, adică în caractreisticile fiecărei fiinţe umane. Iată de ce, dacă dorim să definim realitatea numită dezvotare comunitară, este absolut necesar să înţelegem că ea depinde fundamental de realitatea dezvoltării umane. Numai o comunitate în care fiecare fiinţă umană şi toate împreună îşi orientează procesele existenţei lor individuale şi colective în sensul evoluţiei personale, numai o astfel de comunitate poate aspira la procesul dezvoltării sale ca întreg.

Iar aceasta este doar jumătate din perspectivă; cealaltă jumătate este dată de o parte, o realitate componentă a comunităţii care a fost aproape total neglijată până în prezent. Ca să înţelegem despre ce este vorba, mai întâi este necesară o lărgire a câmpului de percepţie prin reamintirea rosturilor existenţei umane şi a raporturilor prin care fiinţa umană este legată de alte vieţuitoare în cadrul marelui fenomen cosmic al Vieţii în devenire. “Omul, arăta Theillard de Chardin, nu reprezintă decât una din nenumăratele nervuri formând evantaiul anatomic şi spiritual al Vieţii. Umanitatea dobândeşte astfel consistenţă şi devine în acelaşi timp verosimilă imediat ce raportată într-un Spaţiu-Timp biologic, ne apare ca prelungind în configuraţia ei chiar liniile Universului prin alte realităţi, exact la fel de avansate ca şi ele.“ În aceeaşi ordine de idei, Einstein considera că „fiinţa umană este o parte a întregului numit de noi Univers; o parte limitată în timp şi spaţiu. Ea-şi resimte propria identitate, sentimentele, gândurile ca pe ceva separat de restul, un fel de iluzie optică a conştiinţei sale. Această iluzie este pentru noi un fel de închisoare ce ne


13

limitează la dorinţele personale şi la afecţiunea pentru câteva persoane apropiate. Misiunea noastră este să ne eliberăm din această închisoare prin lărgirea cercului compasiunii, îmbrăţişând toate fiinţele şi întreaga natură, în frumuseţea sa. Nimeni nu este capabil să atingă integral această performanţă, dar lupta şi efortul pentru ea este o parte a eliberării şi un fundament pentru pacea interioară.“ Mai mult chiar, această luptă, acest efort defineşte esenţa procesului dezvoltării. Dezvoltarea comunitară, de aceea, nu înseamnă o comunitate dezvoltată, ci o comunitate care aspiră şi trudeşte pentru a atinge trepte superioare de evoluţie.

Dar aşa cum am văzut, însuşi conceptul de comunitate nu se reduce la reprezentanţii speciei umane şi nici la raporturile sociale stabilite de istorie între aceştia. Comunitatea trebuie raportată la ecosistemul întregii planete şi încadrată în procesele cosmice ale evoluţiei vieţii, guvernate după principii universale şi comune, aplicabile în egală măsură fiinţei umane şi celorlalte specii, dar şi relaţiilor simbiotice dintre acestea statornicite de forţele cosmice ale evoluţiei. În acest sens semnificativă este exprimarea poetică realizată de Valisile Moisescu. „Toate legile Naturii, observa el, decurg ca o infinitate de raze dintr-o singură Lege Centrală. Iar dacă ele trezesc mereu admiraţia noastră, prin exactitatea şi regularitatea lor permanentă, aceasta se datorează faptului că Universul e un sistem unitar. O aceeaşi Esenţă e răspândită cu dărnicie pretutindeni, diferenţiată doar prin varietatea gamelor armonioase. Aceleaşi legi prezidă şi la căderea unui măr ca şi la gravitaţia lunii în jurul pământului sau la atracţia dintre două suflete. Buchetul de flori şi persoana iubită căreia i-l oferim sunt realităţile aceleiaşi armonii atotcuprinzătoare”.

Pentru a înţelege dimensiunea corectă a dezvoltării comunitare, este deci necesar să percepem esenţa a ceea ce constituie dezvoltarea omului şi a tuturor formelor de viaţă coparticipante la simbioza terestră. Acest aspect a fost denumit, în formula clasică, sensul vieţii. Sensul vieţii, în opinia noastră, reprezintă punctul numărul unu, kilometrul zero în definirea şi mai apoi implementarea procesului dezvoltării comunitare. În această perspecitvă, nu se poate să nu fim într-u totul de acord cu Alfred Adler, care în celebra sa carte intitulată chiar “Sensul Vieţii”, considera că “problema sensului vieţii are valoare şi semnificaţie numai dacă o privim în cadrul sistemului Om – Cosmos. Este în acest caz de văzut că, în această relaţie, Cosmosul posedă o putere modelatoare. Cosmosul este, ca să spunem aşa, tatăl tuturor vieţuitoarelor. Iar întreaga viaţă este de conceput ca o acţiune perpetuă de satisfacere a cerinţelor Cosmosului. Nu ca şi cum ar exista o impulsie care mai târziu în viaţă ar fi în stare să ducă totul la final şi care nu trebuie decât să se desfăşoare, ci ceva înnăscut ce aparţine vieţii, o năzuinţă, un imbold, o dezvoltare de la sine, un Ceva fără de care viaţa nu poate fi nicidecum reprezentată. Viaţa înseamnă a se


14

dezvolta de la sine. Spiritul uman este din cale afară de obişnuit să închidă într-o formă toate cele ce curg, să ia în consideraţie nu mişcarea, ci mişcarea încremenită, mişcarea care a devenit formă. Noi, [însă] suntem dintotdeauna preocupaţi de a dizolva în mişcare ceea ce sesizăm ca formă. Faptul universal al evoluţiei creatoare a tuturor vieţuitoarelor ne poate lămuri că direcţia dezvoltării la fiecare specie are un ţel, ţelul perfecţiunii, al adaptării active la cerinţele cosmice. Este vorba mai degrabă de o adaptare sub specie aeternitatis, deoarece este „justă” numai acea dezvoltare corporală şi psihică ce poate să treacă drept „justă” pentru viitorul cel mai îndepărtat.”

* Exprimat în termeni mai puţin filosofici, mesajul autorului citat anterior ne

readuce amite că scopul existenţial al fiinţie umane este acela de a ajunge la stadiul de divinitate, indiferent cum îl denumim şi cât înţelegem acum din acesta. Pentru momentul de faţă al dezvoltării fiinţei umane terestre nu este necesar să avem imaginea clară, logică, raţională a stării de divinitate (presupunând prin absurd că acest lucru ar fi posibil), ci este suficient să dăm curs acelei chemări interioare manifestată prin toate organele şi simţurile cu care suntem dotaţi. Această manifestare scapă deocamdată întregii curpinderi a raţiunii, de aceea pentru perceperea unei imagini cât mai ample este bine să lăsăm toate aceste simţuri să acţioneze. Din sinergia “percepţiilor” lor se naşte holgrama a ceea ce este propria şi particulara noastră trăire a stării de divinitate. Cu cât o fiinţă umană este mai bogată în cantitatea şi calitatea percepţiilor pe care le poate obţine de la simţurile sale şi cu cât este mai educată în sensul de a da curs combinaţiei lor sinergice, cu atât mai mult acea fiinţă umană este mai aproape de trăirea sacrului ca formă de comunicare cu dimensiunile transcendente ale existenţei. Nu este deci vorba neaparat de un stadiu superior de cultură, de elevare a raţiuniii sau de prea multe înţelesuri. Deopotrivă sălbaticul junglelor cât şi savantul civilizat pot avea aceeaşi trăire a divinităţii. Numai că primul se bazează mai mult pe canalele de percepţie “iraţională” (adică cele care nu fac uz de simţul raţiunii), pe când celălalt se slujeşte de forţele intelectului pentru a prelucra informaţiile din mediu (memorate) spre a extrage noi înţelesuri. În funcţie de cât este însă de activat în spiritul său canalul iraţional (adică acela care lasă deopotrivă loc şi senzaţiilor, sentimentelor, intuiţiei să aibă un cuvânt de spus), savantul va putea avea el însuţi deopotrivă trăiri plenare ale stării de apropiere de divinitate, cât şi înţelegerea proceselor ep care e parcurge în acest demers. Adică savantul nostru se aproprie de ceea ce numim starea de înţelepciune. Înţeleptul nu este un sfânt, ci e un om care participă activ, conştinet şi responsbil la dezvoltarea vieţii umane spre stadiile sale superioare. Adică un elev care îşi conştientizează


15

rolul şi misiunile existenţiale, şi vine la şcoală cu această conştiinţă a muncii, a participării, a străduinţei personale.

Calea dezvoltării fiinţei umane individuale trece prin procesul dezvoltării întregii societăţi. Destinul omului şi destinul lumii sunt părţi ale unuia şi aceluiaşi întreg. De aceea, pentru a ajunge la dumnezeirea din el, omul tebuie să descopere divinitatea din ceilalţi, mai întâi. Şi de multe ori să o creeze el însuşi, acolo unde lipsea1. O societate în care fiecare fiinţă umană are aceeaşi stare de realizare a rosului său existenţial, devine, dintr-o alăturare de indivizi mai mult sau mai puţin organizată prin legi şi impuneri exterioare, o comunitate de conştiinţe care, într-un efort sinergic, vâslesc la unison în aceeaşi direcţie a dezvoltării vieţii şi fiinţei spre standarde superioare. Pentru comunitate valorile de căpătâi sunt: efortul personal, sinergia coparticipărilor, simbioza acţiunilor, dăruirea totală faţă de scopul individual care este acelaşi cu cel comun. Cu toţii, membri comunităţii înţeleg că se află pe aceeaţi corabie şi că au aceeaşi călătorie de realizat, spre aceeaşi destinaţie. Nu se pune problema competiţiei, ci a complementarităţii: fiecare are propriile capacităţi cu care poate să contribuie la bunul mers al corabiei. De aceea misiunea administraţiei este să plaseze omul potrivit la locul potrivit, iar misiunea omului e aceea de a se perfecţiona pe sine cât mai mult, în măsură a fi cât mai eficient în acea poziţie, ca membru al echipajului. Toate rolurile sunt egale în faţa călătoriei vieţii: deopotrivă al căpitanului şi al bucătarului. Fiecare rol fiind absolut necesar pentru existenţa şi realizarea misiunii întregii comunităţi.

Pentru a putea realiza cu maxim de eficienţă şi demnitate misiunea ce o are pe această corabie a comunităţii, fiecare fiinţă umană este necesar a se perfecţiona pe sine la un standard cât mai înalt de elevare; de a se supune unei practici individuale pentru dezvoltarea personală. Deci factorii cheie, cele două părţi absolut de nedespărţit pentru ca întreaga corabie şi căltoria să se desfăşoare corespunzător sunt: dezvoltarea umană (autodezvoltarea indiviudală) şi dezvoltarea comunitară. Numai o fiinţă elevată (superior dezvoltată) poate contribui semnificativ la crearea şi dezvoltarea comunităţii. Şi viceversa, într-o comunitate astfel realizată, fiecărei fiinţe umane îi va fi cu mult mai uşor să realizeze dezvoltarea de sine spre nivele superioare. Însă cheia care stă la baza acestor două procese o reprezintă resursele.

Resuresle sunt necesare pentru orice şi pentru toate procesele în lumea naturii. Organizarea sistemică a universului face ca fiecare nivel de existecţă să fie deopotrivă consumator şi producător de resurse pentru celelalte (vecine). Este, dacă putem să-l numim astfel, “lanţul trofic existenţial”. Resursele sunt necesare atât pentru existenţă, cât şi pentru creştere, dezvoltare şi re-producere.

1 A se vedea în acest sens diagrama de la finalul articolului


16

Tot ceea ce trebuie să realizeze omul individual şi comunitatea în ansamblu este să recunoască legile de gestionare eficientă a resurselor, atât pentru fiecare fiinţă umană, cât şi pentru întreaga colectivitate în ansamblu.

Legile naturale ale vieţii aplicate sistemului social uman asigură fiecărei persoane (în societate) locul în care aceasta poate cel mai bine să realizeze factorii ecuaţiei de mai sus. Numai că organizarea socială actuală blochează circuitul natural şi viabil al resurselor, astfel încât în anumite sectoare sociale există surplus, iar în altele deficit. Surplusul de resurse creează viciile. Deficitul lasă trebuinţele fundamentale nesatisfăcute împiedicând fiinţele să se alimenteze (şi astfel dezvolte) şi totodată împiedicându-le să producă alte resurse care ar fi necesare celorlalte fiinţe umane.

Procesul de producere a resurselor este, în fapt, ceea ce s-a numit dintotdeauna creaţie umană. Aceasta în condiţiile în care se respectă regulile proceselor evolutive: anume că fiecare om vine pe lume pentru a ocupa un loc şi a îndeplini un rost pe care el şi numai el le poate realiza la momentul istoric respectiv. Fiecare fiinţă umană este unică şi irepetabilă, iar societatea umană ca ecosistem în sine şi ca parte a unui sistem şi mai mare se compune nu din alăturarea tuturor indivizilor săi, ci din acţiunile sinergice ale acestora. Societatea umană este o reţetă în care fiecare fiinţă umană reprezintă un ingredient abslout necesar. Fiecare om plasat la locul potrivit, realizând condiţiile împlinirii de sine, va consuma resursele produse de ceilalţi semeni şi va crea el însuşi resurse, în cantităţile şi de calităţile aşa fel reglate (potrivite) în mod natural prin procesele evoluţiei, încât nu vor exista nici surplusuri, nici deficite în circuitul natural de distribuţie al resurselor.

Legile naturale ale dezvoltării vieţii realizează, deci, în mod fundamental acest proces. Mai trebuie numai societatea să vegheze ca factori eventual perturbatori să nu afecteze normala funcţionare a circuitelor. Dar singurul factor perturbator posibil poate veni numai din partea fiinţelor care au libertatea şi capacitatea de a transcende legile naturale: adică din partea oamenilor. De aceea misiunea primă şi ultimă a societăţii o reprezintă paza aplicării legilor naturale. Adică un sistem de administraţie care să îndeplinească anumite condiţii printre care: • să recunoască aceste legi naturale de dezvoltare a vieţii la toate nivelele • să cunoască procesele cosmice şi naturale în profunzime, astfel încât să

poată înţelege care sunt cerinţele pentru progresul social şi uman la fiecare moment istoric, în armonie deplină cu programele universale de dezvoltare a vieţii pe Terra

• să fie în măsură a preveni intervenţiile în aceste procese naturale. Singurul mod de prevenire îl constituie aderarea tuturor oamenilor la valorile sombiotice specifice proceselor de dezvoltare, într-un aşa grad şi de o aşa


17

manieră încât să nu fie necesară nici o pază exterioară. Singurul păzitor va fi atunci conştiinţa fiecăruia; aceasta îi va spune ce acţiune este greşit orientată, chiar mai dinainte de a fi transpusă în faptă. Chiar dacă cineva nu are puterea suficinentă de a învinge tendinţele anarhiste care îl stăpânesc la un moment dat, conştiinţa lui totuşi arătându-i calea cea dreaptă (ajutându-l să distingă binele de rău) îl va îndruma să caute sprijinul unui seamăn. Şi îl va găsi în fiecare dintre membrii comunităţii. Astfel se va aplica principiul sprijinului reciproc; un singur om s-ar putea să nu facă faţă greutăţăţilor luptei interioare cu tendinţele, pentru că acestea sunt de grade diferite de putere, iar oameni de asemenea nu sunt toţi la fel de evoluaţi spre a se putea măsura singuri cu ele; dar mai mulţi desigur că vor reuşi. Deci cele dou condiţii pentur realizarea corespunzătoare a acestui proces de “poliţie”, le reprezintă: 1. menţienrea trează a conştiinţei individuale şi 2. ajutorul reciproc, imediat şi necondiţionat.

• Singura modalitate prin care se pot îndeplini aceste condiţii concomitent o constituie educaţia.

Educaţia este cea care întâmpină omul la venirea sa în această lume

ajitându-l să realize Amintirea de Sine. Încă din primele stadii ale dezvoltării instrumentelor de lucrul în planul fizic, se vor introduce programe de armonizare a acestor structuri cu cerinţele simbiozei sociale, cu cerinţele naturii planului fizic (prin creşterea copilului într-un cadru natural, realizând schimbul necesare de energii cu celelalte specii conlocuitoare) şi mai apoi cu cerinţele specifice destinului individual al respectivei fiinţe. De aceea în primii ani ai vieţii, copilului i se vor da neaparat următoarele tipuri de educaţie:

• Educaţiea stilului de viaţă în simbioză cu celelalte specii. Chiar mai dinainte de a învăţa să vorbească, copilul este necesar a fi crescut într-o atmosferă de gânduri şi sentimente dedicate acestei simbioze. Prin vorbire şi prin comportamentul educatorilor, el va deprinde regulile corecte de manifestare în raport cu celelalte vieţiutoare, iar sentimentele pe care educatorul le are în acest sens copilul le va copia automat în baza legii universale a mimetismului. De asemenea educatorul va veghea neâncetat la tendinţele anarhiste care îşi pot face simţită prezenţa în orice moment prin intermediul structurilor fiziologice, energetice şi afective în formare ale copilului. Educatorii se vor alege din rândul celor mai puternice (dezvoltate) fiinţe uamne pe laturile sepcifice următoarelor aspecte:

- puterea de a învinge tendinţele; nu trebuie să fie sfinţi, dar este necesar să aibă un autocontrol destul de bun, pe care să-l realizeze singuri, deci


18

fără suportul altcuiva; fiindcă în procesul dezvoltării copiilor, ei vor trebui să fie pilonii pe care primii să se sprijine

- posibilitatea de a crea stări de spirit complexe (prin aceasta înţelegând combinaţii sinergice de: acţiuni fiziologice, sentimente, gânduri, trăiri de conştiinţă) şi adaptate cerinţelor particulare ale fiecărui copil la momentul istoric al dezvoltării sale

- capacitatea empatică dezvoltată la un nivel superior, în măsură deopotrivă a percepe fiinţa şi cerinţele de dezvoltre ale copilului, precum şi de a putea transmite stările de spirit necesare dezvoltării acestuia (amintite la punctul anterior); ei vor fi un fel de doici care vor trebui să vieţuiască în sufeltul lor fiinţa copilului, aşa cum astăzi un îndrăgostit este unit cu fiiţa iubitei sale

• Educaţia stilului de gândire şi acţiune în simbioză cu toate fiinţele, aspect care începe din momentul deprinderii limbajului. Se ştie că vorbirea şi gândirea sunt părţi ale aceluiaşi întreg. Copilul va fi educat să vorbească şi gândească numai lucruri orientate spre această simbioză, spre celelalte fiinţe. La acest stadiu majoritatea copiilor (cu excepţiile fiinţelor cu un grad mare de evoluţie) nu vor putea dobândi încă înţelegerea raţională asupra acestor necesităţi care li se predau. Dar dacă aceste lucruri vor fi exprimate în simboluri adaptate, simboluri concrete (sub forma poveştilor şi eroilor de legende) ei vor putea accesa conţinutul valoric (şi în fond moral al acestor istorisiri), fapt care îi va determina să înţeleagă mesajul moral (e vorba de o anumită intuiţie primară specifică fondului conştiinţei individuale, care chiar dacă nu se manifestă încă – la această vârstă în toată calritatea ei, lucru ce se va întâmpla după majorat – poate totuşi să-şi facă simţită prezenţa ca o influenţă, fie ea şi vagă, dar sufucientă pentru a imprima copilului convingerea asupra valabilităţii adevărurilor pe care le învaţă.

În esenţă întreg sistemul educaţional vtrbuie orientat spre formarea deprinderilor şi puterilor de autocontrol, de a învinge puterea tendinţelor, de a recunoaşte şi urma calea valorilor morale.

În aceste condiţii rolurile primordiale ale comunităţii umane ar putea fi structurate după cum urmează:

1. Recunoaşterea Naturii şi specificului fiecărei fiinţe umane 2. Asigurarea cadrului necesar procesului Amintirii de Sine, prin care fiecare

entitate umană realizează deopotrivă următoarele aspecte: • Cunoaşterea universului, a proceselor lumii naturale, a organizării

sociale la nivelul speciei umane • Autocunoaşterea de sine ca fiinţă • Cunoaşterea Forţelor Modelatoare, recunoaşterea acţiunii acestora

asupra propriei Personalităţi


19

• Recunoaşterea Misiunii Existenţiale în această lume • Stabilirea Drumului Vieţii Individuale, prin recunoaşterea

nivelului propriei evoluţii, a sarcinilor şi misiunilor (temelor) aferente acestuia, a modalităţilor de realizare etc, tot ceea ce noi am cuprins în conceptul de Program al Dezvoltării Individuale (Saddhana din vechime – practica dezvoltării spirituale) şi respectiv Proiectul Vieţii Personale (acesta fiind planul de realizare a continuităţii progremului în lumea aceasta)2

3. Realizarea repartiţiei sociale corespunzătoare a persoanelor în roluri (ceea ce presupune desigur recunoaşterea necesarului de roluri, a scopului fiecăruia, a conţinutului rolurilor etc, într-un cuvânt recunoaşterea direcţiei corecte de dezvoltare şi a modalităţilor de realizare a evoluţiei societăţii ca parte a ecosistemelor mai mari (natural, cosmic etc); repartiţia socială în aceste condiţii se realizează conform principiului “omul potrivit la locul potrivit”

4. Organizarea şi gestionarea fluxului de resurse. Dacă se respectă principiul 3, echilibrul dinamic al fluxului de resurse se realizează automat, prin procesele reglatorii ecosistemice. Coordonatorii organizării sociale trebuie în acest sens să preîntâmpine şi înlăture situaţiile care pot crea perturbaţii, întreruperi al eacestei repartiţii naturale

Instrumentele de spijin la îndemâna coordonatorilor (poate mai corect “administratorilor” sociali) sunt reprezentate de următorii factori: Materia (şi energia), Spiritul (şi creaţia), Valorile (Legile de organizare a vieţii), Ordinea (corecta succesiune a operaţiilor administrative; dreptatea, într-o altă accepţiune mai restrânsă).

* Dezvoltarea comunitară are ca ax central al fundamentării ei dezvoltarea

umană. Toate celelalte procese şi mecanisme (economice, sociale, culturale etc) sunt derivate anexe şi nu totdeauna folositoare în măsura în care este necesar. Aşa cum s-a mai arătat, toate acestea sunt creaţii umane temporare; ele derivă din necesităţile umane şi sunt puse în slujba satisfacerii acestora.

Prin dezvoltare (umană) individuală înţelegem acel proces transpersonal de evoluţie a omului potrivit cu imperativele specifice naturii sale proprii. Ecuaţia acestui proces de dezvoltare umană se prezintă astfel: DU(c) = FU + IS = [S + C + Ni(1) + Ca] + [3ME + 9TF + 4DV + Ni(2) + Am]

2 Pentru detalii privind deopotrivă rolul Forţelor Modelatoare în structurarea persoanlităţii, cât şi dezvoltarea fiinţei umane, proiectarea şi managementul dezvoltării personale, precum şi al calităţii vieţii, recomandăm volumele noastre: “Psihologia Fiinţei. Psihologia ecologică integrativă a personalităţii” (Fundaţia Mercrur, 2000), şi seria dedicată managementului calităţii vieţii şi condiţiei uamne compusă din: Fundamentele consilierii în amangementul calităţii vieţii, Abilităţile consilierului…., Centrul de consulatanţă…. (Mega, 2004)


20

În acestă ecuaţie, factorii au următoarele semnificaţii

- (S) Sinele = reprezintă identitatea cosmică a fiinţei, practic acel “nucelu de dumnezeire” existent la toate formele de viaţă; el nu este momentan conştientizat de către omul contemporan fapt care face ca acesta să nu producă deocamdată mai multe efecte (resimţite) decât cele exprimate prin nivelul de conştiinţă şi trebuinţele fundamentale3

- (C) Conştiinţa = legea, ghidul orientativ, călăuza fiinţei în raport cu ordinea cosmică şi valorile acestei ordini; în manifestarea fiinţei umane aceasta se exprimă în principal (dar nu exclusiv) sub forma a ceea ce numim valori sau imperative morale

- Ni(1) = natura individuală în sine înseşi; este ceea ce Rogers a numit “sinele ideal”, adică structura autentică a fiinţei umane, dar potenţială, în sensul că încă nu este manifestată în mediul de viaţă social, forma şi gradul acestei manifestări ţinând de toţi factorii de mediu şi de forţele modelatoare (ale cosmosului, naturii, societăţii, organizmelor de lucru ale fiinţei); Ni reprezintă acea structură internă a sistemului psihic ce conţine toate elementele particulare şi definitorii pentru identitatea individuală a unei anumite fiinţe. Dând curs în mediul exterior naturii sale individuale, fiinţa umană se simte nu numai autentic liberă, ci plenar actualizată, sau cum am spune mai simplu: împlinită. În esenţă pentru oricare dintre fiinţele vii, indiferent de specie, împlinirea condiţiei lor existenţiale se realizează prin exprimarea plenară în mediu a naturii individuale; numai pentru om însă împlinirea acestei condiţii ţine, aşa cum am văzut şi de realizarea conştientă a unei anumite misiuni existenţiale.

- Ni(2) = natura individuală manifestată sau ceea ce Rogers a numit “sinele real”; între Ni(1) şi Ni(2) pot să existe diferenţe. Numai un mediu comunitar ideal ar permite fiecărei naturi umane să se exprime în toată plenitudinea sa. Tocmai de aceea diferenţa dintre cei doi factori reprezintă punctul forte al indicelui de calitate a vieţii într-un anumit mediu comunitar. Conţinutul acestei diferenţe constituie materialul pentru ceea ce am numit Lumea de Vis4.

- (Ca) Caracterul = “sediul virtuţilor”, puterea de pe care fiinţa o posedă de a acţiona în conformitate cu normele propriei conştiinţe precum şi de

3 Recomandăm pentur detalii A. Burcu – Psihologia Fiinţei, Fundaţia Mercur, 2000 4 Pentru acest concept recomandăm A. Burcu – Managementul calităţii vieţii şi condiţiei umane: fundamentele consilierii, Mega, 2004


21

a da curs propriei voinţe, propriilor decizii, prin opoziţie cu (învingând deci) alte forţe ale tendinţelor manifestate din mediul existenţial5

- 3ME = factorul de modulare/ descriere a temei existenţiale, a misiunii fiinţi umane în momentul istoric al vieţii prezente6 potrivit condiţiei sale specific umane. Omul contemporan are în această lume o întreită îndatorire: 1. de a se perfecţiona pe sine dând curs dezideratului evoluţiei cosmice a tuturor formelor de viaţă; 2. de a sprijini celelalte fiinţe (din regnul uman sau alte regnuri) coparticipante la simbioza planetară, în procesele propriei lor dezvoltări şi 3. de a juca rolul scenic primit în această lume, în realitatea socială, prin programul destinului indiviudal şi cu sprijinul forţelor divine.

- 9TF = cele nouă trebuinţe fundamentale activate la omului contemporan7; (din totalul de 12) ale grilei piramidale Maslow-Delphy: 1-fiziologice, 2-de siguranţă, 3-ambientale, 4-sociale, 5-de cunoaştere, 6-de valorizare personală, 7-de creaţie, 8-de identitate personală şi respectiv 9-spirituale. Grila piramidală a trebuinţelor fundamentale acţionează în fapt ca un catalizator şi totodată filtru al resurselor necesare unei anumite fiinţe, la un moment dat şi în fiecare moment al existenţei sale; reprezintă factorul de reglare a calităţii şi cantităţii de resurse ideale necesare dezvoltării fiinţei umane; acest factor are şi rolul de catalizator şi de filtru, totodată. El însă nu poate să împiedice abuzurile şi nici oirentarea fiinţei spre trebuinţe false (cu aceste aspecte se ocupă C, Ca şi Ni, în condiţiile unei educaţii corespunzătoare a fiinţei umane)

- (Am) adaptarea al mediu, este factorul managerial care garantează accesul la resursele necesare prin deprinderea şi adoptarea modalităţilor/ strategiilor celor mai eficiente de existenţă în limitele unei realităţi anume la un moment dat (practic un mediu existenţial) şi de “vânătoare” a resurselor (găsirea modalităţilor de acces spre aceste resurse, prin multitudinea de obstacole, de blocaje etc). (Am) este factorul de navigaţie, de management eficient.

- FU = fiinţa-în-sine, cu cele patru elemente structurante: sinele, conştiinţa, natura individuală şi caracterul, care creează structura internă a sistemului psihic, sau cum se mai numeşte în limbajul deja consacrat: EU-l individual

- IS = împlinirea de sine, adică acea stare existenţială resimţită de fiinţa umană atunci când, într-un mediu dat ea poate deopotrivă a-şi exprima plenar natura individuală proprie (sau a speciei, în cazul celorlalte vieţuitoare)

5 Pentru detalii privind caracterul recomandăm A. Burcu – Psihologia Fiinţei, Fundaţia Mercur, 2000 sau Psihologia managerială, Argonaut, 2003 6 idem 7 A se vedea şi A.Burcu – Piramida trebuinţelor umane fundamentale, Fundaţia Mercur, 2002


22

precum şi de a obţine plenitudinea de satisfacţii prin care se acoperă trebuinţele individuale ale fiecărei componente interne a sistemului psihic; şi deopotrivă ale tuturor8. Acest din urmă aspect poate fi realizat numai prin accesul nerestricţionat la cantitatea şi calitatea optimă de resurse, aşa cum au fost acestea definite anterior.

- 4DV = coordonatele mediului comunitar în care fiinţa umană este necesar a-şi duce existenţa pentru a procura optimul de resurse pentru propria sa dezvoltare9 ; 4DV reprezintă cele 4 dimensiuni ale vieţii fiinţei umane în lume. Omul contemporan este o fiinţă de o deosebită complexitate; pentru creştere şi dezvoltare (ca fiinţă şi ca persoană) el are nevoie de o multitudine de resurse, care trebuie să fie specifice (adaptate) nu numai cantitativ, ci şi calitativ, adică să provină din anumite dimensiuni ale existenţei. Aceste 4 mari dimensiuni sunt următoarele:

a) viaţa materială: - cuprinzând raporturile şi acţiunile fiinţei umane ce tind spre actualizarea trebuinţelor primare, în special (cele fiziologice, de siguranţă şi ambientale), precum şi cele ce depăşesc strict aceste nevoi, urcând şi spre altele, superioare, dar păstrând, cu toate acestea o legătură fermă cu ceea ce numim în mod comun: materie, energie, resorturi fiziologice. Astfel, aici vor fi incluse capitolele vieţii vizând, spre exemplu achiziţiile de bunuri (case, maşini, instrumente, obiecte etc.); investiţiile; afacerile; profesiunea şi locul de muncă; tot ceea ce ţine de avere şi proprietate, de folosinţa şi utilizarea „energiei”, în sensul ei generic: acela de resursă exterioară care întreţine, perpetuează şi îmbunătăţeşte existenţa individului, a grupurilor (popoare, triburi, formaţiuni de interese etc.) sau speciilor. b) viaţa socială: - cuprinde toate aspectele prin care omul se raportează la mediul în care trăieşte, precum şi la fiinţele conlocuitoare ale acestuia. Vizează în special satisfacerea Trebuinţelor de pe nivele 4,5 şi 6, adică acelea de sociabilitate, comuniune, de a dărui şi primi afecţiune, de integrare şi apartenenţă, de comunicare, de investigare, descoperire şi cunoaştere, de libertate şi orizont, de valorizare proprie şi demnitate/ stimă de sine, de statut şi valoare socială etc.

Desigur vor fi incluse aici, deci, acele capitole ale vieţii unei persoane ce se referă la raporturile de filiaţie şi rudenie, raporturile de cuplu şi familie, raporturile de muncă, cele de grup; cele ce ţin de conjuncturi şi cerinţe sociale

8 Pentru detalii recomandăm cărţile precizate la notele anterioare 9 Detalii pot fi obţinute din vol. A. Burcu – Managementul calităţii vieţii şi condiţiei umane: fundamentele consilierii, Mega, 2004


23

(profesiuni şi demnităţi publice, războaie ori conflicte, schimburi culturale, manifestări de orice natură publică etc.).

Tot la capitalul vieţii sociale se încadrează şi opiniile, credinţele, optica individuală asupra vieţii, curentele, doctrinele, ritualurile şi practicile (nu doar religioase) pe care persoana umană le împărtăşeşte, indiferent că le exteriorizează/ manifestă public într-o măsură mai mare ori mai mică.

c) viaţa privată: - cuprinde toate aspectele (trăiri, gânduri, acţiuni, fenomene, intreprinderi etc.) prin care fiinţa umană se raportează la sine înseşi, spre a se descoperi şi cunoaşte, spre a găsi adevărata sa identitate şi măsură, precum şi locul şi rostul său în univers, deopotrivă cu sensul întregii Existenţe, a tot ceea ce întâlneşte în viaţa sa.

La acest capitol întâlnim toate frământările omului în căutarea rosturilor existente universale şi, în cadrul acesteia, a celei personale.

Căci cea mai mare trebuinţă a fiinţei umane actuale este aceea de a avea o „axis mundi”, o ordine a cosmosului propriu organizată după principii care să-i permită deopotrivă atingerea unei stări de bine atât în interiorul acestui cosmos personal, cât şi atunci când iese şi îl raportează pe acesta la o Ordine mai mare – societate, natură, spirit - la Cosmosul ce cuprinde în sine totul.

d) viaţa spirituală: - reflectă raporturile fiinţei umane cu sensurile profunde ale realităţii prezente, cu ceea ce stă în spatele lucrurilor şi face posibilă existenţa şi manifestarea a toate câte sunt: Marea Fiinţă, indiferent cum ar fi ea denumită într-un limbaj sau altul (Fiinţa Primă, Zeus, Dumnezeu, Allah, Isis etc.). Pentru că limbajul nu ne poate spune nimic despre Aceasta; el nu poate decât să îndrepte privirea sufletului uman spre a o percepe singur, întocmai precum degetul ce arată spre lună serveşte doar ca indicator, fără a comunica ceva despre obiectul arătat.

Raportul cu Marea Fiinţă se trăieşte de către fiecare făptură umană în profunzimea cea mai adâncă a sufletului său şi se experimentează clipă de clipă în multitudinea realităţilor ce o înconjoară. Căci fiecare lucru, fiecare formă de viaţă particulară, fiecare fiinţă este în întregime pătrunsă de Fiinţa Fiinţelor.

În condiţiile în care societatea pune pe primul plan dezvoltarea umană conform ecuaţiei: DU = FU + IS, adică recunoaşterea fiinţei umane în totă complexitatea ei şi satisfacerea dezideratului împlinirii de sine pentru toţi membrii societăţii, toate celelalte structuri, procese şi instrumente se vor creea de către oameni în mod automat, prin aplicarea elementeleor desfăşurate ale ale ecuaţiei de mai sus. Aceasta ar fi situaţia ideală, în care putem aprecia ecuaţia dezvoltării comunitare ca având următoarea formulă:

DC = DU + EP unde DU reprezintă dezvoltarea umană, iar EP este factorul definitoriu pentru educaţia paideică.


24

În ceea ce priveşte educaţia paideică, aceasta a fost recunoscută încă din

antichitate ca fiind acea educaţie continuă (de la naştere şi pe toată durata vieţii), formatoare şi transformatoare a fiinţei umane, deopotrivă filosofie, religie, ştiinţă, inginerie, mod de a trăi şi a se raporta la lume, semeni şi univers, o practică neîntreruptă a desăvârşirii prin armonizarea rostului propriu cu toate aspectele existenţei (cosmice, sociale, natural-ecologice), prin adoptarea conduitei individuale după Ordinea întregului Cosmos, prin celebrarea.i de A Fi, de a participa la creaţia continuă a lu

Dacă detaliem ecuaţia obţinem DC = FU + IS + EP, în care se pot observa rolurile fiecăruia dintre factori: FU = subiectul; IS = scopul/ ţelul spre care trebuie să tindă orice comunitate în procesul dezvoltării ei; EP = procesul/ procedura sau tehnologia. În cea mai simplă formulă dezvoltarea comunitară reprezintă cadrul necesar asigurării cu optim de resurse a tuturor celor nouă trebuinţe fundamentale pentru fiecare dintre membrii comunităţii şi pentru toţi deopotrivă. Asigurarea cu resure se poate realiza pe calea producerii interne (varianta ideală) sau pe cale “importurilor” externe. Prima soluţie presupune relizarea echilibrului de flux al repartiţiei armonie a resurselor între producători şi consumatori în cadrul comunităţii, pe toate palierele piramidei. Cea de-a doua variantă aplicată până în prezent la nivelul comunităţilor istorice vizează importurile, fapt ce se realizează pe cale paşnică a schimburilor sau pe cea impusă, a cuceririlor. Deşi războaiele armate au fost înlocuite cu noile cuceriri economice, şi indiferent că importurile se efectuează prin acaparare sau prin schimb onest, ambele versiuni nu rezolvă probelma fluxului armonic.

Chiar dacă pentru o perioadă mai lungă sau mai scurtă de timp, o parte sau chiar toţi dintre membri comunităţii beneficiază de asigurarea cu optimul necesar pentru toate nivelele piramidei şi în măsura potrivită pentru fiecare individ, datorită faptului că procesul se bazează pe sprijin extern, deci nu pe producţia internă (beneficiarul trebuie să fie şi el la rândul lui producător, chiar dacă nu de aceeaşi calitate şi cantitate; numai astfel putem avea echilibru în fluxul repartiţiei), la un moment dat inevitabil operează căderea întregului sistem, iar acest lucru se produce din chiar interiorul său. Procesul poate fi numit “corupţie” şi chiar dacă se vorbeşte de corupţia sistemului, trebuie să înţelegem că ea practic se datorează dereglărilor operate în procesul de flux.

Complexitatea fenomenului uman individual face ca omul să nu poată exista nici doar ca producător, nici doar în calitate de consumator. Privind în lumea naturii, observăm fluxurile continue şi echilibrele care se realizează armonic între specii, atât prin lanţurile trofice cât şi pe calea proceselor simbiotice. Nici o fiinţă nu se află izolată; la fel şi omul în cadrul proceselor sociale, nu poate exista la o extremă sau alta; pentru că în lanţul/ fluxul


25

continuu al producerii şi consumului de resurse fiecare fiinţă umană trebuie să joace ambele roluri deopotrivă

Pentru o societate ideală, prin care înţelegem acel grup uman orientat spre dezvoltare indiviudală şi coelctivă în armonie cu procesele şi legile ecosistemice, numită de aceea comunitate (aşa cum am definit mai sus acest termen), este suficientă ecuaţia DC = DU + EP. Însă pentru o societate în procesul de tranziţe spre stadiul de comunitate, trebuie întrodus un factor de reglare a proceselor sociale care să asigure corecta repartiţie a resurseleor, schimbul echitabil de la producători la utilizatori şi retur, sau cum l-am numit procesul de flux. Deci în ecuaţie va figura şi factorul de management al procesului de flux, M(flux). Asfel încât pentru orice societate contemporană ecuaţia de dezvoltare este dată de formula: DC = DU + EP + M (flux) Mangementul de flux reprezintă în fapt întreaga organizare a instituţiilor şi proceselor sociale. Şi aşa cum se ştie din procesele manageriale aplicate la alte domenii, cu cât este mai simplu, cu atât este mai eficient. Iată de ce, aşa cum s-a mai spus, o societate cu cât este mai dreaptă (mai orientată spre dezvoltare) cu atât are mai puţine legi (Pitagora). Este necesar un minim de instituţii şi un minim de procese exterioare, majoritatea fiind realizate de către fiinţa umană prin interiorizare, în modalitatea EP care asigură DU.

Pentru a înţelege acest proces numit interiorizare a instituţiilor sociale, să luăm exemplul unora dintre cele mai importante actual: decât să dezvoltăm poliţia şi justiţia (care încearcă să restabilească ordinea socială alterată) mai bine să educăm fiinţa umană în spiritul oridinii interioare morale, care este naturală pentru ea şi care, pe lângă faptul că duce într-adevăr la exteriorizarea acestei ordini morale în societate (lucru pe care poliţia şi justiţia nu îl vor realiza niciodată), costă puţin, este durabilă şi reprezintă singura cale de transformare a societăţii, dintr-o simplă alăturare de indivizi realizată sub impulsul istoriei, într-o adevărată comunitate, constituită prin discernămânul, voinţa şi totala implicare personală a fiecărei fiinţe umane. Prof. univ. Aurelian Burcu Preşedinte al Insitutului pentru Dezvoltare Umană şi Comunitară, Delphy, Cluj-Napoca Prof. grI. Alexandru Burcu Colaborator al Insitutului Român de Studii Transdisciplinare şi Cercetări în domaniul Ştiinţei Universale, Hyperion, Cluj-Napoca


26

Principiile de proiectare ale viitoarelor noastre instituţii sociale trebuie să fie corespunzătoare cu principiile de organizare ale naturii şi să fie dezvoltate de o reţea a vieţii. Cadrul conceptual al unificării pentru înţelegerea structurilor materiale şi sociale va fi esenţial pentru realizarea acestei sarcini. Fritjof Capra


27

LEGE ŞI GUVERNĂMÂNT ÎN GÂNDIREA LUI MONTESQUIEU

„Legea este stăpâna tuturor – muritori şi nemuritori” Plutarh

„Legile, [...], sunt raporturile necesare care derivă din natura lucrurilor”. Conceptul lui Montesquieu despre lege este redat în ideea existenţei unei raţiuni primordiale, iar legile sunt raporturile dintre ea şi diferitele entităţi şi mai mult chiar raportul dintre aceste entităţi. Omul, ca entitate, este guvernat de legi invariabile şi totuşi prin natura lui, prin prisma faptului că este fiinţă raţională el calcă neîncetat legile pe care le-a statornicit Dumnezeu. „Făcut să trăiască în societate, el putea aici să uite pe semeni săi : leguitorii l-au readus la îndatoriile sale prin legile politice şi civile”. Elementul de bază al oricărei legi, indiferent de domeniul în care se afirmă, este condiţionarea sa obiectivă. După cum putem observa, în opinia lui Montesquieu, nu numai natura este supusă legilor cu tot ce cuprinde ea, oameni, animale, dar şi Dumnezeu trebuie să ţină seamă de legile obiective şi să respecte acele legi care sunt ale naturii. „Trebuie să admitem existenţa unor raporturi de echitate anterioare legii pozitive care le stabileşte [...]” Se poate vedea din scrierile lui, că una din ideile lui este că înaintea tuturor legilor premerg cele ale naturii. Aceste legi se aplică omului înaintea constituirii societăţi. Astfel, Montesquieu pune în evidenţă existenţa a patru astfel de legi . Existenţa unui creator care ne îndreaptă către dânsul, care ne face ca toţi să ne simţim egali, fără să se atace nimeni, adică pacea ar fi prima dintre legi. A doua lege naturală ar fi nevoia omului de a-şi procura hrana. A treia lege, pe care Montesquieu o numeşte „rugămintea firească pe care şi-o fac mereu unuia altuia ” o putem traduce ca fiind dragostea unuia faţă de altul. Ultima lege dar nu şi cea din urmă ar fi dorinţa de a trăi în societate. Legat de ultima lege naturală se pleacă mai departe. În societate oamenii îşi pierd cunoaşterea de sine, nu îşi conştientizează slăbiciunile. Egalitatea încetează şi începe starea de război. „Starea de război determină statornicirea legilor în mijlocul oamenilor ”, spune Montesquieu, iar mai departe separă legile care se aplică între popoare si le cataloghează ca fiind drepul ginţiilor, iar legile care se aplică în societate, adică legi referitoare la raporturile dintre cei ce guvernează şi cei guvernaţi este dreptul politic şi legile cu privire la raporturile pe care toţi cetăţenii le au unii cu alţii : dreptul civil. Legea în general, este raţiunea omenească în măsura în care ea guvernează toate popoarele de pe pământ iar legile politice şi civile ale fiecărui popor nu trebuie să fie decât cazurile particualare la care se aplică aceste raţiune.


28

În viziunea lui Montesquieu prima îndatorire a omului de ştiinţă şi cea mai mare este să determine „principiile generale obiective” pe care ne situăm pentru a studia raţional evenimentele, oamenii şi lucrurile, pentru a afle cauzele determiannte ale faptelor concrete şi pentru a stabili legăturile dintre diferitele stări , dintre laturile proceselor şi fenomenelor şi dintre conglomerate ale realităţii. Acest studiu raţional presupune că realitatea este supusă unor legi, expresii ale necesităţii, raporturi necesare care derivă din natura lucrurilor. Sarcina pe care şi-o ia Montesquieu este de a descoperi şi de a analiza trăsăturile comune, esenţa, raţiunea acestor legi universale, este de a defini principiul determinant, cu totul independent care stă la baza legilor, avându-şi esenţa în „însăşi natura lucrurilor”, este de a determina „spiritul legilor”, este de a răspunde la dubla întrebare pe care ne-o punem vrând să aflăm ce sunt şi cum sunt legile ca legi sau într-un mod mai direct, ce sunt şi cum sunt legile după legea lor. Filosofia burgheză s-a îndepăratat adesea de altfel, de linia lui Montesquieu. Denaturând concepţia de lege naturală, refuzând să acorde noţiunii de lege orice sens obiectiv privind această noţiune ca o simplă expresie a regularităţii cu care unele evenimente se aşează în succesiunea altora. Pentru Montesquieu, elementele de bază al oricărei legi, indiferent de domeniul în care se afirmă, este condiţionarea sa obiectivă. Acest fel al iluminismului francez de a considera lucrurile e deosebit de preţios în domeniul ştiinţelor sociale unde se ciocneşte cu hobbismul după concepţia căruia legea juridică ar fi o „industrie omenească arbitrară” şi se pronunţă în favoarea existenţei unui drept natural. În acest sens Montesquieu pomeneşte numai de Grotius, a cărui operă capitală , „Despre legea războiului şi a păcii” deschide problema drepturilor omului şi de Pufendorf, autor al lucrării „Introducere în istoria celor mai însemnate împărăţii şi state ... din Europa” unde ştiinţele juridice, eliberate din carapacea scolasticii teologice, se constituie ca discipline independente întemeiate pe dreptul natural. Montesquieu diferă de ceilalţi iluminişti francezi ai timpului, Voltaire si Rousseau în înţelesul că este prea puţin atras de înclinaţia de a elabora principiile unei religii naturale pozitive în vreme ce după cum se ştie Voltaire a funadamentat religia raţiunii, iar Rousseau pe cea a sentimentului. Ambele au inspirat Cultul raţiunii proclamat de Revoluţia Franceză sub Robbespiere. Montesquieu nu a prilejuit crearea în spirit reacţionar a unei forme de religie, mai rafinate decât cele din trecut şi nu se preucupă să determine „adevărata religie”. Tratând despre legi, Montesquieu, în opera sa capitală „Despre spiritul legilor”, constatăm că Montesquieu restrânge încetul cu încetul conceptul de lege pentru a-l adapta fenomenelor sociale. El întrebuinţează fără a-şi da seama


29

noţiunea de „lege” când în sensul cel mai larg, ştinţiific, de rânduială universală a lucruruilor, când în înţelesul de instituţie politică, a unei ţări, necesitând un legiuitor. „Despre spritul legilor” se situează pe o temelie obiectivă, în sensul că legile societăţii nu-i apar ca impuse în chip arbitrar, ele fiind raporturi necesare, decurgând din natura lucrurilor. Opera nu se poate împotrivi totuşi unei oscilări în concepţii datorită confuziei ce o face între legea naturală şi cea juridică. Legătura dintre liberatea politică a cetăţeanului şi separaţia puterilor este exprimată de Montesquieu în felul următor : „Libertatea politică pentru cetăţeni este acea linişte sufletească izvorâtă din convingerea fiecăruia că se află în siguranţă şi pentru ca să existe această libertate, guvernământul trebuie să fie alcătuit în aşa fel ca un cetăţean să aibă a se teme de alt cetăţean. Atunci când în mâinile aceleaşi persoane sau aceluiaş corp de drăgători se află întrunită puterea leguitoare şi puterea executivă, nu există libertate deoarece se poate naşte teama că acelaşi monarh sau acelaşi senat să întocmească legi tiranice pe care să le aplice în mod tiranic. Nu există de asemenea libertate dacă puterea judecătorească nu este separată de puterea legislativă şi de cea executivă. Dacă ar fi îmbinate cu puterea legislativă, puterea asupra vieţii şi libertăţii cetăţenilor ar fi arbitrară, căci judecătorul ar fi leguitor. Dacă ar îmbinată cu puterea executivă, judecătorul ar putea avea forţa unui opresor.” Dar juridicul nu are importanţă politică reală, decât în regimurile moderate, acolo unde legislativul şi executivul se suprapun. Comparând guvernământul din republicile italice cu cu monarhiile contemporane lui Montesquieu ajungem la concluzia că liberatea este mult mai extinsă în primele dintre ele tocmai ca urmare a concetrarii celeor trei puteri. Înainte de a analiza ideiile lui Montesquieu despre formele de guvernământ, trebuie să avem în vedere izvorul inspiraţie lui. Robert Shacketon în cartea: „Montesquieu – A Critical Biography” redă o listă de cărţi găsite în opera lui Montesquieu „Pensees”, referitoare la sistemul politic ce-l imaginează. Din aceste cărţi sun amintite „Legile” lui Platon şi „Politica”. La începutul cărţii a doua din „Spiritul legilor” intitulată : „Despre legile care derivă direct din natura guvernământului”, el defineşte natura diferitelor forme de guvernare : „Există trei feluri de guvernăminte : cel REPUBLICAN, cel MONARHIC şi cel DESPOTIC. Pentru a cunoaşte natura lor este de ajuns să avem ideea pe care o au despre ele oamenii cei mai puţin instruiţi. El pleacă de la trei definiţii sau , mai degrabă de la trei fapte, şi anume : guvernământul republican este acela în care întregul popor sau numai o parte a lui deţine puterea supremă, cel monarh este acela în care conduce unul singur , dar potrivit unor legi fixe şi dinainte stabilite; pe când cel despotic, unul singur fără vreo lege şi fără vreo regulă, mână totul după voinţa şi capricile sale”. În


30

capitolul următor, Montesquieu împarte REPUBLICA în DEMOCRAŢIE când puterea aparţine întrgului popor şi ARISTOCRAŢIE când puterea aparţine doar unei părţi a poporului. Montesquieu consideră că cea mai importantă nu este locaţia puterii, ci modul în care aceasta este executată. Pe el nu îl interesează să elucideze problema legitimităţii monarhului ca exponent al puterii executive, adică originea puterii acestui monarh, ci elucidarea raportului dintre cele două puteri. Contrar opiniilor lui Locke, pentru francez pericolul pentru libertate vine îndeosebi dinspre corpul legislativ: “Dacă puterea executivă nu are dreptul de a se împotrivi iniţiativelor corpului legislativ, acesta va fi despotic; căci, întrucât el îşi va putea atribui toată puterea pe care o va dori, va anihila toate celelalte puteri. Nu trebuie însă ca puterea legislativă să aibă la rândul ei, dreptul de a ţine în loc puterea executivă, căci activitatea executivă, fiind limitată prin natura ei, este inutil de a o îngrădi; pe deasupra puterea executivă se exercită întotdeauna cu privire la chestiuni care cer o rezolvare promptă... Dacă însă, într-un stat liber puterea legislativă nu trebuie să aibă dreptul de a frâna pe cea executivă ea are dreptul şi trebuie să aibă împuternicirea de a examina în ce chip au fost puse în aplicare legile pe care le-a făcut ea; aceasta este superioritatea pe care acest guvernământ o are faţă de cel din Creta şi din Lacedemona unde aceştia nu dădeau nici o socoteală de administraţia lor.”. Montesquieu insistă pe superioritatea legislativului faţă de executiv (subordonarea executivului faţă de legislativ), izvorâtă din controlul pe care îl poate exercita asupra modului în care sunt aplicate legile pe care le elaborează. Analizând problematica raporturilor dintre puterea legislativă şi cea executivă şi vorbind de ponderea reciprocă acestora, P. Manent scrie: “Montesquieu înţelege foarte clar că, într-un regim întemeiat pe reprezentare, corpul legislativ, titular al legitimităţii reprezentative, este cel mai natural tentant şi în măsură să îşi sporească abuziv puterea, şi că trebuie deci luate precauţii pentru a asigura executivului coerenţă suficientă. Într-un cuvânt, toate dispoziţiile constituţionale au drept scop să facă cele două puteri aproximativ egale în forţă sau în capacităţi, în vreme ce în virtutea principiului legitimităţii unui asemenea regim, principiu reamintit de Montesquieu însuşi la începutul Capitolului, executivul ar trebui să fie direct subordonat legislativului. Problema este atunci evident următoarea : aceste două puteri egale , chiar presupunând bunele oficii ale Camerei Superioare, partea legislativului nu se vor paraliza reciproc ? Hobbes nu omisese să remarce că a pune astfel în faţă două puteri egale, reprezintă reţeta sigură pentru a institui între ele un război permanent până când una se va supune celeilalte sau când conflictul lor vor antrena ruinarea corpului politic. Montesquieu este de altă părere : <<Aceste trei puteri (incluzând Camera Superioară) ar trebui să ajungă la un punct mort,


31

adică la inacţiune. Dar întrucât mersului necesar al lucrurilor, ele sunt silite să funcţioneze , vor fi nevoite să funcţioneze de bun acord>>” Este important să reţinem că, în opinia lui Montesquieu, atît republica cît şi monarhia reprezintă, prin esenta lor, forme de guvernare moderată (limitată), în timp ce un regim despotic este, prin definiţie, o formă de guvernare opusă moderaţiei politice. În formele moderate de guvernare, puterea este limitată nu numai de instituţii politice, legi (constituţii) si corpuri intermediare care acţionează ca adevărate ecrane protectoare, ci şi de ceea ce Montesquieu numeste moravuri, maniere, educaţie, şi cutume (XIX: 16). În opinia sa, departe de a fi independente, legile trebuie în realitate să urmeze şi să reflecteze fidel evoluţia acestor moravuri şi maniere. Accentul pus pe dependenta instituţiilor politice de structurile sociale şi moravuri împreună cu fundamentala distincţie dintre lege şi spiritul legii reprezintă trăsături originale ale demersului sociologic al lui Montesquieu care îl diferenţiază de predecesorii săi englezi, mai cu seamă Locke, şi îl prezintă drept un precursor al lui Tocqueville. Chintesenţa argumentului lui Montesquieu despre arhitectura guvernării moderate se află în trei capitole esentiale din „Spiritului Legilor” V: 14, XI: 6 si XIX:27. Pentru a constitui o guvernare moderată, afirmă Montesquieu, nu e suficient doar să limităm puterea şi să separăm puterea legislativă de cea executivă, aşa cum declarase Locke. Trebuie ca puterile în stat să fie combinate, reglate, şi limitate în aşa fel încît să poată coopera eficient. În acelasi timp, ele trebuie să rămână independente unele de altele pentru a rezista cu succes oricărei încercări nelegitime de limitare a prerogativelor şi sferei lor de acţiune. De aceea, se cuvine ca fiecărei puteri să i se acorde autoritatea de care are nevoie pentru a rămâne autonomă, în acelaşi timp în care trebuie evitată o separare absolută şi rigidă a puterilor. Prin dreptul de veto, puterea executivă (împreună cu monarhul) are posibilitatea de a participa în mod indirect la acţiunile puterii legislative, fără a fi îndreptătită însă să aibă iniţiative legislative proprii. A realiza un astfel de echilibru al puterilor şi intereselor diferitelor clase politice reprezintă, în viziunea lui Montesquieu, o adevărată „capodoperă legislativă” care presupune o complicată alchimie a puterilor, intereselor şi pasiunilor. Legătura dintre moderaţie, libertate politică, putere limitată, şi domnia legii este un subiect asupra căruia Montesquieu revine mereu în paginile capodoperei sale. În cartea a XI-a, el afirmă că „libertatea politică nu se întâlneşte decât în formele moderate de guvernare” (XI: 4). Contrastul dintre un guvern absolut şi unul moderat poate fi exprimat în felul următor. Spre deosebire de acesta din urmă, într-un stat despotic, nu există legi fixe care să reglementeze cooperarea socială şi să limiteze gradul de dependenţă a indivizilor. Or, libertatea politică presupune securitate şi independenţă şi e


32

posibilă doar acolo unde (şi atunci când) raporturile sociale nu sunt bazate pe frică şi intimidare constantă, ci pe civilitate şi legalitate. Ca atare, libertatea depinde în mod esenţial de caracterul fix şi impersonal al legii care trebuie să fie „pretutindeni înţeleaptă şi cunoscută” (V:16;) în aşa fel încât toţi cetăţenii şi magistraţii, de la cei mai mari şi până la cei mai mici, să o poată respecta în practică. Nici o lege, adaugă Montesquieu, nu are voie să fie interpretată în mod arbitrar în detrimentul cetăţenilor atunci când e vorba despre proprietatea, onoarea, şi vieţile lor. Mai mult, în aceste forme de guvernare, legile însele au misiunea de a cultiva şi promova „spiritul moderaţiei” (V: 8), urmărind să păstreze sau, după caz, să restaureze egalitatea civilă care se află la baza oricărei republici. Argumentul lui Montesquieu nu este, în fond, nimic mai mult decât un avertisment, care aminteşte în fond de poziţia similară lui Machiavelli din Discorsi. Orice formă de inegalitate excesivă periclitează esenţa însăşi a republicii, ameninţând să distrugă liantul social care face posibilă cooperarea indivizilor în vederea promovării binelui comun. Ideea apare cu pregnanţă în capitolul 8 al cărtii a V-a unde Montesquieu discută pe larg esenţa regimului aristocrat, dar argumentul său poate fi aplicat atât democraţiei cât şi monarhiei. Sistemul politic englez admirat de Montesquieu ilustrează perfect atât virtuţile moderaţiei politice, cât şi felul în care aceasta din urmă impregnează modul de viaţă „capitalist” în care piaţa este noul suveran. Din acest punct de vedere, Montesquieu poate fi considerat un apologet discret al capitalismului avant la lettre. În opinia lui Montesquieu, legat acum de formele de guvernământ, găsim ideea că firea unui popor este determinată de climă iar aceasta împreună cu mărimea teritoriului , ar determina forma de guvernământ. Nu doar aceşti factori sunt singurii care afectează forma de guvernare , dar aceştia par a fi cei mai importanţi în opinia lui. Legat de alţi factori, găsim într-un pasaj enumerativ felul lor : “Oamenii sunt conduşi de mai multe lucruri : clima, religia, legile, maximele guvernământului , pildele trecutului , moravurile, manierele; ca rezultat al tututror acestora se formează un spirit general ”. De bună seamă trebuie înţeles că e vorba aici de un spirit general specific unui popor anumit, spirit ce se datoreşte, în conformitate cu acest pasaj, conlucrării unui număr de factori cuprizând şi clima ca o unitate. Montesquieu continuă mai departe : “Cu cât acţionează mai puternic la un popor una din aceste cauze , cu atât slăbeşte mai mult influenţa celorlalte. Natura şi clima îl domină aproape în mod exclusiv pe sălbatici; manierele îi conduc pe chinezi; legile îi tiraniază pe japonezi; odinioară , moravurile erau precumpănitoare la Lacedemona; maximele guvernământului şi vechile moravuri erau preucmpănitoare la Roma”. Este de notat că în ochii lui Montesquieu,


33

popoarele primitive, presupuse în stadii primare, sunt dominate de cauzele fizice (cum sunt solul şi clima); ele nu ar avea un specific psihic înăscut. “Deosebirea dintre natura guvenământului şi pricipiul său constă în aceea că natura sa îl face să fie aşa cum este , iar principiul îl face să acţioneze. Cea dintâi este structura sa specifică , iar cel din urmă pasiunile omeneşti care îl pun în mişcare ”. Ceea ce putem întelege din această scriere a lui Montesquieu este că natura unui guvernământ e forma pe care o capătă, acea de monarhie sau democraţie, ca o consecinţă a principiului după care e constituit, pe când principiul ar fi însăşi motorul care poate fi teama în statele despotice, dar mai cu seamă virtuţile la popoarele democratice. Mai deperte el ne spune : “natura guvernământului republican constă în aceea că puterea suverană aparţine întregului popor sau anumitor familii”, spre diferenţă natura monarhiei este de a avea un principe care deţine puterea suverană şi o exercită potrivit unor legi stabilite, iar, prin natura sa, despotismul ne înfăţişează un principe care guvernează în conformitate cu voinţa sa şi cu capricile sale. Revenind la problema principiilor de guvernământ, putem observa că în conceptul lui Montesquieu principiul de guvernământ într-un regim democratic este virtutea. Într-o notă anexată la cartea III, cap. V din Despre spiritul legilor Montesqueu spune : “Vorbesc aici despre virtutea politică, care este virtutea morală având ca ţel binele general , foarte puţin despre virtuţiile morale particulare şi deloc despre acea virtute care se referă la adevărurile relevate”. După cum se vede pe Montesquieu ceea ce îl interesează sunt virtuţile civice şi mai puţin virtuţiile în genere cu particularităţiile lor etice. Cert este că, în calitatea sa de ideolog al burgheziei franceze mari şi mijlocii, Montesquieu declară că este partizan al monarhiei constituţionale , al unui regim în care regele nu deţine toată puterea, ci o împarte cu alţi agenţi care reprezintă puterea legislativă şi cea judecătorească , în vreme ce el păstreză numai puterea executivă. În aceste condiţii statul nu mai e guverna de o singură persoană, ca în regimul despotic, ci de un număr oarecare de persoane care se neutralizează. Montesquieu declară făţiş în Despre spiritul legilor că nu se poate concepe o conducere monarhică fără existenţa uneii minorităţi privelegiate, fie ea o nobilime de sânge sau un grup de cetăţeni bogaţi. Numai că familiile privelegiate având acces la conducere trebuie să respecte drepturile şi libertăţile cetăţenilor de rând. Noţiunea de libertate în conceptul lui Montesquieu are un înţeles pasiv. Libertatea este dreptul pe care îl are oricine de a se bucura de legalitate, că exprimă securitatea fiecăruia, sau , cel puţin, certutudinea fiecăruia de a se afla în siguranţă, că, prin îngrădirea puterii de stat, i se garantează drepturile legale şi că, pe de altă parte, cetăţeanul poate face tot ce e permis de legi; sau după formula lui Montesquieu, libertatea cere ca “nimeni să nu fie constrâns să facă


34

lucrurile la care legea nu-l obligă şi să nu facă pe cele care legea i le îngăduie”. În această privinţă Montesquieu se află la jumătatea drumului între Hobbes, pe care îl combate fiindcă susţine teza că oamenii trăiesc în dorinţa de a se sunbjuga unii pe alţii, şi Jean-Jacques Rousseau care, cu decenii mai târziu şi în condiţiile unei lupte de clasă mai ascuţită, va înscăuna ideeea trecerii puterii de stat în mâineile poporului, acordându-i acestuia capacitatea de a-şi făuri proprile lui legi, de a se guverna pe sine însuşi, de a dobândi, într-un cuvânt o libertate activă. În finalul capitolului XI din cartea III, “ Despre principiile celor trei feluri de guvernământ”, Montesquieu spune : “ Aşa sunt principiile celor trei feluri de guvernăminte , ceea ce nu înseamnă că într-o anumită republică oamenii ar fi virtuoşi, ci că ar trebui să fie altfel. Aceasta nu dovedeşte nici că într-o anumită monarhie stăpâneşte onoarea, şi ca într-un anumit stat despotic stăpâneşte teama, ci că ar trebui să fie aşa; altminteri, guvernământul ar fi imperfect”. De bună seamă, ideile prezente în opera lui Montesquieu ne descoperă o serie de constante axate pe ideologia iluministă a burgheziei franceze înainte de primele decenii ale secolului al XVIII-lea. Teoriile lui Montesquieu, deşi fondate inductiv pe generalizări, nu sunt în prea multe cazuri valabile. Iluministul francez pare totuşi să fie încadrat printre marii cugetători dialecticeni ai timpurilor moderne. El ne apare mai curând ca un moralist raţional care ia drept datum primar echilibrul, ca un comentator care vede în natură ca şi în societate, în artă ca şi în politică, o lege unică, o lege a concurenţei care ar întruni ideea de luptă şi acea de conjuncţiune înspre acelaşi scop. Montesquieu ilustrează această temă situându-se pe terenul faptelor de ordin politic. “Ceea ce numim unire într-un corp politic, spune el, este ceva foarte echivoc; adevărata unire e acea armonie, potrivit căreia toate părţile, oricât de opuse ne apar, nu fac decât să conlucreze la binele general al societăţii, aşa cum, în muzică distonanţele conlucrează la producerea acordului total. Este posibil ca într-un stat să fie armonie tocmai acolo unde socotim că nu ar fi decât tulburare; adică o armonie din care să rezulte fericirea, numai aceasta fiind adevărata pace. Lucrurile se petrec ca şi cu părţile universului nostru, pe vecie legate prin acţiunea unora şi reacţiunea altora.” Pe de altă parte însă, lui Montesquieu îi scapă rolul hotărâtor al producţiei bunurilor materiale în evoluţia societăţii. Pentru el, producţia este numai unul dintre numeroşii factori care determină viaţa popoarelor. Dezvoltarea societăţii îşi are sursa într-un şir de elemente naturale printre care economicul are numai o funcţie de ordin secund faţă de fiziologia organismului omenesc, acesta depinzând de mai multe variabile de ordin fizic, clima şi solul, sau de ordin psihic, uzuri, moravuri, atracţie a indivizilor unii faţă de alţii, care s-ar integra la biologia omului pe cale a se dezvolta în procesul social.


35

Totuşi Motesquieu nu s-a putut sustrage întru totul climatului luptei sociale a lumii antice. Şi a folosit acest element cu o mare perseverenţă, vădind astfel o convingere intimă mereu refulată, care şi-a aruncat umbra asupra spetacolului idilic şi ideal visat de Montesquieu al unei Franţe împăcate sub guvernarea blândă a unui rege cumsecade, călăuzit în acţiunea sa politică de sfetnici capabili, aleşi printre reprezentanţii cei mai de seamă ai clerului, ai nobilimii şi ai negustorimii înstărite. Întreaga moştenire lăsată în urmă de Montesquieu lasă o comoară deosebit de importantă omenirii, el însuşi “spirit” care a înţeles speranţele şi năzuinţele oamenilor, condamnând agresiunea sub toate formele, definind drepturile omului, iar mai apoi drepturile ginţilor, preconizând pacea dintre toate naţiunile lumii, făcând astfel un pas important în definirea şi împlinirea dreptului. Pentru că o naţiune fără ordine, lege şi justiţie este ca un om fără suflet, fără spirit. Nu poate respira, nu poate trăi, nu poate simţi. Este meritul lui Montesquieu de a face popoarele să respire un aer nou, să trăiască liber. Cerc. şt. Alexandra Pop Institutul Român de Studii Transdisciplinare şi Cercetări în domeniul Ştiinţei Universale, Hyperion, Cluj-Napoca

Ing. dipl. Gabriel Marius Pop Director executiv, Centrul Artemis, Cluj-Napoca


36

Un leader descoperă prăpăstiile ascunse dintre unde sunt lucrurile şi unde ar trebui ele să fie şi întinde o punte provizorie pentru a face posibilă traversarea. De pe cealaltă parte el îi ghidează pe cei ce îndrăznesc să meargă pe traversele sale nesigure, până când inginerii vor putea construi o punte solidă pentru toţi. Mel Ziglar


37

CENTRUL DE AFACERI AL FACULTĂŢII DE BUSINESS SUCCINTĂ PREZENTARE

Omul are nevoie de sentimentul succesului şi al grandorii.

Fără glorie şi măreţie, nu se deosebeşte cu nimic de lutul pământului – din care i s-a spus de mii de ani că ar proveni. Şi tocmai asta e misiunea lui: această distincţie, ceastă prefacere –

autoprefacere! Căci omul încă îşi mai aduce aminte de rudenia sa cu Infinitul! Azir

REPERE ISTORICE

• Februarie 2004 personalul Institutului Delphy (Institutul Internaţional pentru

Dezvoltare Umană şi Comunitară), beneficiind de susţinerea Fundaţiei Mercur, structurează Centrul Artemis: centrul de consultanţă şi proiectare în mangementul calităţii vieţii. (Prezentat în volumul Centrul Artemis de la teorie la practică. Planul de afaceri., Ed Mega 2004)

• Octombrie 2004, Centrul Artemis este dat în folosinţă sub forma juridică a unei societăţi în participaţiune, creată prin asocierea dintre Fundaţia Mercur şi SC Centrul Artemis SRL (societatea comercială a fost special înfiinţată pentru această operaţiune juridică). Activitatea şi serviciile Centrului sunt realizate cu sprijinul a 3 agenţii: Agenţia pentru Dezvoltare Personală; Agenţia pentru Familie; Agenţia de Resurse şi Competenţe Antreprenoriale.

• În perioada septembrie 2004-martie 2005 persoanlul Institutului Delphy efectuează o cercetare fundamentală şi aplicativă pe tema conceptelor de centre-incubatoare de afaceri. Analizele realizate au permis crearea unui nou model de centru-incubator de afaceri adaptat la realităţile contemporane şi la situaţia din România. Mai mult decât atât, noul concept de incubator propus de realizatori se adresează nu doar lumii afacerilor, ci şi persoanei umane şi comunităţii în ansamblu. Pentru aceasta s-au folosit şi rezultatele cercetărilor anterioare, concretizare în activitatea Agenţiei pentur Resurse şi Competenţe Antreprenriale.

• În urma negocierilor realizate cu Asociaţia Studenţilor de la Facultatea de Business şi cu oficialii Facultăţii, s-a considerat că este mai eficient dacă Agenţia pentru Resurse şi Competenţe Antreprenoriale din cadrul Centrului Artemis se dezvoltă ca entitate modulară individualizată, sub titulatura Centrul de Afaceri al Facultăţii de Business. Eficienţa a fost apreciată ţinându-se cont de următoarele coordonate:

- Misiunea centrului de afaceri de a sprijini în primul rând dezvoltarea umană, punând la dispoziţia studenţilor un veritabil laborator de practică, în care să aplice cunoştinţele teoretice dobândite în şcoală, să experimenteze şi să dezvolte abilităţi antreprenoriale adaptate cerinţelor pieţei


38

- Dorinţa mare (peste aşteptările organizatorilor) a studenţilor de a se orienta spre mediul de afaceri, concretizată prin următoarele aspecte: cea mai mare concurenţă la nivel naţional la înscrierea în facultate în toamna anului 2005 a fost înregistrată la Facultatea de Business din Cluj-Napoca; un număr neaşteptat de mare dintre studenţii anului I (peste 300) care s-au înscris la Centrul de Afaceri încă din primele 5 săptămâni de la lansare

- Posibilitatea ca o mare parte dintre cei implicaţi în proiectul Centrului de Afaceri să fie motivaţi (şi) de alte valori de cât cele financiare (experienţă, dezvoltare profesională şi personală, palmares, realizări proprii, funcţii şi responsabilităţi asumate etc) fapt ce a redus mult costurile iniţiale la implementare

- Posibilitatea de a utiliza spaţii şi dotări ale Universităţii - Alte avantaje prezentate în Anexa aferentă

• În perioada februarie-august 2005, personalul Institutului Delphy împreună cu un grup de cadre didactice de la Facultatea de Business au realizat special pentru acest proiect un Manual de Formare Managerială în trei volume, destinat să cuprindă în sinteză aspecte teoretice şi practice ale dezvoltării managerului-antreprenor în mediul de afaceri din România, în contextul aderării la Uniune şi al transformărilor radicale pe plan mondial pe care le rezervă viitorul în următorii 10 ani.

• Octombrie 2005 – începerea procedurii de implementare a Centrului de Afaceri prin următoarele activităţi: - Selecţia personalului profesional (jurişti, contabili, finanţişti,

informaticieni, webb-designeri, manageri, alţi consilieri) - Selecţia şi încadrarea studenţilor în departamente. Primele treininguri şi

grupuri-focus de iniţiere şi acomodare - Realizarea primelor parteneriate cu persoane juridice din ţară şi străinătate - Realizarea primelor proiecte de impact comunitar şi demararea

procedurilor de implementarea a lor (domeniile: ştiinţă şi inventică, educaţie, ecologie, dezvoltare profesională, orientare vocaţională, antreprenoriat, competiţii sportive, cultură)

• Centrul funcţionează în parteneriat cu Facultatea de Business. O parte din palmaresul realizat până la data prezentului articol se poate consulta în secţiunea finală din actuala prezentare.

MISIUNE ŞI OBIECTIVE 1. Misiune Centrul de Afaceri reprezintă o structură-cadru creată pentru a sprijini iniţiative şi activităţi antreprenoriale de dimensiuni mici şi mijlocii, prin stimularea şi suţinerea


39

proceselor specifice formării-dezvoltării, adresate deopotrivă afacerii, persoanlului şi conducătorului acesteia.

Seviciile prestate de Centru se încadrează în gamele: • consultanţă antreprenorială (managerială, juridică, financiar-

contabilă, strategică etc) • proiectare de sisteme antreprenoriale (afaceri sau obiective,

programe, structuri etc) • asistenţă şi supervizare la implementarea şi dezvoltarea afacerilor • evaluare şi diagnoză (managerială, organizaţională, economică) • cercetare-dezvoltare-inovare • educaţie continuă şi dezvoltare profesională • atragerea şi dezvoltarea resurselor umane şi materiale • suport (investiţional, structural, logstic etc) pentru antreprenori şi

obiective de afaceri • structură-tampon de absorbţie a riscurilor.

Se urmăreşte totodată contribuţia la dezvoltarea comunitară şi la creşterea standardului de calitate a vieţii umane prin:

• dezvoltarea şi perfecţionarea la un nivel superior de competenţe a resursei umane

• stimularea creării de noi locuri de muncă, în mare parte chiar de către şi pentru tinerii absolvenţi

• atragerea şi menţinerea tinerilor ativi şi inovatori în spaţiul economic românesc

• stimularea dezvoltării economice interne prin infuzia de profesionişti adaptaţi noilor cerinţe ale realităţilor contemporane sub aspectul:

- pregătirii teoretice şi practice - experienţei profesionale - conştiinţei civice: înţelegerea, conştientizarea şi responsabilitatea

asupra valorillor şi scopurilor lumii actuale - iniţiativei de reformare a spaţiului comunitar, naţional şi

european - energiei şi motivării în actul creator al muncii

2. Obiective

În realizara misiunii propuse, Centrul vizează următoarele obiective:


40

o crearea de afaceri şi activităţi antreprenoriale durabile (cu şanse de existenţă şi dezvoltare în timp)

o preluarea şi dezvoltarea afacerilor şi activităţilor antreprenoriale deja existente

o crearea de noi locuri de muncă o crearea de medii pentru perfecţionarea profesională, pentru formarea

managerială şi dezvoltarea personală a tinerilor o dezvoltarea de obiective (afaceri) care să răspundă unor necesităţi ale

persoanei şi comunităţii, mai puţin luate în considerare, precum şi crearea de pachete de servicii complexe pentru acestea

o obţinerea de profituri, distribuirea către investitori a cotelor aferente şi reinvestirea profitului net al centrului în scopurile pentru care a fost constitit centrul

o înfiinţarea de structuri formale (cu sau fără personalitate juridică) menite să sprijine procesul de pregătire profesională a resurselor umane implicate în activitatea Centrului

o sprijinirea activităţii de cercetare-dezvoltare, ale cărei rezultate vor fi derulate ca servicii în cadrul Centrului

o înfiinţarea oricăror altor structuri civile sau comerciale, pe cont propriu sau în colaborare cu orice alte entităţi guvernamentale sau nonguvernamentale, de drept public sau privat, necesare bunei desfăşurări a activităţii specifice Centrului sau părţilor contractante, precum şi obţinerii de profituri, ori atragerii de fonduri pentru derularea activităţii Centrului

o accesarea de finanţări interne sau internaţionale; participarea la proiecte şi programe vizând susţinerea, stimularea sau inovarea oricăror procese sociale, economice, ştiinţifice, cultural-educative etc, ce pot duce la sporirea standardului de calitate a vieţii şi condiţiei umane

o derularea sau coparticiparea alături de orice alte entităţi juridice ori persoane fizice la programe sau proiecte, precum şi manifestări de orice natură legală, în ţară sau străinătate (conferinţe, simpozioane, acţiuni sociale, ştiinţifice, mediatice, campanii de strângere de fonduri, campanii umanitare şi altele asemenea, precum şi activităţi comerciale), în vederea obţinerii de fonduri necesare Centrului sau pentru a pune în aplicare programele şi serviciile acestuia destinate Clienţilor săi.

3. Politica antreprenorială


41

Sub aspectul managerial al politicii antreprenoriale, Centrul funcţionează după modelele şi principiile corelate ale unor structuri cu exersare îndelungată pe piaţă:

Societate de Investiţii, în ceea ce priveşte: - selectarea proiectelor de investiţii - consultanţa de specialitate - superivizarea şi asistenţa managerială la implementare şi pe

durata primilor ani de funcţionare - dezvoltarea managerială pentru administratori prin transferul

de competenţe şi experienţă Centru de formare, perfecţionare şi plasare a forţei de muncă,

urmărind în special: - realizarea de materiale, programe şi activităţi educaţionale cerute

de piaţa forţei de muncă - recrutarea, evaluarea şi plasarea forţei de muncă - dezvoltarea competenţelor profesionale ale angajaţilor - evaluarea şi diagnoza organizaţională - proiectare managerială şi organizaţională - managementul resurselor umane

Incubator de afaceri, având ca obiective principale: - atragerea de resurse pentru proiecte antreprenoriale - sprijinirea pe toate căile necesare şi posibile a noilor

antreprize (firme, programe, obiective economice, proiecte academice de inovare economică etc)

- asigurarea suportului şi asistenţei de specialitate (financiar-contabilă, juridică, managerial-strategică, etc până la maturizarea noii antreprize)

Centru pentru dezvoltare managerială, destinat iniţiatorilor şi conducătorilor de afaceri:

- dezvoltarea creativităţii şi inovării economice (la nivel individual şi organizaţional)

- exersarea statsului managerial în companii - exersarea inovaţiei antreprenoriale (tehnici, strategii, structuri,

“jonglerii” etc deopotrivă manageriale, juridice, financiar-contabile, administrativ-tehnice, strategice, de marketing, etc)

4. Alte aspecte urmărite în activitatea Centrului Alături de cele precizate în secţiunile anterioare, în politica formatoare a Centrlui se include şi obiective precum: formarea viziunii de ansamblu asupra domeniului afacerilor, cunoaşterea cerinţelor şi îndatoririlor profesiunii de


42

manager, cunoaşterea şi responsabilizarea asupra rolurilor organizaţionale şi comunitare ale managerului, determinarea necesarului de competenţe şi aptitudini specifice managerilor performanţi, recunoaşterea necesităţilor de pregătire profesională ştiinţifică şi practică, curirculară şi extracuriculară, dobândirea abilităţilor şi formarea deprinderilor de autoperfecţionare continuă, cunoaşterea de sine şi cunoaşterea celorlalţi, dobândirea aptitudinilor de lucru cu factorul uman, conştientizarea asupra necesaralui de investiţie în dezvoltarea umană şi comunitară, formarea comportamentului profesional (eticheta, atitudinea, conduita şi comunicarea în afaceri), cunoaşterea tehnicilor, principiilor şi strategiilor pentru autodezvoltarea profesională şi personală, înţelegerea fenomenului de tranziţie de la ştiinţa economică a societăţii prezente la ştiinţa economică a societăţii viitoare: informaţionale, concurenţiale, comunitare şi ecologice. ORGANIZARE

Centrul de Afaceri a fost creat ca o structură (un “incubator”) pentru

dezvoltarea managerilor şi activităţilor antreprenoriale de orice tip, adresat deopotrivă individului, organizaţiilor sau firmelor. De aceea el serveşte în egală măsură clienţilor, cât şi propriilor angajaţi sau colaboratori de orice natură.

Organizarea Centrului a fost realizată pornindu-se de la necesitatea numărul unu a lumii afacerilor moderne: omul şi satisfacerea trebuinţelor sale fundamentale, fie că acesta este clientul, angajatul, managerul, partenerul de afaceri sau întreg mediul comunitar.

Atât fiinţa umană individuală, cât şi organizaţia de afaceri şi clienţii săi au aceleaşi nivele ale trebuinţelor fundamentale, ierarhizate conform grilei Maslow-Delphy pe 9 nivele funcţionale (active, din cele 12 totale): 1. material-energetic, 2. de siguranţă şi echilibru, 3. de ambianţă, organizare şi orientare, 4. social şi relaţional, 5. de acţiune şi realizare, 6. comunitate şi convieţuire, 7. creaţie umană, 8. autocunoaştere şi dezvoltare personală, 9. spiritual.

Centrul este conceput ca un organism viu, creaţie a omului pentru om, având astfel, aceleaşi nivele de necesităţi ce trebuie satisfăcute pentru optima sa funcţionare deopotrivă internă şi externă. În acest context serviciile şi departamentele interne ale Centrului au fost gândite să realizeze cele 9 funcţiuni atât în interiorul organizaţiei, cât şi în relaţiile sale cu mediul comunitar, conform Piramidei Trebuinţelor Fundamentale.

Activitatea Centrului de Afaceri se desfăşoară în cadrul a trei mari Direcţii:

1. DIRECŢIA ACADEMICĂ • Agenţia pentru Educaţie şi Formare Profesională Continuă


43

• Oficiul pentru Valorificarea Creaţiei şi Inovaţiei • Agenţia pentru Dezvoltare Managerială

2. DIRECŢIA ADMINISTRAREA AFACERILOR • Incubatorul de Afaceri • Oficiul de Consultanţă în Afaceri şi Management • Departamentul Parteneriate Antreprenoriale

3. DIRECŢIA ORGANIZARE ŞI SERVICII • Departamentul Comunicare şi Relaţii Publice, • Departamentul Marketing • Deparatamentul Proiecte şi Programe • Departamentul Resurse Umane • Departamentul Economic şi Juridic • Banca Centrului • Departamentul Administrativ

I.DIRECŢIA ACADEMICĂ Direcţia academică dă curs dezideratelor privind dezvoltarea umană şi comunitară, dar şi perfecţionarea profesională superioară a mangerilor sau altor categorii de personal, prin intermediul a trei departamente:

1. Agenţia pentru Educaţie şi Formare Profesională Continuă 2. Oficiul pentru Valorificarea Creaţiei şi Inovaţiei 3. Agenţia pentru Dezvoltare Managerială

În viziunea Centrului orice set de cunoştinţe practice şi de abilităţi/ competenţe aplicative care pot fi transmise sau dezvoltate prin învăţare, exerciţiu, treining şi care sunt în acelaşi timp cerute sau necesare altcuiva, fac obiectul de interes al Centrului. În acest sens Direcţia Academică întreţine relaţii cu celelalte departamente în vederea:

evaluării formelor de pregătire şi a profesorilor (treineri, instructori, laboranţi etc),

obţinerii avizelor şi autorizaţiilor de la autorităţile de resort obţienreii recunoaşterii diplomelor sau certificatelor de către

asociaţii profesionale de profil din ţară şi străinătate organizării şi derulării corespunzătoare a tuturor activităţilor de

pregătire profesională 1. Agenţia pentru Educaţie şi Formare Profesională Continuă


44

În cadrul societăţii bazate pe cunoaştere, învăţării îi revine o însemnătate crescândă. Însuşirea conţinututilor clar definite pierde din importanţă. Tot mai relevante devin procesele individuale şi flexibile de învăţare, în care se pune accent mai ales pe însuşirea cunoştinţelor aflate în permanentă schimbare, pe experimentare directă, pe îmbogăţire şi verificare. Ne aşteptăm la o dinamică a învăţării care circumscrie diferitele etape ale vieţii şi întreaga experienţă a omului. “Instruirea”, de aceea, nu are drept sarcină principală transmiterea de cunoştinţe, ci sprijinirea celor care învaţă, în realizarea unor construcţii, respectiv reţele de cunoştinţe. Auzim, vedem, înţelegem ceea ce putem, ceea ce intră în universul repertoriilor noastre de cunoştinţe, experienţe şi chiar mai mult decât se spune, se rosteşte, se arată, pentru că intervine aşteptarea, nevoia noastră diferită de intenţia celuilalt. Procesul de învăţare este un act de reflectare doar într-o primă instanţă; învăţarea nu presupune redarea fidelă a realităţii, ci reprezintă o selecţie, o interpretare, o integrare de semnale, iar scopul rezidă în realizarea unor acţiuni eficiente.

Programele educaţionale derulate în cadrul acestei Direcţii se adresează deopotrivă:

• Studenţilor, masteranzilor şi doctoranzilor din cadrul universităţilor de stat sau private

• Elevilor de liceu şi echivalent (şcoli profesionale, seminarii teologice, şcoli de institutori şi altele asemenea)

• Cadrelor didactice din învăţământul preuniversitar • Personalului angajat în cadrul instituţiilor, firmelor sau diverselor

categorii de organizaţii • Personalului de conducere şi control • Intreprinzătorilor privaţi individuali • Cadrelor didactice universitare ce doresc a se perfecţiona ca formatori

pentru educaţia penmanentă şi/sau pentru educaţia adulţilor • Altor categorii de persoane adulte, indiferent de pregătirea şcolară,

ocupaţie sau profesiune, care doresc să realizeze cel puţin unul dintre următoarele obiective:

o Să-şi amelioreze statutul sau condiţia prezentă (socială, culturală, profesională, familială, medicală, personală)

o Să-şi satisfacă propria curiozitate şi necesitate de adaptare la tehnicile, procedeele şi tehnologiile de ultimă oră

o Să stăpânească mai bine meseria sau profesiunea pe care o practică

o Să-şi dovedească lor înşişi că pot face şi “altceva”


45

o Să verifice ceea ce li se părea că ştiu şi să se compare la nivel competitiv cu alţi profesionişti

o Să clarifice situaţii personale, să înţeleagă mai bine locul şi rolul pe care îl ocupă în prezent

o Să deschidă noi perspective pentru propria lor dezvoltare personală şi profesională

Agenţia propune un pachet de servicii educaţionale structurat pe trei secţiuni: a) educaţie – cursuri practice realizate de către profesori universitari şi experţi

practicieni, din ţară şi străinătate b) consultanţă – oferită gratuit cursanţilor şi contra-cost altor persoane;

serviciile de consultanţă sunt practicate de către cadrele didactice, de profesionişti din mediul de afaceri sau din diverse sectoare sociale, precum şi de experţi autonomi

c) training – oferit cursanţilor prin parteneriatul realizat cu diverse firme, întreprinderi, instituţii publice şi organizaţii nonguvernamentale. În conceptul de treining Agenţia include orice tip de activitate practică necesară dobândirii şi dezvoltării competenţelor profesionale specifice sectorului vizat de cursant (laboratoare, stagii de perfecţionare, ateliere, seminarii etc)

Aceste forme fundamentale de educaţie practică vor fi însoţite de: • Simpozioane ştiinţifice • Târguri şi expoziţii • Ateliere de prezentare şi experimentare • Sesiuni de calificare • Vizite de lucru şi schimb internaţional de experienţă la companii,

instituţii şi orgnaisme multi- şi trans-naţionale • Oferirea posibilităţii de acces în anumite asociaţii, cluburi şi grupuri

profesionale, naţionale şi internaţionale Serviciile oferite de Agenţie se vor presta, la cererea clientului, sub trei forme principale:

• Servicii individualizate – în situaţia în care se achiziţionează numai un proces formator, costituit din cursul curpinzând cunoştinţele, alături de formele de pregătire practică specifice domeniului

• Module – compuse din mai multe procese formatoare grupate conform normelor de calificare specifice unei profesiuni (stabilite la nivel guvernamental sau de către organizaţiile profesionale din domeniul respectiv)

• Pachete – formate de către client, după propria dorinţă, prin achiziţia şi combinarea mai multor procese formatoare şi/sau module


46

2. Agenţia pentru Valorificare Creaţiei şi Inovaţiei Acest departament are ca misiune de prim rang:

• atragerea, captarea celor născuţi să îndeplinească rolul de cercetător-inovator, sau să contribuie la sprijinirea progresului societăţii şi omului pe coordonatele ştiinţifice ale dezvoltării

• pregătirea cercetătorilor-inovatori pentru misiunea capitală ce o au de îndeplinit şi care nu solicită doar întregul efort şi toată participarea fizică şi psihică

• transpunerea în stări de spirit favorabile cercetării, descoperirii, creaţiei, inovării, progresului continuu

• asigurarea unui cadru profesional adecvat educării/formării ca oameni, precum şi a mediului necesar dezvoltării în spirirul deontologiei specifice menită să dezvolte caracterul şí să contureze o structură de personalitate demnă de statutul cercetătorului inovator

• asigurarea resurselor necesare deopotrivă existenţei personale a cercetătorului cât şi activităţii ştiinţifice

• realizarea cadrului (material, logistic, juridic, etrategic etc) pentru implementarea în comunitate (prin intermediul companiilor private, a instituţiilor publice, organizaţiilor de orice tip) a rezultatelor cercetării şi inovării

În afară de activitatea de cercetare-dezvoltare şi inovare ştiinţifică pripiru-zisă, în cadrul acestui departament vor fi susţinute şi promovate orice alte activităţi de creaţie, dezvoltare, inovare, care se pun în slujba progresului individual şi comunitar: artă, tehnologie, ecologie, cultură, tradiţii, economie etc. Colaborând cu alte departamente din cadrul Centrului, Oficiul se va ocupa deopotrivă de:

• brevetarea invenţiilor, descoperirilor şi creaţiilor, suportând inclusiv taxele şi parcurgând procedurile aferente obţinerii patentelor, brevetelor, înregistrării drepturilor de autor (de la ORDA, OSIM, Edituri acreditate de Ministerul Educaţiei şi Cercetării)

• promovarea creaţiilor (invenţii, desene industriale, tehnologii, creaţii artistice, culturale etc), prospectarea cumpărătorilor, negocierea celor mai avantajoase condiţii şi preţuri la vânzarea licenţelor pentru drepturile de autor şi alte proceduri necesare

II. DIRECŢIA ADMINISTRAREA AFACERILOR În cadrul acestei direcţii funcţionează Agenţia pentru Iniţierea şi Dezvoltarea Afacerilor (A.I.D.A.)


47

I. Misiunea Agenţiei Agenţia reprezintă o structură-cadru creată pentru a sprijini iniţiative şi activităţi antreprenoriale de dimensiuni mici şi mijlocii, prin stimularea şi suţinerea proceselor specifice formării-dezvoltării, adresate deopotrivă afacerii şi conducătorului acesteia. Compelxitatea problemelor pe care le gestionează Agenţia se raportează la o complexitate extinsă de realităţi:

– Realitatea umană: formarea universitară a personalului; dezvoltarea şi antrenarea abilităţilor profesionale, a creativităţii şi inovării personale, planificarea şi gestiunea vieţii private (inclusiv familiale); managementul dezvoltării personale, motivarea factorului uman, etc

– Realitatea organizaţională: formarea viziunii parteneriale, dezvoltarea spiritului de echipă, implicare în rezolvarea problemelor celorlalţi, dezvoltarea conduitei profesionale (comportament, comunicare, relaţii publice, etichetă etc) în organizaţii în lumea afacerilor

– Realitatea socială: coparticiparea la actul guvernării, relaţiile cu instituţiile publice interne şi internaţionale, cu asociaţiile profesionale, clienţii şi mediul comunitar; cerinţe de comportament faţă de probelmele globale ale omenirii (poluarea mediului, epuizarea resurselor, foametea şi sărăcia, exploatarea umană, terorismul, războaiele economice etc), interacţiuni tot mai complexe cu optica şi cultura diverselor medii umane, sprijinirea dezvoltării familiilor membrilor propriei organizaţii etc

– Realitatea antreprenorială: relaţiile cu partenerii de afaceri, noile tehnologii, parteneriate trans-culturale şi pieţe trans-naţionale, bătălia pentru resurse naturale şi artificiale, monopolurile comerciale, politice şi legislative etc

– Realitatea materială: modalităţile de obţinere a resurselor materiale (bani, materii prime, bunuri, tehnologii, creaţii industriale şi intelectuale); impunerile fiscale, tehnici şi strategii de gestiune eficientă a resurselor intreprinderii (manageriale, juridice, contabile etc); strategii privind dezvoltarea profitabilă a afacerii în acord cu dezvoltarea comunitară etc

Din aceste motive Agenţia se află permanentă interacţiune deopotrivă cu

activităţile celorlalte departamente dar şi cu agenţi externi, persoane fizice sau juridice. Aceştia vor participa după caz, în calitate de colaboratori, parteneri, sponsori, finanţatori, investitori, asociaţi etc în cadrul obiectivelor dezvoltate de Agenţie. În funcţie de statutul alocat fiecărei entităţi dintre cele arătate şi de


48

realităţile concrete (juridice, financiar-contabile, economico-strategice etc) necesar a fi luate în calcul pentru optima finalizare a activităţilor propuse, se vor alege formele juridice de colaborare cele mai eficiente. II. Structura juridică

Centrul de Afaceri a funcţionat iniţial pe structura juridică a fondatorilor: societate în participaţiune formată din SC Centrul Artemis SRL şi Asociaţia Studenţilor de la Business (ASB).

O dată cu noile modificări, Centrul de Afaceri urmează a primi fundament juridic propriu sub forma unui ONG, asociaţie în baza OG 26/2000.

Sub această formă, Centrul de Afaceri va deveni parte integrată în complexul Grupului Artemis (grup de consultanţă şi proiectare în managementul calităţii vieţii).

Pe parcursul derulării activităţii, structura juridică a Centrului (Asociaţia) va deveni nucleul în jurul căruia se va realiza o ţesătură de parteneriate cu alte organizaţii şi în special cu firmele membrilor, care vor fi astfel sprijinite în dezvoltarea propriilor afaceri (conform uneia dintre misiunile de bază ale Centrului). Sub aspec juridic, pentru consolidarea relaţiilor parteneriale şi lărgirea grupului se vor putea utiliza (cu titlu de exemplu) următoarele structuri juridice:

1. Contract de parteneriat public-privat (în raporturile cu instituţiile publice)

2. Înfiinţarea de noi structuri juridice (IMM sau ONG) pentru obiective de activitate (afaceri) determinate (concrete) prin participarea la capitalul social al acestora de către Centru, memebri lui persoane fizice, sau persone juridice (alături de alţi investitori)

3. Constituirea de noi societăţi în participaţiune având de o parte Centrul sau doar una dintre componentele sale, iar de cealaltă parte una sau mai multe dintre noile structuri juridice înfiinţate (de ex mai multe SRL-uri ale membrilor)

4. Asocierea în participaţiune între unele sau mai multe dintre structurile de mai sus şi liber profesionişti de pe piaţă, sau persoane fizice autorizate în regim economic

III. Structura organizaţională

Agenţia, ca parte a Direcţiei Aministrarea Afacerilor, beneficiază de

autonomie managerială faţă de celelalte două direcţii, însă necesităţile funcţionale impun colaborarea strânsă cu acestea pentru a suplini necesarul de activităţi specifice domeniilor: comunicare şi relaţii publice (publicitate, mass-


49

media, relaţii cu instituţiile publice, cu partenerii şi clienţii etc), proiectare, resurse umane (în special voluntariat), activităţi de formare profesională calificată, secretariat, activităţi financiar contabile şi juridice etc

În cadrul Agenţiei funcţionează trei departemente: A. Incubatorul de afaceri B. Oficiul de Consultanţă în afaceri şi management C. Departamentul Parteneriate antreprenoriale

Orice nouă iniţiativă antreprenorială are două opţiuni majore: • de a se deruleza integral pe platforma juridică, administrativ-

organizatorică, funcţională şi contabilă a Centrului Artemis şi/sau ASB (de aici şi denumirea de “incubator” dată acestui tip de operaţiune)

• de a se constitui pe unul dintre tipurile de structuri societare permise de legislaţia în vigoare: societate comercială-tip (SLR, SA), Societate agricolă, Cooperaţie, Societate civilă profesională, Societate în participaţiune, după modalităţile strategice de combinare determinate pentru fiecare caz în parte ca fiind cele mai avantajoase, realizate cu alte companii/firme sau organizaţii de afaceri de pe piaţă.

În oricare dintre versiunile alese, în funcţie de situaţia concretă şi de evoluţia procesului de dezvoltare a afacerii, în final se urmăreşte retragerea totală a tutoriatului (managerial şi financiar) acordat de Centrul de Afaceri, operând transferul afacerii în exclusivitate (şi în toate componentele sale) în administararea managerilor proprii.

Managerii pot decide continuarea colaborării cu Centrul, de pe poziţii de egalitate deplină, parteneriatul putând avea ca obiective cu titlu de exemplu:

– susţinerea în continuare a misiunii Centrului prin co-participarea la prestarea activităţilor specifice acestuia

– asocierea în vederea lărgirii gamei de investiţii şi dezvoltarea propriei afaceri a managerului

– investirea în crearea şi lansarea de noi afaceri, sau în dezvoltarea obiectivelor unor afaceri deja lansate de Centru

– sponsorizarea activităţilor comunitare realizate de Centru sau de parteneri ai acestuia

– crearea de locuri de muncă pentru studenţii Facultăţii de Business sau pentru absolvenţii care au câştigat experienţă derulând activităţi în cadrul Centrului

– acordarea de burse de studiu, de creaţie, de inovare pentru studenţii implicaţi în activităţile Centrului

– acordarea de premii sau finanţări pe criterii de competiţei pentru proiecte viabile (pentru iniţierea de noi afaceri, pentru obiective comunitare, pentru inovare în domeniul calităţii vieţii etc)


50

A. INCUBATORUL DE AFACERI Misiunea Incubatorului

Incubatorul de Afaceri, aşa cum îi sugerează şi numele, preia afacerea (sau orice iniţiativă antreprenorială) chiar din stadiul de germene (idee/ vis) şi o ajută să prindă contur în realitatea cotidiană, să crească şi să se dezvolte, până la stadiul în care se va putea susţine singură.

Colaborând cu celelalte departamente ale Centrului, Incubatorul oferă pe tot parcursul evoluţiei afacerii, consultanţă, treining, asistenţă şi suport, atât afacerii, cât şi conducătorului acesteia, ajutându-l să dobândească deprinderile şi cunoştinţele manageriale necesare pentru a putea gestiona singur, în mod eficient propriea activitate antreprenorială.

În acest demers sunt vizate în mod special (dar nu exclusiv) următoarele procese: 1. Procesul de construcţie ideatică

prospectarea şi descoperirea şi evaluarea ideilor profitabile de afaceri crearea de noi concepte, servicii sau produse necesare pieţei

2. Procesul de asigurare cu resurse Resurse financiare: prin abordarea unei game lărgite de posibilităţi:

- Atragerea de investitori privaţi: persoane fizice, firme, organizaţii nonguvernamentale

- Programe de finanţare guvernamentale - Programe europene - Finanţări nerambursabile acordate de organizaţii private - Granturi pentru proiecte cercetare-dezvoltare-inovare

managerială, economică şi industrială - Donaţii şi sponsorizări în bani - Autofinanţare şi finanţare în lanţ (profiturile – în

întregime sau în parte – obţinute de la o afacere se reinvestesc în lansarea sau dezvoltarea alteia)

Resurse materiale şi logistice, obţinute la costuri reduse prin realizarea de parteneriate durabile cu:

- Autorităţile publice locale şi centrale - Universităţile clujene, dar şi din alte centre, din ţară şi

străinătate - Firme de consultanţă - ONG-uri

Resurse umane: atragerea, implicarea şi stimularea dezvoltării porfesionale a studenţilor având caracter prioritar, suplinirea cu angajaţi şi profesionişti de pe piaţa muncii urmând a se realiza


51

numai ca aspect subsidiar şi numai acolo unde resursa proprie nu poate fi regăsită sau formată

3. Procesul de asistenţă şi formare managerială profesională Presupune colaborarea cu profesionişti din domeniul academic

(universitar şi de cercetare), dar şi din producţie sau de pe piaţă, prin realizarea de contracte de parteneriat individuale sau la nivel instituţional, vizând:

- asistenţa de specialitate în crearea şi dezvoltarea activităţilor antreprenoriale

- completarea suportului teoretic universitar cu cel de dezvoltare profesională practică prin treininguri, ateliere şi seminarii extra-şcolare (care nu pot fi incluse în programa universitară dar se cer pe piaţă)

- transferul de experienţă şi abilităţi prin realizarea de activităţi asistate şi supervizate de profesionişi din producţie,activităţi ce se vor iniţia şi/sau derula de chiar studenţii asistaţi

Vizează de asemenea dobândirea de competenţe şi abilităţi teoretice şi practice complexe, specifice unui număr sporit de domenii conexe, aferente şi strict necesare unui bun profesinist pe noile pieţe de afaceri

4. Procesul de implementare strategică Se asigură tutoriatul, consilierea şi supervizarea permanentă

pe întreaga perioadă a iniţierii şi lansării afacerii, până în momentul în care aceasta ajunge la stadiul de funcţionare eficientă, iar managerul-antreprenor face dovada că deţine controlul asupra tuturor proceselor aferente respectivei activităţi

Funcţionarea Incubatorului Procesul-cadru general de funcţionare al incubatorului parcurge ca regulă generală următoarele etape:

I. Prosepctarea ideeii de proiect

Originea ideii: Idee de casă (aparţine membrilor sau angajaţilor Centrului precum şi

structurilor asociate – membri ASB, managerii sau personalul societăţilor colaboratoare etc)

Idee de vecinătate: aparţine studenţilor Facultăţii de Business în cadrul sau în afara proiectelor şcolare

Idee terţă: aparţine studenţilor, colaboratorilor externi, partenerior, rudelor, altor persoane


52

Arhivarea ideilor: Ideile indiferent de sursa acestora se arhivează prin înscrierea într-

un registru special care se ţine în format electronic şi tipărit, sub responsabilitate administrativă (adică persoana însărcinată cu păstrarea secretului poate fi sancţionată pe cale internă, organizaţională şi de serviciu, pentru divulgarea lor fără acordul conducerii; la fel şi dacă din culpă ajung la cunoştinţa terţilor)

Registrul este util mai ales pentru sesiunile de construcţie a noi afaceri, prin brainstorming, şedinţe, întruniri, sau individual de persoanele autorizate. Poate fi autorizată să aibă acces la acest registru, orice persoană din cadrul Centrului, cu aceleaşi răspunderi ca la punctul anterior

II. Analiza primară a ideii

Ideile noi, la fel ca şi cele din arhivă, sunt analizate printr-o evaluare primară sub mutiple aspecte, de către Comisia de Evaluare, desemnată de Consiliul Managerial al Agenţiei, şi numită prin decizie a Consiliului Director al Centrului. Comisia are caracter permanent şi un număr de membri determinat. Pentru fiecare evaluare în parte, comisia poate decide apelare şi la alţi profesionişti de pe piaţă, în măsura în care interesul o cere pentru detalii de psecialitate. Evaluarea realizată în această fază vizează în special următoarele aspecte:

Specificul ideii (dacă se încadrează în viziunea şi coordonatele Centrului)

Accesibilitatea (dacă Centrul îşi poate permite şi când) Profitabilitatea (dacă ideea, cel puţin în acea formă poate aduce

beneficii; beneficiile se vor aprecia sub toate aspectele: financiare, logistice, de imagine, de avantaje etc)

Oportunitatea (adcă este este momentul cel mai bun epntru Centrul să investească)

Tot în această etapă se va evalua forma sub care merită tratată ideea pe baza căreia se va construi poriectul de obiectiv: singură sau combinată cu altele din arhivă sau noi; transformată şi în care puncte etc. În urma acestei modelări se va lua decizia finală cu două opţiuni:

ideea se depozitează în arhivă în aşteptarea altui moment mai favorabil

ideea merge mai departe şi trece în faza de proiectare

III. Proiectarea obiectivului Etapa de proiectare este diferită în funcţie de natura obiectivului, ea înseşi complexă. Cele trei variante posibile sunt următoarele:


53

plan de afaceri (pentru finanţare, pentru investiţii sau pentru implementare după caz)

proiect de finanţare (mai ales pentru obiective ce se pot încadra la finanţări nerambursabile)

ambele, alăturate – pentru acele obiective complexe, care pot atrage deopotrivă finanţări, investiţii, parteneriate, granturi, donaţii şi sponsorizări şi alte asemenea

Proiectarea este în sarcina Comisiei de Evaluare, care va colabora cu profesionişti interni sau externi şi cu departamentul Proiecte şi Programe al Centrului. Se va constitui pentru fiecare obiectiv în parte Echipa de Proiectare formată din cel puţin un membru al Comisiei şi din profesionişti şi colaboratori interni ai Centrului (angajaţi, voluntari, parteneri etc – orice persoană care are o relaţie contractuală stabilă cu Centrul). Echipa îşi va alege un şef pentru toată durata operţiunii de proiectare cu funcţia de Manager de proiect. Managerul nu poate conduce decât un singur proiect, individual, o dată. Se exceptează proiectele care pot fi conexate (ex: se realizează în paralel un plan de afaceri şi un plan de finanţare pentru acelaşi obiectiv, sau pentru obiective înrudite care se sprijină reciproc) Consiliul Director al Centrului va numi, la propunerea Consiliului Mangerial al Agenţiei, un manger pentru implementarea fiecărui obiectiv în parte, cu funcţia de Coordonator program sau Manager de intreprindere/ proiect (eventual director: de firmă, ong etc în funcţie de formele juridice de implementare). Dacă Managerul de implementare există de la început (de ex. chiar îi aparţine ideea) el va participa obligatoriu la fazele majore ale proiectării. Profesioniştii externi nu fac parte din echipa de proiectare. Comisia poate solicita colaborarea oricărui departament al Centrului sau profesionist intern considerat necesar. Orice membru intern al Organizaţiei Centrului poate participa concomitent la mai multe Echipe de Proiectare, în limita disponibilităţilor personale, dar cu aporbarea Consiliului Managerial. Aprobarea se acordă la constituirea echipei, sau ulterior, iar obţinerea ei reprezintă sarcina Mangerului de proiect.

IV. Procurarea resurselor necesare Etapa de procurare a resurselor presupune un complex de acţiuni care, în

funcţie de situaţia fiecărui obiectiv în parte, pot viza: a) strângerea propriu-zisă a resurselor

Campanii de promovare Campanii de strângere de fonduri Campanii de finanţare sau de creditare Campanii de colaborare şi de investiţii


54

Campanii de susţinere mediatică, logistică etc Decizii de finanţare internă (din fondurile proprii ale Centrului

sau din afacerile-pui) b) găsirea locaţiilor cele mai potrivite pentru implementare c) procurarea dotărilor şi altor utilităţi d) negocieri cu Banca Centrului pntru alocarea de resurse ( a se vedea mai jos criteriile de funcţionare ale acesteia) etc

V. Realizarea negocierilor contractuale şi a formulelor juridice

Etapa vizează: a) negocieri contractuale structurale (juridice, contabile, structurale etc); se va determina cele mai bune modalităţi sub aspectul formelor structural-juridice pentru investiţii, finanţări, colaborări, asocieri, contracte, sructuri juridice etc b) negocieri contractule de piaţă: se vor negocia preţuri, pieţe, parteneriate comerciale sau logistice favorabile, strategii de afaceri etc

VI. Implementarea Implementarea se realizează de către managerul de program (managerul

propiu-zis al intreprinderii respective). Acesta, pe baza proiectului sau planului de afaceri, derulează procedura de implementare, formându-şi echipa potrivită. Managerul de program este sprijinit de toate departamentele Centrului, atât cât este necesar şi în limita resurselor prevăzute în proiect/plan de afacere.

Managerii de programe beneficiază de sprijin egal din partea Centrului indiferent că sunt doar mandatari ai obiectivelor incubate (care se realizează pe structura juridică a Centrului) sau sunt proprietari de firme (sau alte structuri juridice) şi colaborează cu Centrul prin asociere pentru respectivul obiectiv.

VII. Monitorizarea şi tutela Tutela se manifestă sub aspectul asistenţei, consultanţei şi supervizării, pe

toată durata de la iniţierea implementării, până în momentul în care managerul şi afacere dovedesc posibilitatea de a se derula în continuare pe cont propriu; tutela vizează sectoarele:

Managerial Strategic şi de imagine publică Marketing şi logistic Juridic şi financiar-contabil Profesional pentru alte domenii Financiar sau material Orice alte domenii necesare


55

Monitorizarea presupune urmărirea şi evaluarea activităţii atât pe parcurs, cât şi în anumite momente (puncte de control) prevăzute pe traseul afacerii încă din momentul proiectării. Se vor monitoriza toate aspectele, inclusiv (şi mai ales) accentuându-s epe oameni. Formarea oamenilor (indiferent de postul ocupat în respectiva organizaţie) reprezintă obiectivul principal al incubatorului (şi în fapt parte din Misiunea Centrului), motiv petntru care fiecare persoană implicată va avea propria fişă de evoluţie, independentă de cea a organizaţiei (afacerii). În funcţie de punctajul primit se va face selecţia ulterioară pantru repartizarea în alte proiecte, programe sau afaceri, precum şi alegerea postului celui mai potrivit. De asemenea evaluările primite din partea monitorilor va fi disponibil pentru companiile interne sau străine de pe piaţa unde persoana în cauză doreşte să intre.

Activitate de monitorizare şi punctare se realizează după un regulament ce se întocmeşte de Consliul Managerial al Agenţiei, se aprobă de către Consiliul Director al Centrului şi se face cunoscut participanţilor într-un proiect/ program/ afacere înainte de implicarea lor în acestea ctivităţi. Regulamentul poate fi şi diferit, peronalizat în funcţie de anumite tipuri de obiective antreprenoriale derulate.

Diagrama algoritmului de incubare


56

B.OFICIUL DE CONSULTANŢĂ ÎN AFACERI ŞI MANAGEMENT Tipologia serviciilor Oficiul de Consultanţă în afaceri şi management lucrează ca organism colegial, format din profesionişti ai Centrului din departamentele aferente activităţilor specifice lumii afacerilor. Seviciile prestate de Oficiu se încadrează în gamele:

Sistematizare

Arhivare

Priectarea obiectivului

antreprenorial

Echipa de proiectare

Manager de proiect

COMISIA DE EVALUARE

Accesarea resurselor necesare: banca

centrală sau alte surse

Manager de afacere/obiectiv

Echipa de implementar

e

Personal propriu al

programului

Auxiliari

Implementarea programului de

obiectiv sau afacere

Tutelă şi monitorizare

Evaluarea primară a ideii NU

DA

IDEE


57

- consultanţă antreprenorială (managerială, juridică, financiar-contabilă, strategică etc)

- proiectare de sisteme antreprenoriale (afaceri sau obiective, programe, structuri etc)

- asistenţă şi supervizare la implementarea şi dezvoltarea afacerilor - evaluare şi diagnoză (managerială, organizaţională, economică) - cercetare-dezvoltare-inovare - marketing, cercetări de piaţă, sondaje, analize - educaţie continuă şi dezvoltare profesională - atragerea şi dezvoltarea resurselor umane şi materiale - suport (investiţional, structural, logstic etc) pentru antreprenori şi

obiective de afaceri - servicii conexe adresate managerului-antreprenor şi necesităţilor

personale Clienţii Serviciile Oficiului se adresează deopotrivă clienţilor interni şi externi. Clienţii interni sunt reprezentaţi de persoane fizice şi juridice reprezentând:

• afacerile şi obiectivele antreprenoriale incubate • partenerii de afaceri ai Centrului, care colaborează la obiective

destinate împlinirii misiunii acestuia • angajaţii şi colaboratorii interni, care lucrează, sub orice formă juridică

în oricare dintre departamentele Centrului, sau la proiecte şi activităţi antreprenoriale puse în aplicare de acesta

Clienţii externi sunt reprezentaţi de orice persoană fizică sau juridică, precum şi instituţii publice sau organizaţii fără personalitate juridică, de drept public sau privat, care nu se încadrează în categoria clienţilor interni. Modalităţi de plată Oficiul lucrează după principiul acordului mutual şi al libertăţii contractuale totale, negociind în fiecare situaţie în parte, în funcţie de interesele comune cu cele ale clientului, cea mai eficientă formulă de plată: în bani, în bunuri, servicii, informaţii, know-how, în tehnologie, drepturi etc.

III DIRECŢIA ORGANIZARE ŞI SERVICII

Direcţia Administrativă are ca misiune principală suportul şi asistenţa pentru toate activităţile derulate în cadrul Centrului, vizând deopotrivă:


58

Campanii şi proiecte pentru atragere de resurse de toate tipurile (finanţări, donaţii, sponsorizări, granturi, investiţii private şi publice, parteneriate de toate tipurile, resurse umane la costuri reduse etc)

Programe pentru comunitate, ale căror costuri sunt suportate (plătite Centrului) de către guvern, comunitatea europeană, instituţii publice sau organizaţii private interesate. Aceste programe se pot adresa diverselor categorii sociale sau obiective de interes comunitar (grupuri sociale, categorii de persoane, medii de viaţă, ecologie, cultură, ştiinţă, etc)

Publicitatea comercială şi tot ceea ce ţine de relaţiile publice ale Centrului Cercetările de piaţă realizate pentru fiecare dintre obiectivele urmărite de

Centru (în activităţile proprii sau cele incubate – clienţi interni) precum şi pentru clienţi externi, în regim de prestări-servicii

Activităţile secretariale (baze de date, evidenţe şi programări, relaţii cu clienţii, contabilitate, resure umane şi juridic, acte administrative etc)

Direcţia Administrativă reprezintă temelia, fundamentul pe care orice intreprindere, afacere, proiect, iniţiativă poate prinde contur oricând. Această direcţie reprezintă suportul asigurator cu resursele existenţiale şi funcţionale pentru derularea optimă a fiecăruia dintre obiectivele centrului, dar şi pentru colaborarea şi intracţiunea sinergică (şi continuă) dintre toate acestea.

În cadrul direcţiei dministrative funcţionează următoarele departamente:

1. Departamentul Comunicare şi Relaţii Publice, are în subordine Oficiul pentru relaţia cu presa şi Revista Centrului

2. Departamentul Marketing realizează necesităţile specifice de “cosmetizare” a produselor, serviciilor şi proiectelor Centrului, adaptându-le la necesităţile clientului şi pregătindu-le pentru implementarea pe piaţă. Totodată departamentul oferă clienţiilor externi pachete de servici specifice unui Oficiu pentru cercetări de piaţă)

3. Deparatamentul Proiecte şi Programe reprezintă “laboratorul” de proiectare, unde se realizează planurile de afaceri, proiectarea activităţilor, planuri şi proiecte de finanţare, programe de implementare etc. Tot în cadrul acestui departament se proeictează organizaţii de afaceri, se creează şi depozitează idei de afaceri şi activităţi antreprenoriale, se concep strategii complexe de acţiune.

4. Departamentul Resurse Umane, arepe lângă funcţia internă de personal în cadrul Centrului şi misiunea de a colabora cu Agenţia pentru Educaţie şi Formare Profesională Continuă pentru realizarea activităţilor specifice, precum şi de a coordona Oficiul Voluntariat, pe care îl are în subordine.


59

5. Departamentul Economic şi Juridic, îndeplineşte funcţiile tradiţionale: contabilitate, finanţe, contracte şi negocieri, litigii etc

6. Banca Centrului, are rolul de a atrage toate tipurile de resurse (materiale, financiare, energetice, logistice, juridice, personale etc) a le grupa pe categorii de eficenţă şi a le investi profitabil, deopotrivă în activităţi propuse de Centru (prin intermediul şi în cadrul altor departamente) cât şi pe piaţa liberă .

7. Departamentul Administrativ, cuprinzând domeniile: secretariat şi tehnic Departamentele Direcţiei Organizare şi Servicii funcţionează ca agenţii, prestând activităţi profesionale specifice atât pentru Centru şi clienţii interni, cât şi pentru clienţii externi ai acestuia.

AGNŢIA DE RESURSE ŞI INVESTIŢII – AGR (BANCA CENTRLUI)

1. Generalităţi

Agenţia de Resurse a Centrului (Banca), se constiutie prin plasarea voluntară a proprietăţilor materiale şi intelectuale în cuantumuri valorice începând cu 500 euro (pentru cele băneşti) şi negociabile pentru celelalte. Banca funcţionează pe principiile majore (generale) ale fondurilor de investiţii, absorbind vlorile patrimoniale dispersate ale persoanelor fizice şi juridice pentru a realiza plasamente profitabile în condiţii de riscuri diminuate considerabil. Plasamentele pot fi realizate în depozite bancare, în acţiuni sau ca investiţie la iniţierea ori dezvoltarea afacerilor.

Printre avantajele unui plasament în Banca Centrului se numără: – Posibilitatea depunerii unor sume mici de bani care în mod curent

nu pot fi investite în afaceri sau nu rentează a fi plasate în depozitele bancare comerciale

– Posibilitatea de a plasa practic orice valoare mobiliară sau imobiliară: bunuri (elemente de mobilier, tehnologie, utilităţi, clădiri sau terenuri), know-how (cunoştinţe şi competenţe profesionale, informaţii, logistică), drepturi (licenţe industriale şi drepturi de autor, drepturi de folosinţă mobiliară şi imobiliară, drepturi de creanţă etc)

– Posibilitatea de a retrage valorile plasate oricând (cu anumite restricţii practic nesemnificative şi oricum negociabile – restricţii care nu aduc pierderi deponentului cum se întâmplă în cazul retragerii depozitelor bancare înainte de termen, de ex; ci reglementează doar anumite termene de încunoştinţare a Băncii)


60

– Vaorile investite în Bancă sunt adiministrate profesionist, urmărindu-se plasamentul optim şi cea mai bună exploatare a respectivei valori, astfel încât se obţin creşteri periodice mari, în condiţii de risc rezonabile, mult mai mici decât cele comune sau chiar risc zero pentru plamentele în bunuri sau drepturi.

– Plasatorul poate oricând să verifice valoarea dividendelor de pe urma plasamentelor sale şi de asemenea va fi consultat de fiecare dată (în cazul plasamentelor cu valori semnificative) asupra opţiunilor. Altfel spus brokerul, la cererea plasatorului, se consultă cu acesta de fiecare dată oferindu-i argumente pentru opţiunile de plasament, iar clientul-plasator poate participa la luarea deciziei.

– Banca Centrului spre deosebire de Fondurile de investiţii şi băncile comerciale, nu percepe comisioane pentru operaţiunile realizate.

2. Categorii de clienţi

Pot avea calitatea de clienţi-plasatori următoarele categorii de persoane: • Persoane fizice:

– Studenţi ai Facultăţii de Business sau alte facultăţi, care doresc plasamentul resurselor financiare numai cu obţinerea unor beneficii mai mari decât cele bancare (acest serviciu va funcţiona după principiile clasice ale unei societăţi de investiţii, urmând ca unul sau mai mulţi brokeri şi analişti financiari să se ocupe de plasarea banilor în acţiuni, bănci sau alte activităţi profitabile).

– Studenţi care doresc plasamentul resurselor financiare cu dividend (adică participarea la profiturile afacerilor în care se investesc banii lor); aceştia vor fi consultaţi de fiecare dată de către un broker, în vederea acordului (şi a semnării contractului) de plasament (în baza acestui contract ei vor primi dividendele şi vor participa la riscurile afacerii)

– Alte persoane fizice (investitori) care doresc fie plasamentul financiar, fie investirea şi participarea la beneficii

• Persoane juridice – Sunt vizate în primul rând societăţile comerciale ale studenţilor

participanţi activi – Societăţi comerciale ale studenţilor sau altor persoane fizice care doresc

numai plasamentul activelor lor, în schimbul obţinerii de beneficii (deci nu vor participa efectiv la proiectele/ afacerile derulate)

– Alte structuri juridice (SC, Fundaţii, Asociaţii, PFA, AF etc) care doresc să aibă rolul fie de investitori (fără participare) fie de asociaţi (în participaţiune, sau în structuri societare, la capitalul social)


61

3. Categoriile de plasamente şi beneficiile lor Serviciul bancar al Centrului are şi un aspect inedit prin aceea că aplică principiul utilităţii universale. În baza acestuia, orice aspect care ne însoţeşte existenţa pe lumea aceasta este o sursă potenţială de producţie/creaţie directă sau indirectă a beneficiilor. Satisfacţiile sunt rezultatul utilizării naturale (conform trebuinţelor fundamentale personale) a beneficiilor rezultate din plasamentele acestor aspecte. Centrul include în categoria aspectelor: materie, energie, cunoştinţe, competenţe, oameni, grupuri, alte fiinţe, precum şi relaţiile dintre toate acestea. Pentru realizarea optimă a plasamentelor şi obşinerea beneficiilor există un servicu de brokeraj care se ocupă de constituirea depozitelor şi a plasamentelor cele mai favorabile, prin consultarea prealabilă şi continuă (la cerere) a clientului-plasator. Pentru utilizarea beneficiilor spre obţinerea satisfacţiilor, Centrul oferă servicii de consiliere în cadrul agenţiilor şi oficiilor sale: Agenţia pentru dezvoltare familială, Agenţia pentru dezvoltare personală, Oficiul de consultanţă în afaceri, Oficiul de formare profesională şi educaţie continuă. Depozitele pot îmbrăca următoarele forme:

a) după natura obiectului plasat Plasamente financiare: se pot realiza atât în valută cât şi în lei (în

funcţie de politica Băncii) Plasamente în bunuri sunt cuprinse deopotrivă bunuri mobile şi

imobile care pot fi apreciate ca utile pentru activităţi actuale sau preconizate ale Centrului

Plasamente în drepturi: sunt incluse: dreptul de proprietate, toate tipurile de dezmembrămite (uz, uzufruct, abitaţie, superficie, servitute) şi accesorii ale acestuia (ipoteca şi gajul), precum şi creanţele (care au un regim special)

Plasamente în know-how: include proprietatea intelectuală (drepturile de autor şi cele industriale), cunoştinţele şi competenţele profesionale personale, logistica (inclusiv relaţii şi contacte în sisteme)

Plasamente în titluri de valoare şi alte drepturi: acţiuni, obligaţiuni, cote de participare la diverse societăţi (societăţi comerciale, societăţi civile, societăţi în participaţiune etc)

Plasamentele în servicii şi alte beneficii: servicii de orice natură utile activităţilor Centrului (indiferent dacă sunt realizate de persoana plasatoare, sau de un terţ în numele acesteia), beneficii transmisibile, derivând din orice aspecte, altele decât cele de la


62

punctele anterioare (ex: drepturi de participare la diverse cluburi, asociaţii, activităţi profesionale; beneficii din apartenenţa la anumite grupuri sociale, antreprenoriale sau profesionale;

b) după forma de plasare

Plasamente fictive: în special pentru drepturile de creaţie (adică autorul îşi manifestă acordul de a pune la dispoziţie creaţia sa pentru o anumită intreprindere iniţiată sau dezvoltată de Centru, dar contractul va produce efecte numai din momentul folosinţei efective (a plasamentului propriu-zis) a respectivei creaţii, de atunci începând să curgă şi dreptul la profituri al autorului

Plasamente la purtător: se aplică în special acelor bunuri care rămân la deţinătorul lor, până când Centrul va avea nevoie efectivă de ele (ex un birou pus la dispoziţie, sau un autoturism rămâne deţinătorului iniţial: proprietar, utilizator etc) cu toate consecinţele juridice, dar acesta încheie un contract de plasament, prin care se angajează ca în momentul în care Centrul îi comunică faptul că are nevoie de acel bun, el se va transfera de drept (eventual la un termen de ex 48 de ore) în posesia Centrului. Dacă deţinătorul se răzgândeşte între timp este pasibil de daune, întrucât planurile de afaceri pentru anumite obiective s-au făcut de către Centru bazânduse pe utilizare acelui bun. Deţinătorul se poate retrage însă oricând înainte de a i se fi încunoştinţat necesitatea plasametntului bunului său într-o activitate. Această comunicare prealabilă se realizează din momentul în care începe să se lucreze la proiectul unei afaceri (sau activităţi) pentru ca atât deţinătorul să aibă timpul necesar de a elibera bunul, cât şi Centrul să aibă siguranţa că deţinătorul îşi păstrază intenţiile iniţiale de colaborare prin plasarea bunului.

Plasamente efective generale: sunt acelea care se depozitează în mod real în arhivele, depozitele sau caseriile(conturile) Centrului. Această modalitate se aplică tuturor categoriilor de bunuri (mobile, imobile, bani) şi drepturi. Pentru plasamentele efective de bunuri sau drepturi plasatorul nu beneficiază de chirii sau despăgubiri, ci primeşte în schimb un privilegiu de plasament care îi dă dreptul de a fi selectat cu prioritate la plasamente, de a negocia cu preferinţă şi a primi cote mai mari de participare la profituri (întrucât şi Centrul a avut certitudinea mai mare asupra activelor de care se poate folosi). În contractul de plasament se vor prevedea toate aspectele comune unui contrace de depozit civil sau comercial (după caz), la care se adaugă şi clauzele de privilegiu, precum şi restricţii de retragere a bunului: de ex obligaţia de a nu-l retrage pentru un anumit termen, chiar dacă nu e plasat în acest interval, de a încunoştinţa intenţia de retragere cu cel puţin un nr de zile înainte, dacă bunul este liber (neplasat) şi cu un alt interval dacă este plasat etc; daune pentru fiecare situaţie etc.


63

Plasamente efective financiare: se aplică plasamentelor în cuantum de la 1000 euro în sus (sumă ce poate varia în funcţie de politica Băncii, adoptată cu autorizarea Centrului); sub această sumă plasamentul este efectiv general (cel anterior). Pentru efectivele financiare există două opţiuni din partea plasatorului:

a. să primească o dobândă egală cu cea de la bancă, până la momentul investirii banilor, şi să aibă un privilegiu de plasament

b. să realizeze plasamentul după principiile societăţilor de investiţii, brokerii urmând a identifica cele mai bune modalităţi pe piaţă (independent de Centru, deci, brokerul personal al plasatorului putând însă decide plasarea şi în proiecte ale Centrului, dacă echipa de proiect reuşeşte să facă dovada rentabilităţii (şi eventual după consultarea de către broker a clientului său) în această situaţie plasatorul nu mai beneficiază de privilegiul de plasament

c) după locaţia şi regimul plasării:

regim de depozit financiar simplu, având dobânda negociabilă cu clientul, dar mai mare decât cea a pieţei

regim de depozit financiar pentru investiţii: cu dobândă şi privilegiu; dobânda pentru perioada de preinvestire poate fi mai mică decât ce a pieţei, dar plasatorul beneficiază de privilegiul de preferinţă de ordinul 2 la realizarea investiţiei, precum şi de consultarea prealabilă

regim de investiţii directe în obiective antreprenoriale: cu privilegiu dar fără dobândă; este alicabil tuturor categoriilor de plasamente; acestea nu obţin dobânzi, însă beneficiază de priviliegiu de ordinul 1 la plasarea în investiţii

regim de investiţii indirecte (acţiuni şi bursă): fără dobânzi şi fără privilegii, având valoarea în funcţie de cota internă în fond (funcţionează pe principiile comune tuturor fondurilor de investiţii)

alte regimuri (investirea în titluri de stat, obligaţiuni, împrumuturi acordate personelor fizice sau juridice etc) cu acelaşi statut ca cele cu regim de investiţii indirecte

PALMARESUL ACTUAL AL CENTURLUI DE AFACERI

La 10 săptămâni de la iniţierea proiectului, Centrul de Afaceri deţinea următorul palmares pe categorii de activităţi:


64

I. PROIECTE - Evenimentul de deschidere al Programului de Sesiuni Ştiinţifice

(naţionale şi internaţionale) pe tema valorificării creaţiei şi inovaţiei umane în vederea ridicării nivelului de calitate a vieţii şi îmbunătăţire a condiţiei umane (manager de proiect: Agenţia pentru Valorificarea Creaţiei şi Inovaţiei, din cadrul Centrului)

- Evenimentul de deschidere al Programului de Întâlniri cu Oameni de Afaceri (şi reprezentanţi ai comunităţii) pe teme antreprenoriale şi de dezvoltare comunitară (manager de proiect: departamentul specializat pe aceste probleme, din cadrul Centrului, format din 6 studenţi în diverşi ani de studiu, de la Facultatea de Business şi Ştiinţe Economice)

- Pentru o lume mai curată: program de educaţie ecologică, valorificare a deşeurilor şi conştientizare civică, realizat în parteneriat cu SC Blue Lines Tour SRL (manager de proiect; firmă a studenţilor), şcoli din judeţele Cluj-Napoca, Alba, Constanţa, în perioada noiembrie 2005-iunie 2006 (participă un număr de 20 de studenţi ai Facultăţii de Business şi consilieri ai Centrului)

- Alege-ţi cariera cu noi – Proiect privind consilierea în carieră, orientarea profesională şi vocaţională, schimburile de experienţă şi cunoştinţe realizate între elevii claselor terminale din licee, pe de o parte, facultăţi şi asociaţii studenţeşti pe de alta (manager de proiect: o echipă formată în special din studenţi ai anului I de la Facultatea de Business)

- Gala Campionilor Clujeni – Program vizând premierea campionilor Judeţului Cluj, organizat în parteneriat între Centrul de Afaceri, New Ideea Group şi reprezentanţi ai comunităţii locale (manager de proiect: New Ideea Group; realizatori: peste 25 de membri ai Centrului de Afaceri, studenţi şi consilieri, firme partenere)

II. AFACERI a) la incubare:

- 12 afaceri în proceduri de incubare; toate realizate de studenţi ai Facultăţii de Business, în domeniile: alimentaţi publică, turism, comerţ, ecologie (vaorificarea deşeurilor), educaţie (formare profesională continuă; dezvoltare personală, educaţie pentru mediu etc), desing, servicii personale; servicii prestate intreprinderilor; transport; publicitate; construcţii şi amenajări interioare.

b) proprii: - Agenţia pentru Educaţie şi Formare Profesională Continuă - Agenţia pentru Valorificarea Creaţiei şi Inovaţiei - Agenţia de Management al Resurselor Umane - Agenţia pentru Dezvoltare Managerială


65

- Agenţia de Marketing

III. STUDENŢI IMPLICAŢI ÎN ACTIVITĂŢILE CENTRULUI - 90 de studenţi angajaţi în departamentele şi echipele de lucru - aproximativ 300 de studenţi implicaţi în proiecte şi parteneriate

antreprenoriale cu firme de pe piaţă - aproximativ 25 de studenţi înscrişi în procedurile de incubare a afacerilor proprii - 30 de studenţi aflaţi în fazele de iniţiere a firmelor şi afacerilor proprii

IV. PARTENERIATE

- Până la data arătată Centrul a încheiat relaţii parteneriale formale (prin contracte juridice) şi nonformale (protocolare) cu mai multe zeci de firme, organizaţii şi instituţii din ţară şi străinătate, reprezentative fiind în acest sens Camera de Comerţ a Marii Britanii, Consiliul Judeţean Cluj, Camera de Comerţ din Cluj-Napoca, ANATECOR etc

Prof. Gr. I Ştefan Neamţiu Expert contabil, Membru CECAR, Colaborator Centrul Artemis, Cluj-Napoca Ing. Gabriel Marius Pop Director executiv, Centrul de Afaceri al Facultăţii de Business Asist.univ. Manuela Lupu Cercet.şt. Centrul Artemis, Cluj-Napoca; Colaborator Centrul de Afaceri al Facultăţii de Business Cercet.şt. Alexandra Pop Consilier juridic, Centrul de Afaceri al Facultăţii de Business Ec. Eliza Gura Colaborator, Centrul Artemis, Cluj-Napoca Leontina Moldovan Cercetător ştiinţific, Centrul Artemis, Cluj-Napoca Prof.univ. Aurelian Burcu Coordonator, Centrul de Afaceri al Facultăţii de Business


66

Toate legile naturii decurg ca o infinitate de raze, dintr-o singură lege centrală. Dacă ele trezesc mereu admiraţia noastră, prin exactitatea şi regularitatea lor permanentă, aceasta se datoreşte faptului că universul e un sistem unitar. O aceeaşi esenţă e răspandită cu dărnicie pretutindeni, diferenţiată doar prin game armonioase. Buchetul de flori şi persoana iubită căreia i-l oferim sunt realităţile aceleiaşi armonii atotcuprinzătoare. Aceleaşi legi prezidă şi la căderea unui măr ca la gravitaţia lunii spre ământ. În spaţiul şi timpul de aceeaşi esenţă se rotesc planetele în jurul soarelui, ca ochii in orbitele lor.” VasileV. Moisescu


67

EDUCAŢIA ECOLOGICĂ - FUNDAMENT AL DEZVOLTĂRII DURABILE -

Învăţămîntul de bază este suportul educaţiei în domeniul mediului şi dezvoltării. Educaţia poate

da populaţiei conştiinţa ecologică şi etică, atitudinile, cunoştinţele şi comportamentul necesar pentru o dezvoltare durabilă

(Agenda 21)

„ Ne obligăm prin tratarea generaţiilor de astăzi, de a ne îngriji în aşa fel de Planeta noastră, încît să lăsăm generaţiilor de mîine posibilitatea de a moşteni acest cadou al vieţii, de a-l avea în grijă, de a-l păstra şi apoi de a-l transmite, la rîndul lor, succesorilor.“ Cu aceste cuvinte se încheia raportul din 22 aprilie 1992 al Comisiei Mondiale pentru Mediu şi Dezvoltare, în ultima şedinţă pregătitoare a celui mai mare eveniment global la nivel de state şi guverne, oamei de ştiinţă şi specialişti mass-media: Întîlnirea la Vîrf asupra Pămîntului, din 3-16 iunie 1992 de la Rio de Janeiro. Au fost atunci adoptate o serie întreagă de principii şi strategii ( ex: Declaraţia de la Rio fundamentează 27 astfel de norme-cadru de orientare a viitorului omenirii), s-au semnat convenţii (Convenţia privind schimbările climatice, Convenţia privind diveresitatea biologică) şi s-au statornicit direcţiile fundamentale ale dezvoltării societăţii umane pe toate palierele sale, de la aspecte economice şi politice, pînă la cele umanitare, ştiinţifice, ori de gestionare a resurselor naturale, sau distribuire şi asumare a responsabilităţilor la nivel de guverne, de grupuri sociale, dar şi la nivelul fiecărui cetăţean în parte (dezvotate întu-n document cu aspect de monografie, intitulat simbolic „ Agenda 21-Agenda pentru schimbare“) . Dar, poate cel mai important demers al Întrunirii de la Rio, l-a constituit oficializarea şi implementarea la nivel de politică şi acţiune guvernamentală, naţională şi transnaţională, a conceptului de „ Dezvoltare durabilă“. Conceptul fusese făcut public pentru prima dată în 1987, în cadrul Raportului „ Viitorul nostru comun“ , al Comisiei Mondiale pentru mediu şi dezvoltare ( cunoscut şi ca Raportul Burtland- după numele iniţiatorului) , în contextul în care Comisia atrăgea aenţia asupra intervenirii unei mutaţii de paradigmă esenţiale la nivel de orientare geostrategică: şi anume accentul este acum transferat de pe factorii economici, pe cordonatele sociale şi educaţionale – singurele în măsură a oferi soluţii viabile la criza globală cu care se confruntă omenirea. Definită ca : „ acel model de dezvoltare care corespunde necesităţilor prezentului, fără a compromite posibilitatea generaţiilor viitoare de a le


68

satisface pe ale lor“10, dezvoltarea durabilă este tratată şi subliniată ca un eveniment istoric, de o importanţă radicală pentru umanitate. „ În istoria omenirii sînt puncte cruciale a căror schimbare nu poate fi ocolită - se precizează în chiar introducerea Raportului Burtland. Pot fi soluţionate de stat, ori sprijinite de el. Desfiinţarea sclaviei, legea împotriva angajării copiilor în procesul muncii şi dreptul de vot universal - sînt exemple istorice. Din nou, asăzi, istoria este într-o astfel de situaţie“. Cu atît mai mult cu cît, încă din 1972, în cadru Conferinţei Mondiale pentru Mediu de la Stockholm, se stabilise că „relaţia dintre om şi mediul înconjurător trebuie apreciată în funcţie de relitatea concetă, în contextul factorilor politici, economici, sociali şi culturali existenţi în fiecare stat şi ţinînd seama de dimensiunile pe plan internaţional ale acestei probleme, pornind de la premiza că mediul înconjurător reprezintă nu numai o natură sănătoasă, aer şi apă curată, sol fertil, înlăturarea poluării de orice fel, ci tot ceea ce trebuie să însemne componentele reale ale condiţiei umane“. Dar, aşa cum s-a subliniat în cadrul Agendei 21, „ mulţi oamnei nu înţeleg legătura strînsă dintre activităţile umane şi mediu, fie din cauza informaţiilor inexacte ori insuficiente, fie datorită greşitei fundamentări a educaţiei“. Pentru că „ educaţia privind mediul înconjurător se bazează pe principii globale, holiste şi sistemice, derivînd din faptul că întreaga lume vie este în interrelaţie , că fiecare acţiune produce neaparat o reacţiune specifică, şi care, în complexul ecosistemelor este de cele mai multe ori imprevizibilă, scăpînd posibilităţilor noastre de determinare şi control“11. Iată de ce, este necesar, pe de o parte, ca învăţămîntul să pună accentul pe conduita preventivă, iar pe de altă parte, ca sistemul educaţional să fie în măsură – prin instrumentatorii lui , cadrele didactice – „ să explice mediul, nu numai din punct de vedere fizic şi biologic, ci deopotrivă mediul socio-economic şi de dezvoltare a umanităţii“12. Pentru că educaţia ecologică nu este şi nici nu poate fi o simplă sumă de cunoştinţe despre natură şi societate, o sumă de teorii, concepte ori paradigme reproductibile ( ele însele mai mult sau mai puţin false, ori depăşite), ci reprezintă o atitudine interioară, de conduită specific-umană, avînd semnificaţia unui veritabil mod de viaţă, resimţit ca stare de conştiinţă, de perpetuă gîndire şi simţire, de la cele mai fragede momente ale copilăriei şi pînă la deplinătatea anilor de senectute. 10 Definiţie reluată şi de Legea română a mediului, L. 137/1995, republucată în Moitorul Oficial al României, parea I, nr. 70 din 17 februarie 2000 11 J. Wates – “Ghid practic pentru îmbunătăţirea accesului public la informaţia de mediu”, Ed. Earthwatch, 1995 12 Constantin Pârvu – “Ecologie generală”, Ed. Tehnică, seria “Ecoterra”, Bucureşti, 1999, p.563-568


69

Sigur, perioada de şcolarizare publică este importantă în definirea şi formarea anumitor orientări de atitudine la nivelul tinerilor, dar să nu uităm că personalitatea umană se află într-o perpetuă devenire: ea a existat sub o anumită formă înainte de începerea şcolarizării şi, cu siguranţă va suferi alte numeroase şi succesive transformări în perioadele de viaţă ulterioare finalizării acsteia. De la 18 pînă la 60-70 de ani ( cît reprezintă vîrsta medie actuală) omul se regăseşte, pe cea mai îndelungată parte a vieţii sale, într-un mediu – mediul social, mediul comunitar – total distinct de ceea ce învăţase el în şcoală. Aici „lupta pentru supravieţuire“ între membrii aceleiaşi specii, determină unele dintre cele mai reprobabile atitudini de conduită. Aici normele şi principiile cîştigate prin efortul a 12 ani de viaţă şi a zeci de dascăli, care au muncit pentru devenirea sa ca fiinţă umană, vor fi din greu puse la încercare. Iată de ce este imperios necesar ca învăţămîntul ecologic să devină o stare de fapt permanentizată pe întreaga durată a vieţii şi implementată la nivelul tuturor structurilor societăţii umane! Este de datoria, în egală măsură a factorilor politici , a factorilor guvernamentali , prcum şi a oricărui membru al comnităţii sociale. „Posibilitatea de dezvoltare durabilă a naţiunilor – se precizează în Agenda 21 - depinde de capacitatea popoarelor şi instituţiilor acestora, de înţelegere a problemelor complexe ale mediului. Participarea largă a populaţiei la dezvoltarea strategiilor, împreună cu sporirea gradului de responsabilizare, sînt condiţii esenţiale pentru realizarea dezvoltării durabile. Indivizii, grupurile şi organizaţiile au nevoie să cunoască şi să participe la luarea deciziilor privind mediul şi dezvoltarea, iar guvernele trebuie să ptermită accesul acestora la toate informaţiile importante care pot afecta comunităţile respective“. Desigur, informaţia, cunoaşterea, sînt factori esenţiali în procesul de educaţie. Dar să nu uităm că, încă pentru multe dintre comunităţile umane, puterea exemplului se păstrează pe primul plan al determinantelor unei atitudini de conduită, deopotrivă interioară şi exterioară. În cadrul acestor comunităţi, printre care se numără şi societatea românească, educaţia se realizează prin influenţarea, determinarea, ori crearea de conduite specifice, de către cei asupra cărora atenţia opiniei publice este mereu îndreptată. Iată de ce, în calitate de profesori, indiferent de specialitate, ori de nivelul de predare, avem, pe lîngă îndatorirea morală, specific-umană, de a proteja viaţa sub toate formele sale de exprimare13, şi misiunea de a oferi a şansă de existenţă generaţiilor viitoare, prin chiar atitudinea noastră prezentă, coborînd, de la nivelul

13 Irina Viczeffy – în “Metode participative în educaţia ecologică”, Ed. Studium, 2001


70

catedrei în mijlocul mulţimii, imaginea şi exemplul personal al unei conştiinţe şi al unui model demn de a fi urmat şi respectat ! Căci, dacă noi nu reuşim să ne impunem ridicarea individuală la standardele şi normativele atît de necesarei conştiinţe ecologice, dacă nu putem să întruchipăm modelul de conduită propriu acestei transformări interioare, atunci înseamnă că sîntem primii care semnează - în calitate de intelectuali - actul de deces al acestei specii, atît de paradoxal numite: „ homo sapiens sapiens“ !14

Prof. Gr. I Alexandru Burcu

Colabortor Insitutul Român de Studii Transdisciplinare şi Cercetări în Domeniul Ştiinţei Universale, Hyperion, Cluj-Napoca

14 În acelaşi sens, a se vedea şi Mihai Berca – “Ecologie generală şi protecţia mediului”, Ed. Ceres, 2000, p.414-415; Al Gore – “Pămîntul în cumpănă: ecologia şi spiritul uman”, Ed Tehnică, Bucureşti,1995; Aurel Ardelean – “Ecologie socială şi juridică”, Ed. Vasile Goldiş, Arad,1998; A. Vădineanu – “Dezvoltara durabilă: teorie şi practică”,Univ. din Bucureşti, 1998; A. Angelescu &col. “Mediul ambiant şi dezvoltarea durabilă”, Ed. Academiei de Ştiinţe Economice, Bucureşti,1999.


71

Dacă în drumul tău întâlneşti un om prea obosit ca să-ţi poată dărui un surâs, lasă-i-l pe al tău. Căci nimeni nu are mai mare nevoie de un zâmbet decât acela care nu-l mai poate dărui. Dale Carnegie


72

PROCEDURI PENALE EUROPENE: TITULARII ACŢIUNII PUBLICE ÎN BELGIA ŞI FRANŢA

Să facem – cum spune Scriptura – o oprire pe calea cea veche şi apoi să privim în jurul nostru

şi să aflăm care este calea cea bună şi dreaptă, şi după aceea să mergem pe ea. Francis Bacon

1. Privire asupra problemei în diferite legislaţii

În studiul său de drept penal comparat15, secţiunea dedicată desfăşurării

procesului penal, Jean Pradel identifică in abstracto (de lege ferenda) patru sisteme legislative în privinţa modului de reglementare a ,,autorilor urmăririlor penale”: 1. un sistem în care cercetările sunt declanşate de către victimă sau moştenitorii săi (accusation privée), 2. un sistem în care urmărirea emană de la orice cetăţean, acţionând în numele societăţii (accusation populaire), 3. sistemul în care urmărirea emană de la judecătorii înşişi (poursuite d’office), şi în fine 4. sistemul în acre aceasta emană de la fincţionari specializaţi, precum magistraţii Ministerului public (accusation publique) sau de la funcţionarii diverselor administraţii. Aceste patru sisteme sunt consacrate în deferitele legislaţii, unele punând accentul pe cetăţean (sau victimă), altele pe Stat, însă majoritatea consacră două, chiar trei dintre sisteme.

S.U.A. s-au separat de tradiţia engleză care, chiar şi astăzi, se fondează pe ideea unei urmăriri private şi populare. În S.UA. există un serviciu public, un veritabil minister public, care posedă monopolul urmăririlor - United States attorneys pentru infracţiunile federale, respectiv District attorneys şi Municipal attorneys pentru infracţiunile statale.

În Québec, victima nu este parte în procesul penal. Common law nu cunoaşte constituirea de parte civilă prin care victima infracţiunii are posibilitatea de a aduce acţiunea sa civilă în faţa jurisdicţiei penale ca accesoriu al acţiunii publice(…). Rolul victimei se reduce la acela de martor ascultat sub jurământ. După ce victima a depus plângerea, ,,titulatura denunţului” e preluată de către procuror, care îi va da destinaţia urmărită. Victima ar putea susţine ea însăşi acuzaţia până la punerea sub acuzare a făptuitorului, dar, în practică, acest lucru se întâmplă extrem de rar, procurorul fiind de regulă conducătorul urmăririlor. Victima beneficiază însă de unele drepturi precum acela de a fi informată şi de a face cunoscute în faţa tribunalului, în momentul pronunţării sentinţei, consecinţele pe care

15 Jean Pradel, Droit pénal comparé, Dalloz, Paris, 1995, p. 476-481.


73

infracţiunea le-a produs asupra vieţii sale (Art.722, alin.1 Code criminel canadien)16.

În vechiul drept german17, urmăririle erau declanşate de către victimă. Astăzi, Statul deţine monopolul prin intermediul Ministerului public (officialprinzip). Germanii au adoptat sistemul acuzaţiei publice (accusation publique) din considerentele că victima nu poate depune întotdeauna plângere, iar, urmărirea, trebuind să fie obligatorie, doar un serviciu sigur poate asigura respectul acestui principiu. Totuşi, victima păstrează încă un oarecare rol în procesul penal18. Pe de o parte, ea poate acţiona având calitate de parte (prin intervenţie). Pentru câteva dintre infracţiuni, victima se poate alătura Ministerului public acţionând pe cale de intervenţie (Nebenklage, §395, Strafprozeßordnung - St Po). Acestea sunt însă puţine: tentativa de omor, lovirile intenţionate sau din culpă, infracţiunile privitoare la viaţa sexuală…Victima depune o reclamaţie care, după audierea de către ministerul public, este examinată de către tribunal (în caz de respingere, victima poate declara apel). Dacă cererea este admisă victima dispune de câteva drepturi procedurale: poate solicita probe, poate fi prezentă la audieri, poate fi reprezentată de un avocat. Totuşi, aceasta nu poate declara recurs în agravarea sancţiunii pronunţate faţă de acuzat. Dreptul de intervenţie este transmisibil rudelor în caz de deces (§ 395 al.2, nº 1 St Po). Pe de altă parte, victima poate acţiona fără a fi parte în proces, având deci doar calitatea de martor. Pentru unele infracţiuni (Privatklagedelikte), precum violenţele minore, victima dispune de o acţiune specifică: ea poate acţiona la fel ca şi ministerul public, fapt ce constituie o atingere adusă monopolului acestuia asupra acţiunii penale. Această acţiune este o plângere privată (Privatklage), care însă prezintă anumite inconveniente în raport cu acţiunea Ministerului public. În această a doua situaţie analizată, victima, pentru că nu este parte, nu dispune de aceeaşi putere de a strânge probe, şi, de asemenea, trebuie să consemneze cheltuielile procesului. Procurorul poate alătura acţiunea sa celei a victimei. În final, trebuie să facem distincţia între aceste delicte şi cele care nu pot fi 16 Damien Vandermeersch, Droit continental versus droit anglo-americain. Quels enseignements pour le droit belge de la procédure pénale ? în Revue de droit pénal et de criminologie, nº 6/2001, p. 474. Pentru alte particularităţi ale procedurii anglo-saxone, in concreto Québec – scindarea procesului penal faţă de procesul civil (acţiunea civilă nu poate fi alăturată acţiunii penale în cadrul aceluiaşi proces, separarea dezbaterilor asupra culpabilităţii de cele asupra cuantumului pedepsei, precum şi procedura "plea bargaining" (pledarea ca şi culpabil şi negociarea sentinţei) – idem, p. 496-510. 17 Jean Pradel, op. cit., p.478-479. 18 M. Merigeau, La victime et le système pénal allemand, în Revue de science criminelle et de droit pénal comparé, nº…../1994, p.53, citat. şi de Jean Pradel, op. cit., p. 479, nota de subsol nr. 1.


74

cercetate decât în baza unei plângeri formulate de către victimă (Antragsdelikte), Ministerul public deţinând singur calitatea de urmărire.

În sistemul spaniol acţiunea publică poate fi pusă în mişcare de către

Ministerul public (ministerio fiscal). Dar ceea ce este specific, original, este că orice persoană particulară poate în egală măsură face acest lucru. Articolul 101 LECRIM prevede că ,,acţiunea penală este publică. Toţi cetăţenii spanioli ar putea-o exercita în condiţiile prevăzute de lege”. Articolul 102 exclude însă incapabilii, pe cei care au fost condamnaţi a doua oară pentru denunţare calomnioasă, precum şi pe judecători. Articolul 101 este confirmat de Articolul 270 care prevede ,,toţi cetăţenii spanioli, fie că sunt sau nu victime ale unui delict, pot face plângere, exercitând acţiunea populară prevăzută la Art. 101”. De asemenea, străinii pot depune plângeri pentru delictele comise asupra persoanei sau bunurilor lor. Această consacrare generală a principiului acţiunii populare îşi are fundamentul, cu excepţia persoanelor străine, în Articolul 25 din Constituţie: ,,cetăţenii vor putea exercita acţiunea populară”. În doctrina spaniolă, acţiunea populară este văzută în egală măsură ca un drept civic şi ca o funcţiune publică19. Pentru anumite cazuri există în acelaşi timp şi sistemul acuzaţiei private, de exemplu delictele sancţionabile doar în urma plângerii victimei (Art.104, alin. 2 LECRIM). Însă importanţa acestui sistem de acuzaţie este redusă din două considerente, în primul rând regula nu este aplicabilă decât unui număr restrâns de mici delicte (e.g. calomnie, insultă), în al doilea rând victima e obligată în prealabil să încerce o conciliere înainte de a depune plângerea (Art. 278 LECRIM).

În sistemul italian, pentru infracţiunile comune doar Ministerul public

poate acţiona. Pentru mici delicte denumite delicte private (querelas), urmărirea nu poate fi declanşată decât în urma plângerii formulate de către victimă (de exemplu în cazul violenţelor neatrăgând incapacităţi mai mari de 20 de zile)

În sistemul portughez, atât Ministerul public, cât şi victima au calitatea de

a acţiona. Conceptul de victimă este unul original, incluzând persoana <lezată>, cea care a suferit un prejudiciu şi care este titulara acţiunii civile (Art.74 CPP), precum şi persoana <ofensată>, care este titulara drepturilor protejate de lege şi încălcate prin comiterea infracţiunii, care se poate constitui în assistante (Art. 68, alin.3 CPP). Persoana <lezată> se poate de asemenea

19 V., Sendra, L’accusation publique en Espagne, în Revue de science criminelle et de droit pénal comparé, nº…../1994, p. 739, citat şi de Jean Pradel, op. cit., p.480, nota de subsol nr. 1.


75

constitui ca şi assistante doar în cazul infracţiunilor urmăribile la plângerea prealabilă, declanşând astfel urmărirea. Assistante este obligatoriu reprezentat de un avocat şi are rolul de ,,colaborator al Ministerului public”(Art. 69-1 CPP), cu excepţia infracţiunilor pentru care este necesară plângerea privată20.

2. Reglementarea belgiană În procedura penală belgiană, reţinem faptul că titularul acţiunii penale

este Ministerul Public, alcătuit din magistraţi organizaţi ierarhic21 pe lângă fiecare instanţă de judecată şi care are la bază principiile unităţii, indivizibilităţii, independenţei şi nerecuzării Acesta din urmă rezultă din calitatea de parte principală în procesul penal a Ministerului Public, ori un adversar nu poate fi recuzat22.

Ministerul Public nu deţine monopolul absolut al exercitării acţiunii penale. În anumite materii determinate se recunoaşte şi unor administraţii publice această calitate – administraţia forestieră, administraţia finanţelor23.

Deşi victima infracţiunii nu are în nici o situaţie exerciţiul acţiunii penale, dacă Ministerul Public rămâne inactiv, aceasta o poate declanşa

- fie pe calea citării directe în faţa instanţei de judecată,

- fie prin constituirea de parte civilă în faţa judecătorului de instrucţie24

Subiectul pasiv al acţiunii penale este autorul sau un alt participant la săvârşirea infracţiunii, care, în dreptul belgian poate fi atât o persoană fizică, dar

20 apud Jean Pradel, op. cit., p. 480-481. 21 O analiză amplă asupra reformei Ministerului Public relizată prin Loi de 4 mars 1997 (în vigoare de la 22 mai 2002) care a creat Colegiul procurorilor generali, Loi de 12 mars 1998 relative á l’amélioration de la procédure pénale au stade de l’information et de l’instruction, care a statuat principiul oportunităţii urmăririlor, Loi de 22 décembre 1998 sur l’integration verticale du ministère public şi Loi de 21 juin 2001, privind parchetul federal, precum şi relaţia dintre Ministerul Public şi Ministrul Justiţiei este realizată de Guy Rapalle în articolul Le ministère public: un patchwoek? în Revue de droit pénal et de criminologie, nº 7-8/2003, p. 982-1007. În aceeaşi materie, prezentarea lui Henry-D. Bosly, Damien Vandermeersch, op. cit., p. 120-121; A Masset, C. Derenne-Jacobs, La loi du 4 mars 1997, în Rev. dr. pén. crim. 1997, p. 848-867; L. Nouwynck, Politique criminelle et institutionnalisation du collège des procureurs généreux în Rev. dr. pén. crim. 1997, p. 832-867. 22 Henry-D. Bosly, Damien Vandermeersch, op.cit., p. 116-119. 23 idem, p. 123. 24 ibidem.


76

şi o persoană juridică25. Regăsim de asemenea şi partea responsabilă civilmente care însă, în anumite materii, poate fi ţinută şi la plata amenzii penale, nu doar a despăgubirilor civile.

Ca regulă generală, Ministerul Public poate declanşa urmărirea din oficiu fără să aştepte o plângere prealabilă din partea persoanei vătămate pentru a pune în mişcare acţiunea publică26.

La baza exercitării acţiunii publice stă principiul opotunităţii urmăririlor penale27. Punerea în mişcare a acţiunii publice se poate realiza prin următoarele modalităţi:

citaţia directă, care este înştiinţarea de a se prezenta în faţa unei instanţe de judecată şi se aplică în materie de contravenţii şi delicte;

convocarea printr-un proces-verbal, care este modalitatea de încunoştiinţare a celui interesat că este convocat în faţa unui tribunal de poliţie sau tribunal corecţional;

procedura prezentării imediate prin care procurorul notifică persoanei aflate sub mandatul de arestare al judecătorului de instrucţie, dar fără ca o instrucţie preparatorie să fi fost declanşată, că este chemată în faţa unui tribunal corecţional în maxim 7 zile;

rechizitorul de informare adresat judecătorului de instrucţie prin care Ministerul Public deschide instrucţia preparatorie.

Trebuie menţionat faptul că stingerea acţiunii publice constituie un obstacol definitiv în exerciţiul acestei acţiuni şi se poate pronunţa în următoarele situaţii:

decesul inculpatului sau dizolvarea persoanei juridice;

prescripţia acţiunii publice;

tranzacţia;

25 Asupra problemei – J.Messinne, Propos provisoires sur un texte curieux: la loi du 4 mai 1995 instituant la responsabilité pénale des personnes morales, în Revue de droit pénal et de criminologie, nº 6/2000, p. 637-660; Ch.Vanderlinden, La loi instaurant la responsabilité pénale des personnes morales et le droit pénal social, în R..dr.pén.crim. nº 6/2000, p. 660-689. 26 Henry-D. Bosly, Damien Vandermeersch, op. cit., p. 129. 27 Articolul 28quatur C.instr.Crim., introdus prin Loi de 12 mars 1998 relative á l’amélioration de la procédure pénale au stade de l’information et de l’instruction, consacră principiul conform căruia procurorul este cel care apreciază asupra oportunităţii urmăririlor, decizia de clasare trebuind să fie motivată.


77

medierea sau înţelegerea penală;

amnistia;

abrogarea legii penale;

plata unei sume de bani;

autoritatea de lucru judecat.

Dintre acestea aspecte interesante prezintă tranzacţia şi medierea (înţelegerea penală).

Tranzacţia este o procedură prin care Ministerul Public propune autorului prezumat al unei infracţiuni să nu exercite urmărirea în schimbul plăţii în prealabil a unei sume de bani. Ea este facultativă şi unilaterală, depinzând de iniţiativa Ministerul Public, putând fi exercitată în următoarele conditii:

• domeniul de aplicare este restrâns la delicte şi contravenţii;

• Ministerul Public nu intenţionează să solicite decât aplicarea unei amenzi sau amenda şi confiscarea;

• repararea integrală a prejudiciului produs prin infracţiune;

• urmărirea să nu fi fost angajată prin sesizarea instanţei, prin rechizitoriu sau prin constituirea de parte civilă în faţa judecătorului de instrucţie.

Fiind îndeplinite aceste condiţii Ministerul Public poate propune tranzacţia, fixând un termen de plată între 15 zile şi 3 luni. Cel căruia i se face această propunere poate să o accepte, acţiunea penală fiind stinsă definitiv, sau poate să o respingă sau să nu plătească suma arătată, caz în care Ministerul Public îşi recapătă libertatea de apreciere în sensul declanşării sau nu a urmăririlor. În materie de tranzacţie există şi o procedură simplificată ce se aplică infracţiunilor la circulaţia rutieră, caz în care iniţiativa o au funcţionarii de poliţie.

Medierea sau înţelegerea penală28 reprezintă o măsură alternativă sancţiunii penale prin care se evită dificultatea şi cheltuielile unui proces, dar, în acelaşi timp, se oferă o reacţie faţă de actul delincvent. Prin intermediul acestei

28 Procedura medierii a fost introdusă în Codul belgian de instrucţie criminală, Art. 216ter, prin Legea din 10 februarie 1994 ( alături de prevederile tranzacţiei, Art 216bis C.instr.crim). Alte reglementări sunt prevăzute şi în "Arrêté royal du 24 octobre 1994 portant les mesures d’exécution concernant la procedure de médiation pénale", Loi du 7 mai 1999 şi Loi du 17 avril 2002 (aceasta din urmă intrând în vigoare la 1 mai 2005!), http://www.ejustice.just.fgov.be


78

proceduri, procurorul poate propune autorului prezumat al unei infracţiuni să nu-l cheme în faţa jurisdicţiilor penale în schimbul acceptării şi respectării anumitor condiţii. La fel ca şi tranzacţia, declanşarea acestei proceduri este la iniţiativa procurorului, fiind deci unilaterală şi facultativă. Pentru declanşarea ei trebuie îndeplinite următoarele condiţii:

• fapta să nu atragă o pedeapsă principală mai mare de 2 ani închisoare. Aprecierea asupra pedepsei de 2 ani se face în raport de cuantumul pe care judecătorul ar putea să-l aplice în concret, luând în considerare eventualele circumstanţe atenuante;

• urmărirea să nu fie angajată prin sesizarea jurisdicţiei de fond, prin rechizitoriu adresat judecătorului de instrucţie sau prin constituirea de parte civilă în faţa judecătorului de instrucţie;

• este necesar acordul autorului prezumat al infracţiunii;

• acesta din urmă trebuie să se angajeze să plătească cheltuielile procedurii într-un termen fixat de procuror.

Pe lângă aceste condiţii pot fi luate anumite măsuri referitoare la victima infracţiunii29 şi la autorul prezumat, propuse separat sau cumulativ. Exempli gratia:

- procurorul îl poate convoca pe autorul prezumat al infracţiunii, invitându-l să indemnizeze sau să repare prejudiciul cauzat şi să prezinte dovada;

29 În materie de despăgubiri acordate victimei infracţiunii este util de menţionat ajutorul financiar al statului în folosul anumitor victime ale infracţiunilor de violenţă (Legea compensării victimelor din 1985, completată prin Legea din 1 august privind măsurile fiscale şi altele). Acestea se acordă dintr-un fond special din cadrul bugetului a Ministerului de Justiţie, alimentat prin contribuţia fiecărui condamnat (la fiecare condamnare la o pedeapsă principală penală sau corecţională condamnatul varsă o sumă de 10 franci în acest fond). Beneficiare sunt persoanele care au suferit atingeri grave aduse sănătăţii şi integrităţii corporale rezultând din crime cu violenţă: victimele directe, de exemplu, pentru invalidităţi temporare sau permanente, prejudicii morale sau estetice, suferinţe fizice sau psihice, cheltuielile necesare pentru constituirea de parte civilă, prejudiciul rezultat din pierderea unui an de şcolarizare, iar victimele indirecte – spre exemplu, prejudiciul moral ocazionat de moartea victimei, cheltuieli pentru constituirea de parte civilă, alte cheltuieli procedurale. Aceste victime trebuie să se constituie însă în prealabil parte civilă, ajutorul fiind subsidiar. O cerere în acest sens nu poate fi făcută decât după decizia instanţei de instrucţie sau instanţei de judecată sau, dacă autorul rămâne necunoscut, după un an de la constituirea de parte civilă. Metoda este originală, alte state instituind o obligaţie de plată în rândul contribuabililor. Din 1997 fondurile reprezentă anual aproximativ 170 milioane de franci belgieni, actualmente suma atinge valoarea de aproximativ 650 milioane franci belgieni.


79

- dacă este cazul, procurorul poate chema autorul prezumat şi pe victima infracţiunii, organizând o mediere asupra despăgubirilor şi a modalităţilor concrete de realizare a acesteia;

- tratamentul medical sau o altă terapie adecvată, dacă acestea se impun;

- după efectuarea unei anchete sociale, procurorul poate propune autorului prezumat să execute muncă în interesul general de cel mult 120 de ore într-un termen cuprins între 1 şi 6 luni;

- în condiţii similare se poate propune autorului prezumat urmarea unor cursuri de pregătire de cel mult 120 de ore.

Procedura medierii se declanşează astfel la iniţiativa procurorului, sesizând apoi serviciul de mediere din raza sa teritorială. Într-o primă fază, asistenţii de mediere intervin fie ca mediatori între autor şi victimă, fie realizează o anchetă socială, fie caută împreună cu autorul infracţiunii un loc de tratament sau terapie. Această faza se încheie cu un raport al asistentului de mediere care conţine fie condiţiile de mediere fie eşecul acesteia. Apoi procurorul cheamă părţile şi realizează un proces verbal ce cuprinde condiţiile medierii şi modalităţile de executare. Controlul respectării condiţiilor medierii se realizează de către asistentul de mediere sau de comisia de probaţiune. La sfârşitul medierii, sau în caz de eşec, un nou proces verbal este întocmit. Copia acestuia este comunicată autorului. Dacă procedura medierii este dusă la sfârşit, toate condiţiile acesteia fiind satisfăcute, acţiunea publică este stinsă definitiv. În caz contrar Ministerul Public îşi redobândeşte libertatea de apreciere în sensul deschiderii sau nu a urmăririi.

O caracteristică generală este realizarea programelor de mediere în baza experimentelor (există peste 500 în Europa, unul dintre exemplele de succes reprezentându-l Belgia). Teoretic, programele de mediere trebuie să se desfăşoare în afara procesului penal oficial, paralel cu acesta, dar menţinând totuşi legătura. Infractorul este în general obligat să urmeze un tratament medical sau să presteze muncă în folosul comunităţii. Astfel există unii autori care consideră că medierea penală ar trebui să fie mai severă, autorul infracţiunii fiind într-un cadru total lipsit de orice aspect sancţionator30. Voi încheia subliniind scopul programelor de mediere de a favoriza repararea imediată a prejudiciului infracţiunii şi indemnizarea victimei31, de a asigura o reacţie

30 Adam Cristophe, Fiorella Toro, La sous-utilisation de la médiation pénale: chiffres et processus, în Revue de droit pénal et criminologie, nº 5/1999, p. 993. 31 Dominique Gaillardot, Les sanctions pénales alternatives, în Revue internationale de droit comparé, nº 2/1994, p. 690.


80

promptă la infracţiunile minore, anihilând sentimentul nepedepsirii pe care îl are comunitatea ca în cazul unei reacţii întârziate a sistemului judecătoresc32, şi, de asemenea, poate constitui o ultimă şansă acordată autorului faptei pentru a-i aminti că se află la un pas de apariţia în faţa unui tribunal corecţional şi că îi rămâne o ultimă cale de a ieşi din circuitul judiciar33.

Şi în procedura penală belgiană, ulterior formulării unei plângeri penale, persoana vătămată prin infracţiune dobândeşte calitatea de persoană lezată care nu este parte în procesul penal, dar care beneficiază de o serie de drepturi din moment ce declară că a suferit un prejudiciu rezultând din infracţiune. Dar pentru ca victima unei infracţiuni să obţină repararea unui prejudiciu rezultând din infracţiune din partea instanţei de judecată trebuie să dobândească calitatea de parte civilă prin modalitatea constituirii de parte civilă. Aceasta se poate realiza fie pe cale de acţiune fie pe cale de intervenţie. Modalitatea constituirii de parte civilă pe cale de acţiune este o contrabalansare a imposibilităţii persoanei vătămate prin infracţiune de a exercita acţiunea penală. Astfel persoana lezată are posibilitatea de a pune în mişcare acţiunea publică prin aducerea acţiunii sale civile în faţa instanţelor penale.

Persoana lezată are două procedee de a pune în mişcare acţiunea publică, acestea neputând fi utilizate arbitrar:

1. Constituirea de parte civilă în faţa judecătorului de instrucţie. Aceasta se poate face în materie de crime şi delicte dacă judecătorul de instrucţie nu a fost sesizat pentru realizarea instrucţiei judiciare privind aceleaşi fapte. În acest caz, constituirea de parte civilă în faţa judecătorului de instrucţie este un act de punere în mişcare a acţiunii publice

2. În materie delictuală, persoana lezată se poate adresa direct Tribunalului Corecţional sau tribunalului de poliţie prin modalitatea citării directe, care pune în mişcare acţiunea publică, dacă aceasta nu a fost realizată anterior prin sesizarea judecătorului de instrucţie. Într-o asemenea ipoteză procurorul nu poate împiedica cursul acţiunii publice, instanţa trebuind să soluţioneze atât acţiunea civilă cât şi acţiunea publică, indiferent de solicitările Ministerului Public.

32 Françoise Alt-Maes, La contractualisation du droit pénal, mythe ou réalité ?, în Revue de science criminelle, nº 3/2002. p. 503. 33 Adam Cristophe, Fiorella Toro, op. cit., p. 989.


81

3. Reglementarea franceză

Franţa, de asemenea, adoptă în primul rând sistemul acuzaţiei publice (Art. 1, alin.1 CPP), Ministerul public34 fiind titularul acţiunii penale. Şi aici, în cazul anumitor infracţiuni trebuie precizat că anumite administraţii (vamă, poştă şi telecomunicaţii…) pot acţiona fie independent, fie alături de Ministerul public.

În acelaşi timp un loc important îl ocupă şi acuzaţia privată. Articolul 1, alin.2 CPP prevede că acţiunea penală poate fi în egală măsură pusă în mişcare de către victima infracţiunii, în condiţiile prevăzute de lege.

Frédérique Debove, în Tratatul său de drept şi procedură penală, include35 printre drepturile victimei şi posibilitatea de a pune în mişcare acţiunea publică:

1. pe calea unei plângeri cu constituire de parte civilă

2. prin citaţie directă.

Există astfel şi în reglementarea franceză o contrapondere a acţiunii Ministerului public, care, de altfel, este supusă tot principiului oportunităţii urmăririlor36. Această contrapondere a fost consacrată oficial prima dată în jurisprudenţă în 1906 (Chambre criminelle, 8 décembre 1906, affaire Placet dit Laurent-Atthalin37), actualmente fiind reglementată în Art. 1, alin 2 CPP.

Noţiunea de victimă este definită de Articolul 2 – persoana care suferă un prejudiciu personal şi direct din infracţiune. Pe de altă parte însă, de la începutul secolului XX, legiuitorul atribuie această calitate sindicatelor, ordinelor

34 Cu privire la organizarea Ministerului Public în Franţa - Frédérique Debove, François Falletti, Précis de droit pénal et de procédure pénale, Presses Universitaires de France, Paris, 2001, p.256-263, precum şi studiile : Jean-Pierre Dintilhac, Rôle et attribution du procureur de la République. Histoire et volutions. Nouvelles attributions résultant de la loi du 23 juin 1999 renforçant l’efficacité de la procédure pénale et de la loi du 15 juin 2000 renforçant la présomtion d’innocence et les droits des victimes. Perspectives, în Revue de science criminelle…, nº 1/2002. Revue de science criminelle et de droit pénal comparé, nº 1/2001, dedicat în întregime studiului Legii din 15 iunie 2000, intitulat ,,Une nouvelle procédure pénale? Etude de la loi du 15 juin 2000 renforçant…”; Bernard Bouloc, Chronique législative, La loi du 15 juin 2000 renforçant la protection de la présomtion d’innocence et les droits des victimes, în Revue de science criminelle et de droit pénal comparé, nº 3/2002, p. 633-636. 35 Frédérique Debove, François Falletti, op. cit., p. 229. 36 Cu privire la principiul oportunităţii, respectiv al legalităţii urmăririlor penale în diferite legislaţii – Jean Pradel, Droit pénal comparé, Dalloz, Paris, 1995, p. 485-494. 37 Jean Pradel Les grands arrêts de la procédure pénale, 3ème edition, Dalloz, 2001, p. 83-94.


82

profesionale şi unui număr crescând de asociaţii (asociaţia consumatorilor, protectorilor mediului, vânătorilor, pescarilor…)38.

Cu titlu de excepţie regăsim şi urmărirea din oficiu în cazul delictelor de audienţă în faţa jurisdicţiei de judecată şi urmărirea din oficiu în favoarea Camerei de Acuzare, care, sesizată cu o cauză aflată în stadiul de instrucţie, poate extinde urmărirea şi cu privire la alte fapte sau persoane decât cele reţinute de către judecătorul de instrucţie.

Şi în Franţa ,,adoptarea unei justiţii negociate se face în toate stadiile procedurii. Alternativele la urmărire, precum şi alternativele la încarcerare reclamă o propunere din partea unui reprezentant al statului, urmată de o acceptare din partea făptuitorului, această întâlnire de voinţe angajând obligaţii reciproce(…)Un bun acord valorează mai mult decât un bun proces…”. ,,Dar extinderea procedurilor alternative urmăririlor în afara cadrului actual al infracţiunilor mărunte nu este de dorit39”.

Cu privire la procedurile alternative, de exemplu medierea40, majoritatea autorilor consideră că aceasta reprezintă acelaşi lucru cu negocierile dintre procuror şi inculpat (procedura "plea bargaining") pe cale le întâlnim în dreptul anglo-saxon41.

Daciana–Lavinia Miclea

Jurist, masterand Universitatea Babeş-Bolyai, Facultatea de Drept

Colaborator, Institutul pentru Dezvoltare Umană şi Comunitară, Delphy, Cluj-Napoca

38 Jean Pradel, Droit pénal comparé, p. 481; Jean Volf , La privatisation rampante de l’action publique, în La semaine juridique nº 27/2004, 1217-1220. 39 Françoise Alt-Maes, La contractualisation du droit pénal, mythe ou réalité ?, în Revue de science criminelle…, nº 3/2002, p. 515, respectiv p. 501. 40 Eca wa Lwenga, Le cadre légal et réglementaire de la médiation pénale en France, în Revue de droit pénal et de criminologie, nº 12/2002, p. 1156-1176, precum şi Legea din 16 mai 2004, http://www.legifrance.gouv.fr 41 exempli gratia, Jean Pradel evocă ,,o consacrare a procedurii "plea bargaining" á la française” – apud Françoise Alt-Maes, op. cit., p. 514, nota de subsol (51); Xavier Pin, op. cit., p. 247. Xavier Pin vede şi în în tranzacţie o formă de ,,justiţie consensuală substitutivă” (apud F. Alt-Maes, ibidem). Tot în acest sens, Jean-Pierre Dintilhac, op. cit., p. 40: ,,La loi du 23 juin 1999 renforçant l’efficacité de la procédure pénale introduit une innovation importante: la composition pénale; <<plea barganing>> á la française…”.


83

BIBLIOGRAFIE:

• Code d’instruction criminelle belge (6ème édition á jour au 1er septembre 2004, ,,Codes de poches”, par Marie-Aude Beernaert, François Tulkens, Damien Vandermeersch, Edition Bruylant, Bruxelles, Belgique, 2004)

• Code de procédure pénale ( Paris, 2002 , par Gilbert Azibert) • German Criminal Procedure Code (Strafprozeßordnung (StPO) in der

Fassung der Bekanntmachung vom 07. April 1987 (BGBl. I S. 1074, 1319), zuletzt geändert durch Art. 1 des Gesetzes zur strafverfahrensrechtlichen Verankerung des Täter-Opfer-Ausgleichs und zur Änderung des Gesetzes über Fernmeldeanlagen vom 20. Dezember 1999 (BGBl. I S. 2491). Translated and published by the Federal Ministry of Justice, HTML edition by Lawrence Schäfer and © 2001 Gerhard Dannemann, downloaded)

• Il Codice di Procedura Penale italiano, http://www.europarl.eu.int • Il Codigo Procedural Penal espagnol, http://www.europarl.eu.int • Bosly, Henry-D, Damien Vandermeersch, Droit de la procédure pénale,

Edition La Charte Brugge, Bruxelles, Belgique, 2003, 3ème édition

• Debove, Frédérique, François Falletti, Précis de droit pénal et de procédure pénale, Presses Universitaires de France, Paris, 2001.

• Beernaert, M.-A - La loi du 19 décembre 2002 portant extension des possibilités de saisie et de confiscation en matière pénale, în Revue de droit pénal et de criminologie, 2003, p.565-589

• de Andrade, Aurélie - Une particularité de la procédure pénale applicable aux militaires: l’avis du Ministre de la Défense, în Revue de science criminelle et de droit pénal comparé, nº1/2002, p.71/80.

• Masset, A, Derenne-Jacobs, C. - La loi du 4 mars 1997, în Revue de droit pénal et de criminologie, 1997, p. 848-867

• Merigeau, M. - La victime et le système pénal allemand, în Revue de science criminelle et de droit pénal comparé, 1994, p.55 et s.

• Minke, Christophe - La légitimité oubliée du premier juge de l’affaire. Orientation des dossiers pénaux par le ministére public et garanties jurisdictionnelles, în Revue de droit pénal et de criminologie, nº 7-8/2003

• Morlet, Pierre - Quelques considérations sur le statut pénal des gouvernants étrangers d’aprés l’arrêt de la Cour Internationale de Justice du 14 février 2002 ( l’arrêt KADHAFI et l’affaire dite<<JERODIA>>) în Revue de droit pénal et de criminologie, nº 11/2001, p. 979-1003.


84

• Nouwynck, L. - Politique criminelle et institutionnalisation du collège des procureurs généreux în Revue de droit pénal et de criminologie, 1997, p. 832-867

• Pierre Morlet, Quelques considérations sur le statut pénal des gouvernants étrangers d’aprés l’arrêt de la Cour Internationale de Justice du 14 février 2002 ( l’arrêt KADHAFI et l’affaire dite<<JERODIA>>) în Revue de droit pénal et de criminologie, nº11/2001

• Pradel, Jean, L. Leigh, - Le Ministère public. Examen comparé des droits anglais et français, în Revue de droit pénal et de criminologie, 1989, p.223 et s.

• Pradel, Jean, - Droit pénal comparé, Dalloz, Paris, 1995

• Sendra, V. - L’accusation publique en Espagne, în Revue de science criminelle et de droit pénal comparé, 1994, p.739 et s.

• Vandermeersch, Damien - Droit continental versus droit anglo-americain. Quels enseignements pour le droit belge de la procédure pénale ? în Revue de droit pénal et de criminologie, nº 6/2001

• Verdussen, Marc, - La répression pénale des ministres et des parlementaires en Belgique, în Revue de science criminelle et de droit pénal comparé, nº 4/2001, p. 771-779.

• Volf, Jean - La privatisation rampante de l’action publique, în La semaine juridique nº 27/2004

• wa Lwenga, Eca - Le cadre légal et réglementaire de la médiation pénale en France, în Revue de droit pénal et de criminologie, nº 12/2002

JURISPRUDENŢĂ

• Pradel, Jean Les grands arrêts de la procédure pénale, 3ème edition, Dalloz, 2001 (Chambre criminelle, 8 décembre 1906, affaire Placet dit Laurent-Atthalin, p. 83-94).

• Giudicelli, André Chronique de jurisprudence, Procédure pénale, în Revue de science criminelle et de droit pénal comparé, nº 1/2002, p.128 şi urm.

• Giudicelli, André Chronique de jurisprudence, Procédure pénale, în Revue de science criminelle et de droit pénal comparé, nº1/2003, p. 125-126.

• Revue Dalloz - 2000: p. 71; 183; 215; 247; 369; 775.

- 2001: p. 1141; 2947; 3169.

- 2002: p. 1321.

- 2003: p. 1504.


85

• Revue de droit pénal et de criminologie - nº 8/1996, p. 790; nº12/1999, p.1331-1334; nº 6/2001, p. 592-593; nº 7-8/2001, p. 721- 725, 726-729; nº 7-8/2003, p. 1168-1070; nº 11-12/2003, p.1241-1221.

Motoare de căutare legislaţie:

• http://www.europarl.eu.int

• http://www.legifrance.gouv.fr

• http://www.ejustice.just.fgov.be

• http://www.lib.gla.ac.uk

• http://www.lexis nexis.fr


86

Adevăratul sens al vieţii trebuie descoperit mai degrabă în lume decât în interiorul omului sau în psihicul său. Starea umană întotdauna îndreaptă, şi este îndreptată, către ceva sau cineva, altul decât sine: este, fie un sens de împlinit, fie o altă fiinţă umană de întâlnit. Cu cât uiţi mai mult de tine – dăruindu-te cauzei de a servi sau de a iubi pe altcineva – cu atât eşti mai uman şi mai realizat. Victor Frankl


87

INDIVIDUALISMUL METODOLOGIC o abordare socio-economică: Raymond Boudon versus Ludwig von Mises

Chiar dacă omul nu poate crea împrejurările, le poate folosi pe cele ce se ivesc.

B.P.Schelly

1. Introducere

În lucrarea de faţă intitulată „ Individualismul metodologic: o abordare socio- economică” îmi propun să realizez o paralelă între două poziţii disciplinare diferite care tratează acelaşi subiect şi anume acela al paradigmei individulalismului, din punct de vedere metodologic. Această încercare de a pune faţă în faţă două discipline socio-umane diferite aduce în prim plan doi reprezentanţi de seamă ai sociologiei şi ai economiei moderne: Raymond Boudon şi Ludwig von Mises.

Scopul principal al lucrării este de a scoate în evidenţă faptul că atât economia, cît şi sociologia folosesc abordări asemănătoare în ceea ce priveşte tratarea acţiunii umane sub aspect metodologic, bineînţeles din punctul de vedere al celor doi mari reprezentanţi ai disciplinelor.

În cercetarea mea am pornit de la următoarele interogaţii: ce este individualismul metodologic în sociologie şi în economie? care este rolul acţiunii umane în definirea conceptului deja menţionat? ce anume au în comun cele două abordări sociologică cît şi economică? prin ce difera acestea două? care este limita celor două puncte de vedere?

Introducerea lucrării urmăreşte clarificarea paradigmei individualismului metodologic atăt din punct de vedere sociologic cât şi economic. Capitolul I îi este dedicat părintelui sociologiei moderne şi anume lui Max Weber, care tratează tema aleasă de mine la un nivel teoretic impresionant. Următoarele două capitole tratează individualismul metodologic, cu referire la tema acţiunii umane din perspectivă economică şi sociologică a lul von Mises şi Boudon, împreună cu referire la principlalele lucrări ale reprezentanţilor şi anume „Actiunea umană- un tratat de economie”a lui Ludwig von Mises şi „Logica socialului”, „Efecte perverse şi organizare socială” a lui Raymond Boudon. Capitolul IV vizează acţiunea umană sub aspectul „confruntării” lui homo sociologicus cu homo oeconomicus.

2. Concept În sesns larg, în cadrul disciplinelor socio-umane, individualismul

metodologic se înscrie ca parte integrantă a paradigmei individualiste care


88

propune preponderenţa individului asupra structurilor sociale42. Opusă paradigmei individualiste este paradigma holistă, pentru care macrosocialul,comunităţile şi societăţile în ansamblul lor contează; accentul nu este pus pe individ.

Din punct de vedere al caracterului teoretic, individualismul metodologic vizează modul în care trebuie privită umanitatea şi anume ca sumă a acţiunilor unor entităţi individuale care posedă toate abilităţile necesare pentru a desfaşura acţiuni care să le scoată în evidenţă individualitatea. Deci, individualismul metodologic urmăreşte explicarea faptelor sociale, economice etc. acele aspecte care diferenţiază în mod radical faptele colective de cele individuale. Conceptul central în cadrul paragmei individualismului metodologic este acţiunea umană, definită ca sumă de intenţii, scopuri, idei materializate în activităţi desfaşurate de actorii individuali.

În cadrul sociologiei, cercetătorul porneşte de la fapte singulare, urmând ca apoi să refacă imaginea totalităţii sociale. Munca lui se centreză în jurul trecerii de la individual la colectiv şi de aceea este esenţial să admită o continuitate indispensabilă înte individ şi social. Atunci care este rolul individualismului metodologic? Individualismul metodologic face posibilă înţelegerea acţiunii actorului social în universul său particular. Analizând fapte unice, particulare sociologul va putea înţelege universul macrosocial.

Pentru a explica ceea ţine de social este nevoie de a lua în considerare toate condiţiile acţiunii umane(cele culturale, economice, psihologice etc.)43. Adoptarea unui asemenea punct de vedere în abordarea acţiunii sociale implică o „concepţie despre ordinea socială bazate pe spontaneitate, pe caracterul conflictual, divergent al acţiunilor întreprinse de diferiţi indivizi”44. Dincolo de acest caracter se află interesele care stau la baza acţiunilor individuale şi care se completează unele pe celelalte, acordul lor dând naştere unei armonii sociale iar dezacordul lor unei dezordini sociale. Altfel spus, tot ceea ce ţine de actiunea umană se centrează în jurul intereselor, motivelor şi scopurilor actorilor sociali care acţionează întotdeuna în favoarea atingerii acestor obiective; totalitatea acţiunilor formând sistemul de ordine socială.

În cadrul economiei, individualismul metodologic se îndreaptă analiza pe individ, pe individul care acţionează, în măsura în care alege, pe baza preferinţelor şi valorilor sale. Ponind de la individ, economia acţionistă şi-a putut întemeia analiza activităţilor economice şi a producţiei pe valorile şi dorinţele consumatorilor individuali. Este vorba bineînţeles de microeconomie 42 Rotariu, Iluţ-Sociologia(ediţia a doua), pag, 85 43 Ibidem, pag 89 44 Rădulescu, Sorin M.-H omo sociologicus: raţionalitate şi iraţionalitate în acţiunea umnă, pag. 27..


89

care este întemeiată tocmai pe lucrurile enumerate mai sus, la fel ca şi în cazul analizei bazate pe individualismul metodologic din sociologie.

Analiza microeconomică este importantă deoarece „activitatea productivă se bazează pe anticipările referitoare la satisfacerea cererii consumatorilor”45.Cererea consumatorilor se formează din combinarea şi interacţionarea ierahiei de preferinţe şi valori ale acestora. Astfel cunoscând dorinţele şi preferinţele consumatorilor individuali oferta de pe piaţă poate să le satisfacă la un nivel maxim.

Un alt nivel al analizei microeconomice se centrează în jurul activităţii productive. În acest caz apare din nou individul care este singurul în măsură să decidă asupra valorii bunurilor şi serviciilor. Nici o activitate productivă, indiferent dacă antrenează muncă sau alţi factori de producţie nu poate conferi valoare bunurilor şi serviciilor ; valoarea constă în evaluările subiective ale consumatorilor individuali.46 Deci o asemenea analiză se pretează la a fi discutată în termenii metodologiei individualiste. Ce înseamnă totuşi metodologie economică individualistă? Practicitatea acestui tip de metodologie, la fel ca şi în sociologie, este faptul că urmăreşte aspectele microenomice pentru a realiza apoi un tablou complet al paletei largi de consumatori individuali.

După ce am văzut ce îseamnă individualismul metodologic şi acţiunea umană, în continuare voi detalia acest subiect prin prisma lui Raymond Boudon şi Ludwig von Mises, dar nu înainte de a discuta pe scurt teoria lui Max Weber, ca precursor al individualismului metodologic.

3. Weber : o viziune individualistă asupra lumii Atunci când facem referiri la individualismul metodologic trebuie să

vorbim în mod obligatoriu de Max Weber, părintele sociologiei moderne. Care este contribuţia acestuia în domeniul metodologiei sociologice şi a economice? În lucrările de mare valoare „Economie şi societate” şi „Etica protestantă şi spiritul capitalismului”, se poate identifica tematica variată care urmăreşte linia sociologiei dar şi a economiei: înţelegerea interpretativă a conduitei sociale, explicarea cauzelor, a cursului şi a efectelor ei, (de unde şi sociologia comprehensiv-explicativă a lui Weber); accentul din analiza sociologică cade pe actorii umani care performează anumite comportamente atât individuale cât şi sociale. Este vorba de vestita acţiunea umană despre care voi vorbi pe larg. O altă temă importantă în sociologia lui Weber este explicaţia cauzală pe care o oferă acesta în legătură cu apariţia dar mai ales dezvoltarea capitalismului;

45 Von Mises, Ludwig- Capitalismul şi duşmanii săi, pag. 213 46 Ibidem, pag. 220


90

Weber a observat ca fenomenul capiatalismului are o amploare deosebită în zonele unde existau protestanţi deoarece aceştia fiind influenţaţi de etica religioasă reuşesc să acumuleze capital. Bineînţeles că acestea sunt doar câteva din temele fundamentale ale sociologiei weberiene, dar tematica lucrării mă constrânge la a discuta doar aspectele legate de individualismul weberian şi aboradarea sa socio-economică a realitătii.

Să revenim deci la sociologia comprehensiv- explicativă a lui Weber. Aceasta presupune o viziune individualistă şi în concluzie o metodologie individualistă. Explicarea socialului porneşte de la înţelegerea a ceea ce este în interiorul indivizilor, care acţionează în mod independent, dar acestă înţelegere necesită şi o anumită interpretare din partea sociologului, ceea ce înseamnă o explicaţie subiectiv-obiectivă.

Ce este de fapt individul pentru Weber? Individul este actorul social uman care are o anumită „conduită”47 influenţată de motivaţiile, scopurile, intenţiile sale. Conduita reprezintă comportamentul uman căruia îi este ataşată o semnificaţie proprie, individuală pentru fiecare subiect uman. Conduita umană presupune ideile pe care un individ le are dar şi acţiunea propriu-zisă. Indivizii sunt dotaţi cu libertate de acţiune şi conşiinţă, dar şi cu sentimente, emoţii şi valori, de aici rezultând faptul că aceşti indivizi necesită un tratament special- tratarea lor ca entităţi individuale. Deci toate aceste lucruri purtătoare de semnificaţii, trebuie reconsituite în mod logic de către cercetător şi apoi înţelese şi explicate. Înţelegerea se poate realiza prin empatie, adică cercetătorul se poate transpune ca trăire şi gândire în locul subiectului uman.

Cercetarea acţiunii sau conduitei umane presupune, înafara descrierii cursului său şi deconstrucţia semnificaţiilor acţiunii bazate pe calculul raţional dar şi pe elementul iraţional indispensabil unei asemenea acţiuni. În acest sens, Weber descoperă mai multe tipuri de acţiuni: acţiunea raţională orientată spre scop(presupune o coordonare între scopuri şi mijloace, un calcul raţional, un plan de acţiune), acţiune raţională orientată spre valoare( presupune o conduită ataşată de etică, religie, artă sau mai bine spus simboluri, ritualuri etc.) , acţiune de tip tradiţional(bazată pe comportamente anterioare). După cum am menţionat mai sus, lumea pntru Weber este atât raţională cât şi iraţională. Adoptarea unei conduite raţionale presupune efectuarea unui număr de opţiuni în funcţie de o meditaţie profundă asupra valorilor şi asupra relaţiilor dintre conduită şi judecăţiile de valoare implicate în conduită. Judecata de valoare vizează două enuţuri de forma „e bine pentru că aşa e bine”(impersonală) şi „eu cred că aşa e bine”(personală).48

47 Weber, Max- Economie şi societate, pag 56 48 Aluaş, Ion-Studii weberiene


91

Acum să revenim la partea economică a teoriei lui Weber care a avut mare influenţă atât în sociologie cât şi în economie. Din punct de vedere economic, individul uman este raţional, în sensul că în urma acţiunii sale va obţine profit. Ca să obţină profit, omul face calcule, câştigă timp, investeşte, acumulează, face economii şi reinvesteşte. Acestea sunt caracteristicile unui capitalist. Weber observă că aceste caracteristici se înltâlnesc cel mai adesea protestanţi şi că acestea izvorăsc din concepţia religioasă despre scopul omului în lume, şi anume acela de a arăta divinităţii că merită mântuirea, care poate fi câştigată doar prin muncă, abţinere de la plăcerile lumeşti.49 Ia-tă aici este vorba tot de actorul uman care acţionează raţional în având ca scop suprem mântuirea sau în termeni weberieni de acţiunea raţională orientată spre valoare. Chiar dacă etica protestantă este înrădăcinată la nivel colectiv, ca şi atitudine religioasă, comportamentul indivizilor este unul individual, fiecare îşi urmăreşte propriul scop acela de a intra în graţiile divinităţii. Deci acţiunea raţională economică în acest caz are ca scop ultim o valoare supremă religioasă- comuniunea cu divinitatea.

În concluzie, teoria sociologică a lui Weber, axată pe o viziune individualistă despre societate, urmăreşte explicarea fenomenelor umane prin raportatarea la individul care acţionează în vederea atingerii propriilor interese, scopuri având la dispoziţie diferite mijloace. Metodologia lui Weber se centrează pe un individualism metodologic mai puţin accentuat decât la Boudon, despre care voi vorbi în capitolul următor. Individualismul metodologic la Weber pune accent pe acţiunea realizată în mod particular de individ; această acţiune este raţională din punctul de vedere al actorului social şi poate deveni raţională şi pentru cercetător în momentul în care este înţeleasă. Deci conceptul de raţionalitate este cel care primează în teoria sociologiei acţiunii lui Weber.

4. Perspectiva sociologică asupra individualismului metodologic şi

asupra acţiunii umane: Raymond Boudon În cadrul sociologiei contemporane, Raymond Boudon are un loc bine

definit. Cunoscut ca un important exponent al paradigmei individualismului metodologic, sociologul francez este actualmente profesor la Sorbona. Primul efort ştiinţific al lui Boudon s-a centrat în jurul aportului gândirii matematice în ştiinţele sociale şi în jurul concordanţei dintre observaţii şi teorie; aici ca lucrări putem aminti: A quoi sert la notion de structure (1968), Les Méthodes en sociologie (1969), Les Mathématiques en sociologie (1971), L’analyse mathématique des faits sociaux (1967). Apoi se dedică investigaţiilor privind

49 Weber, Max- Etica protestantă şi spiritul capitalismului, pag. 97


92

empirismul şi reflecţia teoretică metodologică, lucrând împreună cu Paul Felix Lazarsfeld cu care va publica: Vocabulaire des Sciences Sociales (1965), L’analyse empirique de la causalité (1966) et L’analyse des processus sociaux (1970). 50Identificând fenomenele macrosociale pornind de la fenomenele microsociale şi întelegându-le ca fenomene circumscrise în logica comportamentului individual scrie lucrările: Effets pervers et ordre social (1977), La Logique du social(1979), La place du désordre(1984), care se bazează pe un punct de vedere individualist metodologic pe linia lui Weber; lucrarea l’inégalité des chances (1973) se înscrie şi mai bine pe acestă linie. Alte lucrări importante sunt L’idéologie ou l’origine des idées reçues (1986) L’art de se persuader (1990), Juste et le Vrai (1995), Le sens des valeurs (1999)51, în care abordează problematica teoriei acţiunii raţionale a individului despre care voi discuta pe parursul acestui capitol.

După acestă scurtă prezentare bibliografică a lui Raymond Boudon, voi trece în revistă câteva lucruri despre teoria individualismului metodologic în viziunea autorului, după care voi exemplifica teoria cu idei din lucrările sale mai importante. La sfrârşitul capitolului voi avea în vedere căteva critici personale despre teorie.

După cum am mai menţionat, Raymond Boudon se înscrie pe linia teoretică a individualismului metodologic. Individualismul metodologic în viziunea lui Boudon gândeşte explicaţia sociologică prin prisma indivizilor care acţionează. Orice fapt, fenomen sau proces social este un efect al acţiunilor individuale. “Un individ este o persoană umană, grup organizat şi dotat cu capacitatea de decizie, capabil să-şi propună realizarea unor scopuri în virtutea unor motivaţii şi intenţii.”52 Deci individual reprezintă atomul logic al acţiunii, de fapt el este singurul care poate reliza o acţiune, ceea ce îl diferenţiază de celelalte vieţuitoare. “Un alt principiu al individualismului metodologic este faptul că acesta consideră că orice acţiune individuală tinde spre finalitate.”53 Indivizii umani urmăresc anumite obiective care urmăresc satisfacerea necesităţile şi interesele lor; vorbim de o capacitate de adaptare a mijloacelor disponibile la scopuri urmărite. Boudon aduce în discuţie, mergând pe linia weberiană, dotarea indivizilor cu raţionalitate care le permite să ducă la bun sfârşit acţiunea prin găsirea celor mai potrivite mijloace pentru atingerea ţelurilor. Sociologul trebuie să înţeleagă acţiunile indivizilor în sensul metodologiei comprehensiunii a lui Weber, în funcţie de contextual social şi 50http://www.cnam.fr/lipsor/dso/articles/fiche/boudon.html, articolul Raymond Boudon, accesat în data de 5.042005 51 Idem 52 Boudon, Raymond-Texte sociologice alese(studiu introductiv), pag.15 53 Ibidem, Pag. 19


93

contextual desfaşurării acţiunii. În final, cercetătorul ajunge “să recostruiască logic faprul social studiat ca rezultat al interacţiunilor individuale.”54 Aceste lucruri reprezintă foarte sumar teoria individualismului metodologic în viziunea lui Boudon.

Aspectele teoretice ale sociologiei boudoniene merg în profunzimea explicaţiei, până la nivelul intenţional al acţiunilor individuale. Aspectul intenţional se împleteşte foarte bine cu interacţiunile dintre indivizi. Apare aici o interogaţie: ce situaţii se formeză atunci când interesele indivizilor intră în contradicţie? Atunci interacţiunile indivizilor apar ca un conflict la nivel social care reprezintă o parte care fundamenteză într-o oarecare măsură structura relaţiilor dintr-un grup. În cadrul interacţiunilor care se formează există un anumit ehilibru care nu permite disturbarea majoră a tipurilor de relaţii existente la un momentdat în societatea respectivă. Boudon susţine totuşi ideea împletirii aspectelor sociologice calitative cu cele cantitative pentru o explicaţie sociologică mai peformantă. Este nevoie de calitativ atunci când interpretăm datele cantitative, facem o investigare calitativă când dorim să aprofundăm un subiect. Cantitativul se împleteşte cu calitativul la fel cum teoria se combină cu practică şi interpretarea cu comprehensiunea. În ultima frază am adus în discuţie două concepte cheie penru sociologia lui Boudon: interpretare şi comprehensiune pe care le voi detalia.

Noţiunea de comprehensiune se află înaintea înaintea noţiunii de interpretare, deoarece este indicat mai întâi să înţelegi ca apoi să poţi interpreta şi fenomenul studiat. „Noţiunea de comprehensiune ne arată posibilitatea de a regăsi cauza comportamentului actorului social:”55 Cauza comportamentului individului reprezintă tocmai scopul urmărit de către acesta. Interogaţii: care este scopul individului sau de ce se comportă acesta într-un anumit mod? Individul are un comportament care atestă intenţii şi motive. Sociologul trebuie să înţeleagă aceste intenţii şi motive. De aici definţia comprehensiunii: „explicarea unui fenomen social care presupune determinarea comportamentelor individuale care îl produce precum şi posbilitatea de a înţelege aceste comportamente”.56 În opinia lui Boudon comportamentul unui individ este întotdeauna comprehensibil, în măsura în care sunt cunoscute motivele şi scopurile sale. Atitudinea comprehensivă se poate dobândi prin empatie (transpunerea cercetătorului în locul actorului social, dar nu în sensul trăirii sentimentelor şi gândurilor actorului, ci să stabileşti relaţii între situaţia

54 Ibidem , pag. 20 55 Boudon, Raymond-Texte sociologice alese(studiu introductiv),pag. 23 56 Boudon, Raymond- Tratat de sociologie, pag.30


94

individului şi acţiunea sa. Acest lucru înseamnă a fi obiectiv prin transpunerea în subiectiv.

* Am adus în discuţie un cuplu de concepte importante în explicaţia

sociologică, şi anume obiectiv-subiectiv. Consider că în cadrul sociologiei individualiste, obiectiv înseamnă un joc de implicare-detaşare al cercetătorului. Acesta se detaşează de el însuşi pentru a se implica în alt univers decât al propriei sale persoane. Atitudinea obictivă reiese din comprehensiunea acţiunii faptului studiat, şi anume dacă scopul şi motivele individului au fost înţelese, atunci atitudinea sa a fost una obiectivă. Cercetătorul a menţinut un anume echilibru în jocul de implicare –detaşare. Totuşi cercetătorul poate să alunece uşor spre subiectivism, deoarece având de-a face cu subiecţi umani, acesta poate să judece prin prisma propriilor valori sau să judece doar prin prisma subiectivităţi indivizilor studiaţi. Deci, scopul sociologiei acţiunii este de a explica lucrurile subiective în maineră obiectivă.

Raţionalitatea este un alt aspect decisiv în sociologia lui Boudon. O definiţie a raţionalului este dată de Karl Popper, pe care Boudon îl parafrazează în eseul despre acţiunea umană din Tratatul de sociologie: „Un act poate fi considerat raţional din momentul în care individul poate să-şi precizeze motivele, oricare ar fi ele.”57 Deci, nu numai că motivele şi scopurile individului fac obiectul unei sociologii a acţiunii dar şi faptul că acestea sunt raţionale. Raţionalitatea conduce la comprehensiune şi interpretare. Boudon mai afirmă că „postulatul de raţionalitate este un principiu metodologic şi că sociologia consideră că un comportament este raţional ori de câte ori este în măsură să ofere pentru el o explicaţie de genul: este comprehensibil faptul că actorul X s-a comportat în maniera Y, deoarece în situaţia în care se afla, avea motive întemeiate să o facă.”58 A fi raţional înseamnă a folosi cele mai bune mijloace pentru a-ţi atinge scopul. În acest fel raţionalitatea capătă un sens utilitar59: mijlocul respectiv corespunde interesului actorului social, de aceea acesta îl va utiliza în acţiunea sa. Boudon vorbeşte şi de un tip particular al raţionalităţii, anume raţionalitatea obiectivă care reprezintă momentul în care individul foloseşte mijoacele obiectiv în raport cu nivelul cunoaşterii sale în vederea atingerii unui obiectiv. De exemplu, un specialist în domeniul construcţiilor de maşini va folosi cele mai rezistente materiale, cea mai nouă tehnică şi pe cât posibil cele mai mici costuri. Aceasta este o acţiune logică dn

57 Boudon, Raymond-Tratat de sociologie, pag 37 58 Ibidem, pag 40 59 Ibidem, pag. 41


95

punct de vedere teoretic; în practică de fapt actorul social alege ceea ce este cel mai puţin rău, nu cel mai bun.

În lucrarea „ La place du desordre”, Boudon explică faptul că raţionalitatea actorului social este limitată60 în anumite situaţii. În aceste situaţii, este iraţional să inventariezi toate mijloacele posibile, mai ales că actorul social este posibil să se afle într-o criză de timp. Atunci actorul social, recurge la mijloacele mai uşor accesibile. În alte cazuri, nu este posibil să stabilim dacă o acţiune este raţională sau iraţională; individul acţionează sub impuls de moment, cu o oarecare incertitudine. Caracterul incert al situaţiei poate revela raţionalitatea, doar că acesta este limitată şi acest lucru trebuie precizat.

Concepţia lui Boudon se centrează pe ideea de „efecte perverse”61, efecte care denumesc drept un rezultat neintenţionat al acţiunilor individuale orientate de intenţii, rezulattate care pot fi negative sau pozitive, dezirabile sau indezirabile din perspectiva agentului acţional.62Boudon afirmă că termenul de efecte perverse este împrumutat de la economişti iar în limbaj specific înseamnă” efecte emergente, de compunere sau dialectice”63 De exemplu, un individ cumără un produs acum pentru a-l folosi abia luma viitoare; în acest fel el contribuie la menţinerea inflaţiei. Mai există persoane care acţionează la fel; suma acestor acţiuni individuale formează efectul social pervers.64

Din exemplul următor se ridică o interogaţie (cozile de duminică de la cofetărie produc efecte perverse în sensul că atunci când soseşte individul se aşează la coadă deoarece ritmul în care sunt serviţi clienţii diferă de cel în care sosesc. Clienţii sunt nevoiţi să aştepte, adică să piardă un timp pe care ei doresc să-l piardă) şi anume: care este consecinţa efectelor perverse? În primul rând, efectele perverse produc neplăceri colective(actorul este constâns la aşteptare dacă doreşte să procure lucrul dorit), în al doilea rând, aceste acţiuni simultane ale oamenilor se traduc ca fiind neplăcute sau neaşteptatte pentru ceilalţi indivizi, în orice caz nu făceau parte din planurile lor.

Acţiunile individuale (dorinţa de a cumpăra prăjiturele) pot coincide pentru mai mulţi indivizi; atunci aceste acţiuni produc efecte neplăcute la nivel colectiv. Atunci când vorbeam despre acţiunile individuale diferite care pot să producă stări conflictuale la nivel colectiv în momentul în care interesele indivizilor nu coincid, mă refeream la faptul că totalitatea acestor tipuri de acţiuni produc dinamică socială, schimbare socială.Totalitatea acţiunilor individuale care se agregă în sistemul de interacţiuni produc neajunsuri sau 60 Boudon, Raymond-Texte sociologice alese, pag. 293 61 Boudon, Raymond-Efecte perverse şi organizare socială, 62 Boudon, Raymond –Texte sociologice alese, pag. 36 63 Idem, Efecte perverse şi ordine socială, pag. 18 64 Ibidem, pag.19


96

uneori chiar binefaceri care se resimt după cum spuneam la nivel colectiv. În funcţie de caz, schimbarea socială poate fi datorată conflictelor, opoziţiilor de interese, decalajelor sau contradicţiilor între instituţii. Resimţirea acestora la nivel social poate să producă schimări în sistem; de pildă că să se evite cozile de la magazine se angajează mai mult personal şi se serveşte la mai multe tejghele. Vorbeam mai sus de binefaceri produse celorlaţi actori sociali neintenţionat în cadrul acţiunilor individuale; de obicei aceste cazuri sunt mai rar întâlnite. Un exemplu de acest gen: atunci când ai o progamare la stomatolog şi întârzii şi persoana care este programată înaintea ta întârzie; acţiunea din urmă îţi aduce beneficii deoarece efectul ei anihilează efectul întârzierii tale.

În cazul efectelor perverse, putem oare să discutăm de raţionalitatea actorului social? Mai degarbă putem discuta de intenţionalitatea individului decât de raţionalittaea lui. Atunci când îşi propune să relizeze o anumită acţiune, să cumpere prăjiturele, nu îşi propune să stea la coadă să se enerveze şi să piardă timp sau să îi deranjeze pe ceilalţi indivizi. Cel care stă la coadă are intenţia personală de a cumpăra prăjituri fără să se gândescă la efectele pe care le are această acţiune pentru ceilalţi care au acelaşi scop. Acţiunea şi intenţia produc deci contradicţii la nivel colectiv65 cât şi la nivel individual.

Pe scurt, ceea ce Boudon vrea să arate este că din punct de vedere logic este posibil ca „nici un membru al societăţii nu reuşeşte, anumiţi membrii ai socieţăţii, toţi membrii socieţăţii reuşesc să-şi atingă obiectivele individuale, producând simultan binefaceri sau neplăceri colective; fiecare dintre aceste binefaceri sau neplăceri aplicându-se numai la anumiţi sau la toţi membrii societăţii.”66

În lucrarea „ La logique du social”, continuă linia acţiunii umane individuale din punctul de vedere al logicii actorului social. Boudon afirmă că este extrem de dificil să delimitezi acţiunile logice individuale de cele non-logice67, raţionalitate fiind în funcţie de poziţia actorului social. De aici rezultă obiectul sociologiei boudoniene şi anume analiza sistemelor de interacţiune care se formeză în urma acţiunilor logice şi non-logice.

Vorbind de sisteme de interacţiune, acestea pentru sociologul francez sunt funcţionale şi non-funcţionale68. Sistemul funcţional reprezintă procesul de interacţiune dintre rolurile sociale ale idivizilor, care sunt funcţiile pe care fiecare individ le are într-o societate. Sistemele non-funcţionale sunt definite ca sisteme interdependente iar aici avem ca exemplu un individ care stă la 65 Raymond, Boudon-Efecte perverse şi ordine socială, pag. 35 66 Ibidem, pag. 27 67 Raymond, Boudon-La logique du social, pag 47 68 Ibidem, pag. 50


97

coadă la cinema. Putem vorbi de logică în cazul sistemelor de interacţiune funcţionale şi de non-logică în cazul sistemelor de interacţiune non-funcţionale, după cum am arătat că în acest caz este vorba mai degrabă de intenţie decât de raţionalitate.

Raţionalitatea actorului social este evidentă în cazurile în care acesta are posibilitatea de a alege mai multe mijloace pentru a-şi atinge scopurile; de exemplu atunci când este nevoit să accepte situaţii date ca atare, (trebuie să stea la coadă pentru a-şi procura bilete), nu vobim de raţionalitate. Deci vorbim de intenţionalitate a unei acţiuni care nu cunoşte mai multe alternative de rezolvare.

Determinismul şi constrangerea69 reprezintă alte două concepte cheie în sociologia acţionistă a lui Boudon. Putem vorbi de libertatea actorului social doar în contextul în care se află acesta. Asta nu înseamnă că este liber în sensul de liber a lui Rousseau, ci este liber în măsura în care are posibilitatea de a alege. El se confruntă cu alegeri şi opţiuni care îi sunt accesibile total sau parţial, nu există control personal asupra tuturor variantelor posibile de opţiune. De pildă, un actor este liber să decidă dacă va merge sau nu la cinema, dar nu este liber să-şi stabilescă singur salariul; ultima variantă poate fi modificată în măsura în care individul se dovedeşte capabil să primească un salariu mai mare, dar şi atunci el este constrâns de faptul că îşi doreşte un salariu mai mare.

Constrângerea mai vine şi din partea faptului că individul este pus în cele mai multe situaţii să acţioneze logic, raţional. Atunci când trebuie să înceapă o acţiune, individul se gândeşte la cele mai bune mijoace care să-l ajute să-şi îndeplinească scopul propus; acesta analizează, compară şi meditează asupra situaţiei. De exemplu, când cineva doreşte să-şi construiască o casă, persoana va căuta mijloace care să-i ofere costuri reduse(materiale, mână de lucru ieftină); ce face persoana respectivă? Se informează despre cele mai ieftine materiale, caută o firmă de încredere dar ieftină etc. Acţiunea raţională este deci de a reduce costurile dar totuşi lucrarea să fie de caliatate; este clar că acel individ este constrâns de ideea de a alege ceea ce i se potriveşte, char dacă vorbim de o constrângere pozitivă.

În finalul capitolului îmi propun câteva critici personale cu privire la sociologia acţionistă a lui Raymond Boudon. În primul rând, individul nu e condus în acţiunile sale doar de motivaţii, scopuri şi obiective; acesta este influenţat de propriile sale valori şi sentimente pe baza cărora gândeşte şi apoi acţionează. Individul care acţionează este într-adevăr constrâns, dar este

69 http://www.cnam.fr/lipsor/dso/articles/fiche/boudon.html, articolul Raymond Boudon-La logique du social accesat în data 23.04.2005


98

constrâns la nivel social de valorile societăţii în care trăieşte dar şi de acţiunile celorlaţi într-o oarecare măsură.

În continuare, voi prezenta ideile lui Ludwig von Mises despre acţiunea umană şi individualismul metodologic în ştiinţele economice.

5. Ludwig von Mises: acţiunea umană-perspectiva economică Ludwig von Mises este unul dintre cei mai de seamă economişti şi

epistemologi ai secolului XX. De origine austriacă, von Mises face parte din Şcoala austriacă de economie al cărui fonadator este Karl Menger. Austriecii şi-au centrat analiza pe individ pe individul care acţionează, în măsura în care face alegeri, pe baza preferinţelor şi valorilor sale. Pornind de la individ, austriecii şi-au putut întemeia teoria despre activităţile economice şi a producţiei pe valorile şi preferinţele consumatorilor. În cardrul activităţii economice, nici o activitate productivă, indiferent dacă antrenează muncă sau alţi factori de producţie nu poate conferi valoare bunurilor sau serviciilor; valoarea constă în evaluările subiective ale consumatorilor individuali.70Acesta este linia teoretică şi practică pe care merge von Mises.

Cea mai importantă lucrare a austriacului este „ Acţiunea umană-tratat de economie” care urmează o analiză dublă: una epistemologică, care vizează praxeologia sau teoria generală a acţiunii umane şi una de metodologie economică care urmăreşte desprinderea principiilor economiei de piaţă moderne bazate pe dorinţele şi valoriile consumatorilor individuali. Fiecare consumator acţionează conform ierarhiei de valori şi preferinţe alese de el însuşi, dorinţe şi valori care interacţionează între ele şi se combină pentru a forma cererile consumatorilor care alcătuiesc baza şi activităţilor productive, de aceea von Mises se centrează pe analiza acţiunii individuale. Deci metodologia economică a lui von Mises urmăreşte axa „individualismului metodologic a logicii deductive a economiştilor clasici austrieci şi a ideilor filosofiei istoriei a Şcolii sud-vest germane(Ricket, Dilthey şi Weber).”71 Alte două lucrări importante sunt „Capitalismul şi duşmanii săi, în care autorul discută capitalismul din mai multe puncte de vedere şi „Teorie şi istorie”, un tratat de epistemologie istorică. În lucrarea „Perspectiva economică”, Israel M. Kirzner susţine ideeea că „economia aparţine grupului ştiinţelor acţiunii umane, care cuprinde o întreagă şi unică epistemolgie a ramurilor cunoaşterii subsumate ştiinţelor sociale şi culturale”.72Von Mises porneşte de la aceiaşi idee, doar că el va combina aspectul epistemologic cu cel economic

70 Ludvig von Mises-Capitalismul şi duşmanii săi, pag.214 71 Von Mises, Ludwig-Capitalismul şi duşmanii săi, pag 218 72 Kirzner, M. Israel-Perspectiva economică, pag. 67


99

practic. În acestă lucrare voi acorda mai mult spaţiu teoriei praxeologice despre acţiunea umană decât teoriei economice, dar voi exemplifica din cea din urmă aspectele care scot în evidenţă comportamentele economice semnificative în acţiunea umană

În tratatul de teorie economică, von Mises conturează o metodologie economică bazată pe „Methodenstreit”73, o nouă ştiintă economică care se desprinde de tradiţie. Metodologia are ca punct de plecare ca şi la Boudon, insdividul care acţionează. Acţiunea umană este definită ca fiind mai complexă decât la Boudon: „ voinţă pusă în aplicaţie şi transformată într-un factor activ; este urmărirea unor ţeluri şi scopuri, este răspunsul înzestrat cu semnificaţie al sinelui, dat condiţiilor mediului său înconjurător, este ajustarea conştientă a unei persone la configuraţia universului care îi determină viaţa”.74Putem observa aceleaşi scopuri şi ţeluri, dar şi adapatea unor mijloace, care nu sunt indicate în mod direct, la condiţiile mediului, plus raţionalitatea care apare sub formă de conştiinţă ca la sociologul francez. Atât individul lui von mises cât şi cel a lui Boudon sunt posesori de voinţă, dar cu precizarea că la Boudon, acestă voinţă nu este clar precizată; ea apare ca o condiţie a raţionalităţii actorului social.

Praxeologia este ştiinţa universală care studiază acţiunea unană în defaşurarea ei. Acesta este o ştiintă „a mijacelor, nu a scopurilor”75 omului care acţioneză în slujba satisfacerii proriilor dorinţe. Ludwig von Mises oferă un exemplu de individ care acţionează: bebeluşul nu poate fi o persoană capabilă să realizeze acţiune umană decât atunci când devine conştient de nevoile şi dorinţele sale; animalul are nevoi, dar nu le conştientizează; acesta nu acţioneză la fel ca omul din voinţă şi raţiune. Individul uman nu este condus de instincte: acesta este capabil de a-şi controla pornirile, deci îşi poate „ajusta comportamentul în mod deliberat.”76 Tocmai acţiunea umană este ca care reprezintă esenţa naturii şi a existenţei umane. Dorinţele şi aspiraţiile sale sunt dispuse ierahic şi sunt coordonate de voinţă, raţiune şi posibilităţi reale de satisfacere a acestora. Aici condamnă von Mises în mod categoric sociologia şi pshihologia instinctelor. Boudon nu îşi pune problema instinctelor, deoarece analiza lui nu prezintă o tentă filosofică, ci se centreză doar pe aspectul pur individual al individului social, fără să-şi pună problema unui om natural.

Raţionalitatea şi iraţionalitatea sunt puse în termeni de conştiinţă şi instinct. Raţionalitatea este o condiţie „ necesară” 77 a acţiunii umane. Dar opusul 73 Von Mises; L-Acţiunea umană, un tratat de teorie economică , pag. 23 74 Ibidem pag. 25 75 Ibidem, pag.35 76 Von Mises, Ludwig- Acţiunea umană, pag. 43 77 ibidem


100

raţionalităţii nu este, ca la Boudon comportamentul incert, ci un răspuns reactiv venit din partea instictelor care nu pot fi controlate de voinţă. Un comportament iraţinal mai poate fi denunit acel comportament care urmăreşte atingerea unor satisfacţii ideale sau prea înalte. 78 Deci raţinalitatea este pusă şi în termeni de utilitate; ceea ce este util este raţional dar util într-o oarecare măsură. Limitele acţiunii umane sunt limitele utilităţii care se axează pe nevoi şi dorinţe, care pot fi îndeplinite ţinând cont de posibilităţile mediului. Spre deosebire de Boudon, care punea limitele acţiunii umane pe seama acţiunilor celoralaţi şi pe cea a efectelor perverse, von Mises situează limitele în posibilităţile datorate mediului.

Cauzalitatea este un concept deosebit de important în teoria lui von Mises, deoarece este văzută ca o categorie a acţiunii, pe lângă mijloace şi scopuri. Mijloacele şi scopurile sunt dependente de cuplul cauză-efect. Cum este posibil acest lucru? Cuplul cauză-efect funcţioneză la fel ca şi cuplul mijloc-scop. Cei doi termeni ai cuplurilor sunt inseparabili. Cauza este cea care produce efectul, iar mijlocul este cel care determină producerea scopului. De exemplu, o acţiune umană poate fi definită atât prin cauză-efect cât şi prin mijoace-scopuri; să luăm acţiunea unui cumpărător de a-şi achiziţiona o casă- nevoia de locuinţă este cauza, cumpărarea locuinţei este efectul; cumpărarea locuinţei este scopul, iar informarea despre preţurile existente pe piaţă, faptul de a merge la o agenţie imobiliară, găsirea mijoacelor financiare reprezintă mijloacele prin care se poate achiziţiona locuinţa.

În cadrul teoriei acţiunii individuale a lui Ludwig von Mises, există un capitol intitulat „Principiul individualismului metodolgic”, care compară din categoria acţiuni două tipuri: acţiunea umană şi acţiunea socială. Individul este „în mod necesar întotdeauna membru al unui întreg social”79. Toate acţiunile sunt realizate de indivizi; socialul acţioneză prin intermediul totalităţii acţiunilor mai multor sau tuturor indivizilor. Integrarea individualului în colectiv este la fel că şi principiul părţii şi a întregului- întregul nu poate funcţiona în lipsa părţilor şi nici partea înafara întregului. Deci nici societatea nu poate funcţina fără acţiunile indivizilor, dar nici acţiunile individuale nu se pot desfaşura înafara cadrului social.

Individualismul metodologic consideră individul singular ca singurul agent al acţiunii umane; acesta este capabil de a raţiona scopurile sale bazate pe ideea de nevoie. Scopul este principiul ultim sau obiectivul oricărei acţiuni umane. Deci mijlocul şi scopul reprezintă axa în jurul căreia se învârte toate acţiunile umane, drept urmare trebiue să discutăm despre acestea. Acţiunea umană poate

78 Ibidem, pag 55 79 Von Mises, Ludwig-Actiunea umană, pag. 60


101

„transforma lucrurile în mijloace doar prin intermediul raţiunii.”80 Atunci când vorbim de lucruri în teoria acţiunii nu ne referim doar la lucrurile vizibile, materiale ci şi la oameni, la semnificaţiile şi acţiunile lor. Cel care doreşte să analizeze acţiunile umane, trebuie să caute raportăndu-se la semnificaţiile pe care oamenii le atribiue atunci când acţionează. De exemplu atunci când analizează preţurile, „ teoria economică se întreabă ce sunt lucrurile în lumina semnificaţiei pe care le-o atribuie cei ce urmăresc să le cumpere”81.

Atunci când ne referim la scopuri şi mijloace trebuie să avem în vedere ierarhia de dorinţe şi valori din mintea omului. Fiecare acţiune umană este în acord perfect cu acestă ierarhie, care nu reprezintă altceva decât o modalitate de interpretare a acţiunilor individului. La fel ca şi Boudon, von Mises propune în analiza sa o interpretare a acestor mijloace şi scopuri pentru a reconstrui dorinţele pe care se bazează cererea economică. Evaluarea mijloacelor în economie se face prin potenţialul lor de a furniza servicii care să contribuie la atingerea ţelurilor ultime. Evaluarea scopurilor se face întotdeauna prin valoarea pe care o au acestea pentru individ în cadrul ierarhiei de valori.

La fel ca şi Boudon; von Mises aduce în discuţie problema libertăţii individuale. Individul este liber să aleagă dintîo serie de posibilităţii. De exemplu, atunci cănd un individ doreşte să cumpere cafea; acesta intră într-un supermarket şi găseşte 18 sortimente de cafea(măcinată,boabe, cu arome, decofinizată etc), el poate să aleagă atât sortimentul cât şi firma producătoare. De fapr, acesta alegere este posibilă în urma divrsităţii sortimentelor existente pe piaţa de consum, care la rîndul său a fost posibilă datorită cunoşterii de către producătri a dorinţelor şi nevoilor consumatorilor.

Martin Hollins consideră că economia neo-clasică, cea de care aparţine şi Ludwig von Mises, este cea mai individualistă dintre ştiinţele sociale şi ea mai dornică să prezinte „comportamentul social ca produs al alegerilor individual ale agentului raţional, cu interesele sale proprii dar care este supus legilor cererii şi ofertei.”82 În continuare voi prezenta pe scurt cum funcţionează economia bazată pe o asemenea concepţie individualistă.

Elementul central al activităţii economice individuale sau colective îl reprezintă calculul raţional. Teoria economică este, în esenţă, teoria sferei de acţiune în care calculul este aplicat, sau este aplicabil dacă se îndeplinesc anumite condiţii. Calculul vizează în economie calculul monetar; câţi bani deţin? Câţi bani îmi permit să cheltuiesc? Cum să rezlizez o investiţie profitabilă ? Acestea sunt doar câteva din întrebările pe care un agent ecomonic

80 Ibidem, pag. 67 81 Ibidem, pag. 120 82 Hollins, Martin-Intoducere în filosofia ştiinţelor sociale, pag. 55


102

şi le pune. În funcţie de principiul monetar individul îşi coordonează alegerile pe care le face; dacă are banii necesari individul îşi poate permite să îşi satisfacă dorinţele. Deci activitaea economică este dependentă întrutotul de existenţa banilor. Banii sunt o condiţie care îi permite actorului achiziţionarea de bunuri şi bunuri ultime. Există lucruri care nu sunt de vânzare şi pentru a căror achiziţionare trebuiesc cheltuite alte lucruri, sacrificând altceva decât banii şi valoarea banilor.83 Cel ce doreşte să se formeze în vederea unor realizări deosebite trebuie să întrebuinţeze multe mijloace, dintre care unele pot necesita cheltuirea de bani. Însă lucrurile esenţiale necesare într-o asemenea întreprindere nu se pot cumpăra. Onoarea, virtutea, gloria, precum şi vigoarea, sănătatea şi însăşi viaţa joacă în acţiune atât un rol de mijloace cât şi unul de scopuri, însă nu pot fi introduse în calculul economic. Deci acestea reprezintă limitele calculului economic.

În cadrul acţivităţii economice un rol importamnt îl deţine procesul de vânzar- cumpărare şi implicit profitul. Agentul raţional urmăreşte întotdeuna să cîştige profit din orice activitate economică pe care o intreprinde. De exemplu, atunci cînd un individ doreşte să văndă o casă pe care a cumărat-o la unanume preţ, el o va vinde la un preţ mai mare din mai multe motive posibile: a investit în renovarea ei, preţurile la case au crescut în ultimul timp. Deci un asemenea individ face calcule raţionale, bineînţeles, care să-I aducă profit economic.

Competiţia la nivel individual cât şi la nivel colectiv este foarte prielnică în cadrul activităţii ecomomice. Acesta are rolul de a stimula atât dorinţele indivizilor cât şi satisfacerea lor, bineînteles că mă rerfer doar la ierarhia dorinţe-nevoi. Odată cu evoluţia posibilităţii economice şi a pieţei de desfacere din ce în ce mai largi, are loc o creştere semnificativă a cererii din partea consumatorilor, ca urmare a creării a unor nevoi noi. Competiţia la nivel individual se desfăşoară în felul următor: un individ îşi achiziţionează un bun, să zicem o maşină; un vecin îşi doreşte o maşină mai performantă decât a individului care a cumpărat deja una. În acest joc sunt antrenaţi mai mulţi bani şi deci o competiţie pentu un lucru mai bun.

Acţiunea individului în cadrul sferei economice se desfăşoară şi sub aspectul economisirilor. Ce sunt economisirile? Economisirile reprezintă sumele de bani “pus deoparte” de către indivizi pentru a strânge sume de bani pe rând fără a face prea multe eforturi financiare. Economisirile se pot transforma apoi în investiţii, care vor aduce şi mai mult profit. Acesta înseamnă în termenii unei economii capitaliste acumularea de capital, tehnică fără de care indivizii nu ar mai putea să-şi organizeze nevoile şi satisfacerea lor.

83 Von Mises, Ludwig-Acţiunea umană, pag 220


103

Abordarea economică a acţiunii umane implică şi un comportament maximizator. Acumularea de capital înseamnă maximizarea profiturilor. În termeni de maximizare putem vorbi şi de maximizarea utilităţii. Utilitatea unui produs este pusă în valoare atunci când cererea pentru produsul respectiv creşte. Individul are tendinţa de a de a evalua valoarea unui obiect în funţie de nevoia care este satisfăcută de acel obiect. Deci vorbim de în acelşi timp de o maximizarea utilităţii dar şi de o maximizare a nevoii.84

Tot în sfera economicului, acţiunile individului sunt cele care formează preţurile.Aceşţia fac evaluări be baza “judecăţilor de valaoare”(ne întoarcem la Weber). Preţurile sunt consecinţa evaluării care constă în a prefera pe a lui b. Ele sunt fenomene sociale, deoarece sunt produse de interacţiunea evaluărilor tuturor indivizilor care participă la procesul pieţei.”Fiecare individ, cumpărând sau abţinându-se de la a cumpăra şi vânzând sau abţinându-se de la a vinde, contribuie cu partea lui la formarea preţurilor de piaţă. Dar cu cât mai extinsă este piaţa cu atât mai mică este ponderea contribuţiei aduse de fiecare individ. Astfel, structura preţurilor de piaţă le apare indivizilor ca un dat, la care trebuie să-şi adapteze comportamentul propriu.”85 Von Mises susţine aici ideea că fiecare individ contribuie la formarea pieţei, la formarea preţurilor dar şi la stabilirea unei interdependenţe între piaţă şi comportamentul economic al acestuia. Individul formează deci preţurile dar în acelaşi timp el trebuie să se adapteze lor.

Evaluările care duc la determinarea anumitor preţuri sunt diferite. Fiecare parte atribuie o valoare mai mare bunului pe care îl primeşte decât celui la care renunţă. Raportul de schimb, preţul, nu este un produs al unei egalităţi a evaluărilor, ci, dimpotrivă, produsul unei discrepanţe a evaluărilor. Diferenţele de evaluare la nivel de bun –preţ sunt cele care meţin dinamica pieţei ca substrat al dinamicii economice.

Ne referim la schimabare economică la fel ca şi în cazul scimbării sociale. Von Mises susţine că în praxeologie primul lucru de care luăm cunoştinţă este că oamenii urmăresc în mod deliberat să producă anumite schimbări. Cunoaşterea lucrului acesta este cea care conferă unitate domeniului de studiu al praxeologiei şi-l deosebeşte de obiectul de studiu al ştiinţelor naturale. Fizicianul nu ştie ce “este” electricitatea. El nu cunoaşte decât fenomenele atribuite unui ce numit electricitate. Dar economistul ştie ce pune în mişcare procesele de piaţă.86 Numai datorită acestei cunoaşteri este el în măsură să distingă între fenomenele de piaţă şi alte fenomene, şi să descrie procesul pieţei. Procesul pieţei nu este dat de echilibrul care 84 Becker, Gary-Comportamentul uman- o abordare economică, pag. 186 85 Von Mises, Ludwig- Acţiunea umană, pag 345 85 Ibidem, pag .341


104

se produce datorită activităţii indivizilor ci datorită unei dinamicii inegală a acestora. La fel ca şi în cazul indiviziror lui Boudon a căror acţiuni creează efecte perverse, şi indivizii care acţionează în spaţiul economic pot creea efecte asemănătoare. De exemplu, atunci când mai mulţi indivizi cumpără obiecte pentru a le folosi doar în viitor (să pastrăm exemplul lui Boudon cu inflaţia), are loc un proces de dezechilibru al cererii şi ofertei pentru produsul respective. Cererea este din ce în ce mai mare iar oferta nu poate face faţă. Iar atunci când, peste o lună când produsul va fi din abudenţă pe piaţă, la un preţ mai mare, nu vor mai fi cumpărători. Acesta este un exemplu simplu de dezechilibru al cererii şi ofertei cauzată de acţiunile indivizilor.

O altă idee asemănătoare pe care o are von Mises cu R Boudon este aceea că este de preferat să combinăm o economie a acţiunilor individuale cu o economie matematică , bazată pe calcule macroeconomice. În cazul lui Boudon se cerea combinarea unei sociologii interpretativiste cu una cantitativiste.

Ce însemnă să faci o economie cantitivistă? Acesta este reprezentată de statisticieni, la fel ca şi în sociologie, care reprezentată de statisticieni, care urmăresc să descopere legi economice pornind de la studiul experienţei economice. Ei urmăresc să transforme teoria economică într-o ştiinţă “cantitativă”. “Programul lor este condensat în motto-ul Societăţii Econometrice: Ştiinţa înseamnă măsurătoare.”87 Statistica este o metodă de prezentare a faptelor istorice privitoare la preţuri şi la alte date relevante ale acţiunii umane. Nu putem susţine că relaţia dintre preţ şi ofertă este în general, sau măcar în cazul anumitor mărfuri, constantă. Ştim, dimpotrivă, că fenomenele externe îi afectează în mod diferit pe diferiţi oameni, că reacţiile aceloraşi oameni la aceleaşi evenimente externe variază şi că nu este posibil să îi dispunem pe indivizi în clase de persoane care reacţionează în acelaşi mod. Deci, von Mises respinge în totalitate economia cantitativă sau bazată pe statistică, spre deosebire de Boudon care propune o sociologie mixtă, formată din data calitative şi date cantitative.

Ca şi concluzie, putem spune că teoria economică a lui Ludwig von Mises este asemănătoare în unele aspecte cu individualismul metodologic a lui Boudon dar voi prezentaaspectele esenţiale aemănătoare şi de diferenţiere în capitolul următor, în care voi explica comportamentul lui homo sociologicus pentru teoria lul Boudon şi homo oeconomicus pentru teoria lui von Mises.

87 Ibidem, pag. 321


105

6. Homo sociologicus versus homo oeconomicus Termenul de homo sociologicus se impune în ştiinţele sociale pentru a denumi

modelelul de individ uman care acţionează conform teoriei acţiunii umane a lui Raymond Boudon. Termenul de homo oeconomicus sau omul economic este un termen pentru o aproximare sau un model al lui homo sapiens care acţionează pentru a obţine cel mai bun trai posibil pentru sine, acţionând între oportunităţi şi constângeri naturale sau socio-economice, în vederea atingerii unor ţeluri personale. Am vorbit de cele două tipuri de modele ale indivizilor în sensul de idealtip( ca şi elaborare teoretică, construct care porneşte de la evenimente observabile pe cale empirică, pe baza cărora se construieşte o schemă a unui fenomen sau realităţi, cu funcţie metodologică) folosit de Weber în colecţia de eseuri “ Teorie şi metodă în ştiinţele culturii”. Şi în cazul modelelor acţioniste se porneşte de la evenimentele observabile atât în cadul societăţii în ansamblu cât şi în cadrul practicii economice, la fel ca şi idealtipul lui Weber, acestea au ca scop stabilirea unor de explicaţii de natură teoretico-metodologică.

Prim calitate care se întâlneşte la ambele modele de homo oeconomicus respectiv homo sociologicus este faptul că ambii acţionează pentru a-şi atinge scopurile. Acţiunea celor două modele este una teleologică, axată pe mijloace care au menirea de a media accesul la scopuri.

O a doua calitate este aceea că atât homo oeconomicus cât şi homo sociologicus sunt raţionali dar raţionalitatea lor diferă. Homo economicus este văzut ca "rational" în sensul de a face tot posibilul pentru a-şi crea bunăstatrea definită ca utilitate funcţională şi optimizată prin oprtunităţi. Acesta însemnă că individual caută îşi atingă scopurile cu cele mai mici costuri posibile. Nu putem spune că acest tip de raţionalitate confirmă faptul că scopurile indivizilor sunt raţionale din punct de vedere etic, moral, social ci doar că acesta vrea să le atingă într-un mod cât mai “economic” posibil. Există bineînţeles aplicaţii ale teoriei lui homo oeconomicus care susţin cu naivitate că acest individ ipotetic ştie ceea ce este cel mai bine pentru un termen lung de timp pentru sănătatea lui fizică şi mentală şi că putem să contăm pe faptul că acesta ştie întotdeauna să facă cea mai bună decizie pentru el. Oricum tematică raţionalităţii în ştiinţele sociale este foarte largă şi putem vorbi de teoria alegerii raţionale sau a expectanţelor raţionale, dar dar timpul nu ne permite, iar în plus ne îndepărtăm puţin de ceea ce ne-am propus.

Discuţia despre raţionalitatea lui homo sociologicus are mai multe aspecte. Unul dintre acestea este aspectul utilitarist, despre care am vorbit şi în cazul lui homo oeconomicus, raţionalitate de tip tradiţional (orientată de tradiţiile societăţii respective) şi raţionalitatea orientată de valorile fiecărui individ în parte sau de valorile aferente fiecărui grup social.(idee meţionată în capitolul despre Max Weber).


106

În teoria economică, homo oeconomicus este văzut ca fiind un tip ideal de individ care acţionează. De ce este vazut aşa? Acest lucru se întâmplă deoarece toate aspectele implicate în economia modernă în special sunt legate, după cum spunea şi Ludwig von Mises, de dorinţele şi necesităţile individului. În funcţie de aceste necesităţi, se construiesc piaţa cu cererea şi oferta sa, preţurile etc. Totul se construieşte în jurul unui individ care urăreşte acumularea de capital, maximizarea profiturilor şi reducerea costurilor. Astfel se prezintă un homo oeconomicus raţional.

Atunci când vorbim de activitatea lui homo oeconomicus sau homo sociologicus, trebuie să ne referim şi la limitele acţiunilor lor. Desfăşurarea acţiunii individuale, dacă este semnificativă din punct de vedere social sau economic şi se desfăşoară într-un cadru organizaţional sau normativ, “implică un set de costrângeri asupra libertăţii de acţiune al individului”88. Constrângerile care se ivesc la nivelul acţiunii pot fi de natură socială, morală, etică, religioasă, juridică etc. Individul are însă posibilitatea de a ignora într-o oarecare măsură aceste constrângeri; bineînţeles că ignorându-le poate să fie sancţionat.

Drepturile şi obligaţiile sunt cele care restrâng deasemenea, libertatea de acţiune a idivizilor. Agenţii umani au aceleaşi drepturi şi obligaţii recciproce în ceea ce priveşte realizarea intereselor lor. Alegerea mijloacelor în realizarea scopurilor nu este orientată nu numai de eficienţă ci şi de norme care îi împiedică pe unii indivizi să profite în dauna intereselor altora. De exemplu, în cadrul economiei, există limite normative care interzic adaosul comercial nelimitat, fapt care împiedică vânzătorii să profite de pe urma cumpărătorilor. După cum am mai menţionat, omul nu acţionează tot timplul sub impulsul determinismului economic sau sub incidenţa normelor sau legilor economice, acesta poate ceda impulsurilor necontrolate ( setea de îmbogăţire) sau a unor porniri cu caracter iraţional.

O distincţie importantă între homo oeconomicus şi homo socialis cum îl numeşte el, o face Vilfredo Pareto. Pentru acesta „sociologia se ocupă cu studiul acţiunilor nonlogice iar economia cu studiul acţiunilor logice.”89Ce însemnă pentru acesta acţiunile logice şi nonlogice? Acţiunile logice sunt determintate de respectarea normelor sub impulsul raţionalităţi, iar cele logice sunt realizate de un individ care acţionează sub impulsul unor sentimente, emoţii abătându-se de la normele sociale sau economice.

Din punctul de vedere al lui Pareto, acţiunea economică este formată din trei componente: agentul acţiunii care este mobilizat de un interes, şi anume 88 Rădulescu, Sorin –Homo sociologicus:Raţionalitate şi iraţionalitate în acţiunea umană, pag 46 89 Rădulescu M . Sorin-Homo sociologicus: Raţionalitate şi iraţionalitate în acţiunea umană, pag 119


107

maximizarea profitului ca avantaj economic, mijloace adecvate penntru atingerea scopului şi fanaliateaacţiunii, adică atingerea scopului. Aceste trei aspecte se pot regăsi şi în teoria sociologică, dar cu menţiunea că agentul acţiunii nu e mobilizat de un scop economic, ci de unul social, de exemplu atingerea unui status social mai înalt decât cel pe care îl deţinea.

La adresa existenţei modelelor de homo sociologicus şi homo oeconomicus există numeroase critici. Majoriatea vin partea celor care susţin ideea unei teorii de macrosociologie şi respectiv, macroeconomie. Ei contestă faptul că adepţii unei teorii bazate pe acţiunea individuală scote în evidenţă doar aspectele particulare dintr-un anume tip de comportament, care este irelevant pentru explicaţia globală la nivelul economiei şi sociologiei.

În continuare voi prezenta câteva critici aduse teoriilor bazate pe acţiunea individuală, în special cea bazată pe acţiunea lui homo oeconomicus. Cea mai importantă critică vine din partea economistului Thorstein Veblen, care susţine că homo oeconomicus gândeşte doar în termeni de utilitate; mai rău acesta este amoral, ignorând valorile sociale, cu excepţia când acestea îi pot servi ca utilitate. O altă critică vizează faptul că omul economic nu gândeşte întotdeauna raţional; orice activiate economică implică un anume risc şi de aceea nu toate acţiunile economice nu pot fi văzute ca fiind întotdeauna raţionale.

Bruno Frey consideră că homo oeconomicus este condus întotdeauna de motivaţii extrinseci ( pedepse şi răsplate care vin din mediul social); motivaţiile intrinseci nu intră în discuţie. De exemplu, atunci când o fetiţă este platită pentru că face curaţenie în camera ei, acest lucru o poate motiva mai încolo să facă curăţenie doar pentru răsplată, nu pentru a-şi ajuta familia. O altă critică vizează tradiţia psihanalitică, care consideră că homo oeconomicus nu ţine cont de sentimente, trăiri, conflicte interioare sau valori personale care intră în conflict cu valorile societăţii.

În comparaţie cu homo sociologicus, care acţionează în funcţie de valorile prescrise de societate pentru a-şi împlini rolul social şi care nu poate exista înafara societăţii, homo oeconomicus poate supravieţui înafara ei deoarece acesta este egoist,şi îţi urăreşte doar satisfacerea propriilor nevoi indiferent de mijloacele pe care le foloseşte pentru a reliza acest lucru. Afirmaţia de mai sus redă într-un sens brutal diferenţa dintre modul de găndire a lui homo oeconomicus şi a lui homo sociologicus., dar după cum am văzut diferenţele şi asemănările reale sunt mult mai profunde şi pot explica de ce un homo oeconomicus nu poate exista fără un homo sociologicus, cei doi formând un singur individ.

O persoană reală include atât caracteristicile unui om social şi ale unui om economic, doar aşa fiind capabil de supraveţuire. Omul social face posibilă comunicarea, interacţiunea cu ceilalţi membrii, menţinând dorinţa de afirmare


108

pe plan social a individului, pe când omul economic îl ajută pe individ să-şi satisfacă nevoile elementare şi nu numai( putem vorbi şi de nevoi suplimentare create de progresul societăţii) prin capacităţile sale de calcul raţional.

Analiza diferenţelor şi asemănărilor dintre un homo sociologicus şi unul oeconomicus a avut ca scop evidenţierea clară a aspectelor metodologice prezentate în capitolele anterioare.

7. Concluzii În urma analizei realizate asupra conceptului de individualism

metodologic, privit din două perspective,economică respectiv sociologică, am ajuns la concluzia că atât Raymond Boudon, ca reprezentatnt la sociologiei franceze moderne cât şi Ludwig von Mises, ca reprezentant al Şcolii de economie neo-clasice împărtăşesc teorii metodologice asemănătoare bazate pe acţiunea umană.

Consider că disciplinele despe care am discutat, sociologia şi economia, se înrudesc, facând parte din ramura disciplinelor socio-umane, dar nu acesta este princialul motiv pentru care folosesc metodologii asemănătoare. Motivul principal este că ambele „lucrează” cu indivizi umani care acţionează şi interacţionează în plin mediu social şi economic. Individualismul metodologic scoate în evidenţă latura particularităţii fiecărui individ , ca apoi să realizeze un tablou complet asupra întregii societăţi. De fapt, atât tabloul economic cât şi tabloul social al realităţii conturează o viziune generală asupra lumii.

Raluca Motoc



109

BIBLIOGRAFIE

1. Boudon Raymond-Efecte perverse şi ordine socială, Eurosong&Book, Bucureşti,1998

2. Boudon Raymond-La logique du social, Hachette, Paris, 1979

3. Boudon Raymond,Jean Baecler, Balle Francis-Tratat de sociologie,Humanitas, Bucureşti,1997

4. Boudon Raymond-Texte sociologice alese, Humanitas, Bucureşti,1190

5. Ludwig von Mises-Human Action: A Treatise on Economiscs (fourth revises edition), Fox&Wilkes, San Francisco, 1984

6. Ludwig von Mises- Capitalismul şi duşmanii săi, Nemira, Bucureşti, 1998

7. Hollins, Martin-Introducere în filosofia ştiinţelor sociale, Editura Trei, Bucureşti, 2003

8. Rădulescu, M. Sorin-Homo sociologicus: Raţionalitate şi iraţionalitate în acţiunea umană,Casa de editură şi presă” Şansa”, Bucureşti, 1994

9. Kirzner, M. Israel-Perspectiva economică

10. Weber, Max-Social and Economic Oragnization, Oxford University Press, New York, 1994

11. Weber, Max-Etica protestantă şi spiritul capitalismului, Humanitas, Bucureşti, 1993

12. Becker, Gary-Comportamentul uman: o abordare economică, Editura All, Bucureşti, 1994

13. http://www.cnam.fr/lipsor/dso/articles/fiche/boudon.html


110

Multiplele măşti cad, pentru pentru a lăsa locul chipului vertical al fiinţei. Treptat se conturează un nou sens al egalităţii între fiinţele umane: dreptul inalienabil al fiecăruia dintre noi de a-şi găsi propriul loc. Un om devine liber atunci când îşi găseşte propriul său loc. Fraternitataea umană constă în ajutorul acordat celuilalt pentru ca celălalt să şi-l găsească. Pentru aceasta umanitatea este obligată să-şi edifice propriul său corp. Aşa cum mulţimea subiecţilor formează Subiectul, mulţimea fiinţelor umane edifică Umanul. Într-un corp fiecare celulă îşi are propriul său loc. O societate viabilă trece prin acordul polifonic dintre subiecţii săi, dintre diferitele lor niveluri de cunoaştere. Astfel, într-o zi, poate, umanitatea va fi deopotrivă o pluralitate complexă şi o unitate deschisă. Poate. Dacă ne-o dorim cu adevărat.. Basarab Nicolescu


111

VIZIUNEA TRANSDISCIPLINARĂ ÎN CERCETAREA ŞTIINŢIFICĂ

În ştiinţă, ca şi în filosofie, nu interesează originalitatea cu orice preţ, cât adevărul. Mircea Florian

În cadrul acestui articol vom contura succint, punctual, viziunea română

asupra fenomenului transdisciplinarităţii (reprezentată aici deopotrivă de Institutului Român de Studii Transdisciplinare, de Asociaţia de Studii Transdisciplinare, Transculturale şi Transreligioase precum şi de Institutul “Delphy” pentru Dezvoltare Umană şi Comunitară) cu precizarea prealabilă că expresia “viziunea română” nu este întru totul cea mai corespunzătoare.

Aşa cum nu pot exista mai multe păreri despre Divinitate, despre Viaţă ori despre Univers, care să fie simultan şi pe de-a-ntregul corecte, tot astfel, în ceea ce priveşte transdisciplinaritatea, ori înţelegem corespunzător ce reprezintă ea – şi atunci putem vorbi de “viziunea transdisciplinară” (unică, obiectivă) ce nu poate aparţine unei persoane sau grup, la un moment dat sau altul – ori nu percepem semnificaţia acestei realităţi, şi atunci putem inventa nenumărate doctrine, teorii, opinii personale etc., dar care sunt şi rămân în totalitate paralele cu această semnificaţie, externe, străine de fenomenul în sine şi, deci, false.

Pentru că, aşa cum se întâmplă cu orice fenomen universal, ce face parte intrinsecă şi obiectivă din marele Scenariu al Vieţii, constituind un act în Procesiunea Devenirii lumii, transdisciplinaritatea se situează dincolo de orice sistem de teorii create de om, aflându-se la un alt nivel, superior, de realitate (acela al universaliilor sau monadelor, ca matrici de manifestare, la un moment din istoria omenirii, a conduitelor, afectelor, cogniţiilor şi trăirilor de conştiinţă ale fiinţei umane la nivel individual şi social).

De aceea, înţelesurile, sensurile şi rosturile ce însoţesc această etapă în devenirea lumii, ne vor fi accesibile numai în măsura în care vom reuşi să ne ridicăm pe noi înşine (ca indivizi şi ca specie), prin emancipare şi dezvoltare, deopotrivă personală şi transpersonală, la standardele înalte de trăire şi simţire ale acesteia şi vom putea accede la întreaga profunzime a ei, doar atunci când fiinţa noastră lăuntrică şi comportamentulul ei manifest (exteriorizat, social) vor fi în armonie deplină, atât în interiorul fiecărei persoane, cât şi între toate individualităţile umane şi dincolo de orice formă de organizare a vieţii la stadiul uman de dezvoltare (evoluţie).

Pentru că atitudinea transpersonală şi transumanistă presupune în primul rând depăşirea (tanscenderea, trecerea dincolo dar prin, adică îmbogăţit şi transformat de experienţa realităţii parcurse) oricărei valori personale, prin transfigurarea acesteia într-o valoare universală şi aportarea sinergică a tuturor acestor valori individuale într-o comunitate care să fie astfel în măsură a se


112

direcţiona concomitent spre două dimensiuni. În sus spre realitatea Conştiinţei (ca sediu al marilor Principii Universale ale ordinii cosmice, loc în care ne vorbeşte mereu Vocea Demiurgului şi de aceea, cum recunoştea Rousseau, “călăuză sigură a unei fiinţe ignorante şi mărginite, dar inteligentă şi liberă; judecător infailibil al binelui şi răului, care îl face pe om asemenea lui Dumnezeu, reprezentând excelenţa naturii sale şi moralitatea acţiunilor sale; fără de care nu simţim nimic din ceea ce ne-ar putea ridica deasupra animalelor, decât tristul privilegiu de a rătăci din eroare în eroare cu ajutorul unui intelect lipsit de norme şi al unei raţiuni lipsite de principii.“). Şi apoi în jos spre lumea fizică, socială pentru a face dintr-o alăturare întâmplătoare de indivizi, o adevărată comunitate terestră, guvernată după aceste valori universale şi sacre revelate la nivel de conştiinţă, şi în care fiecare fiinţă să fie apreciată şi respectată la întreaga ei măsură, sprijinită să se dezvolte spre nivele superioare de împlinire a vieţii. (Einstein spunea poetic şi profetic: „adevărata comunitate e un copac, nu o maşină“)

Iată de ce, revenind la demersul iniţial al discuţiei actuale, ceea ce prezentăm în continuare se constituie, în primul rând, într-un indice al măsurii în care oamenii de ştiinţă şi cercetătorii din România (din cadrul organizaţiilor de profil arătate anterior) înţeleg fenomenul transdisciplinarităţii, reuşind a-i pătrunde de viziunea şi trăirea sa.

I. Transdisciplinaritatea reprezintă un punct nodal, o etapă marcantă a

progresului ştiinţei, o fază esenţială în dezvoltarea acesteia menită, prin viziunea asupra vieţii/universului şi prin trăirea interioară la nivel de conştiinţă să aducă Ştiinţa (adică încercarea omului de a cunoaşte), mult mai aproape de posibilitatea înţelegerii corecte a sensului vieţii şi al mersului lumii, la nivelul întregii ordini cosmice. Pentru că aşa cum recunoştea Hegel (şi mulţi alţii, dar el a exprimat-o în felul acesta): „Conştiinţa este nivelul la care existenţa devine ştiinţă, este re-flexie (aplecare adânc-meditativă către altul şi către sine) discriminare şi ierarhizare valorică trăire aprobatoare a faptei morale înălţătoare şi instanţa dezaprobatoare a gândului şi actului degradant. La nivelul conştiinţei se realizează trăirea tonică a datoriei împlinite, cât şi starea astenică de insatisfacţie, impulsul spre autodepăşire.“

De aceea transdisciplinaritatea se prezintă ca o punte de legătură şi totodată principalul fundament al construcţiei (în fapt, al progresului şi ascensiunii omenirii) acelei autentice ştiinţe numite încă din Antichitate „Universală“. (Aşa cum am arătat în volumul “Fundamentele cercetării transdisciplinare”, Argonaut, 2003)


113

II. Pe de altă parte, transdisciplinaritatea nu este nici o nouă disciplină şi nici o nouă ştiinţă. Ea reprezintă o orientare, o viziune şi o atitudine de trecere dincolo (trans-) de starea de disciplinaritate spre a regăsi sensul comun al disciplinelor, acea unitate a Realităţii universale exprimată de către acestea prin limbaje descriptive diferite, născute din inerţia tehnicilor de investigare întrebuinţate.

Transdisciplinaritatea reprezintă o stare de spirit, o atitudine internă specifică, a spiritului uman, care percepe la nivel de simţire, raţiune şi intuiţie, Universul ca un întreg-unitar, într-o reprezentare holografică a totului în tot şi o trăire a vieţii ca structură cu sens, orientare, semnificaţie şi valorizare derivate şi aparţinătoare unui Sens şi mai profund, mai complex şi mai înalt: Sensul Transcendenţei.

Pentru că atitudinea transdisciplinară permite fiinţei umane a se regăsi pe sine şi rostul personal, în marea structură a Ordinii Cosmice, iar prin raportare la normele, principiile şi valorile universale să poată a-şi stabili, determina ori crea un rost, un sens şi o valoare proprie, care astfel transcende graniţele subiectivităţii sociale şi istorice, dobândind valenţe de eternitate.

Putem constata astfel că transdisciplinaritatea se coordonează, de fapt, după principiile Ştiinţei Universale, dar că – întrucât această Ştiinţă nu şi-a găsit încă loc în mintea şi sufletul societăţii umane – transdisciplinaritatea se constituie, totodată, într-un veritabil purtător de cuvânt al acesteia, menită a pregăti lumea şi ştiinţele (disciplinele) pentru pasul imediat următor, echivalent al unei revoluţii radicale: în ştiinţă prin integrarea totală şi îmbrăţişarea universalităţii; în societate prin formarea unei atitudini de autentică trăire şi simţire reciprocă a fiinţelor umane, de conturare a conştiinţei globale şi a responsabilităţii reciproce; în educaţie prin revenirea la antica „paidee”; în stilul de viaţă prin resacralizarea lumii şi valorizarea fiinţei umane prin creaţia proprie, înfrăţind ştiinţa cu filosofia, cu religia, cu arta etc. până la punctul la care acestea vor deveni una, iar omul, educat dezvoltat, format prin acţiunea acestora, să fie capabil de acea stare de conştiinţă care să-i permită deopotrivă „să răsară cu fiecare răsărit de soare, să înflorească în fiecare floare” (Osho) şi să regăsească în sine însuşi imaginea „eternei Fiinţe a Fiinţelor”.

III. Transdisciplinaritatea reprezintă – în calitate de emisar (activ, transformator,

menit a pregăti omul pentru o lume mai bună) şi în calitate de punte de legătură – adevăratul liant, agent unificator, prin aceea că realizează depăşirea oricăror bariere sectoriale şi transcenderea (în sensul arătat al conceptului) oricărei dualităţi de percepţie asupra identităţilor şi valorilor, vieţii şi lumii, cunoaşterii şi manifestării, materiei şi spiritului etc. permiţând înţelegerea holografică a existenţei ca un flux continuu de viaţă şi fiinţă, ca o procesualitate în devenire neîntreruptă, cu o organizare sistemică (după principiul “sferă în sferă”) şi ierarhizată pe multiple nivele de realităţi, în care fiecare componentă se naşte şi transformă neîntreupt prin


114

acţiunile sinergice ale tuturor celorlalte şi totodată fiecare element constitutiv reflectă în sine întregul, la fel cum întregul le conţine şi reprezintă pe toate acestea.

IV. Prin această viziune asupra Ordinii Cosmice menită a dezvălui rosturile

şi sensurile fiecărei existenţe în Univers, transdisciplinaritatea trezeşte în sufletul fiinţei umane sentimentul sacrului, “sentimentul religios cosmic” – cum îl numea cândva Einstein – considerat drept “cea mai mare şi mai nobilă cauză aflată la baza cercetării ştiinţifice, purificând imboldul religios de reziduurile antropomorfice şi contribuind astfel la crearea unei adevărate spiritualităţi religioase pentru înţelegerea vieţii”.

Pentru că, într-adevăr, sacrul (deci şi transdisciplinaritatea) “percepe psihicul ca parte integrantă a Lumii Naturii şi descoperă Spiritul în orice aspect al vieţii, considerând că speciile planetei noastre trec printr-o schimbare evolutivă mai mare decât a fiecăruia dintre noi în parte, inspirată şi generată de întreaga Natură” (Serena Roney Dougal).De aceea sacrul presupune o stare de profund respect şi admiraţie în faţa Spectacolului Vieţii, concomitent cu trăirea în profunzime a sentimentului de apartenenţă şi participare dinamică, de implicare cu toată fiinţa şi manifestare creatoare, în cadrul fiecărui Act (indiferent cât de mare sau mic) ce conturează mersul înainte al Lumii.

V. Transdisciplinaritatea permite înţelegerea naturii profunde, transpersonale, a

fiinţei umane, aceea de creator – fiu al Demiurgului – şi a îndatoririi acesteia de a-şi recunoaşte şi asuma acest statut existenţial, dar mai ales, de a se manifesta creator atât în “mediul exterior” (ca actor în Regia Lumii), cât şi în “mediul interior” (ca artist şi operă de artă, deopotrivă, ca modelator al propriei sale deveniri).

Pentru că, aşa cum s-a arătat: “la intersecţia dintre universul creaţiei umane şi cel al creaţiei naturale se defineşte statutul omului de fiinţă cosmică, supraordonat calităţii sale de fiinţă bio-psiho-socială şi spirituală. Principiul universal al rezonanţei holografice ne sugerează posibilitatea că omul care cunoaşte, creator este, oricând în măsură să surprindă şi să înţeleagă adevăruri tot mai subtile ale existenţei universale, la a căror afirmare contribuie prin propria sa existenţă de fapt. Unitatea ontologică a fiinţei creatoare, manifestată între multiplele nivele ale existenţei sale este singura în măsură să răspundă opţiunii epistemologice de înălţare în grad, de la <<Cosmosul mic>> la <<Existentul Absolut>>care cuprinde în sine tot”.(Traian Stănciulescu)

"Experienţa creatoare exală, dintotdeauna un iz de transcendenţă – arăta Doina Balahur – întrucât, prin ea, omul se simte asemeni lui Dumnezeu, făuritor şi părtaş la Armonia Univerală. Iată de ce, asumându-şi un destin creator, fiinţa umană nu numai că evadează din stihia contingenţei, a perisabilităţii şi a plafonatorului <<spirit de turmă>>, dar dobândeşte, totodată, convingerea că


115

Facerea Lumii abia a început în cele şapte zile şi că urmează Cea de-a Opta Zi de care este responsabilă pe deplin şi în care poate şi trebuie să trudească după puterile sale pentru a spori şi a redeschide mereu Ciclul Primordial."

“Fiindcă fiecare clipă vine la noi încărcată de o poruncă a Providenţei, pentru a rămâne, apoi, în eternitate ceea ce am făcut noi din ea.” (Francis de Sales)

Astfel, în viziunea transdisciplinarităţii, “nici una dintre părţile aparţinând unei entităţi nu reprezintă în sine, o valoare mai mare, ci numai în măsura în care ea constituie o componentă a unui întreg armonios. Astfel omul execută un act pozitiv de creaţie ori de câte ori aşează o înfăptuire pe pământ, sub soare. Dacă, în definitiv, are dreptul de a se naşte, acest drept rezultă, desigur, din faptul că el nu constituie nici mai mult nici mai puţin decât o trăsătură a peisajului – asemenea stâncilor, copacilor, urşilor sau albinelor – din natura căruia îşi derivă existenţa sa”.(Frank Loyd Wright)

VI. Transdisciplinaritatea este o modalitate de autentică descoperire şi

cunoaştere a fiinţei umane în profunzime, prin înţelegerea mecanismelor de acţiune şi care se supun legilor creşterii/ dezvoltării vieţii pretutindeni întâlnite în Lumea Naturii, dar care nu pot fi înţelese la adevărata lor valoare/ semnificaţie – şi mai ales aplicabilitate – fără perceperea corespunzătoare a ceea ce putem numi “Fenomenul Uman”, şi care, aşa cum s-a arătat “nu reprezintă decât una dintre nenumăratele nervuri formând evantaiul anatomic şi spiritual al Vieţii”.(Theillard de Chardin) Întrcât, într-adevăr, pentru cei pătrunşi de viziunea transdisciplinară, “pentru cei mai bine informaţi cu privire la dimensiunile şi exigenţele structurale ale Lumii, forţele care, adunându-se de afară sau ţâşnind dinăuntru, ne apropie tot mai mult unii de alţii, îşi pierd orice aparenţă de arbitrar şi orice pericol de instabilitate.

Umanitatea dobândeşte astfel consistenţă şi devine în acelaşi timp verosimilă imediat ce, raportată într-un Spaţiu-Timp biologic, ne apare ca prelungind în configuraţia ei chiar liniile Universului prin alte realităţi la fel de avansate ca şi ele.(idem) Căci, în definitiv, ne spune Einstein, “Fiinţa Umană este o parte a întregului numit de noi Univers; o parte limitată de timp şi spaţiu. Ea-şi resimte propria identitate, sentimentele, gândurile, ca pe ceva separat de restul, un fel de iluzie optică a conştiinţei sale. Această iluzie reprezintă o adevărată închisoare ce ne limitează la dorinţele personale şi la afectaţiunea pentru câteva fiinţe apropiate. Misiunea noastră este însă aceea de a ne elibera din această închisoare prin lărgirea cercului compasiunii, îmbrăţişând toate Fiinţele şi întreaga Natură în frumuseţea sa.”(Albert Einstein)

“Iată de ce, operaţia pe care o facem spontan cu un om sau cu un animal – arată în continuare Raymond Ruyer – şi anume să trecem dincolo de semnalmentele, de gesturile sale, la conştiinţa sa care vorbeşte conştiinţei noastre, această operaţie


116

trebuie s-o facem cu toate individualităţile din Univers, cu toate formele sale active. Trebuie s-o facem cu Universul în totalitatea sa, cu Universul care, în mod şi mai evident, are un suflet înrudit cu sufletul nostru”.

VII. Viziunea transdisciplinară ne propune luarea în considerare a unei

Realităţi multidimensionale, structurate pe nivele multiple, care să înlocuiască realitatea pe un singur nivel a gândirii clasice. Proclamarea existenţei unui singur nivel de realitate elimină sacrul cu preţul distrugerii acestui nivel.

În lumea nivelelor de realitate ceea ce se află deasupra este la fel cu ceea ce se află dedesubt, însă nu şi viceversa. “Materia” mai fină penetrează “materia” mai grosieră. Gradele de materializare indică o săgeată de orientare a transmiterii informaţiei de la un nivel la altul. Această săgeată este asociată, la rândul său, descoperirii unor legi din ce în ce mai generale, unificatoare, atotcuprinzătoare.

Nivelul cel mai “de sus” şi nivelul cel mai “de jos” al ansamblului nivelelor de Realitate se unesc prin intermediul unei zone de transparenţă absolută. Aceste două niveluri fiind însă diferite, transparenţa apare ca un văl, din punct de vedere al experienţelor, descrierilor, imaginilor, ori formalizărilor noastre matematice. Izomorfismul dintre “sus” şi “jos” este restabilit de zona de non-rezistenţă.

Non-rezistenţa acestei zone de transparenţă absolută este datorată pur şi simplu limitărilor corpului şi organelor noastre de simţ, indiferent de instrumentele care prelungesc aceste organe. Afirmarea unei cunoaşteri umane infinite (care să excludă orice zonă de non-rezistenţă) admiţând în acelaşi timp limitarea capacităţilor şi organelor noastre de simţ, apare ca o scamatorie lingvistică. Zona de non-rezistenţă corespunde sacrului, adică a ceea ce se sustrage oricărei raţionalizări. Ansamblul nivelelor de realitate şi zona sa complementară de non-rezistenţă (adică de valorizare a sacrului) constituie Obiectul de studiu şi cercetare transdisciplinară (Basarab Nicolescu).

VIII. Transdisciplinaritatea, prin nivelul său de percepere a Realităţii şi prin

viziunea ce o oferă asupra Manifestării Vieţii sub toate formele şi pe toate palierele, de la universul subatomic, la lumile intergalactice şi de la particulele cuantice la stările superioare de conştiinţă, permite recunoaşterea Ordinii naturale/universale ce guvernează evoluţia şi dezvoltarea tuturor structurilor cosmice şi adaptarea ordinii sociale după standardele de armonie şi vibraţie superioară ale acesteia, în vederea constituirii unei comunităţi umane capabile de integrarea simbiotică alături de celelalte forme de viaţă, în Marele Ecosistem Terestru.

Pentru aceasta, transdisciplinaritatea porneşte de la transformarea radicală a fiecărei fiinţe umane, printr-un proces de tans-figurare, în măsură a face dintr-un simplu individ-celulă a societăţii, o expresie superioară de manifestare a demnităţii


117

sale de ordin planetar şi cosmic, a cărei “conştiinţă iluminată îmbrăţişează Universul, care devine astfel propriul său corp, în timp ce trupul său fizic devine manifestarea Spiritului Universal, viziunea sa devine expresie a unei realităţi superioare, iar discursul său expresia adevărului etern” (Lama Angarika Govinda)

“Un astfel de om – ne arată Traian Brăileanu – care crede în existenţa unei ordini universale, dar observă tulburarea unei ordini parţiale, va căuta să restabilească ordinea parţială în conformitate cu principiile ordinii universale. El nu va fi filosof – căci filosofia se naşte din îndoiala existenţei unei ordini şi năzuinţa de a o construi – ci reformator, pentru care principiile ordinii universale sunt bine stabilite, iar programul său de acţiune fixat de la început în temeiul acestor principii. “

IX. Transdisciplinaritatea se referă, aşa cum indică şi prefixul “trans-“, la

ceea ce se află în acelaşi timp între discipline, şi înăuntrul diverselor discipline, şi dincolo de orice disciplină, finalitatea sa fiind înţelegerea lumii prezente, având de ca prim imperativ unitatea cunoaşterii. Astfel pluridisciplinaritatea, interdisciplinaritatea şi transdisciplinaritatea sunt cele patru săgeţi ale unuia şi aceluiaşi arc: cel al cunoaşterii.

Transdisciplinaritatea este, cu toate acestea radical deosebită de pluri- şi interdisciplinaritate, prin chiar finalitatea sa – înţelegerea lumii noastre – finalitate ce nu s-a înscris până acum în nici o altă viziune decât cea a cercetării transdisciplinare.

X. Din perspectiva transdisciplinară, pluralitatea complexă şi unitatea

deschisă sunt cele două feţe ale uneia şi aceleiaşi Realităţi. Din coexistenţa pluralităţii complexe şi a unităţii deschise îşi face apariţia un nou Principiu al Relativităţii: nici un nivel de Realitate nu constituie un loc privilegiat de unde pot fi înţelese toate celelalte nivele. Un nivel de Realitate este ceea ce este datorită existenţei concomitente a tuturor celorlalte.

Acest Principiu al Relativităţii creează o nouă perspectivă asupra religiei, politicii, artei, vieţii sociale. Şi, fiindcă viziunea noastră asupra lumii se schimbă, şi lumea se transformă la rândul ei. Din perspectiva transdisciplinară Realitatea nu este doar multidimensională, ci şi multireferenţială. Diferitele nivele de Realitate sunt accesibile cunoaşterii umane datorită existenţei unor diferite nivele de percepţie, ce se găsesc într-o corespondenţă biunivocă cu nivelele de Realitate. Acestea permit o viziune din ce în ce mai generală, unificatoare, cuprinzătoare a Realităţii.

XI. Dacă multidisciplinaritatea şi interdisciplinaritatea consolidează dialogul a două culturi, transdisciplinaritatea permite considerarea unificării lor deschise, a unei armonii fără fuziune, oferind o bază metodologică pentru


118

concilierea celor două culturi oficial antagoniste – cultura ştiinţifică şi cea umanistă – prin depăşirea lor în unitatea deschisă a culturii transdisciplinare.

XII. Transculturalul desemnează deschiderea tuturor culturilor la ceea ce

le traversează şi trece dincolo de ele. Această percepţie este mai întâi de toate o experienţă ce rezistă oricărei teoretizări. Ea este bogată în semnificaţii şi sugestii privitoare la propriul nostru mod de a acţiona în lume, arătându-ne că nici o cultură nu constituie locul privilegiat din care pot fi judecate celelalte culturi. Căci fiecare cultură este actualizarea unei potenţialităţi a fiinţei umane într-un loc bine precizat de pe şi într-un moment bine determinat al istoriei.

Fiinţa umană, în totalitatea sa deschisă, este locul-fără-de-loc a ceea ce traversează, cuprinde şi trece dincolo de culturi, percepţia transculturalului presupunând, înainte de toate, ca experienţă, tăcerea diferitelor actualizări. Există atâtea nivele de tăcere câte corelaţii între nivelele de Realitate. Dacă există un limbaj universal, acesta trece dincolo de cuvinte, căci el se referă la tăcerea dintre cuvinte şi la tăcerea nesfârşită a ceea ce exprimă un cuvânt.

Limbajul universal nu este o limbă care să poată fi introdusă în dicţionare. Limbajul universal este experienţa totalităţii fiinţei noastre, în sfârşit reunită, dincolo de aparenţe. Diferitele culturi constituie diferitele faţete ale umanului. Multiculturalul permite interpretarea unei culturi de către alta; interculturalul – fecundarea unei culturi de către alta, pe când transculturalul asigură traducerea unei culturi în oricare alta, prin descifrarea sensului ce leagă diferitele culturi, în acelaşi timp trecând dincolo de ele90.

XIII. Atitudinea transreligioasă este aceea care, izvorâtă dintr-o

transdisciplinaritate trăită, ne permite să învăţăm să cunoaştem şi să apreciem specificitatea tradiţiilor religioase şi areligioase ce ne sunt străine, pentru a percepe structurile comune care le fundamentează şi pentru a ajunge astfel la o atitudine transreligioasă a lumii: şi anume aceea care nu se află în contradicţie cu nici o tradiţie religioasă şi cu nici un curent agnostic ori ateu, în măsura în care aceste tradiţii cunosc prezenţa sacrului. Sacrul este ceea ce uneşte, nefiind atributul unei religii sau al alteia. “Sacrul este experienţa unei realităţi şi izvorul conştienţei fiinţării noastre în această lume”, scria Mircea Eliade. Sacrul fiind înainte de toate o experienţă, se traduce printr-un sentiment – “sentimentul religios cosmic”, după cum îl numea Einstein – a ceea ce leagă fiinţele şi lucrurile şi, în consecinţă, provoacă în străfundurile fiinţei umane respectul absolut al alterităţilor unite prin viaţa comună pe unul şi acelaşi Pământ.

90 Ibidem


119

XIV. Cercetarea transdisciplinară, prin definiţie, are în primul rând, şi mai presus de toate, caracter utilitar, venind în întâmpinarea omului promovând - prin participare activă - progresul ştiinţei, societăţii şi individului, al culturii şi civilizaţiei per ansamblu şi mai mult decât atât, evidenţierea şi transpunerea în realitatea socială a Normelor universale ce reglementează procesele Naturii, pentru ca astfel, comunitatea umană să ştie şi să poată, să aibă, deci, deopotrivă cunoaşterea şi metodele obiectualizării ei, dar mai presus de toate să conştientizeze necesitatea armonizării conduitelor individuale şi colective cu ordinea generală ce guvernează la nivelul întregului Cosmos.

De aceea orice rezultat al cercetării, care nu-şi realizează materializarea la nivelul social, rămâne un simplu proiect abstract, ori pură utopie. Şi chiar dacă e de principiu că visele utopice de astăzi reprezintă realitatea zilei de mâine, totuşi, în primul rând energia şi efortul cercetărilor transdisciplinare trebuie să se concentreze mai puţin pe schiţarea planurilor zilei de mâine, cât pe dezvoltarea individului şi a comunităţii, astfel încât să fim pregătiţi cu toţii pentru acest "Mâine". Pentru că el se va naşte cu adevărat abia atunci. Şi cine ştie, poate îşi va face intrarea în lume chiar mai repede. Depinde de aportul şi efortul omului.

Astfel că putem desprinde următoarele direcţii definitorii pentru procesul de acţiune şi implementare a viziunii transdisciplinare: • în cultură: - prin mutaţia de paradigmă spre viziunea holografică asupra

universului, vieţii şi fiinţei (percepute ca un tot unitar, un flux continuu de realităţi organizate sistemic, structurate de legi bine stabilite, ierarhizate funcţional şi derulându-şi procesele existenţiale într-o perfectă armonizare derivată din acţiunea lor sinergică, sub impulsul creator al unor Principii de rangul cel mai înalt); prin dezvoltarea şi unificarea ştiinţei, concomitent cu ridicarea acesteia la normele Ştiinţei Universale, punctul şi realitatea matriceală de confluenţă cu religia, arta, filosofia, conturând astfel modelul unui veritabil cod, procedeu şi modalitate - nu doar de percepere - ci de trăire veritabilă a vieţii, ca structură cu sens şi orientare bine definite, deopotrivă la nivel cotidian (de zi cu zi) cât şi istoric şi cosmic.

• în societate: - prin ridicarea standardului de viaţă cu accent pe calitatea şi dezvoltarea durabilă a întregii comunităţi umane, valorificând principiul conform căruia adevărata civilizaţie începe cu omul, trece prin procesul manifestării creatoare a acestuia pentru a se întoarce apoi la om, acelaşi om dar devenit acum altul prin chiar supunerea acestei alchimii existenţiale de autoexprimare a propriei sale metamorfoze: Hommo Sui Transcendentalis.


120

• în educaţie: - prin reargumentarea anticei educaţii paideice şi modelarea unor cadre, structuri, metode noi, adaptate actualelor necesităţi de manifestare a speciei umane, potrivit nivelului prezent al devenirii vieţii pe Terra91.

• în tehnologie: - prin deschiderea posibilităţii de utilizare şi valorificare a multiplelor forme de energie existente în Lumea Naturii şi a Universului, deopotrivă manifestate prin intermediul tuturor categoriilor de fiinţe, inclusiv cele umane. Singura barieră actuală o constituie necredinţa, derivată din lipsa elementară de educaţie corespunzătoare a oamenilor de ştiinţă cu privire la procesele reale ale manifestării vieţii, fapt ce determină imediat incapacitatea de înţelegere a fenomenelor şi realizare a cauzelor/ principiilor şi legilor după care acestea funcţionează.

• la nivelul fiinţei umane: - prin luarea în considerare a structurii reale şi complete a ceea ce numim cu titlul generic de "om", perceperea mecanismelor de funcţionare a acestora precum şi identificarea fiinţei interioare, cunoaşterea funcţiilor şi necesităţile Sinelui, a nivelelor de conştiinţă şi a gradelor de conştientizare (de percepere a realităţii) a regulilor dezvoltării individuale şi a metodelor practice de aplicare a lor pentru îndeplinirea rostului fiinţei umane, a misiunii sale existenţiale, care de asemenea scapă înţelegerii şi câmpului de acoperire al ştiinţelor actuale92.

Prof univ. Angela Vaisu,

Preşedinte, Insitutul Român de Studii Trabsdisciplinare şi Cercetări în domeniul Ştiinţei Universale, Hyperion, Cluj-Napoca

Cerc.şt. Codruţa Porcar

Centrul Artemis, Cluj-Napoca

Cerc.şt. Dora Avesalon

Fundaţia Cultural-Ştiinţifică “Mercur”, Cluj-Napoca

Prof univ. Aurelian Burcu

Director, Insitutul Român de Studii Trabsdisciplinare şi Cercetări în domeniul Ştiinţei Universale, Hyperion, Cluj-Napoca

91 A se vedea în acest sens şi A. Burcu Fundamentele ontologice ale educaţiei paideice şi respectiv Elemente de psihosociologia educaţiei paideice, Ed. Argonaut, 2005 92 Recomandăm în acest sens şi A. Burcu Psihologia fiinţei. Psihologia ecologică integrativă a personalităţii, Ed. Fundaţiei Mercur, 2000, Psihopedagogia cercetării transdisciplinare, Ed. Argonaut, 2003, precum şi trilogia dedicată consilierii în managementul calităţii vieţii şi condiţiei umane: Fundamentele consilierii, Abilităţile consilierului şi respectiv Centrul de consultanţă…, toate apărute la Ed. Mega, Cluj-Napoca, 2004; L.A. Radu Deschiderea universului Ed. Nevali, 2002 şi respectiv Tratat de psihologie cognitivă, Ed. Mega, 2003


121

BIBLIOGRAFIE

1. Angela Vasiu, Adrian Vasiu – Geometria interioară, Ed.Albastră, Cluj-Napoca 2001

2. Angela Vasiu, Adrian Vasiu – Fundamentele geometriei în sprijinul integrării naturale în viaţă, Cluj-Napoca, Dokia Publishing House Ltd.,1998

3. Angela Vasiu, Constantin Vasiu– Logica terţului inclus, Academic Press, Cluj-Napoca, 2002

4. Vasiu Angela Vasiu, Adrian Vasiu – Matematica sacră, Ed. Nereamia Napocae, Cluj-Napoca, 2003

5. Angela Vasiu - Fundamentele integrării naturale în viaţă, Dokia Publishing House Ltd. 2001

6. Angela Vaisu, Aurelian Burcu & col – Manualul consilierului pentru dezvoltare umană, Fundaţia Mercur, 2005

7. Traian Stănciulescu – Introducere în filosofia creaţiei umane, Junimea, 1999

8. Traian Stănciulescu & col. – Tratat de creatologie, Peformantica, 1998

9. Traian Stănciulescu – Miturile creaţiei, Performantica, 1995

10. Petru Pânzaru – Viaţa sub privirile filosofiei şi ale ştiinţelor moderne, Arbatros, 1985

11. Basarab Nicolescu – Ştiinţa, sensul şi evoluţia, Cartea Românească, 1996

12. Basarab Nicolescu – Noi, particula şi lumea, Polirom, 2002

13. Basarab Nicolescu – Transdisciplinaritatea: manifest, Polirom, 1999

14. Basarab Nicolescu – Teoreme poetice, Vitruviu, 2000

15. Lucian Alexandru Radu – Deschiderea universului: incursiune în lumea cercurilor vicioase, Nevali, 2001

16. Lucian Alexandru Radu – Evanghelia interioară, Nevali, 2002

17. Lucian Alexandru Radu – Călătorie prin conţtiinţă, Mega, 2004

18. Tiberiu Brăilean – Grădinile lui Akademos, Junimea, 2005

19. Aurelian Burcu, Angela Vasiu & col.– Fundamentele cercetării transdisciplinare, Argonaut, 2003

20. Aurelian Burcu, Angela Vasiu & col.– Psihopedagogia cercetării transdisciplinare, Argonaut, 2003

21. Aurelian Burcu, Angela Vasiu & col.– Managementul cercetării transdisciplinare, Argonaut, 2003


122

Chiar dacă îţi împarţi averea celor săraci şi chiar dacă ai şti toate limbile pământului şi toate tainele şi toate ştiinţele, n-au să fie nimic fără iubire, care e mărinimoasă, răbdătoare, care nu face rău, nu doreşte onoruri, îndură totul, crede oricui, speră mereu, rezistă la orice. Henry Sienkiewicz


123

CONSIDERAŢII GENERALE PRIVIND FENOMENUL DE EVAZIUNE FISCALÃ ÎN ROMÂNIA

Preţul excelenţei este disciplina. Costul mediocrităţii este dezamăgirea. William Ward

1.Conceptul de evaziune fiscalã Fiscalitatea este o inoportunitate pentru orice contribuabil, oricât civism ar

dovedi acesta. Studiile consacrate acestui domeniu al fiscalitãţii urmãresc tocmai limitarea efectelor negative sau nedorite ale acesteia asupra contribuabilului, asupra comportamentului sãu fiscal.

Fiscalitatea trebuie privitã atât ca un atribut al statului, cât şi ca o pârghie care este necesar sã ia în considerare voinţa şi consimţirea contribuabilului la impozit, doar prin armonizarea acestor douã aspecte, atât în perioada premergãtoare instituirii sau mãririi unui impozit, cât şi în faza de percepere a sa, se pot crea garanţii pentru randament ridicat şi de duratã al fiscalitãţii şi pentru limitarea evaziunii fiscale.93

Fãrã îndoialã, fiscalitatea este necesarã, pânã acum nu s-a putut înlocui acest mijloc de finanţare şi de susţinere a statului, dovedindu-se cã “impozitul este un rãu necesar”.

Impozitul reprezintã un punct nodal al fiscalitãţii, el însoţînd în decursul istoriei, naşterea şi dezvoltarea statului. Deşi se poate vorbi despre o istorie milenarã a impozitului, el este una din instituţiile publice cele mai controversate. Chiar dacã fiecare contribuabil este în mod aprioric considerat a fi consimţit la suportarea unei sarcini fiscale, în unele cazuri se înregistreazã revolte împotriva lui, şi destul de des au loc încãlcãri ale politicii fiscale.

Evaziunea fiscalã este unul din fenomenele economico-sociale de maximã importanţã cu care statele de astãzi se confruntã, într-o mãsurã mai mare sau micã. Ceea ce se poate face efectiv în acest domeniu este limitarea cât mai mult a consecinţelor acestui fenomen, eradicarea lui fiind practic imposibilã.

Efectele evaziunii fiscale se resimt direct asupra nivelurilor veniturilor fiscale, conduc la distorsiuni în mecanismul pieţei şi în ultimul rând, pot contribui la crearea unor inechitãţi sociale datorate “excesului” şi “înclinaţiei” diferite a contribuabililor la evaziunea fiscalã.

În toate timpurile, multitudinea obligaţiilor pe care le impun legile fiscale contribuabililor, au fãcut sã stimuleze ingeniozitatea acestora în a inventa

93 Botea P.Ioan-Metode şi tehnici fiscale,pag.171


124

diverse procedee de eludare a legilor fiscale. ”Evaziunea fiscalã a fost întotdeauna în special activã şi ingenioasã pentru motivul cã fiscul, lovind indivizii în averea lor îi atinge în cel mai sensibil interes: interesul bãnesc”.

Pretutindeni şi dintotdeauna evaziunea fiscalã a fost condamnatã. Cu toate acestea perspectivele privind acest fenomen nu s-au schimbat de-a lungul timpului. El persistã în toate ţãrile şi în toate perioadele, în ciuda sancţiunilor.

Economia subteranã sau "economia neagrã" ( black economy ) ca formã de manifestare a evaziunii fiscale ( munca la negru, vânzarea ilegalã de droguri, prostituţie, jocuri de noroc, etc. ) e estimatã a fi 8% din P.N.B în Marea Britanie, 13% în Suedia, 12% în Belgia, 11, 5% în Italia, 9% în Franţa, Olanda, Canada şi Germania, 8,5% în SUA şi 5% în Japonia.94 Semnificaţia problemei e mai mare în ţãrile mai puţin dezvoltate unde guvernele pot întâmpina mari dificultãţi în supravegherea tranzacţiilor care au loc în economie. N. Kaldar estima frauda fiscalã în ţãrile lumii a treia, între 4/5 şi 9/10 din încasãrile fiscale prevãzute.

Evaziunea fiscalã e unul din fenomenele economico - sociale complexe de

maximã importanţã cu care statele de astãzi se confruntã şi ale cãrei consecinţe nedorite cautã sã le limiteze cât mai mult, eradicarea fiind practic imposibilã. Statul trebuie sã se preocupe sistematic şi eficient de preântâmpinarea şi limitarea fenomenului evaziunii fiscale. Statul prin puterile publice, poate şi sã incite la evaziune fiscalã, urmãrind în principal douã scopuri: un scop "pozitiv" argumentat de dorinţa de a stimula formarea capitalului şi un scop "negativ" reflectat în sprijinirea unor grupuri de interese, de multe ori de tip mafiot, cu tot cortegiul de consecinţe.

Astfel evaziunea fiscalã apare ca un element dorit sau nu al politicii fiscale. Unul dintre secretele japonezilor în ce priveşte formarea capitalului e evaziunea fiscalã care e încurajatã oficial. În mod legal un japonez adult e scutit de taxe pentru un cont de economii medii. Japonia are de 5 ori mai multe conturi de acest fel decât numãrul populaţiei, inclusiv copiii. Din aceasta cauzã au rata cea mai mare de formare a capitalului.

Din alt punct de vedere, efectul cotelor înalte şi puternic progresive au dispãrut şi ca urmare a faptului cã ele au stimulat apariţia prevederilor legale şi a altora ce sprijinã evaziunea fiscalã, în speţã, aşa numitele portiţe legale, ce permit reducerea procentualã a cotelor de impozitare. Intervenţia statului în menţinerea unui anumit grad de evaziune fiscalã în scopurile arãtate, trebuie analizatã prin prisma raporturilor dintre efect şi eforturi.

94 Botea P.Ioan-Metode si tehnici fiscale,pag.173


125

În cazul evaziunii, contribuabilul încearcã sã se plaseze într-o poziţie cât mai favorabilã, pentru a beneficia cât mai mult de avantajele oferite de reglementãrile fiscale în vigoare. Altfel spus, evazionistul foloseşte de obicei, procedee legale, folosindu-se chiar de portiţele lãsate deschise de legiuitor. În vederea promovãrii unor activitãţi economice, legislativul prevede, în cadrul sistemului fiscal, o anumitã strategie, cât şi unele facilitãţi, înlesniri sau chiar scutiri de platã a unor obligaţii fiscale, facilitãţi care de regulã le însuşesc şi unii contribuabili care nu beneficiazã legal de ele.

În literatura de specialitate, au fost date multe interpretãri ale conceptului de evaziune fiscalã. Una dintre acestea defineşte fenomenul de evaziune fiscalã ca fiind sustragerea totalã sau parţialã de cãtre unii contibuabili –persoane juridice- prin diverse forme de la platã obligaţiilor faţa de buget.

Fenomenul de combatere a formelor de manifestare a evaziunii fiscale are efect sporit, de regulã, când cei desemnaţi sã emitã procedurile fiscale sau de control fiscal, nu au stabilitate, cãi şi metode cât mai diversificate, realiste şi eficiente, cunoscându-se faptul cã formele de manifestare imbracã aspecte nebãnuite.

2.Consideraţii critice despre conceptul de evaziune fiscalã Neglijarea combaterii formelor de manifestare a evaziunii fiscale poate

conduce la escaladarea fenomenului pânã la nivelul fraudei fiscale sau al crimei fiscale sau economice. De asemenea, consecinţele negative ale acestui fenomen se reflectã şi asupra realizãrii echilibrului bugetar la nivel local şi central,asupra puterii de cumpãrare a monedei naţionale şi, nu în ultimul rând, asupra stabilitãţii economiei naţionale.

Evaziunea fiscalã e o noţiune foarte dificil de precizat, în plus nu existã o definiţie legalã a fraudei fiscale. Dacã se vorbeşte de fraudã se vorbeşte în aceeaşi mãsura de fraudã legalã sau legitimã, de fraudã ilegalã , de evaziune internaţionalã, evaziune legalã, de evaziune ilegalã, de paradisuri fiscale sau de refugii, de abuzul dreptului de a fugi din faţa impozitului, de libertatea alegerii cãii celei mai puţîn impozitate sau subestimarea fiscalã, frauda la lege sau economia subteranã.

Cel mai adesea frauda fiscalã desemneaza stricto senso, o infracţiune la lege, şi se distinge de evaziunea fiscalã care se defîneşte ca o utilizare abilã a posibilitãţilor oferite de lege.

Prima definire a evaziunii fiscale a fost datã între cele douã rãzboaie mondiale. Conform acesteia frauda îmbracã o concepţie extensivã, noţiunea de evaziune fiscalã e inclusã în cea de fraudã. Ea a fost susţinutã de Lerouge sau M.A. Piatier.


126

Cel mai cunoscut sens dat evaziunii fiscale e "arta de a evita cãderea în câmpul de atracţie a legii fiscale" concept care aparţine lui M.C. de Brie şi P.Charpentier.

Cel de-al treilea concept aparţine lui Maurice Duverger, care considera cã evaziunea fiscalã e un termen generic, şi desemneazã manifestarea de fuga din faţa impozitelor. Aceasta e o definiţie în sens larg a evaziunii fiscale care ajunge sã înglobeze şi fraudã.

În România problema evaziunii fiscale capãtã un interes major în primul

rând datoritã existenţei unei economii cu o lipsã acutã de capital, atât la nivel macroeconomic, pentru susţinerea programelor naţionale de restructurare, cât mai ales la nivel microeconomic, unde fenomenul subcapitalizãrii este deosebit de presant.

De asemenea, tot lipsa de capital atrage dupã sine o situaţie precarã a veniturilor care trebuie sã alimenteze bugetul de stat şi care au ca menire finanţarea unor importante sectoare sociale (sãnãtate, învãţãmânt, etc.). În aceste condiţii, limitarea într-o mãsurã cât mai mare a evaziunii fiscale ar avea efect pozitiv asupra echilibrului bugetar.

O alta formã a evaziunii fiscale se manifestã chiar în raza de activitate a aparatului fiscal actual, în sensul ca la nivelul unitãţilor fiscale actuale: percepţii comunale, circumscripţii fiscale orãşeneşti şi administraţii fînanciare municipale, în evidenţele contribuabililor (rolul fiscal şi fişa plãtitorului) nu sunt înscrise toate sumele datorate de contribuabili, chiar dacã acestea le plãtesc. În astfel de situaţii, sumele plãtite se pot compensa cu alte obligaţii sau, la finele anului, ele apar ca sume plãtite în plus şi se restituie contribuabililor. Acest lucru se produce fie din neştiinţa organului fiscal, sau chiar intenţionat (existând în acest sens o înţelegere tacitã, ilegala între organul fiscal şi contribuabil).

La noi Iulian Vãcãrel sugereazã definirea evaziunii fiscale ca fiind "sustragerea de la impunere a unei pãrţi din materia impozabilã". 95

3. Evaziunea ilicitã şi legalã Evaziunea fiscalã e clasificatã de Virgil Cordescu astfel: ilicitã şi legalã.

Evaziunea ilicitã are un caracter fraudulos. Prin aceasta se înţelege acţiunea contribuabilului ce violeazã o prescripţie legalã cu scopul de a nu plãti

95 Iulian Vãcãrel-Finanţe publice(Ed. Didacticã si Pedagogicã, Bucuresti 1992 si 1999),pag.161


127

impozitul cuvenit. Evaziunea fiscalã e frauduloasã când contribuabilul obligat sã furnizeze date în sprijinul declaraţiei sale recurge la disimularea obiectului impozabil, la subevaluarea cuantumului materiei impozabile sau folosirea altor cãi de sustragere de la plata impozitului datorat. În general e greu sã se poata determina toate formele de evaziune de acest gen. Acelea de care trebuie sã se ţina seama la cercetarea contabilã sunt: înregistrãrile cu scopul de a micşora rezultatele; înfiinţarea de conturi pasive cu nomenclaturi fictive; amortismente nelegale şi amortismente la supraevãluari; rezervele latente; nejustificarea cu documente legale a înregistrãrilor; trecerea de cifre nereale în registrele comerciale; erori în conturi personale a unor parţi din beneficiu; reducerea cifrei de afaceri; mascãri de pãrţi din beneficiu prin omisiuni; contabilizãri de cheltuieli şi facturi fictive, etc.

Evaziunea legalã sau mai bine spus toleratã exprimã acţiunea

contribuabililor de a ocoli legea, recurgând la o combinaţie neprevãzutã de legiuitor şi deci toleratã prin scãparea din vedere. Ea nu pote fi posibilã decât datoritã unei inadvertenţe sau lacune a legii şi e frecventã mai ales în epoci când apar noi forme de întreprinderi sau noi categorii de impozite. Contribuabilii gãsesc anumite mijloace şi exploatând insuficienţele legislaţiei eludeazã în mod "legal" sustrãgându-se în total sau în parte plãţii impozitelor, tocmai datoritã acestei insuficiente a legislaţiei. Procedând astfel contribuabilii ramân în limita strictã a drepturilor lor şi statul nu se poate apãra decât printr-o legislaţie bine studiatã, clarã, precisã, stiintificã. Singurul vinovat de producerea evaziunii prin astfel de mijloace este doar legiuitorul. În practicã, faptele de evaziune bazate pe interpretarea favorabilã a legii, sunt foarte diversificate în funcţie de inventivitatea contribuabilului şi largheţea legii, dar cele mai frecvent folosite sunt urmãtoarele: practica unor societãţi comerciale de a investi o parte din profitul realizat în achiziţii de maşini şi utilaje pentru care statul acordã reduceri ale impozitului pe venit, scãderea din venitul impozabil a cheltuielilor de protocol, reclamã şi publicitate; constituirea de fonduri de amortizare sau de rezervã într-un cuantum mai mare decãt cel justificat din punct de vedere economic, etc..

Frauda fiscalã este de douã tipuri: legalã şi ilegalã. a) Frauda legalã e o expresie metaforicã şi ambiguã, e utilizatã frecvent în

ţãrile francofone. Ea are o dublã semnificaţie. Uneori desemneazã subestimarea materiei impozabile prin anumite regimuri fiscale de favoare ( mai ales în cazul impunerii forfetare ). Cel mai adesea, totuşi, frauda fiscalã desemneazã procedeele juridice care permit scãparea de impozitare fãrã a contravenii legii.


128

Cel mai notoriu exemplu în acest sens e procedeul utilizat pe scara naţionalã, al înfiinţãrii de societãţi comerciale "în lanţ" sau "în cascadã " de cãtre acelaşi patron sau grup de asociaţi imediat dupã ce o societate a acestora iesea din perioada de scutire de platã a impozitului pe profit. Astfel cã la noi în ţarã între 1991-1995 suma sustrasã se ridicã la valoarea unuia sau a douã bugete anuale.

b) Frauda ilegalã desemneazã violarea directã şi deschisã a legii fiscale şi

nu acoperã decât frauda stricto senso, astfel încât e de preferat utilizarea formulei de frauda fiscalã.

Delimitarea evaziunii fiscale e foarte delicatã. Pentru trasarea frontierei între evaziunea fiscalã acceptabilã şi cea inacceptabilã, doctrina a sistematizat trei criterii: motivaţia fiscalã a contribuabilului, utilizarea forţatã a legislaţiei civile şi profitul fiscal tras din operaţia respectivã. 96

Evaziunea fiscalã reprezintã sustragerea de la impunere a unei pãrţi mai

mari sau mai mici din materia impozabilã. Ca fenomen, evaziunea fiscalã se întâlneste deopotrivã atât pe plan naţional, cât şi pe cel internaţional.

Conform legii nr. 87 / 1994 pentru combaterea evaziunii fiscale, evaziunea fiscalã este prezentatã ca fiind: „ sustragerea prin orice mijloace, în întregime sau în parte, de la plata impozitelor, taxelor şi a altor sume datorate bugetului de stat, bugetelor locale, bugetului asigurãrilor sociale de stat şi fondurilor speciale extrabugetare de cãtre persoanele fizice şi persoanele juridice române şi strãine, denumite contribuabili...”

În functie de modul cum poate fi sãvârşitã, evaziunea fiscalã cunoaşte douã forme de manifestare:

A. Evaziune fiscalã realizatã la adãpostul legii: permite sustragerea unei

pãrţi din materia impozabila farã ca acest lucru sã fie considerat conravenţie sau infracţiune.

Evaziunea fiscalã legalã este posibilã deoarece legislaţia din diferite state ale lumii permite scoaterea de sub incidenţa impozitelor a unor venituri, pãrţi de venituri, componente ale averii ori a anumitor acte şi fapte care în condiţiile respectãrii riguroase a legislaţiei în vigoare şi principiilor impunerii, nu ar trebui sã scape de la impozitare.

Un exemplu de evaziune fiscalã la adãpostul legii este impunerea veniturilor realizate de anumite categorii de persoane fizice pe baza unor norme medii de venit, impunere ce creeazã condiţii pentru contribuabilii care

96 Boulescu M.-Curtea de conturi-Tradiţie şi actualitate(Bucureşti,1993),pag.97


129

realizeazã venituri mai mari decât media sã nu plãteascã impozit pentru diferenţa respectivã.

Un alt exemplu de evaziune legalã care permite ca o parte de venit sã scape de la impunere sunt facilitãţile fiscale care se acordã agenţilor economici din anumite ramuri ale economiei la înfiinţare sau pe parcursul desfãşurãrii activitãţii sub forma unor scutiri de la plata T.V.A. la import sau export, accize, etc. sau reduceri de impozit pe profit.

Amortizarea acceleratã, atunci când este permisã de lege pentru unele categorii de fonduri fixe, conduce la diminuarea profitului impozabil în favoarea constituirii unui fond de amortizare mai mare decât cel impus de valoarea uzurii fizice şi morale, înregistrate de mijloacele fixe respective în perioada luatã în calcul.

Evaziunea fiscalã la adãpostul legii poate fi evitatã prin corectarea, perfecţionarea şi îmbunãtãţirea cadrului legislativ care au fãcut-o posibilã.

B. Evaziunea fiscalã frauduloasã: se întâlneşte pe o scarã mult mai largã

decât evaziunea licitã şi se înfãptuieşte cu încãlcarea prevederilor legale, bazându-se pe fraudã şi pe rea credinţã. Drept urmare, acest fenomen antisocial trebuie combãtut puternic, fiindcã sustrage de la bugetul de stat un volum important de resurse financiare care ar putea fi folosit pentru acoperirea unor cheltuieli de ordin social sau economic.

Frecvent, evaziunea fiscalã frauduloasã se întâlneşte sub diferite forme, cum ar fi: ţinerea unor registre contabile nereale; distrugerea voitã a unor documente care pot ajuta la aflarea adevãrului privind livrãrile de mãrfuri, preţurile practicate, comisioanele încasate sau plãtite, etc.; întocmirea de documente de platã fictive; modificarea nejustificatã a preţurilor de aprovizionare şi a cheltuielilor de transport, manipulare şi depozitare; întocmirea unor declaraţii vamale false la importul sau exportul de mărfuri; întocmirea de declaraţii de impunere false, când cu bunã ştiinţã nu sunt menţionate decât o parte din veniturile realizate etc.

Pe mãsura adâncirii cooperãrii economice internationale şi a dezvoltãrii

relaţiilor dintre state cu sisteme fiscale diferite şi cu un nivel de fiscalitate diferit, evaziunea fiscalã nu se mai manifestã doar ca un fenomen naţional, ci a devenit unul internaţional. Astfel, de exemplu, o firmã având sediul de bazã într-un anumit stat şi diferite reprezentanţe în alte state, dintre care unele cu un regim fiscal mai blând, va fi mai mult decât tentatã sã transfere o parte cât mai mare din profitul realizat în statul cu fiscalitate mai ridicatã în statul cu o fiscalitate mai redusã. Astfel, pe glob se întâlnesc numeroase „ oaze fiscale ” sau „ paradisuri fiscale ”, cum sunt ele denumite, şi anume: Elveţia,


130

Liechstein, Luxemburg, Bahamas, Panama, Insulele Cayman , etc. Pe teritoriul acestor state sunt înfiintate numeroase firme strãine cãtre care sunt dirijate profiturile unitãţilor productive aflate pe teritoriul altor ţãri, eludându-se fiscul. Astfel, de exemplu, în Liechtenstein sunt înregistrate mai multe sedii sociale de firme industriale şi comerciale, reale şi fictive, decât totalul populaţiei sale, respectiv circa 40.000 de firme la 25.000 de locuitori. Explicaţia constã în faptul cã orice firmã care îşi stabileşte sediul pe teritoriul acestui stat este scutitã de plata impozitului pe profit.97

De asemenea, în Însulele Cayman, situate în Marea Caraibilor, cu o populaţie de numai 20.000 de locuitori sunt înregistrate în jur de 19.000 de diferite companii, peste 500 de bãnci şi peste 300 de firme de asigurãri. În acelasi timp, 20 din primele 25 de bãnci ale lumii au filiale deschise în aceste insule, iar acest nou centru financiar în numai câţiva ani a ajuns sã devinã aproape 10% din piaţa eurodolarilor.

În ţãrile cu o experienţã vastã în fiscalitatea adaptatã cerinţelor economiei de piaţă, evaziunea fiscalã, specificã mai ales T.V.A., poate fi întâlnitã sub urmãtoarele forme:

• frauda pe termen lung, care apare atunci când un agent economic, care şi-a creat în timp o bunã reputaţie prin comportament şi rezultate, înceteazã brusc plãţile, declarându-se în stare de faliment, dupã ce în prealabil a avut grijã sã-şi transfere profitul în altã ţarã; • frauda pe termen scurt, care poate fi întâlnitã atunci când o nouã

întreprindere înfiinţatã înainteazã organelor fiscale o cerere justificatã de rambursare a T.V.A., însã dupã rambursare întreprinderea în cauzã îşi înceteazã activitatea, iar plãtitorul dispare; • sindromul „ PHOENIX”, când o firmã ce avea obligaţii de platã a

T.V.A. se declarã în stare de faliment sau se lichideazã, dar apare o altã firmã cu acelaşi director. În acest caz, organelor fiscale le revine sarcina de a încerca sã încaseze impozitul de la unitatea falimantarã sau lichidatã; • sindromul „ COMPANIILOR MULTIPLE” apare în cazul în care

sunt înregistrate mai multe firme printre care şi una fantomã. Aceasta din urmã solicitã rambursarea taxei pe valoarea adaugatã fãrã sã fi participat la plata T.V.A. colectate, dupã care dispare; • manipulãrile insignifiante care se concretizeazã în efectuarea unei

serii de modificãri mãrunte în contabilitate, ca, de exemplu: omiterea de la însumare a unor pagini, înregistrarea repetatã a unor facturi de intrare, raportare greşitã, etc. Toate acestea conduc la întocmirea unui decont TVA incorect.

97 Tulai C.-Finanţe publice şi fiscalitate(Casa cãrţii de ştiinţã), pag.86


131

5. Evaziunea fiscală în România In ceea ce priveşte evaziunea fiscalã în România, conform unor aprecieri

ale Curţii de Conturi, aceasta a înregistrat în anul 1997 un volum de 24.000 miliarde lei, iar în anul 1998 unul de aproximativ 40.000 miliarde lei. Faţã de PIB evaziunea fiscalã reprezenta în anul 1997 circa 10%, menţinându-se la acelaşi nivel şi în anul urmãtor, iar faţã de bugetul general consolidat al statului, reprezenta aproximativ 30% în 1997 şi circa 32% în anul 1998.

În continuare prezentãm exemple mai semnificative de manifestare a evaziunii fiscale în România.

Conform prevederilor unor acte normative fundaţiile, organizaţiile şi asociaţiile non-profit, cu caracter umanitar, social, cultural, sportiv, etc. sunt scutite de plata taxelor vamale pentru unele bunuri provenite din ajutoare şi donaţii. Printre aceste bunuri se numãrã şi autovehiculele. Drept urmare, în cursul perioadei 1995 – 1996 au fost introduse în ţarã de cãtre numeroase asociaţii şi fundaţii non-profit, în regim de scutire de taxe vamale, circa 13.500 autoturisme. În urma controalelor efectuate, în anul 1997 de cãtre organele Ministerului Finanţelor la 689 de organizatii non-profit din toatã ţara, a rezultat cã la peste 80% din acestea au fost încãlcate prevederile legale în vigoare, adicã: bunurile primite sub formã de ajutoare şi donaţii au fost utilizate în alte scopuri decât cele prevãzute în obiectul de activitate; bunurile respective nu au fost înregistrate în patrimoniu ori au fost utilizate în interes personal sau pentru obţinerea de profit. Deci, în loc ca pentru autoturismele importate sã se fi plãtit taxe vamale, care echivalau cu 128 mld lei, s-a ajuns ca în cazul majoritãţii fundaţiilor constituite din persoane fizice, câţi membri sunt, atâtea masini primite ca donaţii sã existe. Deci, în acest caz, legislaţia imperfectã creeazã condiţii pentru ca evaziunea fiscalã sã se practice „ perfect legal”.

Unii agenţi economici practicã preţuri de livrare inferioare costurilor produselor finite şi, implicit, calculeazã accize în raport cu preţurile respective şi nu de costurile efective ale produselor, aşa cum este legal. În acest caz evaziunea fiscalã se realizeazã prin: utilizarea ca bazã de calcul a accizelor datorate statului pentru bãuturile alcoolice, a preţurilor de livrare negociabile cu cumpãrãtorul, preţuri care se situau sub nivelul costurilor cu care au fost realizate produsele; stabilirea preţului materiei prime din care s-a obţinut alcoolul la fabricarea bãuturilor alcoolice, sub preţul pieţei.

Cele mai frecvente cazuri de sustragere a agenţilor economici de la plata obligaţiilor cãtre bugetul de stat se produc prin neînregistrarea în contabilitate a veniturilor realizate. O altã modalitate de evaziune la care apeleazã de cele mai multe ori cetãţenii strãini, rezidenţi în România, este aceea a folosirii


132

facturii externe falsificate, în care se înscriu preţuri mai mici decât cele reale. Nu lipsesc din România nici firmele fantomã al cãror singur scop îl reprezintã înţelepciunea şi evaziunea fiscalã. De obicei, aceste firme sunt întemeiate în numele unor cetãţeni care nu au fost niciodatã în România sau care au plecat din ţarã la scurt timp dupã înfiinţarea lor . În numele unor astfel de firme se emit şi se utilizeazã ordine de platã fictive prin care se sustrag sume importante cuvenite bugetului de stat sau sunt înşelate o serie de firme din alte localitãţi. Prin apelarea la astfel de cãi de realizare a evaziunii fiscale se sustrag de la bugetul de stat zeci de miliarde.

Evaziunea fiscalã se întâlneşte şi în cazul taxelor de timbru pentru activitatea notarialã. Astfel de exemplu, în cazul autentificãrii actelor de înstrãinare a imobilelor, nu de puţine ori pãrţile se înteleg ca preţul vânzãrii înscris în actul de vânzare – cumpãrare autentificat sã fie înferior celui practicat în realitate, pentru cã taxa da timbru sã se calculeze la un preţ mai mic.98

În perioada care a trecut de la introducerea taxei pe valoarea adaugatã în

România s-au conturat multiple forme ale evaziunii fiscale şi în acest domeniu, cele mai des întâlnite fiind urmãtoarele:

• vânzãri nedeclarate, care apar cu frecvenţa cea mai mare şi sunt de multe ori greu de descoperit. Practic, vânzãrile de bunuri sau prestãrile de serviciu se fac fãrã întocmirea documentelor corespunzãtoare şi , evident, fãrã înregistrãri în contabilitate;

• omiterea înregistrãrii, când agentul economic neînregistrat beneficiazã de un avantaj care nu i se cuvine, comparativ cu ceilalţi comercianţi concurenţi, care vor solicita clienţilor taxa pe valoarea adaugatã;

• înţelegeri între vânzãtori şi cumpãrãtori de a schimba bunuri sau servicii fãrã platã, gen barter, cu platã redusã, fãrã facturã sau eventual cu o facturã de valoare redusã;

• deducerile false , care se întâlnesc frecvent şi se realizeazã prin întocmirea de facturi false, prin utilizarea repetatã a aceloraşi facturi pentru deducere sau prin folosirea de facturi care se referã la cumpãrãri inexistente;

• erorile de înregistrare, care pot apãrea la prima vedere ca inocente, au totusi, o influentã destul de mare asupra taxei datorate, mai ales dacã sunt frecvente sau dacã valoarea lor este mare;

• aplicarea incorectã a cotei zero sau a scutirilor, care poate conduce la diminuarea serioasã a sumelor cuvenite bugetului de stat, mai ales dacã este asociatã cu facturi false, fiindcã altfel plãtitorul de T.V.A. nu are cum sã profite de aceastã practicã; 98 Şaguna Grosu-Evaziunea fiscalã(Ed.Oscar Print,Bucureşti, 1995),pag.102


133

• cereri de rambursare nejustificate, când se solicitã rambursarea taxei aferente unor mãrfuri exportate sau pentru bunuri la care legea dã drept de deducere, fãrã însã ca în realitate aceste operaţiuni sã fi fost efectuate. O situaţie mai des întâlnitã este aceea a solicitãrii deducerii taxei pe valoarea adaugatã, pentru acelasi bun exportat, de cãtre doi agenţi economici, pe considerentul cã documentele privind bunul respectiv au circulat prin mai multe societãţi comerciale. Ec. drd. Ioan C. Pop Facultatea de Ştiinţe Economice şi Gestiunea Afacerilor, Universitatea Babeş-Bolyai, Cluj-Napoca


134

Omul nu are pur şi simplu caracteristicile unei maşini, el nu este irevocabil determinat de motivele inconştiente, ci este o persoană în procesul creării de sine, o persoană care creează sensul vieţii, care întruchipează dimensiunea libertăţii subiective. Carl Rogers


135

EUTANASIA ÎNTRE VOINŢA INDIVIDUALĂ ŞI PRESIUNEA COMUNITARĂ

Acţionează întotdeauna astfel încât să foloseşti umanitatea atât în persoana ta cât şi în persoana

oricui altuia, totdeauna în acelaşi timp ca scop şi niciodată ca mijloc. Emanuel Kant

Eutanasia nu este un concept recent şi prin urmare nu poate avea pretenţia

unicităţii actuale. Termenul a fost formulat în antichitate, dar acea moarte dulce, lirică, la care s-a referit poetul Kratinos, s-a reformulat în timp sub condeiul lui Francis Bacon şi a devenit conceptul modern al morţii lipsite de suferinţă care a cunoscut la rândul lui o cosmetizare : moartea cu demnitate. Individul îi cere acum comunităţii să-l ucidă; mai bine zis, să-i scurteze suferinţa, utilizând tehnici elevate de anihilare a vieţii. Ştiind că poate beneficia de scurtarea suferinţei, pacientul apelează la uciderea din milă.

Rădăcinile eutanasiei se înfig adânc in mitologie. În acest sens, consider că în tradiţia greacă „cazul” lui Hercule este cel mai elocvent exemplu. El este fiul lui Zeus şi a fost hărăzit să devină cel mai puternic muritor. Trebuia să devină rege, însă uneltirile Herei l-au determinat să simtă chinurile vieţii terestre, după ce Hermes l-a pus la sânul ei pentru a bea din laptele nemuririi. Se căsătoreşte cu frumoasa Daianeira, de care se îndrăgosteşte însă şi Nessus. Hercule îl ucide pe rivalul său, dar acesta înainte de a muri îi dă Daianeirei un vas cu sângele său, spunându-i că acela e un leac pentru fidelitatea soţului. La un moment dat, ea geloasă, stropeşte cu sângele fiarei haina soţului său. Haina se lipeşte de Hercule şi oricât vrea să scape de ea, îşi trage bucăţi de carne din trup. El îşi înalţă atunci un rug şi le spune bărbaţilor din Trakis să dea foc rugului. Nimeni nu are însă îndrăzneala de a face acest gest. Înduioşat, Filoctet, un bun priten, pune scânteia sub rugul cel înalt. Plâng toţi cei de faţă. Numai el nu geme. Stă neclintit în giulgiul său de flăcări. Legendele spun că în clipa aceea s-a despicat bolta şi trăznete şi fulgere mai albe ca neaua s-au coborât pe pământ. Un car făcut din aur s-a lăsat din cer, iar Hermes, Atena şi Nike (zeiţa victoriei) l-au dus în Olimp unde l-a întâmpinat însuşi Zeus. (Mitu, 1983, 24)

Hercule a fost primul care a ales aşa-numita moarte cu demnitate. Pe jumătate nemuritor, el a reuşi să treacă peste încercări de neînchipuit atât pentru un zeu cât şi pentru un muritor şi... în mod paradoxal s-a lovit de neputinţa de a suporta durerea fizică sau poate durerea fizică şi trădarea? Acesta este mitul a cărui încărcătură ideatică răzbate peste secole, căutându-şi oglindirea în lumea modernă ca suport moral al eutanasiei. Încărcătura simbolică a eroului care-şi cere moartea de pe soclul unui rug este deosebită. Dincolo de actul morţii cu


136

demnitate în manieră herculiană, prezenţa zeilor certifică în mod cu totul neaşteptat autencititatea şi caracterul pozitiv al faptei.

Cert este că rolul eroic se dublează în momentul în care un alt personaj trebuie să facă ceea ce eroul iniţial nu izbuteşte. Curajul prietenului nu este cu nimic mai prejos decât al lui Hercule, iar moralitatea ambelor gesturi este discutabilă, stârnind în societatea modernă ample discuţii interdisciplinare şi interinstituţionale. Rolul lui Filoctet este preluat în ziua de azi de către medic. De la prieten (un veritabil doctor al sufletului) la medicul care „tratează” suferinţa, la acordul părţilor cu privire la moartea celui aflat în suferinţă, nimic nu s-a schimbat. Doar că azi, acest act este legiferat în constituţiile unor state democratice, foarte dezvoltate din punct de vedere economic. Paradoxul situaţiei vine chiar din formularea acestui ultim enunţ: persoane din aceste ţări cu un nivel de trai ridicat, care pot beneficia de îngrijire de înaltă specialitate, cer să fie eutanasiate.

Problematica eutanasiei se formulează pornind de la cei doi actori ai dramei: individul şi societatea. Chestionarea şi acordul părţilor este de cele mai multe ori dificilă, deoarece aceste două elemente sunt în interdependenţă. Oare individul ar cere eutanasia dacă nu ar şti de existenţa actului legalizat sau statele ar mai formula legi care să sprijine uciderea persoanelor inutile din punct de vedere economic, dacă protestele populaţiei ar fi mai susţinute? Unde poate duce legalizarea eutanasiei? Un prim răspuns este la crearea unor societăţi suicidogene; şi totuşi, prin legalizarea eutanasiei nu se urmăreşte deloc acest aspect. Nici un stat, prin legile democratice pe care le emite nu poate fi complicele uciderii (din milă sau din alte motive) a cetăţenilor săi cu dizabilităţi sau a celor alienaţi, căci acestea sunt întotdeauna persoanele „vizate” de actul eutanasic medical.

Eutanasia constituie o legalizare a pedepsei cu moartea pentru persoanele inapte la normalitate, a căror singură vină e aceea de a fi purtătoarele unor boli care cer tratamente cu grad scăzut de reuşită, prea costisitoare pentru o comunitate eficientistă.

Pe de altă parte, ceea ce se numeşte tortura încăpăţânărilor terapeutice terminale sau tipul modern de răstignire (cu două tuburi pentru oxigen în nas, cu un aparat de susţinere a cordului, cu o perfuzie în braţul drept şi o transfuzie în cel stâng etc) pune în discuţie limitele sau frontierele umane ale ştiinţie pe care bioetica, această punte între ştiinţă şi teosofie, are a le rezolva. Oare omul are dreptul din timpul vieţii să-şi decidă soarta (testamentul biologic)?

Conceptul drepturilor omului, ca nouă ideologie etică după care viaţa e inalienabilă, sacră, unică şi inviolabilă, atât fizic cât şi spiritual, condiţionează şi punctul de vedere juridic asupra eutanasiei.Acesta este punctul de bătaie al problematicii: legislaţia care „produce” actul de a ucide fără a fi sancţionat; un


137

element secundar îl constituie actul individului de a se sinucide fără ca aceasta să mai constituie o tară individuală sau familială.

Şi atunci de unde vine sprijinul pentru eutanasie, atât de evident în sondaje? De ce solicită individul încă din timpul vieţii ca în situaţia în care ar ajunge dependent de aparate sau de îngrijirea altor persoane, să i se suprime viaţa decât să fie tratat de către persoanele apropiate sau de către medicii specialişti? Individul nu mai este individ dacă este într-o stare de suferinţă? Nu are o viaţă la fel de demnă sau un drept la viaţă care nu este mai puţin demn decât al persoanelor sănătoase? Ce ne determină să dezbatem tema eutanasiei pentru a ne urgenta moartea, decât să dezbatem o tematică a tehnicilor de reabilitare? Sunt întrebări la care fiecare răspundem într-un mod personal, căci nu există o teorie a vieţii, nici a morţii şi prin urmare nici a eutanasiei, iar legislaţia ne oferă toate drepturile şi libertăţile care la un moment dat se bat neputincioase cap în cap.

Persoanele aşa-zis lucide care decid că eutanasia este soluţia cea mai potrivită pentru boala lor sunt în cea mai mare parte bolnavii de cancer în stadiu terminal şi cu vârsta de peste 65 de ani. Pentru ei, libertatea de acţiune este foarte limitată, iar spaţiul intim este invadat de persone străine (medici, asistenţi, îngrijitori) şi oricât ar părea de firească această situaţie pentru o persoană bolnavă care e normal să fie îngrijită, prelungirea acestui chin devine o povară. Susţinătorii eutanasiei pledează astfel pentru încetarea acestui tip nedemn de existenţă, aducând argumentul libertăţii individuale de a decide asupra propriei vieţi.

Începând din anul 2000, olandezii pot cere să fie ucişi cu acte-n regulă sau se pot sinucide liniştiţi că nu încalcă legea, eutanasia tinzând să devină una dintre temele majore ale acestui început de mileniu. Fiecare are dreptul la opinie, dar este esenţial ca ea să fie exprimată în cunoştinţă de cauză. Şi, cu toţii ar trebui să ne gândim că urmările unui asemenea gest – definitiv, singurul care nu mai poate fi corectat- sunt încă departe de a fi cunoscute. Omul modern doreşte să aibă autoritate asupra propriei lui evoluţii şi în acest sens consideră că e liber să dispună de propria lui viaţă. Sondajele arată că tocmai occidentalii se arată mai deschişi spre eutanasie, deşi nivelul de trai din aceste ţări este foarte bun şi mereu în creştere, iar asigurările sociale şi de sănătate au mari arii de pătrundre. Cu toate acestea, aprecierea exactă a momentului morţii este încă practic imposibilă. Vorbind despre incurabili, medicul trebuie să încerce până în ultima clipă să facă tot ce poate pentru bolnavul lui, pentru a-i prelungi viaţa şi a-i calma durerea. Prelungirea vieţii este deosebit de importantă: un om, înainte de a muri, trebuie să lase în urma lui o mulţime de lucruri aranjate. În cazul de faţă se pune întrebarea: ce prelungim? Viaţa sau suferinţa? Sigur,


138

lărgind aria problemei, ne-am putea întreba şi în ce măsură societatea reuşeşte să le asigure acestor bolnavi o întreţinere optimă.

Să presupunem că pentru un bolnav cu suferinţe extrem de mari, medicul pune problema. În acest caz, medicul trebuie să-i spună pacientului său, cu sinceritate deplină, că nu mai poate fi salvat şi, bineînţeles, să-i ceară aprobarea, ceea ce echivalează cu un îndemn la sinucidere. Dacă bolnavul este în situaţia în care nu mai poate reacţiona cu judecata întreagă, depinde de medic să accepte, împreună cu alţi colegi, că bolnavul nu mai este recuperabil. Intenţia eutanasiei nu pleacă neaparat din partea bolnavului. De ce să se aleagă soluţia eutanasiei? Noi, în momentul de faţă putem stăpâni foarte bine durerea. Suferinţa provocată de durere poate fi stăvilită. De ce trebuie să i se ia pacientului viaţa? Dar dacă el a decis că nu mai poate suporta viaţa şi cere eutanasia, lucrurile se schimbă. Suportabilitatea vieţii nu ţine numai de durere, ci şi de celelalte „trăiri” adiţionle. Şi în acest caz, medicul este obligat să estimeze cu maximă responsabilitate starea biologică, dar şi cea psihică a bolnavului.

Eutanasia voluntară nu este însă întotdeauna necesară pentru că există tratamente alternative. Este, în mare măsură, încetăţenită opinia cinform căreia, două sunt opţiunile la care bolnavii în faza terminală pot recurge: fie că se sting încet într-o suferinţă cu complicaţii severe, fie aleg eutanasia. Dar ei trebuie să ştie că între a se stinge încet într-o suferinţă cu complicaţii severe şi eutanasie există şi o a treia cale, un drum de mijloc: acela al unei îngrijiri pline de compasiune în plan afectiv şi cu efecte de ameliorare a stării fizice. Indivizii cer moartea când există atâtea posibilităţi de a stopa durerea sau cel puţin de a o amelira, încât există cazuri în care gestul eutanasiei nu se justifică. Pe de altă parte, există şi exagerări pentru a nu cere eutanasia, iar cea mai cunoscută populaţiei este cea amplu promovată de Biserică şi organizaţii religioase potrivit cărora durerea, umilirea şi suferinţa ar fi căi spre purificarea sufletului, dându-se de cele mai multe ori exemplul lui Isus care s-a jertfit pentru mântuirea oamenilor şi a suferit pe cruce. Totuşi, suferinţa lui Isus a fost una voluntară, în timp ce multe persoane nu sunt dispuse la acest gen suferinţă ca posibilitate de mântuiere. De cele mai multe ori, individul se simte presat de societate fie să aplice eutanasia urmând dictonul potrivit căruia un tabu a căzut, iar un om are libertatea să aleagă moartea atunci când viaţa nu mai are ce să-i ofere (autonomie, în primul rând şi apoi pirderea funcţiunilor sociale care îl fac pe individ să se simtă inutil şi mai mult decât atât, o povară), fie să asculte cealaltă parte care spune orice om se va întâlni cu moartea aşa că viaţa deşi scurtă, să nu şi-o mai scurteze şi ei.

Trebuie precizat şi faptul că cererile pentru actul de eutanasiere sunt rareori voluntare şi în deplină stare de discernământ. Un pacient în stadiu terminal al bolii, este, se ştie, vulnerabil. Discernământul său este alterat de teama pentru viitor. Nu rareori s-a întâmplat ca pacienţi care au strigat de nenumărate ori


139

„Lăsaţi-mă să mor!”, după consumarea crizei să le fie recunoscători celor care nu le-au dus la îndeplinire „dorinţa”. Pentru a evita această tensiune se prevede ca încă din timpul vieţii, o persoană să decidă pentru propria soartă în cazul în care ar ajunge invalid, inconştient sau dependent de un sistem medical alternativ de îngrijire. Posibilitatea de a pela la acest sistem medical se poate face în două direcţii: pe de o parte se pune problema asigurărilor medicale la care un cetăţean cotizează pe toată perioada salarizării, de aceea individul, indiferent de costurile de întreţinere pe care le-ar implica îngrijirea lui, să ceară prelungirea artificială a vieţii. Totodată, datorită acestei cotizaţii, poate de asemenea să ceară ajutorul sistemului pentru suprimarea suferinţei (şi mai precis a vieţii), în numele aceleiaşi asigurări, care în mod paradoxal se chamă asigurare de viaţă , şi nu asigurare de moarte, lucru care complică şi mai tare situaţia.

Problema eutanasiei voluntare subminează din punct de vedere moral cercetarea medicală. Unul din vectorii cercetării medicale, îl constituie fără îndoială, dorinţa de a găsi tratamente noi care să le vină de hac bolilor incurabile, stadiilor dificile ale bolilor şi de a prelungi viaţa. Cercetarea medicală trebuie să avanseze. Scopul este de a curma suferinţa, de a învinge boala. Dar în momentul în care, în loc să caute leacul, doctorii înşişi omoară pacienţii, procesul se alterează. Dacă eutanasia se va legaliza, umanitatea va asista în următoarele decenii la expansiunea unui domeniu cu totul neaşteptat: ştiinţa de a ucide. Deocamdată nu se cunosc limitele acestui proces şi nici nu se pot face anticipări, însă calea pe care o urmăm nu pare să fie de cele mai multe ori cea bună. Blamăm cercetările naziste şi eutanasia aplicată persoanelor inutile, dar cu toate acestea indivizii tind să se ferească de ultima suferinţă, considerând că oricum au avut o viaţă activă dificilă; nu mai pot ca la capătul acesteia să se simtă şi mai frustraţi de condiţia lor umană şi de aceea doresc ca prin legalizarea eutanasiei să pună capac unei existenţe nefericite. Argumentele medicale sunt de cele mai multe ori în favoarea morţii dulci. Costurile sunt infernale, iar pentru susţinerea în viaţă a unui om cu posibilitate nulă de recuperare sunt luate fonduri care ar putea fi foarte bine utilizate pentru pacienţi recuperabili. De fiecare dată Legea eficienţei e cea care primează în luarea deciziilor cu privire la viaţa sau la moartea unui om, iar această lege nu se plică numai în domeniul medical. Bolnavii imobilizaţi sau cei irecuperabili se simt o povară pentru familie şi nedorind să-şi pună rudele în poziţia de sclavi ai inutilităţii, decid să-şi ia viaţa. Mila faţă de sine şi ruşinea de a fi dependenţi de alţii îi pot face pe mulţi să se gândească la moarte; moartea ca necesitate de a evada de la chinuri (inutile, de altfel) şi moartea ca posibilitate de a nu fi dependent. Dependenţa este o chestiune extrem de inflamantă şi de aceea foarte dureroasă. Deşi toată viaţa suntem dependenţi de un sistem sau altul, de o persoană sau alta, de produse, de obiceiuri sau de acte cu caracter de tabu, sănătatea şi deplina


140

posibilitate de mişcare fac diferenţa crucială în luarea deciziei asupra eutanasiei. S-ar crede că întreaga libertate şi independenţă stau numai în faptul că ne putem mişca nestingheriţi, ne putem spăla, putem mânca, dormi, iubi cu propriile noastre forţe, neavând nevoie de un ajutor vital exterior. În cazul bolnavilor irecuperabili, toate aceste elemente nu mai au aplicabilitate, iar dependenţa totală dezumanizează. A ieşi doar atunci când cineva îşi afişează dorinţa de a ajuta persoana să se deplaseze, nu face decât să înrăutăţească starea bolnavului. Se mai pune însă şi problema persoanelor inconştiente, ţintuite în mijlocul unui întreg sistem de cabluri, seringi, aparate de susţinere a cordului sau de producrere a respiraţiei artificiale, pentru care viaţa mai este decât o chestiune de curent electric sau de hrană artificială. Aici problematica eutanasiei se află pe terenul cel mai minat. Aparatele sunt făcute tocmai pentru a susţine viaţa în condiţiile în care în corpul uman există dezechilibre care duc la stoparea temporară sau definitivă a funcţiilor vitale. Dar pentru cât timp se face prelungirea nenaturală a vieţii şi cine decide asupra opririi acestor aparate? Pacientul, NU! Rudele sau medicii sunt de cele mai multe ori persoanele care apreciază când viaţa să ia sfârşit, fapt care poate crea oarecare suspiciune, putând să existe atât de partea rudelor cât şi a medicului interese care să fie contrare vieţii pacientului. Tratamentul în spitale ar putea fi privit cu rezerve şi chiar unele erori medicale inerente ar putea fi considerate ca acte de omor calificat.

Poate individul să decidă asupra propriei sale morţi, atunci când este înconjurat de atâta incertitudine în ceea ce priveşte eutanasia? Clarificarea asupra problemei nu poate veni din exterior. Convingerile personale pot să fie mai puternice decât legislaţia, de aceea legalizarea eutanasiei nu face decât sa destabilizeze sistemul societăţii umane care nu mai ştie pentru ce să lupte: pentru dreptul la viaţă sau pentru dreptul la moarte? Posibilitatea eutanasiei ca scurtare a suferinţei trebuie privită cu precauţie, iar testamentul biologic aferent nu oferă decât vaga idee de libertate. A ne putea decide sfârşitul nu mai este până la urmă un act atât de utopic. Câteva rânduri scrise atunci când suntem lucizi prin care aducem în vedere medicilor dorinţa de a ne scurta chinurile ne face proprii noştri dumnezei. Şi cu toate acestea, viaţa nu mai poate fi la fel. Dacă am şti că ieşind din casă s-ar putea să nu ne mai întoarcem vii, căci noi am semnat actul propriei condamnări la moarte atunci când am cerut oprirea oricărui ajutor de susţinere artificială a vieţii în cazul unui accident, nu am mai semna un astfel de act; situaţia, deşi ipotetică stârneşte nelinişte, căci nici medicii nu s-ar mai strădui prea mult să reabiliteze şi cu atât mai puţin să-şi dedice munca unei vieţi de acum sortite numai traiului pe un pat. Probabil că individul ce trăieşte în marea masă a celor care-i ignoră existenţa, doreşte la rândul lui să ignore la un moment dat posibilitatea societăţii de a-l susţine. Dar noi trăim într-o societate suportivă care îşi cunoaşte slăbiciunile şi care poate


141

lupta cu boala, moartea, dar mai cu seamă cu indiferenţa. Dacă ar fi să ne întoarcem într-un trecut al umanităţii nu foarte îndepărtat, am vedea exemple eutanasice cutremurătoare faţă de care am manifesta cu siguranţă repulsie. În 1939, în Germania nazistă, Hitler ordona uciderea din milă la scară largă a bolnavilor şi handicapaţilor. Programul nazist de eutanasiere a celor „nedemni de viaţă” , având numele de cod AKTION T 4, a vizat la început nou-născuţii şi copiii mici. Mamele şi medicii erau obigaţi să înregistreze copiii de până la 3 ani care prezentau semne de retardare mintală, diformităţi fizice sau alte simptome incluse în chestionarul Ministerului Sănătăţii. Foarte repede Hitler a extins programul, incluzând şi adulţi. Eutanasia a fost utilizată sub regimul nazist, pentru a desemna prin eufemism aneantizarea vieţilor fără valoare. Era însă exterminarea handicapaţilor fizic şi mital. Astăzi, cei care sunt favorabili unei dezbateri fără patima asupra eutanasiei preferă să utilizeze termenul de Sterbehilfe (ajutor pentru moarte), pentru a nu învârti şi mai mult cuţitul în rana nu de mult cicatrizată a crimelor naziste împotriva umanităţii. Adversarii acestui curent folosesc, în shimb, termenul de eutanasie pentru a insista asupra laturii inumane a acestei practici.

Societatea umană s-ar putea îndrepta în aceste condiţii către comunitatea utopică din Republica lui Platon, unde se pune accent pe primatul societăţii asupra individului. Medicii nu sunt îngijoraţi de un om „incapabil să trăiască timpul fixat de la natură”, în sensul că acesta poate fi scurtat, suferinţa neavantajând nici omul şi nici Statul.

Datorită mass-media informţia cu privire la eutanasie circulă atât de repede şi se răspândeşte pe teritorii atât de întinse, încât multe reviste din Europa de Est preiau într-un mod necritic articole sau ştiri occidentale şi le reproduc sau le judecă la mentalitatea de aici, creând de cele mai multe ori o confuzie şi o dezinformare în rândul unei populaţii prea puţin pregătite să suporte şocul informaţional şi etic al unei probleme majore aşa cum este eutanasia. De aici s-au şi născut confuziile cu privire la occidentalii bogaţi cărora bunăstatrea nu le mai prieşte şi sunt gata să ceară să fie ucişi atunci când ajung grav bolnavi, căci n-au nici o rudă care să-i îngrijească. Problema nu este numai a familiei sau numai a individului, ci şi a comunităţii. Standardele elevate de viaţă cer se pare şi o moarte pe măsură.

Societatea românească este intr-un stadiu incipient de informare cu privire la eutanasie şi cei mai mulţi români cred că eutanasia se aplică la câini, prin urmare dezbaterea acestei chestiuni nu este decât o pierdere de vreme sau doar o discuţie pe scara blocului cu privire la uciderea comunitarului Grivei.

Totuşi, eutanasia nu se rezumă la eliberarea comunităţii de patrupedele incomode. Se poate vorbi însă de un tip modern de eugenie sau aneantizarea vieţilor fără valoare, aşa cum numeau naziştii programul eutanasic. Societatea se îndreaptă încet spre ceea ce nu cu mult timp în urmă, considera a fi crime


142

împotriva umanităţii. Necesitatea eutanasierii pentru crearea unei comunităţi sănătoase a animat şi atunci ca şi acum spiritul comunitar. Nici atunci şi nici acum oamenii nu s-au declarat împotriva actelor de epurare socială de tip eugenic. Societatea modernă este departe ideologic şi mai cu seamă practic de comunitarismul veritabil. Societatea e cea care sprijină eutanasia, deşi eutanasia este la scară mare un act infanticid (societatea-mamă care-şi ucide din milă copiii bolnavi, inapţi să ducă un trai până la urmă la limita decenţei). Dar boala profundă nu oferă niciodată decenţă existenţială, iar societatea se vede pusă în postura de a acţiona mai curând dramatic, decât matern. Societăţii i se pare că tratamentele indivizilor bolnavi sunt costisitoare, dar în acelaşi timp, îşi permite să menţină deţinuţi care sunt într-adevăr pericole publice, fără să spună că-i va anihila din cauza lipsei lor de recuperare, a neputinţei de a socializa şi în primul rând de a fi un sprijin pentru comunitatea din care fac parte. Persoanele lezate de răufăcători ar putea cere şi ele ca aceştia să fie eutanasiaţi, pentru dizabilităţi sociale compatibile etic şi bioetic cu dizabilităţile maladiilor medicale. Şi astfel, de la libertatea individului de a-şi decide viaţa sau moartea, s-ar putea crea o adevărată societate suicidogenă.

Cuvântul Bisericii este şi el unul destul de influent. Legiferarea eutanasiei în România, de exemplu s-ar ivi de multe bariere ideologice. Nu toate legile Comunitare s-ar aplica şi la noi, deoarece un subiect atât de spinos ca eutanasia ar înspăimânta într-o măsură atât de mare clericii încât ar ajunge să protesteze ca în 2001 în faţa proiectului de lege pentru legalizarea homosexualităţii. Pentru o instituţie care se declară împotriva discriminărilor de orice fel, un protest cu roşii şi cu ouă, nu ar fi chiar o noutate. Aşadar, la nivel macrosocial legalizarea la scară largă a eutanasiei ar fi până la urmă o luptă de putere între instituţii.

Există însă o problemă de tip eutanasic mult mai spinoasă şi nelegalizată şi fără speranţa de a fi vreodată legiferată: eutanasia socială; ea există şi nu se rezumă la cazuri infime din punct de vedere numeric. Eutanasia socială este un concept exploatat de majoritatea statelor lumii, dar este mai vizibil în ţările sărace sau la categoriile populaţionale din partea de jos a piramidei sociale. Lipsa medicamentelor vitale, fără care mor anual sute de mii de persoane este un exemplu clar de eutansie activă voluntară, neadus în discuţie; sau lipsa acută a hranei la populaţii numeroase, din rândul cărora nu mor numai bătrâni sau bolnavi în stare terminală, ci şi tineri sănătoşi, copii şi maturi care fără să-şi ceară dreptul de a muri sunt lăsaţi să moară; lista poate continua cu persoanele aflate în zone de conflict care mor tot datorită voinţei altora de a muri. Decât să se chinuie în spaţii în care moartea este atotprezentă şi fără speranţa de reabilitare medicală şi socială, poate că ar putea şi ei să ceară la un moment dat dreptul de a muri cu demnitate sau dreptul de a fi ucişi din milă, pentru a muri şi ei de o moarte nobilă şi profund umană.


143

Aşadar, eutanasia are multe feţe. De la a pleda pentru eutanasiarea unor cazuri izolate de indivizi aflaţi într-o stare biologică şi morală care-i apropie mai mult de moarte decât de viaţă şi până la a cere legalizarea pentru ca fiecare individ aflat la un moment dat în pragul morţii să poată beneficia de ajutorul medicului pentru a muri, cere dezbateri care au consecinţă directă asupra subiectului şi a comunităţii, căci blamul sau susţinerea au rezultate vizibile doar pe parcursul unei perioade îndelungate. Putem să fim premergătorii unei legislaţii anti-vitaliste şi pro-vitaliste, dând în acelaşi timp exemlpul Codurilor Penale ale unor state ca SUA, Olanda, Belgia, Australia, care pe baza dreptului inalienabil la viaţă şi la libertatea conştiinţei, au considerat că este mai demn pentru un cetăţean să moară atunci când devine inutil societăţii sale. Adevăraţii cetăţeni sunt prin urmare doar indivizii cei mai apţi pentru viaţă; selecţia naturală este la fel de evidentă ca la începuturile omenirii, atunci când rebuturile societăţii erau triate de această lege a supravieţuirii celui mai bun şi mai puternic într-ale adaptării. Tehnica nu ne ajută prea mult nici azi să modificăm această lege. Poate că în viitor vom aplica standarde mai înalte ale legii selecţiei; vom putea selecta asemeni lui Hitler indivizii blonzi, înalţi, frumoşi şi deştepţi care să facă cinste speciei umane. Vom putea fugi mai bine de dizabilităţi şi vom avea acoperire pentru aceasta, fiindcă legislaţia ne va permite să fim mai umani cu oamenii din jurul nostru permiţându-le să se desăvârşească prin moarte.

Acest text este în mare măsură o pledoarie anti-eutanasie din considerentul că la scară socială fenomenul uciderii din milă este prea puţin cunoscut şi poate deveni necontrolat, iar în timp să aibă efecte imprevizibile. Şi totuşi, dincolo de toate aceste argumente împotriva morţii dulci, cel mai important rămâne caracterul inviolabil al voinţei umane. Împotriva acestuia nu se poate lupta nici măcar cu legile pe masă, căci voinţa umană face legea şi tot ea o aplică. Iar dacă individul doreşte să moară, societatea compătimitoare îi oferă această posibilitate, îndeplinindu-i pre-mortem ultima dorinţă.

Cerc.şt.drd. Ancuţa-Lăcrimioara Chiş

Cercetător-asociat, Institutul pentru Dezvoltare Umană şi Comunitară, Delphy, Cluj-Napoca

Doctorand Universitatea Babeş-Bolyai Cluj-Napoca, Facultatea de Istorie şi Filosofie


144

BIBLIOGRAFIE

1. GALSTON, Arthur (2005), Expanding horizons of bioethics, Springer Science and Business Media, Dordrecht

2. BUTA, Mircea Gelu (2004), Calitatea vieţii la omul suferind

3. FUKAYAMA, Francis (2004), Viitorul nostru postuman

4. MITU, Alexandru (1983), Legendele Olimpului, Editura Ion Creangă, Bucureşti

5. TRIF, Bela (2002), Eutanasia. Suicidul asistat. Eugenia, Ed. Info Medica, Bucureşti

6. TRIPODINA, Chiara (2004), Il driti nell’eta della tecnica:il caso dell euthanasia, Jovene, Napoli

7. KACZOR, Cristopher (2005), The edge of life: human dignity and contemporary bioethics. Philosophy and medicine. Catholic studies in bioethics, Springer Science and Business Media


145

Omul se naşte şi trăieşte în societate. Acesta este un adevăr ce nu se poate tăgădui. Omul născându-se astfel, moşteneşte patrimoniul nu numai material, dar şi moral, intelectual, artistic al înaintaşilor, şi îl transmite la rândul lui, urmaşilor, adăugând o părticică mai mare sau mai mică, după însemnătatea valorii sale personale. În cea mai mică mişcare a noastră este ajutorul a nenumărate generaţii, dispărute, după cum în cel mai neânsemnat obiect de care ne servim sunt sforţările atâtor minţi şi atâtor braţe pe care nu le mai cunoaştem. Anibal Teodorescu


146

ASPECTE PRIVIND ASIGURĂRILE ŞI ASISTENŢA SOCIALĂ DIN DIFERITE ŢĂRI

Capitalul comun al asociaţiei omeneşti este o organizaţie vie,

pe cale de necontenită prefacere şi a cărei evoluţie nu poate avea loc fără continuitatea sforţării constante a tuturor.

Leon Bugeois Încă de la început precizăm că în ţările din Europa de Sud predomină asigurarea

socială de tip Bismarck. Aceasta înseamnă că mărimea beneficiilor sociale depinde de contribuţiile anterioare, astfel încât doar o anumită categorie de indivizi primeşte beneficii, în special salariaţii. Pe lângă aceste beneficii există măsuri adiţionale de asistenţă socială sau alocaţii. Strategia asigurării sociale urmăreşte combaterea sărăciei şi furnizarea celor nevoiaşi a unui nivel minim acceptabil.

Şi în ţările din Europa Centrală predomină asigurarea socială de tip Bismarck. În schimb, în U.K. preponderentă este asigurarea de tip Beveridge, completată de asistenţa socială.99 Spre deosebire de cea de tip Bismarck, aceasta oferă indivizilor în principal beneficii cu cotă unică. Aceasta înseamnă că dreptul de a primi beneficii depinde totuşi de contribuţiile anterioare, dar ele nu determină nivelul acestora.

Ţările din Europa de Nord furnizează asigurare socială de tip Beveridge, cu alocaţii relativ ridicate ce nu depind de contribuţiile anterioare.

În Italia, transferurile efectuate evidenţiază în mod clar preponderenţa asigurărilor sociale de tip Bismarck, specifică Europei de Sud. De asemenea asistenţa socială prezintă o anumită influenţă în regiunile cu veniturile cele mai scăzute. Franţa se bazează în principal pe asigurarea socială de tip Bismarck, însoţită de asistenţa socială. Există două transferuri de tip Bismarck: ajutorul de şomaj şi ajutorul de boală. Totuşi în ţările din Europa Centrală nivelul beneficiilor acordate este mai ridicat decât în Europa de Sud. Asistenţa socială din Franţa constă în venitul minim de inserţie, ce se acordă la nivel naţional şi în ajutorul social100. Al doilea este garantat de instituţiile locale. De remarcat este că venitul minim de inserţie se apropie mai mult de asistenţa socială din ţările Europei Centrale, precum Germania, pe când ajutorul social aminteşte de cel din Europa Sudică.

Apoi Germania este patria mamă a asigurării sociale de tip Bismarck, care vizează: asigurarea de şomaj, pensii de invaliditate, de accident şi de boală. Asigurarea de şomaj depinde de contribuţiile anterioare, însă se acordă pe baza testelor de venit şi este finanţată din impozite. Acest lucru nu este specific tipului

99 Hölsch K., The effect of social transfers in western Europe: an empirical analysis of five countries using generalised Lorenz Curves, Luxembourg Income Study Working Paper No. 317, 2004, p.7 100 Idem, p.17


147

Bismarck. În ceea ce priveşte asigurarea de boală, ea se finanţează prin contribuţii, dar nivelul acestor beneficii cu cotă unică depinde de nevoia existentă şi nu de venitul anterior. Se poate spune că aceasta este specific mai mult tipului Beveridge de asigurare. Iată deci că cele două tipuri de asigurări se întrepătrund. Apoi, asistenţa socială completează aceste transferuri, oferindu-se un venit minim pentru cei aflaţi în dificultate.

Finlanda prezintă asigurare socială Beveridge, completată prin alocaţii sociale ridicate ce nu sunt condiţionate de contribuţiile anterioare. De precizat că ţările nordice se diferenţiază de celelalte prin nivelul ridicat al finanţării statului şi nivelul însemnat al cheltuielilor sociale. Finanţarea acestui sistem presupune combinarea contribuţiilor cu finanţarea prin impozite. Prin urmare ajutoarele de boală şi de accident depind de câştigurile anterioare şi de contribuţiile plătite, fiind astfel transferuri de tip Bismarck, însă pensiile de invaliditate şi asigurarea de şomaj prezintă o parte având cotă unică şi o parte ce depinde de câştigurile anterioare. Asistenţa pentru şomaj se acordă pe baza testelor de venit, prezentând o cotă unică şi fiind finanţată de stat.

Hölsch Katja (2004) a găsit în urma studiului său empiric că în Germania există un puternic impact al ajutoarelor de şomaj asupra bunăstării, pe când în Italia, sunt mai importante ajutoarele de invaliditate101. Totuşi ajutoarele pentru accidente nu au influenţe mari în nici una dintre ţările analizate. Apoi în Franţa, asigurarea pentru şomaj exercită cel mai puternic efect asupra bunăstării. În U.K. beneficiile de invaliditate prezintă un impact puternic, aceasta evidenţiind preponderenţa asigurării sociale de tip Beveridge, dar în acelaşi timp şi importanţa considerabilă a asistenţei sociale din această ţară. În Finlanda transferurile pentru şomaj influenţează cel mai mult bunăstarea.

Prin urmare, se poate observa că Italia este apropiată ţărilor din Sudul Europei, iar Germania celor din Europa Centrală. Franţa se situează între cele două grupe de ţări, prezentând elemente din ambele categorii. În Finlanda există o combinaţie de elemente diferite, aparţinând asigurărilor de tip Bismarck şi Beveridge.

Graficul 1 prezintă nivelul real al venitului după impozite şi transferuri, pentru întreaga distribuţie a venitului din S.U.A., Canada, U.K., Germania şi Suedia, în anul 2000.

Diminuarea sărăciei nu este scopul principal al ţărilor liberale, ci aici se urmăreşte să se maximizeze bunăstarea în medie, fapt evidenţiat şi de graficul 1. Prin urmare, venitul mediu este cel mai ridicat în SUA şi Canada, urmate de U.K. La urma clasamentului se situează Germania şi mai ales Suedia – ţară egalitaristă.

101 Hölsch K., op. cit., p.26


148

Grafic 1. Nivelul real al venitului după impozite şi transferuri pentru întreaga distribuţie a venitului, 2000

Venitul real, $

distribuţia venitului (procentul totalului populaţiei)

Sursa: Kenworthy L., Welfare states, real incomes and poverty,

Luxembourg Income Study Working Paper No. 370, 2004, p. 23

Scopul principal al ţărilor social-democrate, precum Suedia şi a celor conservatoare, precum Germania nu este reducerea sărăciei, ci egalitatea şi comunitatea. Se observă totodată că în Suedia şi Germania există o dispersie mai mică a venitului în cadrul întregii distribuţii, comparativ cu celelalte ţări. Mărimea şi caracteristicile statului bunăstării suedez contribuie de asemenea la realizarea egalităţii sociale în mod direct şi nu doar indirect prin reducerea sărăciei: servicii publice extinse şi programe de transfer universale din care oricine primeşte beneficii şi este impozitat102. Aceasta creează un climat de solidaritate între indivizi.

De asemenea, din graficul 1 se mai observă că inegalitatea redusă a veniturilor din Suedia şi Germania se datorează în mare parte faptului că veniturile celor mai bogaţi 20% indivizi sunt mai reduse decât în SUA şi Canada. Este evident că o societate cu o dispersie mai redusă între veniturile bogaţilor şi săracilor se caracterizează printr-o

102 Kenworthy L., Welfare states, real incomes and poverty, Luxembourg Income Study Working Paper No. 370, 2004, p. 22


149

mai mare armonie socială şi stabilitate. Iată de ce este atât de importantă egalitatea în distribuţia veniturilor pentru bunăstarea socială.

În ceea ce priveşte asistenţa socială, ea reprezintă o modalitate de sprijin public acordată celor nevoiaşi, scopul principal fiind de a garanta un nivel minim de resurse pentru aceştia. Deci schemele asistenţei sociale sunt create pentru a proteja împotriva sărăciei. Totuşi se consideră că o mai bună protecţie socială se asigură pe baza universalităţii decât a testelor de venit. Dacă beneficiile se alocă pe baza testelor de venit doar celor mai săraci, obligaţia statului este redusă.

S-a observat că în ţările unde statul bunăstării este extins asistenţa socială are un rol mai redus, aşa cum se întâmplă în ţările nordice, iar acolo unde statul bunăstării nu este aşa generos asistenţa socială este mai însemnată. Prin urmare în ţările nordice asistenţa socială este administrată la nivel local, iar în Irlanda şi U.K. la nivel central.

În continuare facem unele precizări referitor la caracteristicile asistenţei sociale din diferitele ţări. Asistenţa socială cuprinde acţiunile întreprinse de societate pentru ocrotirea şi susţinerea materială a familiilor şi persoanelor în vârstă şi fără venituri, a săracilor, persoanelor handicapate, invalizilor, emigranţilor, refugiaţilor etc.103 În cadrul acestora o pondere importantă o deţin alocaţiile pentru familii, ajutoarele acordate bătrânilor şi altor categorii de persoane defavorizate.

Nivelul şi incidenţa beneficiilor asistenţei sociale sunt mai ridicate în ţările nordice şi mai scăzute în Irlanda şi U.K. Ţările scandinave au fost caracterizate printr-o mare calitate a beneficiilor oferite, dar şi prin eficienţa protejării împotriva sărăciei. Ţările conservatoare se află pe o poziţie intermediară între ţările liberale şi cele scandinave.

În ceea ce priveşte regulile ce guvernează asistenţa socială, trebuie ţinut cont de testele de venit şi cele de muncă, ele fiind utilizate în acordarea beneficiilor sociale. Prin urmare, testele de venit sunt cele mai riguroase în Suedia şi cele mai modeste în U.K.104 În Finlanda, schimbările introduse în schemele asistenţei sociale fac aceste teste mai puţin stricte. În Irlanda, testele de venit sunt îngăduitoare, totuşi ceva mai exigente faţă de U.K. Aceeaşi situaţie apare în Germania şi Olanda.

Irlanda şi U.K. formează un grup distinct de celelalte ţări în privinţa testelor de muncă, pentru că aici asistenţa socială se acordă doar celor care nu sunt angajaţi cu

103 Văcărel I. şi colaboratorii, Finanţe Publice, Ediţia a IV-a, Ed. Didactică şi Pedagogică, R.A., Bucureşti, 2003, p. 221 104 Kuivalainen S., Production of last resort support: a comparison on social assistance schemes in Europe with the notion of welfare production and the concept of social right, Luxembourg Income Study Working Paper No. 397, 2004, p. 8


150

program întreg de muncă. Această practică se regăseşte în ideile liberale, conform cărora statul bunăstării ar trebui să-i sprijine doar pe cei cu venituri limitate. Suedia şi Germania prezintă unele trăsături comune. Astfel legea le solicită celor ce beneficiază de asistenţă socială să-şi caute un loc de muncă şi să accepte ceea ce li se oferă105. Apoi, schemele olandeze semănă cu cele din Germania şi Suedia deoarece testele de muncă reprezintă un aspect predominant al asistenţei sociale din prezent, ele aplicându-se pentru toţi beneficiarii. În Finlanda se scuteşte o parte din câştiguri de la testul de venit, dar sunt impuse unele condiţii pentru muncă. În schimb, în Irlanda intră sub incidenţa testului de venit toate câştigurile, dar nu se practică un test de muncă strict.

Dacă facem o comparaţie între ţări în privinţa nivelul beneficiilor oferite de asistenţa socială, putem afirma că acestea se constituie în două grupuri distincte. Astfel Suedia şi Finlanda se diferenţiază de celelalte, prezentând suportul de venit cel mai generos, pe când restul ţărilor au nivele mai reduse, U.K. fiind pe ultimul loc. În cele două ţări nordice nivelul asistenţei sociale reprezintă în medie între 60% - 70% din venitul mediu, iar în celelalte ţări în jur de 50%.106

Totuşi scopul principal al asistenţei sociale îl constituie diminuarea sărăciei. Prin urmare, rezultatele schemelor de asistenţă socială din diferitele ţări trebuie analizate prin prisma eficienţei acestora în ameliorarea sărăciei. Tabelul 1 prezintă ratele sărăciei pentru beneficiari înainte şi după primirea asistenţei sociale şi cu cât s-a redus sărăcia, în mai multe ţări.

Tabel 1. Ratele sărăciei pentru beneficiari înainte şi după primirea asistenţei

sociale şi diminuarea sărăciei Ratele sărăciei (%) FIN S G NL IRL

UK

Sărăcia înainte de asistenţa sociale 25,9 55 82,5 86,3 40,8 49,2

Sărăcia după acordarea asistenţei 10 21,6 61 26,9 33,1 14,7

Reducerea absolută 15,9 33,4 21,5 59,4 7,7 34,5

Reducerea relativă 61 61 26 69 19 70

105 Idem, p. 9 106 Kuivalainen S., op. cit., p. 10


151

Sursa: Kuivalainen S., Production of last resort support: a comparison on social assistance schemes in Europe with the notion of welfare production and the concept of social right, Luxembourg Income Study Working Paper No. 397, 2004, p.11

Datele din tabelul arată că ponderea indivizilor ce trăiesc în sărăcie înainte de a beneficia de asistenţa socială variază între 26% în Finlanda şi 86% în Olanda. Însă după acordarea asistenţei situaţia se schimbă semnificativ, întrucât ponderea celor săraci este mult mai redusă, fiind cuprinsă între 10% în Finlanda şi 61% în Germania. Aceste cifre demonstrează că asistenţa socială scoate din sărăcie un număr mare de indivizi. Cea mai mare reducere în termeni relativi a sărăciei apare în Olanda şi U.K., unde aproximativ 70% dintre indivizi sunt scoşi din sărăcie ca urmare a asistenţei sociale primite. Urmează apoi Finlanda şi Suedia, unde sărăcia relativă se reduce cu 61%. Aşadar se poate afirma că cele patru ţări: Finlanda, Suedia, Olanda şi U.K. prezintă scheme ale asistenţei sociale eficiente în reducerea sărăciei. Totuşi Germania şi Irlanda se diferenţiază de restul ţărilor analizate, întrucât reducerea relativă a sărăciei ca urmare a asistenţei sociale este mult mai mică, de doar 26% şi respectiv 19%.

Ca o concluzie a celor prezentate anterior, remarcăm că în ţările scandinave cheltuielile cu asistenţa socială sunt reduse, dar se oferă beneficii ridicate în raport cu venitul mediu. De asemenea, beneficiarii asistenţei sociale sunt protejaţi bine împotriva sărăciei. S-ar putea deci considera că în aceste ţări asistenţa socială corespunde situaţiei ideale: cheltuieli mici şi rezultate însemnate. Totuşi o excepţie de la situaţia ideală o reprezintă regulile stricte care guvernează asistenţa socială. Prin testele de venit riguroase se restricţionează accesul la asistenţa socială pentru mulţi dintre indivizi.

Schema irlandeză seamănă într-o anumită măsură cu cea a ţărilor nordice, prin aceea că aici cheltuielile cu asistenţa socială sunt reduse. De asemenea există unele restricţii în privinţa testelor de venit şi se oferă nivele generoase de sprijin pentru cei nevoiaşi. Totuşi rezultatele asistenţei sociale din Irlanda diferă semnificativ de cele din Finlanda şi Suedia, întrucât asistenţa socială irlandeză eşuează în combaterea sărăciei. În consecinţă, putem remarca faptul că în această ţară nu există o relaţie adecvată între sprijinul generos acordat celor nevoiaşi şi protecţia bună împotriva sărăciei. Nu acelaşi lucru se poate spune despre U.K. Aici se oferă beneficii mai reduse, însă se reuşeşte o protejare bună a indivizilor de sărăcie. Eficienţa în combaterea sărăciei se explică prin aceea că regulile asistenţei sociale din U.K. sunt cel mai puţin restrictive.

Apoi în Olanda şi Germania cheltuielile cu asistenţa socială au un nivel mediu, la fel fiind şi regulile ce stau la baza asistenţei sociale. Diferenţele între cele două ţări constau în generozitatea beneficiilor acordate şi rezultatele obţinute de asistenţa socială. Astfel, schema olandeză reuşeşte să-i protejeze


152

într-o măsură bună pe cei nevoiaşi împotriva sărăciei, pe când schema germană se caracterizează printr-un sprijin redus şi o protecţie slabă împotriva sărăciei.

Alte studii analizează impactul beneficiilor asistenţei sociale asupra inegalităţii veniturilor (Hölsch K. şi Kraus M. 2002), măsurată pe baza coeficientului Atkinson, coeficienţilor Gini şi a rapoartelor P80/P20.

Graficul 2. prezintă reducerea procentuală a coeficientului Atkinson, coeficienţilor Gini şi a rapoartelor P80/P20 aferente venitului disponibil, după acordarea asistenţei sociale pentru mai multe ţări.

După cum se observă, impactul asistenţei sociale asupra inegalităţii veniturilor variază considerabil de la o ţară la alta. Totuşi rezultatele depind de măsurile folosite. Atunci când utilizăm coeficientul Atkinson sau rapoartele P80/P20, observăm că U.K. prezintă cea mai mare reducere a inegalităţii, urmată de Germania, pe când Franţa şi Finlanda evidenţiază diminuări mai mici. Însă când se utilizează coeficienţii Gini, Finlanda trece pe poziţia a doua, urmată de Germania şi Franţa. Important este că în toate cele trei situaţii se constată un puternic efect al asistenţei sociale din U.K. asupra reducerii inegalităţii. În schimb, în Italia aproape că nu este vizibil nici un efect, întrucât reducerea inegalităţii este foarte mică. Celelalte ţări analizate: Franţa, Germania şi Finlanda se află pe o poziţie intermediară. De precizat că rapoartele P80/P20 exprimă raportul între veniturile celor mai bogaţi 20% indivizi şi a celor mai săraci 20%.

Grafic 2. Reducerea procentuală a coeficientului Atkinson, coeficienţilor Gini

şi a rapoartelor P80/P20 aferente venitului disponibil, după acordarea asistenţei sociale

Reducerea procentuală a coeficientului Atkinson

Reducerea procentuală a rapoartelor P80/P20


153

Reducerea procentuală a coeficienţilor Gini Sursa: Hölsch K., Kraus M., European schemes of social assistance: an empirical analysis of set-

ups and distributive impacts, Luxembourg Income Study Working Paper No. 312, 2002, p. 15 Un alt aspect important îl constituie eficienţa distributivă a asistenţei sociale,

calculată împărţind reducerea procentuală a inegalităţii stabilită anterior (pe seama coeficientului Atkinson, coeficienţilor Gini sau a rapoartelor P80/P20) la ponderea cheltuielilor cu asistenţa socială în PIB107. Graficul 3 prezintă eficienţa distributivă a asistenţei sociale, calculată în trei variante.

Grafic 3. Eficienţa distributivă a asistenţei sociale, din mai multe ţări

Eficienţa pe baza coeficientului Atkinson Eficienţa pe baza rapoartelor P80/P20

107 Hölsch K., Kraus M., European schemes of social assistance: an empirical analysis of set-ups and distributive impacts, Luxembourg Income Study Working Paper No. 312, 2002, p. 16


154

Eficienţa pe baza coeficienţilor Gini Sursa: Hölsch K., Kraus M., European schemes of social assistance: an empirical analysis of set-

ups and distributive impacts, Luxembourg Income Study Working Paper No. 312, 2002, p. 16 Se constată că eficienţa distributivă a asistenţei sociale este cea mai ridicată în

Franţa şi Finlanda (cu excepţia primei modalităţi de măsură, când locul Finlandei este luat de Germania) şi cea mai redusă în Italia. Acum U.K. nu se mai află în fruntea clasamentului, ci pe o poziţie intermediară. Totuşi performanţele ţărilor prezentate, cu excepţia Italiei depind de asemenea de modalitatea folosită pentru măsurarea inegalităţii.

Eficienţa asistenţei sociale este ridicată în Franţa datorită bugetului redus alocat asistenţei sociale. Aşadar, atunci când se ţine cont de mărimea bugetului asistenţei sociale impactul distributiv este foarte diferit. Considerând situaţia din U.K. putem concluziona că rezultatele impresionante vis-à-vis de reducerea inegalităţii nu pot compensa cheltuielile mari cu sistemul asigurărilor sociale.108 În schimb, sistemele din Franţa şi Finlanda caracterizate prin cheltuieli mai mici şi-au îmbunătăţit poziţia, comparativ cu rezultatele prezentate în graficul 2.

În România, programele protecţiei sociale cuprind două mari categorii: cele de asistenţă socială şi de asigurări sociale. Programele de asistenţă socială includ prestaţia Venitului Minim Garantat (VMG), alocaţii pentru căldură, alocaţia de stat pentru copii şi alocaţia suplimentara pentru copii. În programele de asigurări sociale intră, în principal, pensiile pentru foştii salariaţi sau

108 Hölsch K., Kraus M., op. cit., p. 17


155

agricultori (de limită de vârsta şi invaliditate), pensiile de urmaş şi ajutoarele de şomaj. În afara acestora, sistemul asigurărilor sociale asigură contribuabililor o gamă larga de prestaţii băneşti şi servicii precum indemnizaţia de maternitate şi concediul plătit pentru îngrijirea copiilor, ajutorul în caz de deces, plăţile compensatorii şi masurile active pentru piaţa muncii.

În România, serviciile publice de asistenţă socială sunt organizate la nivel judeţean şi local şi sunt responsabile pentru implementarea politicilor de asistenţă socială în domeniul familiei, protecţia copilului, persoanelor singure, vârstnicilor, persoanelor cu dizabilităţi şi oricărei alte categorii de persoane care necesită asistenţă. Se urmăreşte creşterea rolului activ al serviciilor sociale în combaterea sărăciei şi a excluziunii sociale.

Programul VMG (venitul minim garantat), legiferat în 2002, a înlocuit programul de Ajutor Social care a funcţionat între 1995 şi 2001 şi care devenise ineficient. Acesta reprezintă un sistem de protecţie socială de ultima instanţă pentru combaterea sărăciei, însumând 0,28% din PIB. Eligibilitatea pentru VMG se stabileşte pe baza testului de venit, iar pragul de venit în funcţie de venitul şi mărimea familiei. Prestaţia VMG acoperă diferenţa dintre pragul stabilit pentru program şi venitul efectiv al familiei.

Prin programul ajutorului pentru căldură se acordă un ajutor bănesc familiilor cu venituri mici pe perioada sezonului rece (noiembrie-martie), cuantumul acestui ajutor depinzând de nivelul venitului agregat al familiei şi tipul de combustibil folosit pentru încălzit.

Alocaţia de stat pentru copii şi alocaţia suplimentară pentru familiile cu mai mulţi copii alcătuiesc, împreună, de departe cea mai mare parte a transferurilor sociale, însumând 0,68% din PIB.

Începând cu anii ’80 până în 2000, România a intrat într-un proces de sărăcire. Acest proces, caracteristic multor ţări în tranziţie, în România a fost accentuat de două şocuri: între 1991 – 1993 şi 1997 – 2000. Astfel, de la o rată a sărăciei de 20,1% în 1996 se ajungea la 35,9% în 2000, urmată de o perioadă de scădere, ajungând în 2003 la 25,1%, cel mai mic nivel după 1996. La nivelul lunii martie 2006, această rată era de 25%. Nivelul cel mai ridicat de sărăcie îl înregistrează lucrătorii pe cont propriu şi şomerii (39,3% pentru şomeri), din prima categorie detaşându-se agricultorii atât ca risc de sărăcie (50,9%), cât şi ca pondere în total săraci (aproape 1 sărac din 4).109 Pensionarii sunt pe locul trei în ordinea riscului de sărăcie (20,7%). Patronii şi salariaţii, aşa cum era de aşteptat, prezintă gradul cel mai scăzut de sărăcie.

109 Memorandumul Comun în Domeniul Incluziunii Sociale, România, 2005, www.caspis.ro, p. 9


156

În tabelul 2 se prezintă principalele prestaţii acordate de asistenţa socială.

Tabel 2. Principalele prestaţii de asistenţă socială Prestaţii Procent din PIB

Alocaţii familiale Alocaţia de stat pentru copii 0,63 Alocaţie suplimentară pentru familiile cu copii

0,05 Indemnizaţia de naştere

0,01 Asistenţa socială Venitul minim garantat (VMG)

0,28 Ajutorul pentru căldură şi facilităţi 0,07 pentru acoperirea costului energiei termice Alocaţia de încredinţare şi plasament familial 0,02 Prestaţii pentru persoanele cu dizabilităţi Pensia sociala pentru nevăzători 0,08 Ajutor special lunar 0,08 Total 1,3

Sursa: Evaluarea sărăciei, România, 2003, http://siteresources.worldbank.org, p. 51

Apoi ţinând cont de vârstă, subliniem că incidenţa sărăciei la copii este

sensibil mai ridicată în raport cu media: 29,9% pentru copiii sub 15 ani, 31,9% la tinerii între 15-24 ani faţă de 25% pe ansamblul populaţiei.110 Riscul de sărăcie este cel mai ridicat pentru familiile monoparentale (48% dintre gospodăriile în care se află o familie monoparentală sunt sărace) şi pentru familiile cu mulţi copii. De fapt, riscul de a trăi în sărăcie pentru familiile monoparentale este cu 30%-50% mai mare decât al familiilor cu doi părinţi. Accentuarea riscului sărăciei este nu numai rezultatul polarizării economice, cei mai săraci având o natalitate sensibil mai ridicată, dar şi al politicii deficitare de suport social pentru copii. Totodată acest risc continuă să fie de mai bine de două ori mai mare în mediul rural decât în cel urban (42% faţa de 18%).

Reconstrucţia sistemului serviciilor de asistenţă socială s-a caracterizat prin numeroase confuzii şi întârzieri. În prima parte a tranziţiei a existat un decalaj între componenta de suport financiar, cu un grad ridicat de eficacitate, 110 Evaluarea sărăciei, România, 2003, http://siteresources.worldbank.org, p. 11


157

şi componenta de servicii sociale, sever subdezvoltată. Mult timp dezvoltarea serviciilor de asistenţă socială a fost mai degrabă haotică, centrată pe unele probleme sociale critice (copii abandonaţi, persoane cu handicap grav) şi în mod special pe instituţiile de asistenţă socială, ignorându-se aproape complet asistenţa socială în familie şi în comunitate. De asemenea, activităţile de prevenire au fost slab dezvoltate datorită insuficienţei sistemului instituţional şi tehnic. Zone mari sociale au fost lipsite de acoperire sau au fost insuficient acoperite: asistenţa socială pentru vârstnici şi pentru persoanele cu handicap, pentru victimele violenţei, victime ale traficului de fiinţe umane, pentru persoanele dependente de alcool şi de droguri.

Obiectivul prioritar îl reprezintă continuarea şi accelerarea implementării noului sistem naţional de servicii de asistenţă socială, prin:111

- Constituirea, după o concepţie coerentă, a sistemului de servicii publice de asistenţă socială comunitară, care să se adreseze direct familiei şi comunităţii;

- Generalizarea practicii de evaluare a necesităţilor în stabilirea nivelului prestaţiilor sociale şi monitorizarea sistemului de asistenţă socială;

- Dezvoltarea unui sistem de servicii de asistenţă socială la domiciliu şi creşterea cantitativă şi calitativă a cuprinderii în instituţii rezidenţiale a persoanelor aflate în dificultate;

În ceea ce priveşte asistenţa persoanelor cu handicap, menţionăm că criza economică a regimului comunist a avut ca primă urmare agravarea condiţiilor de viaţă pentru astfel de persoane aflate în instituţii. După 1990 s-au făcut eforturi de creştere a alocaţiilor financiare, restructurare instituţională şi de reorientare a politicii de suport pentru persoanele cu handicap. Totuşi trebuie avut în vedere că serviciile sociale sunt încă puţin adaptate la nevoile speciale ale persoanelor cu handicap, fiind insuficient diversificate.

Priorităţile de acţiune în acest domeniu sunt:112 - Dezvoltarea unui sistem de servicii sociale comunitare care să vină în

sprijinul persoanelor cu handicap neinstituţionalizate; - Introducerea unui sistem de control a standardelor de calitate ale

serviciilor oferite persoanelor cu handicap atât în instituţii rezidenţiale, în centre de zi, cât şi la domiciliu;

- Dezvoltarea unui sistem de calificare a asistenţilor personali care acordă servicii socio-medicale la domiciliu;

- Crearea de oportunităţi de muncă pentru persoanele cu handicap şi micşorarea ponderii asistenţei pasive, bazate pe alocaţii, atât prin stimularea angajatorilor de a încadra în muncă persoane cu handicap, cât mai ales prin

111 Memorandum comun în domeniul incluziunii sociale România, 2005, www.caspis.ro, p. 47 112 idem , p. 49


158

crearea unor structuri productive protejate şi printr-o mai bună calificare în domenii accesibile;

- Reintegrarea în comunitate a persoanelor cu handicap care trăiesc acum în instituţiile rezidenţiale sau care trăiesc în familie fără un suport corespunzător;

- Crearea unui sistem de servicii comunitare care să permită persoanelor cu handicap să-şi trăiască propria viaţă independent.

Menţionăm că per total, 87% din populaţie beneficiază de cel puţin o prestaţie socială sub forma transferului bănesc, direct sau indirect (ca membri ai gospodăriei, prin venitul şi consumul realizat în comun). Gradul de acoperire este însă uşor mai scăzut în mediul urban (83%, faţă de 91% în rural). Programele cu cel mai ridicat grad de acoperire sunt alocaţiile pentru copii (54,6% în urban, 56,6% în rural), urmate de pensii (principala diferenţa între urban şi rural constituind-o pensiile agricultorilor care acoperă 1,5% din populaţie în urban si 24,3% în rural), ajutorul de şomaj (7,6 în urban si 6,3% în rural) şi VMG (2% în urban si 6,1% în rural).113

Tabelul 3 prezintă distribuţia prestaţiilor de protecţie socială pe cincimile populaţiei.

Tabel 3. Distribuţia prestaţiilor de protecţie socială pe cincimi

113 Evaluarea sărăciei, România, 2003, http://siteresources.worldbank.org, p. 52


159

Sursa: Evaluarea sărăciei, România, 2003, http://siteresources.worldbank.org, p. 55

Observăm că în România majoritatea transferurilor de protecţie socială sunt

pronunţat progresive, cu excepţia burselor. Mai exact, cincimea inferioară beneficiază de un sfert din totalul cheltuielilor publice de protecţie socială, faţă de cea superioară (cea mai bogată) care beneficiază de 12%. Cu alte cuvinte, cei mai bogaţi primesc un procent absolut din transferurile publice mai mic decât cei săraci. Programele care ţintesc populaţia săracă cel mai bine sunt VMG, ajutorul special pentru persoanele cu handicap şi indemnizaţiile pentru veteranii de război. Notabilă este performanţa VMG care reuşeşte să transfere 63% din prestaţie cincimii celei mai sărace, pe când doar 20% din alocaţiile pentru copii ajung la cincimea cea mai săracă. Mai mult decât atât, transferurile publice reprezintă 80% din consumul total al cincimii celei mai sărace, faţa de 6,8% pentru cincimea superioară.

Prin urmare, sistemul public de protecţie socială din ţara noastră contribuie substanţial la reducerea sărăciei. In absenţa transferurilor de protecţie socială, numărul populaţiei sărace ar creşte cu aproape 50%, iar numărul celor aflaţi în sărăcie severă s-ar dubla. In mare măsură, acest impact se datorează pensiilor, atât cuantumului lor, cât şi ţintirii lor cu relativă eficacitate. In absenţa unei pensii corespunzătoare, majoritatea pensionarilor ar fi săraci. Actualul proces de recorelare a pensiilor, care pune accentul atât pe aspectele de echitate (alinierea pensiei la contribuţia din trecut), cât şi pe protecţia împotriva sărăciei severe a contribuit la acest rezultat pro-sărăci.

Dar pentru combaterea sărăciei severe, Guvernul ar trebui sa pună un mai mare accent pe VMG. Gradul de acoperire a programului a crescut enorm în 2002 fata de 2001 (de la 0,5% din populaţie în 2001 la 5% în 2002). Şi totuşi, în pofida acestei creşteri, gradul de acoperire al celor extrem de săraci este încă necorespunzător (programul acoperă doar 30% din populaţia aflată în sărăcie severă).114

Pentru a asigura o acoperire corespunzătoare a celor aflaţi în sărăcie severă, VMG trebuie extins (de la aproximativ 0,3% din PIB în 2002 la mai mult, eventual 0,6-0,8% din PIB), pentru acoperirea celor mai săraci 10% din indivizi. Totodată o creştere moderată a pragului de venit ar extinde gradul de acoperire a prestaţiei, ajungând la un număr mai mare de persoane sărace. Pentru a mări resursele necesare extinderii VMG, s-ar putea menţine alocaţiile pentru copii la nivelul lor actual, recurgându-se inclusiv la acordarea alocaţiei pe baza ţintirii.

114 Evaluarea sărăciei, România, 2003, http://siteresources.worldbank.org, p. 64


160

Precizăm în continuare că VMG are cea mai buna performanţă de ţintire, deşi gradul de acoperire şi adecvare al prestaţiei este redus. Datorită dimensiunilor sale, VMG nu acoperă decât 12% din segmentul de 20% reprezentând populaţia cea mai săracă. Apoi alocaţiile pentru copii sunt mai puţin bine ţintite, dar au cel mai mare grad de acoperire al celor aflaţi în sărăcie şi sărăcie severa. Cu toate acestea, există programe cu un grad ridicat de scurgere (prestaţii care ajung la non-săraci) şi de acoperire redusă a săracilor, care vor trebui raţionalizate.

În ceea ce priveşte indemnizaţia de şomaj, precizăm că beneficiază de aceasta persoanele care au fost angajate legal, care au absolvit o formă de şcolarizare sau au terminat stagiul militar, nivelul indemnizaţiei fiind fixat la 75% din salariul minim pentru persoanele care au contribuit la fondul de asigurări. Valoarea indemnizaţiei de şomaj a fost stabilită sensibil sub nivelul salariului minim tocmai pentru a nu descuraja persoanele cu salarii în jurul acestui prag, dar totodată pentru a asigura un nivel minim de trai. Indemnizaţia de şomaj în 2003 reprezenta 35,4% din câştigul salarial mediu net faţă de 34,6% în 2002. Puterea de cumpărare a indemnizaţiei de şomaj în 2003 constituia 75% din nivelul înregistrat pentru 1991, aceasta fiind cea mai ridicată valoare după 1991 şi în creştere semnificativă faţă de 60,3%, în 2002.115

Totuşi remarcăm că este oarecum nedreaptă stabilirea în 2002 a unui nivel foarte scăzut al alocaţiilor de şomaj (75% din salariul minim pe economie), cu scopul declarat al motivării şomerilor în căutarea unui loc de muncă, mai ales că în unele sectoare se acordă şi plăţi compensatorii, la care însă mulţi şomeri nu au acces.

Ec. Drd. Claudia Florina Radu Facultatea de Ştiinţe Economice şi Gestiunea Afacerilor, Universitatea Babeş-Bolyai, Cluj-Napoca

Colaborator, Institutul Hyperion, Cluj-Napoca

115 Memorandum comun în domeniul incluziunii sociale România, 2005, www.caspis.ro, p. 31


161

BIBLIOGRAFIE:

1. Hölsch K., The effect of social transfers in western Europe: an empirical analysis of five countries using generalised Lorenz Curves, Luxembourg Income Study Working Paper No. 317, 2004

2. Hölsch K., Kraus M., European schemes of social assistance: an empirical analysis of set-ups and distributive impacts, Luxembourg Income Study Working Paper No. 312, 2002

3. Kenworthy L., Welfare states, real incomes and poverty, Luxembourg Income Study Working Paper No. 370, 2004

4. Kuivalainen S., Production of last resort support: a comparison on social assistance schemes in Europe with the notion of welfare production and the concept of social right, Luxembourg Income Study Working Paper No. 397, 2004

5. Văcărel I. şi colaboratorii, Finanţe Publice, Ediţia a IV-a, Ed. Didactică şi Pedagogică, R.A., Bucureşti, 2003

6. ***Memorandumul Comun în Domeniul Incluziunii Sociale, România, 2005, www.caspis.ro

7. ***Evaluarea sărăciei, România, 2003, http://siteresources.worldbank.org


162

Lumea este o lume falsă atât timp cât omul nu-şi distruge obiectivitatea sa absolută şi nu se va recunoaşte pe sine şi viaţa lui “dincolo” de forma invariabilă a lucrurilor şi legilor. Când, în sfârşit îşi dobândeşte această conştiinţă de sine, omul păşeşte pe drumul său nu numai spre adevărul despre sine, dar şi despre lumea sa. Iar cunoaşterea se împleteşte cu acţiunea. El va încerca să-şi convertească adevărul în acţiune, să facă din lumea sa ceea ce este ea în mod esenţial, adică împlinirea conştiinţei de sine a omului. Karl Marx


163

DISCRIMINAREA DE GEN

– HARTUIREA SEXUALA LA LOCUL DE MUNCA –

Omul şi lumea sunt cele două feţe ale aceleiaşi monede; de aceea dacă una e ruginită, cu siguranţă nici cealaltă nu va fi strălucitoare.

Azir

Fiecare femeie are dreptul la o viaţă demnă – fără teamă, constrângeri, violenţă şi discriminare. Are dreptul la şanse egale de dezvoltare, la educaţie şi sănătate, inclusiv la sănătate sexuală şi a reproducerii. Totuşi, sute de milioane de fete şi femei nu îşi pot exercita aceste drepturi.

Ca urmare, ele continuă să fie ameninţate de violenţă şi abuzuri în propria lor casă. Există fete care sunt forţate să se căsătorească din frageă copilărie. Există femei şi fete care sunt victimele violenţei sexuale. În conflictele armate, violul este folosit ca strategie de război, iar traficul de femei, o formă modernă de sclavie, este în creştere. Violenţa şi exploatarea expun femeile şi fetele la riscuri crescute de infectare cu HIV şi favorizează extinderea epidemiei SIDA. Violenţa împotriva femeilor este o ameninţare la adresa sănătăţii şi o violare a drepturilor omului. Implică, de asemenea, costuri sociale şi economice

Astăzi şi în fiecare zi trebuie să luăm atitudine şi să nu avem nici un fel de toleranţă pentru vreo formă de violenţă împotriva femeilor. Împreună trebuie să facem mai mult pentru a susţine cuvintele cu fapte. Şi trebuie să recunoaştem că aceasta nu este o problemă a femeilor – este o problemă care ne priveşte pe toţi, iar bărbaţii au un rol important şi responsabil de jucat, problema fiind ridicată atât pentru femei şi familiile lor, cât şi pentru comunităţi şi state.

Principala caracteristică a violenţei de tip gender, este aceea că vizează femeile, tocmai pentru că sunt femei. Violenţa de tip gender include lipsa echilibrului puterii, unde de cele mai multe ori bărbaţii se constituie ca agresori iar femeile ca victime.

Împreună trebuie să prevenim şi să pedepsim violenţa împotriva femeilor. Nu este nici inevitabilă, nici acceptabilă, şi poate fi oprită. Normele şi atitudinile sociale care permit violenţa şi discriminarea femeilor şi fetelor pot fi schimbate. Acesta este primul pas şi înseamnă conştientizarea publicului, schimbarea comportamentelor şi mobilizare socială.

Un al doilea pas este protecţia legislativă. Trebuie să întărim legile şi aplicarea lor. Drepturile femeilor – inclusiv dreptul la venit, proprietate, moştenire şi siguranţă personală – trebuie să fie protejate şi aceia care le încalcă trebuie judecaţi.


164

Un al treilea pas este asigurarea serviciilor de sănătate şi a informaţiilor din acest domeniu. Trebuie să facem mai mult pentru a garanta dreptul la sănătate sexuală şi a reproducerii, inclusiv planificare familială, maternitate în siguranţă şi prevenirea HIV.

Definiţia cea mai general utilizată în literatura de specialitate pentru violenţa împotriva femeilor este cea utilizată de Declaraţia Naţiunilor Unite în anul 1993 ( www.stopwaw.org ): „ orice act de violenţă bazat pe diferenţa de gen şi care cauzează, sau ar putea cauza femeii suferinţă sau vătămare fizică, sexuală sau psihologică, incluzând ameninţările cu astfel de acte, coercitia şi privarea arbitrară de libertate, fie în viaţa publică, fie în cea privată”. Actele de violenţă împotriva femeilor şi fetelor constituie încălcări severe ale drepturilor omului. Ele pot avea consecinţe severe asupra sănătăţii fizice şi mentale, contribuind la apariţia unui procent însemnat din îmbolnăvirile la femeile în vârstă de 15-44 ani din ţările dezvolatate (www. worldbanck.org ).

Genul descrie aspectele culturale, psihologice şi sociale ataşate faptului de a fi bărbat sau femeie. Construirea unei identităţi de gen ne permite să interpretăm întelesul fiecărui sex, ce înseamna a fi femeie sau a fi bărbat într-o anumită societate şi cultură. Toate tipurile de obiecte şi comportamente iau întelesuri genizate, de la obiecte de prins părul ( numai pentru fete), până la camioane jucărie (numai la baieti) şi la culori (rozul este pentru fete, albastrul pentru baieti).

Rapoartele privind actele de violenţă analizează de obicei vârsta şi etnia celor care le comit, iar mass-media informează opinia publică despre naţionalitatea celor care săvârşesc infracţiuni conform unor stereotipii. Rareori este însă menţionat genul persoanlor care comit acte de delicvenţă sau de violenţă. Dintre multele forme de manifestare ale violenţei aspectele ei de gen sunt încă insuficient analizate.

Violenţa împotriva femeilor este considerată o problemă socială importantă şi ridicată la rangul de subiect al dezbaterii şi al reglementărilor publice abia în ultimele două decenii. Chiar dacă în ţările occidentale acest proces a început în anii `70, iar la noi şi ăn alte ţări foste comuniste el a început abia după 1990, totuşi problema violenţei din societate a rămas nerezolvată în toate ţările lumii ( www.un.org/womenwatch/daw/cedaw)

Se pare că dintre toate datele care privesc diferenţierea comportamentelor umane în functie de gen, violenţa este cea mai clar un atribut masculin. După Paludy (Roth, Maria – „Copii şi femei victime ale violenţei”, 2005), 30% din femei sunt agresate cel puţin o dată in viaţa lor adultă. Hărţuirea sexuală a tinerelor femei se realizează, după acelaş autor, în procente cuprinse între 30 si 70%. Cele mai multe incidente de violenţă sunt comise de cunoştinţe bune şi de membrii de


165

familie. Datele adunate în ultimii 25 ani demonstrează că femeile sunt cel mai adesea victime ale violenţei domestice şi mai puţin din partea unor străini.

Proporţiile violenţei împotriva femeilor sunt semnificative: aporximativ 1,5 milioane de cazuri de femei abuzate anual în SUA care necesită îngrijiri medicale; în Africa de Sud la fiecare 20 secunde o femeie este violată, dar numai 1 din 36 femei depun plângere; în Austria 50% din divorţuri sunt motivate de violenţa domestică; în Finlanda 22% dintre femei au avut de suferit diferite forme de violenţa din partea partenerilor lor; în Uniunea Europeană datele privind raportul mediu de femei care au trăit pe parcursul vieţii experienţe de violenţă este de 1 la 4. Violenţa împotriva femeilor există deci în toate ţările, atât în cele cu o economie dezvoltată, cât şi în cele sărace. Mai mult, ea există în toate clasele sociale şi la toate nivlele de educaţie ( bază de date a băncii mondiale, www. worldbanck.org ).

Inegalitatea de gen şi consecinţele acesteia, este o rezultantă a unui complex de factori care includ factorii istorici, factorii culturali, cei religioşi, educaţia, familia şi socializarea, devianta şi controlul social, discriminarea sexuală.

Din punct de vedere istoric, se evidenţiază conceptul de inferioritate a femeii faţă de bărbat, promovat inclusiv de Biserică. Inegalitatea de gen devine pregnantă odată cu Revoluţia Industrială, când femeile aveau cu precădere munci inferioare sau mai prost plătite decât cele ale bărbaţilor. Schimbări semnificative s-au petrecut în sec. XX, concretizate în: dreptul la vot al femeii, expansiunea libertăţii, dreptul la a înainte divorţ, dreptul la proprietate, dreptul de a face avort şi de a lua contraceptive.

Un alt aspect al ineglităţii de gen a constituit „feminizarea sărăciei.” (Schefer, Richard; Lamm, P. Rpbert – „Sociology”, ed. McMegraw- Hill, New York, 1986). Spre deosebire de ţările socialiste, cele capitaliste nu garantează subzistenţa. Prin urmare populaţia săracă ce beneficia de ajutor din partea statului, era oarecum marginalizată în cartiere cu un risc crescut de victimizare. În SUA, în anul 1987, peste 4 milioane de familii însumând 10 milioane de copii trăiau în sărăcie, dintre acestea două treimi aveau ca şi cap de familie o femeie. Acesta feminizare a săraciei avea următoarele cauze: job-urile femeilor erau mai prost plătite; eşecul neutralizării prăpastiei dintre bărbaţi şi femei, care însemna că femeile cu o pregătire cel puţin egală cu a unui bărbat, câştiga mai puţin decât acesta; eşecul în încercarea de a responsbiliza bărbaţii pentru a plătii o pensie alimentară copiilor (abia în 1980 barbatii o plăteau regulat ); costurile ridicate ale grădiniţelor şi căminelor pentru copii ; hărţuirea sexuală, care constituia o cauză pentru ca femeile să părăsească locurile de muncă.

Socializarea prin muncă (Schefer, Richard; Lamm, P. Rpbert – „Sociology”, ed. McMegraw-Hill, New York, 1986 ) este un proces în cadrul căruia oamenii deprind atitudini, valori şi acţiuni, adecvate indivizilor ca fiind


166

membrii ai unei culturi specifice. Identitatea de gen este rezultatul unui proces îndelungat de interacţiune dintre sine şi ceilalti şi se referă la caracteristicile personale asumate de actorii sociali în funcţie de ceea ce este considerat adecvat într-o anumită cultură pentru bărbaţi şi femei. Este o experienţă subiectivă de interiorizare a trăsăturilor considerate masculine şi feminine într-un anumit context cultural. Agenţii de socializare principali sunt familia, grupul de apartenenţă, locul de muncă, mass-media.

Un aspect fundamental al socializării umane implică învăţarea unui comportament adecvat unei ocupaţii ( Schefer, Richard; Lamm, P. Rpbert – „Sociology”, ed. McMegraw- Hill, New York, 1986 ). Socializarea ocupaţională nu poate fi separată de ceea ce s-a dobândit în timpul copilăriei şi adolescenţei. Învăţarea se face prin observaţie în principal, observarea părinţilor, a persoanlor cu care interacţionăm ( doctori, pompieri etc). Socializarea ocupaţională are trei dimensiuni : alegerea carierei, socializare anticipatorie şi obligaţia condiţionată. În primul caz, intervine o selecţie academică şi vocaţională, în funcţie de ceea ce individul doreşte să devină. În al doilea caz, este vorba de o socializare ocupaţională temporară, putând fi vorba de un loc de muncă cu o durată cuprinsă între câteva luni şi caţiva ani. În ultimul caz, este vorba de conformarea individului la anumite norme şi reguli ale locului de muncă din necesitate, din datorie.

Socializarea ocupaţională este foarte intensă imediat după terminarea studiilor şi intrarea pe piaţa muncii, însă ea continuă pe toata durata lavorativă.

Rolurile de gen sunt expresia identităţii de gen. Ele sunt învăţate în procesul de socializare şi cuprind comportamente feminine şi masculine pe care membrii unei societăţi sunt încurajaţi să le adopte: coportamentul de soţ, soţie, mamă, tată etc. Rolurile au câteva funcţii importante : ghidează comportamentul personal şi social; servesc ca standarde permiţând membrilor să fie siguri în legatură cu lucruri care altfel nu ar putea fi decât ambigue; permit identificarea, satisfăcând o nevoie de cunoaştere de sine şi a celorlalţi. Relaţiile de gen sunt interrelationări care nu sunt neutre în sine, ci reprezintă raportări ale persoanelor faţă de celelalte în funcţie de ceea ce cred despre celălalt şi despre propriul sex. Un rol important îl are cultura şi societatea în care îşi modelează relaţiile de gen, după cum reiese din Teoria Dependenţei şi a ideologiei de gen. ( Mureşan Cornelia – “ Ancheta pilot – generaţii şi gen la Cluj”, Presa Universitară Clujană, 2005, capitolul 5 – Paul Teodor Hărăguş, “Distribuţia sarcinilor domestice”).

Familia este instituţia cea mai des asociată socializării. Evident, deoarece are ca şi funcţie primară creşterea şi educarea copiilor. Psihologul Shirley Weitz afirma că, tratamentul diferenţiat al copiilor de către adulţi are o mare influenţă asupra socializării din punctul de vedere al rolurilor sexuale.


167

Pe parcurs ce copilul creşte, familia devine mai putin importantă în socializare, fiind înlocuită de peer-group, în cadrul căruia tinerii interacţionează cu alţii de o vârstă cu ei şi care de regula au un statut social similar. Peer-grupurile, precum prieteniile, găştile şi cluburile de pe internet, contribuie la dobândirea independentei adolescenţilor faţă de adulţi sau faţă de alte figuri autoritare. Aceste grupuri anticipează rolurile pe care tinerii le vor avea în societate. Adolescenţii îşi imită prietenii în mare parte datorită sistemului recompensă-pedeapsă prezent în grup. Pe de o parte grupul poate avea o influenţă benefică, dar pe altă parte poate încuraja violarea normelor sociale şi culturale (Phillida Salmon - The peer group in The School Years, Current Issues in the Socialisation of Young people – John C. Coleman, Ed. Routledge, London, 1992 ).

Mass-media perpetuează o violenţă de ordin simbolic asupra femeilor prin : transformarea lor în bunuri de utilitate casnică; prezentare ca obiecte de consum sexual; prezentarea ca accesorii estetice; reducerea imaginii femeilor la anumite părţi ale corpului; cantonarea lor în anumite ipostaze negative. Realizările femeilor sunt adesea minimalizate, presa stimulând nerecunoaşterea autorităţii femeii în profesie şi în viaţa privată. Cele mai mediatizate ocupaţii intră în categoria derizoriului, precum prostituţia şi streap-tease-ul. În cazul femeilor angajate în viaţa socială politică, accentul cade pe detalii privind viaţa personală (Schefer, Richard; Lamm, P. Rpbert – „Sociology”, ed. McMegraw- Hill, New York, 1986 ).

Fiecare cultură are propriile reguli şi norme referitoare la comportamentele, atitudinile şi credinţele considerate adecvate pentru bărbati şi femei. Cultura se manifestă în stereotipiile şi prejudecăţile pe care le avem legate de femei şi bărbaţi, în rolurile care ni se atribuie în societate, influenţându-ne valorile şi modul în care ne trăim vieţile, ne alegem domeniul de muncă, interacţionăm cu ceilalţi, creştem şi educăm copii.

Formele violenţei culturale împotriva femeilor circumscriu toate instanţele culturii implicit sau explicit valori şi norme de conduită care incită şi legitimează violenţa asupra femeilor şi devalorizează femeile, promovând concepţii care le devalorizează şi cantonează în poziţii de supunere faţă de bărbaţi. Dacă structurile sociale sunt exterioare individului, cultura este interiorizată de fiecare persoană, face parte din identitatea fiecăruia şi influenţează modul în care ne raportăm unii la alţii în funcţie de sex. Prin urmare violenţa culturală este mai problematică decât cea directă sau structurală pentru că ea se află în interiorul tutror indivizilor apartinând unei culturi care reprezintă norma şi nu doar în anumiţi actori devianţi ( Curic, Ina – „Inegalităţi de gen – violenţa invizibilă”, ed. Eikon, Cluj – Napoca, 2005).


168

Sexismul, în accepţiunea lui Liazos ( Schefer, Richard; Lamm, P. Rpbert – „Sociology”, ed. McMegraw- Hill, New York, 1986 ), reprezintă credinţa sistematică că femeile sunt inferioare bărbatului şi este exprimat prin limbaj, politici şi practici cotidiene. Ca efect, apare o desconsiderare a experienţelor feminine şi interiorizarea credinţelor ca ceea ce fac femeile este lipsit de importanţă. Aceasta apare în domenii precum religia, filosofia, mituri , legi, politica şi în reacţii cotidiene în ceea ce priveşte genul. De asemenea, este o ideologie care impiedică eliminarea discriminărilor pe bază de sex şi subminează măsurile legale care asigură egalitatea de şanse.

Discriminarea de sex vizează orice diferenţiere, excludere sau restricţie bazată pe sex. Are ca scop sau efect compromiterea sau anihilarea exercitării de către femei, indiferent de starea lor matrimonială, a drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, în domeniile politic, economic social, cultural, civil sau în oricare alt domeniu .Discriminarea de sex încalcă principiul egalităţii dintre bărbaţi şi femei stipulat în toate documentele internaţionale ( Drepturile Omului, Convenţia Eliminării Tuturor Formelor de Discriminare, Conferinţa de la Beijing etc.). Discriminarea instituţională este definită ca şi negarea oportunităţilor şi a egalităţii de drepturi pentru anumite grupuri individuale. În acelaşi sens, se poate spune că femeile suferă atât de acte individuale de sexism (precum actele de violenţa), cât şi de sexismul instituţional ( Davis J. Nanette,Stasz Clarice – “Social Control of Deviance -Critical perspective”, ed. McMegraw, New YorK,1990).

Studiile inter-culturale indică faptul că societăţile dominate de bărbaţi sunt mult mai numeroase decât cele în care femeile joacă un rol decisiv. Sociologii au apelat la Teoria Funcţionalistă şi la cea Conflictuală pentru a explica de ce există această distincţie între bărbaţi şi femei. Aceste abordări se focalizează pe factorul cultural, mai degrabă decât pe cel biologic ca fiind determinantul primar în diferenţierea pe sexe (Schefer, Richard; Lamm, P. Rpbert -„Sociology”, ed. McMegraw- Hill, New York, 1986).

Perspectiva funcţionalistă susţinea că diferenţierea pe sexe a contribuit la globalizarea stabilităţii sociale. Sociologii Parsons şi Balus argumentează aceasta în felul următor: „pentru a funcţiona în mod eficient, familiile au nevoie de adulţi specilizaţi în anumite roluri” ( Schefer, Richard; Lamm, P. Rpbert -„Sociology”, ed. McMegraw- Hill, New York, 1986). Ei privesc actuala stratificare, ca şi o aranjare a rolurilor de gen. Adică femeia preia rolul expresiv şi de suport emoţional, iar bărbatul rolul instrumental, practic – cele două roluri completându-se.

Chiar dacă este o consideraţie ideală aceasta, ca într-un cuplu marital, unul să aibă rolul instrumental iar celălalt rolul expresiv, teoria funcţionalistă nu


169

oferă argumente viabile pentru a răspunde la întrebarea , de ce bărbaţilor li s-a oferit rolul instrumental, iar femeilor cel expresiv.

Perspectiva conflictuală, nu neagă prezenţa unei diferenţieri pe criteriu de sex. De fapt, ea susţine că relaţia dintre bărbaţi şi femei este una de inegalitate a puterii, în care bărbatul se află într-o postură dominantă faţă de femeie. Bărbaţii au devenit puternici în perioada preindustrială, datorită forţei lor fizice şi a libertăţii de a întreţine sau nu proprii copii. În societăţile contemporane, aceste consideraţii nu au nici o importanţă, însă aceste idei sunt susţinute de structurile sociale care plasează bărbatul în poziţiile de control.

În acest sens, rolurile sexuale tradiţionale nu semnifică o simplă atribuire de calităţi şi comportamente femeilor şi bărbaţilor. Autoarea feministă Letty Cottin Pogrebin afirmă că cele două mesaje cruciale ale rolurilor stereotipice de gen, sunt acelea că : „ băieţii sunt mai buni” şi că „fetiţele sunt predestinate să devină mame”. În continuarea argumentaţiei sale, autoarea susţine că în vederea menţinerii unui sistem de dominaţie masculină, copii trebuie socializaţi în a accepta diviziunea tradiţională a rolurilor de gen.

Sociologul Barbara Polk, în descrierea sa despre acest „conflict cultural” a diferenţierii de gen, observă că „valorile masculine au un status mai înalt şi constituie cultura dominantă şi vizibilă a societăţii”. În conformitate cu acestă perspectivă, femeile sunt oprimate deoarece ele se constituie ca o alternativă sub-culturală care deviază de la sistemul masculin de valori.

Teoria Conflictuală priveşte diferenţierea de gen ca o reflecţie a subjugării unui grup ( femeile) altui grup ( bărbaţii ).

Prin analogie la analiza de clasă a lui Marx, se poate spune că bărbaţii reprezintă capitaliştii, controlând marea parte a puterii şi a prestigiului social, iar femeile sunt precum proletariatul sau muncitorii, ele putând accede la resurse doar urmând dictatura „ conducătorilor”. Această problemă a subordonării economice şi sociale a femeilor, a fost relativ marginală în teoria marxistă, care privea oprimarea de clasă ca fiind o chestiune de superioritate.

Oricum, situaţia grea a femeilor nu a fost în întregime ignorată. Friedrich Engels argumentează că subjugarea femeilor coincide cu instaurarea proprietăţii private din perioada industrială. În consecinţă, puterea politică şi economică era concentrată în mâinile bărbaţilor, aceasta fiind o diferenţiere semnificativă între sexe.

Atât teoria funcţionalistă cât şi cea conflictuală, transmit mesajul că nu este posibilă o dramatică schimbare a rolurilor de gen, fără o dramatică revizuire a structurilor sociale şi culturale.

Pentru funcţionalişti, o disturbare a rolurilor tradiţionale de gen, se constituie ca o potenţială sursă a dizordinii sociale, sau cel puţin poate avea consecinţe necunoscute.


170

Perspectiva conflictuală susţine că nu există nici o structură socială absolut dezirabilă, atâta timp cât ea este mentinuţă prin oprimarea a majorităţii dintre indivizii ei. Aceşti teoreticieni susţin că startificarea pe sexe poate fi funcţională pentru bărbaţi – care deţin putere şi privilegii – dar lasă de dorit când vine vorba despre interesul acordat femeilor (Schefer, Richard; Lamm, P. Rpbert -„Sociology”, ed. McMegraw- Hill, New York, 1986).

Mulţi oameni ( deopotrivă femei şi bărbaţi ) întâmpină o dificultate în a concepe femeile ca fiind un grup subordonat şi oprimat. Totuşi, dacă ne uităm la structurile politice, femeile sunt greu de găsit.

Există totuşi 5 proprietăţi de bază care definesc femeile ca un grup subordonat. În primul rând, este evident faptul că femeile posedă caracteristici fizice şi culturale care le disting de grupul dominant al bărbaţilor. În al doilea rând, femeile au un tratament inegal în ceea ce priveşte venitul realizat. În al treilea rând, prezenţa în acest grup este involuntară. În al patrulea rând, mişcările feministe contemporane dezvoltă o mai mare solidaritate de grup. Şi în sfârşit, deşi nu sunt obligate să se mărite, multe femei cionsideră că statutul de subordonare este mai irevocabil în cadrul căsătoriei (Crompton Rosemary, Man Michael –“Gender and stratification”, ed. Poly Press, Cambridge, 1994).

La nivel global violenţa împotriva femeilor în spaţiul public şi privat se manifestă în moduri care produc suferinţă şi moarte pentru milioane de femei, fiind cu toate acestea, acceptate în continuare ca normale. Aceasta este considerată de cele mai multe ori o problemă insuficient de importantă pentru a declanşa reacţii şi acţiuni afirmative din partea instituţiilor sociale competente.

Deşi în ultimele trei decenii s-au făcut eforturi considerabile la nivel internaţional pentru a circumscrie această problemă şi cauzele sale, violenţa împotriva femeilor – în toate formele – rămâne în continuare una dintre cele mai grave forme de încălcare a drepturilor omului.

Violenţa în sens larg include nu doar actele violente la nivel fizic ci orice situaţie în care fiinţele umane sunt influenţate în asemenea manieră încât realizările lor efective, somatice şi mentale se află la un nivel mai scăzut decât manifestările lor potenţiale. Deci violenţa este dată de diferenţa dintre potenţial şi realiatate (Curic, Ina – „Inegalităţi de gen – violenţa invizibilă”, ed. Eikon, Cluj – Napoca, 2005).

În majoritatea societăţilor, inclusiv cea românească, care sunt caracterizate de distribuţia inegală a puterii, statutului social şi resurselor între bărbaţi şi femei, violenţa este prezentă în sensul că femeile nu îşi pot valorifica pe deplin potenţialul de care dispun.

Violenţa în general şi cea împotriva femeilor în particular, poate fi abordată pe trei mari categorii (Curic, Ina – „Inegalităţi de gen – violenţa invizibilă”, ed. Eikon, Cluj – Napoca, 2005): directă, structurală şi culturală, care se află în


171

strânsă inter-dependenţă, alimentându-se reciproc. Societăţile de origine patriarhală sunt formaţiuni sociale esenţial violente la adresa femeilor care combină într-un cerc vicios cele trei forme de violenţă.

Violenţa directă ( fizică, sexuală, socială, economică şi psihologică) este forma cea mai uşor observabilă, pentru ca implica în general manifestări fizice, şi de regulă măsurabile.

Violenţa structurală, este aceea încastrată în sistemele sociale, politice şi economice ale societăţii. Este vorba de alocarea diferită a bunurilor, resurselor şi oportunităţilor între diferite grupuri sociale ( din perspectiva de gen între bărbaţi şi femei ca grupuri sociale ) din cauza structurii care le reglementează situaţia. Este mai dificil de recunoscut şi de înteles. Structurile sociale reprezintă instanţe care confirmă, intarescsi produc această inegalitate. Dependenţa socială, politică şi economică a femeilor de bărbaţi creează structuri în care violenţele bărbaţilor asupra femeilor sunt transpuse în realitate.

Violenţa culturală reprezintă acele aspecte ale culturii care fac violenţa să pară „normală”, o modalitate acceptabilă de a răspunde la diferite probleme şi conflicte, legitimând violenţa directă şi structurală ( Curic, Ina – „Inegalităţi de gen – violenţa invizibilă”, ed. Eikon, Cluj – Napoca, 2005).

Implicaţiile violenţei împotriva femeilor pot fi rezumate pe patru direcţii principale:

• Violenţa domestică afectează dramatic generatiile viitoare. Copii sunt deseori abuzaţi alături de mamele lor, ceea ce îi predispune la a repeta acest tipar nu doar în propriile familii ci şi în societate în ansamblu, creând un cerc vicios.

• Existenţa unui paralelism clar între violenţa din interiorul şi cea din exteriorul familei. Tolerarea unui grad înalt a violenţei împotriva femeilor şi fetelor la nivelul familiei influenţează societatea în general, existând studii care identifică violenţa domestică ca o componentă cheie a multor probleme sociale.

• Violenţa este o problemă de sănătate publică, având consecinţe fizice, psihologice şi sociale asupra femeilor şi fetelor uneori pe durata întregii vieţi.

• Violenţa în familie afectează dezvoltarea şi productivitatea tuturor societăţilor, femeile fiind considerate esenţiale pentru dezvoltarea durabilă. Inhibate de violenţă sau ameninţate de violenţă, femeile nu pot contribui la viaţa socială şi politică a unei societăţi pe măsura potenţialului de care dispun.

Cu toate că datele disponibile circumscriu o realitate socială gravă, un loc comun pentru numeroase studii în domeniu sugerează faptul că diversele forme de violenţă împotriva femeilor fac parte din categoria celor mai slab raportate infracţiuni din cauza: traumelor sociale asociate; dificultăţii de a obţine câştig în instanţă împotriva agresorului; acceptării sociale a violenţei, care este răspândită în practicile colective ale multor societăţi.


172

Femeile au nevoie de o slujbă din diferite motive: câştigarea respectului de sine, drept provocare intelectuală sau pur şi simplu nevoia de a se întreţine material. Nu este uşor să obţii un loc de muncă, mai ales dacă eşti femeie. Din nefericire, hărţuirea sexuală este un factor important care le determină pe reprezentantele sexului frumos să-şi părăsească posturile, mai ales în momente cruciale ale carierei.

În anumite situaţii, unele femei nu remarcă hărţuirea sexuală la care sunt expuse - de exemplu şeful care stă tot timpul aproape, atingerile care se produc absolut "întâmplător”, însă poate apărea un sentiment inconfortabil sau o anumită ruşine şi jena în momentul producerii acestor incidente ( Equal Employement Opportunity Comission www.eeoc.org )

Presiunile au loc în contexte sociale în care există inegalitate de putere. Hărţuirea sexuală este un comportament prezent cel mai frecvent la locul de muncă, între şefi şi subalterne, şi la şcoala, între profesori şi studente/ eleve.

Cele mai recunoscute forme de agresiune sexuală la locul de muncă sunt: avansurile sau propunerile direct sexuale, mai ales privind gradarea personalului feminin pe scara ierarhică a serviciului; intimidarea sau excluderea angajaţilor de sex feminin de la activităţi importante; crearea unei atmosfere ostile la locul de muncă prin utilizarea glumelor şi a informaţiilor sexuale sau prin afişarea materialelor cu un conţinut sexual explicit (Barbalet, M .I. – „Emotion, Social theory and Social Structure. A Macrosocial Aproach”, capitolul „ Social fear and Emotional climates”, ed. Cambridge University, London, 1999).

Hărţuirea sexuală nu este mutuală; este grosieră, având de obicei conexiuni cu abuzul de putere. Conform studiilor, femeile sunt de 9 ori mai expuse decât bărbaţii pentru a-şi prezenta demisiile din această cauză, de 5 ori mai mult pentru a solicita transferul şi de 3 ori mai predispuse să-şi piarda locurile de muncă din cauza hărţuirii sexuale ( Văileanu, Cristina – “ Studiu calitativ legat de accesul femeilor pe piaţa munii”, 2004, www.hr-romania.ro )

Femeile care lucrează în medii tradiţional dominant masculine - domeniu de construcţii, politică, armată - sunt cu atât mai mult expuse în faţa atacurilor malitioase. Victimele hărţuirii sexuale sunt îndreptăţite de lege să-şi solicite drepturile chiar dacă au tolerat comportamentele deviante de frică să nu-şi piardă slujba.

Cele mai des întâlnite forme de hărţuire sexuală la locul de muncă sunt, conform unui studiu realizat de Centrul parteneriat pentru Egalitate în 2004 (www.cpe.ro): hărţuirea fizică (săruturi, mângâieri, atingeri într-o manieră sexuală); hărţuire verbală (comentarii nedorite despre viaţa privată sau sexuală a persoanei, discuţii explicit sexuale, comentarii sugestive despre înfăţişarea sau corpul persoanei); hărţuire posturală (gesturi sexuale sugestive, gesturi cu


173

mâna, degetele, braţele sau picioarele); hărţuire scrisă sau grafică (trimiterea unor poze cu tenta pornografică, adresarea unor scrisori de dragoste indezirabile); hărţuire emoţională (comportamente care izoleaza, discriminează sau exclude persoana pe motiv de rol -sex); hărţuirea "Quid pro quo" ascunde situaţiile în care persoana îşi pierde locul de muncă sau este amenintaţă cu pierderea acestuia ca rezultat al răspunsurilor sale de respingere a favorurilor sexuale. Atitudinile de hărţuire pot fi în acest caz implicite sau explicite; mediul de muncă ostil, care survine atunci când cineva creează o atmosferă de intimidare, ostilă sau ofensivă ( Văileanu, Cristina – “ Studiu calitativ legat de accesul femeilor pe piaţa munii”, 2004, www.hr-romania.ro ).

Exemple de abuzuri interzise: ameninţările cu privare la intergritatea fizică a unui angajat; contact fizic cu intentie de hărţuire, rănire sau vătămare; comentariile care sunt considerate de angajat hărţuitoare sau înjositoare; hărţuirea bazată pe rasă, religie, vârstă, naţionalitate, origine socială sau etnică, orientare sexuală, identitate sau expresie sexuală, afiliere politică sau invaliditate; hărţuirea sexuală de orice fel care au ca rezultat lipsa confortului fizic de bază care este asigurat celorlalţi angajaţi.

Exemple de încălcări reale sau potenziale: evidente de abuz sau hărţuire fizică sau sexuală; lipsa politicilor scrise pentru a interzice abuzul sau hărţuirea fizică sau sexuală; lipsa unui sistem de reacţie între angajaţi şi manageri.

Totuşi, egalitatea de şanse între femei şi bărbaţi pe piaţa muncii, este un drept prevăzut de lege, însă nivelul de cunoaştere a acestuia este redus. Eventuale practici de discriminare în această privinţă sunt considerate chiar legale atâta timp cât “nu le sancţionează nimeni” ( www.eva.ro/psihologie).

Violenţa are asupra victimelor ei efectele unui eveniment traumatic. Garbarono delimitează două categorii de victime ale unor evenimente traumatice: cele primare, care suferă direct de pe urma evenimentelor şi cele secondare, care asistă la întâmplări de natură traumatică, exercitate asupra unor persoane îndrăgite, prieteni sau chiar necunoscuţi.

Manifestările specifice traumelor sunt dificil de recunoscut în totalitate, deoarece simptomele care se manifestă în sfera cognitivă, comportamentală sau cea a inconştientului pot dispare pentru o perioadă şi reapare ulterior sau pot fi supuse unor reacţii de apărare care sunt ele însele reacţii somatice ( Equal Employement Opportunity Comissio www.eeoc.org ).

Efectele hărţuirii sexuale la locul de muncă pot avea repercursiuni asupra sănătăţii atât la nivel fiziologic cât şi psohologic.

Consecinţele de ordin psihologic includ: anxietatea accentuată, generalizată; depresia; pierderea respectului de sine; retragerea în sine; comportamentale de evitare, de negare, de furie şi cele agresive; amintiri


174

recurente; flashbackuri, disociere; scăderea randamentuli şi a capacităţii de adaptare pe termen lung.

Alte tulburări ce pot surveni sunt: tulburări de somn din cauza cosmamurilor sau a gândurilor; probleme de memorie, amintiri obsesive declanşate de imagini vizuale, auditive sau olfactive care fac victima să retraiască evenimentul traumatic; probleme de concentrare în desfăşurarea activităţilor de zi cu zi; răbufniri, comportamnet exploziv prin care victima reactionează vehement la stimului inofensivi din partea anturajului ei; comportament sexual reactiv, tulburări de sexualitate („ Prevention of Domestic Violence and Traffiking in Human Beings – Training Manual, ed.Winrok International, Kiev, 2001 ).

Stresul rezultat ca urmare a hărţuirii sexuale poate avea ca efect reducerea eficacităţii şi a capacităţilor de acţiune, precum şi reducerea motivaţiei de a munci, afectând atât calitativ, cât şi cantitativ rezultatele muncii sale.

Violenţa sexuală este o preocupare centrală pentru apărătorii drepturilor omului, pentru feminism şi pentru mulţi profesionişti din domeniul socio-uman. Acest tip de violenţă cuprinde o gamă largă de forme non-consensuale ale relaţiilor sexuale, de la obscenităţile spuse sau comise în public, atingerile fără consimţământul femeii pe diferite părţi ale corpului, la hărţuirea sexuală, până la sexul obligat, violul. Numărul restrâns al denunturilor privind abuzurilor sexuale se datorează fricii fetelor şi femeilor de răzbunarea agresorului, precum şi neîncrederii în serviciile menite să reprezinte legalitatea. La aceasta se adaugă frica de judecată a celor din jur şi a opiniei publice – aşa cum reiese din sondajul Gallup, nu este în mod univoc favorabilă femeilor-victime ( The Gallup Organisation Romania www.gallup.ro - Sondajul Gallup pe tema violenţei împotriva femeilor, Bucureşti, 2003). Date din evidenţele statistice ale Ministerului de Interne ( www.gov.ro ), prezentate la Bucureşti la 21-23 iunie 2001, numărul infracţiunilor de natură sexuală este în continuă creştere ( 379 cazuri în 1998 – 582 cazuri în 2000 ).

Este interesant faptul că, conform unui sondaj realizat de site-el “ele”( www.ele.ro) , până în prezent în România nu a fost câştigat nici un proces de hărtuire sexuală, iar practica este extrem de redusă în domeniu, existând doar 2 astfel de cazuri în ultimii 10 ani Explicaţiile pentru lipsa practicii jurisprudenţiale din acest domeniu sunt multiple. Pe lângă mentalitatea specific românească, situaţia economică a oamenilor, etc. şi legislaţia impune o procedură greoaie şi destul de dificil de urmat.

Conform sondajului Gallup pe tema violenţei împotriva femeilor în anul 2003, 2, 4,7% din populaţia României avea pe cineva care, în ultimii doi ani a fost victima a hărţuirii sexuale. În 90% dintre cazuri victimele au fost femei, iar în 55% dintre cazuri agresorul a fost un “ şef” sau un „director” şi în 24% un


175

„ patron” ( The Gallup Organisation Romania www.gallup.ro - Sondajul Gallup pe tema violenţei împotriva femeilor, Bucureşti, 2003).

În România nu există o discriminare prin lege, explicită a femeilor – egalitatea în drepturi a tuturor cetăţenilor fiind statuată în Constituţie şi în Codul Muncii. Discriminarea se realizaează totuşi prin omisiunile legii cât şi prin lipsa efectelor ei.

Prevederi referitoare la hărţuire sunt incluse şi în Codul Muncii. Pentru a prevenii actele de hărţuire sexuală legea obligă angajatorul să prevadă sancţiuni disciplinare în regulamentele de ordine interioară al unităţilor, să asigure informarea tuturor angajaţilor cu privire la hărţuirea sexuală la locul de muncă, să aplice imediat după sesizare sancţiunile disciplinare împotriva oricărei manifestări de hărţuire sexuală ( Ministerul Muncii, Solidarităţii Sociale şi Familiei – www.mmssf.ro ).

Codul Penal consideră hărţuirea sexuală infracţiune penală, pentru care prevede sancţionarea cu închisoare de la trei luni la doi ani sau cu amendă ( http://legal.dntis.ro/codpenal/index-pen.html )

Constituţia României prevede în Art.4. faptul că cetăţenii României sunt egali în faţa legii şi a autorităţilor publice, fără privilegii sau discriminări ( http://www.stopvaw.org/Romania2.html )

Femeile sunt sub-reprezentate în viaţa politică, cu doar 11% dintre membrii Camerei Deputaţilor şi 9% din Senat. În structura actuală a Parlamentului României sunt 51 femei şi 435 bărbaţi ( Site-ul Parlamentului Romaniei – www.parlament.ro).

Dacă e sa facem o analiză a rapoartelor pe care România le-a făcut Organizaţiei Naţiunilor Unite, despre situaţia referitoare la egalitatea de şanse şi non-discriminare pe criteriu de sex, se observă o îmbunătăţire a sistemului în perioada 1998-2002. Însa dacă e să facem o analiză a situaţiei din România de acum şi cea din 1995, vom observa că în afară de câteva prevederi legislative, situaţia nu s-a schimbat foarte mult. Această lipsă de evoluţie cunoaşte mai multe cauze, printre care lipsa de informare a populaţiei vizate (femeile) în legatură cu protecţia legislativă de care beneficiază ( www.cedaw.org ).

De asemenea, diferenţa dintre teorie şi practică este una seminificativă. Dacă din punct de vedere teoretic, în România, femeile beneficiază de ajutor specializat în caz de violenţă ( în toate formele sale ), dacă cel puţin teoretic funcţionează Centre care oferă adăpost şi ajutor femeilor în caz de abuz, realitatea este mai puţin îmbucurătoare.

Se remarcă la nivel naţional o lipsă a posibilităţilor de adăpostire a femeilor victime ale violenţei, numărul de locuri pe toată ţara fiind de 150 de paturi. De asemenea, la nivel de procedură judiciară în caz de hărţuire sexuală se înregistrează de asemenea o lacună, fapt certificat de numărul redus de cazuri (


176

2 în ultimii 10 ani) şi de faptul că, dintre cele două cazuri, nici unul nu a dat câştig de cauza femeii. Acestă realitate nu poate decât să genereze o neîncredere a femeilor în protecţia autorităţilor statului (“Adevarul”, articolul „150 de paturi pentru 800.000 femei abuzate”, autori Alina Badalan, Caterina Nicolae, Ruxandra Constantinescu, 26 noiembrie, 2004 ).

Prezenţa delegaţiei neguvernamentale romane la sesiunea specială a adunării generale ONU dedicată momentului Beijing - cea de-a IV-a conferinţă mondială a femeilor pare să rămână cel mai important eveniment din această zonă - a fost pregatită de întâlniri ale reprezentanţelor ONG-urilor de femei, cu scop central de a analiza impactul Platformei de Acţiune elaborată în urmă cu 5 ani asupra reformei aflată în desfăşurare în ţara noastră, progresului realizat din perspectiva vieţii actuale a româncelor. Articolul 4, lit.g al Declaraţiei asupra înlăturării violenţei împotriva femeii prevede ca statele semnatare, printre care se numaăă şi România, trebuie să depună eforturi pentru ca femeile abuzate, împreună cu copiii lor, să primească "asistenţă specializată, să li asigure servicii sociale şi de sănătate, facilităţi şi programe… şi alte măsuri adecvate pentru a asigura securitatea, reabilitarea fizică şi psihică a acestor femei" (http://www.stopvaw.org/Romania2.html )

România nu respectă aceste standarde. Printre obstacolele identificate în calea implementării măsurilor recomandate - admise de altfel de mai toate ţările din această regiune, care împărtăşesc dificultăţi similare legate de tranziţia de la un sistem social falimentar la un altul sperat mai bun - aş reliefa: slăbiciunea mecanismelor instituţionale, insuficienţa resurselor financiare şi umane, nerecunoaşterea ONG-urilor cu aportul lor semnificativ de compeţente, experienţă şi disponibilitate, lipsa conştientizării aspectelor legate de gen la toate nivelurile societăţii, mai mult, o re-tradiţionalizare a societăţii. Fragilitatea democraţiei româneşti face ca implementarea şi protecţia drepturilor femeii să nu aibă o garantare sigură şi deplină.

Ce anume s-a realizat concret în România în aceşti peste 10 ani de la deschiderea drumului spre progres? Situaţiile concrete, actuale relevă următoarele ( raport CEDAW Romania, www.cedaw.org):

1. Legislaţia română nu reglementează încă în mod specific sau distinct

violenţa domestică. Faptele de agresiune conjugală nu sunt urmărite în justiţie conform recomandărilor internaţionale. Ca încadrare juridică, se regăsesc printre contravenţiile ori infracţiunile cu aplicabilitate generală, cuprinse în Codul Penal şi Legea nr. 61/1991. Violul marital nu este recunoscut. Atât pentru fapte de violenţă domestică cât şi cele privitoare la viaţa sexuală, acuzarea şi investigarea pot să înceapă doar pe baza plângerii prealabile înaintate de partea vătămată, dacă e adultă, sau de reprezentanta(ul) legal al minorei vătămate. Există şi posibilitatea retragerii plângerii sau reconcilierii


177

(chiar prin căsătorie, în cazul violului), care poate avea loc în orice etapă a procesului, având drept consecinţă înlăturarea răspunderii penale a făptaşului; aceasta expune victima în plus la presiuni psihologice, morale, sau chiar violenţa în continuare (ameninţări) din partea făptaşului, familiei şi/sau găştii acestuia. Uneori însăşi organele de investigaţie consideră împăcarea părţilor o simplificare a muncii lor, încurajând o astfel de soluţionare! Nici magistraţii şi nici măcar avocaţii nu sunt mai pregătiţi pentru a întelege ciclurile violenţei, dinamica psihologică, dilemele femeii abuzate – cu diferitele ei roluri: soţie, mama, femeie-persoană distinctă.

Definiţia juridică actuală a violului şi incestului restrânge aria subiecţilor la persoane de sex feminin şi limitează raportul sexual la penetrare pe cale firească, adică vaginală, nerecunoscând violul anal sau oral, aceste fapte regâsindu-se la perversiune. Încadrarea aceasta presupune provocarea de scandal, dificil de dovedit în practica curentă, cele mai multe agresiuni sau abuzuri sexuale se întâmplă în fapt fără martori, nu? În cazul încadrării la corupţie sexuală, sancţiunile prevăzute sunt destul de mici, adeseori cu suspendarea executării unei pedepse privative de libertate. Cel mai grav este considerat violul asupra unei persoane de acelaşi sex, fapta intrând sub incidenţa articolului 200 C.P., cu pedepse severe.

2. Referitor la datele statistice care să evidenţieze fenomenul violenţei

împotriva femeilor, româncele preferă încă să păstreze tăcere, rămânând refractate la a deschide acţiune penală atât în situaţiile de violenţă domestică cât şi în cele în care sunt agresate în afara casei. Se estimează totuşi, pe baza celor câteva sondaje realizate în ultimii ani, ca 30% deţine violenţa domestică, abuzul sexual între 5 şi 14%, iar violenţa împotriva femeii cu toate formele ei undeva între 40 şi 60%, adică cel puţin una din două femei a trecut printr-o experienţă de abuz sau agresare fizică, sexuală ori psihologică din partea unui bărbat, cel puţin o dată în viaţa ei.

Cauzele violenţei împotriva femeilor sunt plasate în zona economicului, patologiei medicale, derutei axiologice - anomiei sociale, în mod excepţional legate de inegalitate de gen ori de sfera drepturilor umane.

3. Violenţa în relaţii de muncă, cuprinsă generic sub termenul de hărţuire

sexuală, nu este reglementată legal, cu toate că există suficiente argumente şi dovezi ca incidenţa acestei forme de violenţă a crescut alarmant.

4. Politica românească în problema femeilor a izolat tematica şi rezolvările

necesare, pasându-le unui minuscul departament guvernamental, consfinţând astfel la nivel decizional şi administrativ credinţa larg împărtăşită de români ca


178

tema discriminării ar fi una "importată", ca de altfel multe altele. Nici măcar româncele nu se consideră discriminate, după cum arată rezultatele unui studiu efectuat în ţările Europei de Est şi care plasează populaţia feminină din România pe ultimul loc între ţările foste comuniste în ce priveşte recunoaşterea discriminării la care sunt supuse, la o diferenţă extrem de îngrijorătoare ( peste 10 procente).

Lucrând direct iîn domeniul asistenţei victimelor violenţei, noi constatăm că în ce priveşte protecţia socială a femeilor victimizate prin violenţă, dacă legislativul nu a reuşit să promoveze soluţii adecvate problemei, nici guvernul nu a dat dovada de mai multă preocupare, ori "voinţa politică", cum se spune în limbaj specializat. În pofida bunelor intenţii exprimate oficial prin Planul Naţional de Acţiune pentru Egalitatea de Şanse, într-un cadru promovat de ţara noastră – Conferinţa Subregională de la Bucureşti din septembrie 1996- măsurile propuse au rămas în stadiu de "în lucru", încercări timide care s-au cam pierdut pe drumul înfăptuirii lor efective.

La nivel international, orice persoană beneficiază de protecţia Drepturilor Omului, care sunt drepturi fundamentale dobândite în virtutea faptului de a fi fiinţa umană. Atât Naţiunile Unite şi Organizaţia Regională a Drepturilor Omului, precum Consiliul Europei şi Uniunea Europeană, au recunscut în mod specific drepturile umane ale femeilor şi obligaţia corespunzătoare a guvernelor de a promuova şi practica aceste drepturi.

Drepturile femeilor, ca drepturi ale omului, sunt prezente în tratate, convenţii şi declaraţii, promulgate atât de Naţiunile Unite, cât şi de organismele regionale ale Drepturilor Omului. Tratatele sunt adoptate în mod formal de guvernele naţionale. Orice stat care a ratificat un tratat al Drepturilor Omului, trebuie să asigure protejarea drepturilor cetăţenilor săi.

Organizaţiile care se ocupă de fenomenul violenţei asupra femeilor în România se divid în structuri ale statului şi organizaţii non-guvernamentale. Din păcate România se confruntă cu un deficit de astfel de organizaţii, atât guvernamentale cât şi neguvernamentale, deoarece ele nu sunt prezente în fiecare judeţ al ţării, iar suma totală pe ţară a locurilor de adăpost este de doar 150, un număr infirm faţă de multitudinea de acte de violenţă ce victimizează femeile.

Exista totusi strategii de schimare. Structurile de dominaţie nu sunt atemporale şi antistorice, ci produsul reproducerii constante în timp, la care contribuie atât persoane singolare ( femei, bărbaţi) cât şi instituţiile ( familie, biserica, sistem educaţional, stat). Violenţa împotriva femeilor, ca modalitate de manifestare nu este o problemă imposibil de depăşit, ci o construcţie socio- culturală care ţine de putere şi care poate fi schimbată ( Curic, Ina – „ Inegaliăţi de gen – violenţa invizibilă”,ed. Eikon, 2005).


179

Schimbarea nu este însă una uşoară, deoarece violenţa este adânc înrădăcinată în majoritatea culturilor lumii. Deşi problema violenţei directe împotriva femeilor este insuficient abordată, accentul pus preponderent pe prevenire şi combaterea acestei forme de violenţă, ţinându-se cont şi de cultura existentă şi structura socială, poate avea un efect pozitiv. Transformarea progresivă a violenţei culturale şi structurale ( Curic, Ina – „ Inegaliăţi de gen – violenţa invizibilă”,ed. Eikon, 2005), poate elimina treptat violenţa directă.

Strategiile de schimbare trebuie să vizeze atât acţiunile directe violente cât şi violenţa culturală şi cea incastrată în structurile sociale. Strategiile de intervenţie gândite pe trei nivele – cultural, structural şi direct – se suprapun şi influenţează reciproc în aceeaşi măsură în care toate formele violenţei sunt inter-dependente. În practică este dificilă abordarea oricărei dintre forme, fără a observa suprapunerile şi legăturile cu celelalte. Strategiile de schimbare trebuie să vizeze şi aceste legături.

Pentru a identifica alternative şi soluţii la această problemă sunt necesare crearea de spaţii de dialog, în care diferiţi actori implicaţi la diferitele nivele ale problemei să poată discuta şi ajunge la înţelegeri comune. Strategiile eficiente în direcţia eliminării violenţei nu pot fi impuse peste structurile deja existente sau activităţile aflate în desfăşurare ci trebuie interrelaţionate cu acestea pentru a raspunde la nevoile şi prvocările concrete folosind reţelele şi resursele care există.

Conştientizarea şi prevenţia sunt extrem de importante datorită perspectivei pe termen lung ce determină schimbările durabile în metalitatea şi în ansamblul valorilor şi normelor care ghidează comportamentul indivizilor. Întervenţia imediată este însă esenţială pentru a răspunde situaţiilor de criză şi nevoilor imediate ale femeilor abuzate. Un alt aspect important vizează necesitatea actorilor care să se angajeze în acţiuni concrete pentru a schimba tiparele sociale violente din perspectiva de gen. Chiar şi cele mai bune analize culturale şi structurale au nevoie de persoane- resursă care să le pună în practică (Curic, Ina – „ Inegaliăţi de gen – violenţa invizibilă”,ed. Eikon, 2005).

La nivel politic, Raportul Naţional privind Egalitatea de Şanse 2002 (http://www.stopvaw.org/Romania2.html), propune o serie de măsuri care trebuie urgentate de puterea politică pentru a răspunde concret provocării inegalităţii de gen existente în fapt. Înfiinţarea Agenţiei naţionale pentru promovarea egalităţii de şanse, instituţie abilitată să elaboreze strategia naţională în domeniu, să coordoneze şi să controleze aplicarea politicilor şi programelor privind egalitatea, precum şi să evalueze progresele realizate. Includerea în agenda guvernamentală a problematicii egalităţii de şanse între femei şi bărbaţi şi a programului de măsuri concrete pentru aplicarea Planului Naţional de Acţiune pentru egalitatea de şanse între femei şi bărbaţi. Asigurarea finanţării necesare, din bugetul de stat, pentru susţinerea activităţilor şi punerea în practică a măsurilor de


180

realizare a egalităţii de şanse între femei şi bărbaţi. Distanţa de la plan la implementare nu este însă una uşor de depăşit.

Activitatea de prevenţie implică în principal mobilizarea instituţiilor şi persoanelor care pot lucra la creşterea nivelului de conştientizare a gravităţii violenţei împotriva femeilor în toate formele sale şi a implicaţiilor inegalităţii de gen. Prevenţia violenţei este un porces complex, iar pentru a avea rezultate pe termen lung este nevoie ca să se acţioneze la toate nivelurile: instituţional, social şi individual.

În ceea ce priveşte statul şi agenţiile guvernamentale, sunt necesare următoarele: investirea de resurse în eficientizarea legislaţiei care circumscrie violenţa împotriva femeilor în toate formele sale. Elaborarea de coduri de conduită în instituţii şi agenţii de stat sensibile la diferenţele şi inegalităţile de gen. Educaţie, instruire de specialitate pentru reprezentanţii acestor instituţii care oferă servicii variate victimelor violenţei. Aplicarea legilor care sancţionează violenţa împotriva femeilor şi încălcarea drepturilor acestora.

De asemenea, se cere o reformă în sistemul educaţional de educaţie pentru a oferi o socializare sensibilă de gen. Promovarea educaţiei de pace din perspectiva de gen şi transformarea conflictelor pe cale paşnică. Implicarea elevilor şi studenţilor în activităţi de conştientizare a problemelor violenţei în societate şi în acţiuni concrete de transformare a acesteia. Pregătirea profesorilor pentru a aborda problematica violenţei din perspectiva de gen. Reconceptualizarea relaţiilor de gen din perspectiva egalităţii dintre femei şi bărbaţi, promavarea unui limbaj ne-discriminatoriu.

Mass-media are un rol imoprtant în acestă direcţie, putând induce o schimbare prin campanii puternice şi susţinute de sancţionare a violenţei împotriva femeilor în toate formele sale. Sensibilizarea şi educarea opiniei publice în sensul eliminării clişeelor sexiste şi schimbării atitudinilor şi comportamentelor discriminatorii de gen. Prezentarea de imagini ale femeilor reale şi angajate în viaţa socială în locul imaginilor simplificatoare ale idealului de feminitate occidental. Ruperea tăcerii şi denunţarea actelor de violenţă la care sunt supuse femeile ( Curic, Ina – „ Inegaliăţi de gen – violenţa invizibilă”, ed. Eikon, 2005).

În familie, se poate acţiona prin împărţirea echitabilă a treburilor domestice între femeie şi bărbat, fată şi băiat şi valorizarea acestora. Promovarea de modele de realaţionare non- violente.

În ceea ce prveşte Biserica, se cere o schimbare de discurs vizavi de superioritatea bărbaţilor asupra femeilor. Orientarea mesajului de pace către realitatea cotodiană a violenţei în societate. Acceptarea şi sprijinirea drepturilor femeilor de a alege orice rol şi nu reducerea lor doar la rolul de mamă şi soţie.


181

Sprijinirea înfiinţării de adăposturi pentru victimele violenţei prin resursele şi locaţiile pe care le are la dispoziţie.

În sectorul civil, dezvoltarea de prgrame de instruire şi conştientizare asupra acestei probleme adresată funcţionarilor publici, politicienilor, activiştilor sociali, elevilor, studenţilor etc. Implicarea bărbaţilor în promovarea egalităţii de gen şi susţinerea relaţiilor parteneriale între bărbaţi şi femei. Promovarea solidarităţii între femei indiferent de categoria socială din care fac parte şi de statutul lor social.

În sectorul economic se cere promovarea unor relaţii şi condiţii de lucru nediscriminatorii faţă de femei, crearea de oportunităţi de avansare egale pentru femei şi bărbaţi şi sprijinirea tinerelor mame prin oferirea de programe de lucru flexibile.

Lipsa de informare a femeilor asupra drepturilor pe care le au dar şi asupra existenţei posibilităţii de a beneficia de ajutor specializat, are consecinţe grave asupra condiţiilor de muncă. Acest lucru se poate ameliora printr-o participare activă a personalului psecializat şi prin sensibilizarea instituţiilor statului la această problemă. Femeile au dreptul să fie respectate atat din punct de vedere uman cat şi din punct de vedere profesional.

În ţările cu o economie prosperă şi cu un sistem articulat al asistenţei sociale, se promovează politica egalităţii de gen, egalităţii în drepturi a femeii şi bărbatului. La noi, deseori ajutorul vine pe partea informală - familie, prieteni, cunoscuţi – şi doar într-o mică măsură din partea unor instituţii specializate, aceasta avand ca şi o consecinţă lipsa de încredere în organele statului. Indiferent de statutul social sau economic al femeii, aceasta trebuie să fie respectată, să cunoască cum să se facă respectată prin cunoaşterea drepturilor pe care le are.

Consider că este imperativ necesară instituirea unor măsuri legislative specifice, care să vizeze problemele cu care se confruntă femeile, în scopul evident de a oferi acestora siguranţă socială.

De asemenea, este imperios nevoie de înfiinţarea unor Centre pentru femeile în dificultate (victime ale discriminării de gen şi ale violenţei), măcar unul în fiecare judeţ al ţării. Centre care să dispună atat de personal calificat, cat şi de resursele financiare necesare unei bune funcţionări, şi în cadrul cărora să se ofere adăpost în caz de nevoie (acum în Romania se dispune de 150 paturi pe întreaga ţară), programe speciale de consiliere şi terapie, suport juridic, informare. Asist.soc. Alina Giorgiana Oros Cercercetător ştiinţific asociat, Institutul pentru Dezvoltare Umană şi Comunitară “Delphy”, Cluj-Napoca


182

Puterile politice, chiar şi cele mai bine stabilizate n-au ca garanţie a duratei lor decât opiniile unei generaţii, interesele unui secol, adeseori răgazul unei vieţi omeneşti.

Puterile societăţii sunt mai mult sau mai puţin trecătoare, la fel ca trecerea noastră pe pământ; ele se succed cu rapiditate, ca diverse griji ale vieţii; şi nu s-a văzut niciodată o guvernare care să se sprijine pe o predispoziţie invariabilă a sufletului omenesc, sau să se întemeieze pe un interes veşnic.

Alexis de Tocqueville


183

DESPRE DEMOCRATIA IN RUSIA

Nu putem scăpa de responsabilitatea zilei de mâine dacă o evităm astăzi. Abraham Lincoln

Conceptul de democraţie, apărut în Grecia antică în decursul secolului V,

desemnează un regim politic/ o organizare socială în cadrul căreia poporul deţine puterea, după cum indică şi etimologia termenulului (gr.demokratia = demos, popor +cratos, putere).

Deci, după cum avea să afirme mai tîrziu şi preşedintele american, Abraham Lincoln în secolul XIX, democraţia e guvernarea poporului de către şi pentru popor.

Chiar daca nu există o percepţie unitară şi singulară a fenomenului de democraţie în lume, există cîteva criterii după care poate fi apreciată existenţa/absenţa acesteia într-o societate:

-alegerea liberă a guvernanţilor de către guvernaţi; -existenţa unei opoziţii politice organizate, liberă de a se exprima; -existenţa unui sistem judiciar independent care să vegheze asupra

respectării legii;etc. Aceste criterii nu sunt suficiente pentru aprecierea unei democraţii, întrucît acestea fac referire doar la principiul de bază al democraţiei “Un cetăţean, o voce”.

La acestea se adaugă şi alte principii complementare ca libertatea de expresie şi de opinie, libertatea presei, multipartidismul, respectarea libertăţilor şi drepturilor omului, egalitatea în faţa legii etc.

Fără îndoială că nu există un fenomen democratic pur în care principiile enumerate să fie literă de aur şi în practică, nu doar în teorie.

Este adevărat că fiecare stat de drept are în prezent “şchiopătările” sale în ceea ce priveşte respectarea unuia sau altuia dintre principiile democratice, însă Rusia pare sa fie cea mai “şchioapă” dintre acestea.

Rusia, moştenitoarea de drept a URSS este o republică federală cu un regim prezidenţial puternic consolidat.

Seful de stat este ales prin sufragiu universal direct o dată la 4 ani, reînnoit o singură dată, bucurîndu-se de largi competenţe executive care au fost întărite în ultimii ani.

Puterea legislativă este reprezentată de Adunarea Federală(Federalnoie Sobranie) formată din 2 camere: Duma de Stat şi Consiliul Federal.

Duma de Stat (Gosudarstvenaia Duma) este Camera inferioară a legislativului ce conţine 450 deputaţi, aleşi în mod universal direct pe o perioadă de 4 ani în timp ce Consiliul Federal(Soviet Federatii) este Camera


184

superioară şi are în componenţa acestuia 178 de reprezentanţi ai celor 89 subiecţi federali.

O dată cu înlocuirea lui Gorbaciov cu Elţîn şi coborîrea în bernă a steagului roşu, la 25 decembrie 1991 va dispărea şi de iure gigantul sovietic al cărei moştenitoare se va proclama Federaţia Rusă.

Începînd din acest moment, asemenea celor 15 republici tinere ex-sovietice, Rusia va deveni pacientul unei perioade de tranziţie complicată dintr-o triplă perspectivă: trecerea de la economia centralizată la cea de piaţă, de la totalitarism la democraţie, de la statutul sau imperial la cel postimperial.

Începută de Elţîn, tranziţia spre democraţie va fi lentă şi cu poticniri, mai ales că în tradiţia statalităţii ruse democraţia este o necunoscută, fiind în schimb bine ştiută tradiţia autoritară a ţarilor sau cea totalitaristă a regimului comunist de pînă la 1989.

În 1999 ca urmare a deciziei de renunţare la fotoliul prezidenţial, Elţîn îl va numi în calitate de preşedinte ad-interim pe tînărul prim-ministru, Vladimir Putin, un personaj interesant cu un trecut pe măsură: recrutat imediat dupa terminarea Facultăţii de Drept de la Sankt-Petersburg de structurile KGB, Vladimir Putin va petrece perioada anilor 1985-1989 la Dresda, RDG în serviciul KGB, iar apoi va deveni chiar şi director al structurii succesoare KGB, Serviciul Federal de Securitate(FSB) în Rusia postsovietică.

În anul 2000 ruşii îl vor alege în mod democratic pe acelaşi “silovik” ca preşedinte al statului (rusa silo=putere) care chiar de la bun început îşi propune să dezvolte conceptul de “democraţie suverană”, ceea ce se va dovedi a fi departe de ce înţelege Occidentul prin democraţie.

Dacă la început de mandat Putin îşi afirma intenţia de a proteja şi consolida conceptul de democraţie, acţiunile acestuia se vor dovedi a fi contrare.

Dimpotrivă, începînd cu anul 2000 Putin “va avea grijă” să slăbească fundamentele democraţiei şi aşa firave în Rusia postsovietică, provocîndu-i starea de agonie acesteia.

Doctrina de Securitate a Rusiei în anul 2000 ilustrează că dincolo de pericolele externe, stabilitatea şi vigurozitatea statului rus e ameninţată de provocările interne ce decurg din prăbuşirea centralizării de pe timpul URSS.

În consecinţă, Putin şi-a propus să instaureze ordinea şi stabilitatea în interiorul statului, promovînd o nouă formă a democraţiei, ”democraţia dirijistă” sau “asistată”, deoarece democraţia clasică este considerată că ar fi avînd tendinţa de a produce haos şi conflicte interetnice.

Începînd cu anul 2000 Putin a iniţiat o serie de acţiuni care au urmărit consolidarea puterii la Kremlin, fragilizarea opoziţiei şi demolarea structurilor fragile ale democraţiei incipiente.


185

Prima acţiune a fost împărţirea administrativă a ţării în 7 districte federale mari care au fost subordonate unor superguvernatori numiţi de preşedinte.

Oficial s-a declarat ca misiunea acestor reprezentanţi prezidenţiali sau top-manageri, cum îi numeşte presa rusă este de a monitoriza felul în care este aplicată legislaţia federală în regiuni în vederea asigurării securităţii naţionale.Cu toate acestea, substratul acestor acţiuni pare să fie altul: aceşti “trimişi regali” sunt de fapt, nişte canale de informaţie pentru “ţarul de la Kremlin” şi vectori de influenţă asupra elitelor regionale ca acestea să nu devieze de la “religia moscovită”.

În septembrie 2004, sub pretextul luptei antiteroriste, Putin va continua marea acţiune de reformare a statului şi consolidare a “democraţiei dirijiste”, propunînd ca guvernatorii regiunilor să fie numiţi de preşedinte, iar cei 225 de deputaţi aleşi de regiuni pentru a fi reprezente în Parlamentul de la Moscova vor fi înaintaţi de acum încolo doar de pe listele partidelor naţionale, adică de cele 4 partide care deţin locuri în parlament dintre care 3 sunt subordinate preşedintelui.Astfel nici un candidat independent nu va mai avea acces la fotoliul unui deputat.

Mai grav e că, Curtea Constituţională s-a pronunţat favorabil acestei proceduri de numire a guvernatorilor de către preşedinte cît şi a dreptului acestuia de a demite un guvernator sau de a dizolva un parlament regional.

Profesorul M.Krasnov consideră că acest verdict al Curţii a creat o nouă realitate prin care constituţia nu mai e obligatorie, ci poate fi ignorată. Constituţia postsovietică din 1993 consacră oficial dreptul rezidenţilor celor 89 de subiecţi ai statului de a-şi alege guvernatorii şi să-şi selecţioneze deputaţii care-i să-i reprezinte în parlamentul federal.”Sub ochii noştrii, continuă profesorul Krasnov, a avut loc o erodare a instanţei supreme care apără constituţia statului-Curtea Constituţională.Mi-e frică”.

Iar vicepresedintele partidului Iabloko avea să afirme în continuarea aceluiaşi asentiment că formal Curtea e independentă; de iure Putin este preşedinte, dar de facto este monarh”.

A “doua mare realizare “a lui Vladimir Putin în scopul întăririi “democraţiei dirijiste” a fost subordonarea societăţii civile şi aşa docile şi slab consolidate din Rusia.

La 17 martie 2005 la iniţiativa lui Putin, Duma de Stat va vota legea care prevede formarea unei Camere a societăţii civile menită să asigure cooperarea dintre guvernanţi şi guvernaţi.

La prima vedere o iniţiativă demnă de toată lauda, doar că ineditul abia urmează:dintre cei 126 membri prevăzuţi, 42 vor fi numiţi de preşedinte care vor alege la rîndul lor alţi 42 de membri, ca în final toţi să-i aleagă pe ultimii


186

42.Cîtă democraţie…se pare că acest lucru înţelege domnul Putin prin “democraţia asistată” al cărei partizan este.

Ultima noutate în acest domeniu este controversată lege a organizaţiilor non-guvernamentale şi non-profit pe care încearcă să la decimeze şi să le sufoce administraţia de la Kremlin.

Problema organizaţiilor non-guvernamentale a devenit o obsesie a autorităţilor ruse încă din mai 2005 cînd preşedintele îşi prezintă nemulţumirea în faţa parlamentului în legătură cu activitatea unor ONG străine de pe teritoriul statului rus.

Mai mult decît atît, discursul preşedintelui va deveni extrem de tăios în această problemă, culminînd cu afirmaţia din decembrie 2005 prin care spunea că aceste organizaţii subminează stabilitatea statului, motiv pentru care trebuie să apărăm sistemul politic de amestecul dinafară şi să securizam societatea şi cetăţenii săi de răspîndirea vreunei ideologii teroriste, a uneia care să promoveze ura faţă de om.

In aceeaşi ordine de idei se consideră că aceste ONG pot aduce atingere intereselor naţionale ruseşti, făcînd spionaj, spălînd bani şi deghizîndu-se în organizaţii de apărare ale drepturilor omului.

În decembrie 2005 şeful Serviciilor de informaţii externe, S.Lebedev afirma că ONG conţin personal din serviciile secrete străine, dat fiind faptul că ofiţerii de spionaj au nevoie de o acoperire, de o mască.”

La 23 noiembrie 2005 va fi aprobată de către Dumă ”legea organizaţiilor necomerciale” care va trezi convulsii în rîndul comunităţii internaţionale.

Prin această lege vor fi interzise finanţările străine ale ONG, iar filialele organizaţiilor străine de pe teritoriul Rusiei vor fi obligate să se “reînregistreze” ca organizaţii civile ruse la Registratura statului care va controla modul de cheltuire şi provenienţă a fondurilor acestora; vizibil acest proiect de lege înseamnă alungarea organizaţiilor străine de pe teritoriul Rusiei şi subordonarea noilor apărute statului.

Problema e însă alta: teama nu este atît faţă de ameninţările teroriste cît faţă de declanşarea unei revoluţii cu aromă de” lalele sau trandafiri portocalii “ şi pe teritoriul Rusiei în 2008 la alegerile prezidenţiale sau într-un viitor mai apropiat.

Să nu uităm ca în 2000 preşedintele Serbiei, Slobodan Milosevic a fost înlăturat de mişcarea studenţească Otpor(rezistenţa) mobilizată ca o organizaţie non-guvernamentală cu sprijin extern, Revoluţia Trandafirilor din Georgia din 2003 a fost susţinută logistic de aceeaşi mişcare care a contribuit cu alta, Pora la organizarea Revoluţiei Orange din Ucraina în noiembrie 2004, continuînd cu Revoluţia Lalelor din Kîrghistan din 2005.


187

Se presupune că mişcări au fost sprijinite de finanţatorii străini ale unor ONG de provenienţă occidentală ca Freedom House sau Open Society, ultima sponzorizată de filantropul George Soros.

Se pare că ruşii au conştientizat Pericolul şi încearcă să închidă uşile pe care le lasă deschise în mod intenţionat Open Society în lume. Pe buna dreptate observa S.Markov că în sec.21 influenţa politică nu se mai defineşte atît prin prezenţa bazelor militare şi a puterii armate cît de prezenţa ONG pe teritoriul altor state decît cel de origine.Revoluţiile colorate sunt cea mai modernă şi mai puternică armă a sec.21:trebuie să posezi astfel de instrumente şi să le foloseşti pentru a apăra interesele ţării.

Human Watch Rights apreciază că proiectul legilor ONG este o nouă etapă a statului rus împotriva instituţiilor societăţii civile, ONG fiind deocamdată ultimele voci independente care mai pot să critice puterea în Rusia.

Dar în ce măsură conştientizează societatea civilă rusă aceste prejudicii aduse tocmai ei, cînd într-un sondaj de opinie din aprilie 2005 , 21% dintre ruşii chestionaţi au răspuns că în Rusia e prea multă democraţie în prezent.

Rusia e deschisă la dialog pe probleme vizînd democraţia, dar trebuie de evitat ca aceasta să devină un instrument folosit pentru manipularea ţării din exterior.Cu 14 ani în urmă cînd Rusia a optat pentru democraţie, a optat nu pentru a plăcea cuiva, ci pentru sine, pentru acest popor.Este de la sine înţeles că principiile şi instituţiile democraţiei trebuie adaptate la realităţile vieţii Rusiei din zilele noastre, la tradiţia şi istoria noastră.Este ceea ce şi noi facem.(Vladimir Putin). Ist. Inessa Baban Colaborator, Institutul pentru Dezvoltare Umană şi Comunitară, Delphy, Cluj-Napoca


188

Referinţe bibliografice:

1. Paul Veyne,”Cum se scrie istoria”,ed.Meridiane, Bucuresti, 1999

2. Francis Fukuyama,”Sfîrşitul istoriei”, ed.Paideea, Bucuresti, 1997

3. Samuel Huntington,”Ciocnirea civilizatiilor si refacerea ordinii mondiale”,ed.Antet,Bucuresti,1999

4. Alexandru Dughin,”Osnovî gheopolitiki”,www.arctogaia.com

5. Taras Mazyar, ”The Orange Revolution in Ukraine”, iulie 2005, www.beyondintractibility.org/reflections/personal_reflections/taras_mazyar/taras_mazyar.jsp?nid=6569

6. N.Boyko, K.Ruosselet,”Les eglises ukrainennes”, în “Le courier des pays de l’est”, nr.1045, septembre-octobre, 2004

7. entretien d’Agnes Chataille avec Jan Pietko et Marek Tobolovski, ”Ukraine-la Revolution Orange vue de pres”, februarie 2005, www.diploweb.com/forum/znak.html

8. Ivan Krastev, ”Rusia’s post orange empire”, 20 octombrie 2005, www.opendemocracy.net/xml/xhtml/articles/2947.html

9. Alex.Kabakov, ”A different Maidan every time”, în Kommersant, 23 noiembrie 2005

10. Taras Kuzio, ”Ucraina nu este Rusia”, în “New Europe Review”, 2005

11. Adrian Severin, ”Ucraina între naţionalism şi rusism”, în “Ziua”, 23 decembrie 2004

12. Serban Orescu, ”Revoluţia şi societatea civilă”, în “Ziua”, 2 martie 2005


189

Dacă vrem să ne regăsim trebuie să ne căutăm în viitor. Dacă vrem să ne recunoaştem trebuie să ne inventăm. Dacă vrem să ne bucurăm de noi înşine trebuie să învăţăm mai întâi a ne bucura de ceilalţi. Dacă vrem să trăim aproape de alte suflete, trebuie să dobândim puterea de a ne dărui lor.

Azir


190

DIALOGUL SOCIAL ŞI MANAGEMENTUL CONFLICTELOR

A fi împreună este un început; a rămâne împreună este un progres; a lucra împreună este un succes.

proverb american

În ceea ce priveşte rolul pe care îl au conflictele în viaţa organizaţională, există mai multe puncte de vedere. Pe de o parte, conflictele sunt stări anormale în activitate, având un profund caracter disfuncţional. Pe de altă parte, conflictele sunt aspecte fireşti de existenţă şi evoluţie a afacerilor, funcţional având un rezultat pozitiv.

Conflictul este asociat, deseori, cu criza, adică o situaţie cu efecte negative asupra atmosferei propice unei activităţi eficiente. Totuşi în activitatea unei firme performante, este dovedit că, diferite faze sau forme de conflict au un rol stimulator şi, deci, benefic. Pentru munca unui manager, considerăm importantă urmărirea conflictului, înţelegerea cauzelor şi a posibilităţilor de evitare a declanşării acestuia, dar şi controlul asupra dezvoltării conflictelor care înseamnă o cale spre progres. Cel puţin sub două aspecte, managerul trebuie să fie preocupat de dezvoltarea conflictelor: în timp şi în spaţiu.

Autori americani, specialişti în management, consideră conflictul un instrument util pentru a fi în top. Iar AMACOM (department al Asociaţiei Americane de Management) consideră contradicţiile la nivelul grupurilor, ca şi în relaţia leader-grup singura modalitate de a ajunge la o calitate superioară în activitatea operaţională şi sub aspectul relaţiilor dintre oameni (Eugenia-Câmpeanu Sonea, 2005).

1. Conflictul în cadrul firmei Managerul trebuie să stimuleze perfecţionarea, îmbunătăţirea activităţii

prin contradicţii prin obişnuirea subalternilor de a accepta ideile colegilor cu argumente solide şi mai ales, prin exemplul personal, prin felul în care acceptă el însuşi idei, sugestii şi critici. Ideile, sugestiile şi mai ales, critica stau la baza îmbunătăţirii programelor de lucru pentru viitor.

Printre condiţiile de bază pentru o bună colaborare este comunicarea corectă între manager şi subordonaţi.

De asemenea, managerul trebuie să-şi asume responsabilitatea pentru propriile acţiuni, indiferent de rezultatul obţinut. Un asemenea climat de muncă va stimula pe subalterni în asumarea propriilor responsabilităţi pentru bunul mers al activităţii generale. Subalternii trebuie să fie stimulaţi să îndeplinească în cadrul grupurilor de muncă acele roluri care li se potrivesc cel mai bine, din


191

proprie iniţiativă. Iar managerul trebuie să accepte toate iniţiativele rezonabile şi utile, să-i obişnuiască pe colaboratorii săi să le discute şi să le analizeze cu eficienţă pentru rezultatul comun.

În cadrul firmelor se poate întâmpla ca managerii şi subordonaţii să nu fie de acord în unele privinţe deoarece percep diferit aspectele problematice. Diferenţele de acest fel sugerează o lipsă de deschidere în comunicare, ceea ce reduce satisfacţia în muncă a ambelor părţi, situaţie care necesită îmbunătăţirea, în primul rând, a sistemului informaţional din cadrul organizaţiei. Aceasta înseamnă că este necesar ca managerul să asigure existenţa unui sistem corespunzător de comunicare, care să-i permită să înţeleagă subordonaţii, dar şi să se facă înţeles de către aceştia. În fond, responsabilitatea conducerii asupra factorilor interni ai organizaţiilor se împarte între angajaţi şi manageri, în special asupra climatului de muncă, asupra relaţiilor de muncă favorabile creşterii productivităţii, creativităţii şi motivării.

Un exemplu în acest sens ar putea fi: managerul nu este explicit în privinţa sarcinilor pe care trebuie să le execute subalternul, iar acesta la rândul său nu ştie exact ceea ce trebuie să facă. El pune accentul pe anumite activităţi, care consideră el că sunt importante în timp ce şeful său este de părere că el ar trebui să se ocupe mai mult de alte activităţi pe care el le consideră importante.

În acest caz managerul nu este pe deplin mulţumit de subalternul său. La rândul lui subalternul consideră că este eficient şi doreşte o mărire de salariu. Cele două părţi au însă păreri diferite şi astfel se crează un conflict de muncă între manager şi angajat.

2. Problemele care generează conflictul: Conflictul trebuie privit ca un element al vieţii organizaţionale, tocmai

datorită divergenţelor existente între atitudini, scopuri, modalităţi de acţiune sau faţă de o situaţie din procesul de conducere. Practicarea managementului de succes impune de la bun început identificarea surselor conflictuale precum şi factorii care favorizează orientarea acestora în sensul diminuării performanţelor manageriale.

Cauzele conflictelor în organizaţii Concepţiile diferite asupra conflictului sugerează puncte de vedere diferite

asupra surselor conflictului. Cauzele care generează stările conflictuale pot fi căutate atât în elementele de ordin psiho-sociologic, cât şi în elementele structurale ce caracterizează organizaţiile.

Într-o organizaţie ce desfăşoară o activitate economică, cel mai adesea se întâlneşte conflictul structural.


192

Sursele unui asemenea conflict trebuie căutate în: delimitarea departamentelor după obiective diferite, dependenţa departamentală reciprocă, nemulţumirea faţă de statutul profesional, delimitarea inexactă a atribuţiilor, caracterul limitat al resurselor şi comunicarea în organizaţie.

Cauzele cele mai des întâlnite în organizaţii sunt: diferenţierea, interdependenţa şi folosirea în comun a resurselor. Nici unul din aceşti factori nu produce singur un conflict substanţial. Însă când operează împreună se poate ajunge la o presiune foarte puternică ce poate exploda într-o serie de conflicte distructive care pot fi greu controlate sau, într-un caz fericit, în conflicte productive uşor de gestionat (D. Robey, 1986).

Comunicarea în cadrul firmelor se poate întâmpla ca managerii şi subordonaţii să nu fie de acord în unele privinţe deoarece percep diferit aspectele problematice. Diferenţele de acest fel sugerează o lipsă de deschidere în comunicare, ceea ce reduce satisfacţia în munca a ambelor părţi, situaţie care necesită îmbunătăţirea, în primul rând, a sistemului informaţional din cadrul organizaţiei. Aceasta înseamnă că este necesar ca managerul să asigure existenţa unui sistem corespunzător de comunicare, care să-i permită să înţeleagă subordonaţii, dar şi să se facă înţeles de către aceştia. În fond, responsabilitatea conducerii asupra factorilor interni ai organizaţiilor se împarte între angajaţi şi manageri, în special asupra climatului de muncă, asupra relaţiilor de muncă favorabile creşterii productivităţii, creativităţii şi motivării.

Diferenţele între departamente rezultă în mod natural când sarcina generală a unei organizaţii este împărţită pe specialităţi. Această diviziune a muncii permite indivizilor să realizeze o parte din sarcina totală, astfel că lucrătorii din departamente diferite ajung să realizeze sarcini total diferite. Ei folosesc alte mijloace de muncă, au legături cu alţi oameni, primesc altă instruire, gândesc şi acţionează diferit. Aceste diferenţe sunt normale, intenţionate şi necesare pentru succesul organizaţiei. Totuşi diferenţele creează dificultăţi ca intoleranţă şi antipatie între departamente. Diferenţierea îngreunează comunicarea prin individualizarea unui grup faţă de altul, cel mai simplu exemplu fiind dat de numeroasele conflicte dintre ingineri şi economişti în activitatea productivă. Diferenţierea include atât aspecte ale structurii cât şi ale caracteristicilor personale ale oamenilor. Cele două sunt, probabil, într-o strânsă legătură pentru că orientarea psihologică a personalului departamentului este influenţată de structura şi sarcinile din interiorul departamentului.

Interdependenţa este o cauză importantă a conflictelor deoarece dă posibilitatea de amestec şi obstrucţionare care altfel nu ar exista. Această interdependenţă poate apărea sub mai multe forme: un contact minim, când fiecare departament îşi aduce o mică contribuţie la întreg şi fiecare este sprijinit de întreg; o interdependenţă secvenţială care acţionează ca o linie de asamblare


193

în care există o dependenţă reciprocă de la un capăt al liniei la celălalt; o interdependenţă reciprocă în care unităţile organizaţiei îşi dau una alteia sarcini. Evident, cu cât interdependenţa este mai mare cu atât potenţialul unui conflict este mai ridicat.

Disconfortul, incidentele, neînţelegerea, tensiunea şi criza. Disconfortul este un sentiment intuitiv că lucrurile nu sunt normale, chiar dacă nu poate fi definită precis starea conflictuală. Incidentul irită în timp şi stă la baza unor conflicte mai intense dacă nu sunt uitate. Un incident poate fi, în sine, o problemă simplă, dar dacă este greşit înţeleasă poate escalada în tensiune. Neînţelegerea este o formă de conflict cauzată de percepţii greşite, lipsa de legături între părţi şi o comunicare defectuoasă. În fine, tensiunea şi criza sunt forme extreme ale conflictelor – oamenii întrec măsura şi se lasă dominaţi de sentimente.

Folosirea resurselor în comun este o altă cauză structurală ce poate conduce la conflict. Resurse ca bani, timp, spaţiu, personal, echipament produc deseori conflicte legate de cine le va folosi, unde, cât şi când. Izbucnesc conflicte distructive mai ales atunci când resursele sunt foarte limitate iar nevoile mari. În mod normal, repartizarea resurselor va constitui subiect al negocierilor, atenţia managementului fiind centrată pe controlul şi gestionarea conflictului într-o manieră ordonată şi constructivă. Aşadar, o diferenţiere mare, interdependenţele, folosirea în comun a resurselor constituie factori de presiune în organizaţie. O viziune de ansamblu asupra conflictului evidenţiază mai întîi aceste cauze structurale şi abia apoi caracteristicile indivizilor antrenaţi în conflict. Managementul conflictelor va avea în atenţie atât cauzele structurale cât şi diagnosticarea relaţiilor interpersonale, o tratare completă a conflictului necesitând elaborarea unor strategii de modelare structurală şi a unor tactici de abordare a relaţiilor interpersonale în cadrul organizaţiei.

Elementele structurii conflictuale Un model mai simplu de explicare a conflictelor surprinde într-o variantă

instrumentală contradicţiile, atitudinile şi comportamentul părţilor implicate.

CONFLICT

Contradicţii

Atitudini Comportamente


194

Cauzele conflictelor trebuie privite pe toate cele trei laturi, deoarece conflictul este un proces dinamic în care contradicţiile, atitudinile şi comportamentele se schimbă continuu şi se influenţează reciproc.

Contradicţia se referă la incompatibilitatea percepută sau reală, de scopuri între părţile care intră în conflict, generată de interese, norme, valori, structuri diferite. Atitudinile includ elemente emoţionale, cognitive şi de voinţă, în timp ce comportamentele sunt rezultatele unor dezechilibre, tensiuni, nevoi, lipsuri, dorinţe şi aşteptări nesatisfăcute.

Orice acţiune întreprinsă este justificată de un ansamblu de factori care energizează, activează şi susţin comportamentul. O importanţă deosebită o are rolul pe care îl îndeplinesc nevoile pentru că starea de necesitate nu numai că stimulează dar şi orientează organismul uman spre anumite moduri de satisfacere adecvată a dorinţelor.

Deci comportamentul motivat nu este o simplă cauză, ci şi un mijloc prin care se poate ajunge la realizarea scopului, intensitatea acestuia fiind determinată de trebuinţele specifice dar şi de particularităţile stimulilor. O astfel de abordare are avantajul că propune soluţionarea conflictelor prin dezamorsarea comportamentului conflictual, o schimbare în atitudini şi o transformare a relaţiilor şi intereselor care se află în centrul structurii conflictuale.

3. Proceduri, metode, instrumente pentru evitarea conflictului: În dezvoltarea organizaţiilor un rol major revine relaţiilor dintre manager şi

subordonaţi. Raporturile dintre cele două părţi se manifestă în permanenţă şi se amplifică atunci când organizaţiile trec prin perioade de criză. Un astfel de moment îl reprezintă conflictele de muncă. Acestea sunt conflicte dintre salariaţi şi unităţile la care sunt încadraţi, cu privire la interesele cu caracter profesional, social sau economic ori la drepturile rezultate din desfăşurarea raporturilor de muncă. Pentru preîntâmpinarea lor, managerul trebuie să depună eforturi de îmbunătăţire a raporturilor cu subordonaţii, eforturi care sunt de durată şi obositoare şi care se regăsesc sub forma negocierilor în procesul muncii.

Rezultatul negocierilor este concretizat în contractul colectiv şi individual de muncă, documente ale căror clauze precizează drepturile şi obligaţiile reciproce ale managerilor şi angajaţilor în scopul promovării unor relaţii de muncă echitabile. În unele organizaţii asistăm şi la comportamente neetice din partea managerilor, care nu întotdeauna respectă drepturile profesionale prevăzute în actele legislative şi garantate de Constituţie. Managerul unei organizaţii este chemat sa înţeleagă ca obiectivele sale în relaţia conducere-subordonaţi trebuie să fie clar stabilite, ceea ce presupune mai mult decât


195

evitarea conflictelor de muncă. Raporturile între cele două părţi vor fi construite pe principiile obţinerii unor performanţe cât mai ridicate, îmbunătăţirea sau cel puţin menţinerea condiţiilor de muncă, securitatea şi siguranţa muncii, implementarea şi controlul schimbărilor strategice.

În aceste domenii de acţiune se poate întâmpla ca managerii şi subordonaţii să nu fie de acord în unele privinţe deoarece percep diferit aspectele problematice. Diferenţele de acest fel sugerează o lipsă de deschidere în comunicare, ceea ce reduce satisfacţia în muncă a ambelor părţi, situaţie care necesită îmbunătăţirea, în primul rând, a sistemului informaţional din cadrul organizaţiei. Aceasta înseamnă că este necesar ca managerul să asigure existenţa unui sistem corespunzător de comunicare, care să-i permită să înţeleagă subordonaţii, dar şi să se facă înţeles de către aceştia. În fond, responsabilitatea conducerii asupra factorilor interni ai organizaţiilor se împarte între angajaţi şi manageri, în special asupra climatului de muncă, asupra relaţiilor de muncă favorabile creşterii productivităţii, creativităţii şi motivării.

Autocunoaşterea este importantă pentru a fi evaluate propriile competenţe în vederea realizării obiectivelor pe termen scurt şi lung, în timp ce cunoaşterea celorlalţi oferă alternative de înţelegere a comportamentului şi motivaţiilor care susţin sau împiedică obţinerea de performanţe.

Dacă există un dezechilibru între contribuţiile managerului şi ale subordonatului relaţia de parteneriat este dificilă, iar climatul de muncă se deteriorează. Contribuţia părţilor la parteneriat, în viziunea relaţiilor de muncă, este prezentată sintetic în tabelul următor:

Sursa: P. Hathaway, S. Schubert, Better Management Skills, Kogan Page, London, 1993;

În cele mai multe organizaţii managerul, prin funcţia pe care o deţine, are puterea necesară pentru a impune unele decizii, dar un asemenea comportament

Managerul oferă: -instruire; -mijloace de muncă, obiectul muncii; -sarcini de muncă; -securitate; -motivare,krecompense, apreciere;

Subordonatul oferă: -cunoştinţe; -timp; -abilităţi şi experienţă; -dependenţă; -forţa sa de muncă;

Managerul primeşte: -muncă; -timp; -loialitate, angajare; -dependenţă, recunoaştere;

Subordonatul primeşte: -salariu; -apreciere; -recompensare; -provocare;


196

poate fi pagubos, cu efecte care apar mai târziu şi care se pot transforma în conflicte ireconciliabile. Pentru manageri, raporturile cu subalternii trebuie să constituie o preocupare de maximă importanţă deoarece reprezintă un element fundamental al artei şi ştiinţei de a conduce. În fond, managementul vizează îmbunătăţirea în mod conştient a raporturilor manageri-subordonaţi şi păstrarea sistemului organizaţional într-un echilibru economic dinamic, prin armonizarea acţiunilor rezultate în interdependenţele dintre manageri şi subordonaţi în scopul obţinerii succesului organizaţional.

Pentru optimizarea raporturilor manager-subordonaţi, pot fi propuse o serie de reguli de conduită, dintre care putem aminti (Mihuţ I., 2003):

· luarea în considerare a variabilelor formale, cât mai ales a celor informale, ultimele oferind o poziţie de lider pentru subordonaţi; după cum am mai arătat, pentru a-şi îmbunătăţi rezultatele managerul trebuie să fie un lider, să deţină surse de putere formale şi informale, dacă e posibil, la acelaş nivel;

· asigurarea unui flux informaţional caracterizat prin operativitate, flexibilitate, integritate; comunicarea este cea care susţine acţiunile manageriale, dar şi cele ale subordonaţilor;

· asigurarea accesului subalternilor la manageri; condiţia de bază a apropierii dintre management şi salariaţi este o politică cu „uşile deschise” între cele două părţi, pentru ca subordonatul să poată contacta cu uşurinţă nivelele ierarhice superioare; mai mult, un bun manager trebuie să profite de orice prilej pentru a intra în relaţii cu subalterni pentru a le afla opiniile, sugestiile şi orientările lor profesionale;

· adoptarea deciziilor în conformitate cu obiectivele organizaţionale, ţinând seama şi de interesele particulare ale fiecărui membru al grupului; odată ce decizia a fost luată în maniera participativă, întregul grup trebuie să o respecte şi să depună eforturi pentru a o pune în practică;

· acordarea echitabilă a recompenselor; motivarea salariaţilor are de suferit în situaţia în care pachetul de recompense este împărţit pe criterii străine de rezultatele obţinute în procesul muncii de către fiecare lucrător;

· asumarea responsabilităţii atât pentru activitatea proprie, cât şi pentru cea a subordonaţilor; este recunoscut faptul că managerul este evaluat şi prin prisma rezultatelor subalternilor pe care îi conduce deci, înainte de a critica greşelile subordonaţilor săi, managerul trebuie să analizeze corect dacă acestea nu se datorează şi neglijenţelor sale.

Drepturile angajaţilor sunt indispensabile unei vieţi decente ale salariaţilor, constituind un standard al relaţiilor de muncă din cadrul oricărei organizaţii şi un etalon pentru raporturile dintre manager şi subordonaţi. Realitatea demonstrează că problema drepturilor se bucură de mare popularitate în toate organizaţiile din lume. Drepturile sunt interese ale angajaţilor care necesită o


197

protecţie specială (prin acte legislative şi regulamente proprii), tocmai pentru că sunt condiţii indispensabile pentru un trai decent şi o dezvoltare continuă a potenţialului resurselor umane. În consecinţă, angajatul unei unităţi va avea întotdeauna anumite drepturi şi obligaţii care decurg din prevederile legale, din contractele colective şi individuale de muncă, precum şi din regulamentele de organizare şi funcţionare ale organizaţiei.

În multe organizaţii întâlnim un comportament neetic din partea angajatorilor, care nu întotdeauna respectă drepturile profesionale prevăzute în actele legislative şi garantate de Constituţie. Pe de altă parte, destul de târziu a apărut un nou cadru legislativ în domeniul relaţiilor de muncă (noul Cod al Muncii a intrat în vigoare la 1 martie 2003) mai bine elaborat din punct de vedere al precizării şi respectării drepturilor, obligaţiilor şi răspunderilor care revin angajatorilor şi angajaţilor. Salariaţii nu pot renunţa la drepturile ce le sunt recunoscute prin lege, ceea ce înseamnă ca orice tranzacţie prin care se urmăreşte renunţarea la drepturile recunoscute de lege salariaţilor sau limitarea acestor drepturi este lovită de nulitate.

Din păcate, noul Cod al Muncii cuprinde unele asimetrii păgubitoare între drepturi şi obligaţii, angajatorul nefiind beneficiarul aceluiaşi tratament ca şi angajatul. Balanţa drepturilor şi obligaţiilor este dezechilibrată, în defavoarea angajatorilor, ceea ce poate determina încă conflicte. Cu toate acestea, sunt numeroase prevederi care ne aduc în modernitate, acordând drepturi fireşti forţei de muncă şi care fac parte din strategia de adoptare a acquis-ului comunitar. Dincolo de dorinţa de aliniere la standardele europene, noile reglementări ale raporturilor de muncă nu ar fi trebuit să ignore realităţile şi actualele nevoi ale economiei româneşti, aşadar o flexibilitate în fixarea raporturilor de muncă ar fi fost mult mai benefică.

În orice firmă trebuie să existe atât o obligaţie a managerilor, cât şi a angajaţilor de a întreţine viaţa organizaţiei din care fac parte. Principalul obiectiv al managerilor în sfera raporturilor de muncă nu poate fi altul decât obţinerea consensului subordonaţilor asupra realizării obiectivelor organizaţionale. Cultivarea unor relaţii bune între manager şi subordonaţi nu constituie un scop în sine, ci un mijloc pentru a realiza o muncă performantă.

În firmele româneşti, practicile organizaţionale ar trebui să fie anti-entropice, bazate pe elemente de organizare, de ordine, după o lungă perioadă în care am avut parte de numeroase conflicte la nivel inter-personal şi de grup, între manageri, patronat şi sindicate, amplificate, uneori, la cote dramatice. Optimizarea raporturilor de muncă şi menţinerea unui climat de muncă prielnic dezvoltării organizaţionale este dată de calitatea dialogului social dintre părţile implicate.

Introducerea unui cod etic în organizaţie reprezintă deasemenea un instrument în evitarea conflictului. Un cod etic formulează idealuri, valori şi


198

principii după care este guvernată o organizaţie. Dincolo de aceste elemente, codurile etice abordează probleme cum ar fi conflictele de interese, concurenţii, caracterul privat al informaţiilor, oferirea cadourilor, etc. În esenţă, codul etic încearcă să acopere un hiatus existent între valorile unei comunităţi organizaţionale şi legile care guvernează societatea.

Unul dintre cele mai celebre coduri etice din lume este un cod creat de British Institute of Management, denumit şi Code of Conduct (codul de conduită) - mereu citat în literatura de specialitate ca un document model pentru o conduită managerială corectă şi un mod responsabil de a înţelege desfăşurarea afacerilor este:

4. Negocierea pentru soluţionarea conflictului: Negocierea este un proces desfăşurat totdeauna între parteneri care depind

unul de celălalt în satisfacerea intereselor. În lipsa acestei dependenţe nu există negociere, ceea ce face ca soluţia obţinută să fie totdeauna un compromis.

Numai că pentru manager este importantă nu numai obţinerea unui compromis, ci şi trăinicia acestuia, adică dezamorsarea stării conflictuale. Adversarul păcălit să accepte un compromis care nu-l avantajează, nu numai că nu va respecta contractul încheiat, dar nu va mai avea încredere, pe viitor, chiar dacă fostul oponent şi-a schimbat atitudinea.

a. Alegerea strategiei (criterii)

Codul de Conduita

1. În urmarirea materializarii intereselor personale trebuie luate în considerare si celorlalti. 2. Managerii nu trebuie sa fie razbunatori si sa nu aduca prejudicii reputatiei persafacerilor altora. 3. Managerii trebuie sa declare imediat si complet interesele personale care ar putconflict cu interesele firmei. 4. Managerii trebuie sa manifeste interes fata de sanatatea, securitatea si bunastarcare îi conduce. 5. Managerii trebuie sa respecte confidentialitatea unor informatii, daca acest lucrde consumatori sau furnizori. 6. Managerii nu trebuie sa ofere sau sa accepte cadouri sau favoruri în scop de micorupere. 7. Managerii trebuie sa fie convinsi ca toate informatiile comunicate public sunt a Sursa: Management / Study Test / Stage 2 CIMA BPP Publishing Ltd., London,


199

Ca să fii capabil să ai avantaje într-o negociere este important să o vezi ca pe o activitate care este potrivită numai pentru anumite relaţii de dependenţă. Negocierea conflictelor este o continuă balansare între poli diferiţi, iar abordarea negocierii ca un sistem încărcat de numeroase dileme, rezultate din polaritatea cooperare-luptă, presupune mixtura între patru mari categorii de activităţi:

1. obţinerea unor rezultate substanţiale; 2. influenţarea balanţei de putere; 3. promovarea unui climat constructiv; 4. obţinerea unor flexibilităţi procedurale. În situaţiile de negociere de multe ori ne confruntăm cu decizii dificile,

pentru că ele sunt permanentizate de propriile noastre interese sau de dependenţa mutuală. Mult prea des, părţile implicate într-o negociere sunt orbite de propriile interese şi acest lucru le face să opteze pentru o strategie mai dură, decât să-şi armonizeze interesele interdependente. Dacă mai târziu se descoperă că nu au fost prevăzute unele consecinţe nefaste ale rezolvării conflictualităţilor prin negociere, există o neîncredere mutuală atât de mare încât cooperarea devine aproape imposibilă.

Pe de altă parte, se întâmplă ca părţile să opteze mult prea repede pentru o strategie de cooperare în situaţii care de fapt, le impun să aibă grijă de poziţiile pe care le ocupă în negociere. Efectul este acelaş: dacă încercarea de cooperare nu are efectele scontate, oamenii ei se simt dezamăgiţi şi manipulaţi. În acest caz există din nou o tendinţă puternică să se întoarcă la comportamentul agresiv.

Negocierile sunt procese în care părţile implicate se manipulează neîndemânatic, încât ele devin nehotărâte în conflict şi eventual se luptă numai pentru prestigiu şi salvarea imaginii în faţa celorlalţi. Deseori astfel de procese sunt spontane şi, într-un anumit sens neintenţionate, însă la un moment dat părţile implicate vor realiza că sunt prinse într-o spirală de ostilităţi crescânde. Momentul în care se implică în aceste dinamici spontane şi într-un arsenal mare de comportamente agresive, pot fi prevenite întrucâtva pentru a nu degenera în conflictualităţi distructive.

Alegerea strategiilor se poate face luând în calcul gradul de satisfacere a intereselor proprii, a intereselor celuilalt, importanţa pe care o reprezintă obţinerea de rezultate concrete, dar şi calitatea relaţiilor viitoare cu partenerul de negociere.

Strategiile folosite în cadrul procesului de negociere includ: colaborarea, competiţia şi acomodarea (sau negocierea îndatoritoare) cu interesele părţii opuse. De obicei, segmentarea strategiilor se face doar pe două categorii fundamentale, având în vedere doar criteriul rezultatelor: strategii competitive şi de cooperare.


200

Cooperarea se bazează pe filosofia câştig-câştig, utilizatorii acestei abordări fiind preocupaţi să ajungă la o înţelegere care să satisfacă nevoile ambelor părţi, sau cel puţin să nu afecteze interesele celeilalte părţi. Strategiile competitive se fundamentează pe filosofia câştig-pierdere, fiecare parte încercând să-şi maximizeze câştigul dând foarte puţină atenţie nevoilor celeilalte părţi.

b. Alegerea tipului de negociere (sau a formei) Principalele tipuri de negociere sunt: -negociere integrativă - negociere distributivă - negociere raţională Evaluarea comparativă a tipurilor de negociere este prezentată în tabelul

de mai jos. Pe lângă aceste tipuri de negociere mai există o altă cale, a negocierii

principiale, elaborată în cadrul Proiectului de Negocieri de la Harvard, care constă în clarificarea problemelor pe baza caracteristicilor lor şi nu prin nişte tratative care seamănă mai degrabă cu o târguială între părţi. Aceasta înseamnă că se caută, pe cât posibil, profitul ambelor părţi, şi că, acolo unde interesele sunt divergente, trebuie ca rezultatul să se bazeze pe nişte criterii echitabile, independente de voinţa oricărei dintre părţi.

Profesorul Zoltán Bogáthy de la Universitatea de Vest din Timişoara distinge alături de negocierea principială, conform modelului Harvard, alte două tipuri de negociere: poziţională şi situaţională.

Negocierea poziţională este forma tradiţională, în care participanţii se mişcă în cadrul unor probleme foarte bine delimitate. Dacă poziţia lor nu permite efectuarea vreunui compromis, oricât de mic, negocierea se va încheia fără nici un rezultat. Este cazul tipic al negocierilor patronat-sindicate, în care sindicatul cere o mărire cu 15% al salariilor, iar răspunsul managerilor este „nu suntem în stare să vă creştem salariile decât cu 5%”.

Negocierea situaţională are loc, de obicei, înainte de a demara negocierea poziţională sau cea principială, prin scurgeri de informaţii către media sau sistemul informaţional intern din organizaţii, cu scopul de a realiza un schimb de informaţii printr-o a treia parte (neutră). Este de fapt, o negociere indirectă prin care se evită obstacolele în negociere parcurgându-se mai repede drumul spre realizarea acordului mult dorit.


201

c. Pregătirea negocierii 1. Aşezarea la masa tratativelor Felul cum se aşează cineva la masă ar putea avea influenţă asupra relaţiei

dintre persoanele implicate, aspect important în special dacă negociem. Aşezarea strategică este un mod eficient de a câştiga cooperarea altor oameni. Poziţia în care se aşează alţii faţă de noi relevă mai multe aspecte ale atitudinii lor în privinţa noastră. Deşi există o formulă generală pentru interpretarea aşezării în jurul unei mese, mediul poate influenţa, la rândul său, locul pe care îl preferăm.

Caracteristici Negociere integrativa

Negociere distributiva

Negociere rationala

Obiectiv Acord si relatie de durata

A câstiga acum, a învinge

Akrezolva problema

Participantii Prieteni Dusmani Oamenikcare rezolva un diferend

Ambianta Încredere Suspiciune, sfidare Neutralitate Comportamentul

Concesiv, întelegator

Agresiv, dur Neutru, rational

Relatia presiune/cedare

Cedeaza la presiuni Exercita presiuni, trece la represalii

Cedeaza la principii, iar nu la presiuni

Atitudinea fata de vointa

Evita confruntarea de vointe

Se bazeaza pe conflictul de vointe

Independenta de vointa

Exigenta Satisface exigentele minimale

False exigente minimale

Exigentele cele mai înalte

Atitudinea fata de acord

Accepta pierderi unilaterale pentru a obtine acordul

Se cer avantaje unilaterale în schimbul acordului

Se cauta solutii mutual avantajoase

Atitudinea fata de solutii

Sunt bune daca obtin acordul, important este sa se ajunga la întelegere

Este buna solutia care aduce avantaj, propria pozitie este unica acceptabila

Imagineaza solutii; decizia se ia dupa evaluarea situatiilor posibile

Atitudinea fata de oameni si diferend

Concesiikîn schimbul relatiilor, katentkfatakdekoameniksi diferend

Se cer concesii ca o conditie a mentinerii relatiilor, dur cu oamenii si cu diferendul

Oameniiksi diferendulksunt douagprobleme distincte


202

La masa tratativelor distanţa dintre parteneri, forma mesei, unghiurile de vizibilitate, înălţimea şi poziţia scaunului faţă de masă, mobilierul, decorul, lumina sunt factori care influenţează negocierea în plan psihologic.

Aşezarea partenerului de negocieri cu ochii spre soare, cu spatele la uşă sau la un hol din care se circulă, pe un scaun prea scund, poate aduce avantaje reale dacă nu tocmai principale.

2. Vestimentaţia Prima impresie pe care o laşi în general este dată de vestimentaţie. La o

negociere este indicat să fi îmbrăcat într-un mod decent, în haine care să nu atragă foarte mult atenţia.

3. Limbajul feţei şi al trupului În cadrul unei negocieri directe mesajul nonverbal constituie o armă de temut.

Limbajul trupului constă din cuvinte, propoziţii şi o anumită punctuaţie. Fiecare gest este asemenea unui cuvânt, iar un cuvânt poate avea mai multe înţelesuri.

Mesaje ce pot fi transmise la o masă de negociere prin semnale ale trupului: - pupile dilatate: luminozitate slabă, interes, atracţie; - unghiul intern al globului ocular este vizibil: aprobare, interes, intenţie; - unghiul intern ascuns: dezacord, îngrijorare; - pupile mici: luminozitate mare, interes scăzut, respingere; - colţurile gurii arcuite în jos: amărăciune, insatisfacţie, grijă, mânie; - linia buzelor dreaptă, sprâncene drepte, pleoape căzute: lipsa de interes,

lipsa de grabă; - palme deschise către partener: sinceritate, onestitate, deschidere; - palma deschisă în sus: supunere; - palma îndreptată în jos: dominare; - pumnul strâns: agresivitate, încordare Toate aceste semnale ale trupului ne pot ajuta să înţelegem mai bine ceea

ce spune şi gândeşte celălalt partener. 4. Arta conversaţiei Felul în care comunici te poate ajuta să obţii ceea ce-ţi doreşti. Cei care

stăpânesc arta conversaţiei, ştiu ce să vorbească şi mai ales cănd să vorbească. Este important să vorbeşti, dar este foarte important să asculţi pe ceilalţi.

d. Etapele negocierii Willem Mastenbroek evidenţiază 4 etape ale procesului de negociere.

Pentru fiecare fază el defineşte un complex de activităţi diferite:


203

1. pregătirea – negociatorii experimentaţi întotdeauna scot în evidenţa importanţa acestei faze în care fiecare trebuie nu doar să îşi stabilească punctul de vedere dar, de asemenea, să-şi stabilească şi strategia iniţială. O pregatire riguroasă înseamnă, în general, tendinţa spre un punct de vedere personal bine structurat deşi acest lucru diminuează întrucâtva şansele unei înţelegeri;

2. stabilirea iniţială a poziţiilor – la un moment dat există tendinţa de a pune bazele unei poziţii şi de a o prezenta insistent ca singura variantă logică; această etapă serveşte două scopuri: defineşte câmpul de acţiune, care încearcă să aloce cât mai mult spaţiu posibil pentru cel care pune problema şi dovedeşte ca cei implicaţi au interese personale;

3. căutarea – duce la discuţii în care ambele părţi încearcă să afle cum cealaltă parte îsi va apăra interesele. Una dintre părţi va continua să prezinte poziţia ei ca un răspuns logic care ar fi potrivit pentru interesul comun fie prin presiune şi ameninţări, fie prin refuzul argumentelor celeilalte părţi;

4. impasul şi finalizarea – o serie de propuneri sunt pe masă, timpul începe să preseze părţile, iar întrebările par a fi ajuns într-un punct mort. Devine clar ca problema a ajuns într-un impas. În acest moment, furnizarea unor informaţii despre cât de riguroase sunt punctele lor de vedere, pot să dea un impuls creativităţii părţilor. Impasul poate fi considerat chiar un test în ceea ce priveşte tenacitatea părţilor implicate. Impasul îi forţează pe oameni să revizuiască întreaga acţiune, dar în acelaş timp îi face pe oameni să caute ceva nou - soluţii mai creative. Câteodată un întreg pachet de opţiuni poate oferi o cale de ieşire din astfel de situaţii, dar în multe alte cazuri, unii dintre negociatori continuă prin a lua unele dintre propuneri ca baza de relansare a discuţiilor, care sunt dezbătute pâna când devin acceptabile, în cele din urmă finalizându-se negocierea.

Deşi există o diversitate de concepte cu care operează negocierile, efectele

pe care le generează fiecare etapă conduc la constatarea ca fazele obligatorii ale unei negocieri sunt:

1. culegerea informaţiilor, eliminarea barierelor de comunicare şi observarea modului de manifestare a sincronismului sau a dihotomiei dintre mesajele verbale şi non-verbale - o asemenea etapă oferă principalele semnale ale continuării negocierii;

2. analiza continuă a mesajelor transmise, având în vedere ca negociatorul care descoperă primul sistemul de referinţă al partenerului poate prelua controlul asupra procesului de negociere;

3. pornind de la zestrea socio-culturală a fiecărei părţi aflate în negociere este obligatorie identificarea zonei de interes comun şi găsirea prin ajustare mutuală a punctului comun în care se întâlnesc obiectivele părţilor;


204

4. respectarea acordului încheiat în urma negocierii, o etapă ce pune în evidenţă comportamentul etic al părţilor.

e. Metodele utilizate Pentru manageri, important este să cunoască evantaiul de alternative pe

care le au la dispoziţie în dorinţa de a rezolva conflictele. Cunoscând sursele şi substanţa conflictelor, managerii le pot gestiona corect, sau atunci când este necesar, pot să le orienteze sau stimuleze în cadrul unor limite controlabile. D. Sheane insistă asupra luării în considerare de către manageri a trei niveluri de apreciere a intervenţiei în soluţionarea unui conflict:

• nivelul strategic, care vizează alegerea corectă a obiectivului; • nivelul tactic, ce presupune alegerea corectă a metodei de soluţionare; • bunul simţ, sau a nu confunda elementele strategice cu cele tactice. Pe lângă intervenţia managerilor în gestionarea conflictelor, în studiul

managementului conflictelor trebuie să privim şi modul în care acţionează ceilalţi actori principali. Părţile care intră în conflict au de obicei tendinţa să-şi evalueze interesele ca fiind diametral opuse. Rezultatele posibile se limitează la situaţii de tipul câştig-pierdere (când câştigul uneia dintre părţi devine în mod automat pierderea celeilalte) sau compromis. Totuşi, în conflictele violente ambele părţi pot pierde.

f. Încheierea acordului, rezultatul obţinut Orice negociere se încheie cu formularea unui acord şi asigurarea aplicării

lui. Înainte de a formula acordul fiecare parte implicată în negociere trebuie să se asigure că toate aspectele acestuia au fost agreate. Se va face un rezumat final şi o confirmare scrisă.

g. Echipe, grupuri, interese, parteneri străini În orice negociere există două părţi cu interese diferite pe care ambele

părţi vor încerca să le atingă în urma negocierii. Fiecare parte doreşte să facă cât mai puţine concesii şi să i se ofere cât mai mult.

h. Îndeplinirea acordului Un acord nu poate fi pe deplin reuşit până nu se aplică efectiv. Trebuie

stabilit ce trebuie făcut, când şi de către cine. Acest acord trebuie respectat de


205

ambele părţi. Dacă una dintre părţi nu respectă prevederile acordului, se va ajunge din nou la un conflict şi negocierile de până atunci se dovedesc a fi în zadar.

În contextul în care mediul socio-cultural devine tot mai violent, există

motive serioase să credem că nu există altă soluţie decât să învăţăm cum să controlăm conflictele dacă dorim să facem faţă cu succes provocărilor numeroase pe care le întâlnim în viaţa socială.

Ec. Edit Németi

Cercetător ştiinţific, Fundaţia Cultural-Ştiinţifică “Mercur”, Cluj-Napoca

Colaborator, Institutul pentr Dezvoltare Umană şi Comunitară, “Delphy”, Cluj-Napoca


206

BIBLIOGRAFIE

1. Eugenia Câmpeanu-Sonea, Adrian Sonea: Comunicare, conflict şi dialog în procesul managerial, Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 2005

2. Bogáthy, Z.: Conflicte în organizaţii, Editura Eurostampa, Timişoara, 2002

3. Grant, W.: Rezolvarea conflictelor, Editura Teora, Bucureşti, 2002

4. Hiltrop, J.-M., Udall, S.: Arta negocierii, Editura Teora, Bucureşti, 1999

5. Ilieş, L., Osoian, C., Petelean, A.: Managementul resurselor umane, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 2002

6. Prutianu, Şt.: Comunicare şi negociere în afaceri, Editura Polirom, Iaşi, 1998.


207

Oamenii cu adevărat excepţionali atârnă de vremuri. Nu toţi au avut parte de cele pe care le-ar fi meritat, şi mulţi, deşi au avut, n-au izbutit să se bucure de ele. Unii au fost vrednici de un secol mai bun, căci ceea ce e bun nu triumfă totdeauna; lucrurile îşi au vremea lor; până şi înzestrările eminente sunt la cheremul modei. Înţelepciunea are însă un avantaj, că e veşnică, iar dacă veacul acesta nu-i al ei, multe altele vor fi.

Baltasar Gracian


208

REORGANIZAREA JUDICIARĂ ŞI FALIMENTUL CONCEPT ŞI NOUTĂŢI POTRIVIT LEGII 64 DIN 22 IUNIE 1995

Dacă aţi clădit vreodată castele de nisip, munca dvs nu a fost în zadar.

Acum nu mai trebuie decât să le construiţi o fundaţie solidă. Henry David Thoreau

A. Aspecte generale

Instituţia juridică a falimentului ocupă un loc aparte în cadrul dreptului

comercial datorită complexităţii şi aridităţii reglementărilor, corelaţiilor cu alte instituţii ale dreptului public şi ale dreptului privat, cât şi a varietăţii soluţiilor adoptate în practica judiciară interbelică şi actuală.116

Reorganizarea judiciară şi falimentul este o prodedură de executare silită aplicabilă comercianţilor persoane fizice şi societăţior comerciale aflate în încetare de plăţi pentru datorii comerciale. Din acestă cauză este în strânsă legătură cu teoria executării silite din care derivă, iar în formularea art. 695 din Codul comercial (în prezent abrogat) şi a art. 1 din Legea nr. 64/1995 privind reorganizarea judiciară şi falimentul117 se precizează că se aplică numai comercianţilor persoane fizice şi societăţilor comerciale.

Importanţa acestei instituţii în activitatea comercială este de necontestat şi se reflectă în legislaţiile comerciale ale ţărilor cu o economie de piaţă funcţională, al căror parcurs de succes doreşte şi România să-l urmeze, mai ales în contextul armonizării legislative în scopul integrării României în Uniunea Europeană.

Ca şi o consecinţă a importanţei sale, în doctrina juridică s-a arătat că autonomia dreptului comercial faţă de dreptul civil este dată şi de reglementarea falimentului ca “formă de executare colectivă întemeiată pe principiul egalităţii creditărilor, în cadrul căreie se îmbină armonios interesele acestora cu acelea ale crditului în general”118

Din punct de vedere etimologic, noţiunea de faliment îşi are sorgintea în verbul latin fallo – fallere care înseamnă a lipsi, a scăpa – în sensul că debitorul lipseşte de la datoria de a plăti creditorii săi119 - dar totodadă şi de înşela120. Termenul a fost preluat în limba italiană sub denumirea de fallere, în 116 Dr. Gheorghe Gheorghiu, Procedura reorganizării judiciare şi a falimentului, Ed. Lumina Lex, 2000 117 Publicată în Monitorul Oficial nr. 130 din 29 iunie 1995, modificată prin art. IV din Legea nr. 99/1999 şi republicată în Monitorul Oficial nr. 608 din 13 decembrie 1999 118 I. L. Georgescu – Autonomia dreptului comercial în R. D. C. nr. 4/1993, pag. 7 119 M. Paşcanu, Dreptul falimentar român, Ed. Cugetarea, Bucureşti, 1921, p. 12 120 Mircea M. Costin, Angela Miff, Instituţia juridică a falimentului – evoluţie şi actualitate, R.D.C. nr. 3/1996, p. 47


209

sensul de a greşil, a înceta o plată şi denumirea fallimento care se traduce prin faliment, eroare, greşeală şi chiar înşelăciune. Comercianul în stare de încetare a plăţii a fost numit fallito în limba italiană, termen preluat în limba română sub denumirea de falit (art. 701 Cod comercial); în lilmba franceză se numeşte failli, în limba spaniolă fallido, iar în limba engleză faillure şi Bankrupty. Terminologia are însă acelaşi sens pentru că desemnează falimentul ca instituţie juridică care reglementează modalitatea de executare silită a bunurilor debitorului comerciant aflat în stare de încetare a plăţilor.

Falimentul este considerat şi ca fiind o organizare juridică a apărării în comun a intereselor tuturor creditorilor contra debitorului comun, aflat în încetare de plăţi şi, prin aceasta, o măsură legală de apărare a creditului.121 În definirea semnificaţiei acestui concept în literatura juridică de specialitate se relevă caracterul de procedură de executare silită unitară, colectivă, concursuală şi egalitară asupra bunurilor debitotului comun “al mai multor creditori destinată satisfacerii intereselor acestora”122, starea sau situaţia unui comerciant supus acestei proceduri fiind caracterizată prin încetarea plăţilor sau insolvenţă, distinctă de noţiunea de insolvabilitate.

Legiuitorul român, elaborând o nouă reglementare prin Legea nr. 64/1995 a avut de asemenea şi un obiectiv prioritar: reorganizarea judiciară, în vederea redresării debitorului aflat în dificultate şi a plăţii pasivului, a înlăturării caracterului dezonorant şi punitiv al falimentului prevăzut de Codul comercial, care comporta o notă de degradare socială a debitorului căruia i se aplica şi constituia nota infamantă a falimentului. Această notă infamantă consta în suspendarea exerciţiului drepturilor cetăţeneşti şi a celor profesionale, precum şi publicitatea numelui faliţilor. Codul comercial prevedea posibilitatea reablitării lor. Noua lege e reorganizării judiciare şi a falimentului, în forma iniţială, chiar a înlocuit termenul de faliment cu expresia “reorganizarea şi lichidarea judiciară”, iar termenul “falit” a fost schimbat cu acela de debitor. Ulterior, prin Ordonanţa Guvernului nr. 58/1997 s-a revenit parţial, folosindu-se sintagma “reorganizarea judiciară şi falimentul”. Este însă vorba nu numai de o schimbare de terminologie, ci şi o schimbare de concepţie123, situaţie care necesită a se contura şi în mentalitatea românească.

Scopul noii reglementări, influenţate de schimbările ietervenite în economia de piaţă, a dreptului francez şi anglo-saxon, a devenit unul în care primează mai mult aspectul economic în detrimentul celui juridic, acesta fiind redresarea 121 I. Turcu, Reorganizarea şi lichidarea judiciară, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1996, p. 22-24 122 Mircea N. Costin, Dicţionar de drept internaţional al afacerilor, vol. II, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1996, p. 93, M. Costin, A. Miff, Falimentul, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2000, p. 31 123 Ion Băcanu, Inovaţiile Legii nr. 64/ 1995 privind procedura reorganizării şi a lichidrării judiciare în R.D.C nr. 1/1996, p. 283


210

comerciantului aflat în dificultate financiară şi continuarea activităţii întreprinderii. În această concepţie nu se mai pune problema sancţiunii penale, a incapacităţilor şi a decăderilor, nu mai întâlnim noţiunile de falit şi brancrutar, considerate ca fiind dezonorante şi stigmatizante, ci proceduri de prevenire şi tratament al dificultăţilor întreprinderii, redresare, reorganizare, reabilitare, supraveghere economică şi prudenţială, noţiunile de blocaj financiar, incapacitate de plată, insolvenţă, insolvabilitate şi numai in extremis, lichidarea întreprinderii şi falimentul comerciantului. În soluţionarea problemelor ce le ridică insolvenţa debitorului comerciant, de regulă, o societate comercială, se ţine seama de situaţia ei economică, de potenţialul financiar al întreprinderii, mai mult decât de aspectele juridice rezultate din neexecutarea obligaţiilor şi încetarea plăţilor.

B. Principii ale noii reglementări

1. Prin Legea nr. 64/1995, aşa cum a fost modificată şi completată prin O.G. nr.

58/1997 şi Legea nr. 99/1999 se instituie o procedură de reorganizare judiciară constând în măsuri tehnice, economice şi juridice (schimbarea obiectului de activitate, retehnologizare, reducere de personal şi de secţii, schimbarea conducerii etc.) şi a falimentului în scopul plăţii pasivului debitorului aflat în încetare de plăţi, fie prin reorganizarea întreprinderii şi a activităţii comerciantului sau lichidarea de bunuri din averea sa până la acoperirea pasivului, fie în caz de nereuşită, Legea nr. 64/1995, deşi s-a inspirat din reglementarea franceză a redresării judiciare, nu a consacrat o fază prealabilă a prevenirii dificultăţilor şi încercării unei rezolvări pe cale amiabillă, întrucât s-a considerat că asemenea operaţiuni au un grad scăzut de eficientă124.

2. Procedura reorganizării judiciare şi falimentului are un caracter judiciar, în sensul că se efectuează sub supravegherea instanţei judecătoreşti şi a judecătorului-sindic, finalizându-se cu descărcarea debitorului de obligaţiile sale şi închiderea ei, tot printr-o hotărâre judecătorească.

3. Principiul profesionalităţii este un alt principiu fundamental, care conchide că această procedură nu se aplică decât comercianţilor persoane fizice şi societăţi comerciale. “Există şi păreri că în cadrul procedurii de reorganizare judiciară şi falimentului a putea fi îndestulate şi creanţe civile, chiar dacă declanşarea procedurii ar fi rezervată numai creditorilor ale căror creanţe izvorăsc din fapte de comerţ”125

124 Stanciu D. Cărpenaru, Drept comercial. Procedura falimentului, Ed. Global Print, Bucureşti, 1998, p. 12 125 S. Angheni, Drept comercial, Ed. Oscar Print, Bucureşti, 1997, p. 170


211

4. Noua lege armonizează: - interesul general al apărării creditului şi salvării comercianţilor debitori; - interesul creditorilor de a li se plăti creanţele cât mai rapid; - interesul debitorilor în menţinerea şi continuarea activităţii

întreprinderilor, iar dacă situaţia acestora este iremediabil compromisă, lichidarea în condiţii cât mai avantajoase a patrimoniului.

5. Procedura reorganizării judiciare şi a falimentului are un caracter de remediu, favorizându-l pe debitorul aflat în dificultate să-şi continue activitatea, în condiţii de rentabilitate, ameliorându-i statutul personal prin înlăturarea caracterului punitiv şi infamant pe care îl avea falimentul în Codul comercial român. În noua concepţie, scopul prioritar fiiind plata pasivului, reorganizarea judiciară îi va fi subordonată, dispunându-se, după caz, pentru satisfacerea intereselor creditorilor lichidarea unor bunuri sau falimentul întreprinderii. Pe lângă instituirea procedurii reorganizării, noua lege prevede şi alte măsuri în favoarea debitorului, dintre care cea mai importantă este descărcarea lui de datoriile rămase neplătite la închiderea procedurii, sub rezerva de a nu fi găsit vinovat de bancrută frauduloasă sau de plăţi ori transferuri frauduloase; în astfel de situaţii el va fi descărcat de obligaţii numai în măsura în care acestea vor fi plătite în cadrul procedurii.

6. Principiul declarării falimentului – este unul din principiile fundamentale ale dreptului falimentar modern, sensul său fiind că existenţa stării sau deschiderea procedurii falimentului depinde de o sentinţă de deschidere a procedurii (art. 31, 78, 85) şi o închidere sau sentinţă de închidere a procedurii (art. 117, 121).

7. Procedura reorganizării judiciare şi falimentului este o procedură colectivă (concursuală), în sensul că urmăreşte să satisfacă interesele tuturor creditorilor care vin în concurs, în condiţiile stabilite de lege.

8. Procedura colectivă a reorganizării judiciare şi a falimentului are şi un caracter egalitar, deoarece urmăreşte să împartă în egală măsură bunurile din patrimoniul debitorului între toţi creditorii săi.

9. Procedura reorganizării judiciare şi falimentului are un caracter general şi unitar. Tocmai pentru ca procedura falimentului să urmeze un tratament egal al tuturor creditorilor, ea trebuie să fie una singură şi să cuprindă întreg activul şi pasivul debitorului. Averea debitorului supusă acestei proceduri cuprinde totalitatea bunurilor şi drepturilor patrimoniale ale debitorului, inclusiv cele dobândite în cursul procedurii stabilite de această lege, care pot face obiectul unei executări silite, potrivit Codului de procedură civilă (art. 3 din Legea nr.


212

64/1995). Chiar dacă debitorul exercită activităţi comerciale diferite, în mai multe locuri şi a destinat fiecăruia un capital separat, nu se poate deschide decât o singură procedură, la care participă toţi creditorii şi nu se va putea pronunţa împotriva lui, decât o singură hotărâre de către tribunalul de la locul în care îşi are întreprinderea principală. Acelaşi tribunal va judeca toate acţiunile care-l privesc pe debitorul împotriva căruia s-a deschis procedura126.

10. Noua reglementare instituie şi o răspundere a persoanelor din organele de conducere ale societăţii comerciale, vinovate pentru dereglările şi dificultăţile ivite în activitatea acestor societăţi care au determinat aplicarea procedurii de organizare judiciară şi a falimentului.

11. Excluderea debitorilor care, în ultimii 5 ani imediat precedenţi au fost supuşi procedurii prevăzute de Legea nr. 64/1995 de la exonerarea completă de obligaţii, în cazul închiderii procedurii falimentului, din cauză că bunurile lor nu au fost suficiente pentru acoperirea cheltuielilor administrative şi nici un creditor nu s-a oferit să avanseze sumele corespunzătoare.

12. Posibilitatea desemnării unei societăţi comerciale ca administrator sau lichidator, desemnare care pentru societăţile bancare debioare se face cu avizul obligatoriu al Băncii Naţionale a României.

13. Dispoziţiile Legii nr. 64/1995 se completează în măsura compatibilităţii lor cu normele Codului de procedură civilă.127

C. Caractere juridice Caracterele juridice ale procedurii reorganizării judiciare şi a falimentului

sunt următoarele: a. Caracterul judiciar, deoarece se desfăşoară sub supravegherea şi

controlul direct şi imediat al tribunalului şi judecătorului-sindic. Această procedură specială de executare silită se realizează de instanţele judecătoreşti, judecătorul-sindic, administrator, lichidator, adunuarea creditorilor şi comitetul creditorilor, fiecare cu atribuţiile sale prevăzute de lege (art. 5, alin.1).

b. Caracterul profesional, în sensul că se aplică numai comercianţilor. c. Caracterul de remediu sau de executare silită, scopul său fiind plata

pasivului, prin remedierea incapacităţii de plată, când starea de insolvenţă a 126 C.S.J. – Sec. Com. Decizia nr. 311/1998 – Culegere de practică judiciară, Curtea de Apel Bucureşti, Ed. All, 2000, a reţinut că cererile în materie de faliment sunt de competenţa instanţei în circumscripţia căreia comerciantul îţi are principala aşezare comercială. 127 Romul Petru Vonica, Drept comercial: Reorganizarea judiciară şi falimentul,, Ed. Victor, Bucureşti, 2001


213

întreprinderii este mai puţin avansată. Ideea de bază este ca măsurile stabilite prin planul de reorganizare să ducă la redresarea debitorului, cu plata datoriilor, faţă de creditori şi în acest mod şi salvarea debitorului. În caz de nereuşită intervine procedura executării silite asupra bunurilor din patrimoniul debitorului, dar o executare silită colectivă şi nu individuală.

d. Caracterul consensual al procedurii, procedura urmărind satisfacerea creanţelor tuturor creditorilor care vin în concurs cu executarea silită a debitorilor.

e. Caracter colectiv, iar nu individual, deoarece toţi creditorii acţionează concomitent şi împreună, participă la umrărirea debitorului şi la împărţirea sumelor rezultate din valorificarea bunurilor, chiar dacă procedura a fost deschisă numai de unul din creditori.

f. Caracterul general, în sensul că se aplică tuturor bunurilor aflate în patrimoniul debitorului, inclusiv cele dobândite în cursul procedurii, cât şi celor ieşite în mod fraudulos şi readuse în patrimoniu, cu excepţia celor care nu pot face obiectul executării silite.

g. Caracterul unic şi unitar, unicitatea fiiind dată de faptul că nu se pot porni mai multe proceduri colective împotriva aceluiaşi debitor, iar acţiunile legate de această procedură se intentează la tribunalul care a deschis procedura; procedura este unitară pentru că prevederea este aceeaşi pentru orice comerciant aflat în stare de încetare de plăţi, indiferent de dimensiunea activităţii lor şi de apartenenţa capitalului.

h. Caracterul egalitar al procedurii, care se manifestă prin aceea că toţi creditorii participă la repartiţia activităţii, fiind îndestulaţi deodată, împreună şi în raport cu mărimea creanţelor lor, dacă şi-au depus creanţele spre verificare şi dacă au fost admise. În fapt, egalitatea îi priveşte pe creditorii chirografari ale căror creanţe se reduc în proporţie egală. În aceeaşi situaţie se găsesc şi creanţele parţial garantata pentru partea neacoperită de garanţii.

D. Concluzii În concluzie, noţiunea de faliment consacrată de Codul comercial a fost

înlocuită cu sintagma “reorganizarea judiciară şi falimentul”, ca urmare a evoluţiei concepţiilor juridice privind rolul acestei proceduri în tratamentul dificultăţilor de plată ale comercianţilor şi crearea unui climat de încredere pentru creditori şi, în general, pentru comercianţi.

Reorganizarea judiciară şi falimentul este o procedură de executare silită colectivă sau concursuală, unitară, generală şi egalitară, aplicată comerciantului care se alfă în încetare de plăţi având ca scop plata pasivului debitorului, fie prin reorganizarea întreprinderii şi a activităţii acestuia sau prin lichidarea unor bunuri din averea lui, până la acoperirea datoriilor, fie prin faliment. Ideea de


214

bază a noii reglementări este, deci, crearea unor mecanisme pentru redresarea comerciantului aflat în dificultate şi numai dacă această operaţie nu reuşeşte va proceda la lichidarea averii debitorului în scopul plăţii pasivului. Lichidarea unor bunuri din averea debitorului, până la acoperirea datoriei poate fi o operaţiune de sine stătătoare, dar poate însoţi şi reorganizarea comerciantului. În cazurile prevăzute de lege (art.59, alin.5; art. 69, alin.2, art. 71, alin.1, art. 73, alin.2 şi art. 79, alin.3 ), când debitorul nu respectă prevederile planului se poate începe procedura falimentului.

Ec. Zoltan Deszo Racz

Colaborator, Institutul pentru Dezvoltare Umană şi Comunitară “Delphy”, Cluj-Napoca


215

BIBLIOGRAFIE:

1. Legea nr. 64/1995 privind procedura reorganizării judiciare şi a falimentului, republicată

2. Ion Turcu, Falimentul. Actuala procedură. Tratat, Ediţia a V-a completată şi actualizată, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2005

3. Dr. Alexandru Ţiclea, drd. Virgil Erdei, Legea nr. 64/1995 privind procedura reorganizării judiciare şi a falimentului – comentată şi adnotată, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2000

4. Dr. Gheorghe Gheorghiu, Procedura reorganizării judiciare şi a falimentului, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2000

5. Romul Petru Vonica, Drept comercial: Reorganizarea judiciară şi falimentul,Editura Victor, Bucureşti, 2001

6. Dr. Gheorghe Gheorghiu, Procedura reorganizării judiciare şi a falimentului, Ed. Lumina Lex, 2000

7. L. Georgescu – Autonomia dreptului comercial în R. D. C. nr. 4/1993

8. M. Paşcanu, Dreptul falimentar român, Ed. Cugetarea, Bucureşti, 1921

9. Mircea M. Costin, Angela Miff, Instituţia juridică a falimentului – evoluţie şi actualitate, R.D.C. nr. 3/1996

10. Turcu, Reorganizarea şi lichidarea judiciară, Ed. Lumina Lex, Bucureşti

11. Mircea N. Costin, Dicţionar de drept internaţional al afacerilor, vol. II, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1996

12. Ion Băcanu, Inovaţiile Legii nr. 64/ 1995 privind procedura reorganizării şi a lichidrării judiciare în R.D.C nr. 1/1996

13. Stanciu D. Cărpenaru, Drept comercial. Procedura falimentului, Ed. Global Print, Bucureşti, 1998

14. S. Angheni, Drept comercial, Ed. Oscar Print, Bucureşti, 1997

15. Romul Petru Vonica, Drept comercial: Reorganizarea judiciară şi falimentul,, Ed. Victor, Bucureşti, 2001


216

În multe ţări Islamul, afirmându-şi o misiune universală, a căutat să determine obiectivele şi metodelele unei educaţii de înalt nivel. Având încredere în capacitatea omului de a se perfecţiona prin educaţie, el a fost printre primii care au pus în valoare ideea educaţiei permanente, îndemnându-i pe musulmani să se educe <din leagăn până la mormânt>. Islamul cere tuturor, bărbaţi, femei, copii să se instruiască pentru a instrui mai apoi voluntar pe ceilalţi. Modelarea unei societăţi conforme cu această poruncă divină, credinţa într-un singur Dumnezeu, şi învăţătura după care viaţa trebuie trăită împăcând dragostea pentru această lume cu ascetismul pentru a se ajunge la perfecţiunea spirituală şi morală, acestea sunt idealurile educaţiei musulmane. Edgar Faure


217

ABORDĂRI ALE ISLAMULUI

Contemplaţia ta valorează atât cât valorează fiinţa ta: Dumnezeul tău este Cel pe care îl meriţi; El depune mărturie

despre fiinţa ta de lumină sau de tenebrele tale. Coran

Crez, lege şi viaţă cotidiană În interiorul fiecăruia din grupurile constituite de-a lungul istoriei sale şi

sub flamura sa, Islamul însuşi nu poate fi izolat pe o anume treaptă determinată. Ca o adevărată doctrină, pătrunde totul: mesajul religios, el fiind, în acelaşi timp, principiu de organizare a statului, armătură a raporturilor puterii cu credincioşii sau ale credincioşilor între ei, cod de onoare în tranzacţiile comerciale, sursă de inspiraţie sau de interdicţii în artă. În sfârşit, fiecare credincios fiind singur răspunzător şi fără intermediar în faţa divinităţii, această situaţie îi dictează regulile vieţii zilnice, prin rugăciuni, pauze impuse timpului zilnic, dar şi prin atitudinile ce trebuie luate în faţa hranei şi a toaletei, şi chiar a gesturilor de dragoste.

Islamul şi civilizaţia sa Poate fi desigur comod să izolezi un mesaj religios – chiar şi acela care a

fost propovăduit de către Muhammad şi pe care în citim în Coran – să-l confrunţi cu Islamul, să-l opui chiar Islamului, în calitatea sa de construcţie temporală, aşa cum a devenit de-a lungul istoriei, prin înscrierea sa în societăţi în mod necesar evolutive, sau în societăţi noi de fiecare dată câştigate cauzei sale şi de fiecare dată distincte, spaţial şi cultural. Dar o astfel de scindare este artificială, pentru că în ochii credincioşilor nu poate exista un domeniu al temporalului şi altul al spiritualului, într-un cuvânt Islamul nu poate fi secţionat.

Să părăsim deci categoriile noastre prea abstracte şi să luăm Islamul cum îl iau musulmanii înşişi: ca pe un întreg. Atunci vom înţelege prin acest termen nu numai crezul care a fost la originea mişcării, ci şi ansamblul de ţări sau de popoare, a căror civilizaţie, în decursul secolelor s-a aflat modelată, direct sau indirect, prin instaurarea acestui crez. Direct: prin convertirile religioase pe care le impune sau le provoacă, prin formele arhitecturale pe care le inspiră. Indirect: prin consecinţele pe care le antrenează constituirea unui mare imperiu plasat la o intersecţie esenţială a drumurilor pământului deschis schimburilor comerciale şi spirituale, şi luând, prin urmare, parte la destinele lumii.

Islamul şi civilizaţia sa, este puţin din toate acestea luate împreună: nu numai ceea ce gândeşte sau face lumea musulmană în numele Islamului, dar şi felul în care trăieşte, datorită condiţiilor noi care o plasează Islamul.


218

Fie că este astfel cauză directă sau conjunctură, Islamul poate fi înţeles, în cele din urmă, sub multiplele sale aspecte de civilizaţie, atât materială cât şi spirituală, de toţi cei care se declară sau s-au declarat a-i aparţine. Şi, dacă ne temem să nu se rătăcească în peisajul propriei sale imensităţi, să nu-şi piardă coloratura proprie, să avem totuşi încredere şi de această dată în el. Divers, unduitor şi chiar împrăştiat, lui îi ajunge, mai mult decât oricărei alte civilizaţii, poate, pentru a-şi recâştiga dintr-o dată unitatea, să se gândească pe sine, în totalitate, în raport cu alţii. Aceşti şi‛iţi şi aceşti sunniţi, se cunosc ca atare (delimitare esenţială: cea care distinge sunnismul, păstrător al tradiţiei Profetului, şi şi‛ismul, care precizează această tradiţie prin persoana şi descendenţa lui ‛Ali, însoţitor, văr şi ginere al lui Muhammad (Mohamed), iar în interiorul celor două tabere, există scindări în două blocuri, atât de vie în istoria, cât şi în conştiinţa Islamului). Dar dincolo de aceste divergenţe, toţi se ştiu mai întâi musulmani, uniţi printr-un număr de credinţe şi de principii şi în acest fel în mod colectiv şi indisociabil diferiţi de tot ceea ce nu este Islam.

Printre altele, Islamul este tocmai această afinitate profuntă, acest sentiment, tot atât de tenace pe cât de difuz, al unei unităţi atât de solid ancorate în amintiri, în societăţi şi în peisaje, încât supravieţuieşte tuturor factorilor uzurii civilizaţiilor, convulsiilor politice, şi chiar – ca astăzi, când imperativele produsului material dispută religiei onoarea de a conduce societăţile – acelui Islam care a întemeiat societatea sa şi i-a fost primul element de legătură.

Islamul comunitar şi Islamul naţional Islamul este, mai întâi, multiplu în spaţiu: pentru a nu da decât câteva

exemple, există un Islam al deşertului, un Islam al satelor, un Islam al oraşelor. Este multiplu şi în timp: Islamul originilor, Islamul clasic, Islamul reformist al secolului al XIX – lea. Este multiplu, în sfârşit, şi prin şcolile sale: Islamul kharidjit, Islamul şi‛it, Islamul sunnit, fiecare cu subîmpărţirile sale. Să nu uităm aici, ca şi în orice altă religie, deosebirile ce trebuie stabilite după etnii, după categorii socio-profesionale, după nivelurile de cultură, după raporturile cu alte religii preexistente.

Toate acestea compun, la umbra neschimbată a minaretelor, naţiuni diferite sau, cel puţin, zone omogene şi bine individualizate. Să cităm: Africa de Nord muntoasă, refugiul semeţiei berbere şi al kharidjismului; India multiplă, unde Islamul poartă un dialog cu religia tradiţională; Egiptul, a cărui vocaţie de intermediar în marele comerţ mondial nu a fost deloc compromisă de cucerirea arabă şi Islamul şi‛it sau sunnit; Turcia, puternic sudată prin limba sa şi prin sunnismul său hanafit; Africa neagră, cu un Islam original, adesea încrucişat cu animismul; în sfârşit, Persia şi‛ită, această neobosită seducătoare a cuceritorilor săi, acest inepuizabil rezervor de artişti şi de funcţionari.


219

Islamul acoperă în realitate şcoli, ţări, momente foarte diferite, unele de altele. Dar le cuprinde în adevăr, dintotdeauna: este dincolo de divergenţe, semnul unei profunde unităţi demne de descoperit.

Fundamentele credinţei islamice Ψ Credinţa în Dumnezeu şi unicitatea lui Mulsulmanii cred în unicul, autotputernicul şi incomparabilul Dumnezeu.

Dumnezeu este Creatorul, Stăpânul, Susţinătorul a tot ceea ce este în univers şi este înzestrat cu 99 de calităţi. Unicitatea lui Dumnezeu este cel mai important principiu al religiei islamice. Coranul spune: „El este Dumnezeu, cel Unic! Dumnezeu este Stăpânul! El nu zămisleşte şi nu este născut”.

Ψ Credinţa în Îngeri Conform religiei islamice îngerii sunt creaţi de Dumnezeu din lumină.

Rolul lor este de a îndeplini poruncile lui Dumnezeu. Spre deosebire de oameni, îngerii sunt fiinţe imortale care nu păcătuiesc, se supun întotdeauna lui Dumnezeu şi nu fac decât ceea ce El hotărăşte. Îngerii sunt foarte prezenţi în viaţa noastră. În anumite situaţii îngerii au luat chip de om şi au vorbit profeţilor. Maria, Avraam, Lut au avut ocazia să-i vadă. Trimisul lui Dumnezeu, Mahomed l-a văzut pe îngerul Gabriel. Dumnezeu a dat fiecărei categorii de îngeri o anumită calitate.

În pofida acestor lucruri, oamenii sunt din multe puncte de vedere superiori îngerilor. Dumnezeu a încredinţat pământul oamenilor şi nu îngerilor; acestora li s-a spus să se plece în faţa lui Adam şi oamenii au acces la un nivel de cunoaştere la care îngerii nu au.

Ψ Credinţa în cărţile lui Dumnezeu Credinciosul musulman crede în cărţile revelatoare care sunt menţionate în

Coran. Acestea sunt: Tora, Psalmii lui David, Evanghelia, Pergamentele lui Avraam. Totuşi, musulmanul urmează doar Coranul şi nu celelalte cărţi, deoarece Coranul este singura carte care s-a păstrat intactă, fără nici o modificare.

Ψ Credinţa în profeţi Musulmanii cred în profeţi şi în mesagerii lui Dumnezeu. Dumnezeu a

trimis profeţi şi mesageri în anumite perioade critice din istoria omenirii. Mohamed este ultimul profet. Primul a fot Adam. Alţi profeţi sunt Noe, Avraam, Ismail, Salih, Enach, Iacob, David, Ioan, Moise, Iov şi Isus. Profeţii au fost aleşi de Allah dintre oamenii care puteau fi model de urmat pentru comunităţile lor. Toţi profeţii se bucură de acelaşi grad de respect din partea musulmanului.

Profeţii sunt dovada iubirii lui Dumnezeu faţă de oameni, El nu îşi abandonează creaţia şi încearcă să îi informeze. Totuşi, odată ce mesajul a fost


220

relevat, este responsabilitatea oamenilor să îl accepte, iar ei vor fi răsplătiţi (sau pedepsiţi) în funcţie de alegerea lor.

Ψ Credinţa în Ziua Judecăţii Musulmanii cred în ziua judecăţii şi în faptul că în această zi oamenii îşi

vor primi pedeapsa sau răsplata de la Dumnezeu. În religia islamică Ziua Judecăţii se mai numeşte şi Ziua Socotirii, Ziua cea Adevărată, Ziua Adunării, Ziua Veşniciei, Ziua Ieşirii din Morminte, Ziua Chemării. În Coran este scris în detaliu despre ce se va întâpla în această zi. Paradisul este de asemenea descris, în termeni metaforici. Este posibil ca şi creştinii sau evreii să ajungă în paradis, cu condiţia să fi fost oameni buni şi să creadă în acelaşi Dumnezeu.

Ψ Credinţa în destin Credinţa în destin înseamnă a fi conştient de faptul că viaţa şi tot ceea ce

există este în mâinile lui Dumnezeu. Oamenii nu pot avea ceea ce Dumnezeu hotăreşte să nu aibă. Numai Dumnezeu cunoaşte destinul oamenilor. Un musulman crede în destin şi în predestinare indiferent dacă destinul e bun sau rău. Credinţa în destin nu este în contradicţie cu voinţa omului. Omul este capabil să aleagă între bine şi rău. Responsabilitatea apraţine omului iar faptele sunt create de Dumnezeu. Nimeni nu poate aduce un argument pentru păcatele sale destinul.

Ψ Islamul este joncţiunea dintre Dumnezeu ca atare şi om ca atare. Dumnezeu ca atare: socotit nu aşa cum s-a putut manifesta într-un anume

chip, într-o anumită epocă, ci independent de istorie, ca fiind ceea ce este, deci cel ce, prin natura sa, creează şi revelează. Omul ca atare: adică socotit nu ca fiinţă decăzută având nevoie de un miracol salvator, ci ca o creatură dotată cu inteligenţă capabilă să conceapă Absolutul şi cu o voinţă capabilă să aleagă ceea ce conduce într-acolo. A spune „Dumnezeu“ este totuna cu a spune „a fi“, „a crea“ sau în alţi termeni: „Realitate“, „Manifestare“, „Reintegrare“; a spune „om“ e totuna cu a spune „inteligenţă transcendentă“, „voinţă liberă“.

Acestea sunt premisele perspectivei islamice, cele care îi explică toate demersurile şi care nu trebuie pierdute niciodată din vedere.

Omul se prezintă ca un dublu receptacul făcut pentru Absolut; Islamul vine să îl umple întâi cu adevărul Absolutului, apoi cu legea Absolutului. În esenţa sa, Islamul este prin urmare un adevăr şi o lege – sau Adevărul şi Legea –, primul adresându-se inteligenţei, cea de-a doua voinţei; acesta este modul pe care l-a ales pentru a aboli incertitudinea şi ezitarea; şi eroarea şi păcatul: eroarea că Absolutul nu este, sau că este relativ, sau că sunt două Absoluturi, sau că relativul este absolut; păcatul situează aceste erori în planul voinţei sau al acţiunii.

Ideea predestinării, atât de puternic accentuată în Islam, nu o suprimă pe cea a libertăţii. Omul este supus predestinării pentru că nu este Dumnezeu, dar


221

este liber pentru că este „făcut după chipul lui Dumnezeu“; Dumnezeu singur este Libertate absolută, dar libertatea umană, în ciuda relativităţiisale – în sensul de „relativ absolut“ - nu este altceva decât libertate, tot aşa cum o lumină slabă nu e altceva decât lumină.

Islamul confruntă ceea ce e imuabil în Dumnezeu cu ceea ce e permanent în om. În Islam, unde omul este inteligenţă plasată „înaintea“ voinţei, conţinutul sau direcţia inteligenţei sunt cele care posedă eficacitate sacramentală: e salvat oricine admite că Absolutul transcendent e singurul absolut şi transcendent şi care îşi asumă totodată consecinţele volitive ale acestei poziţii. Mărturisirea de Credinţă determină inteligenţa, iar Legea în general determină voinţa.

Originalitatea Islamului nu stă în descoperirea funcţiei salvatoare a inteligenţei, a voinţei şi a cuvântului – funcţie evidentă şi cunoscută oricărei religii – ci în constituirea ei, în cadrul monoteismului semit, ca punct de plecare pentru o perspectivă de mântuire şi eliberare. Inteligenţa se identifică cu conţinutul ei salvator, ea nu e altceva decât cunoaşterea Unităţii – sau a Absolutului – şi a dependenţei tuturor lucrurilor de Unul; la fel, voinţa este el-islam, ceea ce înseamnă conformitate cu voinţa lui Dumnezeu – a Absolutului – în ceea ce priveşte existenţa noastră terestră şi posibilitatea noastră spirituală, pe de o parte; vorbirea este comunicarea noastră cu Dumnezeu, în mod esenţial rugăciune şi invocaţie. Privit din acest unghi, Islamul aminteşte omului mai puţin ceea ce trebuie să ştie, să facă şi să spună, cât, mai ales, ceea ce sunt prin definiţie inteligenţa, voinţa şi cuvântul: Revelaţia nu vine să adauge lucruri noi, ci să dezvăluie natura profundă a receptaculului. Dacă omul, făcut după chipul lui Dumnezeu, se distinge de celelalte creaturi prin inteligenţă transcendentă, liber arbitru şi darul vorbirii, Islamul va fi religia certitudinii, a echilibrului şi a rugăciunii, urmând ordinea celor trei facultăţi amintite. Regăsim astfel triada tradiţională a Islamului: el-imam („Credinţa“), el-islam („Legea“, literer „supunerea“), şi el-ishan („Calea“, literar „virtutea“); instrumentul esenţial al celui de-al treilea element este „amintirea lui Dumnezeu“actualizată prin cuvânt, pe baza celor două elemente precedente. El-iman este certitudinea Absolutului şi a dependenţei tuturor lucrurilor de Absolut, din punctul de vedere metafizic, care ne interesează aici; el-islam – şi Profetul, ca personificare a Islamului – e un echilibru în funcţie de Absolut şi în vederea Absolutului; el-ishan – vehicul al inteligenţei şi al voinţei – reîntoarce Credinţa şi Legea la esenţele lor.

În concluzie, doctrina islamică este cuprinsă în două enunţuri: „Nu este divinitate (sau realitate, sau absolut) în afara singurei Divinităţi (Realitatea, Absolutul)“ (La ilaha illa ‘Llah) şi „Mohamed (cel Slăvit, cel Desăvârşit) e Trimisul (purtătorul de cuvânt, intermediarul, manifestarea, simbolul)


222

Divinităţii“ (Muhammadun Rasulu ‘Llah); acestea sunt prima şi a doua „Mărturisire de credinţă“ (Shahadah).

Legea islamică Ψ Credinţa. Coranul apare sub forma unui cod revelat religios şi social de

unde decurge caracterul prin esenţă juridic al Islamului, definit înainte de toate printr-o lege (sari’a) ce se aplică doar comunităţii credincioşilor. Astfel se explică forma pe care o îmbracă profesiunea de credinţă: nu doar o simplă afimaţie, ci o mărturie prin care cel care o pronunţă se integrază definitiv în comunitate. Conţinutul său se reduce la o formulă condensată, extrasă dintr-un verset al Coranului: “nu există alt Dumnezeu decât Allah, iar Mahomed este profetul său”. Această credinţă simplă, destinată unei exteriorizări constante, este de o intensitate ce I-a uimit adesea pe observatori; aşa încât s-a putut spune că “toate manifestările vieţii unui musulman sunt pătrunse de o credinţă puternică, chiar şi la cei care nu cunosc adevăratele învăţăminte ale religiei sau care nu îi sunt credincioşi”. Este vorba, înainte de toate, de “supunere” (islam) faţă de atotputernicia divină. În ceea ce priveşte faptele, practicarea ritualurilor canonice, musulmanii nu le acordă decât o valoare secundară; ele nu fac decât să completeze credinţa, să o intensifice fără a-I schimba cu nimic esenţa astfel încât credinciosul care comite un păcat grav devine un damnat, dar nu unul exclus din paradis. Credinciosului I se opune “ipocritul” ale cărui, aparent foarte bune acţiuni disimulează absenţa convingerii, şi “necredinciosul” (kafir), termen care-I înglobează pe toţi ne-mulsumanii şi care, practic, echivalează cu cel de “asociator” (cel care asociază şi alte divinităţi ale lui Allah).

Ψ Dogma. Deşi dogma nu a căpătat altă formulare oficială, decât sahada, teologii musulmani s-au străduit să adune elementele dispersate în Coran şi să le expună sub formă de catehisme: tratatele atribuite lui Abu-Hanifa (sec.X), eseurile lui al-As’ari şi cele ale lui al-Gazzali. Principalele puncte ale profesiunii de credinţă sunt: unicitatea lui Dumnezeu, misiunea profeţilor şi Judecata de Apoi care rezultă din următorul verset al Coranului: “O, musulmani, aveţi credină în Allah, în profetul său, în cartea pe care I-a trimis-o, în scripturile pe care acesta le descoperise înainte. Iar cel ce nu crede în Allah, în îngerii săi, în cărţile sale, în trimisul său şi în Judecata de Apoi, este într-o mare rătăcire.”

“Legea”, ansamblu de precepte juridico – religioase care trebuie dintotdeauna să conducă comunitatea credincioşilor, se întemeiază pe Coran, text sacru cu valoare absolută; însă unele dintre dispoziţiile lui nu se aplică decât unui stadiu de dezvoltare dat al societăţii musulmane. Având în vedere evoluţia politică, juriştii s-au văzut obligaţi, pentru a completa aceste reguli, să facă apel la elemente noi, dar care reprezentau în ochii lor conţinutul implicit al revelaţiei şi erau legate de


223

spiritul acesteia fie prin autoritatea tradiţiei, fie printr-un raţionament analogic: acestea, împreună cu Coranul constituie sursele “Legii”.

“Legea” are la bază următoarele aspecte: 1. Unicitatea lui Dumnezeu 2. Misiunea Profeţilor 3. Judecata de Apoi 1. Fiinţă eternă, transcendent şi atotputernic, Allah este unic; afirmată de-

a lungul întregului Coran, unicitatea sa apare în sutra 112: “Spune: El este Dumnezeu cel unic, Dumnezeu cel veşnic, el nu naşte şi nu este născut şi nimeni nu-I este asemeni.”

2. Allah I-a însărcinat pe anumiţi oameni să transmită voinţa sa şi să cheme la supunere popoarele alese, pe care acestea, în orbirea lor adesea refuză să o îndeplinească; dogma musulmană nu porunceşte, aşadar, să crezi numai în misiunea lui Mahomed, ci şi în cea a profeţilor care l-au precedat.

3. Întreaga istorie a omenirii urmează să ia sfârşit prin Înviere şi prin Judecata de Apoi, pe care morţii o aşteaptă în mormânt, cu excepţia profeţilor şi a martirilor care sunt primiţi direct în paradis. Sfârşitul vremurilor va fi marcat printr-o teribilă tulburare, după care va apărea Mahdi-ul, ce “bine îndrumat”de Allah, în timp ce Antichristul, falsul mesia apărut între Irak şi Siria, va fi ucis de Isus.

Ψ Dezvoltarea teologică. Cum Coranul se prezintă ca un dat relevat, fără mistere şi parabole, el nu presupune, în principiu, nici un efort de reflectare. Totuşi credincioşii au constatat de la început o serie de contradicţii, de care Profetul nu se prea sinchsea: “Ceea ce tulbură, trebuie să acceptaţi prin credinţă”, spunea el. Mai târziu musulmanii care refuzau să se mulţumească cu o atitudine de acceptare naivă, s-au văzut obligaţi să încerce o definire a termenilor folosiţi şi o coordonare a elementelor cuprinse în textul sacru: astfel au luat naştere exegeza şi teologia Coranului.

Culturalitatea islamică În credinţa islamică, este o datorie a musulmanului să munceasă şi să

studieze. Allah răsplăteşte omul pentru timpul în care munceşte sau învaţă, considerând aceasta ca o rugăciune.

Profetul Mohamed spune: „Cine călătoreşte pe un drum în căutarea ştiinţei, călătoreşte pe drumul lui Allah către Rai”. Deasemenea, credinţa islamică spune că „avantajul celui credincios-învăţat asupra celui credincios-neînvăţat este ca şi luna plină faţă de celelalte stele”. Un om obişnuit nu se întreabă de ce crede în Allah ci pur şi simplu simte că trebuie să creadă şi crede, spre deosebire de cel învăţat care caută dovada că Allah există şi că e pe drumul


224

credinţei adevărate. Rezultatul este că omul învăţat va crede mai târziu decât omul simplu, dar credinţa lui va fi mult mai puternică, deoarece această credinţă are o temelie solidă.

Ψ Ştiinţele. Dezvoltarea ştiinţelor în lumea islamică, condiţionată de tradiţii elenistice şi orientale anterioare, a fost caracterizată de câteva tendinţe fundamentale: adaptarea la nevoile vieţii practice şi la cele ale Legii religioase: prezentarea didactică a cunoştinţelor sub formă de manuale sau de enciclopedii; îmbogăţirea complementară a cunoaşterii livreşti moştenite de la antici prin observaţii concrete (astronomie, medicină); orientarea ştiinţelor exacte conform concepţiei atomiste a universului, specifică Islamului şi satisfăcând spiritul semitic (predominanţa algebrei asupra geometriei). Ştiinţele nu au fost deloc numai apanajul musulmanilor cu care au rivalizat evreii, creştinii şi sabeenii şi că, deşi limba arabă s-a dovedit a fi aptă exprimării datelor ştiinţifice, savanţii au fost de multe ori de origine iraniană.

Aritmetica a fost îmbunătăţită prin folosirea, în locul literelor cu valoare numerică, a cifrelor “hinduse” (cifre pe care noi le numim arabe) şi a cifrei zero; pe această bază s-au dezvoltat ramurile “ştiinţei cifrelor”. Continuând o lungă tradiţie orientală în astrologie (continuitatea horoscopurilor în Islam), astronomia a fost înfloritoare încă de la începutul califatului abbasid. Pe bazele puse de greci, arabii au perfecţionat chimia (confundată cu alchimia) care combina observaţiile practice şi preocupările mistice; din lucrările atribuite celebrului Gabir, şi din enciclopedia lui ar-Razi reiese că descoperise multe corpuri importante, ale căror nume s-au transmis şi în franceză (de exemplu “alcool”), şi că au utilizat unele dintre procedeele fundamentale ale chimiei – distilarea. Fizica este domeniul în care au făcut cercetările cele mai originale, mai ales în optică, unde Ibn al-Haytam a combătut principiile lui Euclid pentru a elabora o nouă teorie care, de altfel, nu a fost adoptată întotdeauna de succesorii săi. În medicină, savanţii arabi s-au remarcat prin observaţiile lor clinice şi munca lor de sistematizare.

Sub egida islamismului se dezvoltă o serie de discipline ştiinţifice, pe care arabii şi iranienii, departe de a fi mulţumiţi cu transmiterea moştenirii greceşti şi hinduse Europei Centrale, le-au îmbogăţit cu numeroase observaţii şi chiar, adesea, cu importante descoperiri.

Ψ Literatura. Dintre toate limbile folosite de musulmanii diferitelor teritorii, limbile arabă şi persană au reprezentat, în perioada clasică, mijlocul de exprimare a celor mai frumoase şi mai importante opere ale civilizaţiei islamice; dar limba arabă, limba cuceritorilor şi, mai ales, limba “liturgică”, şi-a păstrat tot timpul întâietatea. Una dintre trăsăturile caracteristice creaţiei literare este locul important acordat erudiţiei, derivată aproape în întregime din ştiinţele coranice şi utilizând deci limba arabă. Filologia şi istoria, îndeosebi,


225

apar la început ca ramuri auxiliare ale exegezei sau ale “ştiinţei tradiţiilor”. Istoria, debutând modest prin biografiile Profetului care au înlocuit vechile povestiri despre “zilele eroice”, a devenit treptat o disciplină profană, care explica evoluţia oraşelor, a dinastiilor şi a imperiilor sau chiar a omenirii şi furniza în aceaşi timp “generaţii” de tradiţionalişti, jurişti, oameni iluştri sau poeţi; ea continuă însă să recurgă la sursele orale garantate de generaţii de transmiţători. De istorie trebuie legat ceea ce arabii numesc geografie, şi care conţine, alături de povestiri legendare sau istorice, descrieri, studii de topografie sau etnografie; această disciplină atât de înfloritoare are un caracter practic şi educativ. Prezentându-se la început sub forma unor compendii pentru secretari, ea capătă apoi aspectul unor lucrări ce ofereau ansamblul cunoştinţelor necesare unui “honnete homme”. Prin aceasta, istoria şi geografia se apropie de adab (savoir-vivre, cultură), gen de literatură distractiv şi instructiv care cuprinde eseuri, anecdote şi povestiri cu cele mai diverse subiecte.

Ψ Artele. Reflex al instituţiilor prin arhitectura sa, care răspundea direct necesităţilor practice, şi expresie a mentalităţii islamice prin estetica sa originală născută dintr-o viziune abstractă a naturii, arta musulmană apare acum ca o artă dinastică. Mai mult decât beletristica, ea nu se putea dezvolta fără generozitatea unor puternici mecena.... şi toţi suveranii au dorit să se remarce prin producţii artistice noi, prin ornamentarea capitalelor sau prin mărturii ale vieţii lor luxoase. Astfel s-au dezvoltat, succesiv şi simultan, în toată lumea musulmană, forme variate de artă moştenitoare ale tradiţiilor locale, dar a căror unitate rămâne sensibilă graţie menţinerii unor principii fundamentale.

Unitatea artei musulmane apare în modul cel mai frapant în înlănţuirea ansamblurilor arhitecturale; ea izvorăşte în special din calităţile sale ornamentale atât de deosebite care se întind pe întreaga suprafaţă a monumentelor (placaje de stuc sau mozaic, picturi murale) precum şi obiecte de uz curent (mobilier, vase covoare, stofe, manuscrise). Bogăţia decoraţiunilor în artele nemonumentale este de altfel posibilă datorită rafinamentului şi varietăţii tehnicilor: sculptură în lemn şi fildeş, prelucrarea pieilor de animale şi a metalelor, argintărie, ţesut şi broderie, ceramică, miniatura. Însă valoarea acestei ornamentări provine în principal din spiritul care o animă şi care-şi găseşte deplina expresie în dezvoltarea arabescului: utilizarea la maximum a formelor animale şi vegetale; utilizare a figurilor geometrice deschise repetându-se la infinit, chemându-se unele pe altele fără a realiza vreodată o combinaţie perfectă; continuitate a decorului care ar fi trebuit să prezinte “o perspectivă liniară”, fie să apară din împletirea ramurilor. Se poate sesiza aici


226

un fel de reflectare a unei concepţii care face din lume o succesiune de forme fugitive care nu au în fiecare clipă existenţă decât prin voinţa divină.

Situaţia Islamului modern Perioada modernă pentru Islam începe o dată cu expediţia lui Bonaparte în

Egipt, debutul invaziei colonialiştilor şi al cercetărilor ştiinţifice europene în Orientul Mijlociu. Atunci Egiptul începe într-adevăr să cunoască superioritatea tehnicilor şi metodelor occidentale, iar Islamul, tentat mai întâi să se replieze în el însuşi, realizează involuţia sa intelectuală; şi reacţionează prin diverse tendinţe dominate tot de dorinţa de a se împotrivi cu succes amestecului străinilor şi de a egala civilizaţia europeană atât în ceea ce priveşte strălucirea culturală, cât şi dezvoltarea materială. Etapele acestei crize şi ale acestei încercări, nefinalizate încă, de readaptare la noile condiţii de viaţă şi gândire constituie istoria Islamuului modern şi contemporan. Împrejurul ţărilor cu populaţie musulmană există o plajă largă de minorităţi islamice. Ele sunt când staţionare (China, Indonezia), când, dimpotrivă, progresează graţie simplităţii monoteismului lor, consolidate într-o parte (Africa) prin cultura lor superioară şi prin prestigiul social, în altă parte (India) printr-un sentiment de solidaritate şi de fraternitate prezent mai ales la membrii castelor inferioare. Din Pekin până în Dakar, Islamul îmbracă, de altfel, forme diverse; cu cât ne îndepărtăm mai mult de centrul sirio – egiptean, cu atât mai puţin este, în general, practica religioasă mai puţin strictă, cu cât mai mult tolerează obiceiurile locale, adesea magice în viaţa religioasă sau socială (China, Indonezia, Berberia, Africa), în timp ce, în contact cu hinduismul se impregnează cu mistică, chiar de sincretism.

Cerc.şt. Alexandra Pop, Institutul Român de Studii Transdisciplinare şi Cercetări în domeniul Ştiinţei Universale, Hyperion, Cluj-Napoca Ing.dipl. Gabriel Marius Pop, Director executiv, Centrul Artemis, Cluj-Napoca


227

BIBLIOGRAFIE

• André Miguel, Islamul şi civilizaţia sa – din secolul al VII –lea până în secolul al XX – lea, Ed. Meridiane, Bucureşti, 1994, vol. I, II

• Karenn Armstrong, Islamul, Ed. Presses Universitaires de France, Paris, 1993

• Ali Merad, Islamul contemporan, Ed. Presses Universitaires de France, Paris, 2002

• Marie-Madeleine Davy, Creştinism occidental, ezoterism, protestantism, Islam,

• Marie-Madeleine Davy, Enciclopedia doctrinelor mistice, Timişoara, 1997

• Ali Merad, Islamul contemporan, Ed. Corint, Bucureşti, 2003


228

O viziune eficientă presupune călăuzire. Ea oferă o orientare unei organizaţii, orientare care nu se poate obţine prin reguli şi regulamente, manuale de politică sau scheme de organizare. Adevărata orientare a unei organizaţii se naşte o dată cu o viziune . Ea începe să existe atunci când leaderul o acceptă. Câştigă acceptare atunci când leaderul o modelează. Şi devine realitate atunci când oamenii sunt receptivi la ea. John C. Maxwell


229

PREZENŢA ÎN WEB A AGENŢIILOR DE TURISM DIN TRANSILVANIA-ROMÂNIA ŞI UNGARIA

− STUDIU COMPARATIV − Managerul cu cel mai mare succes nu este individul cu cea mai mare originalitate, ci acela care

îşi completează cunoştinţele utilizând ideile clor care au avut succes John C. Maxwell

Turismul se dezvoltă în toate ţările deoarece el constituie o bună sursă de

câştig şi, uneori, o soluţie mai bună decât a lucra într-un alt sector al economiei. Într-o economie globală însă, cei care îşi desfăşoară activitatea într-o agenţie de turism nu îşi mai pot promova produsele şi serviciile doar într-o zonă restrânsă. Oriunde ar pleca sau de oriunde ar veni, turistul vrea să fie bine informat. În consecinţă, un bun punct de plecare este vizitarea şi observarea site-urilor Web ale agenţiilor de turism situate în regiuni/ţari diferite şi aflarea amănuntelor privitoare la modul în care acest serviciu din mediul Internet ajută organizaţiile în cauză. Cu siguranţa vom avea parte de anumite surprize.

Obiectivele studiului comparativ: derularea unei cercetări în urma căreia să

se poată compara stadiul de dezvoltare a 50 de site-uri Web care aparţin unor agenţii de turism din Transilvania-România cu stadiul de dezvoltare a 50 de site-uri Web care aparţin unor agenţii de turism din Ungaria.

Metodele utilizate în studiul comparativ: vizitarea site-urilor Web ale

agenţiilor turistice şi utilizarea unui pachet specializat pe calcul tabelar pentru analiza datelor obţinute pentru fiecare zonă în parte. Stabilirea în ansamblu a similitudinilor şi a diferenţelor dintre paginile/elementele site-urilor Web din cele două zone, atât pe baza diagramelor cât şi a instrumentelor statistice. Pentru fiecare site au fost luate în considerare aspectul profesional (din punctul de vedere al tehnologiei informaţiei) şi complexitatea (numărul şi calitatea serviciilor percepute prin prisma unui posibil client). Numărul-ţintă de site-uri care aparţin agenţiilor turistice vizitate nu a fost atins – în realitate au fost vizitate şi analizate numai 49 de site-uri din Transilvania-România şi numai 48 din Ungaria. Acest lucru nu influenţează semnificativ studiul comparativ.

NOTǍ: pentru a efectua cercetarea într-o perioadă rezonabilă de timp s-a

utilizat doar un singur navigator Web (Internet Explorer) iar prelucrarea datelor s-a făcut numai cu un singur pachet software specializat pe calcul tabelar (Microsoft Excel). Calculele statistice s-au efectuat cu Statgraphics. Pentru a obţine rezultate mai "fine" se poate mări numărul de vizitatori care fac


230

evaluarea, se poate mări numărul de site-uri vizitate în fiecare zonă şi se pot utiliza mai multe navigatoare Web (de exemplu Opera, Mozilla, Netscape, Hot Java Browser, FireFox etc.) sub diverse sisteme de operare (Windows, Linux, Solaris etc.).

1.Găsirea site-urilor Web care vor fi analizate Pentru a găsi site-uri Web care aparţin agenţiilor de turism din Transilvania-

România au fost utilizate facilităţile de căutare avansată de la http://www.google.ro şi cuvintele cheie "turism în Ardeal". Din lista cu rezultatele căutării a fost aleasă hiperlegătura la site-ul Web cu adresa http://www.transilvania.info. Una dintre secţiuni, numită "Voiaj şi turism" conţine hiperlegaturi la numeroase agenţii de turism din Transilvania-România, grupate pe judeţe.

În mod similar, pentru a găsi site-uri Web care aparţin agenţiilor de turism din Ungaria au fost utilizate facilităţile de căutare avansată de la http://www.google.hu şi cuvintele cheie "utazási irodák" (agenţii de turism). Din lista cu rezultatele căutării a fost aleasă hiperlegătura la site-ul cu adresa http://www.nu.hu care conţine o listă relevantă în raport cu obiectivele acestui studiu comparativ.

2.Paginile sau conţinutul paginilor Web ale agenţiilor de turism luate în considerare

1. Bun Venit – această pagină este menită să introducă vizitatorii/clienţii în "atmosfera" site-ului organizaţiei. Ea oferă hiperlegăturile care ajută la o navigare precum şi posibilitatea găsirii rapide a informaţiei necesare. Pagina ar trebui să conţină elemente originale de grafică (statică/animată) care să ilustreze mesajul principal. S-a observat dacă această pagină există şi apoi s-a analizat dacă ea se potriveşte cu obiectivele agenţiei de turism.

2. Despre Noi – este pagina care conţine o vedere de ansamblu asupra agenţiei: profilul, scopul, punctele forte ale afacerii şi strategia. Tot aici se dau informaţii despre istoricul agenţiei de turism, şi, foarte frecvent, un mesaj din partea proprietarului sau a managerului general.

3. Informaţii de Contact – conţine adresa agenţiei, adresele sucursalelor, o listă cu principalele departamente şi o descriere succintă a acestora. Ea include adresele clasice şi de poştă electronică, numerele de telefonie fixă/mobilă, numerele de fax, numele şi fotografiile


231

persoanelor de contact de la fiecare departament. Unul sau mai multe formulare electronice poate ajuta agenţia de turism să obţină rapid informaţiile primite de la clienţii/vizitatorii site-ului.

4. Versiuni în Limbi Străine – înlesneşte atragerea clienţilor/vizitatorilor din diversele pieţe-ţintă. Pentru ţările a căror limbă naţională este vorbită doar în zone restrânse, cum este cazul României şi Ungariei, se recomandă dezvoltarea versiunilor în limbi străine de mare circulaţie precum engleza, franceza şi germana. În cazurile mai deosebite, site-ul se poate dezvolta şi ca versiuni în limbile spaniolă, italiană sau rusă.

5. Harta Site-ului – este pagina care oferă posibilitatea vizualizării, "dintr-o privire", a întregii structuri a site-ului. De obicei, aceasta se prezintă sub formă grafică şi are zone active care constituie hiperlegăturile către paginile nominalizate.

6. Altele – nu este obligatoriu o pagină sau un set de pagini. Tipul butoanelor (soft), formularele, imaginile animate şi mulţi alţi factori "fură" atenţia şi îl determină pe vizitator să "zăbovească" mai mult decât şi-a planificat iniţial. Probabil că aceste elemente sunt cel mai greu de luat în considerare atunci când vorbim de analiza unui site. La acest punct au fost cuantificate viteza de încărcare, întrebări frecvente, noutăţi şi facilităţile de căutare.

7. Atractivitate – lucrările de grafică sunt de o importanţă foarte mare şi paleta de culori (a elementelor paginii sau a fundalului) sunt factori care determină continuarea vizitării site-ului. Însă, câteodată, prea multă grafică "strică" şi de cele mai multe ori influenţează negativ viteza de încărcare. Şi aceste aspecte sunt dificil de apreciat la analiza site-urilor.

8. Uşurinţa Navigării – implică aprecierea simplităţii din punct de vedere organizatoric al întregului site şi cât de uşor este de a "sări" de la o secţiune la alta sau de la un subiect interesant la un altul. Parţial, s-a luat în calcul şi viteza de încărcare.

9. Oferte Turistice – este pagina care conţine oferta de produse/servicii turistice cu toate detaliile aferente. În cazul că datele sunt numeroase, una dintre soluţii este un "mănunchi" de hiperlegături la pagini corespondente. În prezent, pentru a rezolva elegant această problemă, tot mai multe agenţii de turism utilizează filtre specifice pe baze de date relaţionale.

10. Servicii Speciale – această secţiune conţine servicii mai deosebite precum cele pentru călătorii individuale (vize de intrare, vize de tranzit, rezervări diverse etc.), servicii în scop de afaceri, operaţiuni de schimb valutar, materiale turistice (hărţi, cataloage, fluturaşi etc.) şi tot felul de


232

alte servicii mai "mărunte". Este locul ideal pentru promovarea acelor servicii care diferenţiază pe piaţă agenţia de turism în cauză.

11. Preţuri şi Tarife – include preţurile/tarifele practicate de către organizaţie pentru produsele/serviciile turistice, grupate conform unor criterii impuse. Această pagină ar trebui să conţină şi preţurile pentru toate celelalte servicii oferite. O secţiune specială trebuie să menţioneze politica reducerilor de preţ.

12. Rezervări Online – orice agenţie de turism ar trebui să ofere clienţilor/vizitatorilor săi posibilitatea de a face anumite rezervări online; pe acest considerent, această secţiune ar fi una dintre cele mai importante ale site-ului. Uzual, aceasta conţine unul sau mai multe formulare complexe cu multe câmpuri şi butoane de validare, toate destinate pentru completarea rapidă şi evitarea trimiterii de date incomplete. Cei care apelează la aceste instrumente pot apoi să aleagă modul de confirmare a rezervării (prin poştă electronică, telefon fix/mobil, fax etc.).

13. Alte informaţii – este pagina care conţine orice alte informaţii care nu sunt conţinute în paginile menţionate anterior, precum cursul valutar, starea vremii (buletinul meteorologic), glume etc. Această pagină poate fi dezvoltată conform principiilor din bazele de date şi se completează cu hiperlegături, fotografii şi secvenţe digitale video.

14. Locuri de muncă – este pagina care "furnizează" informaţii privind politica angajării de personal, detalii privind modul de redactarea a autobiografiei (Curriculum Vitae), posturi vacante, datele limită de trimitere a cererilor şi persoanele de contact. Dacă este de mari dimensiuni, această pagină/secţiune poate fi împărţită pe subsecţiuni sau organizată pe baza principiilor bazelor de date. Este de dorit să conţină şi un formular electronic pentru înlesnirea comunicării.

Paginile/elementele listate mai sus ar trebui să conţină suficiente informaţii

pentru toate categoriile de vizitatori/clienţi, însă mai ales pentru aceia care doresc să iniţieze cu rapiditate demersuri în vederea călătoriilor interne sau internaţionale, vacanţe/concedii, rezervări etc. Pe scurt, după vizitarea fiecărui site, toate datele si calificativele (foarte slab, slab, bun, foarte bun şi excelent) au fost plasate în tabele Excel. În final, fiecărui calificativ i-a fost acordat un număr de puncete: 1 pentru foarte slab, 2 pentru slab, 3 pentru bun, 4 pentru foarte bun şi 5 pentru excelent. Dacă site-ul nu conţine pagina/elementul căutat (N/A), celula foii de calcul conţine 0 (zero) – fig.1 şi fig.2. Rezultatele sunt reproduse centralizat în tabelele TR1, TR2 and TR3 pentru site-urile agenţiilor


233

de turism din Transilvania-România şi în tabelele H1, H2 and H3 pentru Ungaria. Tabelul TR1 – Rezultate pentru site-urile din Transilvania-România (1)

Calificativ Număr

de pagini cotate cu

Numele paginii sau conţinutul ei Bun

Venit Despre

Noi Informaţii de contact

Versiuni în limbi străine

Hartă Site

N/A "0" 5 9 0 25 10 Foarte Slab "1" 14 7 3 8 21

Slab "2" 7 9 12 5 7 Bun "3" 10 10 24 7 7

Foarte Bun "4" 8 6 7 2 2

Excelent "5" 5 8 3 2 2

Fig.1. Datele obţinute după vizitarea site-urilor Web ale agenţiilor de turism


234

Fig.2. Calificativele paginilor/elementelor studiate în cadrul site-urilor

agenţiilor de turism

Tabelul TR2 – Rezultate pentru site-urile din Transilvania-România (2)

Calificativ

Număr de pagini

cotate cu

Numele paginii sau conţinutul ei

Altele

Atractivitate

Uşurinţa Navigării

Oferte Turisti

ce

Servicii Speciale

N/A "0" 18 0 1 4 17 Foarte Slab "1" 9 3 4 9 8

Slab "2" 8 7 16 12 7 Bun "3" 9 20 20 11 10

Foarte Bun "4" 2 12 7 5 2

Excelent "5" 3 7 1 8 5


235

Tabelul TR3 – Rezultate pentru site-urile din Transilvania-România (3)

Calificativ Număr de

pagini cotate cu

Numele paginii sau conţinutul ei Preţuri

şi Tarife Rezervări

Online Alte

informaţii Locuri de

muncă N/A "0" 15 34 12 48

Foarte Slab "1" 11 4 6 1

Slab "2" 6 3 11 0 Bun "3" 9 2 10 0

Foarte Bun "4" 6 2 6 0

Excelent "5" 2 4 4 0 Tabelul H1 – Rezultate pentru site-urile din Ungaria (1)


pagini cotate cu


Bun Venit

Despre Noi

Informaţii de

contact

Versiuni în limbi străine

Hartă Site

N/A "0" 1 12 2 35 2 Foarte Slab "1" 14 2 10 0 16

Slab "2" 8 3 13 5 17 Bun "3" 10 10 7 2 12

Foarte Bun "4" 6 6 5 0 0

Excelent "5" 9 15 11 6 1 Tabelul H2 – Rezultate pentru site-urile din Ungaria (2)


pagini cotate cu


Altele Atractivi-tate

Uşurinţa Navigării

Oferte Turisti

-ce

Servicii Speciale

N/A "0" 12 1 0 0 1 Foarte Slab "1" 5 2 0 3 6

Slab "2" 9 10 10 7 11 Bun "3" 7 17 17 15 5

Foarte Bun "4" 2 7 12 11 10

Excelent "5" 13 11 9 12 15


236

Tabelul H3 – Rezultate pentru site-urile din Ungaria (3)

Calificativ Număr

de pagini cotate cu

Numele paginii sau conţinutul ei Preţuri şi

Tarife Rezervări

Online Alte

informaţii Locuri de

muncă N/A "0" 3 31 10 39

Foarte Slab "1" 5 1 5 0

Slab "2" 17 4 6 0 Bun "3" 13 4 15 3

Foarte Bun "4" 5 3 5 0

Excelent "5" 5 5 7 6 3.1.Concluzii pentru site-urile agenţiilor turistice situate în Transilvania-România

1. Paginile "Bun Venit" sunt fie bine reprezentate (excelent – 10%, foarte bine – 16% şi bine – 20%) fie foarte slab – 30%.

2. Paginile "Despre Noi" sunt distribuite aproape în mod egal între calificativele inexistent şi excelent.

3. Paginile "Informaţii de Contact" există în toate site-urile şi sunt reprezentate astfel: excelent – 6%, foarte bine – 14% şi bine – 50%.

4. Mai mult de jumătate (52%) dintre site-urile analizate nu au "Versiuni în Limbi Străine" şi 16% au calificativul foarte slab.

5. Majoritatea paginilor care adăpostesc "Harta Site-ului" sunt fie foarte slabe fie ca şi cum nu ar exista.

6. "Atractivitatea" este situată între slab şi excelent, majoritatea fiind bună (42%).

7. Paginile cu "Oferte Turistice" şi "Uşurinţa navigării" au obţinut calificative care în majoritate sunt cuprinse între bun şi slab, ambele cu puţin sub 50%.

8. Paginile care fac referire la "Servicii Speciale" şi "Preţuri şi Tarife" sunt inexistente în aproximativ 66% din cazuri, celelalte fiind foarte slabe sau slabe.

9. Paginile cu "Rezervări Online" lipsesc în 70% dintre cazurile analizate. 10. Paginile cu "Locuri de Muncă" nu există (98%). 11. Multe site-uri nu sunt actualizate. 12. Hiperlegăturile nu funcţionează în 7% din cazuri.


237

3.2. Concluzii pentru site-urile agenţiilor turistice situate în Ungaria 1. Paginile "Bun Venit" sunt distribuite între foarte slab – 28% şi excelent

– 19%. 2. Paginile "Despre Noi" sunt excelente sau foarte bune în aproximativ

(împreună) 44% din cazuri însă un sfert dintre ele nu au această secţiune.

3. Paginile "Informaţii de Contact" sunt distribuite aproape egal între foarte slab – 21% şi excelent – 23%.

4. Aproape trei sferturi (73%) dintre site-urile analizate nu au "Versiuni în Limbi Străine", 10% sunt slabe, dar 13% au calificativul excelent.

5. Majoritatea paginilor care adăpostesc "Harta Site-ului" sunt fie foarte slabe şi slabe însă un sfert sunt bune.

6. "Atractivitatea" este situată între slab şi excelent, majoritatea site-urilor vizitate fiind apreciate la acest capitol cu calificativul bun (35%).

7. Paginile cu "Oferte Turistice" şi "Uşurinţa navigării" sunt concentrate în zona bun şi foarte bun.

8. Paginile care fac referire la "Servicii Speciale" şi "Preţuri şi Tarife" sunt distribuite între slab şi excelent.

9. Paginile cu "Rezervări Online" lipsesc în 66% dintre cazurile analizate. 10. Paginile cu "Locuri de Muncă" sunt puţine – 81% nu există dar 13%

sunt excelente. 11. Multe site-uri nu sunt actualizate. 12. Hiperlegăturile nu funcţionează în 3% din cazuri.

4.Similitudinile şi diferenţele dintre site-uri în ansamblu Pentru a stabili similitudinile şi diferenţele dintre site-urile agenţiilor turistice situate în Transilvania-România şi cele din Ungaria s-au adunat toate punctele obţinute de fiecare pagină/element analizat. Rezultatele sunt redate în tabelul SD1, diagrama corespunzătoare fiind redată în fig.3. Tabelul SD1 – Numărul total de puncte obţinute de fiecare pagină/element analizat Pagini/elemente analizate

PUNCTE Transilvania-România Ungaria

Bun Venit 115 129 Despre Noi 119 137 Informaţii de Contact 142 132 Versiuni în Limbi Străine 57 46 Hartă Site 74 91


238

Altele (Întrebări Frecvente, Noutăţi etc.)

75 117

Atractivitate 160 156 Uşurinţa Navigării 129 164 Oferte Turistice 126 166 Servicii Speciale 85 158 Preţuri şi Tarife 84 123 Rezervări Online 44 58 Alte Informaţii 102 117 Locuri de Muncă 1 39 TOTAL (puncte) 1313 1633 IMPORTANT: Fişierele Excel care conţin calificativele, datele şi diagramele asociate sunt organizate într-un catalog cu mai multe foi, atât în limba română cât şi în limba engleză. Ele pot fi descărcate (download) gratuit din site-ul personal al lui Liciniu-Alexandru Kovács (secţiunea cercetare) de la adresa www.geocities.com/liciniu/index.html – fig.4.

Fig.3. Similitudinile şi diferenţele în ansamblu dintre site-urile Web ale

agenţiilor turistice din


239

Transilvania-România şi Ungaria

Fig.4. Pagina principală a site-ului personal de la adresa www.geocities.com/liciniu/index.html

Secţiunea cercetare conţine datele studiului comparativ şi diagramele asociate Dacă luăm în considerare datele din fişierele Excel, cele din tabelul SD1 şi diagrama din fig.1 putem trage următoarele concluzii de ansamblu asupra site-urilor Web ale agenţiilor de turism din Transilvania-România şi Ungaria:

1. Se poate observa că multe dintre site-urile agenţiilor care oferă produse/servicii turistice în Transilvania-România au hiperlegături la sucursale din Bucureşti (capitala României); în aceeaşi ordine de idei, majoritatea agenţiilor turistice din Ungaria au sediul în Budapesta (capitala Ungariei).

2. Site-urile agenţiilor turistice din Ungaria se află într-un stadiu de dezvoltare superior faţă de cele din Transilvania-România. Trebuie avut însă în vedere că aproximativ 80% dintre aceste agenţii au sediul în Budapesta.

3. Din punct de vedere profesional şi cel al tehnologiei informaţiei, site-urile analizate se află aproximativ la acelaşi nivel. Totuşi, paginile/elementele de la secţiunile Altele şi Uşurinţa Navigării care aparţin site-urilor din Ungaria se află la un nivel superior.

4. Marea majoritate a site-urilor analizate au doar versiuni în limba română (pentru Transilvania-România) şi maghiară (pentru Ungaria) ceea ce


240

reprezintă un punct slab pentru o economie globală în general şi pentru sectorul turistic în special.

5. Clienţii/vizitatorii site-urilor din Ungaria beneficiază de Oferte Turistice, Servicii Speciale şi Preţuri/Tarife mai bune.

6. Un aspect negativ poate fi observat în ambele zone studiate – secţiunea Rezervări Online lipseşte (70% în Transilvania-România şi 66% în Ungaria). Din acest punct de vedere site-urile Web nu sunt utilizate eficient.

Aceste concluzii sunt confirmate şi de calculele statistice. Având

rezultatele la cele două eşantioane am făcut comparaţii la nivelul celor două populaţii (înţelegând prin aceasta numărul total de site-uri ale agenţiilor de turism din cele două zone). S-a utilizat instrumentul statistic denumit testarea ipotezei. Procedura constă în compararea mediei numărului de puncte pentru fiecare variabilă implicată în acest studiu comparativ. Nivelul de încredere a fost ales ca fiind 95%. Ipotezele au fost următoarele:

Ipoteza nulă: media 1 = media 2 Ipoteza alternativă: media 1 < media 2

unde media 1 reprezintă media aritmetică a punctelor obţinute de site-urile agenţiilor de turism din Transilvania-România şi media 2 reprezintă media aritmetică a punctelor obţinute de site-urile agenţiilor de turism din Ungaria. Rezultatele sunt cuprinse în tabelul S1. Tabelul S1 – Rezultatele procedurii statistice Pagini/elemente analizate Rezultate Bun Venit Nu resinge ipoteza nulă Despre Noi Nu resinge ipoteza nulă Informaţii de Contact Nu resinge ipoteza nulă Versiuni în Limbi Străine Nu resinge ipoteza nulă Hartă Site Nu resinge ipoteza nulă Altele (Întrebări Frecvente, Noutăţi etc.)

Respinge ipoteza nulă şi acceptă ipoteza alternativă

Atractivitate Nu resinge ipoteza nulă Uşurinţa Navigării Respinge ipoteza nulă şi acceptă ipoteza alternativă Oferte Turistice Respinge ipoteza nulă şi acceptă ipoteza alternativă Servicii Speciale Respinge ipoteza nulă şi acceptă ipoteza alternativă Preţuri şi Tarife Respinge ipoteza nulă şi acceptă ipoteza alternativă Rezervări Online Nu resinge ipoteza nulă Alte Informaţii Nu resinge ipoteza nulă Locuri de Muncă Respinge ipoteza nulă şi acceptă ipoteza alternativă


241

Ce înţelegem din tabelul de mai sus? Pentru paginile/elementele "Bun Venit", "Despre Noi", "Informaţii de

Contact", "Versiuni în Limbi Străine", "Harta Site-ului", "Atractivitate", "Rezervări Online" şi "Alte Informaţii" rezultatul este că "Nu respinge ipoteza nulă". În consecinţă, site-urile agenţiilor de turism din Transilvania-România şi cele din Ungaria nu diferă semnificativ la aceste pagini/elemente şi sunt observate de către clienţi/vizitatori la aproximativ acelaşi nivel.

Pentru paginile/elementele "Altele", "Uşurinţa Navigării", "Oferte Turistice", "Servicii Speciale", "Preţuri şi Tarife", şi "Locuri de muncă" rezultatul este că "Respinge ipoteza nulă şi acceptă ipoteza alternativă". Aceasta înseamnă că site-urile agenţiilor de turism din Transilvania-România şi cele din Ungaria sunt semnificativ diferite la aceste pagini/elemente, nivelul mai înalt fiind pentru cele din Ungaria.

Având comparaţia şi rezultatele de mai sus, se pune o întrebare. Diferă semnificativ, în ansamblu, site-urile agenţiilor de turism din Transilvania-România faţă de cele ale agenţiilor de turism din Ungaria? Luând în considerare media punctelor (per total), site-urile agenţiilor de turism din Transilvania-România au obţinut 26,79 iar cele din Ungaria 34,02. Instrumentele statistice ne arată că există o diferenţă statistică semnificativă între cele două medii la un nivel de încredere de 95%. Liciniu-Alexandru Kovács; Lector – Universitatea "Babeş-Bolyai" din Cluj-Napoca, Facultatea de Business Ioan-Cristian Chifu-Oros Lector – Universitatea "Babeş-Bolyai" din Cluj-Napoca, Facultatea de Business Vera-Melinda Gálfi Absolventă – Universitatea "Babeş-Bolyai" din Cluj-Napoca, Facultatea de Business Ştefan Moldovan Lector Associat – Gábor Dénes Főiskola din Budapesta, Ungaria


242

BIBLIOGRAFIE 1. Andreica A., Bota F. (2001) Informare şi comunicare în reţelele de calculatoare,

Editura Fundaţiei pentru Studii Europene, Cluj-Napoca.

2. Drăgănescu, M. (2004) Noua cultură în secolul XXI, Ed. Semne, Bucureşti. 3. Jones, H. (1989) Information Technology, W&R Chambers Ltd, Edinbourgh. 4. Kotler, P., Armstrong, G., Saunders, J, Wong, V. (1999) Principiile Marketingului

- Ediţia Europeană, TEORA, Bucureşti.

5. Kovács, L., Şchiopu, N.F. (2003)Case study on Romanian hotels’ websites, Studia Universitatis Babeş-Bolyai, Negotia XLVIII. (versiune electronică la http://www.geocities.com/liciniu/research.htm)

6. Postelnicu, Gh. (1997)Introducere în teoria şi practica turismului, Editura Dacia, Cluj-Napoca.

7. *** WebShop Designer 2000 Installation Kit, Boomerang Software, Inc., 90

Concord Avenue, Belmont, MA, 02478. • E-Commerce Guide • User Guide

8. *** Resurse din mediul Internet


243

Nu să explici – mai exact să reexplici (pentru a câta oară!) – pe om şi societatea în care el trăieşte, este cu adevărat o operă herculeană, ci să transformi practic existenţa şi conştiinţa umană – a milioane de oameni – să contribui cât de modest dar efectiv, la înţelelgerea omului de către om, a omului de către societate, şi astfel să ajuţi cât la cea mai dificilă lucrare: îmbunătăţirea condiţiei umane. Petru Pânzaru


244

BOALA PSIHICĂ, FAMILIA ŞI SOCIETATEA

Omul este o existenţă care îşi poartă frumuseţile cu luptă. De aceea viaţa sa e atât de dramatică, dar şi de frumoasă.

Ernest Bernea

Boala şi în special boala psihică a suscitat un interes aparte încă din cele mai vechi timpuri , văzându-se o evoluţie în ceea ce priveşte atitudinea societăţii faţă de bolnavi. La început intenţia nu era de a suprima boala, ci de a ţine bolnavul cât mai departe de societate, de a-l izola, scopul fiind de a proteja societatea şi nu de a îngriji bolnavul. În prezent vizavi de boala psihică există o atitudine stigmatizatoare, care duce la izolarea acestuia şi în cele mai multe cazuri şi a familiei sale.

Tulburarea mintală este un termen general, folosit pentru un grup de boli care au legătură cu perturbarea funcţionării creierului. Astăzi medicina percepe tulburările mintale ca pe oricare alte afecţiuni care pot fi tratate, iar în unele cazuri complet vindecate. În România, ca peste tot în lume 1 din 4 adulţi au probleme durabile de sănătate mintală la un moment dat în viaţă.

Deşi atitudinea societăţii s-a schimbat mult în ultima perioadă, oamenii încă înţeleg greşit tulburările mintale şi încearcă sentimente de teamă şi disconfort când au de-a face cu ele. Acest lucru se datorează faptului că există un decalaj imens între ceea ce ştiu experţii în domeniu despre boala psihică şi ceea ce cunosc oamenii. Lipsa de informaţii este generatoare de teamă, iar teama favorizează apariţia prejudecăţilor, etichetării, marginalizării, excluderii.

Sănătatea mintală, înseamnă modul eficient în care oamenii participă la relaţiile sociale, în care fiecare îşi poate armoniza dorinţele, ambiţiile, capacităţile, idealurile, sentimentele şi conştiinţa pentru a putea face o delimitare clară între sănătate şi boala mintală. Organizaţia Mondială a Sănătăţii, defineşte astfel sănătatea mintală: „posibilitatea unei persoane de a se bucura deplin de prosperitate socială, mentală şi fizică şi nu numai absenţa maladiilor sau deficienţelor”.

Pentru menţinerea stării de sănătate mintală, oamenii de ştiinţă au identificat o serie de factori care expun persoana unor riscuri pentru multe tulburări mintale. Aceşti factori pot fi:

• factori de risc biologici: factori genetici; factori prenatali; greutatea mică la naştere; deprivările senzoriale şi emoţionale; traumatismele fizice; malnutriţia; consumul de substanţe toxice şi droguri; bolile fizice cronice, sau

• factori de risc psihosociali: asistenţa prenatală de proastă calitate; sarcina extremă; malnutriţia; lipsa asistenţei de sănătate şi lipsa unei


245

locuinţe corespunzătoare; inteligenţă redusă şi dizabilităţi de învăţare; statut social coborât; viaţă dezorganizată; violenţă; lipsa sau supraaglamerarea locuinţei; evenimente traumatizante; abuzul sau neglijarea copilului; lipsa familiei sau schimbarea frecventă a locului de îngrijire la copii; infracţionalitatea parentală; violenţă casnică şi relaţii traumatizante la nivel familial.

De asemenea au fost identificaţi şi factori care ne pot proteja împotriva bolilor psihice. Dintre aceşti factori protectivi putem aminti: securitate economică şi fizică, acasă şi în comunitate; mediul familial stabil, ocrotitor; acces la servicii de asistenţă profesionistă pentru tratarea nevoilor; posibilitatea de a desfăşura activităţi pozitive, recunoaşterea şi încurajarea lor. Prezenţa factorilor protectivi în viaţa unei persoane nu înseamnă neapărat că aceasta nu este supusă riscului apariţiei unei boli psihice.

Mulţi dintre noi se simt altfel din când în când. Să pierzi o persoană iubită sau să rupi o relaţie, să fi luat peste picior, să fi hărţuit sexual şi rasial, sau să te confrunţi cu discriminări datorate problemelor de sănătate mintală, să nu te poţi impune pentru că eşti prea tânăr, prea bătrân sau pur şi simplu diferit – toate acestea sunt experienţe greu de trecut. Este normal când te confrunţi cu asemenea experienţe să te simţi trist, confuz, să-ţi fie teamă sau să fi depresiv, dar este extrem de important ca în asemenea momente să încerci să faci ceva pozitiv ca să ai grijă de sănătatea ta mintală, atunci când schimbarea devine o problemă. Sunt aspecte extrem de importante care ar trebui luate în considerare în astfel de situaţii, aspecte cum ar fi: să accepţi ceea ce eşti, să vorbeşti despre problemele tale, să păstrezi legătura cu prietenii, să ceri ajutor, să faci lucruri care îti plac, să-ţi aminteşti că nu eşti singur, să găseşti timp pentru a te gândi. Toate acestea te pot face să depăşeşti momentele de criză şi să te adaptezi mai uşor noilor circumstanţe.

Există foarte multe cazuri când boala psihică apare ca urmare a unor evenimente de viaţă mai puţin plăcute, ca urmare a unor perioade lungi de stress şi pe un anumit fond, care prezintă o vulnerabilitate crescută. Nu de puţine ori s-a întâmplat ca persoane cu o activitate intensă, cu realizări din toate punctele de vedere, să ajungă la un moment dat să nu mai prezinte interes pentru activităţile preferate până atunci, să devină apatice, triste şi treptat, treptat să cadă într-o lume numai a lor.

Câţi dintre noi ne-am gândit vreodată că am putea fi noi înşine într-o asemenea situaţie? Este foarte greu să ne gândim la asemenea lucruri, într-o societate în care predomină principiul plăcerii şi „goana nebună” după putere, din cele mai multe ori vom spune doar atât: „nouă nu ni se poate întâmpla...”. Mai mult, de cele mai multe ori când auzim că vechile cunoştinţe, prieteni sau apropiaţi merg săptămânal la şedinţe de consiliere sau terapie, prima reacţie este


246

de a încerca să întrerupem pe cât se poate legătura ce aceste persoane şi ca şi cum acest lucru nu ar fi de ajuns, îi etichetăm drept „nebuni”. Avem asemenea reacţii fără să ne gândim că persoanele în cauză sunt în primul rând oameni, la fel ca noi, pentru care viaţa şi şansa au fost mai puţin de partea lor, oameni care în primul rând au sentimente, au ceva valoros, dar mai puţin vizibil. Etichetându-i, valoarea acestor oameni rămâne undeva ascunsă şi necunoscută de nimeni. Oare nu ar fi mult mai folositor să încercă să descoperim în fiecare persoană (fie ea şi cu o tulburare psihică) ceea ce are mai bun şi mai valoros? Să încercăm să-i implicăm şi pe bolnavi (atât cât se poate) în viaţa noastră socială, dându-le şansa de a învăţa lucruri noi, iar noi la rândul nostru să luăm ceea ce este mai bun de la ei? Este greu să facem astfel de lucruri, de teamă de a nu fi la rândul nostru etichetaţi de alte persoane şi excluşi din grupul de egali.

Câţi dintre noi ne-am întrebat ce se întâmplă în viaţa unui individ în momentul în care acesta descoperă că are o boală psihică?

Boala psihică nu apare instantaneu, ea se evidenţiază pe un anumit fond, care este caracterizat printr-o anumită vulnerabilitate generată sau favorizată de existenţa unor factori biologici sau psihosociali. Practic boala psihică este recunoscută social în momentul în care aceasta este legitimată de o persoană competentă, de exemplu, de medicul psihiatru, prin diagnosticarea bolnavului cu o anumită afecţiune. După ce diagnosticul a fost dat, apare şi reacţia celor din jur, mai întâi la nivel microsocial, din partea familiei (reacţie care este mai mult sau mai puţin vizibilă), apoi la nivel macrosocial, reacţia grupul de prieteni, iar treptat reacţia societăţii. Reacţia de la nivelul macrosocial are un impact major atat asupra individului bolnav, cât şi a familiei din care acesta face parte.

În tot acest timp, individul bolnav se simte diferit, neînţeles, respins, ceea ce face ca „lumea lui” să fie mult mai bună decât ceea ce se petrece în afara ei. Astfel, acesta se retrage din viaţa socială, ceea ce duce la o agravare a simptomelor bolii.

Boliile psihice în general sunt foarte complexe, atât în etiologia lor, cât şi în modul de manifestare. Din acest motiv, implicaţiile sunt resimţite foarte puternic în primul rând la nivelul microsistemului social, la nivelul familiei. Întreaga homeostazie familială este afectată de legitimarea socială a rolului de bolnav psihic pentru unul din membrii săi.

La început membrii familiei încearcă sentimente de vinovăţie, furie, teamă cu privire la întreaga situaţie. Apoi există tendinţa de a ascunde membrul bolnav şi faptul că acesta a fost diagnosticat cu o boală psihică. În general familiile cu un bolnav psihic au această reacţie, datorită faptului că trăiesc cu teama de a nu fi respinşi de cei din jur, de a nu fi marginalizaţi, excluşi.

Dacă cel care se îmbolnăveşte este unul din părinţi, copiii pot avea reacţii diferite, unii dintre ei construind scenarii prin care vor să-şi arate lor şi celor


247

din jur că nu sunt mai buni decât părintele bolnav şi că vor sfârşi la fel ca el. De asemenea, aceşti copii au foarte puţini prieteni, le este frică de reacţia celor din jur, trâind tot timpul cu teama că vor fi respinşi dacă se află adevărul despre boala din familia lor. Adolescenţi fiind, aceste sentimente de teamă se pot accentua, ei simţindu-se urmăriţi de boală, în tot ceea ce fac (alegerea partenerului, căutarea unui loc de muncă).

La această situaţie familia încercă să găsescă strategii de coping şi să se adapteze. După ce boala a fost legitimată social, familia trece printr-o perioadă de criză, care este destul de greu de depăşit. În funcţie de strategiile de coping adoptate, familia poate depăşi acestă situaţie de criză şi poate face faţă respingerii şi stigmatizării venite din exterior.

Echilibrul familial este destul de greu de restabilit dacă se ia în considerare că toate rolurile şi sarcinile din familie trebuie redistribuite. Rolurile şi sarcinile deţinute de individul bolnav până la apariţia bolii, vor fi preluate de ceilalţi membrii ai familiei într-o măsură mai mică sau mai mare, iar acesta va prelua alte roluri şi activităţi în funcţie de gravitatea bolii şi de modul de manifestare a simptomelor.

Relaţiile din interiorul familiei se schimbă, în cele mai multe cazuri membrilor sănătoşi fiindu-le destul de greu să colaboreze cu membrul bolnav, iar acesta la rândul său îşi pierde interesul şi răbdarea pentru activităţi pe care le desfăşura cu plăcere cu cei dragi. În funcţie de gravitatea bolii, bolnavul poate avea reacţii diferite, de la furie, la violenţă verbală sau fizică, reacţii care pot afecta liniştea şi funcţionarea internă, atât a familiei ca întreg, cât şi a fiecărui membru în parte.

Voi prezenta pe scurt un caz întâlnit în activitatea practică desfăşurată la o instituţie publică din Cluj-Napoca.

Cazul familiei B. Familia B. este compusă din 4 membrii: dl.B, d-na B, fiul şi fiica. Dl. B are

54 de ani şi este diagnosticat cu schizofrenie paranoidă din anul 1992. Locuieşte împreună cu soţia şi cu cei doi copii ai lor. În momentul în carte s-a îmbolnăvit, dl B era singurul membru care aducea un venit financiar în familie. Datorită gravităţii bolii a fost pensionat de invaliditate, ceea ce a făcut ca soţia să fie nevoită să-ţi găsescă un loc de muncă pentru a întreţine familia.

Cei doi copii ai familiei B, practic au crescut cu o dată cu evoluţia bolii, ceea ce avut un impact major asupra dezvoltării lor.

Băiatul în vârstă de 21 de ani, vorbeşte foarte puţin despre tatăl său, încearcă să se comporte ca şi cum acesta nu ar exista, ignorându-l de fiecare dată când are ocazia. Îi este destul de greu să păstreze un loc de muncă, nereuşind să se adapteze.


248

Fiica are 18 ani şi se simte profund afectată de ceea ce se întâmplă în familia ei. Fiind încă adolescentă, caută modele pe care să le urmeze, dar nu este mulţumită de cele pe care le găseşte în familia ei. Are o părere foarte proastă despre ea, este timidă şi retrasă. Fiind preocupată de ceea ce se întâmplă cu tatăl său, a citit mult depre boala psihică, despre modul de manifestarea a acesteia şi a ajuns la concluzia că o să-l moştenească pe tatăl său, ceea ce a produs un dezechilibru, căzând într-un episod major de depresie, fiind internata la Clinica de Psihiatrie.

În prezent ea se simte bine, dar a rămas la fel de nemulţumită de ea şi de familia ei. Îi este teamă să înceapă o relaţie, deoarece, dacă partenerul ei va afla despre boala tatălui său, ar părăsi-o. Are prieteni puţini, dar nu poate să-i invite la ea acasă, pentru că tatăl său face scandal. La şcoală a reuşit să rervină la nivelul de performanţă avut înainte de episodul depresiv, acum pregătindu-se pentru bacalaureat, dar este destul de greu, deoarece tatăl său nu îi crează condiţiile prielnice pentru a învăţa.

D-na B. încearcă să facă faţă tensiunilor create de soţul său şi să-şi susţină copii, dar de cele mai multe ori eforturile ei sunt în zadar.

Înaintea apariţiei bolii, familia B. a fost o familie echilibrată, cu doi copii frumoşi şi inteligenţi, o familie în care nu a existat niciodată certuri, violenţă şi scandal. O dată cu apariţia bolii, echilibrul familial este răsturnat, liniştea familiei a fost înlocuită cu certuri, violenţă verbală şi reproşuri, aproape întreaga responsabilitate a căzut pe umerii d-nei B. Membrii sănătoşi ai familiei B., vorbesc foarte puţin despre boală, se simt excluşi, diferiţi. După ce dl B. s-a îmbolnăvit au rămas cu foarte puţini prieteni, iar rudele îi vizitează foate rar. Majoritatera cunoştinţelor îi consideră diferiţi şi încearcă să-i evite. Acest fapt are efecte asupra membrilor familiei, mai ales asupra copiilor.

Acest caz ne poate sugera care este impactul bolii psihice asupra familiei ca întreg şi asupra fiecărui membru în parte. Apare totuşi întrebarea: ce se poate face pentru persoanele care sunt diagnosticate cu o boală psihică? Răspunsul este simplu, dar aplicarea sa în parctică este foarte dificilă: noi ca şi societate ar trebui să ne schimbăm atitudinea faţă de bolnavii psihici şi faţă de boala psihică în general. Este un lucru greu să schimbi mentalitatea unei societăţi în ansamblul ei, dar totuşi tind să cred că nu este imposibil. Trebuie, totuşi, să se înceapă de undeva, iar acel „undeva” este de fapt la noi, noi cei care dorim ca lucrurile să stea altfel.

Orice început este greu, dar trebuie să încercăm. Am putea încerca să nu mai etichetăm persoanele bolnave ca fiind „nebune”, am putea să le implicăm atât cât se poate în viaţa noastră socială, am putea să susţinem membrii familiei cu un bolnav psihic să facă faţă situaţiei stresante şi să-i ajutăm să se adapteze. Sunt atât de multe lucruri care se pot face, lucruri care pentru noi nu au o


249

valoare extraordinară, dar pentru cei cărora le sunt destinate înseamnă imens..., trebuie doar să vrem să schimbăm ceva şi să încercăm să ne mobilizăm.

Schimbându-se atitudinea societăţii faţă de boala psihică, efectele s-ar resimţi rapid şi la nivelul funcţionării microsistemului social. Membrii familiei ar înceta să mai trăiască cu teama de a fi respinşi de semenii lor, ar accepta să vorbească despre problemele lor cu persoane competente, reducând astfel stresul şi tensiunea de la nivelul sistemului familial.

Aşadar, încă din cele mai vechi timpuri, boala psihică şi în special bolnavul psihic au beneficiat de un tratament aparte, care a mers de la omorârea persoanelor bolnave (crezându-se că sunt posedate de diavol), până în zilele noastre când s-a ajuns la o atitudine stigmatizatoare faţă de bolile psihice. Acum este momentul să schimbăm această atitudine, să încercăm să ajutăm bolnavii şi familiile acestora pe cât se poate să ducă o viaţă normală, fără a se simţi stigmatizaţi, etichetaţi, izolaţi şi respinşi.

Cred că orice om merită o asemenea şansă...

Mihaela Bălaj

Colaboratoare, Institutul pentru Dezvoltare Umană şi Comunitară, Delphy, Cluj-Napoca

Studentă, Facultatea de Sociologie şi Asistenţă Socială, Universitatea Babeş-Bolyai, Cluj-Napoca, Anul IV

Monica Tempea

Colaboratoare, Institutul pentru Dezvoltare Umană şi Comunitară, Delphy, Cluj-Napoca Studentă, Facultatea de Sociologie şi Asistenţă Socială, Universitatea Babeş-Bolyai, Cluj-Napoca, Anul IV


250

Nu va fi niciodată o constituţie bună şi temeinică decât aceea în care legea va domni asupra inimilor cetăţenilor; atâta vreme cât puterea legislativă nu va merge până aici, legile vor fi întotdeauna ocolite. Dar cum să ajungi la inimi? Iată la ce nu se prea gândesc institutorii noştri, care nu văd niciodată decât forţa şi pedeapsa; iată unde nu duc poate mai bine nici recompensele materiale; chiar justiţia cea mai integră nu duce aici, pentru că justiţia este ca şi sănătatea, un bun de care te bucuri fără să-l simţi, care nu inspiră deloc entuziasmul şi al cărui preţ nu-l simţi decât după ce ai pierdut-o. Nu prin legi privitoare la cheltuieli poţi izbândi să stârpeşti luxul; trebuie să-l smulgi din fundul inimilor, sădind în ele gusturi mai sănătoase şi mai nobile. Cine se ocupă de educarea unui popor, trebuie să ştie să domine opiniile şi prin ele să stăpânească pasiunile omenilor.

Rousseau


251

THE AMERICAN CONSTITUTION

It is unquestionable that the education the people is endowed with pays tribute to the mainteining of the democratic republic in The United States.

Alexis de Tocqueville

There are many things that can be told about the American society, due to the multiple possibilities that it is capable to offer. ”The Land of all Possibilities”, where “all your dreams come true” are now “labels” known all over the world. Except for its economical success, America is able to offer the proof of highly estimed democracy; “the most democratic society” may be nowadays a nick-name for the U.S.A. The American society was given this democratic status mainly by the Constitution “signed” by the entire people… Its story is now to be a part of the human history…

In June 1774, the Virginia and Massachusetts assemblies independently proposed an intercolonial meeting of delegates from the several colonies to restore union and harmony between Great Britain and her American Colonies. Pursuant to these calls there met in Philadelphia in September of that year the first Continental Congress, composed of delegates from 12 colonies. On October 14, 1774, the assembly adopted what has become to be known as the Declaration and Resolves of the First Continental Congress. In that instrument, addressed to his Majesty and to the people of Great Britain, there was embodied a statement of rights and principles, many of which were later to be incorporated in the Declaration of Independence and the Federal Constitution. The colonists, for example, claimed the right “to life, liberty, and property”, “the rights, liberties, and immunities of free and natural-born subjects within the realm of England”; the right to participate in legislative councils; “the great and inestimable privilege of being tried by their peers of the vicinage, according to the course of [the common law of England]”; the immunities and privileges granted and confirmed to them by royal charters, or secured by their several codes of provincial laws; a right peaceably to assemble, consider of their grievances, and petition the king. They further declared that the keeping of a standing army in the colonies in time of peace without the consent of the colony in which the army was kept was “against law”; that it was “indispensably necessary to good government, and rendered essential by the English constitution, that the constituent branches of the legislature be independent of each other”; that certain acts of Parliament in contravention of the foregoing principles were “infringement and violations of the rights of the colonists.”


252

This Congress adjourned in October with a recommendation that another Congress be held in Philadelphia the following May. Before its successor met, the battle of Lexington had been fought. In Massachusetts the colonists had organized their own government in defiance of the royal governor and the Crown. Hence, by general necessity and by common consent, the second Continental Congress assumed control of the “Twelve United Colonies”, soon to become the “Thirteen United Colonies” by the cooperation of Georgia. It became a “de facto” government; it called upon the other colonies to assist in the defense of Massachusetts; it issued bills of credit; it took steps to organize a military force, and appointed George Washington commander in chief of the Army.

While the declaration of the causes and necessities of taking up arms of July 6, 1775, expressed a “wish” to see the union between Great Britain and the colonies “restored”, sentiment for independence was growing. Finally, on May 15, 1776, Virginia instructed her delegates to the Continental Congress to have that body “declare the united colonies free and independent States.” Accordingly on June 7 a resolution was introduced in Congress declaring the union with Great Britain dissolved, proposing the formation of foreign alliances, and suggesting the drafting of a plan of confederation to be submitted to the respective colonies. Some delegates argued for confederation first and declaration afterwards. This counsel did not prevail. Independence was declared on July 4, 1776; the preparation of a plan of confederation was postponed. It was not until November 17, 1777, that the Congress was able to agree on a form of government which stood some chance of being approved by the separate States. The Articles of Confederation were then submitted to the several States, and on July 9, 1778, were finally approved by a sufficient number to become operative.

Weaknesses inherent in the Articles of Confederation became apparent before the Revolution out of which that instrument was born had been concluded. Even before the thirteenth State (Maryland) conditionally joined the “firm league of friendship” on March 1, 1781, the need for a revenue amendment was widely conceded. Congress under the Articles lacked authority to levy taxes. She could only request the States to contribute their fair share to the common treasury, but the requested amounts were not forthcoming. To remedy this defect, Congress applied to the States for power to lay duties and secure the public debts. Twelve States agreed to such an amendment, but Rhode Island refused her consent, thereby defeating the proposal. Thus was emphasized a second weakness in the Articles of Confederation, namely, the liberum veto which each State possessed whenever amendments to that instrument were proposed. Not only did all amendments have to be ratified


253

by each of the 13 States, but all important legislation needed the approval of 9 States. With several delegations often absent, one or two States were able to defeat legislative proposals of major importance. Other imperfections in the Articles of Confederation also proved embarrassing. Congress could, for example, negotiate treaties with foreign powers, but all treaties had to be ratified by the several States. Even when a treaty was approved, Congress lacked authority to secure obedience to its stipulations. Congress could not act directly upon the States or upon individuals. Under such circumstances foreign nations doubted the value of a treaty with the new Republic. Furthermore, Congress had no authority to regulate foreign or interstate commerce. Legislation in this field, subject to unimportant exceptions, was left to the individual States. Disputes between States with common interests in the navigation of certain rivers and bays were inevitable. Discriminatory regulations were followed by reprisals. Virginia, recognizing the need for an agreement with Maryland respecting the navigation and jurisdiction of the Potomac River, appointed in June 1784, four commissioners to “frame such liberal and equitable regulations concerning the said river as may be mutually advantageous to the two States.” Maryland in January 1785 responded to the Virginia resolution by appointing a like number of commissioners ”for the purpose of settling the navigation and jurisdiction over that part of the bay of Chesapeake which lies within the limits of Virginia, and over the rivers Potomac and Pocomoke” with full power on behalf of Maryland to adjudge and settle the jurisdiction to be exercised by the said State, respectively, over the waters and navigations of the same. George Mason, Edmund Randolph, James Madison, and Alexander Henderson were appointed commissioners for Virginia; Thomas Johnson, Thomas Stone, Samuel Chase, and Daniel of St. Thomas Jenifer for Maryland. At the invitation of Washington the commissioners met at Mount Vernon, in March 1785, and drafted a compact which, in many of its details relative to the navigation and jurisdiction of the Potomac, is still in force. What is more important, the commissioners submitted to their respective States a report in favor of a convention of all the States to take into consideration the trade and commerce of the Confederation. Virginia, in January 1786, advocated such a convention, authorizing its commissioners to meet with those of other States, at a time and place to be agreed on, to take into consideration the trade of the United States; to examine the relative situations and trade of the said State; to consider how far a uniform system in their commercial regulations may be necessary to their common interest and their permanent harmony; and to report to the several State, such an act relative to this great object, as when


254

unanimously ratified by them, will enable the United States in Congress, effectually to provide for the same. This proposal for a general trade convention seemingly met with general approval; nine States appointed commissioners. Under the leadership of the Virginia delegation, which included Randolph and Madison, Annapolis was accepted as the place and the first Monday in September 1786 as the time for the convention. The attendance at Annapolis proved disappointing. Only five States: Virginia, Pennsylvania, Delaware, New Jersey, and New York--were represented; delegates from Massachusetts, New Hampshire, North Carolina, and Rhode Island failed to attend. Because of the small representation, the Annapolis convention did not deem it advisable to proceed on the business of their mission. After an exchange of views, the Annapolis delegates unanimously submitted to their respective States a report in which they suggested that a convention of representatives from all the States meet at Philadelphia on the second Monday in May 1787 to examine the defects in the existing system of government and formulate a plan for supplying such defects as may be discovered. The Virginia legislature acted promptly upon this recommendation and appointed a delegation to go to Philadelphia. Within a few weeks New Jersey, Pennsylvania, North Carolina, Delaware, and Georgia also made appointments. New York and several other States hesitated on the ground that, without the consent of the Continental Congress, the work of the convention would be extra-legal; that Congress alone could propose amendments to the Articles of Confederation. Washington was quite unwilling to attend an irregular convention. Congressional approval of the proposed convention became, therefore, highly important. After some hesitancy Congress approved the suggestion for a convention at Philadelphia for the sole and express purpose of revising the Articles of Confederation and reporting to Congress and the several legislatures such alterations and provisions therein as shall when agreed to in Congress and confirmed by the States render the Federal Constitution adequate to the exigencies of Government and the preservation of the Union. Thereupon, the remaining States, Rhode Island alone excepted, appointed in due course delegates to the Convention, and Washington accepted membership on the Virginia delegation. Although scheduled to convene on May 14, 1787, it was not until May 25 that enough delegates were present to proceed with the organization of the Convention. Washington was elected as presiding officer. It was agreed that the sessions were to be strictly secret. On May 29 Randolph, on behalf of the Virginia delegation, submitted to the convention 15 propositions as a plan of government. Despite the fact that


255

the delegates were limited by their instructions to a revision of the Articles, Virginia had really recommended a new instrument of government. For example, provision was made in the Virginia plan for the separation of the three branches of government; under the Articles executive, legislative, and judicial powers were vested in the Congress. Furthermore the legislature was to consist of two houses rather than one. On May 30 the Convention went into a committee of the whole to consider the 15 propositions of the Virginia plan seriatim. These discussion continued until June 13, when the Virginia resolutions in amended form were reported out of committee. They provided for proportional representation in both houses. The small States were dissatisfied. Therefore, on June 14 when the Convention was ready to consider the report on the Virginia plan, Paterson of New Jersey requested an adjournment to allow certain delegations more time to prepare a substitute plan. The request was granted, and on the next day Paterson submitted nine resolutions embodying important changes in the Articles of Confederation, but strictly amendatory in nature. Vigorous debate followed. On June 19 the States rejected the New Jersey plan and voted to proceed with a discussion of the Virginia plan. The small States became more and more discontented; there were threats of withdrawal. On July 2, the Convention was deadlocked over giving each State an equal vote in the upper house; five States in the affirmative, five in the negative, one divided. The New Hampshire delegation did not arrive until July 23,1787. The problem was referred to a committee of 11, there being 1 delegate from each State, to effect a compromise. On July 5 the committee submitted its report, which became the basis for the great compromise of the Convention. It was recommended that in the upper house each State should have an equal vote, that in the lower branch each State should have one representative for every 40,000 inhabitants, counting three-fifths of the slaves, that money bills should originate in the lower house (not subject to amendment by the upper chamber). When on July 12 the motion of Governer Morris of Pennsylvania that direct taxation should also be in proportion to representation was adopted, a crisis had been successfully surmounted. A compromise spirit began to prevail. The small States were not willing to support a strong national government. Debates on the Virginia resolutions continued. The 15 original resolutions had been expanded into 23. Since these resolutions were largely declarations of principles, on July 24 a committee of five was elected to draft a detailed constitution embodying the fundamental principles which had thus far been approved. The Convention adjourned from July 26 to August 6 to await the report of its committee of detail. This committee, in preparing its draft of a


256

Constitution, turned for assistance to the State constitutions, to the Articles of Confederation, to the various plans which had been submitted to the Convention and other available material. On the whole the report of the committee conformed to the resolutions adopted by the Convention, though on many clauses the members of the committee left the imprint of their individual and collective judgments. In a few instances the committee avowedly exercised considerable discretion. From August 6 to September 10 the report of the committee of detail was discussed, section by section, clause by clause. Details were attended to, further compromises were effected. Toward the close of these discussions, on September 8, another committee of five was appointed to revise the style of and arrange the articles which had been agreed to by the house. William Samuel Johnson of Connecticut, Alexander Hamilton of New York, Governer Morris of Pennsylvania, James Madison of Virginia, and Rufus King of Massachusetts. On Wednesday, September 12, the report of the committee of style was ordered printed for the convenience of the delegates. The Convention for 3 days compared this report with the proceedings of the Convention. The Constitution was ordered engrossed on Saturday, September 15. The Convention met on Monday, September 17, for its final session. Several of the delegates were disappointed in the result. A few deemed the new Constitution a mere makeshift, a series of unfortunate compromises. The advocates of the Constitution, realizing the impending difficulty of obtaining the consent of the States to the new instrument of Government, were anxious to obtain the unanimous support of the delegations from each State. It was feared that many of the delegates would refuse to give their individual assent to the Constitution. Therefore, in order that the action of the Convention would appear to be unanimous, Governer Morris devised the formula Done in Convention, by the unanimous consent of the States present the 17th of September...In witness whereof we have hereunto subscribed our names. Thirty-nine of the forty-two delegates present thereupon subscribed to the document. At least 65 persons had received appointments as delegates to the Convention; 55 actually attended at different times during the course of the proceedings; 39 signed the document. It has been estimated that generally fewer than 30 delegates attended the daily sessions. The convention had been called to revise the Articles of Confederation. Instead, it reported to the Continental Congress a new Constitution. Furthermore, while the Articles specified that no amendments should be effective until approved by the legislatures of all the States, the Philadelphia


257

Convention suggested that the new Constitution should supplant the Articles of Confederation when ratified by conventions in nine States. For these reasons, it was feared that the new Constitution might arouse opposition in Congress. Three members of the Convention--Madison, Gorham, and King were also Members of Congress. They proceeded at once to New York, where Congress was in session, to placate the expected opposition. Aware of their vanishing authority, Congress on September 28, after some debate, decided to submit the Constitution to the States for action. It made no recommendation for or against adoption. Two parties soon developed, one in opposition and one in support of the Constitution, and the Constitution was debated, criticized, and expounded clause by clause. Hamilton, Madison, and Jay wrote a series of commentaries, now known as the Federalist Papers, in support of the new instrument of government. The closeness and bitterness of the struggle over ratification and the conferring of additional powers on the central government can scarcely be exaggerated. In some States ratification was effected only after a bitter struggle in the State convention itself. These commentaries on the Constitution, written during the struggle for ratification, have been frequently cited by the Supreme Court as an authoritative contemporary interpretation of the meaning of its provisions. Delaware, on December 7, 1787, became the first State to ratify the new Constitution, the vote being unanimous. Pennsylvania ratified on December 12, 1787, by a vote of 46 to 23, a vote scarcely indicative of the struggle which had taken place in that State. New Jersey ratified on December 19, 1787, and Georgia on January 2, 1788, the vote in both States being unanimous. Connecticut ratified on January 9, 1788; yeas 128, nays 40. On February 6, 1788, Massachusetts, by a narrow margin of 19 votes in a convention with a membership of 355, endorsed the new Constitution, but recommended that a bill of rights be added to protect the States from federal encroachment on individual liberties. Maryland ratified on April 28, 1788; yeas 63, nays 11. South Carolina ratified on May 23, 1788; yeas 149, nays 73. On June 21, 1788, by a vote of 57 to 46, New Hampshire became the ninth State to ratify, but like Massachusetts she suggested a bill of rights. By the terms of the Constitution nine States were sufficient for its establishment among the States so ratifying. The advocates of the new Constitution realized, however, that the new Government could not succeed without the addition of New York and Virginia, neither of which had ratified. Madison, Marshall, and Randolph led the struggle for ratification in Virginia. On June 25, 1788, by a narrow margin of 10 votes in a convention of 168 members, that State ratified over the objection of such delegates as George


258

Mason and Patrick Henry. In New York an attempt to attach conditions to ratification almost succeeded. But on July 26, 1788, New York ratified, with a recommendation that a bill of rights be appended. The vote was close yeas 30, nays 27. Eleven States having thus ratified the Constitution, the Continental Congress--which still functioned at irregular intervals passed a resolution on September 13, 1788, to put the new Constitution into operation. The first Wednesday of January 1789 was fixed as the day for choosing presidential electors, the first Wednesday of February for the meeting of electors, and the first Wednesday of March (i.e. March 4, 1789) for the opening session of the new Congress. Owing to various delays, Congress was late in assembling, and it was not until April 30, 1789, that George Washington was inaugurated as the first President of the United States. North Carolina added her ratification on November 21, 1789: yeas 184, nays 77. Rhode Island did not ratify until May 29, 1790: yeas 34, nays 32. Although it is not likely that in the future improvements will be given to today’s U.S Costitution(as it may be considered almost perfect), the (hi)story still goes on…

Maria Jenica Ciubăncan

Universitatea Babeş-Bolyai, Facultatea de Litere, secţia Româno-Engleză


Carmen Jiga

Universitatea Babeş-Bolyai, Facultatea de Litere, secţia Româno-Engleză



259

BIBLIOGRAPHY: 1. C. Transill, Documents, Illustrative of the Formation of the Union of the

American States, Pyramid, 1987 2. H. Commanger, Documents of American History, Oxford University Press,

1994 3. C. Nicolescu, Cultura si civilizatie americana, Dacia, 1999


260

Nici una dintre părţile aparţinând unei entităţi nu reprezintă în sine, o valoare mai mare, ci numai în măsura în care ea reprezintă componentă a unui întreg armonios. Astfel omul execută un act pozitiv de creaţie ori de câte ori aşează o înfăptuire pe pământ, sub soare. Dacă în definitiv are dreptul de a se naşte, acest drept rezultă, desigur, din faptul că el nu constituie nici mai mult nici mai puţin decât o trăsătură a peisajului, asemenea stâncilor, copacilor, urşilor sau alibinelor, din natura căruia îşi derivă existenţa sa. Frank Loyd Wright


261

DINAMICA PLASTICII ÎN MODERNISM

Dacă vrem să fim frumoşi/ frumoase,să petrecem zilnic un minut în faţa oglinzii, cinci minute în faţa sufletului nostru şi cincisprezece minute în faţa lui Dumnezeu.

Iordache Bota Fără a urma traiectul unei evoluţii rectiliniare, arta secolului al XIX-lea şi cea modernistă sunt marcate de o falie, născută din raţiuni nu atât estetice, cât mai ales istorice şi ideologice, de unde multiplele faţete ale avangardei. Raportul se stabileşte cu o perioadă anterioară relativ îndelungată, iniţiată de prin secolul al XIV-lea, perioadă dominată de avatarurile unui model de pictură figurativă ce condensa o acţiune sau un subiect într-un orizont clar delimitat. Artistul părea complet subjugat obiectului şi materialităţii acestuia, înclinarea în faţa realităţii păstrând distanţa celei mai mari acuităţi a vederii. Bazată pe principiul justeţii ştiinţifice a imaginii despre lume pe care o întemeiaseră marii clasici, pictura e informată de teoria matematică a lui Euclid despre procesele vederii, explicată prin raze vizuale care unesc în linie dreaptă punctele obiectului cu ochiul contemplatorului. Conform acestei logici, perspectiva centrală, sau – mai corect spus – liniară, descoperită de Renaştere, răspunde necesităţii de a găsi o bază obiectivă pentru redarea obiectelor vizuale, una care să nu depindă de subiectivitatea ochiului. Ea marchează în optica occidentală o preferinţă orientată ştiinţific pentru reproducerea mecanică şi pentru construcţia geometrică, vizând aspectul pur spaţial al lucrurilor, silueta, profilul, conturul şi articulaţiile corpului material. Este adevărat însă, o dată cu introducerea perspectivei, artistul adaugă, pentru prima oară, şi un mesaj despre natura infinităţii, dat fiind că centrul tangibil al cadrului spaţial este totodată punct de fugă, care prin definiţie se plasează spre infinit. E un prim pas al descoperirii unui reper paradoxal al fiinţei- îndepărtarea- accesibilă doar vederii; ne mişcăm într-un spaţiu psihic şi în acelaşi timp optic, pe care pictura modernă urmează să-l sondeze în toate direcţiile. Pe de altă parte, perspectiva centrală este, din punct de vedere optic, o deformare brutală a formei normale a lucrurilor. Acest tip de construcţie geometrică izolează, după cum îi sugerează şi numele, proiecţia ce ar parveni ochiului situat într-un anumit punct de perspectivă. Principalele linii structurale constituie un sistem de raze pornind dintr-un focar aflat în spaţiul picturii; pâlnia perspectivei centrale se deschide astfel ca o corolă spre observator. Că această includere explicită a privitorului e în fond o violenţă exercitată asupra lumii reprezentate în tablou, ţine de faptul că deformările perspectivale nu pot fi argumentate prin forţe intrinseci lumii reprezentate, ci ele geometrizează punctul de perspectivă al spectatorului, constituind pur şi simplu confirmarea


262

vizuală a faptului că lumea respectivă e percepută. Discutăm în termenii dihotomiei, relevată de Rudolf Arnheim, dintre „spaţiul fizic” real şi „spaţiul psihologic”128 pe care-l percepem prin intermediul operei. În realitatea fizică, mărimea, distanţa, poziţia se raportează doar la cadrul spaţial în care apar. Perspectiva răspunde unui miraj psihologic al culturii renascentiste: dorinţa de a ieşi în afara geometriei plane a imaginii religioase medievale, care îngăduia doar mişcarea pe verticală, respectiv înălţarea sau căderea. Prin acceptarea privirii căreia-i e permisă fuga în adâncime, tatonarea indefinită, căutarea fără ţintă, perspectiva Renaşterii experimentează iluzia tridimensionalităţii pentru a obiectiviza faimoasa paradigmă a libertăţii umane. Prin contrast cu acest model care a făcut carieră în plastica occidentală, ar fi interesant de urmărit cum pictura modernă încearcă să nu mai „trădeze” realul prin proiecţia optică infidelă a subiectului reprezentat, ci să se plaseze într-un spaţiu sensibilizat, de identificare cu proprietăţile observate la acel obiect. În secolul al XIX-lea intervine şi argumentul psihologiei gestaltiste care susţine că văzul nu e o receptare mecanică a unor elemente pasive, ci un proces de explorare activă a configuraţiei: căutăm să atingem obiectele prin privire, ne mişcăm prin spaţiul lor înconjurător, le cercetăm suprafaţa, conturul, textura. Percepţia vizuală realizează la nivel senzorial ceea ce pe tărâmul intelectului este efort comprehensiv. Istoria artei moderniste se scrie, pe larg, ca aventură a modelării vizibilului ca atare, constituit în mare măsură în gestul reflexiv al artistului. Caracterizată de Arnold Gehlen printr-o „reflexiune cronică”129, starea tipic modernă se identifică pe tărâmul artei prin autonomizarea vizibilităţii, născută din necesitatea ca vederea însăşi să fie împlinită în sine, limpezită şi dezvoltată. Punctul de vedere reflexiv pune accentul pe relaţia tensionată dintre suprafaţa artistică şi imaginea/viziunea ce parvine ochiului în realitate, subiectivism conştient care în propria sa manifestare retrage obiectului valoarea energiei sufleteşti cu care acesta era anterior învestit. Să nu uităm faptul că de vreme ce imaginea lumii este aceea a mediului dominat de ochi, care fixează obiectul în funcţie de poziţie şi distanţă, văzul poate fi subsumat unei paradigme a dominaţiei Dinamica opticii din plastica modernă figurează forme intensificate de atenţie faţă de real. Premisele sunt, aşa cum afirmam mai sus, istorice şi ideologice în primă instanţă; metamorfoza opticii care marchează spaţiul pictural e verificabilă conjunctural. La jumătatea secolului al XIX-lea, în epoca trenului, vaporului şi a altor vehicule, peisajul devine mobil. În sensul său cel mai propriu, lumea revelată sub aparenţă mişcătoare ţine, prin magie, vârtej,

128 Rudolf Arnheim- Arta şi percepţia vizuală, Ed. Meridiane, Bucureşti, 1979, p.82. 129 Arnold Gehlen- Imagini ale timpului, Ed. Meridiane, Bucureşti, 1974, p.113.


263

febră a vitezei recent descoperită, de o sensibilitate barocă. În primele însemnări ale călătorilor fascinaţi de la ferestrele trenului sau automobilului (Gautier, Nerval, Hugo), descoperim că înainte de percepţie, operaţie deja intelectuală, în faţa acestei lumi care se telescopează în viteză, poetul se lasă în voia senzaţiei, a lui „jamais-vu”, într-o poetică trezire ce recreează lumea în puritatea ei orbitoare, născândă. Reflexul cultural-artistic al acestei perioade ţine de un stadiu incipient, de trezire, de luare de contact cu experienţa vitezei, de impresie cinetică. Viteza dezvăluie aspecte noi ale lumii graţie unor iluzii de optică. Primilor călători care beneficiază de îmbunătăţirea timpului de parcurgere a rutei, estetica vitezei le procură un straniu şi insinuant realism magic: trecerea rapidă a lucrurilor dintr-un loc în altul face ca poziţia lor să se schimbe- rezultă o grupare mai mare în spaţiu ce acţionează asupra sensibilităţii privitorului. “Stâlpii podeţurilor apar deodată ca un ultim obstacol; umbra pe care arcuirile lor o proiectează, iute ca un fulger, produce o penibilă senzaţie de palmă inevitabilă; în unele momente ai putea crede că nu atingi pământul..”, scrie Charles-Claude Ruelle în 1837.130 S-ar putea contesta faptul că asemenea pasaje datorează efectiv ceva mijloacelor de locomoţie. Posibila mobilitate a peisajelor, atitudinea lor de a se recompune în noi ansambluri rezultă însă din structurile mentale recente care le-au înlocuit pe cele de la începutul secolului al XIX-lea, şi care, prin intermediul trenului, apoi al automobilului, au fost profund impresionate de viteză. Universul proustian al relativităţii şi instabilităţii datorează imaginar extrem de mult unei viteze reale sau potenţiale: „Trenurile merg în căutarea timpului pierdut şi a unei lumi noi! Ca atunci când fragmentează peisajul şi îl obligă pe povestitor, alergând de la o fereastră la alta, să-l reîntregească pentru a avea o vedere totală şi un tablou continuu.”131 Inevitabil aşadar, dincolo de spaţiul matematizabil, newtonian, imaginarul acestei epoci traversează un spaţiu asupra conţinuturilor căruia cu greu s-ar mai putea opera prin măsurători pragmatice, de vreme ce el se produce neîncetat, fenomenologic vorbind, se umple de conţinuturi sensibile, subiective. Spaţiul surprins de imaginaţie nu poate rămâne spaţiu indiferent, livrat măsurătorii şi reflexiei geometrului. El este trăit, nu în pozitivitatea sa, ci cu toată părtinirea imaginaţiei. În virtutea opticii metamorfozate prin viteză, lumea se transformă într-o posibilitate permanentă de senzaţie. În jocul formelor mentale constituite în ansamblul tehnicii, dinamismul noii plastici sparge spaţiul static tradiţional, prin sugerarea unor structuri temporale subtile datorate ritmului, exprimă articulaţia suprafeţelor cu ajutorul tonurilor, culorilor, liniilor, mai degrabă

130 apud Claude Pichois- Viteză şi viziune a lumii, Ed. Meridiane, Bucureşti, 1990, p.53. 131 apud Claude Pichois- op.cit., p.11.


264

decât prin constituirea unei figuri fixe. Este ceea ce Nicholas Schoffer numea soluţia „cromodinamică”132 de introducere a timpului în operele plastice: preocuparea legată de posibilităţile energetice ale parametrilor tradiţionali de expresie. După explorarea superficială şi penetraţia micro- şi macrocosmică, artistul ajunge la etapa ritmică a „condensării senzoriale”.133 Senzorial şi muzical, impresionismul le-a imputat nu întâmplător pictorilor romantici faptul că subiectele lor trăiau prea puţin în relaţie cu propriile experienţe vizuale, cu viaţa care-i înconjura. În linia metaforei mâinii- respectiv, raţiunea modelatoare- care e mai înceată ca ochiul, acesta din urmă prompt în a percepe efectele instantanee, poetica impresionistă inaugurează în istoria artei un fenomen de înstăpânire a văzului, cu toată infidelitatea şi mobilitatea sa. Un tablou impresionist tinde să inducă senzaţia de vertij că obişnuinţele ochiului s-ar fi anemiat, dar în acelaşi timp extinde endemic limitele sensibilităţii, educând astfel în racursi rafinarea optică. În cuvintele lui Degas: „Se poate întâmpla ca Frumosul de azi să fie ascuns, îngropat, concentrat...Poate că pentru a-l descoperi e nevoie de analiză, de o lupă, de ochi de miop, de procese fiziologice noi.” 134 Într-adevăr, impresionismul este o şcoală fondată, fiziologic vorbind, pe evoluţia simţului optic, iar din punct de vedere spiritual, pe libertatea acordată oricărui temperament, pe legitimitatea tuturor claviaturilor, tuturor privirilor. Noua tehnică menită a surprinde ansamblul realităţii în mişcarea sa se bazează pe efortul de a capta jocul fluid al luminii. Cum extensiunea este în primul rând un fenomen propriu atmosferei, explorările spaţiale, preocupare constantă a epocii, se concretizează în cazul impresioniştilor ca experimentare a virtualităţilor expresive ale luminii; condiţiile atmosferice devin adevăratul subiect al picturii. În „Gares Saint-Lazare”, Monet evocă trenul nu în mers, ci animat de o viteză potenţială, datorită tremurului atmosferei însufleţite de căldura înconjurătoare. Se ştie, orice suprafaţă încărcată de luminozitate posedă o forţă atractivă care intensifică ritmul structurilor, lumina funcţionând în acest sens ca un catalizator temporal. În 1895, Monet a pictat 20 de tablouri cu catedrala din Rouen în cele mai deosebite efecte de lumină, interesat doar de schimbarea luminilor şi nuanţelor de culoare sub care catedrala stăruia ca un punct de referinţă deja imaginar, surclasat de pura şi aproape gratuita încântare pentru vizibilul fugitiv. Descoperind în timp ce picta că aspectele luminii variau fără încetare, pictorul se hotărăşte să le fixeze în parte într-o serie de tablouri la care lucra pe rând, fiecare tablou urmând să redea un anume efect. El căuta să

132 Nicholas Schoffer- Noul spirit artistic, Ed. Meridiane, Bucureşti, 1973,p.27. 133idem,p.83. 134 John Rewald- Istoria impresionismului, Ed. Meridiane, Bucureşti,1974,vol.I,p.174.


265

realizeze în acest fel instantaneitatea, întrerupând lucrul la un anumit tablou de îndată ce efectul respectiv se modifica pentru a-l urmări în alt tablou, astfel încât să obţină impresia exactă a unui anumit aspect al naturii şi nu o imagine compozită. În evanescenţa lor, imaginile fugitive au desfăşurarea prin care, printr-o mişcare a pleoapelor, lumina trimite lucrurile pe retină. Şi dacă nu e un fragment coerent de lume, analog realului fizic, fiecare tablou constituie el însuşi o clipire, o ridicare sau o restrângere de pleoapă, o ”imensă retină exemplară”135. Similar pe undeva senzaţiei de trezire a primilor călători în automobilul în goană, impresionismul reprezintă un stadiu plastic de puritate şi delicateţe a privirii: curgând parcă printre pleoapele abia deschise, obiectele sunt mai întâi luminate, apoi pulverizate în atomi de lumină. Din percepţie în percepţie, pictorii ajung să descompună lumina solară în razele sale şi să-i recompună unitatea prin armonia generală a irizaţiilor. Departe de a forţa ochiul să se acomodeze solicitării corpurilor, această tehnică solicită, prin ricoşeu poetic, acomodarea realului la viziunea picturală. Implicit, se realizează o zdruncinare a deprinderilor vizuale ale privitorului, obligat să reflecteze asupra propriei capacităţi de vedere, dacă voia să realizeze optic diferenţierea culorilor şi a răsfrângerii luminii. În fond, se poate spune că impresionismul anticipează tendinţa picturii moderne de a autoreflexiviza văzul, deja derogat de privilegiul clarităţii, văz voalat, filtrat, manifestat ca tensiune în imagine. Pe de altă parte, faptul că la Degas, de pildă, rama intersectează obiectele în mod aproape ostentativ, vorbeşte despre caracterul întâmplător al limitei- argument în plus în sprijinul ideii că pictorii au început să reducă adâncimea spaţiului pictural, spre a experimenta în domeniul planităţii, în încercarea de a explora activ relaţiile spaţiale astfel că; după cum remarcă John Rewald, impresionismul este una din căile de acces către o “artă cinetică”136. Cu toate că beneficiază de o rafinată articulare psihologică ce-i liricizează experimentele optice, impresionismul nu depăşeşte totuşi stadiul de restrângere a mişcării la fluiditatea vibraţiilor luminoase, o reduce la anumite linii evanescente, la unduiri delicate, la deformarea corpurilor într-un mănunchi de transfigurări cromatice şi de irizări ce tind să se risipească între ele. El desface însă anamorfotic domeniul reprezentării palpabile, intuind faptul că înainte de a fi lungime, lăţime, înălţime, spaţiul este relaţie, senzaţie, sentiment, natura sa scapă pragmatismului fizic (oarecum în sensul observaţiei lui Heisenberg că domeniul de reprezentare al fizicii moderne rămâne de neintuit).

135 Jose Ortega y Gasset- Dezumanizarea artei, Ed. Humanitas, Bucureşti,1990,p.68. 136 John Rewald-op.cit.,p.233.


266

Această senzaţie este dusă la extrem de către mişcarea futuristă; faţă de fluiditatea impresionistă a privirii, futurismul instituie o ritmică agresivă, în virtutea căreia ochiul îşi arogă o tentativă prometeică de a cuprinde dinăuntru realitatea prin vizualizarea vitezei. Fără îndoială, şi estetica sa trebuie discutată în primă instanţă din perspectivă programatică- mişcare polemică, simptomatică, de bătălie culturală, născută din necesitatea de a identifica termenii progresului tehnic cu cei ai progresului uman. Este prima mişcare de avangardă cu un program teoretic consecvent şi relativ unitar, prima care violentează deliberat şi sistematic conştiinţa estetică a publicului, iar centrul său de greutate se deplasează clar în domeniul artelor figurative. Futurismul tematizează violent mişcarea, substituind sintezei, fie ea şi disolutivă, a impresionismului, o analiză mai rece a diferitelor stări şi poziţii ale părţilor care compun o realitate, astfel încât din reprezentarea stadiilor succesive ale gestului/deplasării să rezulte în faţa ochilor privitorului iluzia mişcării, aşa cum se va verifica ulterior în mecanismul cinematografului.( Că pictura tinde să reprezinte mişcarea este efectul „ideii-cinema”137 care, potrivit lui Waroquier, nu încetează să preocupe actul pictural şi care se împlineşte abia astăzi în film). Câteva concepţii bine delimitate ale futurismului sunt enunţate încă de la început, dintre care poate cel mai important se referă la tentativa explicită de a produce prin intermediul liniilor şi planurilor senzaţia ritmică a vitezei, a mişcării spasmodice şi a zgomotului asurzitor. În primul Manifest al Futurismului, la punctul 4 se proclamă apariţia unei noi frumuseţi a acestei lumi: ”frumuseţea vitezei”; o maşină de curse împodobită cu marile ei tuburi e declarată „mai frumoasă decât Victoria de la Samotrake”138. Fascinaţi de aparatul tehnic al civilizaţiei moderne, futuriştii savurează valorile vitale degajate din apanajele vieţii citadine. Eul- anti-psihologic- se construieşte prin percepţie, aşadar. Spre deosebire de sensibilitatea cvasi-epidermică şi fugitivă a impresioniştilor, futuriştii sunt arhitecţi grăbiţi de ritmuri. În urgenţa renunţării la retorică, la perspectivă (care se multiplică, se descentralizează sau rămâne strict indicativă), ei folosesc un procedeu tehnic analitic - pretext formal căruia-i este oferită o forţă de şoc, cel mai adesea prin culori stridente care dau imaginii o spectralitate expresionistă. (Printr-un efect paratactic similar, cinematograful expresionist german, din epoca de după război: Robert Wiene, Murnau, Fritz Lang, încearcă să spargă cadrele percepţiei normale şi să ofere lumii o viziune nouă, descoperind ritmuri sincopate sub influenţa unor pasiuni exacerbate sau a nebuniei...)

137 apud Rudolf Arnheim- op.cit.,p.245. 138 apud Mario de Micheli- Manifestul futurismului, Ed.Meridiane, Bucureşti,1979,p.14.


267

Dacă aşa-numita mitologie a vitezei, atât de adesea amintită în analizele de gen, s-ar justifica prin dorinţa de racordare la progresele citadine, tehnica pe care se bazează anamorfoza futuristă porneşte concret din intenţia de a crea o operă în stare să mobilizeze centrii senzoriali ai privitorului astfel încât să-i redea cât mai complet, fizic aproape, imaginea vizuală a deplasării. Asistăm la o curioasă inversiune de fond, prin care sensibilul, ca origine a operei, e deturnat înspre un nivel funciarmente abstract: schema constructivă a pânzelor e abstractă- formele geometrice- cerc, spirală, triunghi, şi organizarea lor în ordine determinată forţează imaginaţia privitorului să reducă la câteva elemente de bază imaginea corpului aflat în mişcare; automobilul nu mai e automobil, ci un conglomerat de cercuri (roţi) şi alte figuri geometrice ce tind spre aceeaşi direcţie. Cu alte cuvinte, maşina, ca obiect, cedează locul viziunii plastice asupra vitezei. Figurile se confundă cu peisajul într-o completă întrepătrundere de planuri. E o încercare de a identifica spaţiul cu mişcarea imaginii şi, implicit, de a relativiza durata efectuării ei. Într-o zonă convergentă cu vitalismul nietzscheean sau teoria bergsoniană a universului rotitor de imagini, mişcarea nu este însă cea a vectorului fizic, ci una proiectată în absolut- nu direcţionată, ci dilatatorie, angrenând toate direcţiile tabloului, dând forţă de expansiune imaginii centrale, pretextului realist ce mobilizează în desfăşurarea sa întreg mediul înconjurător. Năucitor efect de viteză: orice accent realist este pierdut, iar obiectele tind să se confunde cu spaţiul, sunt restrânse prin efecte perspectivale la o prezenţă nedefinită, învăluitoare. Boccioni introduce conceptul că în pictură obiectul nu trăieşte prin realitatea lui adevărată decât ca o rezultantă plastică între sine şi mediu, de aici „expansiunea corpurilor în spaţiu”. ”Noi concepem obiectul ca pe un nucleu (construcţia centripetă) din care pleacă forţe (linii/forme-forţă) care-l definesc în mediul înconjurător (construcţia centrifugă) şi îi determină caracterul esenţial”139. Din punct de vedere optic, pictura futuristă funcţionează ca spectaculoasă iradiere în planul suprafeţei, asociind efectul de „extindere în spaţiu” cu un „efect emoţional exploziv”140. În mod similar, sculptura dă impresia că înaintează în spaţiu; „Desfăşurarea unei sticle în spaţiu” de Boccioni conferă obiectului forţa iradiantă, potenţialul necesar pentru a-l integra în spaţiu; spirala imaginată în jurul axei sale sugerează desfăşurarea la infinit a rotirii sale. Fără îndoială, futurismul poate fi tradus simplist ca repetiţie de mişcări de picioare, braţe, figuri; e vorba însă de o surprindere aproape conceptualizată a formelor în nesfârşita manifestare a relativităţii lor. Efectul dinamic al unor

139 Grigore Arbore- Futurismul, Ed. Meridiane, Bucureşti, 1980,p.71. 140 Arnold Gehlen-op.cit.,p. 142.


268

asemenea deplasări nu depinde în primul rând de ceea ce ştie privitorul despre relaţia spaţială, ci este „corectă” din punctul de vedere al elementelor configuraţiei conceptuale. Astfel, pe de o parte, această dinamică fixează un reflex de sensibilitate, cu punctul originar în izolarea unei serii de experienţe vizuale concrete:” Totul se mişcă, totul aleargă, totul se roteşte rapid. O figură nu e niciodată stabilă în faţa noastră, ci apare şi dispare fără încetare. Prin persistenţa imaginii pe retină, lucrurile în mişcare se multiplică, se deformează, succedându-se ca nişte vibraţii în spaţiul pe care-l parcurg. Astfel, un cal în goană nu are patru picioare; are douăzeci, iar mişcările lor sunt triunghiulare”141. Pe de altă parte, acest reflex este transferat în concept de creaţie, în tehnică optică, înţeleasă ca o prelungire a ritmurilor pe care obiectele înseşi le imprimă asupra sensibilităţii umane. Impactul spectacular este incontestabil: futuriştii fac să pătrundă printre planurile şi volumele obiectelor, planurile şi volumele obiectelor înconjurătoare, într-o mişcare de volume şi suprafeţe în concurenţă vitală sintetică. În primul manifest futurist se scrie: „Corpurile noastre intră în divanurile pe care ne aşezăm, divanurile intră în noi, după cum tramvaiul care trece intră în case, care la rândul lor se năpustesc în tramvai contopindu-se cu acesta.”142 Ne aflăm foarte aproape de interpretarea bergsoniană dată mişcării: o disoluţie a lucrurilor, o eliberare de propria lor materialitate prin transformarea lor în lumină, senzaţie luminoasă, într-un curent turbionar de culori. Conceptul intuiţiei (ca unic mod de a cuprinde realitatea în complexitatea sa în mişcare), ca şi teoria duratei (realitatea interioară este devenire, dezvoltare) converg cu această afirmaţie plastică a necesităţii de a reda mişcarea continuă, precum şi cu acest refuz al fragmentarizării relaţiilor spaţio-temporale. Pentru Bergson, clipele duratei nu se succed liniar, unele după altele, ci se contopesc dinamic unele în altele, într-o succesiune fără exterioritate reciprocă; esenţa duratei nu poate fi cunoscută din afară, ci prin instalare simpatetică în fluxul său de tendinţe divergente. Futurismul îmbină inextricabil senzaţia cu reflecţia, cu accent mai puternic asupra celei din urmă, fapt simptomatic de altminteri pentru toate modalităţile plastice ale începutului de secol, a căror estetică e determinată de un program artistic conştient elaborat, aproape propagandistic ( Manifestul tehnic al picturii futuriste apare în 1910, chiar înainte de a fi realizată prima pictură cu adevărat futuristă), forţând aproape cibernetic efectul scontat în spectator. În orice caz, mentalitatea cinetistă, de acum încetăţenită ca poetică oficială, va duce la perceperea obiectului estetic ca operă deschisă, bazată pe

141 Mario de Micheli-op.cit.,p.44. 142 idem,p.57.


269

anamorfoze - deformări perpetue ale structurii de bază şi stări de re-creare perpetuă. Lucrând stroboscopic, prin fuga între obiecte vizuale asemănătoare ca aspect şi funcţie în totalitatea câmpului, dar diferind printr-o anumită trăsătură perceptuală - amplasarea, mărimea, forma - atât impresionismul, cât şi futurismul practică, în tonuri diferite, un demers muzical, intuind că natura lumii exterioare şi interioare nu poate fi redată decât în termenii unei diagrame a forţelor. Topografierea funcţională şi simbolică a realului ia înfăţişarea unei operaţiuni simili-fenomenologice de dezvăluire, în sensul său cel mai profund de repraesentatio, de punere în imagine; prin metamorfozele vizibilităţii, ochiul se pune treptat de acord cu ceea ce Heidegger numea irumpere a nemăsuratului: „Pretutindeni îşi face apariţia nemăsuratul, care nu e vidul nesfârşit al doar-cantitativului, ci acela prin care cantitativul devine o calitate proprie,un mod aparte al mărimii”143. Adriana Stan Cercetător ştiinţific, Fundaţia Cultural-Ştiinţifică Mercur, Cluj-Napoca Colaborator al Institutului pentru Dezvoltare Umană şi Comunitară, Delphy, Cluj-Napoca

143 Martin Heidegger- Originea operei de artă,Ed.Univers, Bucureşti,1982,p.77.


270

BIBLIOGRAFIE

1.Arbore, Grigore- Futurismul, Ed. Meridiane, Bucureşti, 1980.

2. Arnheim, Rudolf-Arta şi percepţia vizuală, Ed.Meridiane, Bucureşti,1979.

3.Gehlen, Arnold-Imagini ale timpului, Ed. Meridiane, Bucureşti, 1974.

4.Heidegger, Martin-Originea operei de artă, Ed. Univers, Bucureşti, 1982.

5.De Micheli, Mario- Manifeste revoluţionare.Manifestul futurismului, Ed.Meridiane, Bucureşti,1979.

6. Ortega y Gasset, Jose-Dezumanizarea artei, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2000.

7.Pichois, Claude- Viteză şi viziune a lumii, Ed. Meridiane, Bucureşti, 1990.

8. Rewald, John- Istoria impresionismului, Ed. Meridiane, Bucureşti, 1974.

9. Schoffer, Nicholas- Noul spirit artistic, Ed. Meridiane, Bucureşti, 1973.


271

Solidaritatea oamenilor şi fidelitatea lor faţă de viaţă şi de umanitate este un alt principiu comun care trebuie să prevaleze întotdeauna asupra particularismelor. Orice dragoste adevărată pentru o altă persoană are o calitate intrinsecă: fiindcă eu iubesc în altul nu numai individul, ci umanitatea întreagă, sau pe Dumnezeu însuşi, cum ar spune-o un creştin sau un evreu. Erich Fromm


272

SOCIOLOGUL CLUJEAN GEORGE EM.MARICA ŞI SATUL ROMÂNESC

Ceea ce contează astăzi nu este diferenţa dintre cei care cred şi cei care nu cred,

ci deosebirea dintre cei preocupaţi şi cei indiferenţi. Abatele Pire

Em. Marica (1904-1982), odinioară profesor de sociologie la Universitatea ”Regele Ferdinand” şi apoi cercetător la Sectorul de filosofie şi sociologie al Filialei Cluj a Academiei Române s-a preocupat constant de problemele sociologice ale satului românesc. Ca profesor a publicat, între altele, „Satul ca structură psihică şi socială” (curs litografiat in 1948 şi republicat sub îngrijirea lui Andrei Negru la Fundaţia Culturală Română în 2003), „Încercare de definiţie a satului”(apărut în 1942 şi republicat în „Studii Sociologice” de către Gheorge Cordoş şi Traian Rotariu în 1997). Investigaţiile rurale de teren s-au concretizat în studiul Satul ardelean(1944). În ultimele decenii profesorul Marica a participat la o serie de cercetări ale satului în judeţele Sălaj, Cluj, Satu-Mare, astfel încât se poate spune că opiniile sale despre sat se bazează atât pe literaturii de specialitate (sociologia rurală), cât şi pe contactul nemijlocit cu satul românesc. După cum se indică şi în titlu, studiul Încercare de definiţie a satului pune dintru început problema fundamentală a definirii satului. Mai întâi George Em. Marica se ocupă de criteriile ştiinţifice, logice şi metodologice ale unei asemenea operaţiuni. Drapt urmare definirea satului trebuie să aibă un caracter complex, sintetic apelând la o serie de factori determinanţi care trebuie să fie prezentaţi într-o ordine firească şi anume: a)„ stratul de factori exteriori-materiali”; b)„ stratul de factori interiori-spirituali”. Cele două tipuri de factori se influenţează reciproc în condiţiile în care factorii materiali (geografici şi economici) constituie stratul de „factori explicativi de bază”¹ influenţând şi stratul de factori spirituali, sociologici şi ideologici. Astfel, în formularea autorului „structura materială determină modul de a fi al relaţiilor sociale şi al sufletului colectiv”². Relaţia este şi inversă: factorii sociologici şi ideologici influenţează şi la rândul lor factorii naturali-materiali. Complexitatea acestei situaţii este exemplificată de către autorul studiului pe de o parte prin aceea că „ determinaţia mai mare a mediului natural ca şi ocupaţia agricolă explică în bună măsură anumite trăsături ale spiritului rural cum ar fi: apropierea mai mare de natură, concepţia sa mai metafizică, sociabilitatea spontană mai pronunţată”, iar pe de altă parte factorii spirituali (felul de a fi al sufletului rural) „determină la rândul lor raportul ruralului cu natura”³. În realitate, cele două serii de factori (poate că ar fi fost de preferat o


273

utilizare mai nuanţată a noţiunii de „factori determinanţi”), au o însemnătate constitutivă identică pentru viaţa socială ele fiind numai două perspective asupra aceleiaşi realităţi sociale. În sfârşit, satul trebuie să fie definit, într-o înţelegere structurală ca totalitate, subliniindu-se unitatea laturilor –„straturilor” sale. În acest punct al analizei, facem o trimitere la concepţia lui D. Gusti despre cadrele (cosmic, biologic, psihic şi istoric) şi manifestările (economice, spirituale, etico-juridice şi politico-administrative) caracteristice vieţii socio-umane (cu aplicaţie la mediul rural), invocându-se şi legea paralelismului sociologic („cadrele şi activităţile vieţii sociale nu pot fi reduse unele la altele, ele există paralel şi se influenţează reciproc” 4). La D. Gusti teoria despre cadrele şi manifestările vieţii sociale ca şi legea paralelismului sociologic este destinată cercetărilor monografice de teren. La G. Em. Marica analiza factorilor exteriori-materiali şi interiori-spirituali între care constată o „acţiune paralelă” 5, are un mai pronunţat caracter teoretic atât ca origine (literatura de specialitate universală şi autohtonă) cât şi ca finalitate (abordarea teoretică a satului). În continuare George Em. Marica se ocupă de factorii constitutivi şi determinanţi naturali-materiali. Punctul de plecare al consideraţiilor sale îl constituie teza că satul este o unitate, adică „o formaţie socială cu viaţă proprie, relativ independentă de indivizii ce o alcătuiesc”, indivizi care, interdependenţi alcătuiesc un „tot”. Această unitate ar fi genul proxim al definiţiei satului. Diferenţa specifică se originează în întrebarea „ce fel de unitate este el”? De aici comparaţia, respectiv distincţia care se face între sat şi oraş şi care se întâlneşte aproape la fiecare pas, atât în Încercare de definiţie a satului cât şi în Satul ca structură psihică şi socială. Mai întâi asemănările: atât satul cât şi oraşul sunt unităţi determinate de natura geografică. Deosebirea provine din faptul că satul resimte în mai mare măsură influenţa naturii decât oraşul care, la rândul său, infuenţează în mai mare măsură natura decât satul (este citat W.Sombart). Apoi, cu toate că etnicul nu este constitutiv pentru „satul în sine”, el are mai multe legături cu satul decât cu oraşul acesta din urmă având o populaţie mai mobilă şi mai cosmopolită. Un alt element al diferenţei specifice a satului faţă de oraş îl constituie omogenitatea mai pronunţată a satului explicabilă prin omogenitatea economică a ţăranilor a căror ocupaţie de bază este agricultura (comparativ cu diversitatea socio-profesională mai pronunţată a oraşului - n.n.). Referindu-se la factorii constitutivi şi determinanţi sociali, G. Em.Marica analizează mai întâi volumul, densitatea, mobilitatea şi omogenitatea satului. Cu această ocazie constată că satul având o populaţie mai puţin numeroasă, se caracterizează prin existenţa unor relaţii interpersonale mai strânse. Lipsa de


274

densitate şi slaba mobilitate a locuitorilor săi, omogenitatea superioară a satului se datorează atât structurii sale etnice cât şi economice şi profesionale mai unitară; sub raport psiho-social autorul remarcă asemănarea mai mare decât la oraş a locuitorilor unui sat din punctul de vedere al limbii, religiozităţii, opiniilor, moravurilor şi normelor de conduită. Pentru a răspunde la întrebarea privitoare la aspectul central al sociabilităţii rurale (cum se leagă şi se grupează indivizii între ei), G. Em. Marica reia problema unităţii satului şi a naturii acestei unităţi. Satul este o „unitate durabilă” iar consecinţa durabilităţii vieţii lui sociale este apariţia unei „ordini sociale” între factorii ordonatori fiind tradiţiile, obiceiurile, regulile sociale, conducerea (fie individuală, fie colectivă – „sfatul bătrânilor”). Această unitate nu este realizată printr-un act conştient şi voluntar ci prin comunitatea de viaţă tradiţională; structura socială nu are un scop conştient (este „nefinală”); este o unitate primară (este citat Cooley) – toţi locuitorii unui sat se cunosc şi sunt în contact personal; ei alcătuiesc o „formaţie socială totală”, „bine integrată, dominată de un spirit colectiv”, până la un punct o comunitate de viaţă „hotărâtoare pentru formaţia socială şi idealurile sociale ale membrilor săi”6. „Unitatea totală” se datorează faptului că ea se întreţine pe sine din ea însăşi, caracterizându-se prin autonomie (poate să trăiască, la nevoie, prin mijloace proprii). Această autonomie se referă nu numai la aspectele biologice şi economice ale vieţii, ci, în bună măsură, şi la spectele vieţii spirituale, normele de gândire şi acţiune fiindale satului. Factorii constitutivi şi determinanţi socio-spirituali ai satului se definesc în concepţia lui Marica printr-o serie de standarduri de conduită, de valori şi norme care îi condiţionează specificul. Valorile spirituale specifice satului sunt: tradiţia („dominaţia obiceiurilor şi normelor moştenite, [...] dominaţia trecutului asupra prezentului” 7) dar şi rutina şi inerţia; de asemenea dominantă în viaţa satului este mentalitatea mistico-mitico-religioasă; tot de tradiţie ţine şi „conformismul social” („manifestările individului nu trebuie să se abată de la canoanele colective, care sunt intangibile tocmai în virtutea faptului că au fost şi ale înaintaşilor”8); „individualismul ţăranilor care se asociază pe bază de relaţii spaţiale (vecinătatea) şi de rudenie (familia, neamul) factorii sufleteşti care condiţionează asocierea sunt: nevoia, tradiţia, obişnuinţa, rutina. Relativ la natura sociabilităţii şi a spiritului rural G. Em. Marica prezintă ca aparţinând satului (spre deosebire de oraş), caracterul mai intim, mai direct, mai personal şi mai durabil al vieţii sociale rurale, simplitatea ei precum şi sinceritatea (ca autenticitate şi naturalism), profunzimea şi complexititudinea legăturilor dintre săteni. Desigur, G. Em. Marica are în vedere, în studiile sale în primul rând satul tradiţional. Este satul despre care marea majoritate a cercetătorilor săi (oameni de ştiinţă, scriitori, filosofi) s-au pronunţat nu numai elogiativ, dar şi cu o


275

evidentă notă de idealizare. Ţinând seama la o asemenea tradiţie de abordare a satului omul de ştiinţă clujean atrage atenţia asupra de pericolului absolutizării aspectelor idealizante şi paseiste ale acestei tradiţii. Mai mult, în acord cu realităţile rurale contemporane, el recunoaşte că „zilele satului – ale satului autentic - [sic!] sunt numărate” 9. Iar verdictul în această problemă aparţine unui proces ireversibil – urbanizarea. În finalul studiului său, sintetizând coonsideraţiile anterioare G. Em. Marica propune următoarea definiţie a satului – poate cea mai completă şi mai complexă din literatura sociologică românească: „satul este o unitate cu bază geografică, cu o populaţie agricolă şi puţin numeroasă, dar deasă, sedentară şi omogenă, o unitate durabilă, puţin diferenţiată şi stratificată, însă bine integrată, o uniatate nevoluntară şi nefinală (chiar o comunitate de viaţă), o unitate primară şi totală (adică o unitate completă fără să fie complexă, ci relativ simplă şi o unitate autonomă, mai bine zis autarhă), determinată de tradiţie, care explică în mare măsură fixitatea sa, iraţionalismul motivaţiei sociale şi conformismul social puternic ce domneşte la săteni, ca şi felul de a fi rutinar al societăţii lor, caracterizează prin predominarea raporturilor personale, intime, directe, totale, etc. Se pot aduce precizări şi mai departe, determinând ce fel de unitate e satul, în mod obişnuit. Indiferent care din clasificările de unităţi o adoptăm, fie pe aceea care găseşte numai două tipuri de unităţi (masă şi grupă), fie pe aceea a lui Wiese care găseşte trei tipuri (masă, grupă, corporaţie) sau pe aceea mai recentă a lui Gurvitch, care distinge tot trei tipuri (masă, comunitate – corespunde „grupei” lui v. Wiese – şi comuniune), putem spune că satul e în genere o grupă. El ia uneori şi caracterul de masă sau comuniune, dar acestea sunt cazuri excepţionale; în mod obişnuit satul e o grupare” ¹0. Studiul Satul Ardelean fructifică investigaţiile seminarului de sociologie al Universităţii din Cluj în iulie 1943 în comuna Râu Bărbat, plasa Pui, judeţul Hunedoara. Odată cu aceste investigaţii respectiv cu sinteza rezultată, George Em. Marica aplică la realitatea localităţii cercetate (şi prin extensie la satele şi zona învecinată) elementele principale ale definiţiei satului. Punctul de plecare este concepţia satului ca unitate, atât a proceselor sociale care îl caracterizează în interior cât şi a raporturilor cu alte colectivităţi (în exterior). Abia în al doilea rând cercetarea condusă de Marica s-a interesat de “condiţionările vieţii sociale” (geografia, biologia şi istoria satului respectiv de credinţe şi folclor sau fenomenele de cultură legate de fenomenele sociale). Cu o excepţie: problemele de psihologie socială -“dată fiind intima conexiune între aspectul social şi cel psihic”¹¹. În continuare şi concretizarea suportului teoretic din Încercare de definiţie a satului, Marica tratează, în specificitatea locală a lor, notele care, în concepţia sa, definesc satul: 1. “unitatea sătească”; 2.


276

diferenţirea socială şi profesională “(care este mai mică la sat decât la oraş); 3. subunităţile săteşti cele mai importante (cătunele, cetele, întovărăşirile, sectele, familiile rurale); 4. raportul satului în cauză cu late sate, cu oraşul şi cu statul, şi pe lângă acestea, problemele demografice, aspectele cultural-spirituale, credinţele magice, descântecele, folclorul. Similar opiniilor din lucrarea Spiritul ardelean (publicată postum) autorul constată că Transilvania este, în general, provincia cea mai “ridicată”, mai civilizată şi mai urbanizată a spaţiului românesc. Realitatea rurală observată la nivelul comunei Râu Bărbat reclamă în opinia sa extinderea cercetării la scara localităţilor limitrofe şi a regiunii. Un alt element care defineşte satul ardelean este raportul autorităţilor române cu minorităţile etnice, influenţele reciproce ale acestora de unde şi diversitatea şi originalitatea culturală a provinciei. În cursul intitulat Satul ca structură psihică şi socială, “unitatea sătească”, trăsăturp definitorie a satului, este condiţionată de următoarele attribute specifice constitutive: vecinătatea, comuniunea de interese economice, viaţa şi experienţa comună, asemănarea credinţelor religioase şi magice respectiv “unitatea religioasă (dată de conţinutul credinţei şi ceremonialul ca formă exterioară a ei), “conformismul sufletesc”, dimensiunea spaţială mai redusă (faţă de oraş), continuitatea şi stabilitatea mia mare. Deşi valoarea acestor factori explicativi este inegală, numai luate împreună se poate accede la o explicaţie “mulţumitoare” a unităţii săteşti. Ca unitate satul este: 1. o unitate integrată, 2. o comunitate cu bază naturală, 3. o unitate în care asocierea se face “în virtutea proximităţii spaţiale a oamenilor (vecinătatea); 4. o asociaţie nevoluntară şi în general nefinală (adică fără scopuri prestabilite), şi, ca atare mai durabilă (în acest aspect, afirmă autorul, satul este asemănător oraşului); 5. o comunitate de viaţă deoarece îl cuprinde pe om “în întregime”; o “comunitate primară” (adică primordială, ci o puternică influenţă asupra idealurilor şi orizonturilor sale; 7. o “asociaţie primară, de ordin inconştient-tradiţional (“deodată cu omul”, “o formaţiune socială universal-umană”, o unitate constitutivă de socialitate” pentru că asigură individului “prima şi cea mai complexă experienţă de viaţă socială organizată, formând natura sa socială şi punându-I la dispoziţie idealurile collective”¹²); 8. un “grup primar” în care date fiind provenienţa socială şi controlul colectivităţii asupra tuturor valorilor, interesele individului sunt subordonate interesului social; 9. o “unitate totală” în care poate trăi ca şi naţiunea, în mai mare măsură ca şi familia, “în sine şi pentru sine”spre deosebire de oraş care nu poate să existe rupt de restul ţării; 10. o “unitate puţin diferenţiată şi stratificată”¹³ individualizată prin omogenitatea structurii sale sociale. Dacă în 1944 în lucrarea Încercare de definiţie a satului, George Em. Marica fusese tentat, după afirmaţia proprie să considere satul drept o “unitate închisă”, în 1948, în Satul ca structură psihică şi


277

socială revine asupra opiniei anterioarearătând că atributul de “unitate închisă” presupune “acel tip de societate care condiţionează admisibilitatea în sânul ei de anumite criterii (stagiu, naştere, avere, cultură, etc.”¹4- ceea ce nu aparţine oraşului. Referitor la “organul satului” (un centru cu funcţii “iniţiatoare şi ordonatoare”), George Em. Marica face distincţie între “satul vechi” caracterizat în privinţa conducerii prin “simplitate” atât în ceea ce priveşte compoziţia cât şi funcţionarea) şi satul contemporan (la 1948) definit prin anumite funcţiuni de stat precum primarul, notarul, etc. Cu toate acestea în conducerea satului un rol deosebit revine, mai departe, tradiţiei şi moravurilor.

Mergând pe linia diferenţei specifice a satului în raport cu oraşul, George Em. Marica apreciază că relaţiile de la ţară, condiţionate fiind de dimensiunea mai mică a satului respectiv de numărul mai restâns al locuitorilor săi, relaţiile interumane sunt, faţă de oraş: mai directe şi mai primare, mai personale, mai puţin diverse dar mai solide, mai puţin superficiale (cuprind întrega personalitate a omului). În sat, alături de procesele asociative, cât şi acelea disociative (distincţia este preluată de la L. v. Wiesse) sunt în mare parte mai “şterse” decât la oraş, îndeosebi primele faze, elementare (izolarea, contactul, suportarea) recpectiv fenomenele mai complicate (concurenţa, opoziţia, conflictul). Relaţiile predominante în mediul sătesc sunt asimilarea şi unirea, (aceasta din urmă fiind mai organică şi mai spontană decât la oraş). Există o bază naturală a relaţiilor din interiorul satului, rudenia; totodată un rol cu deosebire important revine vecinătăţii; nu sunt ignorate relaţiile tradiţionale precum “rudenia spirituală” (naş-fin), “frăţia de cruce” (prietenia). În fine, relaţiile interumane ale satului se realizează ca relaţii “indivizi ca membri ai comunităţii şi nu ca indivizi ca atare”.¹5 În concluzie putem afirma că studiile teoretice ale profesorului George Em. Marica asupra satului (acela românesc în general şi ardelean în special) având ca interes fundamental definirea satului, se caracterizează prin: 1. temeinicie şi rigurozitate (sociologul clujean a frecventat autoriicei mai autorizaţi în materie de sociologie generală şi rurală, în plan universal Cooley, Thomas şi Znaniecki, L. V.Wiesse, Sorokin, Zimermann şi Galpin, ş.a. iar din spaţiul românesc D. Gusti şi Şcoala monografică de la Bucureşti, E.Speranţia, etc.); 2.un raport fertil între aspectele generale ca aspecte generale ale definiţiei şi aspectele particulare ca expresie a interesului pentru ruralul românesc; 3. abordarea complexă, multilaterală şi dialectică a fenomenului rural ceea ce oferă demersurilor sale profunzime şi notorietate; 4. detaşarea de viziunea tradiţională şi tradiţionalistă caracterizată prin ceea ce s-ar putea numi „romantism rural” şi acreditarea necesităţii innovării prin urbanizare a satului,


278

etc. prin toate acestei studiile profesorului Marica despre sat, având în centru, ca o coloană vertebrală, sunt valoroase şi astăzi pentru înţelegerea satului românesc de odinioară, a istoriei lui moderne şi contemporane dar şi pentru înţelegerea necesităţii schimbării satului în acord cu modernizarea societăţii româneşti. Şi cu toate că investigaţiile iniţiate şi conduse de către Dimitrie Gusti au devenit repere clasice ale sociologiei (rurale) româneşti, contribuţiile sociologului clujean George Em. Marica aduc o notă personală, îndeosebi în plan teoretic atât ca urmare a cunoaşterii surselor europene şi americane ale acestei teme, cât şi a constatărilor de teren şi interpretărilor personale ale acestora. Drd. Mihai Vasile Cucerzan Universitatea Babeş-Bolyai, Facultatea de Sociologie şi Asistenţă socială Colaborator, Insitutul pentru Dezvoltare Umană şi Comunitară, Delphy, Cluj-Napoca


279

TRIMITERI:

1. George Em. Marica, Încercare de definiţie a satului, în vol. Studii Sociologice, Studiu introductiv, notă asupra ediţiei, lista pricipalelor lucrări şi selecţia textelor de Gheorghe Cordoş Traian Rotariu, Centrul de Studii Transilvane, Fundaţia Culturală Română, Cluj-Napoca, 1997, p.142

2. Ibid. p. 143 3. Ibid. p. 172 4. Dimitrie Gusti şi Traian Herseni, Elemente de sociologie, ed. a V-a (revăzută),

Edit. „Cartea Românească”, Bucureşti, 1940, p. 296 5. George Em. Marica, op. cit., p.150 6. Ibid. p. 159 7. Ibid. p. 163 8. Ibid. p. 165 9. Ibid. p. 171 10. Ibid. p. 172 11. George Em. Marica, Satul ardelean, op.cit. p.297 12. Id. Satul ca structură psihică şi socială, ediţie îngrijită, prefaţă, notă asupra

ediţiei, indice de autori de Andrei Negru, Edit. „Argonaut”, Cluj-Napoca, 2004, p.206

13. Ibid. p. 219 14. Ibid. p. 216 15. Ibid. p. 228


280

Cercetarea şi cunoaşterea ştiinţifică nu e un scop în sine, ci un mijloc eficient pentru îmbunătăţirea continuă a condiţiei umane, colective şi individuale, de ameliorare a vieţii cotidiene a marilor grupuri de oameni, de ridicare a nivelului lor de înţelegere şi utilizare conştientă a legilor obiective de dezvoltare a naturii şi societăţii. Petru Pânzaru


281

ANALIZA GRADULUI DE ÎNDATORARE AL FIRMELOR DIN MUNICIPIUL CLUJ NAPOCA CU AJUTORUL PROGRAMULUI

STATISTIC SPSS

Cel mai sărac om este nu cel fără nici un ban, ci acela fără nici un vis.

John Salmela INTRODUCERE

Cercetarea presentată în articolul de faţă a fost realizata in perioada 01.03.2006 – 01.06.2006 de Andronie Cristina , Bogdan Ovidiu , Dragomir Codruta si Mocan Luminita .

Scopul cercetarii : masurarea gradului de indatorare al firmelor din Mun. Cluj Napoca

Metodologie de esantionare : Volumul esantionului a fost de 90 de firme clujene dintr-un total volum al

populatiei de 6000 de firme Metoda de esantionare folosita a fost esantionare simpla aleatoare pe baza

situatiilor financiare ale firmelor publicate pe paginile web ale Registrului Comertului si a Ministerului Finantelor.

Pasul mecanic : 60 Restrictii : firma nu are publicate situatiile financiare Variabilele utilizate in aceasta cercetare sunt urmatoarele: 1.Anul infiintarii: variabila de timp , cantitativa 2.Capitalul social : variabila atributiva , cantitativa , discreta 3.Domeniul de activitate : variabila atributiva calitativa 4.Nr de angajati : variabila atributiva , cantitativa continua 5.Cifra de afaceri : variabila atributiva cantitativa discreta 6.Venituri totale : variabila atributiva cantitativa discreta 7.Cheltuieli totale : variabila atributiva cantitativa discreta 8.Profit sau pierdere ?: variabila atributiva calitativa 9.Rezultatul exercitiului : variabila atributiva cantitativa discreta 10.Tip de impozit platit : variabila atributiva calitativa 11.Datorii totale : variabila atributiva cantitativa discreta 12.Active curente : variabila atributiva cantitativa discreta 13.Active totale : variabila atributiva cantitativa discreta 14.Capitaluri proprii : variabila atributiva cantitativa discreta 15.Rentabilitatea : variabila atributiva cantitativa discreta


282

16.Lichiditatea : variabila atributiva cantitativa discreta 17.Solvabilitatea : variabila atributiva cantitativa discreta 18.Gradul de indatorare : variabila atributiva cantitativa discreta 19.Aprecierea gradului de indatorare : variabila atributiva calitativa ANALIZA SI PRELUCRAREA DATELOR ANALIZA UNIVARIATA A.VARIABILE CALITATIVE 1.tabele de frecventa 2.grafice B.VARIABILE ORDINALE 1.tabele de frecventa 2.grafice 3.parametri 4.testarea unei proportii : testul BINOMIAL 4.testarea uniformitatii : testul HI PATRAT C.VARIABILE CANTITATIVE 1.tabele de frecventa 2.grafice 3.parametri 4.testarea semnificatiei mediei : testul T 5.testarea normalitatii distributiei ANALIZA BIVARIATA A. ANALIZA DINTRE DOUA VARIABILE CALITATIVE B. ANALIZA DINTRE DOUA VARIABILE CANTITATIVE C.ANALIZA DINTRE VARIABILE CANTITATIVE SI CALITATIVE I.ANALIZA UNIVARIATA A.VARIABILE CALITATIVE : • Tip de impozit platit • Profit si pierdere


283

Tabele de frecventa si grafice Frequency Table profit sau pierdere?

Frequency Percent Valid Percent

Cumulative Percent

Valid Pierdere 24 26,7 26,7 26,7 profit 66 73,3 73,3 100,0

Total 90 100,0 100,0 Bar Chart

profit sau pierdere?


profitpierdere

Freq

uenc

y

70

60

50

40

30

20

10

0

Majoritatea firmelor chestionate (73,3 %) au inregistrat profit iar restul de

26,7 % au inregistrat pierdere.

Frequency Table tip de impozit platit Frequency Percent Valid

Percent Cumulative Percent

Valid imp pe profit

33 36,7 36,7 36,7

imp pe venit microintreprindere

57 63,3 63,3 100,0

Total 90 100,0 100,0


284

Bar Chart

tip de impozit platit


imp pe venit microinimp pe profit

Freq

uenc

y

60

50

40

30

20

10

0

Dintre firmele chestionate 36,7 % platesc impozit pe profit iar 63,3 %

platesc impozit pe venitul microintreprinderilor. Incepand cu anul 2007 toate firmele vor plati impozit pe profit conform Noului Cod Fiscal.

B.VARIABILE ORDINALE : • Domeniul de activitate • Anul infiintarii • Aprecierea gradului de indatorare • Nr de angajati • Profit ? Tabele de frecventa si grafice


285

Frequency Table anul infiintarii

Frequency

Percent Valid Percent

Cumulative Percent

Valid

1991 10 11,1 11,1 11,1

1992 7 7,8 7,8 18,9 1993 4 4,4 4,4 23,3 1994 6 6,7 6,7 30,0 1995 2 2,2 2,2 32,2 1996 1 1,1 1,1 33,3 1997 3 3,3 3,3 36,7 1998 5 5,6 5,6 42,2 1999 2 2,2 2,2 44,4 2000 4 4,4 4,4 48,9 2001 8 8,9 8,9 57,8 2002 11 12,2 12,2 70,0 2003 15 16,7 16,7 86,7 2004 12 13,3 13,3 100,0 Total 90 100,0 100,0

Bar Chart

anul infiintarii

anul infiintarii

20042003

20022001

20001999

19981997

19961995

19941993

19921991

Perc

ent

20

10

0


286

Firmele chestionate s-au infiintat intre anii 1991-2004. Se observa ca cele mai multe firme chestionate au fost infiintate in ultimii 4 ani.

Frequency Table domeniu activitate Freque

ncy Percent Valid

Percent Cumula

tive Percent

Valid comert 35 38,9 38,9 38,9 servicii 44 48,9 48,9 87,8 product

ie 11 12,2 12,2 100,0


domeniu activitate

12,2%

48,9%

38,9%

productie

servicii

comert

Firmele chestionate isi desfasoara activitatea in trei mari domenii : productie

, servicii si comert. Din graficul de mai sus se poate observa ca 48,9 % din firme presteaza servicii , 38, 9 % realizeaza venituri din comert iar 12,2 % au ca domeniu de activitate productia.


287

Frequency Table Angajati Freque

ncy Percent Valid

Percent Cumula

tive Percent

Valid 1-10 78 86,7 86,7 86,7 10-20 7 7,8 7,8 94,4 20-30 2 2,2 2,2 96,7 40-50 1 1,1 1,1 97,8 >50 2 2,2 2,2 100,0 Total 90 100,0 100,0 Bar Chart

angajati

angajati

>5040-5020-3010-201-10

Perc

ent

100

80

60

40

20

0

Majoritatea firmelor chestionate au pana la 10 angajati . Se poate observa la

analiza variabilei “tip de impozit platit “ ca 63,3 % din firme platesc impozit pe venitul microintreprinderii , una dintre conditiile de incadrare in aceasta categorie fiind ca nr de angajati sa nu depaseasca cifra 9.


288

Frequency Table aprecierea gradului de indatorare Freque

ncy Percent Valid

Percent Cumu

lative Percent

Valid foarte slab

7 7,8 7,8 7,8

slab 20 22,2 22,2 30,0 mediu 32 35,6 35,6 65,6 bun 21 23,3 23,3 88,9 foarte

bun 10 11,1 11,1 100,0


aprecierea gradului de indatorare


foarte bunbunmediuslabfoarte slabPe

rcen

t

40

30

20

10

0


289

Firmele chestionate au gradul de indatorare mediu (cele mai multe 35,6 %). Parametri Frequencies Statistics

anul infiintarii

domeniu activitate

angajati aprecierea gradului de indatorare

N Valid 90 90 90 90 Missing 0 0 0 0 Mean 1998,64 1,7333 1,2778 3,0778 Median 2001,00 2,0000 1,0000 3,0000 Mode 2003 2,00 1,00 3,00 Std. Deviation

4,739 ,66704 ,91219 1,10390

Variance 22,456 ,44494 ,83208 1,21860 Skewness -,471 ,363 4,139 -,003 Std. Error of Skewness

,254 ,254 ,254 ,254

Kurtosis -1,388 -,757 17,840 -,601 Std. Error of Kurtosis

,503 ,503 ,503 ,503

Minimum 1991 1,00 1,00 1,00 Maximum 2004 3,00 6,00 5,00 Percentiles 25 1994,00 1,0000 1,0000 2,0000 50 2001,00 2,0000 1,0000 3,0000 75 2003,00 2,0000 1,0000 4,0000

Mediana Valoarea mediana ne imparte variabila in 2 parti egale . Anul infiintarii : 45 din firmele chestionate sunt infiintate in

intervalul1991-2001 , iar restul au infiintate dupa anul 2001. Modala Valoarea modala ne arata unde se inregistreaza cele mai multe frecvente. Nr de angajati : cele mai multe firme au nr de angajati intre 1-10. Quartile Valorile quartile ne impart variabila in 4 parti egale.


290

Anul infiintarii : 25 % din firmele chestionate sunt infiintate in intervalul 1991-1994, 50 % sunt infiintate intre 1991-2001 , 75 % sunt infiintate intre 1991-2003, iar restul pana in anul 2004.

Asimetria Asimetria ne arata modul cum se distribuie variabila pe orizontala fata de

valoarea medie. Aprecierea gradului de indatorare : valoarea coeficientul de asimetrie

este -0,003 .Aceasta inseamna ca repartitia studiata este foarte usor asimetrica la dreapta fata de valoarea medie. Acelasi

lucru il putem observa si din graficul de mai jos.


5,04,03,02,01,0


Freq

uenc

y

40

30

20

10

0

Std. Dev = 1,10 Mean = 3,1

N = 90,00

Boltirea Boltirea ne ajuta sa comparam cum se distribuie pe verticala repartitia

studiata fata de valoarea medie. Nr de angajati : valoarea coeficientului de aplatizare este +17,84 . Aceasta

inseamna ca distributia noastra este foarte aplatizata , serie platicurtica. Acest lucru se poate vedea si din graficul de mai jos. Aplatizarea se datoreaza faptului ca majoritatea firmelor au intre 1-10 de angajati iar restul (procente foarte mici) au angajati cuprinsi intre alte intervale.


291

angajati

6,05,04,03,02,01,0

angajati

Freq

uenc

y100

80

60

40

20

0

Std. Dev = ,91 Mean = 1,3

N = 90,00

Testarea semnificatiei unei proportii : Testul Binomial Profit ? Formulam ipoteza nula H0 : cei care au raspuns da (inregistreaza profit) sunt in proportie de 70 %. H1 : cei care au raspuns da (inregistreaza profit) difera semnificativ de

aceasta proportie. NPar Tests Binomial Test Categor

y N Observ

ed Prop. Test

Prop. Asymp.

Sig. (1-tailed)

profit sau pierdere

Group 1

da 66 ,7 ,7 ,283

Group 2

nu 24 ,3

Total 90 1,0 a Based on Z Approximation.


292

Ca urmare a acestui test am obtinut un sig de 0.283 > 0,05 ceea ce ne arata ca ipoteza nula formulate mai sus este acceptata. Cei care au raspuns da sunt in proportie de 70 %.

Testarea uniformitatii : Testul HI PATRAT Anul infiintarii Formulam ipoteza nula HO : distributia este uniforma H1 :distributia nu este uniforma Test Statistics anul infiintarii Chi-Square 36,622 df 13 Asymp. Sig. ,000 a 0 cells (,0%) have expected frequencies less than 5. The minimum

expected cell frequency is 6,4. In urma testului am obtinut o valoare HI PATRAT destul de mica iar sig de

0,000 < 0,05 . ceea conduce la respingerea ipotezei nule. Variabila anul infiintarii nu are repartitia uniforma. Acelasi lucru se poate observa si din grafic prezentat mai sus.

C.VARIABILE CANTITATIVE :

• Capital social • Cifra de afaceri • Venituri • Cheltuieli • Rezultatul exercitiului • Datorii totale • Active curente • Active totale • Capitaluri proprii • Rentabilitatea • Lichiditatea • Solvabilitatea • Gradul de indatorare


293

Tabele de frecventa si grafice capital social Frequency Percent Valid

Percent Cumulative Percent

Valid 2000 73 81,1 81,1 81,1 2033 1 1,1 1,1 82,2 2100 1 1,1 1,1 83,3 3000 1 1,1 1,1 84,4 10000 1 1,1 1,1 85,6 16000 1 1,1 1,1 86,7 17351 1 1,1 1,1 87,8 30000 1 1,1 1,1 88,9 64800 1 1,1 1,1 90,0 100100 1 1,1 1,1 91,1 150000 1 1,1 1,1 92,2 500000 1 1,1 1,1 93,3 680000 1 1,1 1,1 94,4 825100 1 1,1 1,1 95,6 994512 1 1,1 1,1 96,7 2233500 1 1,1 1,1 97,8 4800000 1 1,1 1,1 98,9 5000000 1 1,1 1,1 100,0 Total 90 100,0 100,0

capital soc

ial

0,0

500000,0

1000000,0

1500000,0

2000000,0

2500000,0

3000000,0

3500000,0

4000000,0

4500000,0

5000000,0

capital social

Frequency

10080

6040

200

Std. Dev = 769898,5 Mean = 173050,0N = 90,00

In general (81,1 %) firmele chestionate au capitalul social de 2.000.000 lei

restul avand un capital cuprins in intervalul [2.033.000-5.000.000.000] Parametri Valoarea medie


294

Valoarea medie ne arata valoarea reprezentativa pentru un grup de date, valoarea medie in jurul careia se inregistreaza valorile.

gradul de indatorare

N Valid 90 Missing 0 Mean 2,1090 Std. Deviation

26,69228

Variance 712,47779Minimum -122,05 Maximum 179,44

Gradul de indatorare : valoarea medie obtinuta este 2,1090 . Gradul de

indatorare mediu este 2,1090. Abaterea standard si varianta Abaterea standard si varianta ne arata cu cat se abat in medie

valorile noastre fata de valoarea medie. Gradul de indatorare : abaterea standard are valoarea 26,6923 iar varianta

(dispersia) este 712,4778. Se poate aprecia o dispersie mare a raspunsurilor. Coeficientul lui Pearson

calculat ca si raport intre dispersie (varianta ) si medie este de 356, 2389. Aceasta valoare este foarte mare , populatia studiata fiind foarte eterogena. In acest caz media nu este prea reprezentativa .

Modala Valoarea modala ne arata unde se inregistreaza cele mai multe frecvente. capital social

N Valid 90 Missing 0 Mode 2000 Minimum 2000 Maximum 5000000

Capitalul social : valoarea modala obtinuta este 2.000.000. Cele mai multe

firme chestionate au capitalul social minim de 2.000.000. Se preconizeaza ca incepand cu anul 2007 firmele cu capital socilal de 2.000.000 vor trebui sa-si majoreze capitalul social.


295

capital social

0,0

500000,0

1000000,0

1500000,0

2000000,0

2500000,0

3000000,0

3500000,0

4000000,0

4500000,0

5000000,0

capital social

Frequency

10080

6040

200

Std. Dev = 769898,5 Mean = 173050,0N = 90,00

Mediana Valoarea mediana ne imparte variabila in 2 parti egale . active totale N Valid 90 Missing 0 Median 522994,50 Minimum 345 Maximum 145251872 Active totale : jumatate din firmele chestionate au un total al activelor de

pana la 522994,500 lei iar restul au active totale cuprinse in intervalul 522994,50 lei – 145251872 lei.

Quartile Valorile quartile ne impart variabila in 4 parti egale. datorii totale

N Valid 90 Missing 0 Minimum 2478 Maximum 124877753 Percentiles 25 53489,25 50 362857,50 75 1597590,75

Datorii totale : 25 % din firmele chestionate au datorii totale cuprinse in intervalul 2478 – 53489,25,


296

pana la 50 % din firme au datorii totale cuprinse 53489,25 – 362857,50 , pana la 75 % din firme au datoriile totale cuprinse intre 362857,50-1597590,75 iar restul au datorii totale cuprinse intre intervalul quartilic : 1597590,75 – 124877753 .

Asimetria si boltirea Asimetria ne arata modul cum se distribuie variabila pe orizontala fata de

valoarea medie. Boltirea ne ajuta sa comparam cum se distribuie pe verticala repartitia

studiata fata de valoarea medie. gradul de indatorare N Valid 90 Missing 0 Mean 2,1090 Skewness 2,518 Std. Error of Skewness ,254 Kurtosis 27,253 Std. Error of Kurtosis ,503

Minimum -122,05 Maximum 179,44


180,0

160,0

140,0

120,0

100,0

80,0

60,0

40,0

20,0

0,0

-20,0

-40,0

-60,0

-80,0

-100,0

-120,0


Frequency

80

60

40

20

0

Std. Dev = 26,69 Mean = 2,1

N = 90,00


297

Coeficientul de asimetrie a lui Pearson are valoarea +2,518 iar coeficientul de aplatizare are valoarea + 27,53 . Concluzia care o putem trage este ca distributia noastra este usor asimetrica la dreapta fata de valoarea medie si variabila studiata are o distributie foarte boltita (serie leptocurtica).

Boltirea pronuntata se datoreaza catorva firme care au gradul de indatorare foarte mare.

TESTAREA SEMNIFICATIEI MEDIEI : TESTUL T Cifra de afaceri Formulam ipoteza nula H0 : cifra de afaceri medie are valoarea 0. H1: cifra de afaceri medie difera semnificativ de valoarea 0.

One-Sample Test

Test Value

= 0t df Sig. (2-

tailed)Mean

Difference95% Confidence

Interval of the Difference

Lower Uppercifra de afaceri

5,871 89 ,000 2889533,733 1911528,279 3867539,188

In urma testului am obtinut o valoare sig de 0,00 < 0,05 ceea ce inseamna ca

ipoteza nula este respinsa, valoarea medie diferind semnificativ de valoarea 0. Din intervalul de incredere putem spune ca cifra de afaceri medie este cuprinsa in intervalul 1911528,279 – 3865739,188.

Gradul de indatorare Formulam ipoteza nula H0 : gradul de indatorare mediu este 3. H1: gradul de indatorare mediu nu este 3.


298

One-Sample Test Test

Value = 3

t df Sig. (2-tailed)

Mean Difference

95% Confidence Interval of the Difference

Lower Upper gradul

de indatorare

-,317 89 ,752 -,8910 -6,4816 4,6996

S-a obtinut o valoare sig de 0,752 >> 0,05 ipoteza nula fiind acceptata. Gradul

mediu de indatorare este aproximativ 3. Testarea normalitatii distributiei – Testul Kolmogorov – Smirnov Cheltuieli totale Formulam ipoteza nula H0 : variabila cheltuieli totale este distribuitie normala H1 : variabila cheltuieli totale nu este o distributie normala. One-Sample Kolmogorov-Smirnov Test cheltuieli N 90 Normal

Parameters Mean 2722165,25

Std. Deviation 4754964,500 Most Extreme

Differences Absolute ,273

Positive ,255 Negative -,273 Kolmogorov-

Smirnov Z 2,592

Asymp. Sig. (2-tailed)

,000

a Test distribution is Normal.


299

b Calculated from data. In urma testului K-S deoarece valoarea sig este 0,00 < 0,05 , ipoteza nula nu

este acceptata , variabila cheltuieli totale nu este o distributie normala. Rentabilitatea Formulam ipoteza nula H0 : rentabilitatea este distribuitie exponentiala H1 : rentabilitatea nu este o distributie exponentiala. One-Sample Kolmogorov-Smirnov Test rentabilitatea

% N 90 Exponential

parameter. Mean 30,8896

Most Extreme Differences

Absolute ,167

Positive ,167 Negative -,015 Kolmogorov-

Smirnov Z 1,357

Asymp. Sig. (2-tailed)

,050

a Test Distribution is Exponential. b Calculated from data. c There are 24 values outside the specified distribution range. These values

are skipped.


300

rentabilitatea %

500,0

400,0

300,0

200,0

100,0

0,0

-100,0

-200,0

-300,0

-400,0

-500,0

-600,0

-700,0

-800,0

-900,0

-1000,0

-1100,0

-1200,0

-1300,0

-1400,0

rentabilitatea %

Freq

uency

80

60

40

20

0

Std. Dev = 226,40 Mean = -32,8

N = 90,00

In urma testului K-S s-a obtinut pentru sig o valoare de 0,05. Pentru a accepta

ipoteza nula sig > 0,05 (strict mai mare). Daca privim graficul de mai sus putem observa ca repartitia noastra are o distributie exponentiala pana la un moment dat.

II. ANALIZA BIVARIATA A. ANALIZA DINTRE DOUA VARIABILE CALITATIVE Vom analiza existenta unei legaturi intre sectorul de activitate si

profitul/pierderea obtinuta Formulam ipoteza nula H0 : intre cele 2 variabile nu exista legatura H1 : intre cele 2 variabile exista legatura sector de activitate * profit sau pierdere? Crosstabulation


Total

pierdere profit Sector de activitate

comert 9 26 35

productie 4 7 11 servicii 11 33 44 Total 24 66 90


301

Chi-Square Tests

Value df Asymp. Sig. (2-sided) Pearson Chi-Square

,608 2 ,738

Likelihood Ratio

,575 2 ,750

N of Valid Cases

90

a 1 cells (16,7%) have expected count less than 5. The minimum expected count is 2,93.

Symmetric Measures Value Approx

. Sig. Nomina

l by Nominal

Contingency Coefficient

,082 ,738

N of Valid Cases

90

a Not assuming the null hypothesis. b Using the asymptotic standard error assuming the null hypothesis.

sector de activitate

serviciiproductiecomert

Cou

nt

40

30

20

10

0


pierdere

profit


302

In urma prelucrarii de mai sus , am obtinut o valoare a coeficientului de contigenta a lui Pearson c de 0,082. Acest coeficient c ia valori intre 0 – 1 .Cu cat valoarea lui c este mai mare cu atat se poate concluziona o legatura intre cele doua variabile. Cu cat valoarea lui c este mai aproape de 0 , intre cele doua variabile nu exista legatura.

Probabilitatea de acceptare a ipotezei nule sig este de 0,738 >> 0,05 ipoteza nula neputand fi respinsa. Cele doua variabile sunt independente.

Daca ne uitam si la grafic nu putem trage o concluzie ca firmele dintr-un anumit sector de activitate inregistreaza un anumit rezultat (profit si pierdere).

Vom analiza in continuare existenta legaturii intre sectorul de activitate si

tipul impozitului platit. Formulam ipoteza nula H0 : intre cele 2 variabile nu exista legatura H1 : intre cele 2 variabile exista legatura sector de activitate * tip de impozit platit Crosstabulation


Total

imp pe profit imp pe venit microintreprindere


comert 15 20 35

productie 4 7 11servicii 14 30 44

Total 33 57 90 Chi-Square Tests

Value df Asymp. Sig. (2-sided)

Pearson Chi-Square 1,023 2 ,599 Likelihood Ratio 1,021 2 ,600 N of Valid Cases 90

a 1 cells (16,7%) have expected count less than 5. The minimum expected count is 4,03.

Symmetric Measures


303

Value Approx. Sig. Nominal by Nominal Contingency

Coefficient ,106 ,599

N of Valid Cases 90 a Not assuming the null hypothesis. b Using the asymptotic standard error assuming the null hypothesis.


serviciiproductiecomert

Cou

nt

40

30

20

10

0

tip de impozit plati

imp pe profit

imp pe venit microin

treprindere

Valoarea coeficientului de contingenta a lui Pearson obtinut este 0,106

iar valoarea sig este 0,599 > 0,05 . Ipoteza nula nu poate fi respinsa , prin urmare nu exista

legatura intre sectorul de activitate si tipul impozitului platit. Totusi din grafic se observa ca firmele care presteaza servicii aleg cel mai mult impozitul pe venitul microintreprinderilor pentru ca acesta este egal cu 3 % din veniturile obtinute, impozitul pe profit fiind calculat ca 16 % din Venituri – Cheltuieli. In general firmele prestatoare de servicii inregistreaza cheltuieli mai mici decat celelalte din comert si productie.

B. ANALIZA DINTRE DOUA VARIABILE CANTITATIVE Vom analiza existenta legaturii si eventual intensitatea si forma ei dintre cifra

de afaceri si veniturile totale Formulam ipoteza nula H0 : intre cele 2 variabile nu exista legatura


304

H1 : intre cele 2 variabile exista legatura Correlations cifra de

afaceri venituri

totale Cifra de afaceri

Pearson Correlation

1 ,987

Sig. (2-tailed)

, ,000

N 90 90 Venituri totale

Pearson Correlation

,987 1

Sig. (2-tailed)

,000 ,

N 90 90 ** Correlation is significant at the 0.01 level (2-tailed).

venituri totale

3000000020000000100000000-10000000

cifra

de afac

eri

30000000

20000000

10000000

0

-10000000

Coeficientul de corelatie a lui Pearson obtinut ia valori intre [-1 si +1]. In urma prelucrarii s-a obtinut un coeficient de corelatie foarte mare de 0.987 ,

valoarea obtinuta pentru sig este 0,00 < 0.05, ipoteza nula fiind respinsa . Aceastea ne spune ca intre cifra de afaceri si veniturile totale exista o legatura foarte puternica.


305

Daca privim si graficul ne putem da seama ca e vorba de o legatura directa. Acelasi lucru ni-l indica si semnul coeficientului de corelatie. Veniturile totale cresc odata cu cresterea cifrei de afaceri.

Veniturile totale sunt formate din cifra de afaceri si alte venituri financiare. Vom analiza existenta legaturii si eventual intensitatea si forma ei dintre

active totale si datorii totale Formulam ipoteza nula H0 : intre cele 2 variabile nu exista legatura H1 : intre cele 2 variabile exista legatura Correlations

active totale datorii totale

active totale

Pearson Correlation 1 ,995

Sig. (2-tailed) , ,000 N 90 90 datorii totale

Pearson Correlation ,995 1

Sig. (2-tailed) ,000 , N 90 90

** Correlation is significant at the 0.01 level (2-tailed).

active totale

160000000

140000000

120000000

100000000

80000000

60000000

40000000

20000000

0-20000000

datorii to

tale

140000000

120000000

100000000

80000000

60000000

40000000

20000000

0

-20000000


306

Coeficientul de corelatie a lui Pearson calculat are valoarea 0,995 . Este un coeficient foarte mare si aproape de valoarea maxima pe care o poate obtine acest coeficient. Valoarea obtinuta pentru sig este 0,00 < 0.05. Vom concluziona ca ipoteza nula este respinsa. Intre activele totale si datoriile totale exista o puternica legatura directa . Mai mult din norul statistic se poate vedea acest lucru.

Consideram ca aceasta legatura se datoreaza faptului ca datoriile ca si componenta a pasivelor patrimoniale reprezinta sursa de finantare a activelor patrimoniale.

C. ANALIZA DINTRE VARIABILE CANTITATIVE SI CALITATIVE Vom analiza legatura dintre datorii totale si factorul domeniul de activitate Formulam ipoteza nula H0 : domeniul de activitate nu influenteaza semnificativ volumul datoriilor H1 : domeniul de activitate influenteaza semnificativ volumul datoriilor Test of Homogeneity of Variances datorii totale Levene

Statistic df1 df2 Sig.

5,192 2 87 ,007

ANOVA datorii totale

Sum of Squares df Mean Square F Sig.Between

Groups716983980425082,000 2 358491990212541,100 1,733 ,183

Within Groups

17997663828353390,000 87 206869699176475,800

Total 18714647808778480,000 89


307

domeniu activitate

productieserviciicomert

Mea

n of

dat

orii to

tale

8000000

7000000

6000000

5000000

4000000

3000000

2000000

1000000

Coeficientul Fisher reprezinta raportul dintre media variantelor dintre grupe

(varianta explicita) si media variantelor din cadrul grupei (varianta reziduala ). Cu cat F este mai

mare cu atat variabila studiata (datorii totale ) este mai influentata de factor (domeniu de activitate)

Ipoteza nula este acceptata deoarece sig = 0,183 > 0, 05 . Iar coeficientul Fisher este 1.733. Cu toate acestea din grafic si din rezultatele obtinute putem observa o legatura de intensitate slaba intre aceste variabile . Firmele prestatoare de servicii sunt cele mai putin indatorate iar cele care desfasoara comert au datoriile cele mai mari . Acest lucru se datoreaza faptului ca firmele din comert au datorii comerciale mari concretizate in stocurile ce trebuie sa si le asigure.

Vom analiza legatura dintre cifra de afaceri si factorul aprecierea gradului

de indatorare Formulam ipoteza nula H0 :gradul de indatorare nu influenteaza semnificativ cifra de afaceri H1 : gradul de indatorare influenteaza semnificativ cifra de afaceri. Test of Homogeneity of Variances cifra de afaceri Levene

Statistic df1 df2 Sig.

13,192 4 85 ,000


308

ANOVA cifra de afaceri

Sum of Squares df Mean Square F Sig.Between

Groups480059778228900,

0004 120014944557225,

1006,985 ,000

Within Groups

1460507244673269,000

85 17182438172626,690

Total1940567022902169,000

89


foarte mare si pozitmare si pozitiv

mediumare si negativ

foarte mare si negat

Mea

n of

cifr

a de

afa

ceri

10000000

8000000

6000000

4000000

2000000

0

In urma testului de mai sus concluzionam ca gradul de indatorare este un

factor important care influenteaza cifra de afaceri obtinuta . Sig obtinut are valoarea 0,00 < 0,05 , iar coeficientul Fisher este egal cu 6,985. Ipoteza nula este respinsa . Din grafic se observa deasemenea ca cu cat firmele au cifra de afaceri mai mare cu atat au gradul de indatorare mai mare . Aceasta se datoreaza faptului ca resursele financiare obtinute sunt reinvestite pentru finantarea activitatii sunt insuficiente, restul resurselor fiind atrase din imprumuturi care sunt datorii.


309

CONCLUZII

Gradul de indatorare al unei firme , calculat ca si raport intre datoriile totale ale firmei si capitalurile proprii pe care le detin, este un indicator important utilizat in special de catre banci si alte institutii financiare si de credit in vederea aprecierii bonitatii firmei cu ajutorul unor functii credit-scor. In functie de gradul de indatorare si alti indicatori calculati (solvabilitate , lichiditate, rentabilitate, situatia fluxurilor de numerar, etc) acestea imprumuta, sau nu, firmele care solicita credite. Dupa cum s-a aratat in aceasta lucrare firmele clujene prezinta un grad mediu de indatorare. Raportul pe tara privind gradul de indatorare al firmelor arata insa ca firmele au un grad de indatoare destul de mare. Acelasi lucru reiese si din statisticile unor organisme internationale de profil precum : Fondul Monetar International , Banca Centrala Europeana si Banca Mondiala care au cerut Bancii Nationale a Romaniei sa ia masuri si sa inaspreasca conditiile de creditare . Firmele clujene inregistreaza un grad mediu de indatorare deoarece , comparativ cu firmele din alte regiuni ale tarii , se pare ca in Transilvania administatorii acestor firme isi platesc mai “constiincios” datoriile (fiscale) fata de bugetul statului. Sectorul de activitate cel mai indatorat este comertul . Firmele care au obiect principal de activitate comertul contracteaza cele mai multe datorii (comerciale) pentru a-si asigura stocul necesar de marfuri. Firmele prestatoare de servicii sunt cele mai putin indatorate , la mijloc aflandu-se firmele care opereaza in domeniul productiei. Se observa o incapacitate de finantare a investitiilor din resursele financiare proprii, apelandu-se la contractari de imprumuturi ceea ce cresc gradul de indatorare. Exista firme care se imprumuta atat de mult incat au capitaluri proprii negative. Curios este, cum aceste firme reusesc sa obtina imprumuturi bonitatea lor fiind afectata de un grad de indatorare mare. Concluzionam, ca pentru a fi mai rentabile firmele ar trebui sa-si analizeze cu precautie costurile indatorarii , sa acorde mai multa atentie alternativelor de finantare printr-o cunoastere ampla a ofertelor pietei produselor si serviciilor bancare, sa-si plaseze resursele financiare proprii mai eficent.

Ec. Andronie Cristina Ec. Bogdan Ovidiu Marius Ec. Dragomir Codruta Dana Ec. Mocan Luminita


310

În domeniul inteligibilului, mai presus de toate este ideea Binelui, care este anevoie de văzut, dar odată văzută, ea trebuie concepută ca fiind pricina pentru tot ce-i drept şi frumos; ea zămisleşte în domeniul vizibil lumina şi pe domnul acesteia, iar în domeniul inteligibil, chiar ea domneşte, producând adevăr şi intelect. Şi de asemenea cred că cel ce voieşte să facă ceva cugetat în viaţa privată sau în cea publică, trebuie s-o contemple. Platon


311

SIMONE WEIL VERSUS NIETZSCHE? - etica măsurii şi apologia forţei -

„Con le stesse parole (amor fati )indicavano due opposti disegni.Per Nietzsche l’amor fati celebrava le nozze dell’uomo con la terra, par la Weil erano le nozze con il cielo” 144. I.Epilog

Pandantul morţii lui Dumnezeu anunţate de Nietzsche este reprezentat de “epuizarea”paradigmei structurii stabile a fiinţei, a crezului în existenţa unei esenţe a acesteia.

Sub impactul nihilismului, gândirea experimentează caducitatea noţiunii de fiinţă, care nu mai este, ci se transmite. În acest sens, “a gândi ar însemna doar a actualiza în chip degustativ formele spirituale care au fost transmise”145.

Odata cu “apusul”metafizicii se estompează şi sistemul filosofic „clasic”. totalizator. Aşadar, contemporaneitatea va înregistra cu stupoare câte un exemplu de “identificare între scriitură şi experienţă” ca cel ipostaziat de Simone Weil.

Concentrarea de viaţă şi de operă, de experienţă şi de limbaj reprezintă un criteriu justificat de a i se asocia ceea ce Blanchot denumeşte “experienţa limită” 146.

Simone Weil reprezinta un punct de reper pentru depistarea unei anumite procesualitati a modernităţii, de unde transpare si asemănarea parţială147 cu Nietzsche, prin caracterul simptomatic şi inactual al reflecţiilor ei.

Simptomatic întrucat nucleul tematic operant pentru Weil este constituit de fenomenul dezrădăcinarii fiinţei şi al eşecului culturii sub impactul metamorfozei moderne a puterii.

Caracterul inactual derivă din orientarea mistică cvasi-incompatibilă cu procesul de criză a creştinismului înregistrat în contextul istoric al emergenţei nihilismului şi a “efectelor” sale ( existenţialism, ateism, antisemitism, etc.). 144“Cu aceeaşi sintagmă (amor fati) indicăm două paradigme opuse: pentru Nietzsche, amor fati glorifica unirea omului cu pământul, pentru Weil-a omului cu cerul”- Comumitari o liberali - Una possibila etica alternative - www.lateza:it/libri-online/veneziani/cap1 145 Pier Aldo Rovatti şi Gianni Vattimo, Dialectică, diferenţă, gândire slabă - Gianni Vattimo in Gandirea slaba, Pontica, Constanta,1998 3 Michel Blanchot-L’entretien Infini, (L’experience limite, p.137-190), Gallimard, Paris, 1980 147 Asemănarea “parţială”rezidă în faptul că în cazul opoziţiei dintre principiul echilibrului şi al excesului, Weil propune asumarea unei anumite “slăbiciuni”, manifestată prin acceptarea legii necesităţii, în timp ce Nietzsche pledează pentru excesul de forţă ca putere creatoare/instituitoare de valori.


312

Cu toate acestea, Simone Weil nu se racordează la o anumită tradiţie religioasă; opţiunea în care Weil a persistat până la sfârşitul vieţii a fost aceea de a rămâne “o creştină pe pragul Bisericii”.

Această rezervă decurge din convingerea că universalitatea Bisericii catolice este una de fapt ,iar nu de drept asa cum ar incerca aceasta să se autolegitimeze:”Oriunde există stânjenire a inteligenţei există oprimare a individului de către faptul social, care tinde să devină totalitar (…). Partidele totalitare s-au format ca efect al unui mecanism analog utilizării formulei ‘anathema sit’. Această formulă şi utilizarea care i s-a dat impiedică Biserica să fie catolică altfel decât prin nume” 148.

Motivul invocat pentru această atitudine ar fi acela că Biserica Romei ar respinge valoarea spirituală a unor civilizatii precrestine care au contribuit la configurarea creştinismului însusi. Or, Weil se pronunţă pentru acreditarea formelor implicite de atitudini şi valori religioase.149

II. Opozitia limitat-nelimitat şi semnificaţia forţei Una dintre aceste traditii precrestine pe care le valorifică Simone Weil este

înţelepciunea greacă. În acest sens, preia opoziţia logico-etică dintre limitat şi nelimitat, concretizată în tragedia greacă prin cele două principii constitutive ale existenţei-cel al echilibrului şi al formei şi cel al lipsei de măsură şi al excesului.

Lumea înţeleasă ca şi cosmos are ca fundament măsura şi echilibrul, limita, care este efectul coexistentei celor două principii nedistructive, a echilibrului contrariilor. Acesta este prezent deopotrivă în lumea fizică şi în lumea morală.

Orice echilibru este periclitat sau compromis prin intervenţia forţei ( în accepţia de “lipsă de măsură”), care relevă de un caracter ireversibil.

Simbolistica forţei e un element-cheie în decriptarea fenomenelor sociale, dar şi a structurii sufletului uman.

Analogon-ul conceptului de forţă este greutatea materială (la pesanteur). Transpunând impactul forţei din ordinea materială în cea spirituală, morală, “căderea” ar fi efectul excesului de natural – acesta din urmă înţeles fie ca înclinaţie 148‘ Scrisoare catre un om al bisericii’ in Autobiografie spirituala, Simone Weil, Humanitas, 2004, pag.166 149 ”It is that there is an absolutely insurmountable obstacle to the incarnation of christianity. It is the use of the two little words <anathema sit> ( …). I remain with all those things that cannot enter Church, the universal repository, on account of those two little words(…). After the fall of the Roman Empire, which had been totalitarian, it was the Church that was the first to establish a rough kind of totalitarianism Europe in the thirteenth century(…). And the motive power of this totalitarianism was the use of those two little words:<anathema sit>” (from ‘Simone Weil-A Life’ by Simone Petrement, Schoken Books, p.466, NY, 1976, page 466).


313

pentru valori colective, “bunuri lumesti”, fie ca tendinţa umană de respingere a transcendenţei):”Greutatea este forţa prin excelenţă…”(Caiete, 1941).

Însă sufletul uman este constituit din polaritatea a două tendinţe, anume forţa, greutatea ce trage în jos (tendinţa descendentă) şi harul (tendinţa ascendentă).

Acesta din urmă se individualizează prin faptul că, “dacă toate miscarile naturale ale sufletului sunt conduse de legi analoge legilor greutătii materiale, harul singur face exceptie”150.

Greutatea în sens fizic şi moral ţine aşadar de ireversibilitatea forţei. Fiinta umană se iluzionează că deţine controlul forţei:poemul Iliada constituie paradigma ilustrativă a caracterului iluzoriu al forţei.

Soarta eroilor se află în mâinile zeilor, indiferent de aspiratiile, acţiunile şi eforturile lor personale.

Poemul pune în scenă slăbiciunea fiinţei umane în faţa forţei şi a violenţei. Fie că exercită sau suportă forţa, individul nu poate evita faptul de a fi transformat de forţă.

Weil defineşte forţa ca „acel X care transformă pe oricine intră în raza ei într-un lucru. Exercitată la limită, transformă fiiţa umană într-un lucru la modul literal; (...). Cineva era acolo, iar în clipa următoare nu mai este nimeni. Ac esta este spectacolul pe care Iliada nu pregetă să ni-l etaleze” 151.

Deşi finţ umană se află sub impactul forţei, al materiei, Weil consideră că inocentul, „prostănacul”, este neafectat şiacţionează cu spontaneitate inconştientă în asemenea situaţii.

În mod surprinzător, deşi nu acesta este termenul vehiculat, Nietzsche are o concepţie similară atunci când tematizează „psihologia mântuirii”.

În Antichristul, Nietzsche etichetează pe Iisus ca fiind idiot, ceeea ce nu trebuie luat in sensul literal, ca o insultă, ci ca specificul omului „simplu” (yurodivyi- termenul rusesc originar), a carui „cvasi-divină naivitate”, îl protejează, iotetic, de lumea inamică.

Exemplul cel mai citat al literatirii ruse este Prinţul Mâşkin, Idiotul lui Dostoievski 152. Nu putem însă trasa o analogie directă şi validă între Iisus şi acest tip al

omului simplu (mujicul naiv), însă putem invoca analiza lui Weil a „prostului 150Simone Weil, Greutatea si harul, Humanitas, 2003, pag.37 151 „that X that turns anybody who is subjected to it into a thing. Exercised to the limit, it turns man into a thing in the most literal sense; it makes a corpse out of him. Somebody was there, and the next minute there is nobody here at all. This is a spectacle that Illiad never wearies of showing us”-Illiad Or The Poem Of Force”, p.163, from Simone Weil-<An Anthology>, Grove Press, NY,1986 152 #21:”A face din Iisus un erou (…). Toată conceptualitatea noastră, conceptul nostru cultural de spirit, nu au, in lumea in care a trăit Iisus, absolut nici un sens. Vorbind cu rigoarea fiziologilor, aici ar fi la locul său un cu totul alt cuvânt.. .şi anume cuvântul de idiot” (Antichristul, Apostrof, 2003, p.46).


314

onest”, care a decăzut la ultimul grad al umilinţei, lipsit de orice consideraţie socială, dar şi de demnitatea specific umană a raţiunii.

În eseul despre Iliada, se afirmă explicit despre Iisus ca până şi omul care poartă armura minciunii nu poate experimenta forţa fără a fi transfigurat de aceasta, în timp ce harul poate preveni efectul de corupere al forţei.

Deşi nu se afirmă explicit, din cele expuse anterior rezultă că acest tip de inocenţă este un atribut natural al fiinţei, o parte a harului misterios al „loteriei genetice spirituale”, iar nu ceva ce oamenii pot dobandi prin propriul efort153.

III. Tematizarea forţei în bhagavad - gita Conştientizarea dinamicii forţei şi imperativul acceptării legii necesităţii

(naturale sau divine) trasează contururile unei etici a limitării, a măsurii sau a slăbiciunii.

Ceea ce desparte pe greci de modernitate este o anumită atitudine geometrică:”Noi suntem geometri numai în faţa materiei. Grecii au fost mai întâi geometri în învăţarea virtuţii”154.

Tematizarea scizurii dintre armonia antică şi dezechilibrul modern trimite la reflecţia heideggeriană asupra lumii care prin acţiunea ştiinţei a devenit imagine, ducând la distrugerea legăturilor om-cosmos şi la uitarea fiinţei.

Alături de Iliada, Bhagavad-Gita constituie un exemplu complementar pentru relevarea modului în care forţa acţionează asupra fiinţei umane şi a atitudinii pe care aceasta ar fi de dorit a o adopta.

În Bhagavad-Gita, luptătorul Arjuna este pus in situaţia de a lupta contra rudelor sale, dar nu se poate sustrage necesităţii acestui fapt (dharmei).

Dialogând cu zeul Krsna, Arjuna află că opoziţia dintre viaţă şi moarte este aparentă, aşadar viaţa fiecăruia este numai o „formă exterioară”, iar faptul de a fi omorât respectiv cel de a ucide, nu mai au nici o semnificaţie.

De asemenea, temerilor lui Arjuna privind compromiterea demnităţii prin încălcarea legii proprii este supusă failibilitatii prin faptul că între necesitatea legii proprii şi demnitate există identitate, iar libertatea nu se dobândeşte prin abandonarea acţiunii la care obligă legea proprie, ci în interiorul acţiunii şi potrivit rolului la care eroul a fost “distribuit” în istorie.

Libertatea presupune o desprindere interioară de act, iar nu una exterioară prin abandonarea lui şi a lumii:”Nu prin abţinerea de la fapte ajunge omul la

153Elementele unui mod de a “raspunde“ fortei vom incerca sa configuram in Excurs. 154 154 S.Weil, “L’Illiade ou le poeme de la force”, in La source greque, Paris, 1953, trad.it. in La Grecia e le intuizioni precristiane, Torino, 1967, p.37.


315

nefăptuire (naiskarmya)şi nici prin renunţarea la lume nu se capătă desăvârşirea [spirituală] (siddhi)” 155.

Responsabilitatea acceptării forţei aşa cum o descrie Simone Weil156 este afină cu etica responsabilitatii la Weber.

Ceea ce conferă necesităţii caracterul imperativ este configuraţia ei temporală:”necesitatea îl aruncă pe om în timp, dar îl lasă pe el să aleagă posibilele consecinţe ale faptului de a.fi-aruncat” 157.

Corespondentul eticii”măsurii” ca acceptare a necesităţii şi surmontare a acţiunii este reprezentat la Weber de etica datoriei profesionale (în sensul de Beruf, chemare).

Dealtfel, chiar Weber dedică un fragment din Sociologia religiei eticii războiului din Bhagavad-Gita:”în Bhagavad-Gita, detaşarea de lume capătă configuraţia aparte că omul înţelept se confirma tocmai prin a acţiona mai precis contra propriei sale acşiuni în lume, deoarece el făptuieşte, bineînţeles cea ce îi este poruncit de îndatoririle de castă- însă interior el rămâne cu totul lipsit de participare; el acţionează ca şi cum nu ar acţiona”158.

Potrivit acestei etici a măsurii, este necesar un anumit efort de a privi dincolo de evenimente, adică de a privi lumea ca pe un text cu multiple niveluri de lectură”159.

IV. Simone Weil & Nietzsche: repere de convergenţă & elemente distonante Adepţii stilului fragmentar par a avea în comun amprenta totală a experienţei

asupra scriiturii ca mărturie si criteriu al autenticităţii. 1.Atât pentru Nietzsche, cât şi pentru Simone Weil, nihilismul sancţionează

generalizarea unui fenomen morbid specific modernităţiianume decadenţa.

Criza ce derivă din această situaţie nu ne „aruncă” în iremediabil, dar ne constrânge la căutarea originii ideologiilor care a dus la decadenţă.

Simone Weil concepe modernitatea ca dominaţie a ilimitatului; contemplarea limitelor şi a regularitatii cosmosului este substituită cu auto-cunoaşterea ştiinţei obsesive.

Legaturile om - lume pierdute şi-au găsit ca surogate false religii ( culte, mişcări sociale de tipul „religiei civice” sau „conştiintei colective”). Treptat,

155 Bhagavad-Gita, Ed. Informaţia, Colecţia Documente spirituale, Bucuresti 1992, p.37 156 “Omul nu are nici o putere şi totuşi are o responsabilitate . Viitorul corespunde responsabilităţii, trecutul neputinţei”(Quaderni, I, pp.334-335). 157 Alessandro del Lago, op.cit., p.90 158 M. Weber, Sociologia della religione, Milano 1983 vol.II, p.190 159 Quaderni, I, p.230 via Alessandro del Lago, op. cit., p.93)


316

aceste utopii renunţă la consistenţa elementului religios în virtutea acreditării discursului social ca organizare a forţei.

Falsele religii şi ideologii corespund, pentru Nietzsche, formelor de nihilism incomplet ca rezultantă a tranziţiei de la cultul lui Dumnezeu la un cult al idolilor.

În condiţiile acestei decadenţe înţeleasă drept criză a valorilor, Nietzsche aduce în prim plan voinţa de putere ca instanţă creatoare de noi valori.

2.Simone Weil sugerează asumarea unei slăbiciuni înţeleasă nu ca laşitate

sau impas al gândirii şi acţiunii, ci ca o formă de curaj supranatural. O exemplificare elocventă în acest sens o constituie eroul Bhagavad-Gitei, Arjuna, care acceptă supunerea faţă de Krsna, dovedind astfel cunoaşterea necesităţii ca manifestare a caracterului implacabil al forţei.

Chiar şi Nietzsche citează brahmanismul ca exemlpu de „putere nobilă”:”Există nişte reţete pentru sentimentul puterii(....)pentru cei ce se pot stăpâni pe ei înşişi şi cărora, prin aceasta, le este deja familiar sentimentul puterii(...)”160.

Nietzsche opune accepţiunii cotidiene a puterii ca violenţă şi dominare a celuilalt puterea ca dominare a sinelui, ca eroism al cunoaşterii şi sublimare estetică a instinctelor în detrimentul violenţei barbare, caracteristică individului vulgar şi mediocru.

Curajului supranatural citat de Simone Weil vis a vis de Bhagavad-Gita, ca asumare a slăbiciunii, i se contrapune acel curaj ca „detector” al formelor de nihilism/decadenţă:”Din ceea ce exista nimic nu trebuie anulat, nimic nu este dispensabil, laturile existenţei respinse de creştini şi de ceilalti nihilişti sunt chiar de o nesfârşit mai înaltă preţuire în ierarhia valorilor decât ceea ce avea libertatea să preţuiască ca şi bun- instinctul decadenţei. Pentru a înţelege aceasta trebuie curaj, şi ca o condiţie a unui asemenea curaj, un belşug de forţă: căci exact atât de departe cât poate îndrăzni să înainteze curajul, exact atât, după măsura forţei proprii te aproprii de adevar”161.

3.Nietzsche consideră că elementul anti-crestin propriu zis este constituit

tocmai de ceea ce este creştin în sens ecleziastic:”simple întâmplări şi persoane în locul simbolurilor, istoriografie pură în locul faptelor veşnice, formule goale, rituri şi dogme în locul unei practici a vieţii. Creştină este indiferenţa totală faţă de dogme, cult, preoţi, biserică, teologie”162.

În mod similar, Simone Weil, cu vocaţia ei de „creştină în afara Bisericii”, cum s-a vrut în timpul vieţii163, „era obsedată de ideea de a găsi un teolog 160 Friedrich Nietzsche, Aurore, #65, pag.46, în vol.Opere complete, Hestia, 2001 161 Friedrich Nietzsche, Ecce hom, p.64 162 Friedrich Nietzsche, Voinţa de putere, Aion, 1999, p.109 163 vezi nota 7.


317

liberal, capabil să depăşească vederile Bisericii vizibile şi să adere la noţiunea de Biserica totală în sensul de receptacol universal al tuturor bogăţiilor spirituale prezente ori trecute, fie şi implicite, oricare ar fi fost gradul lor de heterodoxie”164.

În ciuda acestei deschideri spre o formă de religiozitate cât mai universalistă, Weil ajunge să condamne iudaismul cu aceeasi vehemenţă pe care o reproşase Bisericii catolice în pretenţia acesteia de a se acredita ca universală de drept165.

Pentru Weil, tradiţia iudaică are ca nucleu un Dumnezeu al forţei, al cruzimii, un Dumnezeu lipsit de transcendenţă. Aşa cum Roma reprezintă imaginea forţei în aspectul ei politic, statal, Israelul este forţa în aspectul ei sacru, religios.

Astfel, comite eroarea plasării acestei tradiţii în domeniul lucrurilor ce pot fi afirmate sau negate.

V. Excurs – spre o etică a dreptăţii transformative

Exista o modalitate de a modifica efectele forţei în propria noastră fiinţă, de a ne

„opune” forţei, şi anume prin asumarea unei etici a justitiei transformative. Daca nu recunoaştem în ce măsură necesitatea este înscrisă în destinul

fiecărei fiinţe umane, nu ne putem deschide spre umanitatea Celuilalt. Doar cel care a cântărit (experimentat) dominaţia forţei şi ştie cum să îi facă

faţă este capabil de iubire şi dreptate- iată motto-ul dinamizant al „sugestiei”noastre etice.

Printr-un act de constantă auto-interogatie, putem „măsura”modul în care forţa acţionează asupra noastră şi a celorlalti prin noi înşine.

Mai mult, printr-un act de comuniune simpatetică, putem recunoaste că necesitatea şi imprevizibilitatea destinală la care ne condamnă determinismul forţei, ne obligă să refuzăm a-i reifica pe ceilalti, fie verbal sau efectiv, transformându-i în lucruri. Ana Ionesei Universitatea Babeş-Bolyai, Cluj-Napoca, Facultatea de Istorie şi Filosofie Colaborator, Institutul pentru Dezvoltare Umană şi Comunitară, Delphy, Cluj-Napoca

164 F. de Lussy, în Simone Weil, Oeuvres, edition etabilie sous la direction de Florence de Lussy, Paris, Gallimard, colectia Quarto, 1999, p.983 165 “Creştinismul fiind catolic de drept, iar nu de fapt, consider legitim din parte-mi să fiu membru al Bisericii de drept, iar nu de fapt, nu numai pentru o vreme, ci pentru toată viaţa dacă e cazul”(Simone Weil, Autobiografie spirituală, Humanitas, 2004, pag. 37).


318

BIBLIOGRAFIE

1. MICHEL BLANCHOT, L’ENTRETIEN INFINI, Gallimard, 1980

2. JEAN GRANIER, NIETZSCHE, PUF, 1982

3. DANIEL HALEVY, NIETZSCHE,Ed.Bernard Grasset, Paris, 1944

4. FRIEDRICH NIETZSCHE, DINCOLO DE BINE SI DE RAU, Teora, 1988

5. ***,OPERE COMPLETE (AURORA, IDILE DE LA MESSINA, STIINTA VESELA, Hestia, 2001

6. ***, VOINŢA DE PUTERE, Aion, 1999

7. SIMONE PETREMENT, SIMONE WEIL. A LIFE, Schocken Books, NY, 1976

8. PIER ALDO ROVATTI & GIANNI VATTIMO, GÂNDIREA SLABĂ, Pontica, 1998

9. SIMONE WEIL, AUTOBIOGRAFIE SPIRITUALĂ, Humanitas, 2004

10. ***, FORME DE IUBIRE IMPLICITĂ A LUI DUMNEZEU, Humanitas, 2005

11. ***, GREUTATEA ŞI HARUL, Humanitas, 2003

12. ***, THE NEED FOR ROOTS, Harper & Row Publishers, 1971

13. http://www.lyber-eclat.net/lyber/cacciari/dran/7weil.html (Platonisme et gnose. Fragment sur Simone Weil

14. Comumitari o liberali-Una possibila etica alternative - www.lateza:it/libri-online/veneziani/cap1

15. RICHARD HOLLOWAY, MAY THE FORCE BE WITH YOU NOT-www.sofn.org.uk/Conferences/may_the_force_be_with_you_not%20holloway%202005htm


319

Adu-ţi aminte că eşti interpretul rolului dorit de maestru. Dacă este scurt, ca pe unul scurt, dacă este lung, ca pe unul lung. Dacă doreşte să interpretezi rolul unui cerşetor, joacă-l şi pe acesta astfel încât să pară cât mai natural. Dacă vrea să joci rolul unui şchiop, al unui magistrat, sau al unui simplu particular, fă la fel. Căci datoria ta este să interpretezi rolul ce ţi s-a dat, într-o prezentare cât mai potrivită, dar să aleagă acest rol, stă în puterea Altciuva. Epictet


320

DESPRE DREPTUL BĂRBATULUI DE A SE OPUNE AVORTULUI, CRIMĂ LA ADRESA UMANITĂŢII

Nici un copil nu aparţine părinţilor săi, ci Umanităţii!

Purtată de briza iluziei deşarte fantasma eternului, hăituită de limitele

timpului, alunecă plăpând şi ispititor de dulce peste mucegaiul lumeştilor făpturi de viaţă, stârnind euforia lascivităţii, agale prelinsă în stropi mari de rouă timpurie pe streaşina materiei adânc penetrată de preanesupusa voinţă a unui demiurg strălucitor şi puternic, profan şi sublim, tronând din jilţul de flăcări şi stele peste regatul cognoscibilităţii, zămislit din însăşi împreunarea Zeiţei Dimineţii cu Amurgul Universului.

*

Trăim într-o lume bântuită de furtuna uitării, sufocată de valurile tristeţii, zguduită de vulcanii disperării…

Trăim într-un timp măcinat de imaginea devenirii, sumbru încătuşat de amintirea trecutului…

Trăim într-o criză profundă de noi… Trăim…

* Dar oare trăim? A fost cineva o dată care a exclamat: “Gândesc deci exist!” – şi a murit la fel

ca orice muritor de rând… A murit pentru că nu e suficient să exişti, ci trebuie să participi activ, să te implici dinamic şi constructiv, să te conştientizezi de raţiunea acestei existenţe, să îţi asumi responsabilitatea clădirii ei… să trăieşti.

E uşor să te laşi legănat de valurile manifestării ca o algă agăţată de malul existenţei, oscilând alene în sus şi-n jos pe undele cunoaşterii ignorate în totalitate şi într-o profundă supărare faţă de ce-a fost sau va să fie, mulţumindu-te să te complaci într-o lascivă stare de vegetativitate, sub iluzia aşa-zisei “mulţumiri de sine”, când tu, de fapt, nici nu şti cine eşti, nici nu şti ce doreşti şi nici ce cauţi acolo, nu şti nici unde, când, cum, dincotro şi spre ce se îndreaptă râul care te îmbată cu foşnetul fiinţei sale, vrând parcă să-ţi pună la încercare tăria vigilenţei şi puterea conştiinţei, vigoarea minţii şi curajul de a cunoaşte realitatea.

Purtaţi de farmecul ignoranţei după ce ni s-a dat focul – care să încălzească gheaţa din sufletele noastre – am făurit săbii şi suliţi, arcuri şi săgeţi şi am ameninţat cu ele Înalturile în dorinţa nechibzuită de a cere mai mult: mai mult grâu, mai multă carne, mai multă plăcere. Dar Zeii s-au supărat pe noi, şi ne-au pedepsit prin foamete şi războaie şi boli şi dezastru şi altele ca să ne fie


321

învăţătură de minte să fim atenţi la legile vieţii. Şi ne-am potolit o vreme… însă ni s-a dat apoi puterea aburului şi forţa mecanicii smulsă din măruntaiele fecundei materii. Iar noi ne-am folosit de ea ca de un nou prilej de răzvrătire: am vrut să dovedim măreţia, puterea şi tăria noastră; am vrut să dovedim că putem supune totul, inclusiv Natura – de aceea am imaginat maşini pe măsură şi le-am botezat în concordanţă cu meschina noastră aroganţă: “Titanic”. Crunta pedeapsă ce a urmat ne este de acum binecunoscută: cataclisme, războaie, foamete şi boli, moarte şi suferinţă…

Liniştiţi şi supuşi, puţin (însă doar puţin) speriaţi (mai bine zis îngrijoraţi) ne-am gândit că poate ar trebui să învăţăm, totuşi, ceva din toate acestea; că poate nu suntem decât nişte amărâţi de elevi la Grandioasa Şcoală a Vieţii şi că pentru nivelul nostru există anumite legi, principii, datorii care ar trebui respectate şi îndeplinite. De aceea am început să ne strângem din toate colţurile micii planete albastre să ne întrunim să discutăm, să ne organizăm, să trecem la fapte – să ne schimbăm. Dar când ne-am numărat – stupoare: eram nu insuficienţi, ci nesemnificativ de puţini. Iar aceasta întrucât fraţii noştri şi semeni întru raţiune (oare merităm acest atribut?) găsiseră altceva mai bun de făcut: în loc să participe activ la cursurile vieţii, ei, dezertori neastâmpăraţi, se jucau pe terenul de fotbal cu acele “Dinamis” explozive puse la îndemâna lor de preaneîndurătoarele Puteri Cosmice conform principiului că paharul trebuie băut până la fund ca să simţi cu adevărat savoarea otrăvii cum penetrează mădularele fiinţei. Uitaseră de mult de forţa aburului, acum aveau alte jucării evident mai performante: electricitatea, energia elementelor (atomismul: fisiune, fuziune), energia cristalelor (laserul), energia vieţii în transformare (bioenergia) – şi de aici goana după maşini din ce în ce mai performante capabile să satisfacă într-o tot mai mare măsură poftele şi capriciile umane, culminând cu roboţii, cu superordinatoarele, cu droizii.

Dar nu acestea sunt lucrurile rele – căci ele, prin însăşi natura lor reprezintă un dat al devenirii, simple instrumente de lucru ce nu au tangenţă cu sfera noţiunilor de bine şi rău. Singură atitudinea umană se supune acestei realităţi. Şi omul, în dorinţa de a crea o maşină care să-i semene, a ajuns el însuşi să semene unei maşini, să-i copieze modul de gândire, simţire şi utilizare. Da, utilizare căci acum noi, oamenii, trăim “în reţea”, suntem “conectaţi” unii de alţii, ne “utilizăm” unii pe alţii. Nu mai simţim pentru că nu avem timp, fiindcă trebuie să “procesăm” un volum mare de “informaţii”. De fapt e impropriu spus că noi o procesăm, ceea ce ar presupune gândire, dar ne este interzisă gândirea – acum reţeaua gândeşte prin noi – căci oricum computerul nostru de bord nu ar putea face faţă de unul singur acestui fluviu informaţional în care totul se supune regulii binare a lui 0 (zero) şi 1(unu). Da, căci pentru calculator totul este doar 0 şi 1: simplu şi concret! Dar cât de profund şi de complex! 0 şi 1


322

vedea şi Pitagora, însă el percepea în 0 principiul matern, feminin, dătător de viaţă, mistic şi profund, blând şi înţelept, leagănul şi echilibrul universului; iar în 1 – principiul masculin, viguros, copulator, activ şi energic, dinamizant, raţional, ordonator, luminos – acel Luceafăr al cunoaşterii, maestrul spiritual ce o învaţă pe Eva creaţiei cărarea ascezei spre devenirea fiinţei, prin metamorfozarea imanenţei greşelii în permanenţa legii. Numai împreunându-se acestea două – 0 şi 1 – vor putea oglindi în ele imaginea complexă a Realităţii în tendinţa ei de transmutare în Eternitate.

Noi însă, nu vedem decât coaja, exteriorul şi, deşi vehiculăm concepte precum – antimaterie, teleportare, viteză superluminică, eter, relativitate, Univers etc – nu înţelegem nimic din toate acestea… pentru că nu înţelegem ce e aceea viaţă… pentru că nu învăţăm să stăm de vorbă cu firul de iarbă, cu umbra pădurii, cu pârâul de munte sau întinderea mării … pentru că nu le cunoaştem… pentru că nu ne cunoaştem… pentru că ne ignorăm; pentr că….. Trăim împreună şi totuşi fiecare e singur; e singur fiindcă nu are timp să-i vadă pe ceilalţi… fiindcă e prins în sistem şi nu poate să iasă… fiindcă nu vrea să iasă… căci nu ştie de ce…. Întrucât nici nu se întreabă de ce… pentru că nici nu gândeşte… deoarece prin mintea lui doar se vehiculează anumite informaţii preconcepute, prelucrate… şi el le crede (dar oare crede? Nu, căci nu are timp să analizeze!) mă rog consideră… El consideră că omul are puterea de a crea sau distruge o maşină. Dar mai consideră şi că oamenii sunt maşini!… Deci se poate hotărî asupra naşterii, vieţii sau morţii unei astfel de maşini!… Totul nu e decât un simplu proces tehnologic (putem chiar multiplica – clona – aceste “aparate”, după dorinţă!?).

De aceea am imaginat o tehnică specială – avortul – pe care am ridicat-o la rang de instituţie, tocmai pentru a sublinia monstruozitatea acestei crime înfăptuită de specia umană împotriva ei înseşi.

* Dar iată că în mijlocul acestei orgii apocaliptice, o făptură are curajul

efortului de a ieşi din mlaştina prostituţiei intelectuale şi, cu paşi din ce în ce mai siguri, răzbind cu greu prin mentalităţile epocii sale, se adresează înţelepciunii magistratului, cerându-i să pună capăt măcelului. El este bărbatul – soţ, tată, om, fiinţă…

Are el vreo îndreptăţire în acest sens? Dacă da, care este aceasta şi de ce natură: morală, religioasă, filosofică, legală, etc? Iar dacă nu – de ce nu? Pe ce motive?

Iată ce întrebări mustesc de acum în mintea magistrului şi nu-i dau răgazul să mai contemple aşternerea primăverii asupra naturii renăscânde şi nici simfonia vieţii revărsată peste imaginea firii din mii şi mii de glasuri. Iar soarele poate răsări de acum şi singur scăldând în văpăi multicolore geana dimineţii, căci procesele Naturii oricum se derulează în acord cu Marea Înţelepciune


323

Universală iar Legile ei sunt mai presus de a putea fi atinse prin iluzia Erorii. Singur omul e supus tentaţiei pentru că singur el are libertatea de a decide, de a alege asumându-şi deplina responsabilitate… Şi magistrul e pus să aleagă… să aleagă pentru oameni calea menită a-i feri de capcana erorii… De aceea îi revine responsabilitatea deciziei… Dar se bazează pe lumina Înţelepciunii ce-i va dezvălui limpede dimensiunile realităţilor şi, închinându-şi mintea în faţa Altarului Vieţii, purcede la luptă; la lupta cu argumentele având ca singure arme: conştiinţa şi raţionamentul.

Şi iată cum gândeşte el încercând să răspundă întrebării dacă are soţul dreptul de a o împiedica pe soţie să avorteze:

1. În primul rând toate procesele biologice care se petrec între momentul

“însămânţării” femeii şi cel al naşterii au loc în trupul ei, or nimeni nu poate avea vreun drept asupra altei persoane, căci au depăşit deja de multişor tenebroasele epoci ale omului - bun de folosinţă generală, ale omului – proprietate a cuiva. De aceea, sintetizând, o reprezentantă a sexului frumos a spus cândva că: “abdomenul îmi aparţine numai mie” – pe bună dreptate – “şi tot ce se întâmplă acolo este al meu”166. Pornind de aici, conform principiului constituţional167 potrivit căruia “persoana fizică are dreptul să dispună de ea însăşi dacă nu încalcă drepturile şi libertăţile altora, ordinea publică sau bunele moravuri” ar fi normal ca femeia să hotărască liber şi neîngrădit dacă vrea sau nu să nască, dacă vrea sau nu să avorteze. În acest sens este şi decizia celebră – care a stat la baza fundamentului mişcării feministe – pronunţată în procesul Roe versus Wade (1966) prin care în SUA s-a legalizat avortul, judecătorul Henry Blackmun de la Curtea supremă motivând hotărârea luată prin aceea că femeile au un drept constituţional general la privativitate (privacy)168. Desigur, privind înapoi în timp, de-a lungul existenţei umane problema femeii a fost deseori pusă în discuţie. S-au găsit numeroase voci care – cu argumente la baza cărora se afla de cele mai multe ori interesul, invocând în acest sens şi considerente anatomice cam fiziologice – au încercat să dovedească faptul că femeia este din natură o fiinţă slabă, dependentă de bărbat, ba chiar mai mult, prin însăşi constituţia naturii ei, ar avea o slăbiciune mintală ce o face inferioară bărbatului. Menirea pe care o considerau ei ca reducându-se unic la vocaţia “firească” a acesteia de a fi soţie şi mamă era singurul domeniu de activitate acordat ei de natură şi oameni. Întreaga filosofie greacă cu Aristotel şi Platon, vechile civilizaţii egiptene şi babiloniene s-au mândrit cu această

166 G. Teusscu – op. cit. p. 10 167 Vezi Constituţia României, art. 26 al. 2 168 Dan Oprescu – op. Cit. p. 118


324

inferiorizare a femeii169. În schimb puhoaiele “barbare” care au invadat Europa de est, au venit cu concepţii mult mai ridicate, femeile putând ajunge chiar şef de trib atunci când întreceau în capacitate şi vrednicie pe bărbaţi, iar în sânul familiei şi clanului – potrivit lui Tacit- avea destule drepturi, era respectată şi ascultată chiar şi în treburile politice.

În Evul Mediu nu numai că nu s-a ameliorat soarta femeii, dar chiar s-au mărit restricţiile. În vremea feudalităţii seniorul avea putere deplină de proprietate asupra tuturor femeilor din domeniul său şi acel ruşinos “jusprimae noctis” ca drept considerat al stăpânului. Prin tradiţie era obligată la supunere. Singurul glas care a îndrăznit să afirme egalitatea femeii cu bărbatul în drepturile sale naturale, în perioada discutată, a fost cel al lui Luther. Femeia, a spus el, nu se poate dispensa de bărbat, după cum ea nu poate trăi fără apă şi fără mâncare. În mod reciproc, bărbatul nu se poate dispensa de femeie. Poate oare cineva împiedica natura să-şi ducă la îndeplinire legile ei fireşti170?

În secolele XVII-XVIII se manifestă aparent o rigiditate în moravuri, legăturile între soţi fiind mai solide dar şi acestea adesea subordonate unor interese. Abia secolul trecut a acordat în unele ţări anumite drepturi, revenind ţărilor anglo-saxone şi în special Americii misiunea de a demonstra ce resurse intelectuale şi manuale nebănuite zac în comoara numită “femeie” şi pe care numai orbirea prostiei masculine, zămislită din tenebrele concepţiilor sociale a împiedicat-o să iasă la lumină.

În prezent avem – slavă Domnului – mişcarea feministă în calitate de garant al unui eventual echilibru – deseori fragil şi pe muchie de cuţit – între cei doi poli ale manifestării naturii prin om: bărbatul şi femeia. Şi nu se poate nega că, în ciuda activităţii acestei mişcări, şi a drepturilor prevăzute în diferite legislaţii constituţionale din lume, acel drept la privatitate de care se făcea vorbire în decizia Curţii americane anterior amintite, nu este nici pe departe deplin şi respectat. Femeile, în fapt sunt nelibere în această privatitate, întrucât, cel mai adesea bărbaţii le obligă să rămână într-o stare de subordonare sexuală care constituie, în acelaşi timp, baza contemporană a condiţiei de subordonare economică şi politică; şi nu e nevoie să fie cineva “credincios” într-ale feminismului pentru a recunoaşte faptul banal că în aşa-zisa lor privatitate, femeile sunt adesea violate sau, în orice caz se abuzează de ele. De aceea este imperios necesar să-i lăsăm posibilitatea unui remediu (fie el chiar şi parţial) împotriva brutalităţii şi animalităţii bărbatului.

169 Pentru o reuşită prezentare a acestei probleme a se vedea D. Oprescu “Filosofia avortului”, Ed. Trei, 1997 170 A se vedea V. Beliş, D. Ciornei – în “Tratat de medicină legală” vol. II, Ed. Medicală 1995, p. 357-358


325

2. Pe de altă parte avortul reprezintă şi o acţiune de terapie psihologică: femeia se află în faţa primei ei sarcini, este nepregătită pentru rolul de mamă, stresată, speriată. Ceva se întâmplă cu trupul ei; dar nu numai cu trupul, ci întregul psihic, întreaga sa fiinţă suferă o profundă şi marcantă transformare. I se schimbă total stilul de viaţă – atât în perioada sarcinii, cât şi după aceea; i se vor impune numeroase restricţii – alimentare, comportamentale etc; lumea o priveşte altfel, ea se priveşte pe sine altfel… Şi apoi dacă acel copil se va naşte cu malformaţii – mai mult sau mai puţin din vina ei? Îşi poate asuma riscul de a aduce pe lume o fiinţă care va suferi toată viaţa? Sau dacă nu are ce să-i dea de mâncare, nu are adăpost etc şi noul, viitorul om va trebui să crească în nevoi, hrănindu-se cu firimituri din gunoaie, înnotând printre viermi şi muşte, luptându-se cu pisicile şi câinii vagabonzi pentru un rest de pâine mucegăită, trăind în ploaie şi viscol, chinuit de friguri, urmărit de frică, torturat de boli? – dar cea mai grea durere fiind aceea de a se şti un nimeni, o simplă “bucată de carne” supravieţuind prin canale şi tomberoane. Atunci el îşi va fi dorind să fi murit de mic, sau nici să nu se fi născut… şi primul blestem se va abate asupra femeii care l-a adus pe lume: mama sa…

3. Conform legii, femeia şi bărbatul sunt egali în privinţa tratamentului171

şi au dreptul la “libera dezvoltare a personalităţii”172 lor. De aceea femeia are toată îndrituirea de a-şi contura o imagine socială în concordanţă cu voinţa şi dorinţa sa, de a-i fi respectată demnitatea şi statutul de fiinţă umană conform legii fundamentale – Constituţia. Or, realitatea socială, mentalul maselor nu se ridică - cel mai adesea - la nivelul dezideratelor şi realităţilor cuprinse în legi, astfel încât, prinsă în mlaştina preconcepţiilor – având ca suport tradiţionalismul ţărănesc, tribalismul, în fapt (cum ar spune cineva173) – unei societăţi care, în imaturitatea sa refuză cu stoicism să discute despre probleme evidente, despre aspectele reale ale vieţii – în timp ce ascunzându-se încă după edenica frunză a Evei se roşeşte toată de propria-i prostie ridicată la rang de principiu moral – femeia se vede, într-o astfel de societate, nu numai îngrădită în liberatatea ei de a fi, de a se manifesta, ci şi izgonită, marginalizată, arătată cu degetul (să ne amintim de lapidarismul din vechime – uciderea cu pietre) dacă viaţa ei sexuală nu s-a desfăşurat conform regulilor “normale”, primitiviste – când, în fapt, aceiaşi oameni care îşi permit să râdă de ea dacă a rămas însărcinată şi nu are soţ, ei înşişi cum spuneau, se dedau adesea celor mai crunte orgii crezând că, ascunzându-se după deget prin observarea paiului din ochiul celuilalt, vor scăpa de oprobiul pe care-l merită inzecit. În aceste condiţii 171 Art. 16 şi art. 4 al. 2 din Constituţia României prevăd că “cetăţenii sunt egali în faţa legii şi a autorităţilor publice” “fără deosebire de… sex” 172 Constituţia României, art. 1 al. 3 173 Vezi Dan Oprescu


326

deci, vedem cât de necesară este libertatea femeii de a hotărî asupra întreprinderii măsurii avortului, tocmai ca o modalitate menită a o ajuta să se integreze grupului social, într-o lume încă rămasă în urma timpurilor în care trăieşte;

4. Bărbaţilor le e uşor să acuze şi să ceară; ei au însămânţat şi au plecat, peste 9 luni se întorc să culeagă. La urma urmei 9 luni ca mâine trec (li se cere doar puţintică răbdare) – nu însă şi pentru femeie: căci ea este cea care simte, trăieşte actul creaţiei – să ne amintim de Meşterul Manole: el nu poate ridica mânăstirea până când nu jertfeşte jumătatea cea mai importantă a fiinţei sale – pe Anna. Meşterul Manole reprezintă un simbol, însă femeia este chiar realitatea palpabilă. Dacă suferinţa lui Manole e scrisă cu cerneală, suferinţa femeii se scrie cu sânge şi lacrimi, cu griji şi suspine. Ce-i pasă bărbatului: el ştie doar că trebuie să-i satisfacă nevestei poftele şi capriciile şi să o suporte – până ce naşte – aşa urâtă şi deformată şi să ştie că nu poate să meargă şi să facă acum cu ea lucruri pe care le făcea înainte (- şi poate cu atât mai bine, căci o gură de libertate nu-i strică nici lui…!). Iar femeia stă acasă şi suferă în tăcere. O doare grija pentru fiinţa ce va să se nască, o doare frica, pentru ea însăşi, Căci în pântecul trupului ei se petrece înspăimântătorul proces al Creaţiei, al creaţiei adevărate la care sunt chemate să lucreze colosalele Forţe ale Vieţii. O doare necunoaşterea şi neputinţa ei de a face ceva; se simte infirmă şi fără nici o autoritate în faţa Universului… Singura atitudine posibilă este umilinţa vis-à-vis de nimicnicia proprie – adevărată faptă de eroism! Putem noi să-i pretindem aşa ceva? Putem noi laşii de masculi să cerem semenelor noastre să fie toate eroi? Şi, paradoxal, deabia atunci dacă se vor ridica spre înălţimea noastră! – Dar noi ce-am făcut spre a merita acest titlu? – Nimic, şi nici nu-l merităm, în fapt!… Înţelegând în maniera celui mai prost gust sensul unei religii sublime – Creştinismul – ne-am crezut mari şi tari numai prin faptul că Dumnezeu “ne-a făcut primii” şi că dacă n-am fi fost noi, cu acea coastă magnifică, Eva n-ar fi existat niciodată. Aşa că o simplă recunoştinţă veşnică este mai mult decât insuficientă şi tocmai de aceea deabia faptul că femeia să nu slujească – precum sclavii – ar mai echilibra puţin balanţa datoriei pe care o are la noi, în calitate de semi-creatori ce ne considerăm! (?) Dacă am privi măcar o clipă împrejur, nu departe de casa noastră, în familia albinelor, am vedea că acolo “bărbaţii” nu au ce căuta; ei nu au dreptul la viaţă (îndeplinesc doar funcţia de reproducere, dealtfel singurul lucru pe care ştiu să-l facă şi, de multe ori nici pe acela suficient de bine după care sunt omorâţi. Şi câtă ordine şi hărnicie şi înţelegere există în stup! Şi la ce rod bogat şi apreciat de toate făpturile – mierea – duc acestea!

… Ce-ar fi dacă într-o bună zi Dumnezeu, sătul de atâta destrăbălare şi aroganţă s-ar gândi să pună ordine şi în lumea umană? … Sau poate că tocmai noi, oamenii, avem această misiune de care nu prea suntem conştienţi?


327

5. Iată de ce este necesar a lăsa femeii deplina libertate să hotărască asupra ei şi

asupra consecinţelor manifestării ei, pentru că ea e singura care-şi asumă răspunderea; la urma urmei este vorba de trupul ei, de sănătatea ei fizică şi psihică, de viaţa ei, de demnitatea şi dreptul la autodeterminare, de libertatea de a fi om şi a se manifesta ca atare (toate fiind drepturi constituţionale fundamentale), de riscul participării la procese ale vieţii – pe care tehnologia şi mintea umană nici măcar nu le poate percepe, darămite înţelege în întregime – şi nu în ultimul rând de responsabilitatea faţă de condiţiile în care aduce pe lume o viaţă. Iată de ce legislaţiile statelor lumii au înţeles să permită avortul, e adevărat, până la o anumită vârstă, până la care, în fapt, nici nu se poate vorbi de o fiinţă umană, ci doar de un simplu produs de concepţie, această limită (variind între câteva săptămâni şi 6 luni) fiind impusă din motive terapeutice, pentru protecţia femeii. Şi oricum “răgazul” e suficient pentru ca aceasta să se poată decide, în deplină cunoştiinţă şi responsabilitate. Este vorba deci, de responsabilitatea implicată în termeni plănuirea şi întemeierea unei familii, avându-se în vedere şi posibilităţile materiale şi afective de care se vor bucura eventualii copii, dar ţinându-se totodată seama şi de gradul împlinirii profesionale a părinţilor şi/sau de munca pe care aceştia trebuie s-o depună pentru comunitate. În fapt, decizia de a avea o întrerupere de sarcină nu vine câtuşi de puţin dintr-o “urgentă nevoie criminală de a da gata o viaţă”174, ci din realizarea faptului că partenerul este, din punct de vedere financiar şi profesional, un iresponsabil, ori din aceea că societăţii nu-i pasă, la un moment istoric dat de ceea ce se întâmplă cu copiii, ori de faptul că o mamă care lucrează are, îndeobşte infinite greutăţi la locul de muncă şi acasă.

Iată de ce se impunea cu forţa necesităţii acea practică esenţială pentru condiţia umană, denumită “planificare familială”175 şi care dând curs exercitării dreptului constituţional fundamental la libertate al individului, dă posibilitatea cuplurilor (- familiilor, în fapt -) de a-şi asuma astfel responsabilitatea (care altfel nici nu ar fi fost de conceput) cu privire la corelarea dezideratelor cu posibilităţile concrete, în scopul manifestării unei atitudini corecte şi conforme cu viaţa societăţii precum şi cu nevoile copiilor născuţi şi a celor ce se vor naşte în viitor176. Se vede clar cum, în aceste condiţii, aducerea pe lume a unor copii pentru care familia respectivă, chiar şi cu sprijinul societăţii, nu are posibilităţi de creştere, educare, îngrijire corespunzătoare şi mai ales nu are posibilitatea să le dăruiască afecţiune, 174 Robin West – “Taking Freedom Seriously”, în “Harvard Law Review”, vol 104, nr. 1/nov. 1990, p. 84 175 Astfel în 1966 o Rezoluţie a Adunării Generale a ONU a stabilit că “dimensiunea familiei trebuie să fie stabilită prin libera alegere a fiecărui individ” 176 A se vedea Planul de acţiune privind politica familială adoptat la Bucureşti în 1974


328

reprezintă un grav abuz de drept177, cu atât mai grav cu cât el afectează, pe de o parte, pe noii născuţi – cărora li se rezervă mizeria, foamea, ignoranţa, promiscuitatea – iar, pe de alta, societatea în întregul ei, ca dimensiune omogenă de entităţi eterogene unite prin legături profunde şi determinante născute toate din metafizica jocului existenţial.

* În tabăra adversă, bărbatul ar putea veni cu cel puţin următoarele susţineri: • Sub paravanul aşa-zisei “responsabilităţi faţă de copilul ce se va naşte” s-a

dat, în fapt, frâu liber dezmăţului uman – atât masculin, dar mai ales feminin, prin chiar reglementarea “dreptului la planificare familială”, mască sub care se ascunde – din ce în ce mai puţin însă crunta realitate a libertăţii – uneori nelimitate – a avortului, în fapt crimă, ca orice crimă, dar faţă de care societatea, în marea ei ignoranţă, păstrează încă închişi ochii raţiunii şi, dând dovadă de o crasă neînţelegere, lasă încă orgiei cale liberă de manifestare;

• De fapt problema principală de la care trebuie pornit se circumscrie demersului asupra “obiectului” avortului denumit în cât mai felurite chipuri, în directă proporţionalitate cu procentul de ignoranţă lumească: făt, fetus, produs de concepţie, embrion şi prea arareori copil sau fiinţă. S-a spus că acel “boţ de carne” nu are cum fi o persoană umană ci, cel mult, un “om în devenire”, o “potenţialitate” şi ca atare nu ar beneficia de drepturile recunoscute omului în general printre care şi dreptul la viaţă. Dincolo de tribalismul grotesc al unui astfel de concepţii – menite a stârni pe retina memoriei imaginea nu prea îndepărtatelor timpuri când, în virtutea legilor sclaviei, o bună parte a oamenilor nu aveau acest statut, de om – dincolo de abonimabila confuzie care însoţeşte încă aşa-zisele ştiinţe socio-umane şi care, tributare încă unor viziuni mecanistice se scaldă în continuare în bezna necunoaşterii confundând numenul cu fenomenul, esenţa cu aspectul, fiinţa cu forma şi manifestarea sa, dincolo de toate aceste greşeli majore – de care, cel mai rău, refuzăm să ne dăm seama – se află Realitatea Vieţii pe care trebuie să o trăim, se află Legea în faţa căreia trebuie să dăm socoteală, se află Adevărul… şi Adevărul nu ţine cont de părerile noastre umane!

Ştiinţa omenească, supusă încă sclaviei iluziei născută din aroganţa unor minţi înfumurate, s-a întrecut pe sine în a-şi da cu părerea în ce priveşte apariţia copilului-om în pântecul mamei. Aceia dintre “savanţi” cel mai profund înglodaţi în materialismul teluric al unei existenţe bazate pe grosialitatea

177 A se vedea în acest sens şi V. Zlătescu op. Cit. p. 20-21


329

simţurilor, au afirmat că realitatea trebuie simţită – atinsă, gustată, mirosită, văzută cu ochii fizici – pentru a putea considera ca atare şi că, prin urmare copilul există ca om deabia din momentul naşterii sale. Mai târziu, pe măsura dezvoltării tehnicilor medicale s-au impus şi alte variante, care mai de care mai fanteziste. Astfel s-a afirmat că ar avea trăsături umane numai acei “produşi de concepţie” care au mai mult de 28 de săptămâni şi prezintă “semne de viaţă” – adică lungime mai mare de 35 cm şi o greutate de peste 1000 g. (?!) Sau că doar de la 3 luni (14 săptămâni la legiuitorul român) se poate vorbi de om – pe ce motive? Nu se ştie. O dată cu creşterea rolului psihologiei abisale şi a dezvoltării superioare a tehnologiei medicale s-a putut urmări “pe viu” dezvoltarea intrantesivă a fătusului şi “specialiştii” şi-au putut da seama că aceasta încă de foarte timpuriu (neaşteptat de timpuriu pentru minţile lor înguste) – de la 3 săptămâni chiar poate avea percepţii de gradul cald-rece, plăcut-neplăcut, iar de la 6 săptămâni poate să-şi mişte deja degetele de la mână. Aceste constatări au deschis calea recunoaşterii dreptului la viaţă al fiinţei în curs de formare, însă adepţii vechilor concepţii au pus problema în ce măsură putem considera o fiinţă ca fiind persoană umană din momentul în care dă din picioare sau i se face frig. Şi iarăşi revine eterna întrebare - pe lângă al cărei răspuns trecem de fiecare dată precum inocenta valiză prin gară – ce e omul? Cine suntem noi de fapt? Societatea umană are un principiu: “nemo censetur ignorre legem” (nimănuia nu-i este permis a ignora legea). Şi dacă oamenii – care sunt prea-mărunte fire de praf pierdute în intensitatea Universului – şi-au permis o astfel de regulă, de ce n-ar face-o şi Universul însuşi. Iar dacă noi vrem să ignorăm realitatea şi viaţa şi fiinţa, liberi suntem să o facem, dar vom da socoteală, atât la nivel indivdual, cât şi social căci la urma urmei “societatea e condusă de oameni şi e supusă păcatelor lor”178.

Se pare însă că – în ciuda vremurilor înaintate pe care le trăim – pentru mulţi – poate prea mulţi chiar – s-au petrecut degeaba atâtea revoluţii şi războaie (începând cu fundamentala mişcare din Franţa de la 1789), au curs degeaba râuri de sânge şi tot degeaba mări de cerneală s-au uscat pe pagini îngălbenite şi uitate prin colţuri de biblioteci prăfuite, lăsând doar urechiaţilor cu cozi lungi plăcerea de a “ronţăi” învăţăturile lor profunde şi, pare-se, prea puţin folositoare pentru speţa umană căzută în somnul agoniei de sine, sclavă robotizării gândirii, aspirantă de frunte la marele trofeu al nefericirii pe veci.

Uitând cu totul de marea învăţătură a Epocilor Vechi ce ne-a fost dată spre a o “creşte şi înmulţi” noi, ca nişte şcolari neascultători ce suntem, ne-am grăbit a întoarce spatele Realităţii şi, modelându-ne legile proprii, trasate după prea-larga noastră neînţelegere, am început să pozăm în postura de creatori, cu

178 Genoveva Vrabie


330

dreptul deplin de a dispune asupra vieţii şi a morţii (noţiuni pe care nici nu le înţelegem, de fapt şi faţă de care, atunci când nu le ignorăm total, nu resimţim decât o teribilă teamă).

Dar chiar şi aşa, am avut dintotdeauna legi foarte bune, edictate de prealuminatele minţi ale unor semeni trimişi să ne călăuzească pe cărarea Adevărului; şi atunci ne-am străduit din răsputeri să le coborâm la nivelul meschinăriei şi mizeriei noastre groteşti, pentru ca mai apoi să le putem călca în picioare şi să ne facem de cap.

• În vechime a existat acel principiu potrivit căruia “infans conceptus pro nato habetur”, adică acelui copil născut viu i se recunoaşte statutul de fiinţă umană – cu toate drepturile şi obligaţiile decurgând de aici. Pe vremea aceea ei nu se întrebau “oare până în momentul naşterii e om sau ce animal o fi?” (poate şi din cauză că nu-l întâlniseră încă pe Darwin să le spună că omul se trage din maimuţă, maimuţa din cal, calul din pasăre şi aşa mai departe până la broască, peşte şi o serie întreagă de moluşte. În orice caz, după cum se manifestă astăzi, omul social nu se străduieşte a se deosebi de o simplă şi hidoasă moluscă bălăcindu-se în mlaştina putrezindă a măruntaielor unor mentalităţi clocotind de izul prostituţiei intelectuale ridicată la rang de principiu moral).

Pe vremea aceea ei simţeau viaţa, erau una cu ea fiindcă trăiau în armonie deplină cu Universul, cu toate aspectele şi formele de manifestare ale acestuia, cu toate fiinţele.

Ei ştiau să caute adevărul acolo unde li s-a spus că este, pentru că aveau credinţă – şi îl găseau. Ei puteau să înţeleagă adevărul când îl descopereau astfel… pentru că aveau răbdarea şi bunăvoinţa să stea de vorbă cu vântul, cu iarba, cu muntele, cu marea – şi toate le povesteau despre viaţă; iar ei simţeau viaţa cum creşte în chiar sufletele lor şi o înţelepciune mai profundă decât însăşi fiinţa, cum se aşterne peste făptura întregii conştiinţe.

Aceia erau adevăraţii candidaţi la titlul de om, iar regula lor de viaţă era chiar legea naturală; şi această lege le spunea că fiinţa nu este nici născută, nici nenăscută, nici creată nici necreată; ea este doar manifestată şi că tot ce există nu e decât devenire, că totul se află într-o continuă mişcare de metamorfozare, rămânând ca “singură schimbarea să fie eternă”179.

Dacă atunci exista dreptul natural şi incontestabil al fiecărei fiinţe de a se bucura de beneficiile vieţii, în prezent oamenii şi-au creat un drept al lor şi pe care – paradoxal – l-au numit pozitiv (a se vedea legislaţia ţărilor latine, inclusiv şi din nou paradoxal, Franţa) ale cărui principii se ondulează pe marea subiectivităţii umane, fiind lăsate în voia curentului de decizii parlamentare, neexistând nimic ferm, stabilizat, totul guvernându-se după regulile

179 Buddha


331

improbabilităţii, ca şi cum marile valori ale fiinţei şi, - mai mult chiar – principiile după care se desfăşoară Procesele Naturii ar putea fi schimbate aşa, de la o zi la alta, prin capriciul nesemnificativelor voinţe omeneşti ignorante. Noroc numai că nu toată omenirea s-a lăsat târâtă în jocul acestei iluzii, căci au existat şi minţi înţelepte şi suflete luminate care s-au rugat astfel: “legiuitorule, aşează oamenii între magistraţi (a se înţelege înţelepţi) şi lege. Magistraţii înainte ca să-i arate drumul, iar legea înapoi ca să-i îmboldească pe cei rămaşi în urmă…” (Pitagora) Şi legea lor îşi are rădăcinile în profunzimile naturii, iar dreptul lor se numeşte Dreptul Natural180. Iată de ce pentru ei viaţa există pretutindeni, iar forma umană reprezintă doar una dintre manifestările acestei vieţi. Iată de ce pentru ei de la firul de iarbă la cel mai majestuos copac şi de la cea mai neînsemnată gâză până la om, un singur principiu le guvernează pe toate; şi toate trebuie să-i recunoască acestui principiu dreptul şi posibilitatea de a se manifesta. De aceea Viaţa, ca dat al Universului este sfântă şi nici o făptură nu-i poate aduce atingere.

Iar fătul nu e altceva decât o modalitate de manifestare a Vieţii – care exista de mai înainte, însă acum parcurge un proces de metamorfoză, de transmutaţie din realitatea unor alte lumi, în materialitatea “obiectivă” a existenţei umane – şi ca urmare ea are deplinătatea dreptului de a fi din chiar momentul concepţiei, act de o profundă natură metafizică şi pe care numai noi, ignorantele făpturi umane în marea noastră iluzie îl socotim ca fiind rodul voinţei proprii, ignorând întru totul rolul de simpli actori pe care-l jucăm în piesa Vieţii regizată de Marea Voinţă Cosmică.

În aceste condiţii vedem de ce au fost necesare în vechime atâtea reguli şi interdicţii şi secrete. Acest mister venea, în fapt, să pună la adăpost persoana umană de riscul pedepsei ce urma inerent greşelii provenite din slăbiciune şi necunoaştere. Dar astăzi omul nu mai e salb, căci s-a dezvoltat, a crescut, s-a maturizat; el nu mai e nici ignorant, căci i s-au deschis porţile cunoaşterii Legilor firii. De aceea el şi-a câştigat libertatea ieşind de sub tutela dogmelor şi a adevărurilor impuse. Însă, din păcate a pierdut pe drum un lucru de mare preţ: vigilenţa, atenţia, concentrarea, în ciuda avertismentului dat încă în urmă cu 2000 de ani de Marea Fiinţă ce s-a înfăţişat ca exemplu palpabil, ca model de a fi pentru existenţa umană individuală şi care a repetat mereu, profetic parcă, ceea ce trebuia să devină chiar leit-motivul vieţii umane: “Vegheaţi ca nu cumva să vă prindă somnul delăsării şi să vină duşmanul să vă fure comoara ce-o aveţi de păzit, căci adevăr vă spun, flăcările Iadului vă vor mânca de vii!”

Şi, vai, câtă dreptate a avut, căci în lipsa atenţiei nu suntem decât nişte şcolari gălăgioşi şi neascultători care nu pricep nimic din ceea ce li se predă la

180 V. Beliş, op. Cit. p. 363


332

ora de chimie şi, ca urmare când ajung să experimenteze ei înşişi, aruncă tot laboratorul în aer. Multă cunoaştere ni s-a dat şi multe din Tainele Naturii au fost înfăţişate ochilor minţii noastre, inclusiv procesele ingineriei genetice. Dar fără să înţelegem ce e fiinţa, fără să înţelegem Natura şi Legile ei superioare, în zadar ne trasăm propriile norme la adăpostul cărora conştiinţa să se simtă împăcată cu sine, căci, din nou, Adevărul nu ţine cont de părerile noastre!…

• Începând cu anul 1992 – când la Rio de Janeiro a avut loc Întrunirea de Vârf a Pământului181, la care, cele 181 de state reprezentante, cei 115 şefi de state şi alţi oameni politici, miniştri şi specialişti în variate domenii ale vieţii, au hotărât că nu se mai poate trăi ca până atunci; că prea ne îndreptăm cu paşi repezi spre haosul auto-distrugerii; că prea ne ignorăm unii pe alţii ca să ne mai putem înţelege – începând cu acel an, deci, s-au pus bazele unei schimbări radicale, “echivalente unei revoluţii genetice, în minţile şi sufletele oamenilor de pe Terra”182. S-a impus necesitatea conştientizării fiinţelor umane de fenomenul vieţii în manifestare, de faptul că una suntem cu toate făpturile şi că împreună alcătuim acea mai mare şi mai complexă formă de viaţă numită Ecosistem; că în calitate de fraţi mai mari într-o familie numeroasă, datori suntem a manifesta grija şi ocrotirea noastră faţă de toţi ceilalţi reprezentanţi astfel încât fiecare fiinţă să aibă nu numai un simplu drept – rece şi distant – la viaţă, ci şi la o calitate superioară a vieţii, recunoscându-se în fapt dreptul fiecăruia la măcar un strop de fericire.

Această schimbare fundamentală în conştiinţa legii (deşi deocamdată este încă, în mare parte, un deziderat politic la nivel planetar) se impunea ca şi necesitate de armonizare cu realitatea sfârşitului de mileniu pe care o trăim. În contextul unor astfel de fundamente existenţiale se vede clar că dreptul la viaţă al copilului conceput apare ca o realitate evidentă şi că obligaţia recunoaşterii şi respectării lui revine tuturor. Iată de ce avortul reprezintă din această nouă perspectivă, o veritabilă crimă la adresa vieţii, cu atât mai sadică şi mai tulburătoare, cu cât acea viaţă încă nu poate să se apere în faţa cruzimii canibalice a unei lumi purtată încă de valurile scurgerilor sangvine.

• Din aceste motive bărbatul are toată îndreptăţirea de a se opune

avortului-crimă, în primul rând în calitatea lui de reprezentant al speţei umane; şi tot în calitate de fiinţă conştientă şi responsabilă de bunul mers al întregii comunităţi, al întregului Ecosistem terestru, el are totodată obligaţia (la fel ca toţi ceilalţi semeni ai săi) de a respecta legile universale ale vieţii şi-ale morţii,

181 A se vedea mai pe larg D. Marinescu op. Cit. p. 128 182 I.G. Sion op. Cit. p. 10


333

aşa cum au fost ele statornicite printr-o voinţă mult mai strălucită – în marea-i înţelepciune – decât cea umană.

• Potrivit principiilor generale şi legislaţiei în materie, în dreptul român relaţia de cuplu este privită ca o legătură aparte între reprezentanţii speţei umane şi ea trebuie să se bazeze pe “prietenie şi afectaţiune reciprocă”183. Nici că se putea imagina o definiţie mai reală şi explicită care să sintetizeze întreaga maturitate de gândire a unui legiuitor înţelept, dând glas profunzimii de concepţie ce cuprinde viziunea obiectivă asupra dimensiunii transcendenţei umane, în contextul dinamizator al vieţii.

Căsătoria reprezintă, în fapt nu o simplă alăturare de voinţă, aşa cum fals este înţeleasă uneori, ci mult mai mult: contopirea acestor două voinţe în una singură, căci acum două fiinţe distincte vor trăi, vor gândi şi vor simţi ca un tot unitar, acum două fire de rouă vor da naştere prin unirea lor Diamantului Vieţii, din care va ţâşni izvorul de lumină al fericirii presărată apoi în ploaie de stele asupra lumii întregi. Acesta este actul creaţiei – şi singurul – ce stă în puterea de înfăptuire a omului, în calitatea sa de copil al Universului: sacrificiul de sine, dăruirea sa pentru celălalt, împărtăşirea dragostei, cultivarea iubirii în însăşi propria sa fiinţă sub ocrotirea luminii şi căldurii răspândite de chiar trandafirul din sufletul celuilalt. Căci suntem grădinari şi toată grădina noastră cuprinde o singură floare – dar cât de importantă! – Floarea Vieţii, Trandafirul Iubirii, ce rodeşte din sămânţa de dăruire sădită pe solul trăirii în doi, udată cu râuri de lacrimi, bătută de vânturile destinului, clătită în focul suferinţei şi arsă de soarele speranţei deşarte. Dar merită întreaga strădanie căci într-o bună zi bobocul se va deschide şi parfumul petalelor jucânde în lumina primăverii va da glas unei noi vieţi: e viaţa grădinarului, e viaţa grădinii şi a tuturor grădinilor şi a tuturor grădinarilor din Univers – e o viaţă nouă, total diferită de tot ce a existat până atunci, căci esenţa ei o constituie însăşi bucuria de A Fi… Aşa cum adevărat s-a spus: “chiar dacă dragostea ta nu are speranţa să fie împărtăşită, trebuie să o păstrezi în tăcere. Ea poate să mocnească în tine, dacă e linişte. Căci ea creează o direcţie în lume şi orice direcţie care-ţi permite să te apropii, să te îndepărtezi, să intri, să ieşi, să găseşti, să pierzi, te înalţă. Căci tu eşti cel care trebuie să înveţe să trăiască şi dacă există dragoste pentru tine, deşi inutilă, şi dragoste din partea ta în schimb, vei păşi în lumină”184.

De aceea bărbatul e “suflet în sufletul” femeii şi tot ce trăieşte ea, de fapt el trăieşte şi tot ce o priveşte pe ea, de fapt îl priveşte în mod direct pe el şi de aceea răspunzători sunt deopotrivă, ca părţi nedefinite ale unui întreg perfect

183 Art 2, C. fam. 184 A. de Saint-Exupery – “Citadela” op. Cit. p. 212-213


334

unitar, de calea aleasă în acţiunea lor de viaţă. Căci Demiurgul când a statornicit principiul dualităţii s-a gândit, măcar în treacăt, şi la om în ideea de a-i uşura sarcina deciziei, asigurându-i totodată sprijinul în asumarea responsabilităţii, care va fi de acum ancorată prin înţelepciunea şi raţiunea a două voinţe distincte, concurând în efortul lor comun la aprofundarea lecţiilor vieţii.

Iată de ce, trebuie să-i recunoaştem bărbatului dreptul suplimentar şi îndatorirea în egală măsură de a se opune crimei avortului tocmai ca o consecinţă a răspunderii directe ce îi revine în calitatea sa de partener, de tovarăş, de însoţitor pe drumul vieţii, al fiinţei umane numite femeie.

• Este însă, de la sine înţeles că, la fel ca în orice sistem bazat pe autoritatea

legii, şi în cazul problemelor de viaţă şi de moarte există situaţii în care, excluzând manifesatrea conştientă de voinţa fiinţei umane exceptează prin definiţie intervenţia factorului de responsabilitate, determinând ca făptuitorul să nu fie supus sancţiunii legii. Astfel este şi cazul avortului când, în anumite conjuncturi îşi pierde caracterul de crimă, însă aceste conjuncturi trebuie să aibă tăria necesară învingerii totale a voinţei umane, fie în mod obiectiv (caz fortuit, beţie accidentală completă) fie subiectiv (legitimă apărare, stare de necesitate, constrângerea fizică sau morala) şi în plus de fiecare dată să vizeze numai protejarea unei alte vieţi omeneşti. Şi aceasta tocmai fiindcă pe celălalt taler al balanţei se află chiar o viaţă de om pe care nu-l putem ignora doar pentru că nu-l cunoaştem făcându-ne astfel răspunzători de tocmai răpirea acestei posibilităţi pe care Universul i-a dat-o Vieţii de a se manifesta în folosul propriei noastre dezvoltări.

• S-a vorbit mult despre responsabilitatea ce revine femeii de a aduce pe lume o fiinţă atunci când ştie, când apreciază că nu ar avea condiţii propice pentru dezvoltarea şi conturarea vieţii ei ca persoană umană. Dar cum poate fi oare responsabilă o persoană care, pe lângă că nu înţelege viaţa în profunzimea acesteia metafizică, nici nu se străduieşte să fie mai atentă la procesele naturii care se petrec în jurul ei, ci, dând dovadă de o inimaginabil de tristă ignoranţă şi “privind graviditatea ca pe un inconvenient”185 iar viaţa în noua formă de manifestare ca pe o “simplă grămăjoară de ţesuturi”186, un “neg” de care se poate dispensa oricând”187, crede că se poate ascunde după afirmaţii de genul: ”Pur şi simplu nu mă gândeam la el ca la un copil; însemna

185 D. Oprescu – “Superioritatea ontologică a pisicilor asupra câinilor” în “Agora” vol. V, nr. 3/iulie-sept. 1992 p. 148 186D. Oprescu – “Filosofia avortului”, ED. Trei, 1997, p. 121 187 N. Michus – op. Cit. p. 9


335

doar că eram gravidă”, “am fost trratată ca şi când aş fi avut o boală rară; când cauza avea să dispară urma să revin la188 normal” – uitând că Legea, pretutindeni în Univers, cunoaşte atât de necesarul – după cum se vede – principiu conform căruia “nemo auditor propriam turpitudiem alegens” (adică nimeni nu va scăpa de responsabilitate invocând propria-i greşeală).

Ar putea fi vorba, cel mult de o eventual aşa-numită “responsabilitate difuză” – poate prea difuză – nelegată în “mod mijlocit de embrion sau fetus, ci mediată de posibila responsabilitate părintească, ce trebuie să recunoască faptul că este o greşeală şi o uşurătate să ai un copil când nu ai încă alte condiţii, materiale şi afective, pentru creşterea şi educarea lui”189. Însă la o analiză mai atentă se poate uşor observa că, de fapt, condiţia minimă – şi suficientă – pentru a rămâne însărcinată este o anumită maturare biologică, ce se petrece în afara adevăratului proces de maturizare umană căci prin “jocul hormonilor şi al genelor, specia poate înstăpâni indivizii – regulă de bază pentru lumea animală – însă omul are posibilitatea (şi mai mult chiar, datoria) să se deosebească şi din acest punct de vedere de albină, furnică sau câine”.

• De asemenea s-a făcut mare caz pe tema “planificării familiale”

noţiune prin care se înţelege selectarea copiilor care vrem să se nască de cei care nu-i vrem, pe aceştia din urmă putându-i arunca fără nici o prejudecată, la gunoi, aşa cum facem cu puii de câine şi de pisică. Şi din nou: care e deosebirea noastră faţă de animale?… Păi este, şi încă foarte mare, fiindcă ele nu-şi abandonează niciodată copiii!…

De fapt nu ne gândim cu adevărat nici la copiii ce urmau a se naşte şi nici la cei născuţi deja. Pe primii sub diverse pretexte – sociologice, demografice, nivel de trai, posibilităţi de realizare în viaţă – îi ignorăm în cvasitotalitate, iar de cei din urmă nu avem timp să ne ocupăm tot din aproximativ aceleaşi motive şi, datorită acestui fapt nu vom fi niciodată capabili să simţim ce simt aceştia. Astfel nu vom cunoaşte drama pe care o trăiesc fraţii celui avortat şi care “resimt vinovăţia de a fi supravieţuit” şi înţeleg că “atitudinea societăţii faţă de ei este aceea de a fi preţuiţi numai dacă sunt doriţi”190. De aici şi statutul lor intrinsec de fiinţe programate, condiţionate de îndeplinirea unor sarcini care să-i satisfacă în vicioasele lor capricii pe “dătătorii de viaţă”, demiurgi autoproclamaţi, dar de a căror voinţă ignorantă – paradoxal – poate depinde

188 D. Oprescu – “Superioritatea ontologică…”, p. 153 189 D. Oprescu – op. Cit. p. 129 190 Philip G. Ney – “A Consideration of Abortion Survivours”, Child Psychiatry and Human Development, vol. 13-3, Spring 1983, p. 168


336

însăşi siguranţa acestor copii şi posibilitatea dezvoltării lor ca oameni în virtutea dreptului deplin ce-l vor de la viaţă şi de la legile sociale191.

Pe de altă parte unei şi mai sfâşietoare drame sunt supuşi copiii care au avut nenorocul să apuce a se naşte, deşi sunt de asemenea nedoriţi, nealeşi, neplanificaţi, “simple” erori, scăpări, până la urmă “suportabile” cu o anumită doză de efort din partea aşa-zişilor părinţi.

Pentru toţi aceştia societatea a considerat necesară legalizarea avortului ca modalitate prin care să prevină suferinţa, şi care în fapt este doar potenţială, eventuală, sub paravanul ei, noi pronunţându-ne să sacrificăm o viaţă reală, exidentă, prezentă, dar care nu a apucat să-şi ceară ea însăşi dreptul la manifestare. Nu este oare această situaţie o “scăpare” a legiuitorului? Să fie oare o lacună în tiparul înţelepciunii sale? Sau este consecinţa unei clipe de slăbiciune când acesta şi-a plecat urechea la sirenicul cântec al firii lumeşti?… căci la urma urmei “societatea e condusă de oameni şi poartă amprenta păcatelor lor”192.

Putem noi oare numi conceperea unui copil ca fiind o simplă “greşeală”? Da, de ce nu, căci conducându-ne după regula “oameni suntem şi, deci, supuşi greşelii” ne putem permite oricâte astfel de acţiuni, uitând că, de fapt, indiferent cât de groasă ar fi cortina iluziei ce o lăsăm să cadă peste ochii conştiinţei, aceasta nu ne absolvă de tributul responsabilităţii ce-l datorăm Legilor Firii, că o dată ce am ales un drum – acela al conceperii unui copil – nu mai există cale întoarsă tocmai întrucât viaţa nu e un simplu joc ci un miracol de-a dreptul serios. Iată de ce responsabilitatea omului – ca fiinţă înzestrată cu raţiune superioară şi cu o preaîndestulătoare cantitate de cunoaştere – iese cu atât mai mult în evidenţă cu cât Demiurgul, văzând slaba stăpânire şi infima străduinţă ale bipedelor fiinţe, s-a gândit să mai uşureze şi aşa prea largile restricţii impuse şi, dându-le anticoncepţionalele a deschis larg poarta desfrâului pe care ele s-au îmbulzit cu toatele, neînţelegând că se joacă astfel cu Forţe uşoare ale Naturii, cu energiile vieţii, pe care în mecaniciata lor gândire pe bandă rulantă; au refuzat să le supună atenţiei spre a le pătrunde în adevăratul înţeles.

Însă “nemo consentur ignorare legem” şi “nemo auditur propriam turpitudinem alegans”; de aceea, părintele când a ales în mod greşit “să aibă un copil” va fi ţinut de alegerea făcută toată viaţa şi chiar dacă o va privi ca pe o pedeapsă, ea este, oricum, binemeritată. Iar la urma urmei, problema reală se circumscrie demersului educaţional, căci există o gravă carenţă în [auto-]

191 A se vedea şi P.G. Ney – “Infant Abortion and Child Abuse: Cause and Effect”, “The Psihological Aspects of Abortion”, Washington D.C. University Publication of America, Inc. 1979 192 Genoveva Vrabie


337

educarea omului cu privire la responsabilităţile ce-i revin în această calitate şi chiar dacă societatea poate închide ochii uneori în faţa gafelor umane, Natura nu îşi poate permite acest lucru întrucât ea are de protejat mult mai mai multe categorii de fiinţe şi ca o mamă înţeleaptă nu se va uita în coarnele copilului mijlociu lăsându-l ca în destrăbălata-i manifestare să aducă atingere principiilor vieţii, statornicite deopotrivă pentru întreaga familie.

La fel se pune problema şi în cazul femeilor violate sau de care s-a abuzat. Dacă mai marile forţe ale Evoluţiei (sau Divinitatea, dacă dorim) au vrut ca viaţa să se manifeste având ca mijlocitor făptura feminină, îi revine acesteia responsabilitatea totală de a-i sluji deplinei libertăţi de manifestare indiferent din ce cauze aparente ar proveni ea. Şi de fapt nu sunt cauze ci doar pretexte, care aşa cum par, crează înşelătoarea imagine a cauzalităţii şi care, lovindu-se de egoismul, de aroganţa umană (din nou o problemă de educaţie) dau naştere la neînţelegerea proceselor fireşti şi a lanţului de legături cauză-efect, ce însoţesc însăşi esenţa vieţii.

Dar în egală măsură devine responsabil şi bărbatul, partenerul de viaţă al acestei femei, în chiar baza principiului unicităţii dezvoltate dual, astfel încât cele două entităţi care convieţuiesc împreună reprezintă – indiferent dacă ele realizează sau ignoră acest lucru – jumătăţile unui tot unitar întreg şi fiecare răspunde pentru manifestarea acestui întreg. De aceea bărbatul are dreptul de a corecta eventuala atitudine greşită a femeii şi în calitatea sa de tovarăş pe Drumul Vieţii; de a se opune aşadar crimei avortului.

• Pe de altă parte, stând strâmb şi judecând drept, adică ignorând adevărul

şi orientându-ne după concepţiile societăţii care consideră ca ceva normal dreptul la planificarea întreruperii unei vieţi umane – în fapt crimă cu premeditare – ar fi de observat cel puţin următoarele aspecte:

- art. 5 alin. 4 din Codul român al familiei prevede că “în relaţiile dintre soţi, precum şi în exerciţiul drepturilor faţă de copii, bărbatul şi femeia au drepturi egale” iar această egalitate se manifestă şi cu privire la copilul care urmează a se naşte. Altfel spus, într-o exprimare civilist-materialistă, produsul de concepţie le aparţine în cote – părţi egale potrivit legii – indiferent că femeia contribuie cu biologicul ei mai mult decât bărbatul – şi, prin urmare acesta din urmă are în egală măsură dreptul de a-l revendica.

- bărbatul are dreptul să ceară şi să obţină venirea pe lume a copilului şi în alin. 5 al aceluiaşi articol, care prevede exercitarea acestei egalităţi în drepturi a părţilor cu privire la copii numai atunci când este în interesul acestora. Or, potrivit concepţiei sociale actuale viaţa reprezintă valoarea cea mai de preţ şi, prin urmare, este de la sine înţeles că orice om – deci şi copilul – va avea tot interesul să o obţină şi să o păstreze.


338

- dacă femeia doreşte să nască, iar bărbatul nu, acesta nu va putea face nimic întrucât împotriva lui societatea va veni cu lozinci de genul: “mama i-a dat viaţă”, mama l-a purtat în pântecul ei 9 luni” etc de unde şi ideea că bărbatul ar fi aşa, un obiect de care te foloseşti la nevoie dar te poţi dispensa oricând, voinţa lui neavând nici o importanţă. Toate acestea, de fapt, în totală contradicţie cu legea, cu principiul egalităţii dintre soţi şi al acordului lor în tot ce priveşte căsătoria (art. 26). Tocmai de aceea, înt-o societate bazată pe ordinea şi controlul legii – cum este societatea umană – bărbatul are acelaşi drept ca şi femeia de a refuza, sau de a cere ca acest copil să se nască.

- şi chiar dacă mama nu-l doreşte, aceasta nu împietează cu nimic asupra dreptului tatălui de a-l obţine şi creşte pe acel copil, cu atât mai mult cu cât în prezent există instituţia “mamelor-purtătoare” (adică acele femei care vor naşte un copil pentru altcineva – cuplu, femeie sau bărbat) prin aceasta lovindu-se puternic în preconcepţia socială cu privire la un drept mai mare al mamei asupra progeniturii în calitatea ei de gazdă biologică a acesteia, revenindu-se în acest fel la respectarea legii, a principiului egalităţii bărbat-femeie în materie de concepţie, ca efect direct al conceptului mai apropiat de realitate, potrivit cu care părinţii nu sunt nici “creatori”, nici “dătători de viaţă” ci simple instrumente, căi, mijloace prin care viaţa însăşi se manifestă singură.. De aceea femeia va putea fi obligată să ducă sarcina până la capăt – atâta timp cât bărbatul şi-a exprimat dorinţa de a se manifesta ca părinte, ocrotitor, faţă de copilul ce se va naşte – chiar dacă divorţează între timp, în acest caz pierzând calitatea de mamă legală – deci dacă ea nu vrea copilul – şi rămânându-i aceea de mamă – purtătoare, mamă naturală, obligaţia ei derivând din acordul de voinţă manifestat la început, în perioada concepţiei.

- pe de altă parte şi tot din punctul de vedere al vieţii sociale, conceptul de “părinte” descrie capacitatea unui bărbat de a oferi cele necesare familiei şi de a o proteja, incluzând nu numai responsabilitatea financiară, ci şi soluţionarea conflictelor emoţionale, îndrumarea perspectivelor familiei şi dezvoltarea morală, ca şi conducerea acesteia în momente de criză. Însă bărbatului, în situaţia avortului nu i se permite prin lege să îşi protejeze propriul copil şi nu i se îngăduie nici măcar să ia parte la procesul adoptării unei hotărâri în această privinţă, privându-l astfel de posibiitatea îndeplinirii rolului de protector193. Iar în cazul în care doreşte să facă acest lucru se vede pus în faţa necesităţii de a sacrifica viaţa copilului pentru mamă sau pentru el însuşi, de regulă din motive sociale ce afectează direct calitatea vieţii: carieră, educaţie,

193 A se vedea N. Michels – op. Cit. p. 104


339

nepotrivirea momentului sarcinii, etc194. Această stare de lucruri îl afectează în modul cel mai direct şi profund şi, aparent paradoxal – aşa cum dovedesc statisticile195 – într-o măsură mult mai mare decât pe femeie.

- privită din unghiul manifestării de voinţă, hotărârea de a avea un copil reprezintă acordul liber exprimat al ambilor soţi196 şi – se presupune – în deplină cunoştinţă de cauză. Este, la urma urmei, vorba de un contract, un contract cu Viaţa, cu societatea, cu ei înşişi, negociat de fiecare în parte şi de amândoi împreună. Decizia luată îi leagă deopotrivă, de sarcina responsabilităţii faţă de consecinţele decurgând de aici şi tocmai de aceea derularea evenimentelor viitoare, manifestarea efectului acestui “contract” nu poate fi lăsată la latitudinea capriciului de voinţă al uneia dintre părţi. Altfel spus nici bărbatul şi nici femeia nu vor putea spune în mod individual: “gata, m-am plictisit; vreau să ies din joc”. Nu pentru că jocul e în doi şi o dată ce l-ai târât şi pe celălalt trebuie să-ţi asumi responsabilitatea şi să continui; în acest “joc” totul se bazează pe consens, astfel că ceea ce s-a început prin acord mutual nu se poate termina decât tot – şi numai – prin acord mutual.

* Soarele alunecă treptat sub geana muntelui, poleind cu aurul materiei

incandescente îndepărtatele orizonturi. Glasuri de făpturi multicolore îngână simfonia apusului, în timp ce forme de viaţă înaripate se preling pe deşertul azuriu al cerului. Sigur, pe coama dealului, rezemat de trupul bătrânului stejar – în scoarţa căruia timpul a brăzdat parcă în simboluri dintr-o antică limbă dată uitării mesajul eternităţii – magistrul contemplă spectacolul Naturii, privind cum înserarea se aşterne domol peste făptura firii, iar ziua se topeşte blând, o dată cu imaginea unui înflăcărat răsărit de soare acum devenit bătrân şi tot mai şters apus. La fel şi viaţa lui se pregătea să apună de pe firmamentul timpului… Deabia îşi mai aducea aminte de vremurile începutului… Se întâmplaseră atâtea de atunci!, au fost furtuni, au fost zăpezi, au fost toamne triste dar şi primăveri însorite şi veri bogate exaltând în înalturi bucuria de a trăi… Au fost războaie şi foamete şi mizerie şi ură între oameni, dar şi vremuri când lumina eternului Paradis părea a fi coborât pe Pământ, iar Dragostea înflorea în fiecare colţ de piatră scăldată în razele dăruirii de sine.

Nu putea spune dacă a fost bine sau a fost rău; şi nici dacă i-a plăcut sau nu. Cert era că participase la cel mai grandios spectacol ce se poate imagina: 194 Andrew Eeldomar – “The Embryology of Consciousness: What is a normal Pregnacy?” în The Psichological Aspects of Abortion, Washington D.C. University Publication of America, Inc. 1979, p. 21 195 Arthur Shostak – “Abortion as Fatherhood Glimpsed: Clinic Waiting Room Males as Expectant Fathers”, presented to Eastern Sociological Weeting, Philadelphia, P.A. (March) p. 4 196 A se vedea şi art. 26 C. fam.


340

spectacolul vieţii… Şi chiar dacă rolul său se apropia de sfârşit, la fel ca ziua ce tocmai se stinsese, un alt rol va veni să îi ia locul în zorii zilei următoare… Dar aceasta e deja problema Regizorului. Pentru actor rolul e cel mai important lucru. Un rol oricât de mic într-o astfel de piesă este deja o comoară uriaşă care te face să uiţi de toate pentru… fie şi numai pentru plăcerea jocului scenic…

Şi merită cu adevărat! *

Din înaltul cerului luna cernea blânda-i lumină ademenind în mrejele feeriei întreaga Putere a Nopţii. În praful de aur al drumului o pereche de paşi se însoţeau veseli cu umbrele întunericului, căci stăpânul lor găsise răspunsul la întrebarea ce-l chinuise atâta timp… Şi răspunsul se aflase în tocmai apusul de soare – însă a trebuit o viaţă de om ca să-i poată prinde înţelesul… Dar ce contează o viaţă de om în nemărginirea suspendată a timpului?… O mică fărâmă din Marea Viaţă;… un rol în jocul pe care Viaţa îl joacă, ea, cu ea însăşi…

Şi apusuri de soare sunt în fiecare zi… Poate că de mâine oamenii vor şti mai bine cum să le privească…

Prof.univ. Aurelian Burcu Preşedinte, Institutul pentru Dezvoltare Umană şi Comunitară, Delphy, Cluj-Napoca Emilia Gersak Cercetător ştiinţific, Centrul Artemis, Cluj-Napoca Cercet. şt. Cornelia Crişa Asistent social, Centrul Artemis, Cluj-Napoca Ruxandra Pestriţu Colaborator, Institutul pentru Dezvoltare Umană şi Comunitară, Delphy, Cluj-Napoca Psih. Nicoleta Chiş Colaborator, Institutul pentru Dezvoltare Umană şi Comunitară, Delphy, Cluj-Napoca