UNIVERSITATEA din BUCUREŞTIFacultatea de Administraţie şi afaceri

Prof. univ. dr. Liviu STĂNCIULESCU

D R E P T C I V I L

I N S T I T U Ţ I I P R I N C I P A L E

s u p o r t de c u r s

B u c u r e ş t i

2 0 0 6

C U P R I N S

Introducere

CAPITOLUL I: Raportul juridic civil

CAPITOLUL II: Proba drepturilor subiective civile

CAPITOLUL III: Actul juridic civil

CAPITOLUL IV: Prescripţia extinctivă

CAPITOLUL V: Persoana fizică şi juridică

CAPITOLUL VI: Dreptul de proprietate

CAPITOLUL VII: Răspunderea civilă delictuală

CAPITOLUL VIII: Contractul de vânzare-cumpărare

CAPITOLUL IX: Contractul de donaţie

CAPITOLUL X: Contractul de locaţiune

CAPITOLUL XI: Contractul de mandat

CAPITOLUL XII: Contractul de împrumut

CAPITOLUL XIII: Noţiunea şi condiţiile moştenirii

CAPITOLUL XIV: Moştenirea legală

CAPITOLUL XV: Moştenirea testamentară

TESTE: Întrebări-grilă

BIBLIOGRAFIE (obligatorie şi facultativă)

Introducere

Lucrarea de faţă constituie un material orientativ asupra principalele instituţii ale dreptului civil material, o prefaţă la bibliografia obligatorie indicată necesară pentru promovarea disciplinei drept civil.

Dreptul civil, segment al dreptului privat, este format din norme juridice care statornicesc egalitatea în drepturi a subiectelor de drept şi reglementează o sferă largă de raporturi patrimoniale, ce cuprinde raporturile de proprietate, cele legate de succesiune şi raporturile obligaţionale, precum şi raporturile personale nepatrimoniale fondate pe drepturile legate de existenţa şi integritatea fizică şi morală a persoanei, drepturile asupra creaţiei intelectuale, cele care poartă asupra elementelor de identificare a persoanei, etc., precum şi condiţia juridică a persoanei.

Normele dreptului civil constituie, în structura dreptului naţional, dreptul comun general, având vocaţie de generală aplicare în întreg domeniul dreptului privat.

Studiul dreptului civil este structurat, de obicei, pe şase părţi: partea generală, persoana fizică şi juridică, drepturile reale, teoria generală a obligaţiilor, contractele speciale şi dreptul de moştenire.

Principalele contractele speciale sunt: vânzarea-cumpărarea, cunoscută în doctrina juridică ca instrument al schimburilor economice, mandatul, apreciat ca motorul activităţii juridice, locaţiunea (cunoscută şi ca vânzarea folosinţei) şi antrepriza, instrumentul prestărilor de servicii şi al creării de valori.

Marile evenimente economice şi juridice ce au caracterizat statele europene la sfârşit de secol, precum: liberalizarea preţurilor, dezvoltarea dreptului concurenţei, intensificarea comerţului internaţional, integrarea europeană etc., au început să producă efecte perceptibile şi în materia contractelor, odată cu adaptarea legislaţiei naţionale la principiile dreptului comunitar.

Prin adoptarea Codului consumului (Legea nr. 296/2004 în vigoare de la 1 ianuarie 2007) precum şi a celorlalte acte normative privind protecţia consumatorului, noul drept al consumului (parte a dreptului privat, dar cu natură juridică proprie) exercită o influenţă crescândă asupra dreptului comun al contractelor. Astfel, noi instituţii şi mecanisme contractuale adoptate prin transpunerea acquis-ului comunitar urmează a fi „naturalizate” (de exemplu, „dreptul consumatorului de a reflecta şi a se dezice”, „obligaţia precontractuală de informare”, „obligaţiile de conformitate şi securitate”, „clauzele abuzive” etc.).

În condiţiile economiei de piaţă şi ale integrării europene, dreptul de moştenire (prezentat în ultima parte) cunoscut ca o materie dintotdeauna şi continuu atrăgătoare pentru studiul juridic este prezentat succint, ca o bază de pornire în vederea unei informări generale.

Lucrarea se încheie cu un set de întrebări-grilă din materia dreptului civil (formulate din bibliografia obligatorie) precum şi cu indicarea răspunsurilor corespunzătoare.

CAPITOLUL I

RAPORTUL JURIDIC CIVIL

& 1. Definire

Dreptul civil este o ramură a dreptului privat care reglementează raporturile patrimoniale şi personal-nepatrimoniale stabilite între persoanele fizice şi juridice aflate pe poziţii de egalitate juridică, precum şi condiţia juridică a persoanelor fizice şi persoanelor juridice în calitatea lor de subiecte ale raporturilor juridice civile.

Rezultă că obiectul dreptului civil îl constituie relaţiile sociale reglementate de norme de drept civil, individualizate prin caracterul specific raporturilor juridice civile.

Raportul juridic este o relaţie socială reglementată de norma de drept. Natura relaţiei sociale reglementată de norma juridică determină natura raportului juridic : de drept constituţional, civil, penal etc.

Relaţiile sociale reglementate de normele juridice de drept civil sunt raporturi juridice civile.

Întră în sfera raporturilor juridice civile, relaţiile juridice patrimoniale şi relaţiile personale nepatrimoniale dacă sunt reglementate de norme de drept civil (de exemplu un raport rezultat dintr-un contract de vânzare-cumpărare sau din încălcarea dreptului de proprietate).

Rezultă că pentru naşterea, modificarea, transmiterea sau stingerea raporturilor juridice civile concrete trebuie să existe: o relaţie socială, o normă de drept care să reglementeze relaţia socială şi un fapt sau un act juridic de care normele de drept condiţionează naşterea, modificarea, transmiterea sau stingerea de drepturi şi obligaţii concrete.

Faptele juridice sunt evenimente sau acţiuni omeneşti de care legea leagă producerea unor efecte.

Evenimentele sunt împrejurări sau situaţii care se produc independent de voinţa oamenilor şi de care norma juridică leagă producerea unor efecte juridice (de exemplu, naşterea sau moartea unor subiecte de drept civil).

Acţiunile omeneşti sunt fapte comisive sau omisive, săvârşite cu sau fără intenţia de a produce efecte juridice.

& 2. Caracterele raportului juridic civil

a). Raportul juridic civil are un caracter social deoarece acestea se stabilesc între oameni, priviţi fie, ca persoane fizice, fie ca persoane juridice (în colectiv).

b). Raportul juridic civil are un caracter voliţional, ce rezultă din faptul că raportul juridic este reglementat de o normă juridică care, în esenţă, exprimă voinţa legiuitorului, dar şi prin voinţa părţilor.

c). Raportul juridic civil se caracterizează prin: egalitatea juridică a părţilor.

& 3. Subiectele raportului juridic civil

Raportul juridic civil este alcătuit din: subiectele sau părţile raportului raportul, conţinutul raportului şi obiectul raportului.

Prin subiect al raportului juridic înţelegem capacitatea de a fi titular de drepturi şi obligaţii.

Subiectele raportului juridic civil ocupă două poziţii distincte:-subiectul activ, acela care dobândeşte drepturi;-subiectul pasiv, acela care se obligă.

În cadrul raporturilor obligaţionale, subiectul activ este denumit creditor, iar subiectul pasiv este denumit debitor.

Aceste denumiri generice se particularizează în funcţie de denumirile raportului juridic la care participă (de exemplu, în contractul de vânzare-cumpărare părţile se numesc vânzător şi cumpărător; în contractul de donaţie părţile se numesc donator şi donatar etc.).

Raportul juridic civil stabileşte de regulă între două persoane, raport juridic simplu. În alte cazuri raportul juridic civil se stabileşte între mai multe persoane, fie ca subiecte active, fie ca subiecte pasive.

De exemplu, în raportul de proprietate subiectul activ poate fi o singură persoană sau , în cazul proprietăţii comune, pot fi mai multe persoane.

În raportul obligaţional pot fi: mai mulţi creditori (ca pluralitate activă), mai mulţi debitori (ca pluralitate pasivă) ori mai mulţi creditori şi debitori (ca pluralitate mixtă).

& 4. Conţinutul raportului juridic

Conţinutul raportului juridic este alcătuit din: drepturile subiectului activ şi obligaţiile subiectului pasiv.

În cadrul raportului juridic civil drepturile şi obligaţiile sunt interdependente, adică drepturilor subiectului activ le corespund obligaţiile subiectului pasiv, iar obligaţiile subiectului pasiv le corespund drepturile subiectului activ.

Dreptul subiectiv civil este posibilitatea juridică recunoscută de normele de drept civil unei persoane fizice sau juridice ca subiecte active de a avea, în limitele fixate de aceste norme, o anumită conduită şi de a pretinde celorlalte persoane, ca subiecte pasive, de a avea o conduită corespunzătoare constând în : a da, a face ceva sau a nu face ceva.

Obligaţia civilă reprezintă îndatorirea subiectului pasiv de a avea o anumită conduită, corespunzătoare cerinţei subiectului activ, constând în: a da, a face ceva sau a nu face ceva, conduită care poate fi impusă la nevoie prin forţa de constrângere a statului.

Drepturile subiective civile se clasifică:În funcţie de sfera persoanelor obligate sau în funcţie de gradul de opozabilitate,

drepturile subiective se clasifică în drepturi absolute şi drepturi relative. Dreptul absolut este acel drept subiectiv civil în temeiul căruia titularul său,

determinat, are posibilitatea să-l exercite singur, celelalte persoane având obligaţia generală şi negativă de a nu face nimic de natură să aducă atingere.

Dreptul relativ este acel drept subiectiv civil în temeiul căruia subiectul activ determinat (creditorul) are posibilitatea de a pretinde de la subiectul pasiv determinat (debitorul) să dea, să facă sau să nu facă ceva (dare, facere, non facere).

În funcţie de conţinutul lor, drepturile subiective se divid în drepturi patrimoniale şi drepturi personale nepatrimioniale.

Dreptul patrimonial este dreptul subiectiv care are un conţinut economic.Dreptul personal nepatrimonial este dreptul subiectiv care nu are conţinut

economic,nefiind evaluabil în bani.În funcţie de siguranţa oferită titularilor, drepturile se împart în drepturi pure şi

simple şi drepturi afectate de modalităţi (termen, condiţie, sarcină).Dreptul civil “pur şi simplu” este dreptul ce se naşte în cadrul unui raport juridic

în forma sa cea mai simplă, care presupune un creditor, un debitor şi un singur obiect; dreptul se naşte şi îşi produce efecte imediat, conferind titularului siguranţa şi puterea deplină; creanţa devine scadentă şi exigibilă din momentul în care s-a născut.

Dreptul civil afectat de modalităţi adaugă unele elemente specifice, care produc efecte speciale, denumite termen, condiţie ori sarcină.

Obligaţiile civile se clasifică după mai multe criterii.În raport de obiectul lor distingem: obligaţii de a da, a face sau a nu face;

obligaţii pozitive şi negative; obligaţii de rezultat ori de diligenţă.“A da”(aut dare) înseamnă în dreptul civil a transfera sau a constitui un drept

real ( drept de proprietate).“A face” (aut facere) înseamnă o acţiune în favoarea subiectului activ, o

prestaţie pozitivă de orice natură ( efectuarea unei lucrări, prestarea unui serviciu, predarea unui bun).

“A nu face” înseamnă obligarea subiectului pasiv de a se abţine de a nu face ceva care să afecteze exerciţiul unui drept absolut sau să se abţină de a nu face ceva la care persoana era îndreptăţită să facă dacă nu şi-ar fi luat obligaţia faţă de subiectul activ de a nu face.

Obligaţia de rezultat (determinată) se consideră îndeplinită dacă debitorul a ajuns la rezultatul promis, la îndeplinirea obligaţiei promise. De exemplu, transportatorul este eliberat când marfa a ajuns la destinaţie, vânzătorul când a predat lucrul vândut în mâna cumpărătorului.

Obligaţia de diligenţă (de mijlocare) îl îndatorează pe debitor de a depune eforturi, de a stărui cu bună credinţă pentru a atinge un anumit rezultat, fără a fi obligat să îndeplinească însuşi rezultatul respectiv.

În raport de sancţiune sunt: obligaţii perfecte şi obligaţii imperfecte. Obligaţiile perfecte beneficiază de sancţiune, adică creditorul poate apela la forţa de constrângere a statului pentru a obţine un titlu executoriu împotriva debitorului. Obligaţiile imperfecte (naturale) sunt lipsite de sancţiune, dar pot fi executate fără ca debitorul să mai poată pretinde restituirea prestaţiei .

& 5.Obiectul raportului juridic civil

Prin obiect al raportului juridic civil se înţelege acţiunea sau inacţiunea la care este îndreptăţit subiectul activ şi la care este obligat subiectul pasiv.

În timp ce conţinutul raportului cuprinde posibilităţi şi îndatoriri juridice, obiectul are semnificaţia realizării acestora.

Când prestaţia are a obiect transmiterea unui drept asupra unui lucru, acesta poate fi privit ca element material. Astfel se poate vorbi despre obiectul „derivat” al raportului juridic civil.

Obiectul material („lucrul” ori „bunul” în sens juridic) trebuie să aibă valoare economică şi să fie util pentru trebuinţele umane.

Patrimoniul reprezintă totalitatea drepturilor şi obligaţiilor patrimoniale (cu valoare economică) aparţinând unei persoane. Totalitatea drepturilor alcătuiesc activul patrimonial, iar totalitatea obligaţiilor, pasivul patrimonial.

Patrimoniul, ca universalitate juridică, are un activ (drepturi, creanţe) şi un pasiv (obligaţii). Patrimoniul nu este deci, o simplă universalitate de fapt (un ansamblu de bunuri);

Clasificarea bunurilor se face după anumite criterii generale şi specifice. Clasificarea are importanţă teoretică, dar mai ales practică, deoarece determină regimul juridic aplicabil diferitelor bunuri.

a). După regimul circulaţiei juridice sunt bunuri care se află în circuitul civil şi bunuri scoase din circuitul civil.

Sunt în circuitul civil toate bunurile care pot fi obiectul actelor juridice civile, adică pot fi înstrăinate sau dobândite prin acte civile. Regula este că bunurile sunt în circuitul civil, iar excepţiile trebuiesc prevăzute expres de lege.

Bunurile scoase din circuitul civil sunt cele nu pot face obiectul unor acte juridice civile. Bunurile aparţinând domeniului public sunt scoase din circuitul civil (fiind inalienabile şi insesizabile).

b). După natura lor, bunurile sunt mobile şi imobile.Bunuri mobile sunt cele care se transportă de la un loc la altul (art.473 Cod

civil).Sunt bunuri imobile “Fondurile de pământ şi clădirile sunt imobile prin natura

lor”. De precizat, că expresia “clădirile” cuprinde toate construcţiile sau lucrările ridicate pe pământ sau în acesta (magazii, poduri, tuneluri, diguri, canale etc.) precum şi părţile unei clădiri (uşi, ferestre, balcoane, burlane, instalaţii etc.) sunt imobile prin încorporaţie sau prin destinaţie (oglinzi prinse în pereţi, statui), morile de vânt sau de apă aşezate pe stâlpi; recoltele care ţin de rădăcini, fructele neculese; arborii netăiaţi şi vegetaţia prinsă de pământ sunt imobile.

c).După modul de determinare sunt bunuri individual determinate (res certa) şi bunuri generic determinate (res genera):

Bunurile individual determinate acelea care după natura lor sau prin voinţa părţilor sunt individualizate prin elemente specifice (un anumit autoturism, o anumită casă etc.).

Bunurile generic determinate acelea care se individualizează prin însuşiri şi caracteristici specifice speciei sau categoriei din care fac parte; individualizarea specifică se face prin: numărare, cântărire, măsurare etc. (o anumită cantitate de ciment, de mere, de grâu etc.).

d).După cum pot fi înlocuite în executarea unei obligaţii civile, deosebim bunuri fungibile şi bunuri nefungibile:

Bunurile fungibile sunt acelea care se pot înlocui unele cu altele în executarea unei obligaţii civile;

Bunurile nefungibile sunt acelea care nu pot fi înlocuite cu altele, debitorul neputând fi liberat prin predarea altui bun.

e). După cum sunt sau nu producătoare de fructe, bunurile se divid în bunuri frugifere şi bunuri nefrugifere.

Sunt frugifere bunurile care produc periodic, fără consumarea substanţei lor, alte bunuri denumite fructe;

Sunt nefrugifere bunurile care nu au capacitatea de a da naştere la alte produse.

f). După cum folosirea bunurilor implică sau nu consumarea lor, deosebim bunuri consumptibile şi bunuri neconsumptibile.

Bunurile consumptibile îşi consumă substanţa ori sunt înstrăinate la prima lor întrebuinţare;

Bunurile neconsumptibile pot fi folosite repetat, fără a fi necesară consumarea substanţei ori înstrăinarea lor.

g).După cum pot fi ori nu divizate, fără a-şi schimba destinaţia economică, bunurile sunt divizibile şi indivizibile.

Sunt divizibile bunurile care pot fi împărţite fără să-şi schimbe prin aceasta destinaţia economică.

Sunt indivizibile bunurile care nu pot fi împărţite fără a nu-şi schimba destinaţia economică.

h).După cum sunt percepute, bunurile pot fi bunuri corporale şi bunuri necorporale.

Bunurile corporale au existenţă materială, pot fi percepute cu simţurile umane; aşa sunt , în general, lucrurile;

Bunurile necorporale au o existenţă abstractă, ideală ce scapă simţurilor noastre; aşa sunt toate drepturile (drepturile reale, de creanţă, de autor, titlurile de valoare etc.).

j).După corelaţia existentă între bunuri, acestea sunt bunuri principale şi bunuri accesorii.

Sunt principale bunurile ce pot fi folosite independent, neservind la utilitatea altui bun;

Sunt accesorii bunurile care prin destinaţie servesc la întrebuinţarea unor bunuri principale (antena pentru televizor, imobilele prin destinaţie etc.).

k). După cum pot fi sau nu fi urmărite şi supuse executării silite, bunurile sunt sesizabile şi insesizabile.

CAPITOLUL II

PROBA DREPTURILOR SUBIECTIVE CIVILE

& 1. Definire, obiect, condiţii.

Prin probă se înţelege, îndeosebi, mijlocul de convingere prin care se poate stabili existenţa sau inexistenţa unui fapt generator de drepturi şi obligaţii; în acest sens, se numesc “probe” toate mijloacele de probă admise de lege (înscrisuri, declaraţiile martorilor, mărturisirea, prezumţiile etc.).

Pentru a desemna “proba” sau „mijlocul de probă” se mai utilizează termenul de “dovadă” sau expresia “fapt probator” ori “probaţiune”.

Probele constituie mijloacele juridice cu ajutorul cărora cei ce se pretind titulari de drepturi subiective stabilesc faptele din care izvorăsc acele drepturi.

Probele constituie şi mijlocul de stabilire a adevărului de către instanţele judecătoreşti, fiind hotărâtoare în pronunţarea unor hotărâri temeinice şi legale.

În acest context precizăm că prezumţiile legale, precum şi faptele de notorietate nu trebuie dovedite. Ceea ce trebuie dovedit este numai notorietatea, şi nu însuşi faptul.

Pentru a fi admisibilă, orice probă trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:a). să nu fie oprită de lege; nu este permisă dovada care tinde la răsturnarea

unei prezumţii absolute, irefragabile;b). să fie verosimilă: este neverosimilă atunci când proba tinde la dovedirea

unor fapte imposibile;c). să fie utilă: este inutilă proba care tinde la dovedirea unor fapte

incontestabile , pe care însuşi legea le socoteşte stabilite;d). să fie pertinentă: este pertinentă proba care are legătură cu obiectul

procesului; dacă nu priveşte obiectul litigiului, ci aspecte nelegate de proces, nu poate fi încuviinţată de organul de jurisdicţie;

e). să fie concludentă: proba trebuie să fie aptă să contribuie la rezolvarea pricinii de către organul de jurisdicţie; proba este neconcludentă atunci când nu poate contribui la soluţionarea procesului.

O probă concludentă este întotdeauna şi pertinentă, dar nu orice probă pertinentă este şi concludentă.

& 2. Mijloacele de probă

I. Prin înscris se înţelege orice declaraţie despre un act sau fapt juridic făcută prin scriere cu mâna , prin dactilografierea ori imprimare, cu orice litere sau sistem de scriere, pe hârtie sau pe orice material: sticlă, lemn, metal, pânză, telex, telefax, etc. Cu înscrisurile sunt asimilate declaraţiile verbale, înregistrate pe bandă electromagnetică, peliculă, disc etc.

Înscrisurile sunt preferate de părţi, fiind un mijloc de probă ce cuprinde voinţa părţilor, uşor de păstrat şi de utilizat într-un litigiu.

În funcţie de existenţa sau inexistenţa intenţiei ca aceasta să folosească ca mijloc de dovadă, înscrisurile sunt preconstituite şi nepreconstituite.

Sunt înscrisuri preconstituite : înscrisul autentic, înscrisul sub semnătură privată, răbojurile, diferite chitanţe, note, facturi, etc., emise pentru a servi ca mijloc de probă.

Sunt înscrisuri nepreconstituite: registrele comerciale, registrele şi hârtiile casnice, menţiunile scrise de creditor pe titlu constatator al creanţei sau pe chitanţă şi scrisorile obişnuite;

a).Înscrisul autentic. Potrivit art.1171 Cod civil: “Actul autentic este acela care s-a făcut cu solemnităţile cerute de lege, de un funcţionar public, care are dreptul de a funcţiona în locul unde actul s-a făcut”.

Sunt înscrisuri autentice: actele notariale, hotărârile organelor jurisdicţionale, acte de stare civilă, deciziile şi încuviinţările autorităţilor tutelare, procesele verbale de îndeplinire a actelor de procedură etc.

Puterea doveditoare a înscrisului autentic decurge din faptul că a fost autentificat, sau chiar întocmit şi autentificat de notarul public.

b). Prin înscris sub semnătură privată se înţelege orice înscris semnat de partea sau părţile de la care emană;

Pentru a fi valabil, înscrisul sub semnătură privată trebuie să îndeplinească condiţia generală a semnăturii (cerută pentru orice astfel de înscris) şi condiţii speciale (cerute numai pentru anumite înscrisuri, de exemplu, cerinţa dublului exemplar).

Potrivit art.1176 C. civ. “Actul sub semnătură privată, recunoscut de acela căruia se opune sau privit, după lege, ca recunoscut, are acelaşi efect ca actul autentic, între acei care l-au subscris şi între cei care reprezintă drepturile lor”.

c). Alte înscrisuri. Afară de înscrisul autentic şi cel sub semnătură privată, există şi alte înscrisuri precum: scrisorile, menţiunile făcute de creditor pe titlul de creanţă, registrele şi hârtiile casnice, registrele comerciale, răbojurile.

II. Mărturia (proba testimonială). Mărturia este o relatare făcută de o persoană, orală, în faţa instanţei de judecată cu privire la acte sau fapte litigioase săvârşite în trecut, despre care are cunoştinţă personală.

Mărturia presupune cunoaşterea personală de câtre martori , a faptelor pe care le relatează (nu “din auzite” sau după “ceea ce spune lumea”) precum şi relatarea orală în faţa instanţei de judecată.

Ca, regula generală, faptele juridice stricto sensu pot fi dovedite , în mode nelimitat, prin proba testimonială.

Excepţiile de regula privind administrarea probei testimoniare se referă la actele juridice. De exemplu, potrivit art.1191 C. civ. “Dovada actelor juridice al căror obiect are o valoare ce depăşeşte suma de 250 lei, chiar pentru depozit valutar, nu se poate face decât sau prin act autentic, sau prin act sub semnătură privată”.

Regulile stabilite în art.1191 alin.1 şi 2 Cod civil nu sunt imperative, ci dispozitive. Potrivit art.1191 alin. final, “părţile însă pot conveni, ca şi în cazurile arătate mai sus, să se poată face dovada lor cu martori dacă aceasta priveşte drepturile de care ele pot să dispună”.

Regulile restrictive privitoare la administrarea probei cu martori prevăzute de art.1191 alin 1 şi 2 C. civ cunosc la rândul lor, două excepţii: când există un începutul de dovadă scrisă sau imposibilitatea de preconstruire sau e păstrare a unui înscris..

Puterea doveditoare a probei cu martori este lăsată la aprecierea instanţei de judecată. Judecătorul are libertatea de a aprecia valoarea depoziţiei de martor.

III. Mărturisirea (recunoaşterea). Mărturisirea este recunoaşterea de către o persoană a unui fapt pe care o altă persoane îşi întemeiază o pretenţie sau o apărare şi care este de natură să producă efecte juridice împotriva autorului ei.

În principiu, mărturisirea este admisă în toate materiile. Prin excepţie, mărturisirea nu admisibilă (de exemplu, când prin admiterea mărturisirii, s-ar ajunge la eludarea unor dispoziţii imperative).

Mărturisirea este de două feluri: judiciară şi extrajudiciară.Mărturisirea este judiciară atunci când îndeplineşte, cumulativ, următoarele

condiţii: este făcută în cadrul unui proces înaintea sau în cursul judecăţii, este făcută în însuşi procesul în care este folosită ca mijloc de probă este făcută înaintea judecătorului, personal sau prin procedură specială.

Mărturisirea este extrajudiciară atunci când cele trei condiţii de mai sus nu sunt întrunite în mod cumulativ.

Formele mărturisirii sunt tot în număr de două: mărturisire expresă şi mărturisire tacită (prezumată).

Puterea doveditoare a mărturisirii concepută ca o probă obişnuită este lăsată la libera apreciere a instanţei de judecată.

Interogatoriul este mijlocul procedural de administrare a probei mărturisirii. În afară de mărturisirea spontană, mărturisirea poate fi şi provocată, ceea ce se realizează prin intermediul interogatoriului.

A se reţine însă că interogatoriul este o problemă ce ţine de administrarea probelor (de procedură civilă).

IV. Prezumţiile. Prezumţia constă în deducerea existenţei unui fapt necunoscut din cunoaşterea altui fapt, datorită legăturii ce există între cele două fapte.

De menţionat că, procedeul deplasării obiectului probei de la un fapt necunoscut la un alt fapt cunoscut, pentru a trage apoi concluzia existenţei celui dintâi din cel de-al doilea, nu este propriu prezumţiilor, ci este comun tuturor probelor, cu excepţia celor materiale.

Prezumţiile sunt de două feluri: simple (opera judecătorului) şi legale.Potrivit art.1203 C. civ. “Prezumţiile care nu sunt stabilite de lege sunt lăsate la

luminile şi înţelepciunea magistratului”.Potrivit art.1200 C. civ “sunt prezumţii legale acelea care sunt determinate

special prin lege, precum: actele ce legea le declară nule pentru că le priveşte făcute în frauda dispoziţiilor sale, puterea ce legea acordă autorităţii lucrul judecat” etc.

V. Expertizele judiciare. Sunt mijloace de probă constând într-un raport de expertiză, ce cuprinde constatările unor specialişti privind anumite fapte sau acte juridice.

Expertul, numit în condiţiile legii, aduce prin raportul de expertiză lămuriri concrete, ştiinţifice, documentate, privind împrejurările de fapt care formează obiectul litigiului.

Obiectivele concrete ale expertizei se fixează de către instanţa de judecată sau la cererea părţii interesate.

Expertizele judiciare pot fi: contabile, medicale, tehnice (în toate domeniile de activitate).

Evaluarea raportului de expertiză rămâne la aprecierea instanţei de judecată.

CAPITOLUL III

ACTUL JURIDIC CIVIL

& 1. Noţiune, clasificare

Actul juridic reprezintă manifestarea de voinţă, expresă sau tacită, făcută cu intenţia de a produce efecte juridice, adică de a crea, modifica, transmite ori stinge raporturi juridice civile concrete.

Termenul de “act” este utilizat în două sensuri: acela de manifestare de voinţă (negotium juris) producătoare de efecte juridice şi acela de înscris (instrumentum), adică suportul care fixează conţinutul operaţiei juridice.

Actul juridic este cel mai important izvor de drepturi şi obligaţii, el fiind modul natural şi necesar de implicare a persoanei în viaţa juridică.

Actul juridic exprimă voinţa subiectului de a participa liber la raporturile juridice. Clasificarea actelor juridice se face după diferite criterii, precum: părţile, scopul,

modul de încheiere, efectele, conţinutul etc.1). După numărul părţilor (după cum voinţa este unitară sau comună) actele

juridice civile sunt: unilaterale, bilaterale şi multilaterale.2). După scopul urmărit de părţi la încheierea lor, actele juridice civile sunt: cu

titlu gratuit şi cu titlu oneros.Actul cu titlu oneros este acela prin care procură alteia un folos patrimonial în

schimbul unui echivalent patrimonial (contractul de vânzare-cumpărare, contractul de antrepriză; contractul de rentă viageră etc.).

Actele cu titlu gratuit se împart în: liberalităţi, care micşorează patrimoniul dispunătorului (donaţie, legat), şi acte dezinteresate, prin care se procură un avantaj fără micşorarea patrimoniului (mandat gratuit; împrumut (camodat)gratuit.

3. După modul de formare, actele civile sunt: consensuale, solemne (formale) şi reale.

Actele consensuale se încheie prin simpla manifestare de voinţă (solo consensus); ele reprezintă principiul. Forma actului juridic este generată de principiul consensualismului.

Actele solemne se încheie cu îndeplinirea unor formalităţi; solemnităţi cerute de lege ad validitatem, (donaţie, art.813 Cod civil, ipotecă, art.1746 Cod civil, vânzare imobiliară.).

Actele reale se încheie valabil prin manifestarea de voinţă şi remiterea (predarea) bunului (împrumutul, depozitul etc).

4). După efectul lor, actele civile sunt: constitutive, translative şi declarative.Actele constitutive dau naştere la drepturi subiective noi care n-au existat

anterior (ipotecă, gaj); ele produc efecte pentru viitor (ex nunc).Actele translative au ca efect strămutarea unui drept subiectiv dintr-un

patrimoniu în alt patrimoniu (vânzare-cumpărare, donaţie); produc efecte ex nunc.Actele declarative sunt acelea care constată, definitivarea sau consolidarea

situaţii juridice preexistente – confirmarea actelor anulabile; recunoaşterea de datorie, ratificarea, împărţeala, tranzacţia – ele produc efecte şi pentru trecut (ex nunc).

5). După importanţa lor asupra patrimoniului , actele juridice civile sunt: de conservare, de administrare şi de dispoziţie.

Actele de conservare urmăresc menţinerea, prezervarea, preîntâmpinarea pierderii unor drepturi (întreruperea unei prescripţii).

Actele de administrare sunt cele de exploatare normală, firească a unui patrimoniu; ele realizează o punere în valoare a unui bun din patrimoniu sau a patrimoniului; ele sunt de evidentă utilitate (încasarea veniturilor; perceperea fructelor; valorificarea unor bunuri perisabile, efectuarea de reparaţii).

Actele de dispoziţie sunt acte de înstrăinare (vânzare-cumpărare) sau de grevare a unor bunuri cu sarcini (ipotecă, gaj).

6). După conţinutul lor, actele civile sunt : patrimoniale şi nepatrimoniale.

Actul civil patrimonial are un conţinut evaluabil în bani; ca regulă, el se referă la drepturile reale şi de creanţă (împrumut, donaţie, vânzare-cumpărare).

Actul civil nepatrimonial are un conţinut neevaluabil în bani; se referă la drepturi personale nepatrimoniale (convenţia părţilor cu privire la numele copilului din afara căsătoriei).

7). După modalităţiile care îl afectează (termen, condiţie) distingem: acte pure şi simple şi acte afectate de modalităţi (termen şi condiţie).

8). După momentul producerii efectelor, sunt: acte inter vivos (între vii) şi acte motis causa, pentru o cauză de moarte (testamentul).

9). După raportul dintre ele, sunt: acte principale şi acte accesorii, cu aplicarea regulii (accesorium sequitur principalem”.

10). După modul de executare distingem: acte cu executare dintr-o dată (uno ictu) şi acte cu executare succesivă (locaţiunea, renta viageră).

& 2. Condiţiile esenţiale de validitate

Potrivit art. 948 “Condiţiile esenţiale pentru validarea unei convenţii sunt: capacitatea de a contracta; consimţământul valabil al părţii ce se obligă; un obiect determinat; o cauză licită”.

Deşi art. 948 Cod civil nu prevede, printre condiţiile esenţiale, “forma” actelor, totuşi în cazul unor acte solemne (donaţie, ipotecă etc.) lipsa formei cerute de lege atrage nulitatea actului juridic.

Condiţiile actului juridic civil pot fi: de fond, care privesc conţinutul actului (capacitatea , consimţământul, cauza, obiectul) sau de formă, care privesc forma juridică în care se exprimă voinţa (forma solemnă cerută de lege).

1). Capacitatea de a încheia actul juridic. Potrivit art. 949 Cod civil dispune: “Poate contracta orice persoană ce nu este declarată incapabilă prin lege”.

Deci incapacitatea de a încheia acte juridice trebuie să fie expres prevăzută de lege, textele referitoare fiind de strictă interpretare.

Cu referire la persoanele fizice, principalele incapacităţi sunt prevăzute în art. 950 C. civ., care dispune : “Necapabili de a contracta sunt: minorii, înterzişii, în genere toţi cei cărora legea le-a prohibit oarecare contracte”.

Cu privire la persoanle juridice, principiul denumit al specialităţii capacităţii de folosinţă este acela că acestea pot încheia orice acte juridice care corespund scopului pentru care au fost înfiinţate (art.34 din Decretul nr.31/1954).

2).Consimţământul valabil exprimat. Consimţământul înseamnă hotărârea de a te obliga judecătoreşte şi exteriorizarea acestei manifestări. Voinţa internă, neexteriorizată, nu produce efecte juridice.

Consimţământul mai are şi sensul de “acord al părţilor”. Pentru a produce efecte, consimţământul trebuie să îndeplinească următoarele

condiţii:a) să emane de la o persoană având capacitatea de exerciţiu şi discernământ;b). să fie făcut cu intenţia de a produce efecte juridice, angajare juridică;c). să fie serios şi nu în glumă (jocandi causa), sau cu rezervă mintală

(reservatio mentalis) cunoscută de cealaltă parte, ori sub condiţie potestativă pură;d). să fie precis;e). să fie manifestat în exterior: prin înscris; prin gesturi; prin orice fapt

concludent; prin simbol etc.Tăcerea, în principiu, nu constituie consimţământ, cu unele excepţii (de

exemplu, excepţie: când legea prevede expres etc.).

f). să nu fie alterat de viciile de consimţământ. Potrivit art.953 Cod civil, “Consimţământul nu este valabil când este dat prin eroare , smuls prin violenţă sau surprins prin dol”.

Viciile de consimţământ sunt: eroarea, dolul violenţa şi leziunea.a). Eroarea este o falsă imagine, o falsă cunoaştere şi reprezentare a realităţii

concrete pe care şi-o face partea (părţile) cu privire la încheierea unui act juridic.Eroarea în care se poate afla una din părţi poate privi substanţa obiectului sau

persoana cu care se contractează. Eroarea poate fi de fapt (când priveşte o situaţie) şi de drept. Eroarea de drept

înseamnă reprezentarea greşită asupra existenţei ori conţinutului unui act normativ.În dreptul nostru se admite, în principiu, că nimeni nu se poate prevala de

necunoaşterea legii (nemo censetur ignorare legem), deci nimeni nu poate invoca eroarea asupra dispoziţiilor legii.

b). Dolul (viclenia) reprezintă inducerea în eroare a unei persoane prin mijloace viclene, pentru a o determina să încheie un act juridic.

Dolul este compus din două elemente: un element subiectiv, intenţional, care constă în inducerea în eroare a unei persoane pentru a încheia un act juridic, şi un element obiectiv, material, care constă în folosirea de mijloace viclene, respectiv diferite maşinaţiuni, şiretenii ori diverse manopere viclene făcute cu scopul inducerii în eroare a persoanei.

c). Violenţa constă în ameninţarea unei persoane cu un rău de asemenea gravitate încât această ameninţare să îi insufle o temere care să o determine să încheie un act juridic pe care, în lipsa acestei temeri, nu l-ar fi încheiat.

Violenţa poate fi psihică sau fizicăViolenţa ca viciu de consimţământ atrage nulitatea relativă a actului juridic, iar

ca delict civil poate da naştere la o acţiune în răspundere civilă. d). Leziunea reprezintă disproporţia vădită dintre prestaţiile părţilor.Acţiunea în anulare pentru leziune este admisă numai minorilor care au

îndeplinit 14 ani şi care încheie acte juridice singuri, fără încuviinţarea părţilor sau tutorelui din categoria acelora pentru care nu se cere şi încuviinţarea prealabilă a autorităţii tutelare, dacă printr-un asemenea act s-a produs minorului o vătămare.

Cel ce invocă leziunea trebuie să facă dovada disproporţiei de valoare între cele două prestaţii.

3). Obiectul actului juridic este conduita părţilor, respectiv acţiunile şi inacţiunile la care sunt îndreptăţite sau la care sunt ţinute acestea.

Conduita părţilor poate să se refere la un lucru (un bun), şi atunci acesta este privit ca fiind obiectul derivat (exterior) al actului juridic civil.

Obiectul trebuie să existe (sau să poată exista) la încheierea actului juridic, să fie în circuitul civil, să fie determinat sau determinabil, să fie posibil, licit şi moral, să fie un fapt personal al celui ce se obligă,

Menţionăm că sunt, de exemplu, în circuitul civil, bunurile aparţinând proprietăţii publice: “bogăţiile de orice natură ale solului, căile de comunicaţii, spaţiul aerian, apele cu potenţial energetic valorificabil şi acelea care pot fi folosite în interes public, plajele, marea teritorială, resursele naturale ale zonei economice şi ale platoului continental”

4). Cauza actului juridic se înţelege scopul concret pentru realizarea căruia se încheie un act juridic.

Pentru a fi valabilă cauza actului juridic trebuie: să existe, să fie reală, să fie licită şi morală.

5). Forma actului juridic este cerută de lege pentru validitatea actului juridic (alteori, este cerută numai pentru probaţiunea actului juridic).

Principiul care guvernează forma este cel al consensualismului. Astfel, voinţa de a încheia un act juridic poate fi exteriorizată in diferite forme, de la un simplu gest până la înscrisul sub semnătură privată sau autentic.

Ca excepţie de la principiu, există acte juridice pentru a căror validitate trebuie respectate, sub sancţiunea nulităţii, anumite condiţii de formă. Aceste acte se numesc acte solemne sau formale.

Sunt acte solemne: testamentul, donaţia, ipoteca convenţională etc.

& 3. Modalităţile actului juridic civil

Actele juridice civile pot fi pure şi simple sau afectate de modalităţi, adică de anumite evenimente viitoare, de care depinde existenţa sau executarea drepturilor şi obligaţiilor din aceste acte.

Modalităţiile actului juridic sunt termenul şi condiţia.1.Termenul (dies) este un eveniment viitor şi sigur care întârzie producerea

efectelor unui act juridic sau determină stingerea efectelor unui act juridic.În raport cu efectele sale,termenul este : suspensiv şi extinctiv.Termenul este suspensiv când la îndeplinirea lui se produc efectele actului

juridic. Până la îndeplinirea termenului, exerciţiul drepturilor şi executarea obligaţiilor actului juridic sunt suspendate.

Termenul este extinctiv când la îndeplinirea lui se sting efectele unui act juridic. La îndeplinirea lui, drepturile şi obligaţiile părţilor din actul juridic se sting.

Prescripţia dreptului la acţiune începe să curgă de la data împlinirii termenului suspensiv.

Termenul extinctiv are ca efect stingerea dreptului subiectiv şi a obligaţiei corelative.

În funcţie de izvorul său, termenul poate fi: convenţional (voluntar), stabilit de părţile unui act juridic civil, legal (stabilit de lege), judiciar (acordat debitorului de instanţa judecătorească).

2. Condiţia este un eveniment viitor şi nesigur ca realizare, de care depinde existenţa (naşterea sau stingerea) actului juridic.

De menţionat că, de îndeplinirea sau neîndeplinirea condiţiei depinde însăşi existenţa sau inexistenţa actului juridic respectiv.

Din punct de vedere al posibilităţii de realizare şi al legăturii cu voinţa părţilor, condiţiile sunt cauzale, mixte şi potestative.

Condiţia este cauzală când realitatea ei depinde de hazard, fiind independentă de voinţa părţilor (dacă voi supravieţui fratelui meu – art.1005 Cod civil);

Condiţia este mixtă când realizarea ei depinde de voinţa uneia dintre părţi şi de voinţa unei terţe persoane.

Condiţia este potestativă când realizarea ei depinde de voinţa părţilor. Condiţia potestativă este de două feluri: potestativă pură şi potestativă simplă.

Condiţia potestativă pură, când realizarea ei depinde exclusiv de voinţa unei părţi ( cumpăr dacă voi dori);

Condiţia potestativă simplă, când realizarea ei depinde de voinţa uneia din părţi şi de un fapt exterior de voinţa unei persoane nedeterminate (cumpăr dacă o să câştig la Loto). În raport de efectul ce-l produce, condiţia este suspensivă şi rezolutorie.

Condiţia este suspensivă,când până la realizarea ei existenţa drepturilor şi obligaţiilor părţilor este suspendată. Condiţia este rezolutorie, când până la realizarea ei drepturile şi obligaţiile părţilor sunt considerate că există şi se execută.

Dacă condiţia rezolutorie a fost realizată, actul juridic se desfiinţează retroactiv, ca şi cum n-ar fi fost încheiat niciodată.

Dacă condiţia rezolutorie nu se realizează, actul juridic se consolidează.

& 4. Efectele actului juridic civil

Prin efectele actului juridic înţelegem drepturile subiective şi obligaţiile civile născute, modificate sau stinse prin actul respectiv.

Între conţinutul raportului juridic civil şi efectele actului juridic civil există asemănări, în sensul că efectele actului juridic se suprapun conţinutului raportului juridic civil.

Pentru a cunoaşte efectele raportului juridic civil, examinăm conţinutul raportului juridic, respectiv drepturile şi obligaţiile părţilor din acel raport create, modificate sau stinse prin modificarea de voinţă a acestora.

Efectele actului juridic civil sunt reglementate, în mod general, de Codul civil în capitolul “Despre efectul convenţiilor” (art.969-985 Cod civil).

Operaţia de stabilire a efectelor actului juridic civil presupune: determinarea existenţei şi dovedirea actului juridic (negoţium iuris) şi determinarea efectelor prin interpretarea clauzelor actului juridic.

Efectele actului juridic sunt guvernate de trei principii de bază:a). Principiul forţei obligatorii a actului juridic (pacta sunt servanda).Principiul este consacrat în art.969 Cod civil, care prevede: “Convenţiile legal

făcute au putere de lege între părţile contractante”.Părţile angajate juridic printr-un contract au obligaţia să respecte clauzele

contractului, întocmai cum au obligaţia să respecte legea.b). Principiul irevocabilităţii actului juridic.Irevocabilitatea este consecinţa forţei obligatorii şi constă în imposibilitatea

revocării unilaterale, adică una dintre părţile actului juridic nu poate – prin singura sa voinţă – să desfiinţeze, să desfacă acest act juridic.

Irevocabilitatea convenţiilor este statornicită de art.969 alin.2 Cod civil, potrivit căruia convenţiile nu pot fi revocate prin voinţa uneia dintre părţi, ci numai prin acordul de voinţă al părţilor (mutuo consensu), el poate fi desfăcut tot prin acordul de voinţă al părţilor (mutuo disensu).

Constituie excepţii de la principiul irevocabilităţii: donaţia între soţi, locaţiunea încheiată pe durată nedeterminată etc.

c). Principiul relativităţii efectelor actului juridic (res inter alios acta, aliis neque nocere, neque prodesse potest).

Actul juridic produce efecte juridice numai între părţile de la care emană; el nu produce efecte faţă de terţi (persoane străine de actul juridic), deci efectele actului juridic sunt relative.

Astfel, actele juridice produc efecte numai între părţile care le-au încheiat, neputând să profite ori să dăuneze terţilor.

În viaţa juridică apar persoane care, deşi nu participă la încheierea actului juridic precum părţile, sunt totuşi asimilate cu acestea în ceea ce priveşte efectele actului juridic. Acestea se numesc avânzi-cauză.

Avânzii-cauza sunt: succesorii universali şi cu titlu universal, succesorii particulari, creditorii chirografari.

a). Succesorii universali şi cu titlu universal, sunt persoane care dobândesc un patrimoniu sau o fracţiune dintr-un patrimoniu la decesul cuiva.

Succesorii universali şi cu titlu universal sunt moştenitori legali şi testamentari.b). Succesorii cu titlu particular sunt persoane ce dobândesc bunuri determinate

individual (ut singuli). De exemplu cel care moşteneşte un autoturism.

c). Creditorii chirografari sunt creditorii obişnuiţi, care nu au o garanţie reală pentru creanţa lor (ipotecă, gaj, privilegii reale), dar care au un drept de gaj general asupra patrimoniului debitorului lor.

& 5. Nulitatea actelor juridice

Nulitatea este sancţionează actul juridic nu îndeplineşte condiţiile esenţiale de validitate cerute de lege, lipsindu-l de calitate sa şi de efectele în vederea cărora a fost încheiat, potrivit regulii “quod nullum est ab inito nullum procit effectum”.

În dreptul nostru nulitatea nu este considerată o “stare organică”, ci o sancţiune care intervine pentru că o dispoziţie legală a fost încălcată cu prilejul încheierii actului.

În concepţia dreptului civil român contemporan nulitatea este în principiu parţială şi remediabilă, nulitatea parţială constituind regula, iar nulitatea totală, excepţia.

Precizăm că în Codul civil nu există o reglementare sistematică a nulităţii.Ca instituţie de drept civil nulitatea îndeplineşte atât o funcţie preventivă, cât şi

una sancţionatorie.În raport cu natura interesului ocrotit de lege şi de regimul juridic, nulitatea este

de două feluri: nulitate absolută şi nulitate relativă.Nulitatea absolută este sancţiunea ce intervine în caz de nerespectarea, cu

ocazia încheierii unui act juridic, a unei norme de drept care ocroteşte un interes general, public.

Nulitatea relativă este sancţiunea cce intervine în caz de nerespectare, cu ocazia încheierii unui act juridic, a unei norme de drept care ocroteşte un interes particular, privat.

În raport cu întinderea efectelor contrare legii, nulitatea poate fi totală sau parţială.

Nulitatea totală este aceea care desfiinţează actul juridic în întregime.Nulitatea parţială este aceea care desfiinţează numai efectele actului care

nesocotesc legea, dar actul juridic rămâne parţial în fiinţă producând celelalte efecte.Nulitatea absolută poate fi invocată de toate persoanele interesate, care pot fi:

părţile actului juridic, avânzii-cauză ai părţilor, procurorul şi chiar instanţa din oficiu, este imprescriptibilă şi nu poate fi acoperită prin confirmarea actului

Nulitatea relativă poate fi invocată numai de persoana ocrotită de dispoziţia legală ce prevede nulitatea, este supusă prescripţiei extinctive şi poate fi acoperită prin confirmare.

În raport cu modul de reglementare, nulitatea este expresă sau virtuală.Nulitatea expresă (textuală, explicită) este aceea care este prevăzută anume

într-o dispoziţie legală. Nulitatea virtuală (implicită, tacită) este aceea care rezultă în mod neîndoielnic

din felul de exprimare a normei legale sau din scopul acesteia. Efectul nulităţii constă în desfiinţarea actului juridic din momentul încheierii sale,

ceea ce conduce la restabilirea ordinii de drept încălcate. Actul juridic nul nu poate produce efecte în viitor, iar efectele produse în trecut

se desfiinţează retroactiv. Deci, nulitatea operează nu numai pentru viitor (ex nunc), ci şi pentru trecut (ex tunc). Retroactivitatea este consecinţa firească a nulităţii actului juridic.

CAPITOLUL IV

PRESCRIPŢIA EXTINCTIVĂ

& 1. Definire

Prescripţia extinctivă reprezintă pierderea dreptului de a obţine o hotărâre judecătorească în temeiul căreia să se poată proceda la executarea silită a obligaţiilor, în urma neexecutării acţiunii în justiţie în intervalul prevăzut de lege.

Prescripţia pune capăt valorificării unui drept (pe cale de constrângere), după trecerea unei perioade de timp. În consecinţă, titularul dreptului nu mai poate acţiona în justiţie, iar cel care nu şi-a îndeplinit obligaţia îşi consolidează situaţia.

După împlinirea termenului de prescripţie, titularul dreptului nu mai este ocrotit de lege, iar debitorul, deşi poate să-şi execute obligaţia, nu mai poate fi constrâns.

În concluzie, prescripţia extinctivă este modul de stingere a dreptului la acţiune, prin neexecutarea acestuia în termenul prevăzut de lege.

Importanţa prescripţiei extinctive constă în accelerarea soluţionării unor litigii între părţile unui raport juridic, la executarea obligaţiilor şi restabilirea drepturilor, fiind un instrument important în asigurarea stabilităţii raporturilor juridice. Ea înlătură şi litigiile vechi, îndoielnice, neglijate de-a lungul anilor, în care dovada drepturilor devine tot mai anevoioasă din cauza dispariţiei unor probe.

Prescripţia extinctivă îndeplineşte o funcţie de consolidare a raporturilor juridice şi e înlăturare a dificultăţilor în administrarea probelor şi o funcţie sancţionatorie.

& 2. Efectele prescripţiei extinctive

Prin acţiunea prescripţiei extinctive se stinge dreptul la acţiune în sens material. Potrivit art.1 din Decretul nr.167/1958 “dreptul la acţiune, având un obiect patrimonial, se stinge prin prescripţie”.

Odată cu stingerea dreptului la acţiune privind un drept principal se stinge şi dreptul la acţiune privind drepturile accesorii (art.1 alin.2 din Decretul nr.167/1958);

“În cazul când un debitor este obligat la prestaţiuni succesive, dreptul la acţiune cu privire la fiecare dintre aceste prestaţiuni se stinge printr-o prescripţie deosebită” (art.12 din Decretul nr.167/1958);

Dreptul la acţiune, ca şi acţiunea, are un dublu sens: material şi procesual. Prin dreptul la acţiune în sens material se înţelege posibilitatea unei persoane

de a realiza un drept subiectiv împotriva pârâtului care l-a încălcat sau contestat obligând, cu ajutorul instanţei judecătoreşti, la executarea obligaţiei corelative.

Prin dreptul la acţiune în sens procesual se înţelege posibilitatea unei persoane de a sesiza organul competent în vederea realizării dreptului.

Cel ce se stinge este dreptul la acţiune în sens material şi nu cel în sens procesual, deoarece tocmai prin sesizare se poate examina şi controla dacă este sau nu îndeplinită prescripţia.

Prin efectul prescripţiei dreptul subiectiv şi obligaţia corelativă se transformă, devenind drepturi şi obligaţii imperfecte, nemaifiind ocrotite de forţa de constrângere a statului (art.20 alin.1 din Decretul nr.167/1958).

& 3. Domeniul de aplicare

Domeniul de aplicare a prescripţiei extinctive înseamnă sfera drepturilor subiective civile ale căror acţiuni în justiţie se sting ca urmare a neexecutării în termenele de prescripţie.

Drepturile de creanţă sunt supuse prescripţiei extinctive. Astfel, potrivit art.1 din Decretul nr.167/1958: “Dreptul la acţiune, având un obiect patrimonial, se stinge prin prescripţie dacă nu a fost exercitat în termenul stabilit de lege”.

Potrivit art. 22 din Decretul nr.167/1958 “Dispoziţiile decretului de faţă nu se aplică dreptului la acţiune privitor la drepturile de proprietate, uzufruct, uz, servitute şi superficie”, deci sunt excluse domeniul prescripţiei extinctive, fiind imprescriptibile: acţiunea în revendicare mobiliară bazată, pe proprietatea publică, acţiunea imobiliară (în principiu), acţiunea de partaj, acţiunea în grăniţuire şi acţiunea negatorie.

Sunt supuse prescripţiei extinctive: acţiunea în revendicare mobiliară bazată pe proprietatea privată, acţiunea în revendicare imobiliară prevăzută de art.498 Cod civil etc.

În principiu, drepturile personale nepatrimoniale sunt imprescriptibile. Ca excepţie, sunt prescriptibile: acţiunea în nulitate relativă a căsătoriei,

acţiunea în stabilirea paternităţii, acţiunea în anulabilitate a unui act juridic, acţiunea în tăgada paternităţii (art. 21, 55 şi 60 din C. fam.).

& 4. Termenele de prescripţie extinctivă

Termenele de prescripţie reprezintă intervalul de timp stabilit de lege în care poate fi exercitat dreptul la acţiune în sens material.

Pierderea termenului înseamnă pierderea dreptului la acţiune.Termenele de prescripţie sunt stabilite prin lege, părţile prin voinţa lor neputând

nici stabili, nici modifica termenele legale.Termenele de prescripţie sunt clasificate în termenele generale prevăzute în

normele generale, şi termenele speciale, prevăzute în norme speciale.a). În principiu, sunt două termene generale de prescripţie.Termenul general de 3 ani, aplicabil acţiunilor personale care însoţesc drepturile

de creanţă, prevăzut în art.3 al Decretului nr.167/1958, aplicabil tuturor acţiunilor întemeiate de drepturi de creanţă cu excepţia cazurilor pentru care există termene speciale de prescripţie.

Termenul general de 30 ani, aplicabil acţiunilor reale care însoţesc drepturile reale prescriptibile, prevăzut de art.1890 C. civ. Precizăm că termenul de 30 de ani este aplicabil acţiunii în revendicare mobiliară întemeiat pe proprietatea privată.

b). Principalele termene speciale de prescripţie aplicabile acţiunilor personale, întemeiate de drepturi de creanţă sunt:

- 3 ani pentru dreptul la acţiune privitor la sume de bani consemnate la bănci (art. 23 din Decretul nr. 167/1958);

- 2 ani privitor la unele raporturi de asigurare (art. 3 alin.2 din decret);- 6 luni, aplicabil acţiunii în răspundere pentru vicii ascunse (art. 5 din decret);- 6 luni, aplicabil acţiunii de opţiune succesorală (art.700 C. civ.);- 1 an, aplicabil în acţiunea de stabilire a paternităţii copilului din afara căsătoriei

(art.60 C. fam);- 6 luni, pentru acţiunea în anulare a căsătoriei încheiate cu vicierea

consimţământului (art.21 alin.2 C. fam.);- 6 luni, aplicabil acţiunii în tăgada paternităţii copilului din căsătorie (art.55

alin.1 C. fam.).

& 5. Începutul termenului de prescripţie

Prescripţia începe să curgă la data când se naşte dreptul la acţiune. Dreptul la acţiune se naşte însă, în mod diferit, în raport cu natura drepturilor sau a actelor ori a faptelor care le garantează. De exemplu,:

- prescripţia dreptului la acţiune, în cazul drepturilor pute şi simple, începe să curgă de la naşterea raportului juridic (art.7 din Decretul nr.167/1958);

- prescripţia dreptului la acţiune, în cazul drepturilor afectate de termen suspensiv în condiţie suspensivă, începe să curgă la data împlinirii termenului ori realizării condiţiei (art.7 din decret);

- prescripţia dreptului la acţiune, în cazul acţiunii în răspunderea civilă pentru pagube pricinuite prin fapte ilicite, începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască paguba şi pe autorul ei (art.8 din decret);

-prescripţia acţiunii la opţiune succesorală începe să curgă de la data deschiderii succesiunii (data decesului) (art. 700 alin.1 C. civ.);

-prescripţia acţiunii în stabilirea paternităţii începe să curgă de la naşterea copilului (art. 60 C. fam.);

-prescripţia acţiunii în tăgada paternităţii începe să curgă de la data când tatăl a cunoscut naşterea copilului (art. 55 C. fam.).

& 6. Suspendarea şi întreruperea prescripţiei executive

a). Suspendarea înseamnă oprirea cursului prescripţiei pe timpul cât durează cauzele limitative prevăzute de lege , care îl pun pe titularul dreptului în imposibilitatea de a acţiona.

Cauzele de suspendare, prevăzute de art.13 şi 14 din Decretul nr.167/1958 sunt:

- cât timp creditorul este împiedicat de un caz de forţă majoră să facă întrerupere;

- pe timpul cât creditorul sau debitorul face parte din forţele armate ale României aflate “pe picior de război”;

- atâta timp cât „socotelile nu au fost date şi aprobate), prescripţia nu curge: între părinţi; tutori şi cei care sunt sub ocrotirea lor, între cei care administrează bunurile şi cei ale căror bunuri nu au reprezentant legal, între reprezentanţii şi cei pe care îi reprezintă.

- împotriva celor lipsiţi de capacitatea de exerciţiu până nu au reprezentant legal;

- împotriva celui cu capacitate restrânsă, cât timp nu are cine să-I încuviinţeze actele;

- între soţi în timpul căsătoriei.După încetarea suspendării , prescripţia îşi reia cursul, socotindu-se şi timpul

scurs înainte. Deci, pe timpul cât durează cauzele de suspendare, curgerea prescripţiei este oprită.

b). Întreruperea constă în ştergerea prescripţiei începute înainte de ivirea unei cauze prevăzute de lege ce întrerupe prescripţia şi începerea unei noi prescripţii la încetarea altor cauze întreruptive.

Cauzele de întrerupere prevăzute de art. 16 din Decretul nr.167/1958 sunt:- prin recunoaşterea dreptului a cărui acţiune se prescrie de către debitor;- prin introducerea unei cereri de chemare în judecată ori de arbitrare;- printr-un act începător de executare.Când instanţa judecătorească sau arbitrară constată existenţa unor motive

temeinic justificate pentru care termenul a fost depăşit, poate să dispună judecarea acţiunii ori să încuviinţeze executarea silită.

Repunerea în termen apare deci, ca un beneficiu acordat de lege titularului de drept care, din motive temeinice, nu a putut introduce acţiunea în justiţie în termenul de prescripţie.

CAPITOLUL V

PERSOANA FIZICĂ ŞI JURIDICĂ

Sintagma “subiect de drept civil” desemnează două categorii de persoane: persoane fizice şi persoane juridice.

Astfel, la raporturile juridice civile pot participa, în calitate de subiecte de drept, atât persoanele fizice, deci oamenii priviţi individual, cât şi persoanele juridice, adică oamenii organizaţi în diferite structuri, în condiţiile legii.

Calitatea de subiect de drept a acestora se exprimă în capacitatea lor civilă. Capacitatea civilă cuprinde două elemente : capacitatea de folosinţă şi capacitatea de exerciţiu (art. 5 din Decret).

& 1. Capacitatea de folosinţă a persoanei fizice

Capacitatea de folosinţă reprezintă aptitudinea generală a persoanei fizice de a fi titulară de drepturi şi obligaţii civile, de a fi subiect de drept civil.

Capacitatea de folosinţă, ca parte a capacităţii civile, reprezintă premisa dobândirii de drepturi şi asumării de obligaţii concrete prin participarea persoanei la raporturile juridice civile.

“Capacitatea civilă este recunoscută tuturor persoanelor”. Capacitatea de folosinţă începe de la naşterea persoanei şi încetează odată cu moartea acesteia” (art.7 din decret).

“Nimeni nu poate renunţa, nici în tot, nici în parte, la capacitatea de folosinţă…” (art.6 alin.2 din Decret).

“Nimeni nu poate fi îngrădit în capacitatea de folosinţă şi nici lipsit, în tot sau în parte, de capacitatea de exerciţiu, decât în cazurile şi în condiţiile stabilite de lege” (art.6 alin.1 din Decret).

Capacitatea de folosinţă începe de la naşterea persoanei. De la data naşterii persoana fizică dobândeşte capacitatea de folosinţă, adică aptitudinea generală, abstractă de a dobândi drepturi şi obligaţii.

Ca excepţie “Drepturile copilului sunt recunoscute de la concepţiune, însă numai dacă el se naşte viu”. Astfel, copilul conceput se socoteşte născut ori de câte ori aceasta este în interesul său.

În cazul în care copilul s-a născut mort, acesta este considerat că nu a dobândit capacitatea de folosinţă anticipat, că nu o fost subiect de drept. Prin urmare, pentru perioada concepţiei legislaţia civilă recunoaşte copilului o personalitate condiţionată, care se consolidează dacă el se naşte viu şi este retroactiv desfiinţată dacă se naşte mort.

Deci capacitatea de folosinţă anticipată este afectată de o condiţie rezolutorie, în timp ce capacitatea de folosinţă obişnuită (dobândită la naştere) este pură şi simplă.

Pentru stabilirea datei concepţiei, legiuitorul a instituit o prezumţie legală potrivit căreia “Timpul cuprins între a treia sută şi a o sută optzecea zi dinaintea naşterii copilului este timpul legal al concepţiunii” (art. 61 C fam.)..

Capacitatea de folosinţă cuprinde în conţinutul său atât drepturi, cât şi obligaţii şi are două laturi: latura activă (aptitudinea de a avea drepturi subiective civile) şi latura pasivă (aptitudinea de a avea obligaţii).

Excepţie face capacitatea de folosinţă anticipată, al cărei conţinut este format numai din latura activă, deoarece copilul conceput şi nenăscut nu poate avea decât drepturi subiective civile, nu şi obligaţii.

În anumite cazuri capacitatea de folosinţă suportă anumite îngrădiri sub forma unor incapacităţi speciale de a încheia anumite acte juridice ori de a dobândi anumite drepturi.

O sesie de incapacităţi speciale sunt prevăzute de Codul civil. De exemplu,- incapacitatea minorului sub 16 ani de a dispune de bunurile sale prin donaţie

sau testament (art.806);- incapacitatea minorului de 16 ani de a dispune, prin testament, de mai mult de

o jumătate din bunurile sale (art.807);-incapacitatea minorului de 16 ani de a dispune, prin testament , în folosul

tutorelui său (art.809);-incapacitatea tutorelui medicilor şi farmaciştilor de a primi donaţii sau legate de

la o persoană pe care au tratat-o şi aceasta a decedat de boala respectivă (art.810);- incapacitatea ofiţerilor de marină de a primi legate, printr-un testament făcut pe

navă în cursul unei călătorii maritime (art.883);-incapacitatea soţilor de a vinde unul celuilalt (art.1307);-incapacitatea judecătorilor, procurorilor şi avocaţiilor de a fi cesionarii

drepturilor litigioase (art.1309).Alte incapacităţiile speciale sunt prevăzute de Codul familiei. De exemplu,-incapacitatea tutorelui şi a rudelor sale apropiate de a încheia acte juridice cu

minorul aflat sub tutelă (art.128);-incapacitatea de folosinţă a minorului cu capacitate de exerciţiu restrânsă de a

face donaţii ori de a garanta obligaţia altuia (art.133 alin.3);-incapacitatea soţilor de a împărţi voluntar bunurile comune în timpul căsătoriei

(art.36 alin.2);Sancţiunea aplicabilă acestor acte este nulitatea.“Capacitatea de folosinţă începe de la naşterea persoanei şi încetează odată cu

moartea acesteia” (art.7 alin.1 din decret).Constatarea morţii unei persoane se realizează prin două moduri: prin moartea

constatată fizic, direct, prin examinarea cadavrului şi prin declararea judecătorească a morţii.

& 2. Capacitatea de exerciţiu a persoanei fizice

Pentru a încheia acte juridice este necesar ca o persoană fizică să aibă, pe lângă capacitatea de folosinţă o anumită maturitate psihică, care să-i permită să aprecieze consecinţele acţiunilor sale (să aibă discernământ).

Capacitatea de exerciţiu a persoanei fizice ca fiind acea parte a capacităţii civile a omului care constă în aptitudinea acestuia de a exercita drepturi civile şi a-şi asuma obligaţii civile prin încheierea de acte juridice civile.

Potrivit art.8 din decret persoana fizică dobândeşte capacitatea deplină de exerciţiu la vârsta majoratului.

“Capacitatea de exerciţiu este capacitatea persoanei de a-şi exercita drepturile şi de a-şi asuma obligaţii, săvârşind acte juridice” (art. 5 alin. 3 din decret).

Caracterele juridice ale capacităţii de exerciţiu sunt: legalitatea, generalitatea, inalienabilitatea, intangibilitatea, egalitatea.

- Legalitatea capacităţii de exerciţiu semnifică faptul că este reglementată prin lege.

- Generalitatea este aptitudinea persoanei de a închei oricare act juridic civil.- Inalienabilitatea (imposibilitatea înstrăinării) exprimă ideea că nici o persoană

nu poate încheia valabil un act juridic de renunţare sau de înstrăinare a capacităţii de exerciţiu.

- Intangibilitatea constă în faptul că nici o persoană nu poate fi lipsită în întregime sau în parte de această capacitate, decât în cazurile şi condiţiile prevăzute de lege.

- Egalitatea exprimă idee că această capacitate este egală pentru toate persoanele.

În dreptul civil român, capacitatea de exerciţiu deplină constituie regula, iar lipsa capacităţii de exerciţiu şi capacitatea de exerciţiu restrânsă constituie excepţii de la regulă.

Capacitatea de exerciţiu deplină constă în aptitudinea persoanei fizice de a-şi exercita drepturile subiective civile şi de a-şi asuma obligaţii prin încheierea personal şi singură a tuturor actelor juridice îngăduite de lege.

“Capacitatea de exerciţiu deplină începe de la data când persoana devine majoră”. Persoana devine majoră la împlinirea vârstei de 18 ani (art. 8 din decret).

Minorul care se căsătoreşte, dobândeşte prin aceasta capacitatea deplină de exerciţiu. Bărbatul se poate căsătorii numai dacă a îndeplinit vârsta de 18 ani iar femeia dacă a îndeplinit vârsta de 16 ani. Pentru motive temeinice se poate încuviinţa căsătoria femeii care a împlinit 15 ani, de câtre prefectura judeţului (sau, după caz, a Primăriei Municipiului Bucureşti), pe baza avizului dat de medic, oficial.

Capacitatea de exerciţiu deplină încetează în prin moartea sau declararea judecătorească a morţii persoanei fizice ori prin punerea prin interdicţie judecătorească.

“Nu au capacitate de exerciţiu: minorul care nu a împlinit vârsta de 14 ani şi persoana pusă sub interdicţie” (art. 1 din Decretul nr. 31/1954).

Desigur că textul se referă la minorii care n-au împlinit 14 ani, deoarece numai ei sunt lipsiţi de capacitate de exerciţiu.

Potrivit art.11 alin. 2 din Decretul nr.31/1954 “Pentru cei care nu au capacitate de exerciţiu, actele juridice se fac cu reprezentanţii lor legali”.

Reprezentarea este procedeul tehnico-juridic prin care o persoană, numită reprezentant, încheie un act juridic în numele şi pe seama altei persoane, numită reprezentat, astfel încât efectele actului încheiat se produc direct în persoana celui reprezentat.

Reprezentarea poate fi: convenţională, legală şi judiciară.Reprezentarea legală a persoanelor lipsite de capacitate de exerciţiu este

asigurată pentru minorii până la 14 ani prin părinţi sau tutori, iar pentru interzişii judecătoreşti, prin tutore.

Incapacitatea de exerciţiu ia sfârşit la împlinirea vârstei de 14 ani, când minorul dobândeşte capacitate de exerciţiu restrânsă (sau prin deces) iar în cazul persoanei pusă sub interdicţie judecătorească, prin ridicarea interdicţiei.

Potrivit art. 9 alin.1 din decretul nr.31/1954 minorul care a împlinit vârsta de 14 ani are capacitate de exerciţiu restrânsă, motiv pentru care actele juridice ale acestuia se încheie personal de către minor dar, cu încuviinţarea prealabilă a ocrotitorului legal (părinţi sau tutore).

Capacitatea de exerciţiu restrânsă când minorul dobândeşte deplina capacitatea de exerciţiu, adică la împlinirea vârstei de 18 ani, ca regulă, şi la data încheierii căsătoriei de către minoră (16 ani, iar în anumite condiţii chiar 15 ani).

& 3. Identificarea persoanei fizice

Identificarea persoanei fizice se realizează cu ajutorul atributelor acesteia: numele, domiciliul, starea civilă şi codul numeric.

Numele cuprinde: numele de familie , prenumele şi preudonimul.

Domiciliul cuprinde: domiciliul de drept comun, domiciliul legal şi domiciliul ales sau convenţional, iar în legătură strânsă cu domiciliul se află reşedinţa.

Starea civilă se înfăţişează ca un complex de raporturi juridice, cu caracter personal nepatrimonial, prin care se individualizează persoana fizică în societate şi în familie.

Atributele de identificare a persoanei fizice constituie drepturi personale nepatrimoniale. Atributele de identificare a persoanei fizice se caracterizează prin aceea că sunt: drepturi absolute, opozabile erga omnes, drepturi inalienabile, (neputând fi înstrăinate), drepturi imprescriptibile, drepturi strict personale, drepturi neevaluabile (apărate atât prin mijloacele altor ramuri de drept administrativ, drept penal, cât şi prin mijloacele dreptului civil).

a). Potrivit art.12 alin.2 din Decretul nr.31/1954 “Numele cuprinde numele de familie şi prenumele”.

“Numele” este folosit într-un dublu sens. În sens larg (lato sunsu), prin nume se înţelege numele de familie (în legislaţia

veche, denumit şi nume patronimic) şi prenumele (în vorbire curentă, denumit şi nume de botez).

În sens restrâns (stricato sensu), prin nume se înţelege numai numele de familie .

Numele poate fi compus fie dintr-un grup de două cuvinte, fie dintr-un grup de mai multe cuvinte, în ipotezele în care numele de familie al persoanei căsătorite este format din numele reunite ale soţilor ori în ipotezele în care o persoană fizică are mai multe prenume.

Numele de familie aparţine, de regulă, membrilor aceleiaşi familii; cu ajutorul lui, persoana fizică se individualizează în societate.

Stabilirea numelui de familie al copilului din căsătorie se face după regulile cuprinde în art.62 Codul familiei şi anume: “Copilul din căsătorie ia numele de familie comun al părinţilor. Dacă părinţii nu au nume de familie comun, copilul ca lua numele de familie al unuia dintre ei ori numele lor reunite.

Numele de familie al persoanei fizice se modifică, de regulă, datorită schimbărilor survenite în starea civilă a acesteia (dar şi prin adopţie, filiaţie, ori pe cale adminstrativă).

b). Prenumele este acea componentă a numelui care individualizează persoana în cadrul familiei.

Stabilirea prenumelui este lăsată la libera alegere a părinţilor copilului.Prenumele poate fi schimbat pe cale administrativă, după aceeaşi procedură ca

şi în cazul schimbării numelui (art. 4 şi 7 din Decretul nr.975/1968).c). Pseudonimul individualizează persoana fizică într-un anumit domeniu de

activitate , de regulă printr-un cuvânt sau un grup de cuvinte.Pseudonimul este lăsat la libera alegere a persoanei fizice nefiind supus nici

unei reguli speciale de înregistrare. Fiind un drept personal nepatrimonial, pseudonimul are aceleaşi caractere

juridice ca şi numele, adică este un drept absolut, imprescriptibil, inalienabil, personal şi universal şi este consacrat, ocrotit de lege.

d). “Domiciliul unei persoane fizice este acolo unde ea îşi are locuinţa statornică sau principală (art.13 din Decretul nr. 31/1954).

Cetăţenii români cu domiciliul în România nu pot avea în acelaşi timp decât un singur domiciliu şi o singură reşedinţă.

Reşedinţa este locuinţa la care cetăţenii români cu domiciliul în România locuiesc temporar, alta decât cea de domiciliu.

In cazul în care cetăţenii români deţin mai multe locuinţe îşi pot stabili domiciliul sau reşedinţa în oricare dintre ele.

În raport de modul de stabilire, domiciliul este de trei feluri: domiciliul de drept comun, domiciliul legal, domiciliul ales (convenţional)

Potrivit art. 24 din Legea 105/1996 dispune “Cetăţenii români cu domiciliul în România au dreptul să-şi stabilească domiciliul ori reşedinţa în orice localitate din ţară, în condiţiile legii”.

Libertatea de stabilire a domiciliului presupune şi libertatea de schimbare a acestuia. Potrivit art. 28 din Legea nr.105/1996 , persoana care îşi schimbă domiciliul este obligată ca în termen de 15 zile de la mutarea la noua adresă să se prezintă la formaţiunea de evidenţă a populaţiei pentru eliberarea unei noi cărţi de identitate.

Domiciliul legal este domiciliul stabilit de lege pentru anumite categorii de persoane fizice cărora legea le stabileşte în mod obligatoriu domiciliul. Acestea sunt: minorii, interzişii judecătoreşti, dispăruţii şi moştenitorii.

Domiciliul ales sau convenţional este reglementat de Codul de procedură civilă şi Codul civil. El nu constituie un atribut de identificare în spaţiu a persoanei fizice, ci este o convenţie prin care părţile derogă de la efectele normale ale domiciliului.

e). Prin stare civilă sau statut civil se înţeleg toate elementele strict personale care contribuie la individualizarea persoanei fizice în societate şi familie.

Calităţile strict personale, care configurează starea civilă a persoanei fizice, sunt: născută din căsătorie, din afara căsătoriei, din părinţi necunoscuţi, adoptată, căsătorită, divorţată, văduvă, recăsătorită, rudă sau afin cu altă persoană etc.

Starea civilă, ca ansamblu de calităţi strict personale ale persoanei fizice, are următoarele caractere juridice: indivizibilitatea, inalienabilitatea, imprescriptibilitatea, personalitatea şi universalitatea.

Starea civilă izvorăşte din fapte şi acte de stare civilă. Sunt fapte de stare civilă naşterea, sexul şi moartea. Acţiunile de stare civilă sunt acţiuni în justiţie care au ca obiect elemente privind

starea civilă a persoanei fizice.În raport cu obiectul lor, acţiunile de stare civilă (acţiunile de stat) se divid în trei

categorii: acţiuni în reclamaţie de stat; acţiuni în contestaţie de stat şi acţiuni în modificare de stat.

În raport de persoanele care pot să le exercite, acţiunile de stare civilă se împart în: acţiuni care pot fi interesate de orice persoană interesată, acţiuni care pot fi pornite numai de persoane expres determinate de lege şi acţiuni care pot fi introduse numai de titularul stării civile.

Sunt acţiuni de stat: acţiunea în contestarea recunoaşterii voluntare a filiaţiei faţă de mamă, acţiunea în contestarea recunoaşterii voluntare a filiaţiei faţă de tată a unui copil din afara căsătoriei, acţiunea în contestarea filiaţiei din căsătorie, acţiunea în nulitatea absolută a unei căsătorii, acţiunea în nulitate absolută a adopţiei.

Sunt acte de stare civilă (negotium): recunoaşterea filiaţiei, adopţia, căsătoria, hotărârile instanţelor de judecată pronunţate în acţiunile de stare civilă.

Sunt acte de stare civilă (instrumentuum) : actul de naştere, actul dă căsătorie şi actul de deces. Acestea sunt înscrisuri autentice, întocmite , potrivit legii în registrele de stare civilă de către delegatul de stare civilă, care cuprinde elementele stării civile a persoanei fizice (art.1 din Legea nr.119/1996).

Ca act administrativ, actul de stare civilă reprezintă înscrisul doveditor (instrumentum probationis) al actului administrativ (negotium juris), ce constituie înregistrarea în registrele de stare civilă.

Starea civilă se dovedeşte cu actele întocmite în registrele de stare civilă, precum şi cu certificatele de stare civilă eliberate pe baza acestora.

Prin excepţie, starea civilă se va putea dovedi înaintea instanţei judecătoreşti prin orice mijloc de probă admis de lege, dacă: nu au existat registre de stare civilă, registrul de stare civilă s-a pierdut ori s-a distrus, în tot sau în parte, întocmirea actului de stare civilă a fost omisă, procurarea certificatului de stare civilă din străinătate este cu neputinţă.

f). Codul numeric personal constituie mijlocul de individualizare a persoanei fizice alături de nume, domiciliu şi stare civilă ce se înscriu în cartea de identitate.

Codul numeric este singurul identificator pentru toate sistemele informatice, care prelucrează date nominale privind persoana fizică.

& 4. Elementele constitutive ale persoanei juridice

Elementele constitutive general valabile pentru existenţa unei persoane juridice sunt: o organizare de sine stătătoare, un patrimoniu propriu, un scop propriu în acord cu interesul public (general).

a). Organizarea de sine stătătoare (proprie) priveşte două aspecte: organizarea internă, respectiv, structurarea pe compartimente (de producţie, cercetare, comerţ şi funcţionale) şi desemnarea organelor de conducere şi a persoanelor care reprezintă persoana juridică.

b). Patrimoniul propriu cuprinde totalitatea drepturilor şi obligaţiilor cu conţinut economic, având ca titular persoana juridică. El este format din: drepturile patrimoniale (reale şi de creanţă), alcătuind latura activă şi din obligaţiile patrimoniale (contractuale şi extracontractuale), alcătuind latura pasivă.

Patrimoniul trebuie să fie distinct de patrimoniul persoanelor fizice ce alcătuiesc persoana juridică, precum şi faţă de patrimoniul altor persoane fizice sau juridice.

Patrimoniul persoanei juridice se fundamentează, în principal, pe dreptul de proprietate principiul fiind consacrat în legislaţia noastră actuală.

c). Scopul propriu, ca element esenţial, constitutiv al oricărei persoane juridice, reprezintă în realitate obiectul de activitate al persoanei juridice. Scopul justifică raţiunea de a exista a persoanei juridice.

Scopul trebuie să îndeplinească următoarele condiţii: să fie în acord cu interesul public; să fie determinat; să fie legal.

& 5. Înfiinţarea, reorganizarea, încetarea persoanei juridice

I. Persoana juridică se înfiinţează: prin actul de dispoziţie al organului de stat competent, prin actul de înfiinţare al celor ce o constituie, recunoscut de organul competent, care verifică dacă sunt întrunite cerinţele legii pentru ca persoana juridică să poată lua fiinţă, prin actul de înfiinţare al celor ce o constituie, cu prealabila autorizare a organului competent ce apreciază oportunitatea înfiinţării ei şi prin alte moduri reglementate de lege.

Înfiinţarea persoanelor juridice presupune întocmirea şi adoptarea mai multor documente cu diferite finalităţi, alcătuind o procedură de constituire a persoanei juridice, procedură ce se realizează într-un anumit interval de timp.

Procedura începe cu întocmirea primului act de constituire (contract şi/sau statut) şi se încheie cu înmatricularea persoanei juridice, toate actele adoptate urmând crearea unui nou subiect de drept.

Momentul în care se naşte un nou subiect de drept este momentul în care acesta dobândeşte personalitate juridică. Acest moment este stabilit de lege în mod diferit, în funcţie de modul de înfiinţare a persoanei juridice.

Precizăm că în prezent aproape toate categoriile de persoane juridice (cu excepţia celor de drept public) sunt supuse procedurii de înregistrare într-un regim

anume. Înregistrarea are două sensuri: înmatricularea ori înscrierea şi înscrierea de menţiuni.

Persoanele juridice dispun, în temeiul legii, de “capacitatea de a avea drepturi şi obligaţii”, adică de capacitatea juridică. În virtutea acestei calităţi persoana juridică participă la raporturi juridice aparţinând diferitelor ramuri de drept.

Sintagma “capacitate juridică” exprimă atitudinea persoanei juridice de a participa la orice raporturi juridice, reglementate de normele oricărei ramuri de drept.

Capacitatea civilă a unei persoane juridice este aptitudinea de a avea drepturi şi obligaţii civile, de a dobândi şi exercita drepturi subiective civile şi de a-şi asuma şi îndeplini obligaţii civile.

“Cu toate acestea, chiar înainte de data înregistrării sau de data actului de recunoaştere, ori de data împlinirii celorlalte cerinţe ce ar fi prevăzute, persoana juridică are capacitate chiar de la data actului de înfiinţare cât priveşte drepturile constituite în favoarea ei, îndeplinirea obligaţiilor şi a oricăror măsuri preliminare ce ar fi necesare, dar numai întrucât acestea sunt cerute ca persoana juridică să ia fiinţă în mod valabil” (art. 33 din Decretul nr. 31/1954)..

Această capacitate de folosinţă restrânsă (anticipată) rezultă din însăşi scopurile în vederea cărora acestea se înfiinţează spre a îngădui persoanei juridice să dobândească drepturile şi să-şi asume obligaţiile cerute pentru a lua fiinţă în mod valid.

Conţinutul “capacităţii de folosinţă se reduce la acele drepturi şi obligaţii care sunt necesare realizării scopului acestor subiecte de drept”. Această regulă se exprimă în principiul specialităţii capacităţii de folosinţă a persoanei juridice şi este formulată în art. 34 din Decretul nr.31/1954. Orice act juridic care nu este făcut în vederea realizării acestui scop este nul”.

Capacitatea de exerciţiu constă în aptitudinea persoanei juridice de a dobândi şi exercita drepturi subiective civile şi de a-şi asuma şi îndeplini obligaţiile civile, prin încheierea de acte juridice civile de către organele sale de conducere.

Prin “identificarea persoanei juridice” se înţelege individualizarea, cunoaşterea nominală a subiectelor de drept care participă la raporturile juridice în nume propriu.

Identificarea are două înţelesuri: prin identificarea persoanelor juridice înţelegem instituţia juridică, care cuprinde totalitatea normelor ce reglementează mijloacele şi atributele de individualizare a persoanelor juridice, iar în al doilea sens, din identificare se înţeleg atributele de identificare: denumirea, sediul, naţionalitatea, contul bancar, marca, emblema, codul fiscal, telefonul, telexul, faxul etc.

Identificarea persoanei juridice este o necesitate permanentă, din momentul înfiinţării şi până la încetarea ei.

Prin “denumire”, ca atribut de identificare se înţelege cuvântul sau cuvintele care au primit în condiţiile prevăzute de lege, semnificaţia de a individualiza persoana juridică.

Dreptul la denumire are, în conţinutul său, următoarele prerogative (drepturi): de a folosi denumirea stabilită potrivit legii, de a cere tuturor persoanelor fizice sau juridice să o individualizeze prin denumirea sa, de a cere în justiţie, respectarea dreptului la denumire încălcat.

Schimbarea denumirii persoanei juridice urmează regula prevăzută de lege pentru stabilirea ei deci schimbarea denumirii se face prin modificarea, în condiţiile legii, a actului de înfiinţare ori a statutului şi publicitatea corespunzătoare.

De menţionat că “denumirea” este un atribut general de identificare a oricăror persoane juridice fie ele de drept public, fie de drept privat, în timp ce “firma” este o denumire specifică numai pentru comercianţi.

Sediul este atributul de identificare prin arătarea unui loc stabil care individualizează persoana juridică în spaţiu. Conform art.39 din Decretul nr.31/1954, “Sediul persoanei juridice se stabileşte potrivit actului care a înfiinţat-o sau statutului”.

Naţionalitatea persoanei juridice exprimă relaţia ce există între persoana juridică şi statul pe teritoriul căruia acesta şi-a stabilit sediul principal. Art.1 alin. 2 din Legea nr.31/1990 republicată, prevede că: “Societăţile comerciale cu sediul în România sunt persoane juridice române”.

Pentru persoanele juridice de stat nu este necesară o asemenea prevedere, deoarece prin definire sunt persoane juridice române. Ceea ce reprezintă cetăţenia pentru persoana fizică, reprezintă naţionalitatea pentru persoana juridică.

Naţionalitatea persoanei juridice prezintă interes practic mai ales în raporturile de drept internaţional de drept internaţional privat şi de drept comercial internaţional.

Marca este semnul distinctiv privat, folosit de o persoană juridică pentru a deosebi produsele, lucrurile şi serviciile sale de cele identice ori similare ale altor persoane juridice.

Marca de fabrică este marca producătorului, pe când marca de comerţ este a comerciantului, care se aplică pe produsele pe care le distribuie pentru a-şi câştiga şi menţine clientela.

Emblema este un element facultativ de identificare a comercianţilor. II. Reorganizarea persoanei juridice poate fi definită ca un proces complex de

unire sau divizare la care participă cel puţin două persoane juridice existente ori care iau astfel fiinţă.

În această concepţie, prin reorganizare se produc, după caz, următoarele efecte: înfiinţarea de noi persoane juridice, modificarea reorganizării unor persoane juridice, încetarea unor persoane juridice.

Conform art. 40 din Decretul nr.31/1954, formele juridice ale reorganizării sunt: comasarea şi divizarea.

Conform art.41 din acelaşi decret, comasarea se realizează prin: absorbţie şi fuziune, iar divizarea prin divizare totală sau parţială.

Este de remarcat că formele de reorganizare sunt reglementate ca moduri de încetare a persoanei juridice. “Persoana juridică încetează de a avea fiinţă prin comasare, divizare sau dizolvare” (art.40 din Decret). În cazul fuziunii, absorbţiei şi chiar a diviziunii totale are loc încetarea unei (unora) persoane juridice, dar şi continuă activitatea (reorganizată) o altă persoană juridică sau se nasc mai multe persoane juridice.

De esenţa reorganizării este legată transmiterea universală sau cu titlu universal a patrimoniului, ceea ce nu se întâmplă în cazul dizolvării.

Cele două forme ale comasării sunt: fuziunea şi absorbţiaFuziunea constă în unirea (contopirea ) a două sau mai multe persoane juridice,

care încetează să mai existe şi în alcătuirea pe această bază a unei persoane juridice. Aşadar prin fuziune pot înceta două sau mai multe persoane juridice, dar se naşte numai una singură. “Comasarea se face … prin fuziunea mai multor persoane juridice, pentru a alcătui o persoană juridică nouă” (art.41 din Decret).

Fuziunea produce următoarele efecte: efectul creator, însemnând înfiinţarea unei noi persoane juridice, efectul extinctiv, însemnând încetarea persoanelor juridice fuzionate şi efectul transmisiunii universale, însemnând că drepturile şi obligaţiile persoanelor juridice fuzionate trec asupra noii persoane juridice astfel înfiinţate (art.46 din Decret).

Absorbţia constă în încorporarea (înglobarea) unei persoane juridice ce încetează să mai existe într-o altă persoană juridică, care îşi păstrează fiinţa. “Comasarea se face prin absorbţia unei persoane juridice de către o altă persoană juridică…” (art.41 din Decret).

Absorbţia produce următoarele efecte: efectul extinctiv, însemnând încetarea persoanei juridice absorbite şi transmisiunea universală, în sensul că întregul patrimoniu al persoanei juridice absorbite este preluat de persoana juridică ce continuă să existe.

În cazul absorbţiei, persoana juridică dobândeşte drepturile şi este ţinută de obligaţiile persoanei juridice pe care o absoarbe”.

Divizarea persoanei juridice constă în împărţirea întregului patrimoniului al unei persoane juridice care încetează şi transmiterea fracţiunilor patrimoniale astfel rezultate, către două sau mai multe persoane juridice existente sau care iau fiinţă în acest fel.

“Divizarea se face prin împărţirea întregului patrimoniu al unei persoane juridice între mai multe persoane juridice care există sau care iau, astfel, fiinţă” (art.41, alin.2 din Decret).

Întregul patrimoniu al persoanei juridice este împărţit şi transmis, pe fracţiuni între mai multe persoane juridice, fie existente, fie care iau astfel naştere.

Persoana juridică poate fi supusă diviziunii totale sau unei divizări parţiale. Divizarea parţială constă în desprinderea unei părţi din patrimoniul unei persoane juridice, care-şi menţine existenţa şi transmiterea acestei părţi către una sau mai multe persoane juridice existente ori care iau fiinţă în acest mod.

Prin divizare se produc următoarele efecte: efectul creator, care priveşte numai cazurile când fracţiunea de patrimoniu se transmite persoanelor juridice care iau fiinţă, efectul extinctiv priveşte numai divizarea totală, deoarece în acest caz, totdeauna, încetează persoana juridică divizată şi efectul transmiterii unei fracţiuni de patrimoniu de la persoana juridică divizată la mai multe persoane juridice.

III. Încetarea persoanei juridice înseamnă dispariţia subiectului de drept, sfârşitul capacităţii juridice a acestuia, în cazurile şi condiţiile prevăzute de lege.

În cazul încetării definitive a persoanei juridice, subiectul de drept respectiv nu transmite, în tot sau în parte, patrimoniul său la persoanele juridice existente sau nou înfiinţate, ci el primeşte destinaţia stabilită de lege sau statut ori hotărâtă odată cu dispunerea desfiinţării.

Regula generală, exprimată în art.40 din Decretul nr.31/1954, constă în aceea că persoana juridică încetează de a avea fiinţă prin comasare, divizare sau dizolvare.

Dizolvarea este o operaţiune juridică ce are ca efect în cazurile şi în condiţiile prevăzute de lege, încetarea unei persoane juridice asociative sau aceleia asimilate cu aceasta.

Cazurile în care intervin dizolvarea sunt prevăzute expres de lege. După cum rezultă din definiţie, domeniul de aplicare a dizolvării cuprinde persoanele juridice asociative, ceea ce nu se poate spune şi în privinţa reorganizării.

Ceea ce este specific dizolvării constă în aceea că, după hotărârea dizolvării, se trece, în mod obligatoriu, la lichidarea persoanei juridice.

Potrivit art.222 din Legea nr. 31/1990, cazurile de dizolvare sunt: trecerea timpului pentru durata societăţii, imposibilitatea realizării obiectului societăţii sau nerealizării acestuia, declararea nulităţii societăţii, hotărârea adunării generale, hotărârea Tribunalului, la cererea oricărui asociat, pentru motive temeinice, precum neînţelegerile grave dintre asociaţi care împiedică funcţionarea societăţii, falimentul societăţii şi alte cauze prevăzute de lege sau de actul constitutiv.

Efectul esenţial al dizolvării este trecerea în lichidare a persoanei juridice. Astfel, potrivit art. 51 din Decretul nr.31/1954 “Prin efectul dizolvării, persoana juridică intră în lichidare, în vederea realizării activului şi plaţii pasivului “.

Rezultă că odată cu dizolvarea nu încetează persoana juridică, ci se va mai parcurge o fază specifică, lichidarea. În momentul încheierii operaţiunilor de lichidare încetează fiinţa persoanei juridice dizolvate.

Prin lichidarea persoanei juridice se înţelege efectuarea tuturor operaţiunilor juridice de realizare a activului şi de plată a pasivului subiectului de drept civil şi care au ca efect încetarea definitivă a persoanei juridice intrată în dizolvare.

CAPITOLUL VI

DREPTUL DE PROPRIETATE

& 1. Definire

Dreptul de proprietate este drept subiectiv ce dă expresie aproprierii unui lucru, permite titularului său să posede, să folosească şi să dispună de acel lucru, în putere proprie şi în interes propriu, în cadrul şi cu respectarea legislaţiei existente.

Atributele dreptului de proprietate sunt: posesia, folosinţa şi dispoziţia. Dreptul de posesie constă în facultatea proprietarului de a stăpâni în fapt, direct

şi nemijlocit bunul, prin putere proprie şi în interes propriu sau de a consimţi ca stăpânirea de fapt a bunului să se facă în numele şi în interesul lui de către o altă persoană.

Dreptul de folosinţă este facultatea proprietarului de a utiliza bunul în propriul său interes, dobândind în proprietate fructele şi veniturile pe care le poate obţine din acestea.

Dreptul de dispoziţie constă în facultatea proprietarului: de a înstrăina bunul său, de a constitui asupra lui drepturi reale în favoarea altuia, adică dreptul de dispoziţie juridică; precum şi dreptul de a consuma sau de a distruge, chiar fără folos, lucrul ce-i aparţine, adică dreptul de dispoziţie materială sau de fapt.

& 2. Formele dreptului de proprietate

Potrivit art. 136 alin. 1 din Constituţia României „proprietatea este publică sau privată”.

A) Dreptul de proprietate publică. Potrivit art.136 pct. 3 din Constituţie ‘’Bogăţiile de interes public ale subsolului, spaţiul aerian, apele cu potenţialul energetic valorificabil, de interes naţional, plajele, marea teritorială, resursele materiale ale zonei economice şi platoul continental, precum şi alte bunuri stabilite prin lege organică,, fac obiectul exclusiv al proprietăţii publice’’.

Ţinând seama de criteriile prevăzute de art. 136 din Constituţie şi de Legea nr. 213/1998, în literatura de specialitate s-a stabilit că domeniul public cuprinde totalitatea statului sau a unităţilor administrativ-teritoriale asupra bunurilor care, prin natura lor sau prin destinaţia legii, sunt de uz şi de interes public.

Subiectele dreptului de proprietate publică sunt: statul asupra bunurilor din domeniul public de interes naţional şi unităţile administrativ-teritoriale (comuna, oraşul, municipiul, judeţul) asupra bunurilor de interes public de interes local.

Persoanele juridice de drept public care primesc în administrare bunuri din domeniul public, precum şi cele cărora le sunt concesionate asemenea bunuri, dobândesc numai un drept de administrare sau de concesiune, care nu se confundă cu dreptul de proprietate.

Bunurile proprietate publică nu pot fi înstrăinate, adică sunt inalienabile. Astfel,, bunurile proprietate publică sunt scoase din circuitul civil (art. 136 alin. 4 din Constituţie).

Bunurile proprietate publică sunt imprescriptibile. Potrivit art. 1844 C. civ ‘’nu se poate prescrie domeniul bunurilor care prin natura lor proprie sau printr-o declaraţie a legii nu pot fi obiecte de proprietate privată şi sunt scoase afară din comerţ.’’

Bunurile proprietate publică nu pot fi urmărite, sunt insesizabile (art. 11 lit. b din Legea 213/1998).

Art. 11 pct. 2 din Legea nr. 213/1998 prevede că actele juridice încheiate cu încălcarea prevederilor privind regimul juridic al bunurilor din domeniul public sunt lovite de nulitate absolută.

Art. 3 din Legea 213/1998 face distincţie între domeniul public al statului, domeniul public al judeţelor şi domeniul public al comunelor, oraşelor şi municipiilor.

B. Dreptul de proprietate privată este un drept real, care aparţine statului şi unităţilor administrativ-teritoriale, persoanelor fizice sau juridice, asupra unor bunuri mobile sau imobile şi care conferă titularului dreptul de a întrebuinţa aceste bunuri potrivit naturii ori destinaţiei lor, de a le folosi şi de a dispune de ele în mod exclusiv şi perpetuu în cadrul şi cu respectarea dispoziţiilor legale.

Astfel, potrivit art. 44 alin. 1 din Constituţie proprietatea privată este garantată prin lege, indiferent de titular.

Prin art. 136, alin. 5 din Constituţie, se stipulează totodată că, proprietatea privată este inviolabilă.

Dreptul de proprietate privată asupra statului şi unităţilor administrativ-teritoriale formează domeniul privat al statului, noţiune evident mai restrâns decât dreptul de proprietate privată, în general, care cuprinde inclusiv dreptul de proprietate privată, aparţinând atât persoanelor fizice cât şi persoanelor juridice.

Spre deosebire de dreptul proprietăţii publice, dreptul de proprietate privată este: alienabil, deci poate fi înstrăinat, prescriptibil, nu se poate distinge prin neuz şi sesizabil. El poate fi deci urmărit de creditor, potrivit prevederilor excepţionale de drept comun, pentru a-şi satisface creanţele.

& 3. Modalităţile dreptului de proprietate

Principalele modalităţi sub care se prezintă dreptul de proprietate sunt: proprietatea comună, proprietatea anulabilă şi proprietatea rezolubilă.

Caracteristic pentru proprietatea comună este faptul că prerogativele dreptului aparţin împreună şi concomitent mai multor titulari.

În cazul proprietăţii comune pe cote părţi nici unul din coproprietari nu este titular exclusiv al unei fracţiuni materiale din bun, ci numai asupra unei cote aritmetice abstracte din dreptul de proprietate.

În această situaţie, obiectul rămâne nefracţionat în materialitatea sa şi numai dreptul de proprietate este fracţionat. Dreptul fiecăruia dintre proprietari fiind astfel bine stabilit printr-o fracţiune, fără a fi însă individualizat asupra unei anumite porţiuni a lucrului.

Indiviziunea este o modalitate a patrimoniului care, aparţinând în comun mai multor persoane are ca obiect o universalitate nedivizată de bunuri.

Starea de indiviziune izvorăşte din succesiune, dintr-o convenţie, după cum poate apare ca efect al desfacerii căsătoriei.

Coproprietatea există atunci când dreptul de proprietate comună pe cote părţi are ca obiect unul sau mai multe bunuri determinate.

Proprietatea comună ca modalitate a dreptului de proprietate poate fi de două feluri: în devălmăşie sau pe cote părţi.

Dreptul de proprietate comună în devălmăşie este acea formă a dreptului de proprietate comună în conformitate cu care bunurile ce fac obiectul acestui drept aparţin nefracţionat tuturor titularilor Codevălmaşi care are ca obiect bunuri nefracţionate în materialitatea lor (coproprietarii nu au nici o cotă parte ideală din dreptul de proprietate)

Cazul tipic de proprietate comună în devălmăşie este reprezentat de comunitatea de bunuri a soţilor. Astfel, bunurile dobândite de oricare dintre soţi în

timpul căsătoriei sunt bunuri comune în devălmăşie, neavând stabilită fiecare o cotă ideală din dreptul de proprietate.

Dreptul de proprietate pe cote părţi se caracterizează prin faptul că acel bun rămâne nefracţionat în materialitatea sa, aparţinând concomitent mai multor titulari.

Proprietatea comună pe cote părţi poate fi ordinară sau temporară, caz, în care coproprietatea poate fi făcută să înceteze prin împărţeală sau partaj sau forţată şi perpetuă. În această ipoteză, în raport de destinaţia bunului aflat în coproprietate, această stare nu poate să înceteze, o împărţeală a bunului nefiind posibilă. Ex.: coproprietatea forţată asupra părţilor comune din clădirile cu mai multe apartamente etc.

Din cazurile de coproprietate forţată enumerăm: părţile comune din clădirile cu mai multe etaje ori apartamente, precum şi a terenului aferent; mormintele; ziduri, şanţuri, garduri care despart două proprietăţi, fântânile, potecile aflate pe linia despărţitoare a acestora.

Caracterele coproprietăţii forţate şi perpetue: coproprietarul nu poate cere ieşirea lui din indiviziune; are dreptul să se folosească de lucrul comun cu îndatorirea de a participa la cheltuielile de întreţinere şi conservare proporţional cu cota parte care o are acest lucru.

Proprietatea comună pe cote părţi obişnuită sau temporară (vremelnică) poate înceta oricând la cererea oricărui proprietar.

Spre deosebire de starea de indiviziune obişnuită, care poate înceta oricând la cererea coproprietarilor, în situaţia proprietăţii pe etaje sau apartamente drepturile celor în cauză asupra părţilor din imobil, destinate folosinţei în comun, subzistă pe toată durata existenţei construcţiei, coproprietarii neavând posibilitatea să solicite ieşirea din indiviziune prin partaj, aşa cum s-a stabilit în practica judecătorească.

Proprietatea rezolubilă apare când voinţa celui care transmite dreptul este afectată de o condiţie.

Condiţia poate fi rezolutorie sau suspensivă cu consecinţe stabilite de art. 1017 C. civ..

Proprietatea rezolubilă poate rezulta din lege sau din convenţia părţilor.Proprietatea anulabilă este proprietatea dobândită în virtutea unui act viciat şi ca

atare, supus acţiunii în anulare.Proprietatea anulabilă, la fel cu cea rezolubilă, produce efecte retroactiv.

& 4. Dezmembrămintele dreptului de proprietate

Dreptul de proprietate este un drept complex, al cărui conţinut cuprinde trei atribute: posesia, folosinţa şi dispoziţia.

Operaţiunea de dezmembrare a proprietăţii în aceste atribute din cuprinsul dreptului de proprietate, conduce la naşterea unor noi drepturi reale denumite dezmembrăminte ale dreptului de proprietate.

Dezmembrămintele dreptului de proprietate sunt drepturi reale rezultate din separarea atributelor dreptului de proprietate.

În această situaţie proprietarul lucrului asupra căruia se exercită un alt drept real nu are asupra lucrului respectiv decât un drept de proprietate restrâns.

Dezmembrămintele dreptului de proprietate reglementate de Codul nostru civil sunt: dreptul de uzufruct, abitaţia, dreptul de uz şi servitutea (la ele alăturându-se şi dreptul de superficie).

Dezmembrămintele privesc numai dreptul de proprietate privată, nu şi dreptul de proprietate publică care, aşa cum am văzut este inalienabil, deci nu poate fi dezmembrat.

Dreptul de uz este un drept real în virtutea căruia titularul poate folosi bunul şi culege fructele pentru trebuinţele sale şi ale familiei sale.

Dreptul de uz care are ca obiect o casă de locuit se numeşte drept de abitaţie. Titularul unui asemenea drept va putea folosi casa împreună cu familia dar nu va putea închiria decât acea parte din locuinţa pe care nu o ocupă (art. 572 C. civ.).

Dreptul de uzufruct este dreptul unei persoane de a se bucura de bunurile altcuiva ca şi proprietarul însuşi, cu obligaţia de a le păstra substanţa.

Dreptul de uzufruct are în conţinutul său dreptul de a folosi bunul şi de a-i culege fructele, iar cel în patrimoniul căruia intră se numeşte uzufructuar.

Titularul dreptului de proprietate în această situaţie îşi menţine dreptul de dispoziţie purtând numele de nud proprietar.

Dreptul de uzufruct este un drept real temporar, dezmembrământ al dreptului de proprietate ce-i conferă titularului său posesia şi folosinţa asupra unui bun ce aparţine altuia, care îşi menţine însă dreptul de dispoziţie.

CAPITOLUL VII

RĂSPUNDEREA CIVILĂ DELICTUALĂ

& 1. Definire şi forme

Răspunderea civilă este o formă a răspunderii juridice care constă într-un raport de obligaţii , în temeiul căruia o persoană este îndatorată să repare prejudiciul cauzat altuia prin fapta sa ori, în cazurile prevăzute de lege, prejudiciul pentru care este răspunzătoare.

În dreptul civil sunt reglementate două forme ale răspunderii civile: răspunderea delictuală şi răspunderea contractuală.

Răspunderea civilă delictuală constă în obligaţia unei persoane de a repara prejudiciul cauzat altuia printr-o faptă ilicită contractuală sau, după caz, prejudiciul pentru care este chemată prin lege să răspundă.

Răspunderea civilă contractuală este îndatorirea debitorului unei obligaţii născută dintr-un contract de a repara prejudiciul, cauzat creditorului sau prin faptul neexecutării lato sensu a obligaţiei se înţelege executarea ei cu întârziere, executarea necorespunzătoare ori neexecutarea propriu-zisă totală sau parţială.

Între cele două forme de răspundere civilă nu există deosebiri fundamentale. În dreptul civil contemporan român răspunderea civilă se întemeiază, în

principiu, pe culpă. Totuşi doctrina şi practica judiciară admit şi existenţa unor cazuri în care răspunderea este de natură obiectivă, fără culpa fundamentală.

& 2. Faptele juridice licite

Faptele juridice sunt definite ca fiind toate acţiunile omeneşti sau faptele voluntare ale omului de săvârşirea cărora legea leagă anumite efecte juridice, ce dau naştere, modifică sau sting raporturi juridice civile.

Acţiunile săvârşite fără intenţia de a produce efecte juridice civile sunt de două feluri: fapte juridice licite, care sunt acţiuni omeneşti săvârşite fără intenţia de a produce efecte juridice de obligaţii, care totuşi dau naştere la asemenea efecte în puterea legii şi fapte juridice ilicite, care sunt acţiuni omeneşti săvârşite fără intenţia de a crea raporturi juridice de obligaţii, care totuşi produc asemenea efecte în temeiul sau puterea legii.

Faptele juridice licite sunt reglementate în capitolul intitulat „Despre cvasi-contracte”, art. 986-997 din Codul civil român.

Cvasi-contractul este un fapt licit şi voluntar din care se naşte o obligaţie faţă de o altă persoană sau obligaţii reciproce între părţi.

Codul nostru civil reglementează expres două izvoare de obligaţii din această categorie, gestiunea de afaceri şi plata nedatorată (art. 987-991 Cod civil respectiv 992-997 Cod civil) . Practica judiciară şi literatura de specialitate au apreciat că şi teoria sau principiul îmbogăţirii fără justă cauză este un fapt juridic.

Îmbogăţirea fără justă cauză este un izvor de obligaţii extracontractuale. Obligaţia de restituire este sancţionată printr-o acţiune civilă specială numită acţiune de restituire a îmbogăţirii.

Potrivit art. 987 C. civ. gestiunea de afaceri apare ori de câte ori o persoană îndeplineşte, fără o însărcinare prealabilă sau în lipsa oricărei legături contractuale preexistente, un act în interesul altei persoane.

Persoana care îndeplineşte actul se numeşte gerant iar aceea în interesul căreia este îndeplinit se numeşte gerat.

Gestiunea de afaceri constituie izvor de obligaţii atât în sarcina geratului cât şi a gerantului.

Plata nedatorată constituie izvorul unei obligaţii de restituire. Orice plată presupunând o datorie preexistentă a cărei stingere se urmăreşte.

Astfel, tot ceea ce a fost plătit fără a fi datorat este supus restituirii. Plata nedatorată se numeşte plata indebitului, iar acţiunea prin care se cere

restituirea ei poartă numele de acţiune în repetiţiune.Existenţa unei plăţi nedatorate, ca izvor al unei obligaţii de restituire se cer a fi

întrunite două elemente: să nu existe o datorie preexistentă şi plata să fi fost făcută din eroare, autorul ei având credinţa că stinge astfel o obligaţie.

În ceea ce priveşte obiectul în repetiţiune, dacă cel ce a primit plata a fost de rea-credinţă, trebuie să restituie atât bunul cât şi fructele sale civile sau naturale, percepute de el din ziua plăţii; dacă a fost de bună credinţă, restituirea poartă numai asupra lucrului plătit.

În situaţia în care restituirea în natură a lucrului nu mai este posibilă, acesta fiind vândut, obiectul acţiunii este preţul vânzării în caz de bună credinţă sau valoarea lucrului din ziua intentării acţiunii, în caz de rea-credinţă.

& 3. Faptele juridice ilicite

Răspunderea civilă delictuală este un raport juridic de obligaţie ce izvorăşte dintr-o faptă cauzatoare de prejudicii, raport în care autorul faptei are obligaţia de a repara prejudiciul cauzat.

Răspunderea delictuală apare, astfel, ca o sancţiune specifică dreptului civil aplicată pentru săvârşirea faptei ilicite cauzatoare de prejudicii.

Fiind o sancţiune de drept civil ea are în vedere în primul rând patrimoniul persoanei ce a săvârşit fapta ilicită cauzatoare de prejudicii, dar nefiind o pedeapsă, ea nu se stinge odată cu decesul acesteia, ci se transmite moştenitorilor săi.

Răspunderea civilă delictuală constituie dreptul comun al răspunderii civile, iar răspunderea civilă contractuală constituie o răspundere civilă cu caracter derogativ de la dreptul comun, este o răspundere cu caracter special.

De aici concluzia că ori de câte ori nu este vorba de o răspundere contractuală se vor aplica regulile răspunderii delictuale.

Răspunderea delictuală subiectivă ne vom cuprinde: răspunderea pentru fapta proprie, răspunderea civilă delictuală pentru fapta persoanei juridice şi răspunderea institutorilor pentru prejudiciile cauzate de elevii şi ucenicii aflaţi sub supraveghere

1). Răspunderea pentru fapta proprie. potrivit art. 998 „orice faptă a omului care cauzează altuia un prejudiciu obligă pe acela din a cărui greşeală s-a ocazionat, a-l repara”.

Răspunderea civilă delictuală trebuie să îndeplinească următoarele condiţii generale: a) existenţa unei fapte ilicite; b) existenţa unui prejudiciu; c) raportul de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu; d) culpa, greşeala sau vinovăţia autorului.

Faptele ilicite pot fi acţiuni sau inacţiuni. Fapta ilicită poate fi, deci, comisivă, constând dintr-o acţiune, o faptă pozitivă, de pildă vătămarea sănătăţii unei persoane sau distrugerea unir bunuri proprietatea altei persoane.

Prejudiciul constituie o condiţie esenţială a răspunderii civile delictuale şi reprezintă consecinţa negativă suferită de o anumită persoană datorită faptei ilicite a unei alte persoane.

Prejudiciul este rezultatul încălcării unui drept subiectiv al persoanei, de pildă încălcarea unui drept real sau a unui drept de creanţă, precum şi rezultatul încălcării unor simple interese ale victimei.

Prejudiciul poate fi patrimonial, atunci când el poate fi evaluat în bani (exemplu degradarea unor bunuri) sau nepatrimonial, dacă el nu este susceptibil de preţuire în bani ( ex. atingerea adusă onoarei sau demnităţii persoanei). Prejudiciul nepatrimonial se mai numeşte moral.

Pentru ca un prejudiciu patrimonial să dea dreptul victimei de a cere obligarea autorului faptei ilicite la repararea lui este necesar să se îndeplinească următoarele condiţii: să fie cert; să nu fi fost reparat în prealabil, să fie sigur şi actual, adică deja să se fi produs. Tot cert este însă şi prejudiciul care se va produce cu siguranţă în viitor şi este susceptibil de evaluare.

Prejudiciul eventual lipsit de certitudine nu trebuie confundat în nici un caz cu prejudiciul viitor.

Prejudiciul viitor se referă atât la existenţa sa cât şi la întinderea sa. Dacă nu se cunoaşte întreaga întindere, instanţa de judecată se va limita numai la obligarea reparării principiului constatat şi evaluat cu certitudine.

Repararea prejudiciului se face integral, adică este supusă reparării atât paguba efectiv produsă (damnum emergens), cât şi câştigul nerealizat (lucrum cesans) dacă această nerealizare a fost cauzată de săvârşirea faptei ilicite.

Pentru antrenarea răspunderii civile este necesar ca între fapta ilicită şi prejudiciu să existe un raport de cauzalitate.

Raportul de cauzalitate este o condiţie generală a răspunderii civile, fără a deosebi între răspunderea delictuală sau contractuală.

Culpa, greşeala sau nevinovăţia este o condiţie necesară a răspunderii civile delictuale. Astfel, art. 998 C. civ. se referă la răspunderea celui a cărui greşeală a ocazionat prejudiciul, iar art. 999 C. civ. se referă răspunderea celui a cărui neglijenţă sau imprudenţă a cauzat prejudiciul.

Culpa este atitudinea psihică a autorului faptei ilicite şi păgubitoare faţă de fapta respectivă şi faţă de urmările acestei fapte.

Din definiţie se desprinde faptul că, în ordine, culpa presupune, în primul rând, un element intelectiv şi apoi un volitiv. Deci, un proces de conştiinţă, urmat de unul de voinţă.

Factorul intelectiv presupune un anumit nivel de cunoaştere, de conştiinţă a faptelor, a semnificaţiei faptelor sociale şi a urmărilor acestora.

Factorul intelectiv este determinat deci, de nivelul de cunoaştere umană la un anumit moment dat, adică de gradul de dezvoltare al ştiinţei, precum şi de puterea de cunoaştere, în concret, a autorului faptei ilicite, dacă el putea sau trebuia să cunoască semnificaţia socială a faptelor sale şi a urmărilor lor.

În accepţiunea Codului civil, vinovăţia sau culpa poate fi numai de două feluri: culpa internaţională sau dolul şi culpa neintenţională, propriu-zisă.

Forţa majoră este un fenomen natural sau social exterior, extraordinar, de nebiruit şi exclude în întregime angajarea răspunderii, dacă a fost cauza exclusivă a prejudiciului.

Spre deosebire de forţa majoră, cazul fortuit cuprinde: fenomenele naturale, dacă au un caracter extraordinar, absolut imprevizibil şi de nebiruit; împrejurările sau fenomenele interne, adică acelea care îşi au originea şi se produc în sfera de activitate a persoanei chemată să răspundă. Aşadar, cazul fortuit este, de regulă, un fenomen intern, care îşi are originea în câmpul de activitate a pârâtului. De asemenea, cazul fortuit poate fi şi un fenomen extern obişnuit, cum ar fi grindina, bruma, o ploaie torenţială, etc.

Dimpotrivă, forţa majoră având întotdeauna un caracter extern, este un fenomen extraordinar, absolut imprevizibil şi invincibil (calamităţi naturale, inundaţii ş.a.).

În general, atât forţa majoră, cât şi cazul fortuit exclud în aceeaşi măsură angajarea răspunderii civile.

2). Răspunderea institutorilor pentru prejudiciile cauzate de elevi şi ucenici. Potrivit art. 1000 alin. 4 C. civ. ‘’institutorii şi artizanii sunt responsabili de prejudiciul cauzat de elevii şi ucenicii lor, în tot timpul cât se găsesc sub a lor priveghere’’.

Prin institutor se înţelege, învăţătorul de la clasele primare, educatorul din învăţământul preşcolar, profesorul din învăţământul gimnazial, liceal sau profesional, pedagogul din internatele de elevi şi cel ce supraveghează pe elevi în taberele de elevi.

Răspunderea este instituită pentru institutor, privit ca o persoană fizică (care are îndatorirea de a se preocupa de pregătirea şi supravegherea ucenicului).

Răspunderea juridică civilă intervine numai pentru elevii şi ucenicii minori, nu şi pentru cei majori.

Textul de lege stabileşte trei prezumţii relative: prezumţia că îndatorirea de supraveghere nu a fost îndeplinită corespunzător; prezumţia de cauzalitate între neîndeplinirea acestei îndatoriri şi săvârşirea de către elev sau ucenic a faptei ilicite cauzatoare de prejudicii şi prezumţia vinei(culpei) profesorului sau meşteşugarului în îndeplinirea necorespunzătoare a îndatoririi pe care o avea.

Potrivit art. 1000 alin. 4 este necesară întrunirea următoarelor condiţii generale: existenţa prejudiciului; existenţa faptei ilicite a elevului sau a ucenicului, raportul de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu şi existenţa vinei elevului sau ucenicului.

Angajarea răspunderii presupune şi îndeplinirea a trei condiţii speciale: cel care a cauzat prejudiciul să aibă calitatea de elev sau ucenic şi să fie minor, fapta ilicită cauzatoare de prejudicii să fi fost săvârşită în timp ce elevul sau ucenicul se afla sau trebuia să se afle sub supravegherea profesorului sau meşteşugarului, elevul sau ucenicul să fi cauzat prejudiciul unei terţe persoane.

3). Răspunderea comitenţilor pentru faptele prepuşilor. Potrivit art. 1000 C. civ. comitenţii răspund de ‘’prejudiciul cauzat de … prepuşii lor în funcţiile ce li s-au încredinţat’’.

Doctrina apreciază că esenţial pentru calităţile de comitent şi prepus este existenţa unui raport de subordonare care-şi are temeiul în împrejurarea că, pe baza acordului de voinţă dintre ele, o persoană fizică sau juridică a încredinţat unei persoane fizice o anumită însărcinare.

Izvorul specific al raportului de prepuşenie îl constituie contractul de muncă în cadrul căruia subordonarea salariatului faţă de patron conduce la concluzia că suntem în prezenţa raportului de prepuşenie care se prezumă relativ.

Calitatea de angajator-comitent poate să fie deţinută de o persoană fizică sau, în cazul cel mai frecvent, de o persoană juridică, precum regia autonomă, societatea agricolă, societatea comercială etc.

Prezumţia relativă referitoare la existenţa raportului de prepuşenie între angajator şi salariat poate fi răsturnat în acele ipoteze în acest raport ajunge să se disocieze de contractul de muncă.

Contractul de mandat şi contractul de antrepriză pot genera, ca excepţie, raporturi de prepuşenie dacă, din conţinutul acestora rezultă o subordonare foarte strictă între mandatar şi mandat, respectiv între antreprenor şi beneficiarul lucrării. În lipsa unei asemenea subordonări stricte, mandatul şi beneficiarul lucrării nu pot fi acţionaţi în despăgubiri pentru repararea prejudiciilor cauzate de mandatar, respectiv de antreprenor.

Răspunderea comitentului a fost reglementată în scopul de a proteja victima prejudiciată în dorinţa sa de a obţine în condiţii mai sigure şi mai facile repararea integrală a prejudiciului.

Persoana direct şi în primul rând răspunzătoare rămâne prepusul, comitentul fiind răspunzător numai în raport cu victima, ceea ce explică dreptul comitentului care a reparat prejudiciile a se îndrepta împotriva persoanei culpabile pentru recuperarea sumelor achitate victimei cu titlu de despăgubiri.

Comitentul are astfel, la îndemână o acţiune în regres care este o acţiune civilă de drept comun, comitentul are dreptul de recupera integral de la prepusul său despăgubirile plătite.

Prepusul se poate exonera în parte de răspundere dovedind că la săvârşirea faptei a concurat, alături de propria sa culpă în a cărei lipsă nu s-ar fi putut angaja nici răspunderea comitentului care a plătit despăgubirea, şi culpa proprie a comitentului.

4). Răspunderea pentru lucruri. Potrivit art. 1000 alin. 1 C. civ. ‘’Sunt de asemenea responsabili de prejudiciul cauzat…de lucrurile ce sunt sub paza noastră’’.

Domeniul de aplicare a art. 1000 alin. 1 C. civ. presupune clasificarea următoarelor elemente: noţiunea de bun, noţiunea de pază şi de paznic al bunului şi noţiunea de cauzare de către lucru a prejudiciului etc.

Lucrurile pentru care se răspunde sunt ‘’lucruri ce sunt sub paza noastră’’. Se va răspunde pentru prejudiciile produse de lucruri mobile sau imobile, de o periculozitate deosebită ori în general nepericuloase, cu o mişcare proprie sau inerte etc. Periculozitatea se dovedeşte mai mult datorită prejudiciilor pe care un obiect oarecare le-a produs.

Răspunderea presupune a delimita lucrurile care se află în paza celui chemat să răspundă. Paza are două sensuri, paza materială şi paza juridică.

Paza materială cuprinde situaţiile în care o persoană utilizează, în fapt, un bun, fiind subordonat, urmărind imperativele dale de altă persoană. Reprezentativă pentru paza materială o constituie situaţia salariaţilor care utilizează mecanisme, instalaţii şi alte lucruri în cadrul întreprinderii, potrivit organizării, regulamentelor şi obligaţiilor de serviciu date de cei care angajează.

Paza juridică receptează toate împrejurările în care o persoană are un bun în fapt, pe care efectiv îl foloseşte autonom de directivele ori controlul altuia. În înţelesul legii pentru răspundere interesează numai paza juridică.

Temeiul răspunderii pentru prejudiciile cauzate de lucruri se caracterizează prin răspunderea obiectivă. Complexitatea mijloacelor tehnice, imposibilitatea evitării oricăror consecinţe negative a proceselor de producţie au determinat aprecierea că nu poate fi vorba de vreo culpă a celui ce urmează să răspundă.

Prezumţia de responsabilitate îngăduie celui ce a avut paza juridică să dovedească împrejurările concrete din care să rezulte un alt factor decisiv, determinant al prejudiciului.

Împrejurările care demonstrează acţiunea altui factor exonerator de răspunderea pe care a avut-o paza juridică sunt: forţa majoră, culpa gravă a victimei ori fapta altei persoane.

5). Răspunderea pentru prejudiciile aduse de animale. Potrivit art. 1001 C. civ. ‘’proprietarul unui animal sau acela care se serveşte de dânsul în timpul serviciului, este responsabil de prejudiciul cauzat de animal, sau că animalul se află sub paza sa, sau că a scăpat’’.

Întrucât legea nu face nici o distincţie, se va răspunde pentru orice animale, domestice ori sălbatice, agresive ori blânde. Indiferent de specie, se impune ca animalul în individualitatea sa să fie obiect al dreptului de proprietate sau al altui drept real.

În temeiul art. 1001 C. civ. nu se răspunde pentru prejudiciile aduse de animalele de pe un fond de vânătoare de către unitatea care administrează acel teren. Pentru prejudiciile produse de animalele sălbatice aflate în păduri, fonduri de vânătoare etc., este reglementată o răspundere specială a acelor unităţi care nu şi-au îndeplinit obligaţiile de stârpire sau de alungare.

Subiectul răspunderii este proprietarul animalului care, în temeiul unei prezumţii, are şi paza juridică. Rezultă că paza juridică se transmite către altă persoană care ar folosi animalul în interesul său, independent de îndrumările şi controlul proprietarului.

Proprietarul ori cel care are doar paza juridică vor fi exoneraţi de răspundere dacă dovedesc una din următoarele împrejurări: culpa gravă a victimei, acţiunea forţei majore, o fapta determinată care generează altă răspundere.

6). Răspunderea pentru ruina edificiului. Potrivit art. 1002 C. civ., astfel: ‘’Proprietarul unui edificiu este responsabil pentru prejudiciul cauzat prin ruina edificiului, când ruina este urmarea lipsei de întreţinere sau a unui viciu de construcţie’’.

Prin construcţii se cuprind clădirile, digurile, barajele, canalele etc. Nu se cuprind însă prejudiciile cauzate de căderea copacilor, bunuri care nu sunt edificate de om.

Răspunderea acţionează pentru ruinarea, degradarea edificiului determinată numai de două cauze: lipsa de întreţinere ori viciul de construcţie. Dacă daunele s-ar fi produs datorită altor cauze, cum ar fi ploi torenţiale, furtună care a smuls acoperişul proiectându-l asupra bunurilor altuia răspunderea nu operează.

Răspunderea aparţine proprietarului. Se consideră că şi pentru un imobil închiriat proprietarului îi revin obligaţii de întreţinere, dacă nu s-a prevăzut altfel în contractul încheiat cu locatarul.

Proprietarul edificiului, după ce va despăgubi proprietarul de la care a dobândit imobilul, are acţiune în regres.

Fundamentul răspunderii pentru ruina edificiului este asemănător cu fundamentul răspunderii pentru prejudiciile cauzate de bunuri în general, având caracter obiectiv.

CAPITOLUL VIII

CONTRACTUL DE VÂNZARE-CUMPĂRARE

& 1. Noţiune

Vânzarea-cumpărarea este un contract prin care vânzătorul strămută dreptul de proprietate (sau un alt drept) asupra unui bun al său cumpărătorului, care se obligă în schimb, să plătească un preţ plătit în bani.

Prin natura sa contractul de vânzare-cumpărare transferă dreptul de proprie-tate (Codul civil însuşi în art. 1294 definind vânzarea ca o convenţie prin care una dintre părţi se obligă să transmită celeilalte “proprietatea” unui lucru”).

Pentru a forma obiectul strămutării de către vânzător, dreptul trebuie să fie transmisibil, adică să nu fie indisolubil legat de o anumită persoană; deci, nu se pot transmite prin vânzare: drepturile personale nepatrimoniale, cele patrimoniale cu caracter strict personal şi nici cele constituite prin voinţa părţilor sau a legii, cu caracter intuitu personae. De exemplu, nu pot forma obiectul contractului de vânzare-cumpărare: dreptul de abitaţie al soţului supravieţuitor, dreptul de întreţinere, dreptul de pensie etc.

a). Vânzarea este un contract consensual. Potrivit art. 1295 C. civ. „Vinderea este perfectă între părţi … îndată ce părţile s-au învoit asupra lucrului şi asupra preţului, deşi lucrul încă nu se va fi predat şi preţul nu se va fi numărat”(s.n).

Rezultă că, ad validitatem vânzarea se încheie prin simplu acord de voinţă al părţilor (solo consensu) şi fără remiterea lucrului vândut ori a preţului.

Vânzarea este numai în principiu, consensuală. Prin excepţie de la acest principiu, în cazurile special prevăzute de lege,

vânzarea devine un contract solemn. De exemplu, în temeiul art. 2 din Legea nr. 54/1998, terenurile pot fi înstrăinate, prin acte juridice inter vivos, numai în formă solemnă (autentică).

Sancţiunea pentru nerespectarea condiţiei de formă cerută ad validitatem este nulitatea absolută a actului încheiat cu încălcarea normei imperative a legii.

b). Vânzarea este un contract bilateral (sinalagmatic), pentru că dă naştere la obligaţii reciproce între părţile contractante, vânzătorul are obligaţia să predea lucrul vândut, iar cumpărătorul să plătească preţul; prestaţia uneia dintre părţi fiind cauza obligaţiei asumate de cealaltă parte.

c). Vânzarea este un contract cu titlu oneros, pentru că fiecare parte ur-măreşte un interes patrimonial, respectiv primirea unui echivalent în schimbul prestaţiei la care se obligă; „îndeplinirea obligaţiei vânzătorului este echivalentul celeilalte obligaţii şi viceversa: do ut des”.

d). Vânzarea este un contract comutativ, întrucât existenţa şi întinderea obligaţiilor reciproce sunt cunoscute din momentul încheierii contractului şi nu depind de un eveniment viitor şi nesigur de a se produce (alea).

Spre deosebire de contractele aleatorii (de exemplu, contractul de asigurare, renta viageră etc.), în contractele comutative nu există şanse de câştig şi pierdere pentru părţile contractante, prestaţiile acestora fiind considerate echivalente

e). Vânzarea este un contract translativ de proprietate. În măsura în care vânzarea-cumpărarea strămută dreptul de proprietate (nu un alt drept) şi după încheierea valabilă a contractului se produce şi transferul dreptului de proprietate de la vânzător la cumpărător.

Art. 971 C. civ. consfinţeşte principiul res perit domino potrivit căruia pro-prietarul (cumpărătorul, dacă transmiterea proprietăţii s-a făcut imediat încheierii contractului) va suporta paguba pricinuită de pieirea fortuită a bunului.

& 2. Condiţii de validitate

Potrivit art. 948 C. civ. „condiţiile esenţiale pentru validitatea unei convenţii” sunt: capacitatea de a contracta, consimţământul valabil al părţilor, obiectul determinat, posibil, licit şi o cauză morală şi licită.

1). Potrivit art. 949 C. civ., în principiu, toate persoanele se bucură de capacitatea de a contracta (în general), regula fiind deci, capacitatea iar excepţia incapacitatea. Dispoziţia este reluată în acelaşi sens în art. 1306 C. civ. privind capacitatea în materia contractului de vânzare-cumpărare.

Sunt incapabili de a contracta în general, minorii şi interzişii judecătoreşte (art. 950 C. civ.).

Cazurile de incapacităţi speciale la vânzare şi cumpărare, ce fac obiectul analizei de faţă, sunt expres şi limitativ prevăzute de lege şi de strictă interpretare.

a). Conform art. 1307 C. civ. vânzarea între soţi este interzisă. Incapacitatea este dictată de următoarele considerente: pentru protejarea intereselor moştenitorilor rezervatari şi pentru protejarea intereselor creditorilor.

b). Tutorii nu pot cumpăra bunurile persoanelor de sub tutela lor atât timp cât socotelile definitive ale tutelei nu au fost date şi primite (art. 809 C. civ. şi art. 1308 pct. 1 C. civ.).

c). Mandatarii, atât cei convenţionali cât şi cei legali, împuterniciţi de a vinde un lucru, nu pot să-l cumpere întrucât, de regulă, nu se poate admite ca o persoană să cumuleze şi rolul de vânzător şi pe cel de cumpărător (art. 1308 pct. 2 C. civ.).

d). Administratorii bunurilor ce aparţin statului, comunelor, oraşelor, municipiilor sau judeţelor nu pot cumpăra bunurile aflate în administrarea lor (art. 1308 pct. 3 C. civ.).

e). Funcţionarii publici nu pot cumpăra bunurile statului sau unităţilor ad-ministrativ-teritoriale care se vând prin mijlocirea lor (art. 1308 pct. 4 C. civ.).

f). Judecătorii, procurorii şi avocaţii nu pot deveni cesionari de drepturi litigioase care sunt de competenţa Curţii de Apel în a cărui circumscripţie îşi execută funcţia sau profesia (art. 1309 C. civ.).

Această interdicţie este întemeiată pe un motiv de ordine publică şi, în consecinţă, sancţiunea este nulitatea absolută a actului şi suportarea cheltuielilor vânzării şi plata daunelor-interese.

i). Un alt caz de incapacitate specială temporară la vânzare este cel prevăzut de art. 44 alin. 1 din Legea nr. 10/2001, prin care se instituie o interdicţie în consideraţia chiriaşului dobânditor al locuinţei, de a înstrăina imobilul timp de 10 ani.

2). Vânzarea se încheie prin acordul de voinţă dintre părţi. Existenţa con-simţământului este în principiu, indispensabilă pentru perfectarea vânzării.

Promisiunea unilaterală de vânzare intervine în cazul în care o persoană, prevăzând un interes pentru ea de a dobândi proprietatea unui bun, primeşte

promisiunea proprietarului de a vinde acel bun, rezervându-şi facultatea de a-şi manifesta, ulterior, de obicei înăuntrul unui termen, consimţământul de a-l cumpăra.

O promisiune de vânzare constituie un contract distinct (nenumit), ce nu este o vânzare şi deci nu poate produce nici efectele acesteia (cum ar fi de exemplu, transmiterea dreptului de proprietate).

Putem spune că promisiunea de vânzare (sau de cumpărare) este un antecontract, care dă naştere la un drept de creanţă, una dintre părţi fiind obligată faţă de cealaltă să vândă în viitor un anumit bun.

Având în vedere că, promitentul are o obligaţie de a face, în cazul în care el va refuza vânzarea, contractul nu se va încheia, iar beneficiarul va avea dreptul la daune-interese, potrivit art. 1075 C. civ.

Obligaţia promitentului se stinge la expirarea termenului prevăzut sau, dacă nu s-a prevăzut un termen, la expirarea termenului general de prescripţie, care începe să curgă de la data încheierii promisiunii de vânzare.

Întrucât dă naştere la un drept de creanţă, dovada promisiunii de vânzare se face conform regulilor generale (art. 1191 şi urm. C. civ.) chiar dacă vânzarea proiectată ar fi un contract solemn (de exemplu, vânzarea unui teren).

Rezultă că promisiunea numai de vânzare (sau numai de cumpărare) este un contract unilateral, deoarece creează obligaţii numai pentru una dintre părţi, respectiv pentru promitent.

3). Potrivit art. 962 C. civ. „Obiectul convenţiilor este acela la care părţile sau numai una din părţi se obligă”.

Se poate spune că obiectul contractului de vânzare-cumpărare este dublu. Astfel, obligaţia vânzătorului are ca obiect lucrul, iar obligaţia cumpărătorului are ca obiect preţul. Putem spune astfel că, în cele ce urmează, ne vom referi la obiectul derivat (material) al prestaţiilor părţilor.

Pentru ca vânzarea să fie valabilă lucrul vândut trebuie să îndeplinească următoarele condiţii: lucrul să fie în comerţ, să fie determinat sau determinabil, să existe în momentul încheierii contractului sau să poată exista în viitor, iar vânzătorul trebuie să fie proprietarul lucrului.

Dacă vânzătorul nu ar fi proprietar, nu ar putea nici să transmită dreptul care face obiectul contractului (nemo dat quod non habet).

Problema prezintă importanţă teoretică şi practică mai ales în cazul în care vânzătorul înstrăinează un imobil care aparţine altuia. Aceasta este cunoscută sub numele de vânzarea lucrului altuia.

Vânzarea lucrului altuia este o operaţie juridică anormală, întâlnită totuşi în practică şi efectuată, fie în necunoştinţă de cauză de ambele părţi, fie în împrejurări în care atât vânzătorul, cât şi cumpărătorul (sau numai unul dintre ei) ştiau că bunul aparţine altei persoane.

O situaţie asemănătoare prezintă cazul vânzării unui bun aflat într-o indiviziune (sau în proprietate comună pe cote-părţi) care, însă este supusă unui regim juridic deosebit, în sensul că nu se aplică regulile privitoare la vânzarea lucrului altuia, ci regulile proprii stării de indiviziune.

Preţul este suma de bani care reprezintă echivalentul datorat de una dintre părţi (cumpărătorul) în schimbul lucrului transmis de cealaltă parte (vânzătorul).

Preţul este obiectul prestaţiei cumpărătorului şi corespunde valorii lucrului vândut.

În lipsa unui preţ, vânzarea este lovită de nulitate absolută, deoarece obligaţia cumpărătorului nu are obiect, iar obligaţia vânzătorului este lipsită de cauză.

Ca element esenţial de validitate a vânzării, preţul trebuie să întrunească următoarele condiţii: să fie stabilit în bani, să fie determinat sau determinabil şi să fie sincer şi serios.

Dacă la încheierea vânzării există o disproporţie vădită între valoarea de circulaţie a lucrului şi preţul efectiv achitat (de exemplu, se vinde un autoturism care are valoare de piaţă de 100 milioane lei cu suma de 10 milioane lei) în doctrină se vorbeşte de preţul lezionar.

Potrivit prevederilor art. 1165 C. civ. acţiunea în resciziune pentru leziune este recunoscută numai minorului între 14-18 ani care a încheiat singur, fără încuviinţarea părinţilor sau tutorelui, un act juridic lezionar ( şi pentru a cărui validitate nu era necesară şi încuviinţarea prealabilă a autorităţii tutelare).

Sancţiunea vânzarii cu preţ lezionar este nulitatea absolută. 4). Cauza reprezintă un element constitutiv în structura actului juridic şi o

condiţie de validitate a acestuia.Din dispoziţiile art. 966-968 C. civ. rezultă trei condiţii ce trebuie îndeplinite de

cauza contractului de vânzare-cumpărare: să existe, să fie licită şi reală.5). Potrivit prevederilor art. 948 C. civ., forma nu este o condiţie de valabilitate

a contractului prevăzută expres de lege.Ad validitatem, pentru vânzare-cumpărare nu se cere o anumită formă,

contractul fiind, în principiu, consensual. Prin excepţie de la principiu legea, în anumite cazuri, impune expres o formă

solemnă pentru validitatea unor vânzări. De exemplu, potrivit art. 2 din Legea nr. 54/1998 terenurile, indiferent că sunt situate în intravilan sau în extravilanul localităţilor şi indiferent de întinderea suprafeţei, pot fi înstrăinate prin acte juridice inter vivos numai dacă actul juridic a fost încheiat în formă autentică, sub sancţiunea nulităţii absolute.

& 3. Efectele contractului de vânzare-cumpărare

Efectele contractului de vânzare-cumpărare se împart în: efecte legale (produse prin încheierea valabilă a contractului) şi de efecte personale (obligaţii asumate de părţi).

Putem spune astfel, că vânzarea-cumpărarea are un efect dublu: transferul dreptului de proprietate de la vânzător la cumpărător (efect legal), şi crearea de obligaţii în sarcina părţilor (efecte personale).

Transmiterea dreptului de proprietate, ca principal efect al vânzării (indiferent dacă aceasta se face la momentul încheierii contractului sau ulterior acestui moment, prin voinţa părţilor ori a legii) are rol determinant asupra obligaţiilor vânzătorului, cât şi ale cumpărătorului.

1). Obligaţiile vânzătorului. Vânzătorul are două obligaţii principale legale: să predea bunul vândut şi să-l garanteze pe cumpărător contra evicţiunii şi contra viciilor (art. 1313 C. civ.).

În afara obligaţiilor principale, vânzătorul are şi unele obligaţii accesorii precum: conservarea lucrului până la predare (art. 1074 C. civ.), suportarea cheltuielilor de radiere a inscripţiilor ipotecare sau alte garanţii reale (purga) etc..

Potrivit art. 1314 C. civ. „predarea este strămutarea bunului vândut în puterea şi posesiunea cumpărătorului”. “Strămutarea bunului vândut” nu are semnificaţia transferului de proprietate, ci numai a detenţiei.

Potrivit art. 1315 C. civ. bunurile imobile se predau prin „remiterea cheilor, dacă e vorba de o clădire sau prin remiterea titlului de proprietate” (s.n.).

În caz de neexecutare totală sau parţială a obligaţiei de predare (datorată culpei vânzătorului) cumpărătorul poate:

- invoca excepţia de neexecutare (exceptio non adimpleti contractus); sau- să ceară rezoluţiunea vânzării cu daune-interese;

- să ceară executarea în natură a contractului (punerea în posesie conform art. 1320 C. civ.), iar dacă executarea în natură nu este posibilă, daune-interese (art. 1075 C. civ.).

Potrivit art. 1337 C. civ. „vânzătorul este de drept obligat, după natura contractului de vânzare, a răspunde către cumpărător de evicţiunea totală sau parţială a lucrului vândut, sau de sarcinile la care s-ar pretinde supus acel obiect şi care n-ar fi declarate la facerea contractului”.

Din articolul de mai sus, rezultă că evicţiunea constă: fie în pierderea proprie-tăţii lucrului (în total sau în parte), fie în tulburarea cumpărătorului în exercitarea prerogativelor sale de proprietar.

Vânzătorul este de drept obligat să-l garanteze pe cumpărător de evicţiunea totală sau parţială a lucrului vândut, precum şi de sarcinile care n-au fost declarate la încheierea contractului (art. 1337 C. civ.).

Obligaţia de garanţie contra evicţiunii este aplicabilă în orice vânzare, inclusiv vânzarea la licitaţie publică. În acest caz, ordonanţa de adjudecare, rămasă definitivă şi executată, curăţă imobilul de orice ipotecă şi privilegiu.

Vânzătorul trebuie să asigure cumpărătorului nu numai posesia paşnică a lucrului vândut, dar şi folosinţa utilă a acestuia. Deci, vânzătorul va răspunde în cazul în care lucrul vândut are defecte care îl fac impropriu destinaţiei sale, potrivit scopului pentru care a fost cumpărat, ori defectele sunt de natură a-i micşora într-atât valoarea de întrebuinţare încât, cumpărătorul, dacă le-ar fi cunoscut, nu ar fi cumpărat sau ar fi plătit un preţ mai mic (art. 1352 C. civ.).

De exemplu, în cazul în care s-a încheiat vânzarea-cumpărarea unui autoturism între două persoane şi, după un timp, cumpărătorul constată că motorul nu este cel original, ci unul contrafăcut, împrejurarea constituie viciu ascuns.

Pentru ca vânzătorul să răspundă pentru vicii trebuie să fie îndeplinite trei condiţii.

a). Viciul trebuie să fie ascuns (art. 1352 C. civ.). Vânzătorul nu răspunde de „viciile aparente şi despre care cumpărătorul a putut singur să se convingă” (art. 1353 C. civ.).

b). Viciile să fi existat în momentul vânzării. În doctrină şi în practică s-a admis că viciul trebuie să existe în momentul vânzării, deoarece viciile intervenite ulterior vor fi suportate de cumpărător (în calitate de proprietar).

c). Viciul să fie grav, adică din cauza lui lucrul să fie impropriu întrebuinţării la care este destinat după natura sa sau să micşoreze într-atât valoarea de întrebuinţare, încât cumpărătorul în cunoştinţă de cauză nu ar fi cumpărat sau ar fi cumpărat la un preţ mai mic.

În cazul vânzării unui lucru afectat de vicii ascunse, art. 1355 C. civ. conferă cumpărătorului două posibilităţi :

a) de a restitui lucrul şi de a primi preţul înapoi;b) de a opri lucrul şi de a cere înapoierea unei părţi din preţ.2). Obligaţiile cumpărătorului. Cumpărătorul are două obligaţii principale: de a

plăti preţul şi de a lua în primire lucrul vândut. În afara obligaţiilor de mai sus, cumpărătorul mai are obligaţia de a suporta

cheltuielile vânzării (dacă nu s-a prevăzut altfel în contract).Potrivit art. 1361 C. civ. „principala obligaţie a cumpărătorului este de a plăti

preţul la ziua şi la locul determinat prin contract” (s.n.).Dacă părţile contractuale nu au stipulat nimic în legătură cu data şi locul

acesteia plata se va executa la locul şi în momentul în care se face predarea bunului (art. 1362 C. civ).

Prevederea de mai sus este derogatorie de la regula generală, după care în materie de obligaţii plata se face la domiciliul debitorului (art.1104 C. civ.).

În cazul în care cumpărătorul nu-şi execută principala sa obligaţie de plată a preţului, vânzătorul are la dispoziţie următoarele mijloace juridice.

a). Poate invoca excepţia de neexecutare (exceptio non adimpleti contractus), care-i permite să refuze predarea lucrul vândut (dacă cumpărătorul nu plăteşte preţul şi nu beneficiază de un termen suspensiv, art. 1322 C. civ.).

b). Poate cere executarea silită a obligaţiei de plată a cumpărătorului (care este totdeauna posibilă întrucât are ca obiect o sumă de bani).

c). Poate cere rezoluţiunea (art. 1365 C. civ.), potrivit regulilor generale, însă cu următoarele precizări.

Deşi nu există dispoziţie expresă, cumpărătorul este obligat să predea bunul vândut la termenul stipulat în contract.

În lipsă de stipulaţie contrară, pe lângă obligaţiile de mai sus, cumpărătorul mai trebuie să suporte şi cheltuielile vânzării (cheltuielile propriu-zise ale actului, taxele de timbru şi de autentificare sau de publicitate imobiliară), conform art. 1305 C. civ.

Regulile privitoare la suportarea cheltuielilor vânzării sunt supletive şi vizează numai raporturile dintre părţi.

CAPITOLUL IX

CONTRACTUL DE DONAŢIE

& 1. Noţiune

Potrivit art. 801 C. civ. „Donaţiunea este un act de liberalitate prin care donatorele dă irevocabil un lucru donatarului care-l primeşte”. Astfel, donaţia este contractul prin care una dintre părţi, donatorul îşi manifestă intenţia liberală (animus donandi) prin care îşi micşorează, în mod irevocabil propriul patrimoniu cu un drept real sau de creanţă, fără a urmări să primească ceva în schimb.

Contractul de donaţie este o liberalitate deoarece prin încheierea sa patrimoniului donatorului se micşorează cu un bun (sau un drept). Împreună cu contractele dezinteresate (de exemplu, comodatul, mandatul, depozitul etc.).

Donaţia este totodată, o liberalitate inter vivos, deoarece se încheie şi îşi produce efectele, de regulă, în timpul vieţii donatorului (spre deosebire de testament care este tot o liberalitate, însă mortis causa).

După forma de realizare a voinţei animus donandi, donaţiile pot fi: directe (realizate cu respectarea formei autentice), indirecte (înfăptuite pe calea unui alt act juridic decât donaţia; de exemplu, renunţarea la un drept, remiterea de datorie, stipulaţia pentru altul) sau simulate [deghizate sau „disimulate sub aparenţa unui act cu titlul oneros” (s.n.)].

a). Donaţia este un contract unilateral. Deşi actul juridic se încheie prin acordul celor două părţi, numai una dintre acestea are obligaţii contractuale (donatorul).

În principiu, donatarul nu-şi asumă obligaţii faţă de donator. Se acceptă unanim însă că donatarul trebuie să aibă o obligaţie de recunoştinţă (faţă de donator).

b). Donaţia este un contract gratuit. Astfel, donatorul transmite unul sau mai multe drepturi donatarului, fără ca acesta (din urmă) să se oblige la plata vreunui echivalent.

c). Donaţia este un contract solemn, deoarece este supusă formei speciale, impusă ca o condiţie ad validitatem de art. 813 C. civ. potrivit căruia „Toate donaţiunile se fac prin act autentic”.

d). Donaţia este un contract translativ de proprietate. Astfel, o dată cu încheierea contractului operează de regulă, şi transferul dreptului de proprietate de la donator la donatar.

Transmiterea dreptului de proprietate de la donator la donatar produce consecinţele instituite de dreptul comun (de exemplu, riscul pieirii lucrului va fi suportat de donatar potrivit principiului res perit domino).

& 2. Condiţii de validitate

Pentru a fi valabil încheiată donaţia, ca orice contract, trebuie să îndeplinească condiţiile de fond ale contractului prevăzute de art. 948 C. civ. (capacitate, consimţământ, obiect, cauză).

1). Sunt incapabili absolut de a dispune: minorii şi persoanele puse sub interdicţie judecătorească.

Potrivit art. 129 şi art. 133 alin. 3 C. fam., minorii nu pot face donaţii nici prin reprezentanţi legali şi nici cu autorizaţia autorităţii tutelare.

Mai mult, minorul nu poate dispune prin donaţii nici în favoarea tutorelui său, chiar după împlinirea vârstei majoratului (dacă autoritatea tutelară nu a dat descărcare de gestiune tutorelui). Excepţie face cazul când tutorele este însă un ascendent al minorului (art. 809 alin. 3 C. civ.).

Persoanele puse sub interdicţie judecătorească, fiind lipsite de capacitate de exerciţiu, nu pot încheia valabil contracte de donaţie (cu atât mai mult cu cât, în general, nu pot contracta).

Sancţiunea nerespectării incapacităţii minorilor şi a interzişilor judecătoreşti de a dispune prin donaţii este nulitatea absolută a actului încheiat.

Sunt incapabili absolut de a primi donaţii: persoanele neconcepute precum şi organizaţiile care nu au dodândit personalitate juridică.

Este posibil totuşi ca persoanele neconcepute să fie gratificate indirect, de exemplu, prin gratificarea unor terţi capabili în favoarea unui copil neconceput sau prin contractul de asigurare (ca beneficiare ale asigurării).

Nerespectarea incapacităţilor absolute de a primi donaţii este sancţionată cu nulitatea absolută.

Minorii şi interzişii au dreptul de a primi donaţii, dar neavând capacitate de exerciţiu le pot accepta numai prin reprezentanţii lor legali sau cu încuviinţarea autorităţii tutelare. Astfel, potrivit art. 815 alin. (1) C. civ., „donaţiile făcute unui minor sau interzis, se acceptă de tutore sau de părinte”.

Încălcarea dispoziţiilor prevăzute de art. 815 C. civ. atrage nulitatea relativă a donaţiei.

2). În principiu, consimţământul, ca element de validitate a contractului trebuie să nu fie „dat prin eroare, smuls prin violenţă, sau surprins prin dol” (art. 953 C. civ.). În materie de liberalităţi vicierea consimţământului se face de regulă, prin dol, manifestat sub forma captaţiei sau sugestiei.

Sugestia constă în folosirea unor mijloace nepermise în scopul de a sădi în mintea testatorului ideea de a face o liberalitate pe care nu ar fi făcut-o din proprie iniţiativă.

Captaţia înseamnă folosirea de manopere dolosive în scopul de a înşela buna credinţă a testatorului pentru a-l determina să facă o liberalitate, fără de care nu ar fi făcut-o.

Contractul al cărui consimţământul este viciat se sancţionează cu nulitatea relativă.

3). Pot forma obiectul donaţiei bunurile mobile şi imobile care deopotrivă, trebuie să îndeplinească (potrivit dreptului comun) o serie de condiţii precum: să fie în circuitul civil, să fie determinate sau determinabile, posibile, licite şi să existe sau să poată exista în viitor.

Excepţie de la condiţiile arătate mai sus fac: darurile manuale, care nu pot avea ca obiect bunuri viitoare, întrucât nu sunt susceptibile de tradiţiune.

Ca şi în alte contracte transmisibile de proprietate, bunurile viitoare pot forma, în principiu, obiectul donaţiei, cu excepţia moştenirilor nedeschise care nu pot fi înstrăinate, sub sancţiunea nulităţii absolute (art. 702 C. civ.).

Când bunul este individual determinat, donatorul trebuie să aibă calitatea de proprietar. Dacă obiectul donaţiei este lucrul altuia, donaţia este nulă absolut.

4). Scopul pentru care donatorul transferă, cu titlul gratuit, proprietatea sau un alt drept patrimonial altei persoane trebuie să fie real, licit şi moral. În caz contrar, donaţia nu poate fi valabil încheiată (pentru neîndeplinirea condiţiilor prevăzute de art. 948 C. civ.).

Donaţia care are o cauză (scop) ce contravine legii sau bunelor moravuri ori ordinii publice este nulă absolut. Dovada cauzei ilicite incubă celui care o pretinde şi fiind o chestiune de fapt, poate fi făcută prin orice mijloace de probă.

Cauza donaţiei cuprinde două elemente: intenţia de a gratifica şi motivul determinant.

Intenţia de a gratifica constă în transmiterea dreptului de proprietate asupra unui bun sau altui drept real ori de creanţă, cu titlu gratuit. Voinţa de a gratifica a donatorului este un element abstract, obiectiv, invariabil şi comun tuturor contractelor de donaţie. Evident, că intenţia de a gratifica este strâns legată de consimţământul liber exprimat al donatorului.

5). Potrivit art. 813 C. civ. „Toate donaţiile se fac prin act autentic”; rezultă că donaţia este un contract solemn (înscrisul autentic fiind cerut ca element esenţial de valabilitate a contractului şi nu ca mijloc de probă). Astfel, donaţia se prezintă ca o excepţie de la principiul consensualismului (caracteristic dreptului obligaţional).

Solemnitatea donaţiei nu însemnă însă, numai o simplă formă de prezentare a voinţei liberale (animus donandi). Ea are o semnificaţie mai profundă, ţinând de natura extrinsecă a acestui contract.

Forma solemnă nu constituie numai un simplu (şi comun) caracter al contractului, ci putem vorbi de mai mult şi anume, despre principiul solemnităţii donaţiei.

6). Potrivit art. 969 C. civ. “Convenţiile legal făcute au putere de lege între părţile contractante”. Cu alte cuvinte orice contract valabil încheiat este şi irevocabil (neputând fi desfăcut sau desfiinţat prin manifestarea de voinţă a unei singure părţi). Astfel, putem spune că donaţia (ca şi celelalte contracte civile) este irevocabilă, în primul rând, în temeiul dreptului comun (pentru că este un contract).

Irevocabilitatea donaţiei nu este însă, numai una generală, comună tuturor contractelor, ci şi o irevocabilitate, proprie, specială acestui contract, derivată din calitatea sa, distinctă de celelalte contracte, de liberalitate. Acesta este şi sensul dispoziţiilor art. 801 C. civ. potrivit cărora donaţia este “un act de liberalitate prin care donatorele dă irevocabil un lucru donatarului”(s.n.).

& 3. Efectele contractului de donaţie

Principalul efect (legal) al contractului de donaţie este transmiterea dreptului de proprietate de la donator la donatar (consecinţă a caracterului translativ de proprietate al donaţiei).

1). Principala obligaţie (personală) a donatorului este predea bunului donat donatarului.

Predarea bunului are semnificaţia transmiterii materiale a lucrului şi se poate face ulterior încheierii contractului, potrivit clauzelor contractuale.

Având în vedere caracterul gratuit al contractului, în principiu, donatorul nu are şi obligaţia de a-l garanta pe donatar pentru evicţiune sau pentru viciile ascunse [art. 828 alin. (1) C. civ.].

Ca excepţie de la regula de mai sus, donatorul datorează totuşi, garanţie pen-tru evicţiune în următoarele cazuri: când a promis expres garanţie pentru evicţiune, când evicţiunea provine dintr-un fapt personal şi când donaţia este cu sarcini, în limitele valorii acestora.

2). Atunci când donaţia este pur gratuită (neafectată de vreo sarcină), do-natarul nu are nici o obligaţie faţă de donator (contractul fiind unilateral).

În cazul de mai sus, donatarul are, cel mult o obligaţie imperfectă, de re-cunoştinţă (morală) care, dacă este încălcată poate duce implicit, în anumite condiţii, la revocarea donaţiei pentru ingratitudine (art. 831 C. civ.).

Dacă donaţia este sub modo (cu sarcini), donatarul are obligaţia de a executa sarcina, întocmai ca debitorii din contractele sinalagmatice deoarece, în caz contrar, donaţia poate fi revocată.

Prin caracterul său translativ de proprietate, contractul de donaţie, produce efecte directe, doar între părţile contractante.

Pentru ca donaţia să producă efecte şi faţă de terţi este necesară îndeplinirea formelor de publicitate.

Când bunul donat este un mobil corporal opozabilitatea se realizează prin transmiterea posesiei bunului respectiv (art. 972 şi art. 1909 C. civ.).

Dacă obiectul donaţiei este un drept de creanţă opozabilitatea faţă de terţi se realizează numai prin notificarea cesiunii către debitorul cedat ori prin acceptarea ei de către acesta printr-un act autentic (art. 1393 C. civ.).

& 4. Cauze legale de revocare a donaţiilor

Donaţiile sunt, prin esenţa lor, în principiu, irevocabile. După cum am văzut anterior, ca excepţie de la principiul irevocabilităţii,

donaţiile sunt revocabile în două cazuri. Este cazul donaţiilor între soţi (art. 937 C. civ.) şi a donaţiilor de bunuri viitoare (art. 821 C. civ.).

Codul civil (art. 829) prevede şi alte trei cazuri în care donaţia “se revocă” (pentru neexecutarea sarcinii, pentru ingratitudine, şi pentru naşterea unui copil), cunoscute în doctrină drept “cauze legale de revocare a donaţiilor”.

1). Dacă donaţia este sub modo (cu sarcini), donatarul are obligaţia de a executa sarcina, deoarece în caz contrar, donaţia va fi revocată (rezoluţionată).

Sarcina reprezintă o obligaţie impusă de donator gratificatului, în limita căreia se diminuează caracterul gratuit al liberalităţii.

Având în vedere că în limita sarcinii, contractul de donaţie are caracter sinalagmatic, în caz de neexecutare, donatorul poate cere justiţiei executarea silită a obligaţiei (ce formează obiectul sarcinii), cu daune-interese sau revocarea donaţiei, potrivit dispoziţiilor art. 1020 şi 1021 C. civ. În schimb, donatarul nu se poate elibera de sarcină, abandonând bunurile dăruite (fără acordul donatorului).

2). Faptele care atrag revocarea donaţiei pentru ingratitudine sunt enumerate limitativ de art. 831 C. civ. (şi, în consecinţă, sunt de strictă interpretare).

a). Donatarul să fi atentat la viaţa donatorului (art. 831 pct. 1 C. civ.). În această situaţie, nu se cere o condamnare penală (aşa cum se cere în cazul nedemnităţii prevăzute de art. 655 C. civ.), fiind suficient să existe intenţia autorului de a ucide (chiar dacă donatorul nu a fost nici măcar rănit).

Uciderea din culpă sau în legitimă apărare nu este cauză de revocare (precum nici uciderea donatorului de către donatarul lipsit de discernământ).

b). Donatarul să fi săvârşit delicte, cruzimi sau injurii grave (art. 831 pct. 2 C. civ.).

Prin delicte se înţeleg orice fapte penale, prin care sunt lezate bunurile sau persoana donatorului.

Actele de cruzime vizează integritatea corporală şi sănătatea doctorului (şi trebuie săvârşite de donatar sau din ordinul acestuia, de către o altă persoană).

Injuriile sunt fapte care ating onoarea, demnitatea sau reputaţia donatorului. Faptele trebuie să aibă o anumită gravitate (care se apreciază de instanţa de judecată).

c). Refuzul donatarului de a da alimente donatorului (art. 831 pct. 3 C. civ.). Se are în vedere fapta donatarului care (deşi avea posibilitatea) a refuzat cererea donatorului (aflat în nevoie) de a-i da alimente.

De menţionat că, revocarea donaţiei nu operează dacă donatorul avea obligate alte persoane de ai acorda întreţinere (inclusiv alimente).

Revocarea legală pentru ingratitudine este de asemenea judiciară (deci trebuie cerută instanţei de judecată).

3). Orice donaţie făcută de o persoană care nu are copii, va fi revocată de drept, dacă donatorului după încheierea donaţiei i se naşte un copil sau un alt descendent, din căsătorie sau din afara căsătoriei.

Potrivit art. 836 C. civ. revocarea donaţiei va avea loc chiar şi în cazul în care copilul se naşte după moartea donatorului.

Pentru ca donaţia să fie revocată pentru naşterea unui copil se cer întrunite două condiţii.

a). Donatorul să nu fi avut copii sau alţi descendenţi, la momentul încheierii donaţiei. Existenţa unui copil conceput la încheierea donaţiei nu împiedică revocarea contractului (art. 837 C. civ.).

b). Ulterior donaţiei, să i se fi născut (donatorului) un copil viu.Revocarea pentru naşterea unui copil operează de drept (art. 836 C. civ.) şi

pentru orice fel de donaţii. În consecinţă, prin simplul fapt al naşterii unui copil al donatorului, donaţia anterior încheiată este desfiinţată prin dispoziţia legii (fără a fi necesară intervenţia justiţiei).

Acţiunea în restituire poate fi intentată de către donator, dar şi de către succesorii săi în drepturi (inclusiv creditorii, pe calea acţiunii oblice).

CAPITOLUL X

CONTRACTUL DE LOCAŢIUNE

§ 1. Noţiune şi caractere

Potrivit art. 1411 C. civ., locaţiunea este un contract prin care o persoană, numita locator, pune la dispoziţia altei persoane, numită locatar, folosinţa temporară a unui bun, în schimbul unei sume de bani, numită chirie.

Potrivit art. 1415 C. civ., locaţiunea nu poate fi însă încheiată pe durată perpetuă (veşnică), locaţiunile ereditare imobiliare, cunoscute în vechiul drept sub denumirea de emfiteuze ori embatic (besman) fiind prohibite de lege.

Ca şi locaţiunea, şi antecontractul de locaţiune, este un act de administrare.a). Locaţiunea este un contract consensual, care se încheie prin simplul acord

de voinţă al părţilor, fără vreo altă formalitate.Ad validitatem, contractul se încheie solo consensu. Dacă contractul a fost constat prin înscris şi acesta a fost distrus ori pierdut

datorită unui caz de forţă majoră, atunci existenţa acestuia poate fi dovedită prin orice mijloc de probă.

b). Locaţiunea este un contract bilateral (sinalagmatic) întrucât creează obligaţii pentru ambele părţi contractante.

Locatorul se obligă să asigure folosinţa temporară a lucrului, iar locatarul se obligă să plătească chiria.

c). Locaţiunea este un contract esenţialmente cu titlu oneros, în care părţile contractante urmăresc un interes propriu patrimonial.

Caracterul oneros al locaţiunii este elementul principal de distincţie al acestui contract în raport cu comodatul (împrumutul de folosinţă) care, prin definiţie este (esenţialmente) cu titlu gratuit.

d). Locaţiunea este un contract comutativ deoarece părţile cunosc existenţa şi întinderea obligaţiilor încă de la momentul încheierii contractului (deci contractul nu este aleatoriu).

e). Locaţiunea este un contract cu executare succesivă deoarece obligaţiile părţilor se execută în timp, printr-o prestaţie continuă, pe toată durata contractului: locatorul fiind obligat să asigure folosinţa lucrului, iar locatarul să plătească chiria. Deci elementul de timp este de esenţa contractului.

f). Locaţiunea este un contract translativ de folosinţa temporară a unui lucru individual-determinat (şi deci, nu transmite dreptul de proprietate), riscul pieirii fortuite fiind suportat de proprietar (care poate fi şi o altă persoană decât locatorul).

§ 2. Condiţii de validitate

În contractul de locaţiune locatorul poate fi o „persoană fizică sau juridică titulară a unui drept real care conferă acestuia dreptul de folosinţă asupra bunului ce formează obiectul contractului şi anume: proprietarul, uzufructuarul, abitatorul, locatarul principal (în cazul sublocaţiunii)” etc.

Întrucât locaţiunea este, în principiu, un act de administrare, atât locatorul cât şi locatarul trebuie să aibă capacitatea de a încheia acte de administrare.

Minorul de peste 14 ani ce are capacitate de exerciţiu restrânsă, va putea fi parte în contractul de locaţiune, însă cu încuviinţarea prealabilă a reprezentantului său legal.

Când durata contractului este mai mare de 5 ani, iar obiectul acestuia este un imobil, doctrina a apreciat că locaţiunea este act de dispoziţie, iar părţile trebuie să aibă capacitatea corespunzătoare încheierii unor astfel de acte juridice.

Contractul de locaţiune are obiect dublu: lucrul transmis în folosinţă şi chiria.a). Lucrul a cărui folosinţă a fost închiriată poate fi un mobil sau imobil,

corporal sau incorporal (de exemplu, dreptul de proprietate industrială). Lucrul închiriat nu trebuie să se distrugă sau se consume prin folosinţă

(conform destinaţiei după natura obiectului sau cea stabilită de părţi, prin acordul lor). Înseamnă că obiectul locaţiunii îl formează lucruri nefungibile (individual-determinate) după natura lor sau după voinţa părţilor.

Potrivit art. 965 C. civ. şi lucrurile viitoare pot forma obiectul unei locaţiuni, cu excepţia bunurilor dintr-o moştenire nedeschisă, deoarece pactele asupra unei succesiuni viitoare sunt prohibite de lege.

b). Chiria este preţul plătit de locatar pentru folosinţa lucrului închiriat. Modalitatea de plată a chiriei se stabileşte prin acordul părţilor, de regulă în bani, dar (spre deosebire de contractul de vânzare-cumpărare) preţul locaţiunii poate fi plătit şi în alte servicii.

Având în vedere că durata contractului este un element esenţial al locaţiunii, precum şi pentru caracterul succesiv al acesteia, chiria poate fi unică (globală) dar, de regulă, este stabilită pe unităţi de timp: zile, luni, ani etc.

Chiria trebuie să fie determinată sau cel puţin determinabilă (putând fi lăsată, fie la aprecierea unui terţ ales de părţi, fie la influenţa unui factor obiectiv; de exemplu, cursul valutar).

Chiria trebuie sa fie sinceră şi serioasă. Lipsa preţului atrage nulitatea contractului ca locaţiune, urmând ca mani-

festarea de voinţă a părţilor să poată fi calificată ca împrumut de folosinţă (comodat), dacă au fost întrunite condiţiile de validitate a acestui contract (în special tradiţiunea lucrului).

& 3. Efectele contractului de locaţiune

1). În temeiul contractului principala obligaţie a locatorului este de a asigura locatarului folosinţa lucrului pe toată durata locaţiunii, obligaţie de a face cu caracter succesiv, din care decurg mai multe obligaţii secundare (cu scopul de a asigura garantarea folosinţei liniştite şi utile a lucrului închiriat).

Pentru asigurarea executării obligaţiei principale de folosinţă a lucrului, locatorul are trei obligaţii subsecvente: a) obligaţia de predare a lucrului; b) obligaţia efectuării reparaţiilor capitale şi c) obligaţia de garanţie.

Potrivit art. 1420 pct. 1 C. civ., locatorul este obligat să predea lucrul la încheierea contractului şi la locul unde se afla în momentul contractării (dacă nu există stipulaţie contrară privind locul şi momentul predării).

Predarea lucrului închiriat se face pe cheltuiala locatorului.

Dacă locatorul refuză predarea (având în vedere că obligaţia de a face nu este alternativă), locatarul poate cere instanţei:

a) predarea silită a lucrului; b) rezoluţiunea contractului pentru neexecutare, cu daune-interese; c) poate invoca excepţia de neexecutare (refuzând plata chiriei, dacă trebuia

achitată anticipat).Dacă lucrul se degradează din uzul normal al acestuia sau datorită cazului

fortuit, inclusiv prin viciile de construcţie, necorespunzând unei folosinţe normale potrivit destinaţiei, locatorul trebuie sa efectueze reparaţiile necesare repunerii lucrului în starea corespunzătoare.

Locatorul trebuie să efectueze numai reparaţiile importante (capitale) şi necesa-re menţinerii unei folosinţe normale a lucrului, alte reparaţii, mai puţin importante, numite „reparaţii locative” fiind în sarcina locatarului [art. 1421 alin. (2) C. civ.].

În cazul în care locatorul nu-şi execută obligaţia de efectuare a reparaţiilor capitale, locatarul poate cere instanţei, sub sancţiunea plăţii de daune cominatorii:

a) obligarea locatorului la executarea acesteia;b) autorizarea de a le efectua, în contul locatorului, cheltuielile fiind scăzute din

chirie; c) rezilierea contractului.

Potrivit art. 1420 pct. 3 C. civ. obligaţia de garanţie a locatorului cuprinde: a) garanţia pentru tulburarea cauzată prin fapta sa proprie, b) garanţia pentru tulburarea provenită prin fapta unui terţ, şi c) garanţia pentru viciile ascunse ale lucrului închiriat.

Astfel, ca şi la contractul de vânzare-cumpărare, locatorul, o dată cu predarea lucrului, trebuie să asigure liniştita şi utila lui folosinţă.

2). Potrivit art. 1429 C. civ. locatarul „trebuie să întrebuinţeze lucrul închiriat ca un bun proprietar şi numai la destinaţia determinată prin contact” (s.n.).

Având în vedere prevederile de mai sus, locatarul nu va putea schimba destinaţia lucrului închiriat, decât cu acordul locatorului.

Locatarul are obligaţia de a folosi lucrul ca un bun proprietar, ceea ce implică întreţinerea lui pe toată durata locaţiunii, pentru menţinerea stării în care i-a fost predat de locator.

El poate efectua reparaţiile mai mici, numite locative (spre deosebire de reparaţiile importante şi degradările provenind din uzul normal al lucrului care sunt în sarcina locatorului). În plus, locatarul poate efectua lucrările de mică însemnătate, care nu se consideră schimbare de destinaţie, de exemplu, instalarea de gaze, telefon, alarmă, aer condiţionat etc.

Dacă locatorul nu efectuează reparaţiile locative, locatorul poate cere daune-interese, dar numai la încetarea locaţiunii „căci inconvenientele lipsei de întreţinere (de exemplu, zugrăveli) sunt suportate de locatar”.

În schimb, locatorul poate cere oricând, efectuarea reparaţiilor necesare ori rezilierea contractului, dacă reparaţiile locative efectuate de locatar sunt de natură a provoca distrugerea sau pieirea lucrului.

Locatarul este obligat să plătească chiria convenită la termenele stabilite în contract (art. 1429 C. civ.). Plata chiriei se face la domiciliul debitorului (locatarului) potrivit regulilor generale (art. 1104 C. civ.), fiind deci, cherabilă.

Dacă locatarul refuză să plătească chiria, locatorul poate cere: executarea silită, rezilierea contactului sau poate invoca excepţia de neexecutare (exceptio non adimpleti contractus), dacă chiria urma să fie plătită cu anticipaţie şi lucrul nu s-a predat.

Potrivit art. 1431 C. civ., la încetarea contractului, locatarul trebuie să restituie lucrul închiriat, în starea în care l-a primit (mai puţin uzura normală), împreună cu

accesoriile sale, conform inventarului. Prin inventar trebuie să se înţeleagă orice act de constatare a stării în care s-a aflat lucrul la predare.

Dacă lucrul a fost restituit fără inventar se prezumă că locatarul a primit lucrul în bună stare.

Dacă locatarul a făcut îmbunătăţiri lucrului închiriat pe timpul locaţiunii, cu acordul proprietarului, el are dreptul la o despăgubire în raport cu valoarea adăugată.

Dacă locatarul refuză să restituie lucrul, locatorul are la dispoziţie două acţiuni:

- o acţiune personală, derivată din contract (ex contractu), care are avantajul că poate proba uşor obligaţia de restituire a lucrului (prin simpla prezentare a contractului), dar şi dezavantajul că este supusă prescripţiei extinctive şi nu poate fi intentată împotriva terţilor;

- o acţiune în revendicare, întemeiată pe dreptul de proprietate al locatorului, care are avantajul că este imprescriptibilă şi poate fi intentată şi împotriva terţilor deţinători ai lucrului, dar presupune şi dificultatea probării dreptului de proprietar al locatorului.

Obligaţia de a întreţine şi a restitui lucrul în starea primită, face răspunzător pe locatarul unei clădiri şi de pagubele pricinuite prin incendiu.

Răspunderea locatarului pentru incendiu produs clădirilor, nu va fi angajată dacă acesta dovedeşte că:

- incendiul a provenit din caz fortuit sau din forţa majoră;- incendiul a fost cauzat de un defect de construcţie;- incendiul s-a produs prin comunicarea focului de la o casă vecină (art. 1435

C. civ.).

Potrivit art. 1433 C. civ. locatarul este obligat de a aduce la cunoştinţa locatorului, în timp util, orice uzurpare încercată de un terţ asupra lucrului, pentru a apăra lucrul închiriat.

Prin uzurpare se înţelege orice încălcare provenită de la un terţ a dreptului de proprietate al locatorului (sau a posesiei) asupra lucrului închiriat.

În caz de nerespectare a obligaţie prevăzute de art. 1433 C. civ. locatarul datorează despăgubiri pentru prejudiciul cauzat locatorului din cauza uzurpării.

& 4. Încetarea contractului de locaţiune

Locaţiunea încetează, cel mai firesc, o dată cu producerea efectelor sale, la expirarea termenului contractului.

Cauzele comune de încetare ale contractelor prezintă, în cazul locaţiunii, unele particularităţi (de exemplu, denunţarea unilaterală şi expirarea termenului).

- Ca excepţie, de la regula încetării oricărui contract numai prin acordul de voinţă al părţilor care l-au perfectat (mutuus conssensus, mutuus dissensus), atunci când durata locaţiunii nu a fost determinată prin contract, locaţiunea poate înceta şi prin manifestarea de voinţă a unei singure (şi oricare) părţi.

- Potrivit art. 1436 alin. (1) C. civ. „Locaţiunea făcută pe timp determinat încetează de la sine cu trecerea timpului” şi fără prealabilă înştiinţare. Termenul contrac-tului poate fi stipulat de părţi în contract sau în anumite condiţii, poate fi prezumat de lege (art. 1450 şi art. 1451 C. civ.).

- Potrivit art. 1453 C. civ., în caz de reziliere a contractului pentru neexecutarea obligaţiilor uneia dintre părţi, locaţiunea încetează.

- Potrivit art. 1423 şi art. 1439 C. civ., pierderea totală sau paţială a lucrului duce la încetarea locaţiunii.

- Atunci când se pierde titlul locatorului cu efect retroactiv (de exemplu în car de revocare sau nulitate) contractul de locaţiune se desface.

& 5. Varietăţi ale contractului de locaţiune

A. Contractul de închirierea locuinţeiÎnchirierea locuinţei este contractul prin care o persoană, numită locator, se

obligă să asigure unei alte persoane, numită chiriaş (sau locatar), folosinţa temporară a unei locuinţe, în schimbul unei sume de bani determinate, numită chirie.

Contractul de închiriere a locuinţei se deosebeşte de contractul de locaţiune (de drept comun) prin obiectul său specific, şi anume suprafaţa locativă (locuinţa) transmisă în folosinţă cu plată.

Contractul de închiriere a locuinţei nu este un contract distinct (independent), ci o varietate a contractului de locaţiune. În consecinţă, acestuia îi sunt aplicabile dispoziţiile speciale ale legislaţiei locative şi, în completare, cele ale dreptului comun (referitore la locaţiune).

Potrivit art. 21 din Legea nr. 114/1996 republicată, „închirierea locuinţelor se face pe baza acordului dintre proprietar şi chiriaş”.

Locatorul poate fi o persoană fizică, o persoană juridică sau chiar statul ori o unitate administrativ-teritorială.

De regulă, locatorul este şi proprietarul locuinţei închiriate. Locatorul poate fi însă şi titularul unui alt drept real sau al unui drept de creanţă, deoarece închirierea nu este translativă de proprietate.

Chiriaşul (locatarul) este persoana care, ca urmare a încheierii valabile a contractului de închiriere a locuinţei, dobândeşte dreptul de folosinţă temporară a acesteia.

Persoana care încheie contractul, chiriaşul, mai este denumit şi titular al contractului de închiriere (sau beneficiar, potrivit Legii nr. 114/1996).

Potrivit art. 21 din Legea nr. 114/1996, republicată, „închirierea locuinţelor se face pe baza acordului dintre proprietar şi chiriaş, consemnat prin contract scris” (s. n.).

Contractul trebuie să cuprindă: adresa locuinţei, suprafaţa locuibilă şi dotările, suprafaţa curţilor şi a grădinilor, valoarea chiriei lunare şi modul de plată, obligaţiile părţilor, locul primirii şi restituirii cheilor, inventarul obiectelor şi al dotărilor, data intrării în vigoare şi durata, folosinţa părţilor aflate în coproprietate, persoanele care vor locui cu titularul contractului etc.

Prin grija proprietarului, în maximum 15 zile de la data semnării de către părţi, contractul trebuie înregistrat la organele fiscale teritoriale.

Forma scrisă şi înregistrarea la organele fiscale teritoriale este cerută numai ad probationem (lipsa înscrisului neafectând validitatea contractului, închirierea nefiind un contact solemn).

În consecinţă, proba cu martori nu poate fi admisă.Obiectul contractului este dublu: locuinţa închiriată şi chiria.Locuinţa închiriată. Potrivit art. 21, dispoziţiile Legii nr. 114/1996 sunt aplicabile

exclusiv imobilelor cu destinaţie de locuinţă (incluzând curtea şi grădina aferentă).Potrivit art. 28 din OUG nr. 40/1999, suprafaţa utilă a locuinţei este formată

din suprafaţa locuibilă împreună cu suprafaţa dependinţelor.Rezultă că dispoziţiile Legii nr. 114/1996 reglementează exclusiv raporturile

juridice dintre locator şi chiriaş în vederea satisfacerii cerinţelor de locuit ale unei per-soane sau familii (celelalte bunuri închiriate, ce depăşesc această cerinţă, fiind supuse dreptului comun în materie).

Chiria, ca obiect al prestaţiei chiriaşului, este un element esenţial al contrac-tului de închiriere (datorită caracterului său oneros).

În principiu, chiria practicată pentru locuinţe va trebui să acopere cheltuielile de administrare, întreţinere şi reparaţii, impozitele pe clădiri şi pe teren, precum şi recuperarea investiţiei, în funcţie de durata normată stabilită potrivit prevederilor legale, precum şi un profit supus negocierii între părţi (art. 31 din lege).

Chiria pentru locuinţele proprietate particulară a persoanelor fizice sau juridice se stabileşte prin negociere între proprietar şi chiriaş, cu ocazia încheierii contractului de închiriere (art. 32 pct. 1 din OUG nr. 40/1999, modificată).

Durata închirierii. Termenul este de esenţa contractului de închiriere, întrucât contractul este cu executare succesivă.

Modalităţile prevăzute de OUG nr. 40/1999 prin care părţile intră în raporturi juridice obligatorii au fost prorogările, reînnoirile şi încheierile forţate ale contractelor de închiriere.

Efectele contractului de închiriere a locuinţei1. Obligaţiile proprietarului (locatorului). Obligaţia principală a

proprietarului este de a asigura locatarului folosinţa locuinţei pe toată durata închirierii, obligaţie principală, cu caracter succesiv, din care decurg obligaţii secundare (pentru a asigura folosinţa liniştită şi utilă a spaţiului închiriat).

a). Obligaţia de predare a lucrului. Potrivit art. 28 lit. a) din Legea nr. 114/1996, republicată, proprietarul este obligat să predea chiriaşului locuinţa în stare normală de folosinţă.

b). Obligaţia efectuării reparaţiilor necesare. Potrivit art. 1420 pct. 2 şi art. 1421 alin. (2) C. civ., în general, locatorul trebuie să asigure starea corespunzătoare a lucrului (potrivit scopului urmărit de părţi), nu numai la momentul predării, ci pe tot timpul derulării locaţiunii.

Chiriaşul are un drept de retenţie asupra locuinţei până la achitarea integrală a despăgubirilor de către proprietar. În cazul înstrăinării locuinţei, chiriaşul poate pre-tinde plata despăgubirilor de la noul proprietar.

2. Obligaţiile chiriaşului1). Folosirea locuinţei potrivit destinaţiei. Legea locuinţei nu are dispoziţii

exprese care să oblige chiriaşul la folosirea spaţiului închiriat numai potrivit destinaţiei date prin contract.

b). Obligaţia de întreţinere a locuinţei. În general, chiriaşul trebuie să întrebuinţeze locuinţa ca un bun proprietar (art. 1429 C. civ.)

La încetarea contractului de închiriere, depozitul de garanţie se restituie într-un interval de cel mult de 3 luni, începând cu data restituirii cheilor de către chiriaş. Din acesta se pot reţine, la restituire, sumele datorate proprietarului, sub rezerva justificării acestora.

c). Obligaţia de plată a chiriei. Locatarul este obligat să plătească chiria convenită la termenele stabilite în contract (art. 1429 C. civ.), iar plata chiriei se va face la domiciliul debitorului (chiriaşului), potrivit regulilor generale (art. 1104 C. civ.), fiind deci cherabilă.

Dacă locatarul refuză să plătească chiria, proprietarul (locatorul) poate cere: executarea silită, rezilierea contactului sau poate invoca excepţia de neexecutare (exceptio non adimpleti contractus), în acest din urmă caz atunci când chiria urma să fie plătită cu anticipaţie şi lucrul nu s-a predat.

d). Obligaţii care nu pot fi asumate de chiriaşi. Potrivit art. 22 din Legea nr. 114/1996, republicată, în contractul de închiriere a locuinţei nu pot fi introduse următoarele clauze, de exemplu, obligarea chiriaşului la recunoaşterea sau la plata în avans către proprietar a oricărei sume cu titlu de reparaţie.

Schimbul de locuinţe. Legea permite chiriaşilor să-şi schimbe locuinţele, cu altele sau între ei. Schimbul de locuinţe poate fi voluntar sau obligatoriu.

a). Schimbul de locuinţe voluntar. Potrivit art. 33 din Legea nr. 114/1996 repu-blicată şi modificată, titularii contractelor de închiriere pot face între ei schimb de lo-cuinţe, cu avizul autorităţii care a aprobat închirierea sau, după caz, al proprietarului locuinţei.

La baza schimbului voluntar de locuinţe se află voinţa chiriaşilor respectivi, manifestată prin consimţământul dat la încheierea contractului.

b). Schimbul obligatoriu de locuinţe. Chiriaşii pot fi mutaţi din locuinţele ocupate şi prin dispoziţia legii.

Schimbul obligatoriu a fost reintrodus în legislaţie prin art. 23 din OUG nr. 40/1999.Potrivit art. 23 alin. (1) din ordonanţă, proprietarii au dreptul să ceară mutarea

chiriaşilor din spaţiile cu destinaţia de locuinţă pe calea unui schimb obligatoriu.Încetarea contractului de închiriere a locuinţeia). Expirarea termenului închirierii. La împlinirea termenului, contractul de în-

chiriere a locuinţei încetează de drept, fără vreo formalitate.La expirarea termenului contractual, dacă părţile nu convin asupra reînnoirii

contractului de închiriere, chiriaşul este obligat să părăsească locuinţa (art. 23 din lege).

În materie locativă însă, expirarea termenului nu atrage direct şi încetarea raporturilor locative, întrucât, de regulă, operează prelungirea sau reînnoirea de drept a contractelor.

b). Denunţarea unilaterală de către chiriaş. Potrivit art. 24 lit. a) din lege, con-tractul de închiriere a locuinţei poate înceta înainte de termen prin denunţarea unila-terală cerută numai de chiriaş.

Pentru a fi valabilă, încetarea închirierii prin denunţare unilaterală de către chiriaş trebuie să fie precedată de un preaviz notificat în termen de minimum 60 de zile.

c). Rezilierea contractului pentru neexecutarea obligaţiilor de către chiriaş. Încetarea contractului înainte de termen (în acest caz) poate fi cerută fie de proprietar, fie de asociaţia de proprietari [art. 24 lit. b) şi c) din lege].

d). Părăsirea locuinţei sau decesul chiriaşului. Potrivit art. 27 din lege, în caz de părăsire definitivă a locuinţei de către titularul contractului de închiriere sau în cazul decesului acestuia, contractul încetează în termen de 30 de zile.

B. Contractul de arendare (locaţiunea fondurilor rurale)Arendarea este un contract prin care una din părţi, numită arendator,

transmite bunuri agricole celeilalte părţi, numită arendaş, în vederea exploatării pe o durată determinată, în schimbul unui preţ, numit arendă (art. 2 din Legea nr. 16/1994).

Arendarea este o varietate a contractului de locaţiune (şi nu un contract civil distinct, independent), fapt pentru care se supune dispoziţiilor speciale ale legii în ma-terie şi, în completare, regulilor locaţiunii.

Contractul de arendare se încheie între arendator, pe de o parte, şi arendaş, pe de altă parte.

Arendaşii pot fi persoane fizice sau juridice. Arendaşii persoane fizice trebuie să fie cetăţeni români, indiferent dacă au domiciliul în ţară sau în străinătate. Aceştia trebuie să aibă pregătire de specialitate agricolă, practică agricolă sau un atestat de cunoştinţe agricole şi să prezinte garanţiile solicitate de arendatori.

Arendaşii persoane juridice trebuie să fie persoane juridice române, cu sediul în România, inclusiv cele cu capital parţial sau integral străin. Aceştia trebuie să aibă ca obiect de activitate exploatarea bunurilor agricole şi să prezinte garanţiile solicitate de arendator (art. 3 alin. ultim).

Nu pot avea calitatea de arendaşi (fiind incapabili de a lua în arendă orice fel de bunuri agricole) funcţionarii publici şi salariaţii cu funcţii de conducere din conduce-rile administrative ale regiilor autonome cu profil agricol, ale institutelor şi staţiunilor care au în patrimoniu sau în administrare terenuri agricole proprietate de stat (art. 18, modificat prin Legea nr. 350/2003).

Contractul de arendare are obiect dublu: bunurile agricole arendate şi arenda (preţul arendării).

Bunurile arendate pot fi terenurile cu destinaţie agricolă care cuprind: terenuri agricole productive (arabile, viile, livezile, pepinierele viticole, pomicole, arbuştii fruc-tiferi, plantaţiile de hamei şi duzi), păşunile împădurite etc. (art. 1 din lege).

Arendarea este un contract solemn. Potrivit art. 6, contractul de arendare se întocmeşte în scris, câte un exemplar pentru fiecare parte şi un exemplar care se depune la consiliul local în a cărui rază teritorială se află bunurile arendate, în termen de 15 zile de la data încheierii. Contractul se înregistrează într-un registru special, ţinut de secretarul consiliului local.

Deci forma solemnă presupune contractul scris şi înregistrat la consiliul local. Forma scrisă şi înregistrarea contractului sunt cerinţe ad validitatem şi pentru

opozabilitate [art. 6 alin. (4)], nerespectarea lor atrăgând sancţiunea nulităţii absolute a contractului [art. 24 alin. (1)].

Efectele contractului de arendare1. Obligaţiile arendatorului. Potrivit art. 8 alin. (1), „arendatorul este obligat

să predea bunurile arendate în termenul şi în condiţiile stabilite, să garanteze pe arendaş de evicţiune totală sau parţială şi să execute toate celelalte obligaţii asumate prin contract”.

a). Obligaţia de garanţie a arendatorului vizează folosinţa liniştită şi utilă a bu-nului dat în arendă.

Dacă la predarea efectivă a bunurilor agricole arendate se constată că terenul are o suprafaţă mai mică sau mai mare decât cea prevăzută în contract, se va putea cere micşorarea sau majorarea preţului (arendei).

b). Obligaţia de predare. Arendatorul mai are obligaţia, derivată din dreptul comun, de a preda bunurile agricole în starea corespunzătoare exploatării agricole.

c). Alte obligaţii. Potrivit art. 10, arendatorul mai are obligaţia de a achita impo-zitele şi taxele datorate pentru bunurile agricole arendate.

2. Obligaţiile arendaşuluia). Obligaţia de plată a arendei. Arendaşul are ca principală obligaţie plata

preţului arendării, la termenele, locurile şi în condiţiile stabilite în contract.Plata se face, potrivit regulii de drept comun, la domiciliul arendaşului (fiind

cherabilă).b). Obligaţia de a folosi bunurile arendate ca un bun proprietar. Obligaţia aren-

daşului constă în cultivarea terenului cu grija şi sârguinţa pe care le-ar fi depus însuşi proprietarul bunului agricol.

c). Obligaţia de restituire a bunurilor arendate. La încetarea contractului, aren-daşul trebuie să restituie bunurile arendate în starea în care le-a primit conform inven-tarului (procesului-verbal) făcut la predare.

d). Obligaţia de plată a cheltuielilor de arendare. Arendaşul suportă şi chel-tuielile de încheiere a contractului, respectiv taxele de redactare şi înregistrare a acestuia [art. 6 alin. (3)].

Suportarea riscurilor. 1. Riscul pieirii lucrului. Pieirea fortuită, în tot sau în parte, a bunurilor

agricole arendate este suportată de arendator, în calitatea sa de proprietar, potrivit regulilor generale (res perit domino).

Arendaşul însă va fi ţinut să facă dovada că pieirea s-a produs dintr-o cauză străină (forţă majoră sau caz fortuit), adică fără culpa sa (art. 1431, 1434 C. civ.).

2. Riscul contractului. În caz de pieire fortuită a bunurilor arendate, riscul neexecutării contractului va fi suportat de arendator (în calitate de debitor al obligaţiei imposibil de executat).

Ca excepţie, atunci când contractul s-a încheiat pe un an şi recolta a pierit în totalitate sau cel puţin jumătate, arendaşul are dreptul să ceară o reducere proporţională din arendă (art. 1458 C. civ.).

Încetarea contractului de arendare1. Moartea uneia dintre părţi. Arendarea este un contract încheiat intuitu

personae, spre deosebire de locaţiune (a cărei varietate este) ce nu are această caracteristică.

Deşi arendarea a fost încheiată în consideraţia persoanei arendaşului, legiuitorul a permis continuarea contractului în cazul decesului arendatorului sau al arendaşului, cu respectarea a două condiţii:

- moştenitorii majori să comunice în scris intenţiile lor şi - să existe acordul scris al „celeilalte părţi”, dat în termen de 30 de zile de la

data decesului [art. 251 alin. (1)].2. Expirarea termenului. Potrivit art. 12 din lege, „contractul de arendare

poate fi reînnoit potrivit înţelegerii părţilor şi cu respectarea prevederilor legii”.3. Înstrăinarea bunurilor agricole arendate prin acte între vii. Având în ve-

dere că arendarea transmite numai folosinţa lucrului, proprietarul acestuia poate ori-când să-l înstrăineze.

În consecinţă, înstrăinarea lucrului agricol nu produce, în principiu, încetarea contractului de arendare.

CAPITOLUL XI

Contractul de mandat

§ 1. Noţiune, caractere, formă

1. Noţiune. În doctrină, s-a apreciat că mandatul este un contract prin care o persoană numită mandant împuterniceşte o altă persoană numită mandatar să o reprezinte la încheierea de acte juridice, în numele ei.

Din cele de mai sus rezultă că, părţile contractului de mandat sunt mandantul (persoană fizică sau juridică) care împuterniceşte o altă persoană să încheie acte juri-dice pe seama sa şi mandatarul (persoană fizică sau juridică) care se obligă să încheie acte juridice în numele mandantului.

2. Caractere juridicea) Mandatul este un contract consensual deoarece pentru încheierea lui

valabilă este suficientă simpla manifestare de voinţă a părţilor.În practică, mandatul, ca instrumentum, se prezintă sub forma unui înscris

care, de cele mai multe ori, poartă numele de mandat, procură sau împuternicire. În limbajul juridic curent, se mai foloseşte şi termenul de „delegaţie” (total inadecvat).

b) În principiu, mandatul este cu titlu gratuit, fiind „fără plată, când nu s-a stipulat contrariul” (art. 1532,1534 C. civ.).

În consecinţă, prin natura sa, contractul de mandat este gratuit. Gratuitatea mandatului nu este însă şi de esenţa acestuia, părţile putând conveni şi asupra unei plăţi datorate mandatarului (caz în care mandatul devine oneros).

c) Mandatul este un contract intuitu personae deoarece se încheie în consideraţia unei anume persoane, încrederea pe care mandantul o are în mandatar având o importanţă esenţială la perfectarea contractului.

d) Când mandatul este cu titlu gratuit, el are caracter unilateral, deoarece creează obligaţii exclusiv în sarcina uneia din părţi (a mandatarului). În cazul în care contractul este cu titlu oneros, mandatul devine bilateral (sinalagmatic), fiecare dintre părţi obligându-se.

3. Forma mandatuluiPotrivit art. 1533 C. civ., mandatul poate fi scris, verbal sau tacit.

§ 2. Varietăţi de mandat

1. Actul cu sine însuşi este mandatul încheiat între mandatar (ca repre-zentant al mandantului) şi persoana sa (în nume propriu, de această dată).

2. Dubla reprezentare este mandatul încheiat între mandatar (ca reprezentant al mandantului) cu el însuşi (ca reprezentant al terţului).

În doctrină, actul cu sine însuşi şi dubla reprezentare sunt cunoscute sub numele de autocontracte.

Autocontractul prezintă pericol pentru interesele mandantului (cu excepţia ca-zului când acesta a fost în cunoştinţă de cauză). Când interesele mandantului sunt lezate, acesta poate cere anularea actului pentru dol prin reticenţă.

3. Mandatul în interes comun este mandatul în care mandatarul contractează cu un terţ, atât în interesul mandantului, cât şi în interesul său (pentru că au aceleaşi interese; de ex., bunul care urmează a se vinde este coproprietate: mandant, mandatar).

În comparaţie cu mandatul în interes comun, mandatul remunerat este mandatul cu titlu oneros, în care interesul mandatarului derivă din plata remuneraţiei (şi nu din obiectul comun).

§ 3. Efectele mandatului între părţiA. Obligaţiile mandatarului

1. Obligaţia de a îndeplini mandatul. Potrivit art. 1539 C. civ., „mandatarul este îndatorat a executa mandatul atât timp cât este însărcinat”. Astfel, principala obli-gaţie a mandatarului este aceea de a îndeplini mandatul (obligaţie de a face).

Nerealizarea actului juridic preconizat din culpa mandatarului atrage însă răspunderea acestuia [art. 1540 alin. (1) C. civ.].

Culpa mandatarului se apreciază însă diferit, după cum mandatul este gratuit sau oneros.

Astfel, dacă mandatul este cu titlu gratuit, culpa mandatarului se va aprecia în concret, în raport cu diligenţa pe care acesta o depune pentru realizarea propriilor sale interese.

2. Obligaţia de a da socoteală. Potrivit art. 1541 C. civ., „mandatarul este dator, oricând i se va cere, a da seamă mandantului de lucrările sale”. Totodată, el este obligat, la cerere, să înapoieze toate actele sau bunurile primite de la mandant pentru realizarea obligaţiilor sale.

Obligaţia principală a mandatarului de a da socoteală, precum şi cea auxiliară a restituirii bunurilor la cerere, operează fără distincţie: dacă mandatul este gratuit sau cu titlu oneros.

3. Obligaţia de răspundere pentru faptele persoanei substituite în executarea contractului. Potrivit art. 1542 alin. (1) C. civ., „mandatarul este răspunzător pentru acela pe care a substituit în gestiunea sa”.

Întrucât mandatul este un contract încheiat intuitu personae, mandatarul îndeplineşte personal obligaţiile asumate.

Legea a conferit numai mandantului dreptul de a-l acţiona direct pe substituit (art. 1542 alin. ultim C. civ.), în măsura în care acesta din urmă are datorii faţă de mandatar.

În consecinţă, substituitul nu are însă acţiune directă asupra mandantului, putându-l acţiona numai pe calea prevăzută de art. 974 C. civ.

§ 4. Obligaţiile mandantului

1. Obligaţia de a dezdăuna pe mandatar pentru cheltuielile făcute. Potrivit art. 1547 C. civ., „mandantul trebuie să dezdăuneze pe mandatar de anticipaţiile şi spezele făcute pentru îndeplinirea mandatului”.

Deci mandantul este obligat să restituie mandatarului toate cheltuielile făcute pentru executarea mandatului. Numai culpa îl poate scuti de plata remuneraţiei.

2. Obligaţia de plată a remuneraţiei. Când mandatul este oneros, mandantul este obligat să plătească onorariul (retribuţia) stipulat în contract. Onorariul este dato-

rat pentru diligenţele depuse de mandatar, chiar dacă operaţia juridică nu s-a finalizat (art. 1547 C. civ.).

Culpa mandatarului îl poate scuti pe mandant de plata parţială sau totală a retribuţiei (art. 1548 C. civ.).

§ 5. Efectele faţă de terţi

1. Raporturile dintre mandant şi terţi. Dacă mandatarul va reuşi, în fapt, în-cheierea actului juridic pentru care a fost împuternicit, de drept, raporturi juridice directe se vor crea între mandant şi terţi (deoarece mandatarul încheie actul juridic pe seama şi în numele mandantului).

2. Raporturile dintre mandatar şi terţi. Între mandatar şi terţi nu se creează raporturi juridice, deoarece mandatarul contractează, în drept, în numele şi pe seama mandantului ( şi numai în fapt, personal).

În consecinţă, pentru mandatar, actul juridic încheiat (de el, în fapt) este numai un res inter alios acta.

§ 6. Încetarea mandatului

Deoarece mandatul este încheiat în folosul mandantului şi are la bază încrederea mandantului faţă de mandatar, el poate, în principiu, revoca mandatul ori de câtre ori apreciază că interesele sale nu sunt urmărite corespunzător de cel împuternicit să-l reprezinte (fără a fi nevoit a face dovada, revocarea putând fi şi „ar-bitrară”).

Mandantul poate revoca oricând mandatul, indiferent că este gratuit sau cu titlu oneros (dacă părţile nu au convenit în alt fel).

Mandatarul poate, de asemenea, renunţa unilateral la mandat, cu condiţia notificării către mandant (art. 1556 C. civ.).

Deoarece mandatul este încheiat intuitu personae, de regulă, contractul încetează la moartea uneia dintre părţi.

Potrivit art. 1559 C. civ., „în caz de moarte a mandatarului”, moştenitorii acestuia trebuie să-l înştiinţeze pe mandant şi să continue mandatul pentru apărarea intereselor acestuia.

Potrivit art. 1552 pct. 3 C. civ., mandatul se stinge şi prin punerea sub interdicţie, insolvabiliatea sau falimentul uneia dintre părţi.

CAPITOLUL XII

Contractul de împrumut

§1. Contractul de împrumut de folosinţă

Împrumutul de folosinţă (comodatul) este un contract prin care o persoană, numită comodant, transmite folosinţa temporară a unui lucru determinat unei alte persoane, numită comodatar, care se obligă să-l restituie în individualitatea sa (art. 1560 C. civ.).

1. Caractere juridicea) Comodatul este un contract real, deoarece încheierea lui valabilă pre-

supune atât acordul de voinţă al părţilor, cât şi tradiţiunea (predarea efectivă) lucrului ce formează obiectul contractului.

b) „Comodatul este esenţial gratuit” (art. 1562 C. civ.). Din dispoziţia legii rezultă că, atât prin natura, cât şi prin esenţa sa, comodatul este un contract cu titlu gratuit.

Fiind esenţial gratuit, comodatul nu poate fi în nici o situaţie cu plată (oneros). Dacă, ipotetic, folosinţa lucrului s-ar transmite contra unui folos material pentru como-dant, contractul nu ar fi împrumut de folosinţă (comodat), ci un contract de locaţiune.

c) Comodatul este un contract unilateral, deoarece naşte obligaţii numai în sarcina comodatarului.

În această situaţie, predarea lucrului de către comodant la momentul încheierii contractului are semnificaţia îndeplinirii unei condiţii de validitate a contractului (tradi-ţiunea) şi nu este o obligaţie (consecinţă a unui contract valabil încheiat).

d) Comodatul este un contract translativ de folosinţă (deci nu constituie un drept real în favoarea împrumutatului).

2. Obiect. Comodatul poate avea ca obiect deopotrivă bunuri mobile sau imobile, cu condiţia să fie nefungibile (urmând a fi restituite în individualitatea lor) şi neconsumptibile (fiind necesar ca bunul să nu-şi consume substanţa la prima întrebuinţare, pentru a putea fi restituit în natura sa).

Ca excepţie, bunurile consumptibile prin natura lor pot fi considerate nefungibile prin voinţa părţilor. În acest caz, lucrurile nu sunt folosite potrivit destinaţiei obişnuite, ci potrivit unei destinaţii date de părţi (de ex., fructele sunt împrumutate pentru aranjarea unei expoziţii).

Efectele contractului de comodat

A. Obligaţiile comodataruluiObligaţia de conservare a lucrului. Potrivit art. 1564 C. civ., „comodatarul

este dator să îngrijească, ca un bun proprietar, de conservarea lucrului împrumutat”.

Comodatarul trebuie să se îngrijească de conservarea lucrului împrumutat ca un bun proprietar.

Obligaţia de conservare este o obligaţie de mijloace iar culpa comodatarului se apreciază după un criteriu mai sever decât diligenţa lui bonus pater familias, como-datarul fiind chiar obligat să-şi sacrifice propriile bunuri, la nevoie, în vederea con-servării lucrului împrumutat (art. 1566 C. civ.).

2. Obligaţia de folosire a lucrului potrivit destinaţiei. Potrivit art. 1564 C. civ., „lucrul împrumutat” nu poate să „servească decât la trebuinţa determinată prin natura sa, sau prin convenţie”.

Din textul de lege rezultă că bunul împrumutat poate fi folosit numai potrivit destinaţiei date prin natura sa ori potrivit destinaţiei date prin acordul părţilor.

3. Obligaţia de plată a cheltuielilor necesare folosinţei lucrului. Calificate de lege (art. 1569 C. civ.) drept accesoriu al folosinţei lucrului, cheltuielile făcute de comodatar în acest sens cad în sarcina lui (neavând dreptul să ceară restituirea lor).

4. Obligaţia de restituire a lucrului. Principala obligaţie a comodatarului este de a restitui, la expirarea contractului, lucrul împrumutat în natura sa specifică (art. 1560 C. civ.).

O dată cu lucrul împrumutat se restituie şi fructele acestuia. Riscul pieirii fortuite a lucrului este suportat de comodant, în calitate de

proprietar (res perit domino). Ca excepţie, potrivit art. 1565-1567 C. civ., riscurile vor fi suportate de como-

datar în următoarele situaţii:a) când întrebuinţează lucrul contrar destinaţiei sale;b) când prelungeşte folosirea după scadenţă;c) când ar fi putut salva bunul înlocuindu-l cu un bun al lui;d) când lucrul a fost evaluat la încheierea contractului

B. Obligaţiile comodantuluiDatorită caracterului unilateral al împrumutului de folosinţă, contractul nu

creează obligaţii decât în sarcina comodatarului.În principiu, comodantul nu are obligaţii născute din contractul de comodat.

Încetarea contractului de comodatContractul de comodat încetează, potrivit regulilor generale, la epuizarea

efectelor sale sau prin acordul părţilor contractante (înainte de producerea efectelor).Particularităţi în materie prezintă încetarea contractului: prin restituirea

lucrului, prin reziliere şi prin moartea comodatarului.Este cazul în care, înainte de expirarea termenului, „comodantul însuşi ar

cădea în o trebuinţă mare şi neprevăzută de acel lucru” şi în care instanţa poate, în funcţie de împrejurări, „să oblige pe comodatar la restituţiune” (art. 1573 C. civ.).

În caz de nerespectare a obligaţiilor de către comodatar, comodantul poate recurge la acţiunea în rezilierea contractului (conform regulilor generale), aceasta deşi contractul este unilateral iar art. 1020-1021 C. civ. vizează, în mod exclusiv, contractele sinalagmatice.

Rezilierea se poate produce „şi de drept, în cazul stipulării unui pact comisoriu expres în acest sens” (s. n.).

Conform art. 1563 alin. (1) C. civ., în caz de moarte a uneia dintre părţi, obligaţiile trec asupra succesorilor în drepturi.

Potrivit art. 1563 alin. (2) C. civ., „dacă însă împrumutarea s-a făcut în privinţa numai a comodatarului şi numai persoanei lui” (intuitu personae), moştenitorii sunt obligaţi să restituie bunul împrumutat.

§ 2. Împrumutul de consumaţie

A. Împrumutul de consumaţie gratuit

1. Noţiune În temeiul dispoziţiilor art. 1576 C. civ., împrumutul de consumaţie (propriu-zis, cu titlu gratuit), cunoscut în dreptul roman sub denumirea de mutuum, este un contract prin care o persoană, împrumutătorul transmite temporar unei alte persoane, numită împrumutat, proprietatea asupra unei câtimi de bunuri fungibile şi consumptibile, în scopul de a le utiliza (consuma) cu obligaţia pentru acesta din urmă de a restitui la scadenţă o cantitate egală de lucruri de aceeaşi natură şi calitate.

În calitate de proprietar temporar (pe perioada contractului) al lucrului, împrumutatul va suporta şi riscul pieirii acestuia, după regula res perit domino.

Împrumutul de consumaţie prezintă asemănări cu contractul de locaţiune, precum şi cu contractul de împrumut de folosinţă (comodatul), faţă de care însă se deosebeşte esenţial, fiind un contract distinct (independent).

Asemănarea dintre cele trei contracte civile constă în faptul că toate au ca obiect principal transmiterea folosinţei unui lucru.

Deosebirile principale constau în aceea că locaţiunea transmite numai folosinţa unui lucru individual-determinat, restituibil în natura şi individualitatea sa (nu a unor bunuri de gen asupra cărora împrumutatul devine proprietar, deşi îl foloseşte numai), iar comodatul este esenţialmente cu titlu gratuit (neputând fi şi oneros, precum împrumutul de consumaţie).

2. Consimţământul părţilor. În general, se cer întrunite condiţiile generale de drept comun, ceea ce înseamnă că acel consimţământ trebuie să fie liber şi neviciat.

Vicierea împrumutului de consumaţie se face cel mai frecvent prin manevre dolosive. În asemenea situaţii, contractul este lovit de nulitate (relativă), „împrumutatul având obligaţia de a restitui sumele primite, chiar dacă ele nu sunt scadente”.

Dovada contractului este supusă regulilor generale, putându-se face numai prin înscris autentic sau prin înscris sub semnătură privată [art. 1191 alin. (1) C. civ.], deci nu prin alte înscrisuri sau martori ori prezumţii.

Dovada predării (tradiţiunii), ca simplu fapt material, se va putea face prin orice mijloc de probă.

3. Obiectul contractului îl constituie bunuri de gen, fungibile şi consumptibile potrivit naturii lor (şi destinaţiei date de părţi), ce urmează a fi utilizate (consumate) de către împrumutat.

În consecinţă, împrumutatul nu va restitui, la scadenţă, aceleaşi bunuri, ci o cantitate egală de alte lucruri de aceeaşi natură şi calitate (putând astfel, afirma că în final se realizează un aşa-zis „schimb” de lucruri).

4. Efectele împrumutului de consumaţiePotrivit art. 1584 C. civ., principala obligaţie a împrumutatului este de a restitui, la

expirarea contractului, lucruri de acelaşi gen, în aceeaşi cantitate şi de aceeaşi calitate.

Nu este relevant faptul că, între momentul încheierii contractului şi cel al plăţii, valoarea bunurilor a crescut sau s-a diminuat.

Condiţia restituirii este subînţeleasă, astfel că obligaţia de restituire a lucrului va exista chiar dacă nu a fost prevăzută în contract.

O dată cu obligarea împrumutatului la restituirea lucrului, împrumutătorul are dreptul şi la plata de daune-interese pentru întârziere (dobânzi moratorii, art. 1586 C. civ.), începând de la data introducerii cererii de chemare în judecată.

După expirarea termenului de prescripţie a dreptului la acţiune, obligaţia de restituire a împrumutatului devine imperfectă (naturală), adică nu i se poate cere executarea prin intervenţia forţei de constrângere a statului, dar atunci când este

executată voluntar de împrumutat, nu se poate cere nici repetiţiunea [art. 1092 alin. (2) C. civ.].

Deoarece împrumutul de consumaţie este un contract unilateral, în principiu, îm-prumutătorul nu are nici o obligaţie.

Cheltuielile de conservare sunt în sarcina împrumutatului, dar nu ca obligaţii contractuale, ci derivate din calitatea acestuia de proprietar.

Potrivit art. 1580 C. civ., împrumutătorul este însă, răspunzător de daunele cauzate prin viciile ascunse ale lucrului, pe care el le-a cunoscut, dar nu le-a co-municat împrumutatului.

Această obligaţie nu izvorăşte din contract, ci dintr-un fapt ilicit al împrumută-torului (de a nu comunica viciile lucrului împrumutat), răspunderea fiind delictuală.

De altfel, răspunderea împrumutătorului pentru daune cauzate prin viciile lucrului este lipsită de importanţă practică, „căci lucrurile fungibile şi consumptibile numai în mod excepţional pot provoca daune”.

5. Încetarea împrumutului de consumaţieÎmprumutul de consumaţie încetează prin îndeplinirea obligaţiei principale a

împrumutatului: restituirea lucrului la termenul stabilit în contract (scadenţă).Deoarece termenul contractului este stabilit, de regulă, în favoarea împru-

mutatului (ca debitor al împrumutătorului), plata efectuată înainte de termen, este valabilă. În cazul în care termenul a fost stipulat şi în favoarea împrumutătorului, plata se va putea face înainte de împlinirea termenului, dar numai cu consimţământul împrumutătorului.

B. Împrumutul cu dobândă

Împrumutul de consumaţie este, prin natura sa, gratuit (art. 1576 şi art. 1584 C. civ.). Ca excepţie, împrumutul de consumaţie poate fi şi oneros (numit împrumut cu dobândă).

Definim astfel, împrumutul cu dobândă ca fiind împrumut de consumaţie cu titlu oneros, în care împrumutatul, în schimbul transferului temporar al dreptului de proprietate asupra unei câtimii de bunuri, pe lângă obligaţia sa principală de a restitui bunul (la scadenţă) mai datorează şi o remuneraţie numită „dobândă” (art. 1587-1590 C. civ.).

Potrivit art. 1587 C. civ. „se poate stipula dobânzi pentru un împrumut de bani, de denarierate (zaharele) sau alte lucruri mobile”(s.n.).

Faţă de dispoziţiile de mai sus, rezultă că obiectul împrumutului cu dobândă este de regulă o sumă de bani sau „alte lucruri mobile” (caracteristice împrumutului de consumaţie).

Particularitatea împrumutului cu titlu oneros constă în aceea că are dublu obiect, deşi contractul este unilateral (deoarece ambele obligaţii principale din contract – atât obligaţia de restituire, cât şi obligaţia de plată a dobânzii – sunt asumate de împrumutat).

Per a contrario, dacă părţile nu au stipulat expres că împrumutul este oneros, contractul este gratuit şi deci împrumutatul nu datorează dobânzi (art. 1587 C. civ.).

De regulă, părţile sunt libere să convină dacă împrumutul (de bani) este gratuit sau are un „preţ” (dobânda).

Caracterul oneros al împrumutului trebuie să fie prevăzut expres, „prin act scris” [art. 5 alin. (2) din O.G. nr. 9/2000 privind nivelul dobânzii legale pentru obligaţii băneşti].

În cazul împrumuturilor de bani, uneori legea intervine, fie pentru stabilirea cuantumului dobânzilor, fie pentru limitarea nivelului acestora.

Depăşirea limitei maxime admise de lege a dobânzii, în materie civilă, „este nulă de drept” (art. 9 din O.G. nr. 9/2000).

Potrivit dreptului comun, debitorul este liberat de obligaţia sa prin remiterea voluntară a titlului către creditor (art. 1138 C. civ.).

Potrivit art. 1590 C. civ., în materia împrumutului cu dobândă, operează prezumţia de plată a dobânzii, dacă împrumutătorul eliberează o chitanţă de primire integrală a capitalului (fără a face menţiune în privinţa dobânzilor).

CAPITOLUL XIII

Noţiunea şi condiţiile moştenirii

§ 1. Definiţie

Potrivit art. 644 C. civ., „Proprietatea bunurilor se dobândeşte şi se transmite prin succesiune, prin legate, prin convenţie şi prin tradiţiune”.

Termenul de succesiune (moştenire) desemnează, în general, transmiterea patrimoniului unei persoane fizice decedate către una ori mai multe persoane fizice sau persoane juridice (ori către stat).

Putem admite că, în principiu, în materia dreptului de moştenire, noţiunile de „moştenire” şi „succesiune” sunt sinonime, folosirea lor diferenţiată pe parcursul pre-zentei lucrări fiind dictată exclusiv din considerente de formă.

În dreptul civil, noţiunea de succesiune se întrebuinţează în două sensuri:a) în sensul de transmitere a patrimoniului unei persoane fizice decedate saub) pentru desemnarea a însuşi patrimoniului transmis din cauză de moarte,

deci în sens de masă succesorală. Astfel, se vorbeşte de moştenirea (succesiunea) lăsată de defunct, de moştenirea dobândită de moştenitori, de moştenirea sau succesiunea vacantă. De exemplu, art. 653 C. civ. prevede că „descendenţii şi ascendenţii au de drept posesiunea succesiunii din momentul morţii defunctului” (s. n.).

În funcţie de sfera de cuprindere, succesiunea (moştenirea) mai poate fi înţeleasă:

a) în sens larg, desemnează orice transmisiune de drepturi, între vii sau pentru cauză de moarte, transmisiune care poate fi universală, cu titlu universal sau cu titlu particular. În acest sens, de exemplu, şi vânzarea cumpărarea unui bun singular este, de asemenea, o succesiune, în care cumpărătorul este succesorul vânzătorului;

b) în sens restrâns însă, numai transmisiunea pentru cauză de moarte este echivalent al noţiunii de moştenire.

În concluzie, termenul de succesiune (în sens restrâns) desemnează, în acelaşi timp, atât transmisiunea pentru cauză de moarte, cât şi obiectul acestei transmisiuni, respectiv masa succesorală.

§ 2. Felurile moştenirii

Articolul 650 C. civ. (primul în materie) prevede că „succesiunea se deferă sau prin lege, sau după voinţa omului prin testament”.

În consecinţă, după izvorul vocaţiei succesorale a celor care dobândesc patri-moniul defunctului, moştenirea este (în principiu) de două feluri: legală şi testamentară.

1. Moştenirea este legală când transmisiunea mortis causa a patrimoniului succesoral are loc în temeiul legii.

Ea intervine, de regulă, numai în cazul în care cel care lasă moştenirea nu a dispus în timpul vieţii, de averea sa, prin testament.

Moştenirea este legală şi în cazul în care defunctul a lăsat testament însă acesta nu cuprinde întreaga masă succesorală ori cuprinde alte dispoziţii decât cele referitoare la transmiterea patrimoniului succesoral (de exemplu, înlăturarea de la moştenire a unei rude etc.). În acest din urmă caz, dacă cel înlăturat este moştenitor rezervatar, el va culege totuşi o parte din moştenire, împotriva voinţei testatorului, în calitate de moştenitor legal rezervatar.

Rezultă că moştenirea este legală atunci când patrimoniul succesoral se transmite persoanelor stabilite de lege (în ordinea şi în cote strict determinate).

2. Moştenirea este testamentară în cazul în care transmiterea patrimoniului succesoral (sau o parte a acestuia) are loc în temeiul voinţei celui care lasă moştenirea, manifestată prin testament.

Persoanele desemnate de testator să culeagă moştenirea se numesc legatari.Legatarul poate fi: universal (cu vocaţie la întregul patrimoniu lăsat de

defunct), cu titlu universal (cu vocaţie la o fracţiune din masa succesorală) şi cu titlu particular (cu vocaţie la bunuri singulare, anume determinate).

3. Moştenirea convenţională. În literatura de specialitate, este cunoscută şi o a treia formă de moştenire: moştenirea convenţională. Aceasta se poate realiza prin donaţia de bunuri viitoare (cunoscută şi ca „instituţiunea contractuală”) prin care o per-soană (instituantul) desemna, printr-un contract de donaţie, (şi nu prin legat, nefiind asimilat acestuia) un succesor (instituitul) pentru a culege „bunurile sale viitoare”.

Acest fel de moştenire nu se întâlneşte în practică, întrucât dispoziţiile legale în materie, respectiv art. 933 şi art. 935 C. civ., referitoare la „donaţiuni făcute soţilor prin contractul de maritagiu”, au fost abrogate o dată cu intrarea în vigoare a Codului familiei, în 1954.

4. Coexistenţa moştenirii legale cu cea testamentară. Cele două feluri de moşteniri prevăzute de art. 650 C. civ. nu se exclud reciproc, ci moştenirea legală poate coexista cu cea testamentară.

Dacă testatorul a făcut un legat (sau mai multe) cu titlu universal, dar care nu epuizează întregul patrimoniu succesoral (de exemplu, a lăsat numai 1/2 sau 3/4 din patrimoniu), devoluţiunea moştenirii va fi testamentară în limitele legatului (sau lega-telor) şi legală pentru restul neacoperit.

De asemenea, dacă defunctul a lăsat prin testament întreaga moştenire altor persoane decât moştenitorii rezervatari, aceştia din urmă vor primi (în temeiul moşte-nirii legale) partea din moştenire cuvenită rezervei, împotriva voinţei liberale a testato-rului; astfel că devoluţiunea moştenirii va fi în parte legală şi în parte testamentară (pentru partea care nu încalcă rezerva succesorală).

În consecinţă, moştenirea testamentară înlătură pe cea legală numai dacă:a) testatorul a instituit unul sau mai mulţi legatari universali care împreună au

vocaţie la întreaga moştenire;b) nu există moştenitori rezervatari.

§ 3. Caracterele juridice ale transmiterii moştenirii

1. Transmisiunea moştenirii este o transmisiune pentru cauză de moarte (mortis causa). Transmisiunea succesorală se produce numai la încetarea din viaţă a unei persoane fizice, fie că este vorba de moarte fizic constatată, fie de moarte decla-rată prin hotărâre judecătorească (viventis hereditas non datur).

Faptul morţii constituie elementul distinctiv al transmisiunii succesorale şi o deosebeşte de transmisiunea prin acte juridice între vii (inter vivos).

În consecinţă, normele dreptului succesoral nu pot fi aplicate actelor de trans-misiune între vii guvernate de dreptul obligaţional şi nici în cazul încetării existenţei unei persoane juridice.

În schimb, normele care guvernează transmisiunea succesorală sunt, în principiu, aplicabile şi persoanelor juridice ori statului, atunci când apar ca dobânditori ai patrimoniului sau ai unor bunuri din patrimoniul persoanei fizice decedate.

2. Transmisiunea moştenirii este universală. Succesiunea are ca obiect patri-moniul unei persoanei fizice decedate, privit ca universalitate juridică, adică totalitatea drepturilor şi obligaţiilor care au valoare economică şi care au aparţinut defunctului.

Nu se transmit prin moştenire:a) drepturile şi obligaţiile nepatrimoniale (în principiu);b) drepturile patrimoniale care se sting la moartea titularului întrucât au

caracter viager sau sunt contracte născute ex lege intuitu personae (cum ar fi uzufruct viager, o creanţă de rentă viageră etc.);

c) obligaţiile patrimoniale legate de o calitate personală a defunctului (de exemplu, obligaţia de întreţinere prevăzută de lege în consideraţia calităţii personale a defunctului).

3. Transmisiunea moştenirii este unitară. În cadrul transmisiunii succesorale, patrimoniul este privit unitar, ceea ce are drept consecinţă faptul că moştenirea (deci toate drepturile şi obligaţiile defunctului) se transmite moştenitorilor legali sau legatarilor după aceleaşi norme juridice.

De menţionat că unitatea succesiunii nu se referă la unicitatea actului nor-mativ ce o reglementează.

4. Transmisiunea moştenirii este indivizibilă. Patrimoniul succesoral este nu numai unitar, ci şi indivizibil. Aşa fiind, transmisiunea succesorală va fi şi ea indivi-zibilă şi va avea drept consecinţă faptul că acceptarea sau renunţarea la moştenire au, fiecare în parte, caracter indivizibil (neputând avea ca obiect numai o parte de moştenire).

Astfel, fiecare moştenitor trebuie fie să accepte moştenirea, potrivit vocaţiei succesorale, fie să renunţe la ea.

Caracterul indivizibil al transmisiunii succesorale nu împiedică pe succesibil de a accepta moştenirea sub beneficiu de inventar, prin care aceştia vor răspunde pentru datoriile şi sarcinile moştenirii, dar numai în limitele activului primit (intra vires hereditatis). Acceptarea moştenirii sub beneficiu de inventar nu contravine caracterului universal al moştenirii.

§ 4. Deschiderea moştenirii

Din punct de vedere juridic, deschiderea moştenirii presupune analizarea a doua aspecte: data deschiderii succesiunii şi locul dezbaterii acesteia.

1. Data deschiderii moştenirii. Deoarece succesiunea se deschide „prin moartea” celui care lasă moştenirea, înseamnă că momentul deschiderii succesiunii coincide cu momentul morţii celui care lasă moştenirea (art. 651 C. civ.).

Persoana care pretinde moştenirea sau anumite drepturi asupra acesteia trebuie să dovedească moartea, precum şi data (uneori chiar ora şi minutul) morţii celui pe care vrea să-l moştenească).

De regulă, dovada morţii, inclusiv data ei, se face cu certificatul de deces eliberat ca urmare a morţii fizic constatate de organele abilitate de lege.

Deschiderea moştenirii (momentul ei) nu trebuie confundată cu deschiderea procedurii succesorale notariale reglementate prin Legea nr. 36/1995.

2. Importanţa datei deschiderii moştenirii. Stabilirea momentului exact al deschiderii moştenirii prezintă importanţă juridică deosebită, sub următoarele aspecte:

a) în funcţie de acest moment, se determină sfera persoanelor chemate la moştenire, fie în temeiul legii, fie în baza unui testament, capacitatea lor succesorală şi drepturile ce li se cuvin asupra moştenirii;

b) acest moment este cel până la care retroactivează acceptarea sau renunţarea la moştenire (prin curgerea termenului de 6 luni de prescripţie a dreptului de opţiune succesorală – art. 700 C. civ.);

c) în cazul în care sunt mai mulţi moştenitori, acest moment marchează începerea stării de indiviziune între ei şi acela până la care retroactivează efectul declarativ al împărţelii moştenirii;

d) din acest moment, pactele asupra moştenirii devin valabile (ştiut fiind că, în principiu, actele asupra unei succesiuni nedeschise sunt nule absolut – art. 702 şi art. 965 C. civ.);

e) este momentul compunerii şi al stabilirii valorii masei succesorale;f) având în vedere principiul neretroactivităţii legii, este momentul în care se

va stabili legea care va cârmui devoluţiunea moştenirii, în cazul conflictului în timp al unor legi succesorale succesive.

Actele juridice întocmite ulterior deschiderii moştenirii sunt guvernate de legea în vigoare la data întocmirii lor, în virtutea principiul aplicării imediate a legii noi (de exemplu, acceptarea sau renunţarea la moştenire ori partajul între moştenitori etc.).

2. Locul deschiderii moştenirii. Locul deschiderii moştenirii este cel al ultimului domiciliu al defunctului, indiferent dacă acesta corespunde sau nu cu locul decesului.

În cazul decesului unei persoane care nu a avut domiciliul în ţară, indiferent că este vorba de un cetăţean român sau de un cetăţean străin, locul deschiderii moşteni-rii este locul din ţara unde se află bunurile cele mai importante ale acestuia [art. 68 alin. (2) din Legea nr. 36/1995].

Dacă domiciliul defunctului este necunoscut, întrucât a fost nomad, des-chiderea moştenirii se face la locul unde se află bunurile mai importante ale moştenirii, iar, în lipsă de bunuri, la locul unde s-a înregistrat moartea.

2. Importanţa practică a locului deschiderii moştenirii. Stabilirea locului deschiderii succesiunii are importanţă pentru determinarea organelor competente teritorial să rezolve diferitele probleme juridice legate de moştenire:

a) secretarul consiliului local al localităţii în raza căreia defunctul şi-a avut ulti-mul domiciliu, procurorul sau orice persoană interesată pot cere deschiderea proce-durii succesorale notariale (art. 68 din Legea nr. 36/1995 legea notarilor publici şi a activităţii notariale);

b) procedura succesorală necontencioasă, reglementată de Legea nr. 36/1995, este de competenţa notarului public din biroul situat în circumscripţia terito-rială a judecătoriei în care defunctul şi-a avut ultimul domiciliu [art. 10 pct. a)]; ca excepţie, în cazul moştenirilor succesive, moştenitorii pot alege competenţa oricăruia dintre birourile notariale din circumscripţia teritorială a judecătoriei în care a avut domiciliu cel din urmă autor [art. 10 pct. b) din Legea nr. 36/1995];

c) instanţa judecătorească competentă a judeca acţiunile privitoare la moş-tenire se determină tot în funcţie de locul deschiderii moştenirii (chiar dacă în masa succesorală se găsesc imobile aflate în circumscripţia altei instanţe).

§ 5. Condiţii generale ale dreptului de moştenire

I. Capacitatea succesorală. Potrivit art. 654 C. civ., „pentru a putea succede, trebuie neapărat ca per-

soana care succede să existe la momentul deschiderii succesiunii”.

A. Au capacitate succesorală.1. Persoanele fizice în viaţă la data deschiderii succesiunii au capacitate

succesorală fără deosebire de rasă, de naţionalitate, de origine etnică, de limbă, de religie, de sex, de opinie, de apartenenţă politică, de avere sau de origine socială (art. 4 din Constituţie).

Dovada se face cu actele de stare civilă, iar, în caz de deces al moştenitorului care a fost în viaţă la data deschiderii moştenirii, cu certificatul de deces sau hotărârea judecătorească definitivă declarativă de moarte, din care rezultă că moartea moşte-nitorului a intervenit după deschiderea succesiunii, persoanele interesate putând dovedi contrariul prin orice mijloace de dovadă admise de lege.

2. Persoanele concepute, dar nenăscute la data deschiderii succesiunii au capacitate succesorală.

Conform art. 654 C. civ., existenţa persoanei fizice începe în ziua naşterii, iar copilul conceput se consideră că există, cu singura condiţie de a se naşte viu.

Regula consacrată de Codul civil în materie de moştenire (inspirată din dreptul roman) a fost preluată şi de art. 7 alin. (2) din Decretul nr. 31/1954: „Drepturile copi-lului sunt recunoscute de la concepţiune, însă numai dacă el se naşte viu”.

De precizat că este suficient ca acel copil conceput să se nască viu (şi nu neapărat viabil).

Întrucât stabilirea cu exactitate a momentului concepţiei nu este posibilă, art. 61 C. fam. prevede o prezumţie legală cu privire la perioada concepţiei („timpul cuprins între a trei sute şi a o sută optzecea zi dinaintea naşterii copilului”). De exemplu, dacă se va face dovada că un copil s-a născut viu înainte de a fi trecut trei sute una zile din momentul morţii lui de cuius, prin aplicarea prezumţiei timpului legal al concepţiunii, acesta dobândeşte capacitate succesorală (chiar dacă, la momentul deschiderii succesiunii, încă nu se născuse).

3. Persoanele dispărute au capacitate succesorală. Potrivit art. 19 din Decretul nr. 31/1954, „cel dispărut este socotit a fi în viaţă, dacă nu a intervenit o hotărâre declarativă de moarte rămasă definitivă”.

Rezultă că persoanele dispărute [atât cele astfel declarate judecătoreşte, cât şi cele nedeclarate, dar considerate a fi dispărute – art. 16 alin. (1) şi (3) din Decretul nr. 31/1954] au capacitate succesorală, fiind prezumate de lege a fi în viaţă.

Capacitatea succesorală a dispărutului este însă numai „provizorie”, având drept finalizare fie reapariţia persoanei, fie constatarea fizică a morţii sau declararea prin hotărâre judecătorească definitivă a morţii acesteia.

4. Persoanele juridice au capacitatea de a dobândi moştenirea dacă sunt în fiinţă la data deschiderii acesteia, având capacitate succesorală de la data înregistrării (dacă sunt supuse înregistrării), iar celelalte persoane juridice de la data actului de dispoziţie care le înfiinţează sau de la data recunoaşterii ori a autorizării înfiinţării lor sau de la data îndeplinirii oricărei alte cerinţe prevăzute de lege.

Caracteristic persoanelor juridice este faptul că pot dobândi moştenirea exclusiv prin legat cuprins în testament (deci exclusiv prin moştenire testamentară).

B. Persoane care nu au capacitate succesorală1. Predecedaţii şi persoanele juridice care au încetat să mai aibă fiinţă.

Potrivit art. 654 C. civ., numai persoanele care „există” la data deschiderii succesiunii au capacitate succesorală.

Rezultă că nu au capacitate succesorală persoanele fizice care nu mai sunt în viaţă (predecedate), precum şi persoanele juridice care au încetat să mai aibă fiinţă, în momentul deschiderii moştenirii.

2. Comorienţii. Potrivit art. 21 din Decretul nr. 31/1954, „în cazul în care mai multe persoane au murit în aceeaşi împrejurare, fără să se poată stabili dacă una a supravieţuit alteia, ele sunt socotite că au murit deodată”.

Astfel, comorienţii trebuie să îndeplinească patru condiţii: a) să fie două sau mai multe persoane; b) persoanele să fie decedate în aceeaşi împrejurare;c) decesele să fi survenit în astfel de condiţii încât să nu se poată stabili dacă

o persoană a supravieţuit alteia;d) între persoanele decedate să existe vocaţie succesorală reciprocă.3. Persoanele fizice decedate în acelaşi timp (codecedaţi). În ultimul timp,

în literatura de specialitate, s-a pus întrebarea: ce soluţie urmează a fi adoptată în cazul în care două sau mai multe persoane fizice decedează în acelaşi timp, şi care nu sunt comorienţi în sensul art. 21 din Decretul nr. 31/1954, deoarece nu se poate proba identitatea de cauză a morţii ?

Rezolvarea a fost impusă de unele situaţii teoretice şi practice, de exemplu:a) moartea a survenit în aceeaşi zi şi oră, dar nu şi „în aceeaşi împrejurare”, ci

din cauza bolilor de care sufereau persoanele în cauză, iar minutul morţii nu poate fi stabilit, sau

b) două sau mai multe persoane au dispărut fără a se putea constata direct moartea lor şi nu se poate dovedi că „au murit în aceeaşi împrejurare”.

II. Vocaţia la moştenire1. Noţiune. Pe lângă capacitatea succesorală, vocaţia (chemarea) la

moştenire este cea de a doua condiţie pozitivă pe care trebuie să o îndeplinească o persoana fizică sau juridică ori statul, pentru a culege moştenirea lăsată de defunct.

Cel care pretinde moştenirea poate dobândi vocaţie (chemare) succesorală fie în virtutea legii (dacă nu a fost lăsat testament ori dacă a fost făcut un testament însă este ineficace), fie în virtutea testamentului lăsat de defunct.

Legea conferă vocaţie la moştenire rudelor defunctului, soţului supravieţuitor al defunctului şi statului.

Vocaţia succesorală testamentară poate să aparţină, în principiu, oricărei persoane cu capacitate succesorală, testamentul lăsat de defunct fiind recunoscut de lege, cu anumite limitări, ca temei al vocaţiei la moştenire.

2. Vocaţia succesorală generală şi concretă. Vocaţia la moştenire are un înţeles dublu:

a) în sens general, desemnează vocaţia potenţială (eventuală) a unor per-soane de a culege moştenirea lăsată de o altă persoană (în acest sens, se vorbeşte, de exemplu, despre vocaţia succesorală legală a rudelor în linie directă, fără limită în grad);

b) în sens concret (vocaţie concretă, utilă), desemnează prin devoluţiunea succesorală – ca mijloc de selecţie – acele persoane care vor culege efectiv moştenirea lăsată de defunct.

Existenţa vocaţiei succesorale concrete presupune două condiţii:a) una pozitivă: vocaţia succesorală generală şib) una negativă: persoana în cauză să nu fie înlăturată de la moştenire de un

alt succesibil.

CAPITOLUL XIV

Moştenirea legală

& 1. Condiţiile speciale ale moştenirii legale Moştenirea este legală în cazul în care transmiterea ei are loc în temeiul legii

(la persoanele, în ordinea şi în cotele determinate de lege).De regulă, moştenirea legală intervine în toate cazurile în care defunctul nu a

lăsat testament. Ea poate interveni însă ca excepţie, în cazul în care a fost lăsat testa-ment, însă acesta nu cuprinde legate, ci alte dispoziţii de ultimă voinţă (de exemplu, desemnarea unui executor testamentar, recunoaşterea unui copil din afara căsătoriei, dispoziţii cu privire la funeralii etc).

Moştenirea poate fi legală şi în cazul în care testamentul cuprinde exheredări (dezmoşteniri) prin care o parte din moştenitori sunt înlăturaţi de la moştenire (fără ca testamentul să cuprindă legate în favoarea altor persoane) situaţie în care, la moştenire vor fi chemaţi restul de moştenitori legali (nedezmoşteniţi) ce vor împărţi între ei întreaga masă succesorală.

Moştenirea legală poate coexista cu cea testamentară, dacă defunctul a dispus prin testament numai de o parte a moştenirii sale (sau a dispus de întreaga moştenire, dar există moştenitori rezervatari) situaţie în care o parte din moştenire se va transmite după voinţa testatorului, iar cealaltă după regulile moştenirii legale.

§ 2. Nedemnitatea (nevrednicia) succesorală

Pentru ca o persoană să poată veni la moştenire (pe lângă condiţia vocaţia succesorale) ea trebuie să îndeplinească şi o condiţie negativă şi anume: să nu fie nedemnă de a moşteni (art. 655-658 C. civ.).

Nedemnitatea sau nevrednicia succesorală reprezintă decăderea moştenito-rului, care s-a făcut vinovat de o faptă gravă faţă de defunct sau faţă de memoria acestuia, din dreptul de a-l moşteni.

Art. 655 C. civ. prevede trei cazuri de nedemnitate: atentatul la viaţa celui care lasă moştenirea, acuzaţia capitală calomnioasă împotriva celui care lasă moştenirea şi nedenunţarea omorului a cărui victimă a căzut cel care lasă moştenirea.

a). Atentatul la viaţa celui care lasă moştenirea. Potrivit art. 655 pct. 1 C. civ. este nedemn „condamnatul pentru că a omorât sau a încercat să omoare pe defunct”.

Rezultă că cel care s-a făcut vinovat de omor sau de tentativă de omor, pe lângă sancţiunea penală, este sancţionat şi cu excluderea de la moştenire.

Sancţiunea civilă se justifică prin aceea că este imoral şi nedrept ca o persoană care l-a ucis sau a încercat să-l omoare pe autor, să-l şi poată moşteni.

b). Acuzaţia capitală calomnioasă împotriva celui care lasă moştenirea. Nedemnitatea pentru „acuzaţia capitală calomnioasă” (art. 655 pct. 2 C. civ.) intervine în cazul în care moştenitorul a făcut un denunţ, o plângere sau o mărturie capitală (pentru fapte care ar fi putut atrage pedeapsa cu moartea) calomnioasă împotriva celui care lasă moştenirea.

c). Nedenunţarea omorului a cărui victimă a căzut cel care lasă moştenirea. Potrivit art. 655 pct. 3 C. civ. este nedemn, „moştenitorul major care, având cunoştinţă de omorul defunctului nu a denunţat aceasta justiţiei”.

Nedemnitatea desfiinţează titlul de moştenitor al nedemnului cu efect re-troactiv, de la data deschiderii moştenirii, iar legea nu prevede nici o derogare în privinţa actelor încheiate de nedemn cu terţii.

& 3. Principiile generale ale devoluţiunii legale

Rudele defunctului cu vocaţie succesorală legală generală nu sunt chemate împreună şi deodată la moştenire, legiuitorul instituind o anumită ordine. Cu ajutorul unor mijloace tehnice (clasa de moştenitori şi gradul de rudenie) s-au formulat trei principii care guvernează devoluţiunea moştenirii legale.

1). Principiul chemării la moştenire a rudelor în ordinea claselor de moştenitori legali. Clasa de moştenitori este categoria de rude care în mod colectiv, exclude de la moştenire o altă categorie de rude (sau este exclusă de cea din urmă).

2). Principiul proximităţii gradului de rudenie între moştenitorii din aceeaşi clasă. În cadrul aceleiaşi clase, de regulă, rudele de grad mai apropiat înlătură de la moştenire pe cele mai îndepărtate în grad (proximior excludit remotiorem). De exemplu, copii defunctului exclud de la moştenire pe nepoţii, strănepoţii acestuia, tot aşa, fraţii şi surorile defunctului pe nepoţii şi strănepoţii de frate sau soră etc.

3). Principiul egalităţii între rudele din aceeaşi clasă şi de acelaşi grad chemate la moştenire. Dacă moştenitorii defunctului fac parte din aceeaşi clasă şi au acelaşi grad de rudenie, ei vor împărţi moştenirea în părţi egale. De exemplu, dacă la moştenire vin doi copii ai defunctului fiecare va primi o jumătate; la fel şi dacă vor fi chemaţi doi fraţi etc.

& 4. Reprezentarea succesorală

Prin reprezentarea succesorală un moştenitor mai îndepărtat în grad urcă în locul şi gradul ascendentului său decedat (la data deschiderii moştenirii) pentru a culege, în concurs cu succesorii mai apropiaţi în grad, partea care s-ar fi cuvenit predecedatului (dacă s-ar fi aflat în viaţă).

Descendenţii copiilor defunctului şi descendenţii din fraţi şi surori pot beneficia de reprezentarea succesorală, numai dacă sunt îndeplinite trei condiţii.

a). Cel reprezentat să fie decedat la data deschiderii moştenirii. Conform art. 668 alin. (1) C. civ. „nu se reprezintă decât persoanele moarte”. Rezultă că o persoană în viaţă nu poate fi reprezentată, chiar dacă renunţă sau este înlăturată de la moştenire ca nedemnă, astfel că descendenţii persoanei respective pot veni la moştenire numai în nume propriu (dacă nu există rude mai apropiate în grad faţă de cel care lasă moştenirea).

b). Locul celui reprezentat să fie util. Condiţia este îndeplinită dacă cel re-prezentat ar fi avut chemare la moştenire, adică nu ar fi fost înlăturat ca nedemn, dacă

ar fi fost în viaţă la data deschiderii succesiunii (singurul motiv pentru care acesta nu poate moşteni fiind acela că nu mai este în viaţă).

În cazul exheredării testamentare, locul nu este util dacă cel reprezentat este frate (soră) al defunctului, în schimb dacă exheredarea priveşte un descendent al defunctului reprezentarea va putea avea loc, pentru că descendenţii sunt moştenitori rezervatari (şi deci locul este util în privinţa părţii din moştenire care este rezerva).

c). Reprezentantul să îndeplinească condiţiile pentru a moştenii. Întrucât reprezentantul urmează să-l moştenească pe defunct el trebuie să aibă aptitudinea (să îndeplinească toate condiţiile) de a veni la moştenirea legală a acestuia.

Conform art. 665 alin. (2) şi art. 667 C. civ., dacă sunt îndeplinite condiţiile de mai sus, reprezentarea este admisă: în toate cazurile, la infinit, operând de drept şi imperativ.

& 5. Clasele de moştenitori legali

1). Clasa I de moştenitori legali (descendenţii defunctului). Prin descendenţi se înţeleg copiii defunctului şi urmaşii lor în linie dreaptă la infinit, fără deosebire de sex şi indiferent dacă sunt din aceeaşi căsătorie sau din căsătorii diferite (art. 669 C. civ.).

2). Clasa a II-a de moştenitori legali (ascendenţii privilegiaţi şi colateralii privilegiaţi). Dacă defunctul nu are descendenţi sau cei existenţi nu pot sau nu vor să vină la moştenire, legea cheamă la succesiune rudele care fac parte din clasa a II-a de moştenitori legali.

Clasa a II-a de moştenitori legali este clasa mixtă, a ascendenţilor privilegiaţi şi a colateralilor privilegiaţi.

A. Ascendenţii privilegiaţi sunt părinţii defunctului (tatăl şi mama) din căsătorie, din afara căsătoriei şi din adopţie.

B. Colateralii privilegiaţi sunt fraţii şi surorile defunctului şi descendenţii acestora până la gradul IV inclusiv (nepoţi şi strănepoţi de frate-soră).

Fraţii şi surorile defunctului şi descendenţii acestora pot fi din căsătorie (aceeaşi căsătorie sau căsătorii diferite), din afara căsătoriei sau din adopţia cu efecte depline.

3). Clasa a III-a de moştenitori legali (ascendenţii ordinari). Ascendenţii ordinari sunt: bunicii, străbunicii etc. (fără limită în grad).

Bunicii, străbunicii etc. sunt chemaţi la moştenire în ordinea gradelor de rudenie (în baza principiului proximităţii gradului de rudenie); astfel că bunicii (rude de gradul II) înlătură de la moştenire pe străbunici (rude de gradul III) etc.

4). Clasa a IV-a de moştenitori legali (colateralii ordinari).Colateralii ordinari sunt: unchii şi mătuşile, verii primari şi fraţii sau surorile

bunicilor defunctului (unchiul mare).

& 6. Drepturile succesorale ale soţului supravieţuitor al defunctului

Soţul supravieţuitor nu face parte din nici o clasă de moştenitori legali, dar vine la moştenire în concurs cu moştenitorii din fiecare clasă.

Pentru a-l putea moşteni pe defunct, soţul supravieţuitor trebuie să înde-plinească condiţiile generale cerute de lege pentru a moşteni (capacitate succesorală, să nu fie nedemn etc.), dar şi o condiţie specială, şi anume: să aibă calitatea de soţ la data deschiderii moştenirii.

Legea nr. 319/1944 recunoaşte soţului supravieţuitor următoarele categorii de drepturi:

a) un drept de moştenire în concurs cu oricare dintre clasele de moştenitori legali sau în lipsa rudelor din cele patru clase,

b) un drept de moştenire special asupra mobilelor şi obiectelor aparţinând gospodăriei casnice precum şi asupra darurilor de nuntă,

c) un drept temporar de abitaţie asupra casei de locuit.Soţul supravieţuitor nu face parte din nici o clasă de moştenitori legali, dar

vine în concurs cu oricare clasă chemată la moştenire. El nu este înlăturat de la moştenire, dar nici nu înlătură rudele defunctului (indiferent de clasa din care fac parte).

a) în concurs cu descendenţii defunctului (clasa I de moştenitori legali), indiferent de numărul lor, soţul supravieţuitor are dreptul la 1/4 din moştenire;

b) în concurs cu ascendenţii privilegiaţi, indiferent de numărul lor, care vin la moştenire împreună cu colateralii privilegiaţi (clasa a II-a), de asemenea indiferent de numărul lor, soţul supravieţuitor are dreptul la 1/3 din moştenire;

c) dacă soţul supravieţuitor vine în concurs numai cu ascendenţii privilegiaţi sau numai cu colateralii privilegiaţi, în ambele cazuri indiferent de numărul lor, el culege 1/2 din moştenire;

d) în concurs cu ascendenţii ordinari (clasa a III-a) sau cu colateralii ordinari (clasa a IV-a), indiferent de numărul lor, în ambele cazuri, soţul supravieţuitor are dreptul la 3/4 din moştenire.

În cazul în care nu există moştenitori legali ori aceştia există dar sunt nedemni sau renunţători, soţul supravieţuitor va culege întreaga moştenire a soţului decedat.

Pe lângă partea succesorală pe care o culege în concurs cu diferitele clase de moştenitori legali, soţul supravieţuitor mai are dreptul să primească din moştenire „mobilele şi obiectele aparţinând gospodăriei casnice precum şi darurile de nuntă” (art. 5 din Legea nr. 319/1944).

De menţionat că, soţul supravieţuitor beneficiază de acest drept numai dacă vine în concurs cu alţi moştenitori decât descendenţii defunctului.

Prin asimilare, art. 4 din Legea nr. 319/1944 a prevăzut că soţul supravieţuitor are în momentul deschiderii moştenirii, în afară de celelalte drepturi succesorale, un drept de abitaţie asupra casei de locuit (dacă aceasta face parte din moştenire şi el nu are o altă locuinţă proprie).

Soţul supravieţuitor are drept de abitaţie dacă sunt întrunite cumulativ următoarele condiţii.

a). Să fi locuit la data deschiderii moştenirii în casa (apartamentul) care formează obiectul dreptului de abitaţie.

b). Să nu aibă altă locuinţă proprie.c). Să nu devină prin moştenire proprietarul exclusiv al locuinţei; astfel, în

cazul în care soţul supravieţuitor este unicul moştenitor al defunctului, în calitate de proprietar nu poate avea în plus şi un dezmembrământ al aceluiaşi drept de proprietate (neminem res sua servit).

d). Locuinţa asupra căreia se constituie dreptul de abitaţie să facă parte din masa succesorală, adică să fi aparţinut soţului decedat exclusiv sau în proprietate comună cu alte persoane.

e). Defunctul nu a dispus altfel; astfel dreptul de abitaţie poate fi înlăturat de defunct fiindcă soţul supravieţuitor nu este rezervatar asupra acestuia (decât în raport cu drepturile prevăzute de art. 1 din Legea nr. 319/1944).

CAPITOLUL XV

Moştenirea testamentară

& 1. Noţiunea şi caractere juridice

Potrivit art. 650 C. civ., „succesiunea se deferă sau prin lege sau, după voinţa omului, prin testament”. Deci, legea permite persoanelor fizice ca printr-un act juridic (numit testament) să dispună pentru cauză de moarte.

Testamentul este un act juridic special. Potrivit art. 802 C. civ., „testamentul este un act revocabil prin care testatorul dispune, pentru timpul încetării sale din viaţă, de tot sau parte din avutul său.”

Conform art. 802 C. civ., testamentul are următoarele caractere juridice:a) Testamentul este un act juridic; în consecinţă, trebuie să îndeplinească

condiţiile de validitate prevăzute pentru orice act juridic civil. b) Testamentul este un act juridic unilateral, deci exprimă voinţa unei singure

persoane (a testatorului) şi produce, de regulă, efectele juridice urmărite de aceasta. Valabilitatea şi efectele testamentului nu depind însă de acceptarea sau

neacceptarea ulterioară a acestuia de către legatari.c). Testamentul este un act juridic personal, care, spre deosebire de alte acte

juridice ce pot fi încheiate şi prin reprezentare sau cu asistarea ocrotitorului legal (de exemplu, a tutorelui), nu poate fi încheiat decât personal.

d). Testamentul este un act juridic solemn, astfel că voinţa testatorului trebuie să fie manifestată în formele anume prevăzute de lege (sub sancţiunea nulităţii absolute).

Nu este însă obligatoriu ca testamentul să fie act autentic (poate fi şi olograf).e). Testamentul este un act juridic pentru cauză de moarte (mortis causa).

Deşi este valabil încheiat încă din momentul redactării sale, el va produce efecte ju-ridice numai după moartea testatorului.

f). Testamentul este un act juridic revocabil. Cât timp se află în viaţă, testatorul poate reveni asupra manifestării sale de voinţă mortis causa, modificând sau anulând dispoziţiile unui testament anterior încheiat.

Potrivit Codului civil român, cuprinsul principal al testamentului îl constituie actele de dispoziţie cu titlu gratuit privitoare la bunurile pe care testatorul le va lăsa la moartea sa, adică legatele.

Legatele pot avea ca obiect tot patrimoniul defunctului, o fracţiune din acesta sau bunuri individualizate.

Testamentul poate cuprinde însă şi alte dispoziţii de ultimă voinţă:

§ 3. Reguli de formă comune tuturor testamentelor

Condiţiile de formă cerute pentru orice fel de testament sunt: obligativitatea formei scrise şi obligativitatea testamentului separat (oprirea testamentului conjunctiv).

În dreptul nostru, legea recunoaşte valabilitatea oricărui testament numai dacă a fost făcut în formă scrisă.

Testamentul oral sau verbal (cunoscut în literatura de specialitate sub denumirea de nuncupativ) nu este valabil în dreptul nostru (indiferent de numărul martorilor care l-ar putea confirma).

A doua regulă de formă comună tuturor testamentelor este cea care opreşte testamentul conjunctiv (art. 857 C. civ.).

Legea interzice ca două persoane să testeze prin acelaşi act una în favoarea celeilalte sau în favoarea unei terţe persoane (testamentul conjunctiv).

Sancţiunea nerespectării condiţiilor de formă cerute pentru orice fel de testament este nulitatea absolută şi va putea fi invocată de orice persoană interesată (art. 886 C. civ.).

§ 4. Legatul

Principalele dispoziţii cuprinse în testament sunt cele referitoare la: legat, exheredare şi execuţiunea testamentară.

Legatul este actul juridic cuprins într-un testament prin care testatorul desem-nează una sau mai multe persoane care, la decesul său, vor primi întreg patrimoniul, o fracţiune din el sau bunuri determinate din patrimoniul testatorului.

Legatul prin care testatorul a dispus ca persoana legatarului să fie aleasă de o terţă persoană (legatul cu facultatea de alegere) va fi nul.

Pentru desemnarea persoanei legatarului, legea nu cere anumite forme sacra-mentale, din testament trebuind să rezulte numai intenţia testatorului de a face o liberalitate în favoarea acestuia.

Desemnarea legatarului poate fi directă, prin indicarea numelui şi prenumelui acestuia sau indirectă, prin indicarea unor elemente cu ajutorul cărora va putea fi identificat.

După obiectului lor, legatele pot fi: universale, cu titlu universal sau cu titlu particular.

Potrivit art. 888 C. civ., „legatul universal este dispoziţia prin care testatorul lasă, după moarte-i, la una sau mai multe persoane, universalitatea bunurilor sale”.

Legatul universal există şi în cazul în care, datorită drepturilor conferite altora de către testator, emolumentul moştenirii este redus considerabil (cu condiţia să existe o vocaţie la întreaga moştenire). De exemplu, dacă testatorul a lăsat mai mulţi legatari universali şi toţi acceptă moştenirea, deşi au vocaţie la întreaga moştenire, fiecare va culege efectiv numai o parte din succesiune; dacă un singur legatar acceptă, el va culege întreaga moştenire în virtutea vocaţiei sale universale.

Testatorul poate califica expres legatul său ca fiind universal sau se pot folosi şi alte cuvinte din care să rezulte că s-a conferit vocaţie asupra întregii moşteniri.

Doctrina şi practica judiciară deopotrivă au considerat legate universale: legatul tuturor bunurilor mobile sau imobile, legatul nudei proprietăţi asupra întregii moşteniri, legatul cotităţii disponibile, legatul rămăşiţei sau prisosului succesoral etc.

Legatul cu titlu universal conferă vocaţie succesorală numai la o fracţiune din moştenirea lăsată de defunct. Asemănarea dintre legatul universal şi legatul cu titlu universal constă în aceea că sunt caracterizate de întinderea vocaţiei succesorale şi nu de emolument.

Legatul cu titlu universal se situează între legatul universal şi legatul cu titlu particular.

Legatul cu titlu particular sau singular conferă vocaţie succesorală la unul sau mai multe bunuri singulare (ut singuli). Codul civil (art. 894 alin. 2, ce alcătuieşte sediul materiei), se mulţumeşte să dea o definiţie negativă, prevăzând că este «singular», orice «alt legat», care nu este universal sau cu titlu universal.

Orice bun aflat în circuitul civil poate constitui obiectul legatului cu titlu particular.

Dispoziţiile testamentare făcute cu îndeplinirea condiţiilor de validitate produc, de regulă, efecte juridice. Este posibil însă ca manifestarea de voinţă a unei persoane, deşi a fost făcută cu respectarea condiţiilor de validitate (devenind act juridic valabil), datorită unor cauze posterioare, să nu producă totuşi efectele juridice scontate, actul juridic devenind, în aceste condiţii, ineficace.

Deci, ineficacitatea actului juridic presupune două condiţii: a) existenţa unui act juridic valabil încheiat;b) lipsa efectelor juridice ale acestuia, datorată unor cauze posterioare

întocmirii actului.Cauzele care împiedică producerea efectelor legatelor (cauzele de

ineficacitate) sunt: revocarea şi caducitatea dispoziţiilor testamentare. În consecinţă, în caz de revocare sau caducitate, legatele au luat naştere în mod valabil, dar datorită unor cauze posterioare, nu produc totuşi efectele obişnuite (sunt ineficace).

& 5. Legatul conjunctiv şi dreptul de acrescământ

Legatul conjunctiv este legatul al cărui obiect este lăsat la mai mulţi legatari fără ca testatorul să indice partea fiecăruia, colegatarii având chemare (eventuală) la întregul obiect.

În cazul legatului conjunctiv se pot ivi două situaţii:a) toţi legatarii acceptă legatul, caz în care chemarea la întreg a fiecăruia va fi

limitată la o parte din bun, iar bunul se va împărţi în părţi egale;b) unul sau mai mulţi legatari nu pot sau nu doresc să primească legatul, caz

în care părţile acestora se vor cuveni celorlalţi colegatari care primesc legatul şi ale căror părţi vor creşte în mod corespunzător. Acesta este dreptul de acrescământ (sau de adăugire).

Dreptul de acrescământ operează numai dacă legatul este conjunctiv. Caracterul conjunctiv al legatului poate fi rezultatul exclusiv al voinţei testatorului.

& 6. Exheredarea (dezmoştenirea) şi execuţiunea testamentară

Exheredarea este o dispoziţie testamentară prin care testatorul înlătură de la moştenire unul sau mai mulţi moştenitori legali.

Orice persoană are posibilitatea ca, prin derogare de la regulile devoluţiunii legale a moştenirii, să înlăture de la moştenire persoana sau persoanele neagreate (indiferent de motive).

Exheredarea este o prerogativă ce aparţine testatorului, dar care nu se poate exercita nelimitat. Astfel, moştenitorii rezervatari nu vor putea fi înlăturaţi în totalitate de la moştenire, neputând fi astfel, lipsiţi de rezerva succesorală (care li se cuvine în temeiul legii, chiar împotriva voinţei testatorului).

În consecinţă, testatorul poate dezmoşteni numai parţial moştenitorii rezervatari (cât priveşte cotitatea disponibilă). Ceilalţi moştenitori, nerezervatari, pot fi dezmoşteniţi fără nici o limită.

Din punct de vedere al modului de manifestare, voinţa de a dezmoşteni poate fi directă sau indirectă. Exheredarea poate interveni şi ca sancţiune.

Dreptul şi îndatorirea de a executa dispoziţiile testamentare revin, în temeiul legii, moştenitorilor legali şi legatarilor universali.

Pentru a asigura îndeplinirea dispoziţiilor sale de ultimă voinţă, testatorul poate însă desemna unul sau mai mulţi executori testamentari (art. 910 C. civ.).

Sub aspectul naturii juridice, execuţiunea testamentară se prezintă ca un mandat în care executorul testamentar este mandatarul, iar testatorul mandantul.

Execuţiunea testamentară nu este însă un mandat de drept comun, ci un mandat supus unor reguli speciale. Pentru aceste considerente, execuţia testamentară prezintă unele particularităţi faţă de mandatul de drept comun.

Principalele particularităţi ale execuţiunii sunt:a) Executorul testamentar este instituit sau revocat de testator numai printr-un

înscris în formă testamentară. b) Execuţiunea testamentară începe să producă efecte de la moartea

testatorului (mandantului). c) Atribuţiile executorului testamentar sunt stabilite de lege. d) Executorul testamentar, după ce a acceptat sarcina, nu mai poate în

principiu, să renunţe la ea. e) Termenul limită a împuternicirii executorului testamentar cu sezină este

stabilit de lege (un an).

& 6. Limitele dreptului de a dispune de bunurile succesiunii

Dreptul persoanei fizice de a dispune prin acte juridice de bunurile ce vor alcătui moştenirea a fost însă recunoscut numai în anumite limite.

1.Oprirea pactelor asupra unei succesiuni viitoarePactul asupra unei succesiuni viitoare este o convenţie, nepermisă de lege,

prin care una dintre părţi dobândeşte drepturi eventuale la moştenirea respectivă sau renunţă la ele.

Pentru existenţa unui pact asupra unei moşteniri viitoare sunt necesare următoarele condiţii:

a) Să existe un pact (o convenţie) cu privire la o moştenire. Sunt asimilate pactelor (din acest punct de vedere) şi actele juridice unilaterale de acceptare sau renunţare asupra unei moşteniri viitoare.

b) Obiectul pactului (convenţiei) să fie o moştenire nedeschisă. După deschiderea moştenirii, succesorii pot dispune liber de drepturile dobândite prin moştenire.

Data deschiderii moştenirii este momentul în raport cu care se apreciază valabilitatea pactului.

c) Dreptul „ce se dobândeşte sau la care se renunţă trebuie să fie un drept succe-soral eventual, o simplă expectativă, iar nu un drept actual şi nenăscut” (art. 702 C. civ.).

Până în momentul deschideri succesiunii, drepturile celui ce ar urma să moştenească sunt simple nădejdi, deoarece titularul are dreptul de a dispune şi a schimba discreţionar şi nesusceptibil de abuz, oricând în timpul vieţii sale, dispoziţiile mortis causa.

Dreptul succesoral eventual prezintă asemănări cu dreptul sub condiţie suspensivă (a cărui naştere este condiţionată de un eveniment viitor şi nesigur).

d) Pactul (convenţia) să nu facă parte dintre cele permise, în mod excepţional, de lege. De exemplu, este valabilă împărţeala de ascendent făcută prin acte inter vivos, dacă s-au respectat condiţiile de fond şi de formă prevăzute de art. 794-799 C. civ.

În conformitate cu legea, pactele asupra succesiunilor nedeschise sunt lovite de nulitate absolută.

2. Oprirea substituţiilor fideicomisare

Potrivit art. 803 C. civ., substituţia fideicomisară este o dispoziţie cuprinsă într-o liberalitate (testament ori donaţie) prin care dispunătorul obligă pe cel gratificat, numit instituit, să conserve bunurile primite şi să le transmită, în tot sau în parte, la moartea sa, unei persoane, numită substituit (desemnat tot de dispunător).

De exemplu, dispunătorul A (testatorul) lasă un imobil lui B (numit instituit), cu obligaţia pentru B de a păstra şi conserva imobilul (şi a nu-l înstrăina ori greva) şi apoi a-l transmite, la moartea sa, lui C (numit substituit), pe care l-a desemnat tot dispunătorul A.

Din exemplul de mai sus, rezultă că substituţia fideicomisară presupune existenţa a două liberalităţi având acelaşi obiect:

a) o liberalitate în folosul instituitului şi care se execută în momentul încheierii contractului de donaţie sau la decesul dispunătorului;

b) o altă liberalitate, în folosul substituitului şi care se execută la moartea instituitului.

3. Rezerva succesoralăRezerva succesorală (ereditară) este o parte a moştenirii pe care legea o

atribuie unor persoane apropiate defunctului (moştenitorii rezervatari), chiar împotriva voinţei dispunătorului. Astfel, testatorul, în prezenţa rezervatarilor, nu poate dispune prin liberalităţi decât de o parte din moştenire, numită cotitate disponibilă.

Cotitatea disponibilă este deci partea din moştenire asupra căreia defunctul poate dispune liber, atât prin liberalităţi, cât şi prin acte cu titlu oneros.

Potrivit art. 475 şi 480 C. civ., în principiu, proprietarul poate dispune de bunurile sale în mod liber şi absolut, atât prin acte inter vivos, cât şi prin acte mortis causa. Această libertate a proprietarului nu poate fi însă nelimitată.

Prin excepţie, dreptul proprietarului de a dispune liber de bunurile sale prin liberalităţi este îngrădit de lege, în privinţa rezervei succesorale şi a cotităţii disponibile (art. 841-855 C. civ. şi art. 1 şi 2 din Legea nr. 319/1944). Astfel, în vederea protejării unor apropiaţi ai defunctului (din categoria moştenitorilor rezervatari) împotriva liberalităţilor excesive ale celui care lasă moştenirea, legiuitorul a stabilit imperativ că o parte din moştenire (rezerva succesorală) li se cuvine împotriva voinţei testatorului.

Când există numai moştenitori legali nerezervatari, testatorul poate dispune de bunurile moştenirii după cum doreşte, fără limite, atât prin acte cu titlu oneros, cât şi gratuit.

Potrivit art. 841, 842 şi 843 C. civ. şi art. 1 şi 2 din Legea nr. 319/1944, sunt moştenitori rezervatari: a) descendenţii defunctului de orice grad; b) ascendenţii privilegiaţi (tatăl şi mama defunctului); c) soţul supravieţuitor al defunctului.

a. Cuantumul rezervei descendenţilor. Potrivit art. 841 C. civ. „Liberalităţile, fie făcute prin acte între vii, fie făcute prin testament, nu pot trece peste jumătatea bunurilor dispunătorului dacă la moarte-i lasă un copil legitim; peste o a treia parte, dacă lasă doi copii; peste a patra parte, dacă lasă trei sau mai mulţi”.

Rezultă că legea determină cuantumul rezervei succesorale sub forma unei fracţiuni din moştenire, astfel:

a) 1/2 din moştenire pentru un copil;b) 2/3 din moştenire pentru doi copii;c) 3/4 din moştenire pentru trei sau mai mulţi copii.În toate cazurile de mai sus, prin moştenire se înţelege masa de bunuri pe care

defunctul ar fi lăsat-o dacă nu ar fi făcut donaţii (şi nu aceea pe care a lăsat-o efectiv).b. Rezerva succesorală a ascendenţilor privilegiaţi (părinţii defunctului)

Conform dispoziţiilor art. 843 C. civ., modificat prin Legea nr. 134/1947, rezerva părinţilor este de 1/2 din moştenire, dacă defunctul lasă „tată şi mamă” şi de 1/4 din moştenire, dacă lasă „numai pe unul dintre părinţi”.

Ce se va întâmpla dacă defunctul a fost adoptat cu efecte restrânse, situaţie în care pot veni la moştenire atât părinţii adoptatori, cât şi părinţii săi fireşti (adoptatul cu efecte restrânse putând avea trei sau chiar patru părinţi)?

Răspunzând la întrebare, rezerva părinţilor va fi:- de 1/4 din moştenire, dacă la moştenire vine un singur părinte (indiferent că

acesta este adoptator sau părinte firesc);- de 1/2 din moştenire, dacă la moştenire vin doi, trei sau patru părinţi (adop-

tatori şi părinţi fireşti).c. Rezerva succesorală a soţului supravieţuitor

Potrivit legii, rezerva soţului supravieţuitor este de 1/2 din cota succesorală care i se cuvine în calitate de moştenitor legal.

Cota-parte din moştenire cuvenită soţului supravieţuitor diferă însă în funcţie de clasa de moştenitori cu care el vine în concurs, astfel că şi întinderea rezervei va fi diferită în funcţie de clasa de moştenitori cu care vine la moştenire.

Deci rezerva soţului supravieţuitor va fi:a) 1/8 din moştenire, dacă vine în concurs cu descendenţii defunctului (clasa I

de moştenitori legali); deci 1/2 din 1/4=1/8, cu menţiunea că numărul descendenţilor şi gradul de rudenie al acestora cu defunctul (copii, nepoţi, strănepoţi etc.) nu afectează cuantumul rezervei;

b) 1/6 din moştenire, dacă vine în concurs atât cu ascendenţii privi legiaţi, indiferent de număr, cât şi cu colateralii privilegiaţi, deci 1/2 din 1/3=1/6;

c) 1/4 din moştenire, dacă vine în concurs numai cu ascendenţii privilegiaţi sau numai cu colateralii privilegiaţi, deci 1/2 din 1/2=1/4;

d) 3/8 din moştenire, dacă vine în concurs cu ascendenţii ordinari (clasa a III-a) sau colateralii ordinari (clasa a IV-a), deci 1/2 din 3/4;

e) 1/2 din moştenire, în lipsa rudelor din cele patru clase de moştenitori legali, deci 1/2 din întreg.

4. Cotitatea disponibilă specială a soţului supravieţuitor în concurs cu copiii dintr-o căsătorie anterioară a defunctului

Potrivit art. 939 C. civ., „bărbatul sau femeia care, având copii dintr-un alt maritagiu, va trece în al doilea sau subsecvent maritagiu, nu va putea dărui soţului din urmă decât o parte egală cu partea legitimă a copilului ce a luat mai puţin, şi fără ca, nici într-un caz, donaţiunea să treacă peste cuartul bunurilor”.

Pentru a se prevala de dispoziţiile art. 939 C. civ., copiii dintr-o altă căsătorie trebuie să existe la data deschiderii succesiunii şi să nu fie nedemni sau renunţători, întrucât textul de lege ocroteşte pe acei copii care vor şi pot să vină la moştenire.

Prin copii trebuie să înţelegem atât descendenţii de gradul I, cât şi descendenţii de gradul II şi III etc. (în acest din urmă caz însă, întinderea rezervei se va stabili în funcţie de numărul tulpinilor din care coboară descendenţii de gradul II, III etc.).

5. Reducţiunea liberalităţilor excesiveÎn cazul în care defunctul a dispus prin testament peste limita cotităţii

disponibile, dreptul la rezervă al moştenitorilor este afectat. Sancţiunea care se aplică în cazul în care liberalităţile făcute de cel care lasă moştenirea aduc atingere drepturilor moştenitorilor rezervatari este reducţiunea.

Acţiunea prin care moştenitorii rezervatari vor putea solicita reducerea libera-lităţilor este acţiunea în reducţiune. Ea poate fi intentată numai de „erezii rezervatari, de erezii acestora sau de cei care înfăţişează drepturile lor” (art. 848 C. civ.).

Dreptul de a pretinde reducţiunea ia naştere o dată cu rezerva (deci la data deschiderii succesiunii). El este un drept propriu, personal al moştenitorului rezervatar (şi nu dobândit pe cale succesorală de la defunct), împrejurare ce face ca liberalităţile con-simţite de către defunct, prin care se încalcă rezerva, să nu fie opozabile rezervatarului.

Dacă titularul succesiunii a făcut mai multe liberalităţi, donaţii sau legate, care depăşesc cotitatea disponibilă, ele vor fi supuse reducţiunii după o anumită ordine (fiind fără relevanţă dacă de acestea au beneficiat una sau mai multe persoane).

Ordinea reducţiunii este dată de regulile consacrate de Codul civil.a) Potrivit art. 850 alin. (1) C. civ., legatele se reduc înaintea donaţiilor.Regula se justifică prin aceea că legatele sunt ultimele liberalităţi făcute de

defunct şi, deci, ele sunt cele care au depăşit cotitatea disponibilă încălcând rezerva (liberalităţile anterioare prezumându-se că s-au făcut în limitele cotităţii disponibile).

Regula de mai sus are caracter imperativ şi deci orice clauză contrară este nulă.

b) Potrivit art. 852 C. civ., legatele se reduc toate deodată şi proporţional, întrucât toate liberalităţile mortis causa îşi produc efecte numai după deschiderea moştenirii.

Regula de mai sus are numai un caracter dispozitiv (nu imperativ), întemeindu-se pe prezumţia că defunctul a dorit să stabilească o anumită ordine în reducţiunea legatelor.

Ordinea poate fi stipulată în mod expres sau poate fi implicită.c) Potrivit art. 850 alin. (2) C. civ., donaţiile se reduc succesiv, în ordinea

inversă a datei lor, începând cu cea mai nouă.Se prezumă că ultima sau ultimele donaţii au depăşit această cotitate,

încălcând rezerva (cele mai vechi făcându-se din cotitatea disponibilă).Dacă donaţiile au aceeaşi dată, ele se reduc proporţional.Dispoziţiile art. 850 alin. (2) C. civ. au caracter imperativ, ceea ce înseamnă

că defunctul nu poate prestabili o altă ordine a reducţiunii.

Teste grilă (exemplificative)

I. Partea generală

1. Categoria drepturilor reale accesorii include:a) dreptul de servitute;b) dreptul de ipotecă;c) posesia.

2. Dreptul de urmărire:a) constă în posibilitatea titularului oricărui drept patrimonial de a urmării bunul în mâinile oricărei persoane s-ar afla;b) constă în posibilitatea titularului unui drept real de a fi satisfăcut cu prioritate faţă de alţi titulari;c) este specifică dreptului real, nu şi dreptului de creanţă.

3. Dreptul real şi dreptul de creanţă se aseamănă prin aceea că:a) au determinate atât subiectul activ, cât şi subiectul pasiv;b) sunt evaluabile pecuniar;c) sunt însoţite de prerogativa preferinţei.

4. Abuzul de drept subiectiv civil:a) însemnă depăşirea limitelor externe ale dreptului respectiv;b) constituie o excepţie de la principiul pacta sunt servanda;c) dă naştere unei obligaţii de a face în sarcina promitentului.

5. Prin obligaţia de a da se înţelege îndatorirea:a) de a preda un lucru;b) de a transmite un drept de creanţă;c) de a transmite sau de a constitui un drept real.

6. Constituie o obligaţie de mijloace:a) obligaţia medicului de a depune toată priceperea la tratarea pacientului;b) obligaţia asumată de avocat de a câştiga un proces;c) obligaţia de a preda un anumit lucru.

7. Obligaţia propter rem:a) este obligaţia corelativă unui drept real;b) constă în a transmite un drept real;

c) se transmite odată cu bunul.

8. Obligaţiile naturale:a) nu se bucură de vreo sancţiune juridică;b) pot fi valorificate numai pe cale de excepţie;c) sunt îndatoriri care decurg din regulile de convieţuire socială.

9. Este un imobil, prin obiectul la care se aplică:a) fondul de comerţ;b) dreptul de creanţă;c) dreptul de proprietate asupra unui teren.

10. După cum pot fi înlocuite sau nu, bunurile sunt:a) divizibile sau indivizibile;b) frugifere sau nefungibile;c) fungibile sau nefungibile.

RĂSPUNSURI

1b; 2c; 3b; 4c; 5c; 6a; 7c; 8b; 9b; 10c.

II. Drepturile reale principale

1. Limitele exercitării dreptului de proprietate în raporturile de vecinătate:a) cuprind numai obligaţiile legate de servituţii;b) por rezulta şi din convenţia părţilor;c) sunt expres şi limitativ prevăzute de lege.

2. Clauza de inalienabilitate a unui lucru:a) este lovită de nulitate;b) constituie o limitare a exerciţiului dreptului de proprietate;c) este valabilă necondiţionat.

3. Dreptul de proprietate:a) se stinge, în principiu, prin neuz;b) este un bun imobil sau,după caz, un bun mobil;c) nu se stinge prin înstrăinarea bunului.

4. Dreptul de proprietate publică:a) aparţine numai statului;b) se exercită numai de subiecte de drept administrativ;c) este inalienabil, imprescriptibil şi insesizabil.

5. Despăgubire stabilită în caz de expropriere:a) se compune din valoare imobilului;b) trebuie să acopere şi valoarea prejudiciului cauzat;c) se plăteşte, în principiu, în cel mult 30 de zile.

6. Procedura exproprierii:a) nu poate fi evitată prin cesiune amiabilă;b) debutează cu declararea utilităţii publice;

c) este o procedură exclusiv administrativă.

7. Concesionarea:a) este specifică numai dreptului de proprietate publică;b) are ca efect schimbarea formei dreptului de proprietate;c) presupune încheierea uni contract de concesiune.

8. Aparţin domeniului public:a) bunurile afectate uzului sau interesului public;b) toate bunurile statului;c) bunurile afectate folosinţei colective.

9. Dreptul de proprietate privată:a) are acelaşi regim, indiferent de titular;b) poate avea ca obiect bunuri de uz sau interes public;c) poate avea ca titular numai o persoană de drept privat.

10. Construcţiile proprietate privată:a) sunt în circuitul civil general;b) pot fi înstrăinate numai cu autorizaţie;c) pot fi înstrăinate numai prin act autentic.

RĂSPUNSURI

1b; 2b; 3c; 4c; 5b; 6b; 7c; 8a; 9a; 10a.

III. Contracte speciale

1. În materia contractului de vânzare-cumpărare:a) obligaţia de predare a lucrului vândut este, în lipsă de stipulaţie contrară şi dacă lucrul nu poate fi localizat, portabilă;b) transmiterea proprietăţii nu este de esenţa, ci numai de natura contractului;c) cheltuielile vânzării sunt suportate, în lipsă de stipulaţie contrară, de ambele părţi,în mod egal.

2. Clauzele îndoielnice ale contractului de vânzare-cumpărare se interpretează în favoarea:a) debitorului;b) vânzătorului;c) cumpărătorului.

3. Pactul de preferinţă este o promisiune afectată de o condiţie:a) cazuală;b) pur potestativ;c) simplă potestativă.

4. Promisiunea unilaterală de vânzare:a) dă naştere unei obligaţii de a da în sarcina promitentului;b) este un act juridic unilateral;c) dă naştere unei obligaţii de a face în sarcina promitentului.

5. Promisiunea bilaterală de vânzare-cumpărare:a) poate fi executată în natură prin pronunţarea unei hotărâri care să ţină loc de contract;b) trebuie încheiată în formă autentică, dacă are ca obiect înstrăinarea viitoare a unui teren;c) este translativă de proprietate de îndată ce beneficiarul cumpărător a plătit anticipat preţul convenit.

6. În cazul vânzării unui lucru viitor:a) cumpărătorul nu va fi obligat să plătească preţul în caz de nerealizare a lucrului, cu excepţia situaţiei când şi-a aswnat riscul nerealizării;b) transferul proprietăţii operează, în principiu, de la data încheierii contractului;c) nerealizarea lucrului afectează validitatea contractului.

7. Vânzarea lucrului proprietatea exclusivă a altei persoane:a) este lovită de nulitate absolută în toate cazurile;b) transferă dreptul de proprietate în momentul încheierii contractului în toate cazurile în care vânzătorul este de bună-credinţă;c) este lovită de nulitate absolută dacă ambele părţi sunt de rea-credinţă.

8. Nerespectarea interdicţiei cu privire la vânzarea dintre soţi atrage:a) nulitatea absolută;b) inopozabilitatea;c) nulitatea relativă.

9. Nu pot dobândi prin cumpărare dreptul de proprietate asupra terenurilor agricole situate în România:a) cetăţenii români cu domiciliul în străinătate;b) persoanele juridice române cu capital integral străin;c) persoanele juridice străine.

10. Vânzătorul are obligaţia:a) de a conserva lucrul vândut până în momentul predării;b) de a garanta numai contra evicţiunii provenind din fapta unui terţ;c) de a suporta, ca regulă, cheltuielile de ridicare a lucrului vândut.

RĂSPUNSURI

1b; 2a; 3c; 4c; 5ª; 6ª; 7c; 8c; 9c; 10a.

IV. Succesiuni

1. Nedemnitatea succesorală:a) desfiinţează toate actele juridice, referitoare la bunurile moştenirii, încheiate de nedemn cu terţe persoane;b) produce efecte şi faţă de descendenţii nedemnului;c) produce efecte de la data hotărârii care constată nedernnitatea

2. În ceea ce priveşte nedemnitatea succesorală;a) copiii nedemnului pot veni la moştenirea defunctului prin reprezentarea tatălui

nedemn;b) toate actele juridice încheiate de nedemn cu terţe persoane, referitoare la bunurile moştenirii, sunt desfiinţate retroactiv;c) nedemnul este obligat să restituie fructele culese din moştenire.

3. Nedemnitatea succesorală:a) influenţează şi eficacitatea liberalităţilor mcute în favoarea nedemnului de către cel care lasă moştenirea, afară de excepţiile expres prevăzute de lege;b) poate fi invocată numai de comoştenitorii chemaţi la moştenire împreună cu nedemnul sau, după caz, de moştenitorii subsecvenţi;c) operează de drept, instanţa doar constatând nedernnitatea.

4. Nedemnitatea succesorală:a) poate fi invocată numai de comoştenitorii chemaţi la moştenire împreună cunedemnul;b) este o pedeapsă civilă strict personală, deci nu produce vreun efect faţă de copiiinedernnului;c) operează de drept, instanţa doar constatând nedemnitatea.

5. Nedemnitatea succesorală este:a) o incapacitate succesorală;b) opera legii sau a voinţei testatorului;c) o sancţiune civilă.6. Reprezentarea succesorală:a) operează la infinit, pentru orice fel de descendenţi, indiferent de gradul de rudenie; b) profită reprezentantului, chiar dacă este nedemn faţă de reprezentat;c) se aplică şi atunci când reprezentantul nu are vocaţie succesora1ă generală proprie la moştenirea lăsată de defunct.

7. Reprezentarea succesorală:a) poate opera per salta sau amissa media, iar nu numai din grad în grad vacant;b) este admisă numai în cazul descendenţilor copiilor defunctului şi al descendenţilor colateralilor privilegiati;c) operează indiferent dacă reprezentantul are sau nu vocaţie succesora1ă proprie la moştenirea defunctului.

8. Reprezentarea succesorală nu este admisă în privinţa:a) descendenţilor din fi'aţi şi surori ai defunctului;b) ascendenţilor privilegiati ai defunctului;c) descendenţilor dbfunctului.

9. Reprezentarea succesorală:a) nu poate opera per salta sau amissa media, ci numai din grad în grad vacant;b) este admisă numai în cazul descendenţilor copiilor defunctului;c) operează de drept şi imperativ, deci reprezentantul este obligat să accepte moştenirea.

10. Dacă la o moştenire (legală) sunt chemaţi un fi'ate bun şi doi fraţi consangvini ai defunctului:

a) fiecare va lua 1/3 din moştenire;b) fratele bun va lua 1/2 din moştenire;c) fiecare frate consangvin va lua 1/6 din moştenire.

RĂSPUNSURI

1b; 2c; 3c; 4c; 5c; 6b; 7b; 8b; 9c; 10c.

BILIOGRAFIE OBLIGATORIE

- G. Boroi, L. Stănciulescu, Drept civil. Curs selectiv pentru examenul de licenţă. Teste grilă, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2006

BIBLIOGRAFIE FACULTATIVĂ

- C. Bîrsan, Drept civil. Drepturile reale principale, Editura All Beck, Bucureşti, 2001

- G. Boroi, Drept civil. Partea generală, Editura All Beck, Bucureşti, 1988

- D. Macovei, I. E. Cadariu, Drept civil. Contracte, Ed Junimea Iaşi, 2004

- D. Macovei, I. E. Cadaroiu, Drept civil. Succesini, Ed. Junimea Iaşi, 2006

- N. Popa, Teoria generală a dreptului, Editura Actami, Bucureşti, 1997

- L. Pop, Dreptul de proprietate. Dezmembrămintele sale, Editura Lex, Bucureşti, 1996

- L. Pop, Teoria generală a obligaţiilor, Editura Lumina lex, Bucureşti, 1998

- L. Stănciulescu, Drept civil. Partea specială, Editura All Beck, Bucureşti, 2004

- C. Stătescu, C. Bârsan, Drept civil. Teoria generală a obligaţiilor, Editura All Beck, Bucureşti, 1995

- C. Toader, Drept civil. Contracte speciale, Editura All beck, Bucureşti, 2003

- I. Urs, S. Angheni, Drept civil. Drepturi reale. Teoria generală a obligaţiilor civile, vol II, Editura Oscar Print, Bucureşti, 2000