Viaţa socială şi economică

în România interbelică

Introducere

România interbelică a devenit un mit, un ideal al dezvoltării şi al libertăţii, reprezentând pentru mulţi perioada în care s-a arătat adevăratul potenţial al ţării noastre. Dezvoltarea economică extraordinară, modernizarea societăţii şi mai ales îmbogăţirea ”prin noi înşine”, au făcut ca noi să visăm la această perioadă, ca la un trecut îndepărtat, idealizat.

Acum, societatea noastră ajunge de la votul cenzitar la cel universal, tot acum se înfăptuieşte cea mai cuprinzătoare reformă agrară din Europa Răsăriteană, şi se formează o nouă societate modernă. Individul este liber să gândească şi să acţioneze conform propriei conştiinţe, este conştient de puterea pe care o deţine, se intereseaza de viaţa politică, şi se implică direct în conducerea ţării.

Marea Unire din 1918 a adus românilor o ţară a lor, în care ei sunt liberi să facă ce vor. După secole de separare, naţiunea era din nou unită, iar scopul în viaţă al multor oameni a fost împlinit, astfel că aceştia nu înţelegeau ce trebuia să facă în continuare. Totuşi, au existat oameni care au întrevazut potenţialul economic al României, şi au acţionat în consecinţă, creându-şi poziţii cât mai favorabile. Alţii, fără cunoştinţe de economie, şi fără avere, au fost nevoiţi să lucreze, în condiţii mai bune sau mai rele, pentru a se întreţine. Avem de-a face, probabil pentru prima dată în istoria noastră, cu o societate de tip burghez, în care fiecare supravieţuieşte prin forţe proprii.

Perioada studiată este una complexă, a marilor schimbări, atât economice, cât si sociale, deoarece România trece de la societatea veche (a moşierimii), la cea nouă (a burgheziei).

Viaţa socială

După 1918, societatea a cunoscut un proces de separare, oamenii diferenţiindu-se radical datorită spaţiului de locuire, a stării materiale, dar şi a mentalităţii. Astfel, se formează două cadre sociale, unul fiind cel de la oras şi celălalt cel de la sat.Primul cuprinde acea parte a populaţiei legată de modern şi de Occident, iar celălalt este format din oameni care-şi trăiesc viaţa după tradiţie şi obicei. Deşi majoritatea populaţiei trăia la ţară, cele mai importante schimbări se petrec la oraş, unde modernitatea are cea mei mare influenţă.

Cea mai importantă clasă socială din această perioadă este burghezia. Ea este clasa conducătoare, liberalismul fiind cea mai infleuntă ideologie a vremii. Aceştia erau constituiţi în două ramuri: cea tradiţională(burghezi formaţi în secolul al XIX-lea, cum ar fi fam. Assan, Costinescu, Alexandrescu, Stirbey, etc.), şi cea de primă generaţie(burghezii apăruţi după 1918, dintre care cel mai important este Nicolae Malaxa, proprietarul întreprinderii Malaxa din Bucureşti). Burghezii, indiferent de momentul formării, au jucat, pe tot parcursul perioadei interbelice, un important rol atât economic, cât şi politic, consolidându-şi puterea datorită cât şi în sprijinul dezvoltării economice. Partea care a dominat, ca număr, a fost burghezia mică şi mijlocie, acei întreprinzători mici, care au reuşit să ridice economia românească la standarde europene. Totuşi, marea burghezie a fost cea cu cea mai mare inflenţă politică, o parte din aceştia formând, în jurul regelui Carol al II-lea o grupare influentă numită camarila regală.

Moşierimea, categorie socială tradiţional românească, aflată, înaintea primului război mondial, în vârful societăţii, dispare acum, datorită reformei agrare. Investind banii primiţi ca despăgubire, moşierii au devenit burghezi. Unii dintre ei au păstrat pământurile rămase, însă majoritatea au abandonat complet agricultura.

În schimb, numeroşi burghezi au cumpărat moşii pe care le arendau. Cu timpul, deţinerea unei moşii, practică a burgheziei, a devenit un motiv de mândrie, un blazon, un titlu nobiliar.

Cei care şi-au păstrat pământurile au beneficiat de posibilitatea cumpărării de unelte şi maşini noi, fapt ce a ajutat la dezvoltarea agriculturii.

O altă clasă care s-a impus a fost cea a intelectualităţii. Puţin numeroşi, şi înscrişi la recensăminte ca funcţionari sau burghezi, intelectualii epocii au avut o infleunţă remarcabilă asupra mentalităţii epocii.

Majoritatea acestor învăţaţi era formată din cadre didactice, care, în general, aveau o situaţie financiară bună. Dintre aceştia se detaşau profesorii universitari, căci funcţia din Universitate aducea cu sine siguranţă financiară, aşa cum arată şi Iorgu Iordan în memoriile sale: „O catedră în învăţământul superior din România veche valora –acesta-i termenul exact- cât o moşie bună, cu avantaje în plus faţă de aceasta. Căci, în afară de „glorie”, posesorul ei se bucura de un frumos venit material, care era asigurat fără teama pe care o avea moşierul, că o secetă sau altă întămplare asemănătoare îl poate ruina” ¹ .

Totuşi, noii intelectuali au început să pună la îndoială vechile valori, unii practicând un modernism agresiv(de exemplu, artiştii ca Brâncuşi, Ion Vinea, Ion Barbu, Tudor Arghezi, George Bacovia, Eugen Ionescu, G. Enescu, etc.).

Mulţi dintre învăţaţi aveau simpatii pentru mişcările de stânga, sau de dreapta. In genere, simpatizanţii universitari ai Legiunii, ca Nae Ionescu sau Nichifor Crainic, respingeau ideile modernismului, căutând să definească o spiritualitate română, şi crezând cu tărie în acea Românie o tradiţiilor, pe care ei o consideră pierdută.

Pe de altă parte, intelectualii tradiţionali, ca Nicolae Iorga, pierd respectul studenţilor şi chiar a colegilor, datorită ideilor prezentate de aceştia, considerate, în general, depăşite.

Scriitorii formau o categorie aparte, trăind cu convingerea că reprezentau „ceva”, şi că slujba e degradantă. Ei considerau că rolul lor era acela de a observa lumea, şi nu de a face parte din ea.

În acelaşi timp, s-a format o intelectualitate tehnică, şi a noilor ştiinţe sociale. Dintre aceştia, se remarcă personalităţi ca Dimitrie Gusti(fondatorul unei şcoli sociologice), Virgil Madgearu, Victor Slăvescu, Mihail Manoilescu şi Gheorghe Zane(ultimii patru fiind fondatorii gândirii economice române).

În principal, intelectualitatea română din perioada interbelică s-a plasat pe poziţii progresiste, şi a cunoscut o creştere numerică şi calitativă remarcabilă. Trebuie, de asemenea, observat că Universitatea din Bucureşti, în privinţa numărului de studenţi şi a gradului de pregătire, se afla printre primele trei universităţi din lume.

Una dintre noile grupări apărute a fost muncitorimea, clasă apărută ca urmare a industiralizării masive din perioada studiată. Mihail Manoilescu afirma:” Industria nu eşte numai cheia bogăţiei statelor moderne, dar este în acelaşi timp marea şcoală a popoarelor[...]. In industrie există o multitudine de specialităţi tehnice şi ştiinţifice, ea trezeşte în om însuşiri latente şi nebănuite. Păstoritul corespunde pe plan cultural cu analfabetismul, agricultura cu şcoala primară şi industria cu gimnaziul şi liceul” ². Astfel, muncitorimea aparţinea unui nivel relativ ridicat(bineînţeles, în comparaţie cu ţărănimea) de cunoştinţe.

Condiţiile de muncă difereau în functie de întreprindere. Astfel, întreprinderile mici şi atelierele erau, de regulă, insalubre, lipsite de condiţii igienico-sanitare, iar întreprinderile mari aveau condiţii mai bune, fiin dotate cu utilaje moderne, sală de baie şi cantină.

Pentru încheierea contractelor de muncă şi impunerea respectării lor, muncitorii erau, asemeni statelor vestice, organizaţi în sindicate, care luptau prin acţiuni multiple, inclusiv greve. Ca urmare, grevele au avut intensitate mai ales pe timp de criză(19218-1920 şi 1929-1933). Au avut loc, în aceste perioade, numeroase greve, cum ar fi grevele muncitorilor tipografi din Bucureşti, reprimate de guvernul liberali la 13/26 decembrie 1918, greva generală din octombrie 1920, înfrântă de guvernul Averescu, greva minerilor de la Lupeni din august 1929, grevele petroliştilor din valea Prahovei, grevele ceferiştilor din Bucureşti din ianuarie-februarie 1933, înăbuşite în sânge de ţărănişti, etc. Deşi grevele din perioada 1934-1937 au fost dispersate, şi în general au dus la satisfacerea totală sau parţială a revendicărilor, şi la angajarea în activitatea industrială a femeilor, ele au afectat 1708 întreprinderi, implicând 45,8% din totalul salariaţilor.

Constanta comparaţie între muncitorime şi ţărănime conduce la inevitabila observaţie că muncitorii trăiau, în general, mai bine decât compatrioţii lor de la sate, căci, în ciuda temerii şomajului, aceştia nu aveau responsabilitatea de a vinde produsele, şi nici de a întreţine întreprinderile. Deasemenea, ei aveau posibilitatea de a avansa în cadrul întreprinderii, şi o mai mare deschidere către modernitate şi posibilităţi de îmbogăţire.

Un alt grup social era constituit de funcţionari. Acestia au cunoscut o constantă crestere numerică datorată modernizării aparatului de stat şi a necesităţilor resimţite de unele provincii. Conform statului, ei earu cei care un serviciu public permanent într-un oficiu al cărui buget era supus aprobării Parlamentului, Guvernului sau consiliilor judeţene şi comunale. Lucrătorii publici beneficiau de imavomabilitate, şi aveau drept de vot. Totuşi aceştia nu aveau dreptul de a declara grevă, sau de alua decizii politice, şi nici nu puteau fi aleşi decât dacă demisionau din funcţie.

În ciuda faptului că partidele cereau reducerea numărului lor, acestea căutau să-şi pună în funcţie un număr cât mai mare al partizanilor proprii.

Ţărănimea, principala forţă de muncă din România interbelică, constituiau majoritatea populaţiei, fiind subiectul celei mai largi reforme agrare din Europa Răsăriteană. Totuşi, trăind cu o mentalitate conservatoare, şi fiind incapabili ca întreprinzători, aceştia au rămas una dintre cele mai sărace categorii sociale.

Reforma agrară a dus, fără îndoială, la imbunătăţirea vieţii ţăranului şi la uniformizarea distribuţiei proprietăţii agrare. Într-adevăr, un ţăran împropietărit câştiga de două ori mai mult decât unul fără pământ. Astfel, au apărut in zonele rurale noi construcţii racordate la condiţii moderne.

Pe de altă parte, proprietăţile nou-formate de 5ha nu erau viabile economic, măsura fiind luată doar din interes electoral. Apare fenomenul înstrainării loturilor primite. Cauzele sunt simple: pământul puţin şi obligaţiile pentru achitarea pământului, la care se adaugă creşterea taxelor şi impozitelor şi scăderea preţurilor la produsele agricole, toţi acesti factori au facut ca ţăranul de rând să nu-şi poată permite unelte şi maşini moderne, care să-l ajute să producă atât cât să poată trăi in condiţii bune. Ca urmare, mulţi ţărani au migrat la oraş, sperând la o viaţă mai bună; însă oraşul nu-i putea absorbi, formându-se astfel o suprapopulaţie rurală, constând în mână de lucru foarte ieftină, care a pus o frână în calea dezvoltării agriculturii.

Astfel, ţăranii veniţi la oraş au făcut parte din categoria marginalilor, a celor care cu greu trăiau de pe-o zi pe alta. Această grupare aflată la marginea societaţii era constituită din numeroşi oameni defavorizaţi, cum ar fi orfanii, infirmii, oamenii foarte în vârstă şi lipsiţi de sprijin, văduvele, cerşetorii şi prostituatele. O categorie aparte dintre aceştia o constituiau victimele de război, plăgi deschise rămase în urma războiului în adâncul societăţii.

Deşi s-au înfiinţat, în iulie 1921 legi pentru a stopa vagabondajul şi cerşetoria, şi s-au creat colonii de muncă, şcoli de corecţie şi aziluri pentrubătrâni si infirmi, aceştia rămâneau o parte vizibilă şi apăsătoare a oraşelor.

Dintre marginali, prostituatele au reprezentat cel mai bine moravurile epocii. Cea mai veche meserie din lume se practica legal, în case de toleranţă cu aprobare de la primărie şi sub control medical şi legal. Fetele aveau un nivel intelectual foarte scazut şi un vocabular trivial,

însă nu practicau meseria la vedere, şi nu aveau un comportament public imoral. Era, totusi o meserie foarte raspândita, din care se putea supravieţui.

Viaţa cotidiană după primul război mondial a constituit un stil de viaţă relativ modern, cu multe facilităţi pentru unii şi cu mult neplăceri pentru alţii. În general, se manifestă un caracter diferenţiat al condiţiilor de viaţă, cât şi a mentalităţii, în funcţie de zona locuită, existând diferenţe clare între mediul urban si cel rural.

Oraşul interbelic a reprezentat mediul propice dezvoltării unei vieţi civilizate şi moderne. Aşezările urbane ar putea fi sistematizate în patru zone funcţionale: zona centrală, cea a

mahalalelor, cea industrială, şi cea agricolă. Prima era formatădin principalele clădiri urbane, cum ar fi primăria, liceul, tribunalul, cinematograful, teatrul, etc., fiind o zonă constituită din clădiri cu faţade impozante şi bulevarde largi. Zona mahalalelor era formată din casele marginalilor, joase, si înconjurate de curţi şi grădini. Apoi, zona industrială era formată din fabrici şi antrepozite, casele muncitorilor, şi vilele personalului tehnic superior. În sfârşit, zona agricolă aparţinea persoanelor particulare sau primăriei.

Confortul era la nivelul la care se aflau majoritatea oraşelor Occidentale ale vremii. Existau reţea de apa curentă, străzi asfaltate, iluminat public(iniţial cu gaz aerian, spre sfârşitul perioadei interbelice, introducându-se iluminatul electric; zonele periferice n-au beneficiat în această perioadăde iluminat public), servicii de salubritate(deficitare în mahalale) şi transport în comun.

Transportul public era realizat prin mai multe căi. Astfel, existau tramvaiul electric, care l-a înlocuit pe cel tras de cai, troleibuze(apărute mai întăi în Timişoara în 1921, şi apoi în Bucureşti în 1929), autobuze şi birjele sau trăsurile(preferate pentru că ofereau mai multe comodităţi, asemănătoare cu cele de la taxiurile de azi).

Strada oferea un adevărat spectacol datorită firmelor iluminate, şi a vitrinelor încărcate. Existau, pe lângă acestea, vânzători ambulanţi ce ofereau adevărate spectacole prin strigătele şi zgomotele pe care le făceau pentru a-şi vinde produsele.

Oraşul oferea o imagine diversă din numeroase puncte de vedere, existând aici cetăţeni de diferite nivele sociale şi intelectuale. Cei mai dinamici dintre aceştia erau burghezii, care aveau o condiţie socială importantă, şi care trăiau într-o relaţie de interdependenţă cu statul.

Viaţa orăşenilor, era influenţată de dezvoltarea industriei, comerţului şi serviciilor. Astfel, bunăstarea orăşenilor depindea de dezvoltarea economiei, afirmarea industriei având consecinţe benefice asupra societăţii urbane.

În consecinţă, oraşul a cunoscut o relativă stare de bine, datorită dezvoltării industriei şi a progreselor în învăţământ de după 1918(în 1930, trei sferturi din orăşeni ştiau carte).

Guvernele liberale au făcut eforturi pentru dezvoltarea învăţământului, triplând bugetul instrucţiunii publice. Deasemenea, în 1924 s-a dat legea învăţământului, crescând numărul de clase pentru şcoala generală obligatorie la 7 clase(în loc de 4) şi instaurându-se pedepse pentru părinţii care nu-şi trimiteau copiii la şcoală. În acelaşi timp, se înregistrează o dinamică ridicată a învăţământului universitar, numărul studenţilor crescând încontinuu. Ca urmare, apare o nouă generaţie de intelectuali, cu viziuni noi, moderne, şi interesati de noi ramuri ştiinţifice.

Nivelul intelectual şi starea financiară au fost cele care au generat caracteristici specifice locuinţelor, diferenţiindu-se astfel clasele sociale.

Marea burghezie, gruparea cea mai influentă a acestei perioade, avea locuinţe în centrul oraşului, ce beneficiau de toate elementele confortului urban. Interiorul era amenajat şi decorat sub influenţa curntelor europene, într-un stil încărcat care genera o atmosfera încarcată. Existau în cadrul acestei clase şi oameni care trăiau într-un apartament la bloc amenajat cu mobilă simplă într-un stil modernist.

Burghezia mijlocie trăia în zona mediană a oraşului, beneficiind de majoritatea elementelor confortului urban. Elementele prezente întotdeauna într-o astfel de casă erau ceasul de perete, oglinda, lampa de masă, şi alte astfel de obiecte cu rol decorativ.

Micii comercianţi trăiau în case cu parter de 2-3 camere, care nu aveau nici lumină electrică, nici apă curentă, şi nici canalizare. Acestea se aflau la periferie, constituind un contrast puternic cu cele din centru.

Creşterea populaţ de 2-3 camere, care nu aveau nici lumină electrică, nici apă curentă, şi nici canalizare. Acestea se aflau la periferie, constituind un contrast puternic cu cele din centru.

Creşterea populaţiei şi nivelul scăzut al veniturilor, a generat o problemă nouă: nevoia de locuinţe cu chirie. Însă acestea valorau mult, populaţia săracă abia reuşind să plătească chiria lunară. Cu timpul, în jurul acestor apartamente cu chirie s-a creat un cerc vicios, căci chiriaşul nu avea banii pentru locuinţă, iar proprietarul nu primea destui bani pentru a investi. S-au dat legi pentru stimularea construirii de locuinţe ieftine, astfel încât, cei care vroiau să construiască erau scutiţi de impozit pe 10 ani, aveau reduceri de taxe pentru transportul materialelor, şi facilităţi la cumpărarea de terenuri. Cu timpul, fenomenul supra populării va fi atenuat, însă niciodată înlăturat.

O alta problemă legată de locuinte a fost fenomenul construcţiilor instantanee. Oraşele erau supuse unor planuri de sistematizare, însă adesea s-a construit la voia întămplării şi în grabă pentru a scăpa de plata taxelor aferente. Acest tip de construcţii era caracterizat printr-o calitate inferioară a materialelor de construcţie, lipsa lucrărilor edilitare, şi lipsa normelor de aliniere urbanistică.

O altă parte a vieţii cotidiene este alimentaţia, factor care diferă în funcţie de venituri. Deşi produsele agricole erau relativ ieftine, perioadele de criză au dus la inflaţie. Ca urmare, orăşenii cu venituri mici cereau salarii care să reflecte nivelul inflaţiei.

Pe de altă parte, localurile ca restaurantele, birturile şi bodegile constituiau simbol pentru categorii sociale, şi locuri de întălnire pentru oameni de acelaşi nivel financiar. Ca urmare, la restaurantele de lux clientela era din elită, iar atmosfera era una liniştită cu o muzică discretă, restaurantele de categoeia a doua erau locuri de întălnire pentru negustori, făcându-se aici afaceri, şi incheindu-se contracte verbale. Apoi, birturile si bodegile erau create pentru categoria a treia, aici fiind o atmosferă întunecoasă, înnecăcioasă şi zgomotoasă.

Un alt element care reflecta starea socială era îmbrăcămintea. Aceasta era mai îngrijită cu căt clasa socială era mai înaltă, burghezia purtănd hainele cele mai scumpe, iar marginalii pe cele mai ieftine.

În ceea ce priveşte moda feminină, trebuie menţionat că aici apar schimbări drastice, datorită mişcării feministe, care presupunea o femeie activă, snergică, şi puternică. Astfel, fustele au devenit mai scurte, rochiile mai vaporoase, iar părul mai scurt.

În zonele urbane majoritatea cetăţenilor aveau mai mult timp liber decât cei din zonele rurale. Astfel, au apărut noi forme de petrecere a timpului liber. În afară de cititul presei sau ascultarea radioului, existau, ca metode de relaxare, plimbările prin parcuri(în peioada 1929-1933, în jurul Bucureştiului au fost construite lacuri, înconjurate de grădini şi parcuri publice).

Deasemenea, a apărut practica vizitelor de sfârşit de săptămână, când se discuta despre artă, literatură, afaceri, sau politică.

O atenţie specială aveau sărbătorile naţionale, cum ar fi ziua de 10 mai, ziua naţională, când se organizau parade şi jocuri de artificii. În oraşele mici, un eveniment important mai era şi turneul unor trupe de teatru.

Oraşul a fost expresia modernităţii, a dezvoltării, însă, în acelaşi timp, a fost şi imaginea unui stat format din contraste, o reprezentare miniaturală a întregii societăţi.

Cealaltă parte, cea a tradiţionalului, se afla în spaţiul rural, unde schimbările se petreceau greu iar mentalităţile erau păstrate de secole.

Aici, problema locuinţei era mai puţin presantă, neexistând acea supra populaţie urbană. O singura locuinţă putea adăpostii atât familia(inclusiv bunicii şi copiii căsătoriţi) cât şi animalele(adăpostite, în general, pe timpul iernii). Mobilierul era minim, iluminatul se făcea fie cu gaz lampant, fie cu lumânarea, încălzitul se facea pe bază de lemne sau de coceni, iar apă curentă nu exista(era luată de la fântână), cum nu exista nici canalizare.

Exista diviziunea muncii în cadrul familiilor ţărăneşti, femeile lucrând acasă(mâncare, tors, ţesut, împltetit), iar bărbaţii „afară”(îngrijeau animale, tăiau lemne, etc.).

Alimentaţia era deficitară, fiind bazată pe porumb. Existau neajunsuri datorita repartiţiei alimentare inegale, căci deşi iarna alimentaţia era sănătoasă, vara, vorbim de subnutriţie. Din punct de vedere religios, ţăranii ţineau toate posturile anului. Aceste probleme de hrănire au generat numeroase victime ale unor boli ca rahitismul şi xeroftalmia.

Existau foarte puţini doctori în aceste zone(unu la 17000), iar ţăranii refuzau sa meargă la doctor. Ei nu ştiuau de bacterii, microbi sau boli infecţioase, rămânând lângă bolnav indiferent de boală. Ca urmare a acestor factori, mortalitatea era foarte ridicata la sate, nou-născuţii abia supravieţuind primelor 7 luni de viaţă.

Pe de altă parte, ţăranul de după 1918 este mult mai interesat de politică, şi de principalele evenimente din ţară. Înainte de război, se citea câte un ziar la biserică o dată la câteva luni, şi de multe ori, informaţiile prezentate în aceste ziare erau destul de vechi. Însă, pe timpul războiului,interesul pentru ziare a crescut, pentru că acestea publicau numele mortilor de pe front. După 1918, s-a păstrat tradiţia de a citi ziarul, şi de a discuta politică. Ţăranul nu mai este total rupt de ceea ce se întamplă în ţară. El are opinii, şi vederi politice, şi începe să îşi lărgească orizonturile.

Economia în perioada interbelică

Primul razboi mondial a însemnat secătuirea industriilor, asemănător majorităţii celorlalte state beligerante, dar, în acelaşi timp, rezultatul luptelor a fost favorabil românilor, asigurând Marea Unire, şi creând o mai mare piaţă internă, devenită premiza dezvoltării de mai târziu.

România interbelică a cunoscut 4 etape, cele de criză fiind urmate de cele de dezvoltare, într-un lanţ de evenimente strâns legate de cele externe.

Prima parte, cuprinsă între anii 1918 şi 1922 a fost una de refacere, în care se urmărea redresarea României după o luptă grea, care a cerut ca tribut cheltuieli foarte mari, şi exploatarea teritoriului ocupat de către inamici. Pierderile materiale considerabile, dezorganizarea transporturilor(lucru care ducea, invariabil, la îngreunarea comerţului intern şi, în consecinţă la lipsa mărfurilor de consum), sporirea continuă a inflaţiei, agravarea datoriilor interne şi externe, precum şi problemele din agricultură au impus această refacere ca o primă necesitate.

Aceasta s-a realizat prin amplificarea neîntreruptă a activităţii bancare şi industriale datorită sporirii numărului societăţilor anonime şi a capitalurilor investite, precum şi consolidării burgheziei. Nu trebuie uitat că în această perioadă partidul naţional liberal, creat de şi pentru burghezie, a fost cel care a deţinut puterea, membrii săi fiind direct interesaţi de dezvoltarea economiei. Aceştia, ghidându-se după doctrina ”prin noi înşine”, au început micşorarea intervenţiei capitalurilor străine, încurajând întreprinzătorii locali.

Cea mai radicală măsură luată a fost, fără îndoială, reforma agrară, care, la final, a însemnat expropierea a 66% din teritoriile agrare. În fapt, această reformă a fost legiferată treptat, incepând cu 1917, (când Parlamentul refugiat la Iaşi a inclus în Constituţie dreptul de expropiere) şi încheind cu 1921 când Parlamentul a votat legea agrară. Ca urmare, structura proprietăţii a fost schimbată total, România devenind o ţară a micilor proprietari. Marile moşii au fost drastic reduse, moşierimea dispărând treptat din peisajul social. Totuşi, fără capital, inventar corespunzător, sau cunoştinţe de agricultură, şi datorită divizării treptate a teritoriilor şi a crizei economice, ţăranii nu făceau faţă la noua lor independenţă. Deşi creaţia PNL, în perioada 1922-1928, guvernele liberale s-au dezinteresat total de situaţia agriculturii. Creditele acordate de Banca Naţională nu corespundeau necesităţilor ţăranilor, iar guvernele au impus taxe foarte ridicate pentru exportul de cereale. În acest context, ţărănimea a cunoscut un proces de sărăcire accentuată, luptând din greu pentru pâinea zilnică.

Pe de altă parte, industria a cunoscut un progres continuu într-un ritm relativ ridicat. În viaţa politică, au apărut discuţii pe marginea problemei industriei şi industrializării. Astfel, s-au format două tabere distincte, cu idei opuse. Prima era cea a liberalilor, care susţineau politica „prin noi înşine”(ce susţinea industrializarea pe căi interne şi fără capital străin), şi cea de-a doua aparţinea partidului ţărănist, care susţinea politica „porţilor deschise”(favoriza pătrunderea capitalului străin în economia românească). Partidul cu cea mai mare influenţă în această perioadă a fost cel liberal, impunându-şi politica protecţionistă activă prin legi protecţioniste, şi apărând efectiv industria naţională. Astfel, importul scade, iar industria cunoaşte un ritm

accelerat de dezvoltare. Acest sistem de încurajare a capitalurilor interne a fost denumit neoliberalism. Urmărind accentuarea rolului industriei, creşterea rolului statului prin planuri economice, exploatarea bogăţiilor solului şi limitarea capitalului străin, reprezentanţii acestui nou curent au luat mai multe măsuri legislative(cum ar fi legea pentru retragerea din circulaţie a coroanelor şi rublelor din 1920 sau legea privind comercializarea şi controlul întreprinderilor economice ale statului din 1924).

Transporturile au fost, deasemenea afectate de război, impunându-se acum luarea de măsuri pentru refacerea căilor ferate şi a şoselelor. Astfel, a fost introdus transportul interurban cu autobuzul(1921), şi au fost construite numeroase căi ferate cu utilaj feroviar produs la întreprinderile Malaxa şi Reşiţa. În privinţa transportului aerian, s-a format în 1920 Direcţia Aviaţiei din cadrul Ministerului Comunicaţiilor. Deasemenea, România s-a numărat printre primele state cu transport aerian de călători pe rutele interne.

Activitatea comercială a fost înviorată abia în1924 datorită noilor tarife vamale protecţioniste, impuse de liberali. Sistemul bancar a avut partea lui de dificultăţi, cunoscând o constantă, în ciuda măsurilor luate. Totuşi, leul era o monedă liber convertibilă, care participa la operaţiile bursiere din lume. Rolul cel mai imoprtant, în acest sector, îl avea Banca Naţională a României. Alte bănci importante erau Banca Românească, Banca Română, Banca de Credit Român, ş.a.

Următoarea perioadă, cuprinsă intre anii 1922 şi 1929 a fost una de avânt economic. Acum s-au elaborat cele patru legi ale economiei organice de exploatare a bunurilor statului şi bogăţiilor naturale(1924). Astfel, s-a elaborat legea privind comercializarea întreprinderilor economice ale statului (6 iunie), legea regimului apelor(23 iunie), legea energiei(1 iulie) şi legea minelor(4 iulie). Aceste măsuri favorizau evident factorii româneşti constând în în capital, muncă şi iniţiativă, stabilind restricţii pentru activitatea capitalurilor străine.

În 1928, la putere vine partidul naţional ţărănist al lui Iuliu Maniu, care-şi impune programul „porţilor deschise”.

Până în 1929, economia românească cunoaşte o dezvoltare accentuată datorită lărigirii pieţei interne, a încheierii refacerii postbelice, a consolidării poziţiei burgheziei autonome, a intervenţiei statului, şi a politicii protecţioniste.

Perioada cuprinsă între anii 1929-1933 a fost una de puternică criză, ce a afectat toate sectoarele vieţii economice. Situaţia precară a maselor, caracterul predominant agrar al economiei, dominaţia capitalului străin, accentuarea datoriei publice externe, comerţul extern deficitar( se exportau materii prime ieftine şi se importau produse industriale scumpe) sunt doar câţiva dintre factorii care au accentuat criza.

Acum s-au manifestat mai multe efecte nocive asupra societăţii, cum ar fi scăderea masivă a preţurilor, numeroase falimente, concedieri, sărăcirea ţăranilor prin ruinarea a mii de gospodării ţărăneşti, amplificarea şomajului, mişcări de revoltă reprimate cu asprime, presiunea capitalului străin, închiderea a numeroase întreprinderi, scăderea masivă a producţiei, falimentul

a numeroase banci, ş.a.m.d. Apogeul a fost înregistrat în 1932, când registrele arătau 300 000 de şomeri.

În agricultură, această perioada a însemnat scăderea suprafeţei cultivate şi a preţului la produsele agrare. Astfel, ţărănimea, grav afectată de sărăcie, a fost nevoită să in noi împrumuturi pe care nu le puteau restitui, fiind, în final, nevoiţi să-şi vândă pământurile. Deşi statul a încercat ajutorarea acestei pături sociale, prin încurajarea învăţământului agricol, şi prin legile de conversiune a datoriilor, ţăranii vor rămâne una dintre cele mai defavorizate pături sociale.

În industrie, problemele economice s-au manifestat prin scăderea productivităţii industriale şi a preţului la produse, prin creşterea numărului de someri, şi prin falimentul a circa 1000 de întreprinderi.

Profunzimea şi gravitatea acestei crize a demonstrat nevoia luării de noi măsuri în urma cărora să se reorganizeze economia. Au fost fondate Ministerul Economiei Naţionale, Ministerul Inzestrării Armatei şi Ministerul Corpului Superior de Control. S-au făcut investiţii de capital prin comenzi de stat, şi au fost încurajate noile ramuri şi subramuri.

Anii 1934-1939 sunt simbolul unei relansări economice fără precedent. Aceasta este perioada în care România se afirmă ca o ţară puternică şi capabilă de a ieşi bine din orice context.

Industria a cunoscut acum un mare avânt , dezvoltându-se, în principal, industriile petrolului, metalurgică şi textilă. Industria naţională este încurajată iar tarifele la import sunt ridicate. Totuşi, se manifestă interesul partidului liberal pentru a instaura dirijismul economic. Prin finanţare intensivă, protecţie vamală şi controlul cartelurilor, burghezia liberală şi-a consolidat rolul în scara socială. Deasemenea, Ministerul Economiei Naţionale, organ creat pentru refacerea economiei, a urmărit concentrarea şi centralizarea capitalurilor şi impunerea monopolului, în acelaşi timp în care a consolidat sistemul bancar, transporturile şi sistemul finanţelor publice.

Aceste măsuri au funcţionat exact aşa cum trebuia, căci în 1938 s-a înregistrat momentul de vârf al economiei interbelice româneşti. După acest an, România a avut locul 1 în Europa la producţia de petrol, locul 2 la producţia de gaze naturale şi aur, şi locul 4 la producţia de grâu. Deasemenea, am avut, în perioada dintre anul amintit mai sus şi al doilea război mondial, locul 6 în lume pentru nivelul economiei în general.

Economia românească din perioada interbelică, este strâns legată de viaţa de zi cu zi a fiecărui cetăţean. Vorbim aici de o interdependeţă evidentă şi logică între societate şi economie. Astfel, cei realizaţi din punct de vedere economic(industiaşi, bancheri şi oameni de afaceri, cum ar fi Nicolae Malaxa sau Ion Gigurtu) au fost realizaţi şi din punct de vedere social, iar cei nerealizaţi economic(cei fără avere şi fără nume: ţăranii, muncitorii, ş.a.m.d.) nu au fost realizaţi nici social.

Concluzii

Societatea interbelică este în acelaşi timp aceea care a încurajat dezvoltarea economiei, cât şi aceea care a generat ideologii şi fanatisme care au dus la al doilea război mondial. România nu este o excepţie. La noi mişcarea legionară s-a dezvoltat cu ajutorul unor oameni respectabili, cum ar fi intelectualitatea, pentru ca odată ajunsă ideologie de masă, să înceapă o serie de crime odioase.

Totuşi, România interbelică a avut sistemul cel mai democratic de pâna acum. În această perioada omul de rând a devenit liber să gândească şi să acţioneze după propria conştiinţă.

Viaţa socială a perioadei interbelice depindea atât de poziţie, cât şi de avere. Avem de-a face cu o societate de tip capitalist, în care este răsplătită atât munca, cât şi deschiderea spre nou. Modernismul, din punct de vedere economic şi social, câştigă în defavoarea tradiţionalismului, creîndu-se o societate plină de orizonturi. Bineînţeles că spaţiul românesc interbelic este unul dominat de contraste, dar aceasta are loc pentru că România din 1918 era încă legată de Evul Mediu. A fost nevoie de nişte oameni inteligenţi şi capabili de a vedea dincolo de interesele proprii pentru a crea o societate legată de Epoca Modernă.

Totuşi această nouă creaţie a românilor va cădea răpusă de comunism, în doar câţiva ani. Rezultatul a fost o economie slabă, şi pierderea libertăţii gândului.