Ecouri Literare nr. 5

Pagina 1 Ecouri Literare


ECOURI LITERARE ANUL III NUMĂRUL V—2010

SCRIITORI VASLUIENI

CENACLUL LITERAR POESIS MOLDAVIAE

CORESPONDENŢĂ INTERNAŢIONALĂ

CUM NE SCRIE ROMÂNIA

Director de onoare: Ioan Baban Redactor şef: Mihai Apostu Redactori: Val Andreescu Dorin Pînzariu Andrada Leon Grafica: Cornelius Ioan Drăgan; Paul Olaru Tehnoredactare computerizată: M.A.

[email protected] www.poesis-moldaviae.ro


Mihai Apostu crede că... Dincolo de Caragiale, C.Tănase ramâne mai actual ca oricând. Editorialul acestui număr de revistă nu nu putea fi scris de nimeni mai bine, decât C.Tănase, aşa că.... la 65 de ani după dispariţia sa, istoria se repetă:

Şi cu asta ce-am făcut? Ne-am trezit din hibernare Şi-am strigat cât am putut: Sus Cutare! Jos Cutare!? Şi cu asta ce-am făcut?

Am dorit, cu mic, cu mare, Şi-am luptat, cum am ştiut, S-avem nouă guvernare? Şi cu asta ce-am făcut?

Ca mai bine să ne fie, Ne-a crescut salariul brut, Dar trăim în săracie? Şi cu asta ce-am făcut?

Ia corupţia amploare, Cum nicicând nu s-a văzut, Scoatem totul la vânzare? Şi cu asta ce-am făcut?

Pentru-a câştiga o pâine, Mulţi o iau de la-nceput, Rătăcesc prin ţări străine? Şi cu asta ce-am făcut?

Traversăm ani grei cu crize, Leul iar a decăzut, Cresc întruna taxe-accize? Şi cu asta ce-am făcut?

Totul este ca-nainte, De belele n-am trecut, Se trag sforile, se minte, Şi cu asta ce-am făcut?

Se urzesc pe-ascuns vendete, Cum nicicând nu s-a văzut, Ţara-i plină de vedete, Şi cu asta ce-am făcut?

Pleacă-ai noştri, vin ai noştri! E sloganul cunoscut; Iarăşi am votat ca proştii, Şi cu asta ce-am făcut?

Grafică Paul Olaru


Sumar

Autori Vasluieni: Theodor Codreanu, Vasilica Grigoraş, Ioan Toderaşcu, Costin Clit, Gheorghe Clapa, Relu Budacea, Daniel Dragomirescu, Petruş Andrei

Cenaclul literar Poesis Moldaviae: Gina Afrăsinei, Silvia Rotaru, Cosmin Preda, Val Andreescu, Paul Olaru, Mihai Apostu, Ioan Baban, Dorin Cozan, Cornelius Ioan Drăgan, Liliana Muştiuc, Ica Grasu, Cătălin Al Doamnei, Dorin Pînzariu, Elena Mititelu, Silviu Goran.

Cum ne scrie România: Stejărel Ionescu, Mariana Kabbout, Mihaela Cucoş, Emilian Marcu, Vasile Vojoga, Rodica Cernea

Corespondenţă internaţională: Gabriel Paiu (Londra) Felicia Feldioreanu (Muster - Germania)

Grafică: Paul Olaru Cornelius Ioan Drăgan


In memoriam CEZAR IVĂNESCU Cezar Ivănescu nu va muri niciodată. Poetul, actorul, cântăreţul, criticul, prietenul, omul, va dăinui veşnic în inima şi mintea celor care l-au cunoscut. (M.A.)

Amintirea Paradisului Când eram mai tânăr şi la trup curat, Într-o noapte, floarea mea, eu te-am visat. Înfloreai fără păcat, într-un pom adevărat Când eram mai tânăr şi la trup curat. Nu ştiam că eşti femeie, eu bărbat Lângă tine cu sfială m-am culcat Şi dormind eu am visat; tu, visând, ai lăcrimat Când eram mai tânăr şi la trup curat E pierdută noaptea aceea de acum! Carnea noastră, de-i mai ştii al ei parfum Poamele ce-n poame stau, gustul cărnii tale-l au Si cad mâine toate, putrede, pe drum. Fă-l să fie, Doamne Sfinte, numai om Pe acel care ne-a ispitit sub pom Şi când pomul flori va da, fă să-i cadă carnea grea, Cum cădea-va, după cântec, mâna mea…

De profundis

! acum, fiindcă frigul face bulboane şi fiindcă eu sunt bolnav şi mă tem, ca sălbaticul am să-mi fac leul meu pe peşteră, iar voi să spuneţi: îl vâna în fiecare zi!

! acum, fiindcă sunt sincer şi milos, vă rog să nu vă uitaţi în ochii mei prin care lacrimile găuresc pupilele şi deci nu plâng: nici rîsul meu care vă chinuie, vă sluţeşte, feriţi-vă de râsul meu într-însul mama e tot albă! şi inima mea, acest cântar social, care atunci când eu voi fi pur de tot se va sfărâma!

! într-una din părţile balanţei şi va rămâne numai un cap uimit, umed, plin de lună ca o floare scoasă din lac. O, candoarea capului din inimă, cu braţe!

!lăsaţi-mi numai lapte şi mâncare până mă scol mâini de dimineaţă căci acum îşi fac turul prin ochi hidoasele zile de post uman, al vinei, al neputinţei!

!şi socotiţi-mă un lepros care se vindecă şi v-ar putea şi omorî cu-mbrăţişările, şi socotiţi-mă un lepros care se vindecă şi v-ar putea şi omorî cu-mbrăţişările!

!acum, fiindcă am chiar şaptezeci de ani cu cei lăsaţi de mama, îngaduiţi-mi deruta suportabilă şi bucuraţi-vă de înţelepţii tineri!


ION BARBU: ÎNFRUNTÂND CRITICA

Punct de purcedere

Ori de câte ori a scris despre Ion Barbu, Marin Mincu, cel mai statornic exeget al poetului, a ţinut să precizeze că autorul Jocului secund nu a avut parte de critici pe măsura „revoluţiei” pe care o aducea în lirica modernă, nici în timpul vieţii şi nici după aceea, cu foarte rare excepţii, între care cea mai avizată va fi, desigur, Marin Mincu însuşi. Într-un anume sens, Marin Mincu a fost, într-adevăr, ceea ce a reprezentat G. Călinescu pentru exegeza eminesciană. Alminteri, teza lui de doctorat, elaborată după 1965 şi susţinută în 1970, rămasă nepublicată şi apărută doar fragmentar în Critice II (1971) şi în Ion Barbu, Poezii, col. Lyceum, „Texte comentate” a Editurii Albatros (1975), a fost tipărită abia în 1990 şi atestă urmarea modelului descriptiv călinescian pentru fiecare poezie barbiană, după consumarea unui periplu critic şi a amplei părţi privitoare la Teoretician al poeziei, critic literar şi polemist. Împotriva părerii unor voci precum cea a lui Mandics György, cartea de căpătâi a lui Marin Mincu despre Ion Barbu rămâne, totuşi, Ion Barbu. Eseu despre textualizarea poetică (1981). Şi aici el argumentează faptul că Ion Barbu a susţinut, în epocă, un concept aşa de înalt al poeziei, încât nimeni nu l-a mai atins în literatura română şi europeană, iar critica literară, oricât de iluştri reprezentanţi a avut, n-a fost pregătită să înţeleagă „metoda” poetică barbiană. În Argumentul din 1990 al tezei de doctorat: „Nimeni până la Ion Barbu şi nici după el nu s-a situat la o asemenea înaltă cotă de conştientizare a actului literar. Experienţa sa liminară este irepetabilă”. În eseul din 1981: „Niciodată un poet român n-a avut o poziţie teoretică mai articulată, niciodată nimeni în poezia românească nu a mai reuşit asemenea performanţe de concept”.

Secretul acestei performanţe Marin Mincu îl întrevede şi-l argumentează în geniul textualizării. Cu această intuiţie şi forţă de realizare pe măsură, Ion Barbu şi-ar fi devansat epoca şi ar fi ajuns cu cincizeci de ani mai devreme la postmodernism. Se ştie doar că textualismul este metoda celei mai „înalte” cuceriri în materie de limbaj poetic din anii ’80. Or, Marin Mincu şi-a revendicat o anume întâietate în consacrarea postmodernismului, la nivel doctrinar, în cultura românească, atentând la poziţia protocronică a lui Nicolae Manolescu şi a altora în materie de postmodernism. Cultura românească a ultimelor decenii excelează în vânătoare de protocronii tocmai prin cei de la care te-ai fi aşteptat mai puţin, adică de la adversarii vehemenţi ai conceptului lansat pe piaţă de către Edgar Papu în 1977. Întâiul stătător nu-i altul decât Nicolae Manolescu. Invidiind subliminar parcă intuiţiile lui Marin Mincu, el a avut grijă, mai întâi, să ridiculizeze entuziasmul criticului privitor la Ion Barbu, spulberând destul de facil protocronia textualistă prin două procedee: pe de o parte, ridiculizându-l pe Marin Mincu, iar pe de alta coborând valoarea estetică a poetului la dimensiuni mai modeste decât în exegeza interbelicilor şi a contemporanilor noştri. 1. Fragment din cartea în curs de elaborare Ion Barbu şi ermetismul canonic. 2. Cf. Marin Mincu, Opera literară a lui Ion Barbu, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1990. Ibidem, p. 11. 3. Marin Mincu, Ion Barbu. Eseu despre textualizarea poetică, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1981, p. 287.


Preludiul: Marin Mincu, deşi este unul dintre cei mai străluciţi critici literari şi teoreticieni români din a doua jumătate a secolului trecut, nu intră în vederile „listei canonice” a lui Nicolae Manolescu, lipsind din Istoria critică a literaturii române. Apoi, îl menţionează în contexte strident depreciative, ca în capitolul dedicat lui Ion Barbu, catalogând, la grămadă, paginile critice „de-a binelea aberante”, cu trimitere directă la eseul din 1981. Mai mult, „teoreticianul” Ion Barbu este declarat un „veleitar cultural, îndeosebi filosofic”, „orgolios”, practicând o critică uneori „superb metaforică”, dar, în esenţă, „agresivă, paranoică şi ambiguă teoretic”, în vreme ce criticii postbelici, luându-l în serios, l-au declarat unic, „dezvoltând pe marginea poeziilor o pletoră de comentarii matematice, alchimice, esoterice, filosofice în stare de a face din autorul Jocului secund un anticipator al textualismului şi al postmodernismului”. Se confirmă din nou care este principala ţintă, fiindcă doar Ioana Em. Petrescu l-a mai asimilat pe Ion Barbu unui protocronism postmodernist.

În acelaşi ton de atotclarvăzător, Nicolae Manolescu laudă unele poeme sau pasaje lirice, sancţionându-le pe altele, după propriul gust impresionistic, dojenind pe poet că n-a inclus unele bucăţi în arhitectura cărţii Joc secund, introducând, în schimb, unele mai slabe. Bineînţeles, nu vede nimic vrednic de semnalat în structura Cărţii şi nu pregetă să sancţioneze „antioccidentalismul”, „anticapitalismul”, „legionarismul”, respingerea sincronismului lovinescian şi altele neconvenabile ideologiei „corecte politic”.

Dar, „punând lucrurile la punct”, în cazul lui Ion Barbu şi al lui Marin Mincu, Nicolae Manolescu se trezeşte brusc într-o situaţie similară, în capitolul dedicat lui Ion Budai-Deleanu, văzând în Ţiganiada o anticipare a textualismului postmodernist al lui Mircea Cărtărescu. Susţinând la fel de insistent şi de entuziast protocronismul lui Ion Budai-Deleanu, Nicolae Manolescu aduce argumente izbitor de asemănătoare cu ale lui Marin Mincu în cazul Ion Barbu. Cel mai tare e că autorul Ţiganiadei şi-a depăşit, la nivel de conştiinţă artistică, atât de mult contemporanii, încât n-a publicat epopeea din pricină că ar fi fost conştient că n-are un public care să-l înţeleagă! Iată-l, aşadar, „textualist” şi „postmodern” pe Ion Budai-Deleanu cu aproape două secole înaintea lui Mircea Cărtărescu. Dubla măsură de tratament (Ion Budai-Deleanu – Ion Barbu), sesizată, altminteri, de unii comentatori ai Istoriei manolesciene, se datorează, cum am arătat în Istoria „canonică” a literaturii române (2009), metodei de a scrie „la două mâini”, conform pretenţiei înseşi a lui Nicolae Manolescu. După toate datele, „desincronizarea” polemică dintre Marin Mincu şi Nicolae Manolescu privitor la Ion Barbu se datorează folosirii inadecvate a conceptelor de textualizare şi postmodernism. Nici Budai-Deleanu şi nici Ion Barbu nu sunt „textualişti” şi „postmodernişti” în accepţiunea istorică şi poetică a termenilor. Nicolae Manolescu are dreptate când neagă apartenenţa lui Ion Barbu la postmodernism şi textualism. Este o distanţă de eră geologică între elucubraţiile verbale ale textualiştilor postmoderni şi „geometria canonică” a versului barbian. Cel dintâi Ion Barbu ar fi respins o asemenea relaţie, după cum a respins asimilarea lui la „modernism”, „suprarealism”, „expresionism” şi la alte -isme. Dacă ar fi fost atent la asemenea nuanţă, Nicolae Manolescu ne-ar fi putut convinge, numai că el însuşi continuă să opereze cu concepte ca „modernism” şi „expresionism”, pe care le identifică în lirica barbiană. Altfel spus, el procedează exact ca Marin Mincu, însă doar mânat de dorinţa de a arăta că „sincronismul” 1. Nicolae Manolescu, Istoria critică a literaturii române. 5 secole de literatură, Editura paralela 45, Piteşti, 2008, p. 687. 2. Ibidem. 3. Ioana Em. Petrescu, Eminescu şi mutaţiile poeziei româneşti, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1989, cap. despre Ion Barbu, Ochian


lui Ion Barbu se contextulaizează interbelic, nefiind vorba de o ieşire din cadrul poeziei acelei perioade, în pofida credinţei poetului însuşi şi a unor critici de felul lui Marin Mincu. Numai că Marin Mincu dă alt înţeles cuvântului textualizare, ceva mai potrivit decât textualism. Textualizarea despre care vorbeşte Marin Mincu este cu totul altceva decât textualismul postmodernist, dar pentru mine rămâne o enigmă de ce a ţinut el morţiş să pună semnul de egalitate între textualizare şi postmodernism. Pare să fie la mijloc un orgoliu imens de a se prezenta contemporaneităţii ca înainte-mergător al unei noi paradigme literare,

care s-a dovedit, la rândul ei, nu o deschidere de nouă eră în istoria artei, ci doar o modă trecătoare, cu multe precarităţi care au şi făcut postmodernismul vulnerabil, fiind abandonat chiar în primul deceniu al noului mileniu. Or, Marin Mincu tratează mai degrabă textualizarea dincolo de slăbiciunile modei (nu ca „textualism”, deşi pretinde asta!), el o vede la modul canonic, chiar foarte aproape de spiritul a ceea ce Ion Barbu a numit ermetism canonic.

Dacă ar fi avut precauţiile necesare, Marin Mincu ar fi putut convinge până şi pe Nicolae Manolescu de faptul singularităţii canonice a fenomenului Ion Barbu, cu atât mai mult cu cât poetul se află la o uriaşă distanţă de „experimentele” postmoderniste. Ion Barbu n-a intrat în literatură cu pretenţia de a fi „primul”, cu sensul de deschizător de drumuri în poezie. De aceea, el nu poate fi identificat drept un „anticipator”, un soi de „avangardist” care să ducă spre postmodernism. Nu i-a venit bine nici liberalismul moderat al lui E. Lovinescu, ducător spre moda modernistă. Întâlnirea dintre cei doi a fost un eşec, cel puţin din partea lui Ion Barbu. E. Lovinescu a avut totuşi un un perspicace ochi de ciclop, unul singur, deschis spre înainte, văzând în sincronism singura cale de salvare a culturii şi civilizaţiei româneşti. Privirea înapoi e apropiată de orbeţie. I-a văzut foarte palid pe Eminescu şi pe Caragiale. E defectul capital al acestei minţi strălucite. În schimb, Ion Barbu, cu dubla lui personalitate, a reîntrupat pe miticul Ianus, cel cu două feţe, una cu ochiul spre trecut, cealaltă cu ochiul spre viitor. Singurii vecini din spaţiul românesc pe care i-a recunoscut au fost Mateiu I. Caragiale şi Lucian Blaga. La el, ochiul viitorului se nutreşte din cel al trecutului. Ion Barbu n-a descoperit perfecţiunea canonică a poeziei în modernişti şi avangardişti, ci hăt-departe în oda pindarică, în geometria ideilor lui Platon, în Shakespeare, în Poe, în Anton Pann, în Baudelaire, în Eminescu, în Rimbaud, chiar în Jean Moréas, toţi văzuţi cu totul altfel decât o puteau face contemporanii. Oglinda lui Ion Barbu nu e focalizată univoc percum a lui E. Lovinescu. El are un ochii în interiorul unui ochian, văzând simultan cu partea care apropie şi măreşte şi cu cea care îndepărtează şi micşorează. De aceea, primul lui gând a fost să-şi intituleze Cartea Ochian. Vom vedea însă de ce a optat, finalmente, pentru Joc secund, actul clar de narcisism.

Nicolae Manolescu râde urcat de un piedestal imaginar de ideea năstruşnică a lui Ion Barbu de a descoperi un model în oda pindarică. De aceea, nu are pic de ochi nici pentru Odă (în metru antic), considerând-o artificială, neeminesciană, în vreme ce un Laureţiu Ulici o considera cea mai frumoasă poezie care s-a scris vreodată în româneşte. Numai chestie de gust?

Theodor CODREANU

Grafica Cornelius Drăgan


ARTUR SILVESTRI ŞI-A PREGĂTIT VEŞNICIA 30 Noiembrie - zi sfântă pentru ortodoxie, pomenirea Sfântului Apostol Andrei cel întâi chemat, primul propovăduitor în părţile Mării Negre cele dinspre răsărit a învăţăturii lui Hristos Mântuitorul nostru. 30 Noiembrie 2008 – zi de doliu în sufletele românilor prin trecerea în eternitate a scriitorului, filosofului, istoricului şi criticului literar, cărturarului cu o cultură enciclopedică ARTUR SILVESTRI.

Familia îndurerată anunţa că „Sufletul lui bun şi blând a urcat în împărăţia îngerilor”, însă aşa cum minunat spune poeta Mariana Gurza, cărturarul şi-a pregătit „DRUMUL LIN SPRE VEŞNICIE” aici pe pământ, alături de românii care l-au cunoscut şi preţuit. Da, şi-a pregătit veşnicia prin modul în care a trăit; da, şi-a pregătit veşnicia prin tot ceea ce a simţit şi a gândit; da, şi-a pregătit veşnicia prin ceea ce a scris, dar mai ales prin ceea ce a dăruit. Asemenea celebrului inventator Justin C., cărturarul Artur Silvestri ştia că „Nu forţa sau tehnologia sunt importante. Nu banul e important. Spiritualitatea!” Ceea ce a realizat pe plan cultural şi spiritual a dăruit spre cunoaştere, spre îmbogăţire spirituală semenilor săi. Spiritul lui Artur Silvestri este prezent la Vaslui, în România şi în lume. Aceasta nu este o metaforă. Nu este o afirmaţie gratuită sau de circumstanţă, ci o realitate. În susţinerea acestei afirmaţii voi aduce argumente palpabile, bazate pe documente. Artur Silvestri, ca mare om de cultură şi de bibliotecă era convins că învăţătura şi cartea nu pot trăi, nu pot exista şi, mai ales nu pot dăinui în afara bibliotecilor, în lipsa cititorilor. Prin generozitatea sa, Artur Silvestri, în calitate de membru fondator al Asociaţiei Române pentru Patrimoniu Imobiliar, Cultural şi Istoric a donat Bibliotecii Judeţene „Nicolae Milescu Spătarul” din Vaslui un număr însemnat de cărţi. De acest gest s-au bucurat multe alte biblioteci româneşti din ţară şi din străinătate. Îmbucurător şi lăudabil este faptul că spiritul bun şi generos este o permanenţă a urmaşilor din familie şi a celor spirituali care continuă donaţiile către instituţiile de cultură. Donaţia primită de Biblioteca Judeţeană Vaslui cuprinde circa 40 de titluri de cărţi semnate Artur Silvestri (eseuri, cronici literare, monografii, povestiri, în limba română, franceză, engleză, germană, rusă) şi un număr important de lucrări ale altor autori, în editarea cărora are o contribuţie intelectuală de preţ. Nu numărul acestor volume este important, ci conţinutul lor ideatic şi mesajul transmis românilor prin cuvinte de învăţătură întru sporire în credinţa ortodoxă, iubire de semeni, de neam şi ţară. Prin acest tezaur livresc ne simţim mai bogaţi spiritual, pentru că în elaborarea lucrărilor sale Artur Silvestri a căutat, a cercetat, a scris cu talent şi pasiune, a făcut restituiri biografice ale unor mari personalităţi româneşti şi ale operelor acestora. Vocea şi spiritul, slova şi înţelepciunea lui Artur Silvestri nu se vor stinge, ci vor dăinui prin cărţile sale, prin cititorii săi, din generaţie în generaţie. În această lume hipnotizată de „virtuţile” ecranului, de imagine ca informaţie transmisă, cuvântul scris este mai mult decât necesar, cărţile scrise cu multă ştiinţă de carte şi mult suflet sunt vitale pentru existenţa noastră ca indivizi şi ca naţie. Creându-se şi construindu-se pe sine ca intelectual, Artur Silvestri a dat naştere unei mişcări cultural-spirituale, care continuă modul de a gândi şi acţiona al mentorului, al profesorului, al celui care este simţit ca fiind „candela inimii”. Spiritul său înseamnă luciditatea analizei vremurilor în care trăim, a istoriei ţării şi neamului, discernerea esenţialului de neesenţial, adevărului de falsitate. Artur Silvestri a cunoscut şi relevat modele umane spirituale româneşti, nu a apelat la „modele de împrumut”, iar la rându-i este şi va fi un model autentic. În România de astăzi avem mare nevoie de modele. Trebuie să dărâmăm mitul şi mirajul Occidentului, a libertăţii prost înţelese, a împrumutului fără discernământ şi să încercăm diminuarea, dacă nu este posibilă eradicarea


relelor intenţii de a distruge identitatea culturală şi spirituală românească. Consideră ortodoxia ca fiind „o spiritualitate a modelelor realizate... Ele sunt tradiţie vie, veche şi nouă, adaptată, contemporaneizată” în Modelul şi memoria - Mitropolitul Antonie Plămădeală în efigie. S-a scris şi se va mai scrie despre cărturarul Artur Silvestri, va fi iubit şi respectat peste tot acolo unde scriitura sa a ajuns. Cu ocazia apropiatei lansări a cărţii „Între două lumi” a scriitorul australian Ben Todică, fiul al Vasluiului prin naştere, vom organiza o expoziţie în memoria scriitorului Artur Silvestri. Datoria şi obligaţia morală a bibliotecilor de a acorda atenţia cuvenită marilor intelectuali ai neamului ne determină, ca printr-un gest modest să încercăm să facem cunoscute numele, formaţia sa de cultură enciclopedică, personalitatea sa marcantă în cadrul culturii româneşti şi internaţionale, prin sensibilizarea, familiarizarea publicul vasluian şi invitaţia acestuia la lectura şi cunoaşterea operei lui Artur Silvestri. Plecat spre ceruri, în Împărăţia Domnului, într-o zi de toamnă târzie, 30 noiembrie 2008, va rămâne în sufletul şi memoria cititorilor, a românilor de pretutindeni UN SPIRIT VIU al culturii şi spiritualităţii româneşti. Un gând de pioasă amintire de la Vaslui.

Vasilica GRIGORAŞ

IOAN TODERAŞCU

Caii din armată

Îmi aduc aminte de acea poveste Spusă de bunicul, care nu mai este... Când făcea armata, nu ştiu la ce armă, Se-ngrijea de caii din acea cazarmă, Blânzi cu toţi şi harnici, buni pentru povară, Robotind întruna, din zori până-n seară, Se-ntorceau în grajduri, răvăşiţi la coame, Istoviţi de muncă şi lihniţi de foame, Iar bunelul, noaptea, cu înfrigurare, Încerca să-i pună, iarăşi, pe picioare, Ca, de dimineaţă, trupa sa nomadă Să se simtă-n stare s-o ia de la coadă.

Dar, din cele spuse, tot spre îngrijire Mai avea, se pare, doi cai „ cu scutire”, Care în războiul ce se terminase, Înhămaţi la tunuri, au cărat cât şase, Şi acum aceştia – exemplare rare! – Toată ziulica, leneveau la soare Cu mâncare-aleasă şi diverse bunuri, Aşteptând războaie să mai tragă tunuri... MORALA: Chiar şi unii oameni, de o vreme-ncoace, După ce „trag tunuri”, huzuresc în pace!


GINA AFRĂSINEI

1. Îngerii se miră plângând Adevărul e că mă simt bine, minunat, până la urmă. Nu că s-a ivit cineva, dar îmi cer dreptul meu. Mare filosofie, viaţa asta. Cine nu vrea viaţă veşnică, până la urmă şi la urmă. Viaţa e veştedă, iar trecătorii sunt grăbiţi. În parc e mare transpiraţie. Frunzele sunt roşcate, iar ochii verzi se învârt pe după semne. Tot ce este original mă doboară. Pomii s-au uscat, iar pantofii maro se usucă crăpând. În parc e mare agitaţie. Ochi albaştri pe după voal. Parfum de Veneţia- o picătură pe mânecă. Paloare peste acest univers, până la urmă. Văzduhul se închide cu gene negre. Întunericul se lasă ca o boare pe câmpii… E frig, e cald. Universul se colorează în verde crud. E o vreme antipatică, până la urmă. Balurile, valsurile te înconjoară cu admiraţie. Văzduhul e roşu, iar îngerii se miră plângând. E o vreme inspirată. Abia se culcă zorii albaştri că morile macină seminţe. Cocoşul scormone mici gropi în care se odihnesc şoarecii mărunţi. E o energie cosmică în care norii odihnesc albastru. Butoaiele pocnesc de vin roşu şi alb. Şerpii mişună mărunt pe sub găuri… Încet-încet, se face verde peste lume. E un întuneric prost şi înfundat. Gheara cocoşului strânge seminţe pe drum. În seara aceea, soarele răsărea pe stânga porţii, iar lemnele trosneau duios. Cărbuni încinşi peste vatră fâsâiau pe sub cântecul greierilor. Era seară şi ningea. Oile ocoleau stâna, iar câini lătrau zgomotos. Sirenele fluierau pe culoarea roşie, iar vântul se zbătea pe sub ziare. Era noapte, poate, dar ziua plângea din capul norilor. Alergie, alergie. Albinele zbârnâiau în toate direcţiile, prin pădure. Zmeura sclipea prin tufişuri, iar vaiere foşneau prin văzduh. Bondarii vâjâiau în preajma albăstrelelor, iar un parfum delicat înceţoşa un buchet de coada-şoricelului. Era farmec peste undele albastre. Mătasea-broaştei plutea prin ochiuri de apă limpezi. Era soare, era un aer blond. Raze roşii ţâşneau dintr-un soare fierbinte. Nori plumburii se agăţau de văzduh cu greutatea unor purcei răsăriţi. Era soare peste noapte. Florile îngânau în surdină descântece sfinte. Era toamnă şi frunze smulte se clătinau peste ape răcoroase. Flăcăi cu cuşme argintii încingeau puşti negre pe un jar sfinţit. Locomotive cu mecanici bruni anunţau ora şapte douăzeci. E vânt, e văzduh roziu. Florile picurau lacrima Maicii Domnului. Pământul înghiţea cu nesaţ o rouă fină ca bruma. E noapte încă, dar e cenuşiu. Obrajii copiilor erau bătuţi de un vânt aspru. Damigene de vin erau destupate de ţărani îndârjiţi. Vrăjitoare cu nas roş dădeau târcoale porţilor. Era un înger de fată care a uimit lumea cu oglinda ei. Botinele ei erau tocite de atâta mers. O tristeţe ca smoala se înceţoşa peste sat. Oamenii sorbeau laptele cu buze uscate. Era o vreme mov peste oraşul fermecat. Mâţele miorlăiau sfâşietor în noaptea adâncă. Verdeaţa răsărea pe câmpuri cu colţişori albăstrii. Copăcei rămuroşi vuiau adânc în scorburi. Un duh grozav spunea minciuni peste capetele decolorate. Era toamnă şi adânc. Mistreţi sângerii ţipau în noapte. E minunat să cunoşti oraşul – lumină. Felinare se aprind, ninge frumos, iar copiii se sărută. Motănei tacticoşi se întind pentru a fi sărutaţi. Gâştele cu pene albăstrii se plimbă pe un eleşteu parfumat. Gâzele se îneacă pe un ochi de apă fumuriu. Oamenii iau puşca şi ochesc în văzduh. Cizmele miros a borhot şi sunt lucioase. Norişori ca scamele sunt culeşi din văzduh cu cruzime de vulturii pleşuvi. Clonţul lor a răscolit stânca poroasă. Femeile storceau cârpe şi frecau recamiera. Bibelouri lucioase atrăgeau atenţia cu o sclipire vioaie. Soarele se răsfrângea în geamul sticlos. Un praf gros se odihnea peste pături nescuturate. Motănei duioşi se frecau de scăunele pitice. Oamenii se aşezau la masă şi tăiau mămăliga cu aţă. Un castron cu brânză odihnea lângă borcanul cu murături.


Vai, un şoarec în borcan! Pisica zâmbea ironic şi se lingea într-o parte. Avea o limbuţă tran-dafirie şi aspră. Mustăţile ei erau grele de promoroacă târzie. Mama turna untură în tigaie, iar aceasta pocnea straşnic. Linguroaiele de lemn atârnau deasupra plitei. Lemnele pocneau în vatră şi făceau a urgie pentru că vâjâiau. Duşmanii murmurau simbolic în tăciunii aprinşi şi roşii ca floarea de mac. Gura-leului avea buze portocalii care sărutau frunza. Un ţânţar se iţea pe lângă o floricică de in albastră. Copacii oftau neputincioşi. Biserica ne privea cu uimire, pentru că păcatele noastre strigau la ceruri. Cruci strâmbe cu vopseaua cojită se scuturau de var peste morminte. Frunze răsunau în cădere a aramă. Pământul era negru şi trist. Şoarecii adunau provizii pe care le păstrau în fălci. Grâul avea gust de coajă de nucă. Un miros veşted şi ruginit se oţăra prin casă. Ceasul indica şapte ore, deja. Arătătoare ascuţite sfredeleau ironic cifrele ne-gre. Din văgăuni răsăreau curenţi magnetici care biciuiau fiinţele oropsite. Milă, milă pentru şoareci! Ţipa un pui de pisică paradoxal. Menirea mea- care ar fi? Dumnezeu tăcea sfios, ador-mit printre norişori trandafirii. Danteluţa de la gâtul copiilor era scrobită de lăsa urme. Îngerii cântau în cor vreo şase liturghii, să înţeleagă preotul. Tufe de trandafiri înveseleau pământul hleios. Florile de salcâm erau iuţi la gust şi parfumate, alb- rozii. Câteva albine îşi găseau de treabă la florile de măceş, vineţii. Romaniţa se înconjura de farmec şi de miros suav. Magneţi albăstrii căutau prin văzduh. Vraja zorilor se destrăma zâmbind peste verdeaţă. E noapte, se scu-tură lemnele prin poiată. Găina cârâie peste sat. Va deveni cloşcă, în curând. Grâne aurii strălu-cesc în soare precum cosiţele ţărăncilor. Maci roşii sclipesc rubiniu în soare. E o vreme duioasă şi bună. Şerpii scânceau în soare de dorul pământului şi foşneau peste grâne. Ce vreme ciudată! îşi spunea Luc, sperând într-o minune… Câtă zăpăceală, îşi dă seama campionul rezervelor peste râu. E o închipuire… Plâng zmeii înşiraţi peste râu de băieţeii energici. Peste ape se înşiră insule de smoală şi ghemuri de păr. Pete de ulei plutesc peste apă şi împrumută culoarea curcubeului. E un cer al-bastru, văratec şi lustruit. Îngeri putrezi se anină în colţurile stropite cu busuioc. E un praf gros, plin de ţânţari morţi. Muşte crăcănate dau din picioruşe, aşteptând cu uimire clipa. Lucrurile stau bine, dar crucile stau strâmb. Moşnegilor le plac poveştile frumoase şi dulci. Pe pervaz o ulcică cu lapte acru îşi îngână vrăjile. E noapte, e trist, e ciudat. Pisica mângâie cu lă-buţa un fir de iarbă. Greierul cel trădător struneşte un cântec cuceritor. Ochelarii bunicii se odihnesc alături de o carte deschisă. Cete de îngeraşi se îngrămădesc în colţul ferestrei. Jocul şoarecului cu pisica se învârte ca un ghem în jurul unui boţ de hîrtie. Lumânările curg lacrimi rubinii pe o ceşcuţă albastră. E soare, e minunat, e prea frumos. Fiecare îşi închipuie că ele-fănţelul său bea multă apă. Ochiuri verzi de apă sticlesc în nămolul negru. Interesant aspectul acesta, mă rog frumos. 2. De la musique avant toute chose De ce m-ai adus pe lume mamă ca să împart povara numelui cu cineva care s-a aplecat sub el cu modestie. Eu sunt o fiinţă de carne şi sânge care a intrat în mit fără voia mea. Vioara dezacordată stă pe masă. Grafica Cornelius Drăgan


3. Epistolă Îţi scriu ţie, Cavalerul Tristei Figuri, pe care nu te-am atins decât în vis şi pe care n-am să-l văd nici după moarte. M-ai umbrit cu aripa ta de corb şi tot ce era îndrăzneală de floare în mine a îngheţat. Nu eşti bun precum vrei să pari, ci perfidia întruchipată şi disimularea iubirii. Dincolo de tine, eterna decepţie. Ai uscat iarba în parcul cu scrânciob şi iubeşti doar pisicile negre, aducătoare de ghinion. Îţi plac păianjenii în colţuri singuratice şi te hrăneşti cu ouă de şarpe. Pentru ce ţi-aş fi recunoscătoare? Pentru ce nu ţi-aş ucide fantoma s-o contemplu, aşezată într-o raclă pe masa mea? Aş vrea să fiu prinţesa ta, dar una neagră, o îndoliată care iubeşte un mort. În inima ta, nu ai sânge cald, ci o cerneală neagră, cu care vreau să-mi scriu zilele. Poate că ura e o dragoste eşuată.

TURISM LITERAR CASA MEMORIALĂ „ION CREANGĂ”, BOJDEUCA DIN ŢICĂU Timp de mai bine de un secol, cei care ajung în capitala Moldovei, emoţionaţi de întâlnirea cu trecutul, mai întâi de toate vizitează cu nerăbdare Teiul lui Mihai Eminescu din Copou (căzut nu de mult din pricina bătrâneţii lui), una din mărturiile vremii, când poetul naţional îşi depăna scurta şi dramatica lui existenţă, dar şi Bojdeuca din Ţicău unde a trăit şi locuit cel mai mare povestitor al acestor meleaguri, rămas în conştiinţa generaţiilor de români. Cele două personalităţi literare, intrate în literatura universală, constituie motive de mândrie

naţională precum şi momente de încântare la contactul cu opera lor memorabilă. Am avut marele privilegiu să cunosc îndeaproape doi oameni de seamă din istoria literară românească mai recentă, personalităţi de prestigiu, preocupate de viaţa şi activitatea lui Ion Creangă, din Humuleştii Neamţului: academicianul profesor universitar Constantin Ciopraga, trecut în lumea umbrelor la 2 februarie, 2009, colaborator la lui Jean Boutiere la „Institut d’etudes romaines”, autorul primei

monografii închinate autorului „Amintirilor din copilărie”, „La Vie et l’oeuvre de Ion Creangă”, teza lui de doctorat, prezentată la Paris în anul 1930, şi pe Gheorghe Ungureanu, arhivist de renume, bun cunoscător al documentelor referitoare la viaţa şi opera lui Ion Creangă, păstrate la Arhivele Statului din Iaşi. Din cunoscuta monografie închinată de G. Călinescu, „Viaţa şi opera lui Ion Creangă”, publicată în 1938 şi reeditată în 1964, cei interesaţi de viaţa cunoscutului scriitor află că la 35 de ani, mai marii bisericii de atunci au hotărât scoaterea lui I on Creangă din rândul clericilor, că


fost destituit şi din învăţământ şi că nu mai avea voie nici să locuiască în locuinţa de la Mănăstirea Golia. Astfel a fost somat să plece din cămăruţa de la Şcoala din Sărărie şi aşa a ajuns pe drumuri, împreună cu fiul său Constantin, de doar 12 ani la acea vreme. Ion Creangă s-a aflat atunci în situaţia de a căuta o locuinţă potrivită, departe de lume. În septembrie 1871, a

devenit chiriaş în casa familiei diaconului Vartic. O întreagă odisee se derulează până ajunge proprietarul cunoscutei Bojdeuci din Ţicău. Locul unde se găseşte celebra bojdeucă este descris de către G. Călinescu în monografia amintită mai sus, în felul următor: „Din strada Sărăriei, ruinoasă, colbăită se desface o uliţă de sat, numită Scăricica, iar de aici o alta mai lungă, lunecând la vale, numită Ţicăul de Sus, şi scăpând spre văile pe care le fac dealurile joase, uscate ale Ciricului şi Aroneanului.” G. Călinescu, „Ion Creangă, viaţa şi opera”, Ed. Litera, Buc. , 1998) Locul pe care a fost construită bojdeuca era proprietatea Bisericii „Buna Vestire”, vândut cu „bezmen” înainte de 1840 lui Constantin Vasiliu, cel care construise şi căsuţa. Noul proprietar vinde la rândul lui proprietatea unuia Popovici, iar locatarii devin „bezmenari” ai bisericii. O oarecare Maria Ştefănoiul închiriază la

rândul ei căsuţa familiei Vartic, iar Ion Creangă, fiind prieten cu diaconul Vartic, ruda familiei Vartic din Ţicău, ajunge chiriaş în bojdeucă în anul 1871. O descriere amănunţită a „bojdeucii” o face Ion Creangă într-o scrisoare către Titu Maiorescu în anul 1887: „În bojdeuca unde locuiesc eu, dorm afară pe vremea asta, în 18 spre 19 septembrie. De veţi avea răbdare, că bunătate întotdeauna aţi avut, veţi întreba poate, unde-i bojdeuca mea? Vă voi răspunde respectuos: în mahalaua Ţicău, ce-i mai zic şi Valea Plângerii, strada Ţicăul de Sus, nr. 4 (dacă se mai poate numi stradă sau o hudicioara dosnică, plină de noroiu, pân’ la genunchi, când sunt ploi mari şi îndelungate, zise şi putrede, şi la secetă geme colbul pe dânsa). Iar bojdeuca de căsuţă în care locuiesc eu de vreo 18 ani e de vălătuci şi povârnită spre cădere pe zi ce merge, de n-ar fi răzămată în vreo 24 de furci de stejar şi acelea putrede. Iarna dorm într-o odăiţă toată hrentuită, iar vara dorm într-un cerdăcel din dos, începând de pe la maiu şi sfârşind pe la octombrie, când este vremea bună cum îi acum. Aşa m-am deprins. Răposatul Conta şi Lambrior ştiau căsuţa mea. Pompiliu, d-l Nica şi mai ales bietul Eminescu, de asemenea. În sfârşit, vinerea trecută în 18 spre 19 m-am culcat iarăşi afară după obiceiu şi pe la câte oare voi fi adormit nu ştiu, dar ştiu că am adormit gândindu-mă cu jale mare la societatea „Junimea” şi ce mai este ea acum! La bietul Eminescu şi ce mai este el acum! la Gheorghe Scheleti, Lambrior, Conta şi unde sunt ei acum!...” (Ion Creangă, „Opere”, Ed. Minerva, Buc. 1972. p. 477 – 478) Din documentele vremii publicate de G. D. Kirileanu, Gheorghe Ungureanu, G. Călinescu, Constantin Parascan şi alţii, reiese că Ion Creangă a luat în serviciu pe Ecaterina Vartic, mai tânără cu 15 ani decât povestitorul, un soi de ţiitoare de femeie, care l-a îngrijit toată viaţa, iar după moartea lui a devenit soţia unui oarecare Deliu şi a trăit până în 1912. Tinca Vartic, fata simplă, fără ştiinţă de carte, dar frumuşică şi deşteaptă şi cu haz la vorbă, a fost socotită drept membră a familiei de către prietenii casei cu drept de proprietate asupra căsuţei.


Dorinţa lui Ion Creangă era să aibă bordeiul lui, lipit cu lut pe jos, să poarte un cămeşoi de pânză cu dungi albastre , să doarmă vara în cerdacul din jos, să aibă o turmă de pisici, ca la Humuleşti. Mânca la o măsuţă joasă cu trei picioare , servit de Tinca cu bucate moldoveneşti. Deoarece nu suporta căldura verii, stătea în cerdac într-un butoi cu apă pe un scăunel, iar deasupra punea o scândurică, drept suport, pentru a putea scrie. Aici în bojdeucă Ion Creangă a scris „Abecedarul”, „Metodă nouă de scriere”, aici a corectat „Geografia judeţului Iaşi”, împreună cu Gheorghe Enăchescu (1879) etc.

În luna noiembrie 1874, cărţile didactice, inclusiv cele alcătuite de marele scriitor, au fost supuse unei comisii de examinare, iar raportul întocmit de Mihai Eminescu, numit ulterior în Comisiunea pentru examinarea cărţilor didactice, a fost unul favorabil. Din 1875 se încheagă o exemplară prietenie între cei doi viitori mari scriitori. În bojdeuca din Ţicău ei s-au ospătat cu bucatele făcute de Tinca, acolo au stat la taifas zile şi nopţi, de acolo au plecat împreună la şedinţele „Junimii”, după ce îşi vor fi citit poveştile şi poeziile publicate în

„Convorbiri literare”, începând cu 1 octombrie, 1875, când Eminescu era deja revizor şcolar pe judeţele Iaşi şi Vaslui. În căsuţa mică, dar primitoare, Ion Creangă l-a găzduit pe Mihai Eminescu după ce poetul a fost destituit din postul de revizor şcolar de către noua conducere a Ministerului Instrucţiunii Publice şi Cultelor, în urma căderii guvernului conservator, unde acest ministeriat a fost deţinut de Titu Maiorescu. Poetul va locui şi el în bojdeucă până în vara anului 1877, când, numit director al ziarului conservator „Timpul”, părăseşte definitiv Iaşul şi se mută la Bucureşti. Între cei doi cunoscuţi junimişti vor fi avut loc multe discuţii pe teme literare şi mai ales legate de creaţiile la care lucrau. Două importante scrieri ale celor doi au fost definitivate atunci: „Călin (file din poveste)” de Mihai Eminescu şi „Povestea lui Arap Alb” de Ion Creangă, ambele memorabile. Tot în această perioadă a mai fost scrisă povestirea „Moş Nichifor Coţcariul” şi alte poveşti şi povestiri menite să-l impresioneze pe cel care avea să scrie mai târziu cel mai întins poem de dragoste din literatura universală. Tot la vremea aceea, în viaţa lui Mihai Eminescu se pare că s-a consumat cel mai dramatic moment din dragostea lui pentru Veronica Micle. Dacă Mihai Eminescu şi-a scris întreaga operă în doar 17 ani, din 1866 până în 1883, trebuie menţionat faptul că Ion Creangă a început să scrie la îndemnul viitorului mare poet, acesta intuind încă din vremea când l-a cunoscut la şcoliţa din Păcurari ca institutor, talentul lui incontestabil şi nu s-a înşelat. Sunt creaţii ale lui Creangă scrie sub observaţia poetului, aşa cum este „Povestea lui Arap – Alb”, o adevărată capodopera nu numai în ceea ce priveşte conţinutul, dar şi stilul impecabil. În mare parte, creaţia lui Ion Creangă a fost publicată în „Convorbiri literare”, excepţie face doar partea a IV-a a „Amintirilor din copilărie”, publicată după 1885. În octombrie 1877 Mihai Eminescu pleca la Bucureşti ca director al ziarului „Timpul” iar autorul „Amintirilor din copilărie”, rămas singur şi îndurerat, se îmbolnăveşte cam în acelaşi


timp cu poetul, în 1883. Asemănările uimitoare de destin dintre cei doi mari scriitori ar putea continua până la trecerea lor înainte de vreme în lumea umbrelor. O ultimă întâlnire dintre Ion Creangă şi Mihai Eminescu a avut loc la 4 iunie 1883, când poetul a venit la Iaşi ca să asiste la dezvelirea statuii lui Ştefan cel Mare. Creangă l-a găzduit tot în bojdeucă. Se spune că poetul manifesta deja primele semne ale bolii cumplite şi într-o stare de agitaţie i-a citit povestitorului poezia „Doina” iar prietenul său devotat şi-a dat seama că se apropie o cumplită nenorocire de prietenul cel mai apropiat. Moartea poetul la 15 iunie 1889 l-a zdruncinat sufleteşte cumplit pe Ion Creangă. Se spune, din mărturiile contemporanilor, că povestitorul plângea zile întregi în bojdeuca de care îi lega pe cei doi de atâtea amintiri. În acelaşi timp recita poezii memorabile din creaţia poetului. La mai puţin de două luni de la moartea lui Mihai Eminescu se stingea, la fel de îndurerată, dacă nu cumva îşi pusese capăt zilelor, la Mănăstirea Văratic, din ţinutul Neamţului, Veronica Micle. În ultima zi a anului 1889, Ion Creangă se uneşte prin moarte cu cei doi prieteni dispăruţi cu puţin timp în urmă. Unii spun că a căzut la tutungeria din strada Golia, nr. 51, dar trupul a fost adus la Bojdeuca din Ţicău, de unde a fost luat şi îngropat la Cimitirul „Eternitatea” din Iaşi. În momentul când trebuia să fie scos pe uşă, s-a constatat că sicriul, montat în casă, era mai mare şi cei îndrituiţi cu înmormântarea au fost nevoiţi să-i facă loc prin peretele dintre două ferestre iar faptul a putut fi observat la Bojdeucă mai mulţi ani de la săvârşirea din viaţă a marelui scriitor. Soarta bojdeucii s-a consumat după moartea scriitorului destul de simplu. Ion Creangă cumpărase căsuţa de la proprietari în 1879 pe numele Ecaterinei Vartic. Rămasă stăpână pe acaret, Tinca se căsătoreşte însă cu un oarecare Deliu şi a lăsat casa neîngrijită şi ruinată, aşa cum se putea vedea în 1914. Prin anii aceia, directorul Şcolii Normale „Vasile Lupu” din Iaşi, Ion Mitru, întocmeşte un memoriu către Primăria din Iaşi, formează un comitet pentru restaurarea bojdeucii, având în vedere starea în care se găsea. Comitetul constituit a răscumpărat definitiv, în anul 1917, „bezmatul” de la Biserica „Buna Vestire” şi a trecut bojdeuca în proprietatea Universităţii „Alex. I. Cuza” din Iaşi. În 1918 celebra bojdeucă devenea primul Muzeu Memorial din România. Chiar de la început, Muzeul Memorial „Ion Creangă” a adus în memoria vizitatorilor

imagina strălucitului povestitor. În cele două odăiţe scunde au fost expuse obiecte şi cărţi aparţinând autorului. C. Deliu, soţul Tincăi, dona un scrin, o oglindă, o fotografie a lui Eminescu, o măsuţă şi o oglindă mică, menţionând că majoritatea obiectelor au fost luate de la Tinca de către soţia lui Octav Minar (recte Popovici). Bojdeuca din Ţicău a fost consolidată şi refăcută de mai multe ori, iar în momentul de faţă aparţine Muzeului Literaturii Române din Iaşi. În curtea bojdeucii s-a inaugurat o clădire modernă (arhitect Virgiliu Onofrei) a Centrului Expoziţional de Documentare Ion Creangă,

alături de un amfiteatru în aer liber, iar o plăcuţă de marmură aminteşte oaspeţilor: „În această „bojdeucă de căsuţă”, devenită muzeu memorial la 15 aprilie 1918, Ion Creangă şi-a petrecut ultimele două decenii ale vieţii, scriind, la îndemnul lui Mihai Eminescu, geniala sa operă: „Poveştile” şi „Amintirile din copilărie.” Ultima restaurarea a bojdeucii a avut loc între martie


1984 – iulie, 1985. Întorcându-ne la imaginea peste vreme a marelui scriitor, poate că nu ar trebui să uităm cuvintele memorabile spuse despre el de G. Călinescu, autorul unei documentate monografii; „Creangă este expresia monumentală a naturii umane în ipostaza ei istorică ce se numeşte poporul român, sau, mai simplu, e poporul român însuşi, surprins într-un moment de genială expansiune. Ion Creangă este, de fapt, un anonim.” (G. Călinescu, „Ion Creangă, viaţa şi opera”, Ed. Litera, Buc. , 1998, p. 298) În imagini: Ion Creangă, Bojdeuca din Ţicău, (foto. 1), Ion Creangă (foto 2), Mihai Eminescu (foto 3), Bojdeuca din Ţicău (foto 4), casa părintească din Humuleşti, (foto 5) Bibliografie: G. Călinescu, „Istoria literaturii române de la origini până în prezent”, Ed. Minerva, Bucureşti, 1982, p. 477-488; 443-477; G. Călinescu, „Ion Creangă, viaţa şi opera”, Ed. Litera, Bucureşti, 1998, p. 298, 331, 333; Ion Creangă, „Opere”, Ed. Minerva, Bucureşti, 1972, p. 477-478; Silvia Rotaru, „Junimea şi „Convorbiri literare”, Ed. Media Sind. Vaslui, 2008, p. 52-

Silvia ROTARU

Două hrisoave domneşti privitoare la deschiderea unei spiţerii în târgul Vaslui Informaţiile istorice legate de târgul Vaslui, leagă începuturile farmaciilor (spiţeriilor) de hrisovul domnitorului Mihai Sturza, din 14 decembrie 1840, prin care întăreşte lui Iacov Verujinschi, dreptul deschiderii unei spiţerii. - 1840 decembrie 14. - Hrisov prin care Mihai Sturza vv. Moldovei, în urma anaforalei Comitetului Sănătăţii întăreşte lui Iacov Verujinschi dreptul de a deschide o spiţerie în târgul Vaslui.

Cu mila lui Dumnezeu Noi

Mihail Grigoriu Sturza V(oie)v(od) Domn Ţării Moldovii

Comitetul sănătăţii, cu anaforaoa supt Nº 770, aducându-ne la cunoştinţă că târgul Vasluiului, unde este însămnată şidere(a) doctorului departamentului al 2 le, fiind îndestul de înpopulat, precum şi însuş(i) ţânutul este lipsit de spiţărie, din care pricină nu s-ar pute(a) în întâmplări folosî nici de agiutoriul doctorului în lipsa medicamenturilor şi pentru că spiţăriul din acest oraş Iacov Verujinschi au cerut cu jalobă ca să i să dei dreptate a deschide şi a ţine o spiţărie regulată, propozarisăşti a i să legiui prin(tr-un) hrisov. Drept aceia în privire(a) trebuinţii cerşute, noi cu părintiască îngrijăre ce avem pentru sporire(a) a tot feliul de endustrie folosătoare ţării, prin acest al nostru domnescu hrisov, dăm dumisali Iacov Verujinschi dreptatea a deschide şi a ţine spiţărie în târgul Vasluiului potrivit rostirii 1. Mihai Ciobanu, Alexandru Andronic, Petru Necula, Cronica Vasluiului – documente, locuri, oameni, fapte- , Publirom, 1999, p. 295


§ XCVI din organicescul reglement, di a fi adică scutită de ori ce dare înpreună cu toţi lucrătorii de doctorii dintrânsa, datoare fiind şi spiţărie a da doctorii fără plată la oamenii săraci, potrivit aceluiaş(i) artic(ol). Spre care sfârşit s-au întărit cu a noastră iscălitură şi pecete. Scrisus-am hrisovul acesta la scaunul domniei noatre, în oraşul Eşii în al şasăli an.

Mihai Sturza V(oie)v(od)

No 796

Nº 1097 A registrului Comitetului Sănătăţii 1840 Decemb(rie) 14 Direcţia Judeţeană a Arhivelor Naţionale Vaslui, Colecţia de documente „Foi volante”, 641, Original, pergament, hrisov, ornamente marginale, sigiliu imprimat în chinovar; Menţiune la Grigore Găneţ, Costică – Ioan Gârneaţă, Din tezaurul arhivistic vasluian Catalog de documente 1399 – 1877, Bucureşti, 1986, p.215, nr. 885 - 1844 septembrie 21. – Hrisov prin care Mihai Sturza vv. Moldovei transferă dreptul lui Iacov Verujinschi de a ţine spiţerie în târgul Vaslui cumnatului său Ioan Baiarde spiţer.

Cu mila lui Dumnezeu

Noi Mihail Grigoriu Sturza V(oie)v(od)

Domn Ţării Moldovii Comitetul Sănătăţii cu anaforaoa din 9 a trecutei luni maiu supt N. 387, aducându-ne la cunoştinţă că dritul ţinerii spiţeriei din târgul Vasluiului ce l-am fost hărăzit prin hrisovul nostru din trecutul an 1840, cu N. 1097, spiţărului Iacov Verujinschi, acum Verujinschi prin înscrisul său din 30, a trecutei luni april(ie) întărit cu N. 388, l-au trecut cătră cumnatul său spiţărul Ioan Baiarde, carele prin jalobă s-au rugat de a i să întări iarăş(i) prin hrisovu pe numele său; Deci luând în băgare de samă mijlocirea aceasta a Comitetului întemeietă pe pomenitul înscris a lui Verujinschi şi a cerirei ce au făcut Baiarde, ne-am milostivit a întări trecere acestui drit către spiţărul Ioan Baiarde, prin acest al nostru domnescu hrisovu, cu a lui îndatorire de a urma întocmai celor cuprinse în pomenitul nostru hrisov cu N. 1097, cu care hărăzisăm dritul ţinerii acestei spiţării lui Verujinschi potrivit § XCVI a reglementului secţia II a organizaţiei părţii medicale. Scrisu-sau hrisovul acesta la scaunul domniei noastre în or(a)şul Eşii în al unsprezecele(a) an a Domniei noastre în Moldova.

Anul 1844 luna Septemv(rie) 21 zile

Mihai Sturza V(oie)v(od) N. 490

N. 897 Comiteul Sănătăţii Direcţia Judeţeană a Arhivelor Naţionale Vaslui, Colecţia de documente „Foi volante”, 651, Original pergament, ornament, sigiliu în chinovar; Menţiune la Grigore Găneţ, Costică – Ioan Gârneaţă, op. cit., p. 226, nr. 937

Costin CLIT


Mari dregători din Ţara Românească şi Moldova în „istoria ieroglifică” a lui Dimitrie Cantemir (1688-1705)

Profesor Gheorghe Clapa

Dimitrie Cantemir nutrea gândul să elibereze Moldova de sub stăpânirea turcească şi să-şi instaleze familia sa cu drept de ereditate, construindu-şi o genealogie care ajungea până la Timur Lenk, cuceritorul Asiei. Realitatea ne confirmă faptul că el făcea parte dintr-o famile modestă. Numele Cantemir nu era nume de familie, deoarece tatăl lui, Constantin Cantemir, i-a dat fiului său numele de Cantemir, celebru oştean tătar, de la începutul veacului al XVII-lea, împotriva căruia luptaseră codrenii din Fălciu. Atunci, când a ajuns domnitor şi-a luat nume nou, Constantin, socotindu-l mai potrivit pentru un domn moldovean, decât Cantemir. Conform actelor, familia sa este din satul Silişteni, de pe malul Elanului, în ţinutul Fălciu, sat astăzi dispărut. Neştiinţa de carte a lui Constantin Cantemir ne arată că nu erau prea înstăriţi. Datorită acestei stări a plecat de tânăr şi s-a tocmit mercenar în armata polonă. Ei nu aveau pământ personal, deoarece oamenii din Silişteni stăpâneau pământul în devălmăşie. La 15 ani, noiembrie 1688, este trimis de tatăl său la Constantinopole, drept garanţie că nu va trăda interesele turcilor în Moldova, cât timp va fi domnitor. A stat până prin noiembrie 1691, desăvârşindu-şi studiile începute în ţară cu Ieremia Cacavelas, preot grec originar din Creta, cunoscător la elinei, latinei şi italienei. Între 1691-1693, până la moartea tatălui său, asistă la certurile continui dintre marile familii boiereşti ale căror intrigi îl vor determina pe Constantin Cantemir să săvârşească marea greşeală de a omorî pe fraţii Costin (decembrie 1691). La moartea tatălui, 1693, este ridicat în scaunul domnesc, dar intrigile lui Brâncoveanu la Poartă îl scot din domnie, după trei luni de la înscăunare. Revenind la Constantinopole, se aruncă şi el în vâltoarea patimilor politice, intrigând împotriva lui Brâncoveanu şi urmărind îndepărtarea acestuia din scaunul domnesc. Astfel, el reuşeşte să-l scoată din domnie pe Constantin Duca, ginerele lui Brâncoveanu, la 8 decembrie 1695 şi să-l numească domnitor pe Antioh Cantemir (ianuarie 1696 – 14 septembrie 1700). La Constantinopole, el rămâne capuchihaia fratelui său. În urma intrigilor lui Brâncoveanu la Poartă, Antioh este înlocuit cu acelaşi Constantin Duca, în 1700. Din acest moment, fraţii Cantemir intră în luptă, făcând front comun împotriva aceluiaşi duşman: Brâncoveanu. Antioh, dându-şi seama că Brâncoveanu e puternic, trece de partea acestuia cu gândul să fie sprijinit la domnie, fiindcă Constantin Duca, căzuse în dizgraţia lui Brâncoveanu. Pe când stătea la Constantinopole, scos din domnia Moldovei, Constantin Duca şi-a pierdut soţia, fiica lui Brâncoveanu, rămânându-i dator acestuia cu sume mari de bani. În cele din urmă, Brâncoveanu nu-l sprijină pe Antioh Cantemir pentru ocuparea tronului, ci pe Mihai Racoviţă, cumnatul fraţilor Cantemir, în anul 1702. Racoviţă, cât timp avusese ca soţie pe sora fraţilor Cantemir, fusese prieten cu ei, dar când i-a murit soţia el s-a înţeles cu Brâncoveanu şi a trecut de partea acestuia, luptând şi el împotriva fraţilor Cantemir. Intrigile la Poartă ale celor doi domnitori pun de mai multe ori în pericol viaţa lui Dimitrie Cantemir. Se încheie o convenţie între ei ca să nu se mai pârască la Poartă şi Antioh Cantemir ocupă din nou tronul Moldovei la 21 mai 1705. În urma acestei înţelegeri, Dimitrie Cantemir începe să-şi scrie cartea în care va povesti frământările acestor ani. În loc să le prezinte sub formă de memorii, el le dă o formă literară prezentându-ne un roman alegoric după unii iar după alţii, când un pamflet politic, când un roman-pamflet. Dimitrie Cantemir a adoptat forma aceasta, spre a-şi acoperi ura împotriva


anumitor personaje istorice ale vremii, nevrând să-şi dea pe faţă sentimentele de ură pe care le nutrea împotriva unor duşmani personali. „Prin vremea a 1700 de ani” în limbaj „ieroglific” înţelegem 17 ani, adică timpul dintre 1688-1705. În „Istoria ieroglifică”, D. Cantemir descrie frământările din Moldova pricinuite de C. Brâncoveanu pentru a avea la dispoziţie tronul Moldovei, începând din vremea lui Constantin Cantemir până la suirea pe tron a lui Antioh Cantemir în a doua domnie – 12 februarie 1705. „Istoria ieroglifică” a fost scrisă pe când D. Cantemir avea 31 de ani, născut la 26 octombrie 1673, el împlinise 31 de ani la 26 octombrie 1704. Evenimentul istoric final din carte, îl constituie împăcarea dintre Dimitrie Cantemir şi Constantin Brâncoveanu. În urma acestei împăcări, Antioh Cantemir obţine din nou tronul Moldovei pe care îl ocupă la 21 mai 1705, menţinându-se până la 20 iulie 1707, când este înlocuit cu Mihai Racoviţă a doua oară -13 noiembrie 1707 – 14 octombrie 1709. Mulţumit că a înfrânt trufia lui Brâncoveanu, D. Cantemir îşi propune să povestească această luptă dintre familiile domnitoare din cele două ţări româneşti, luptă la care iau parte şi unii dintre marii boieri din cele două ţări. Aceste lupte sunt înfăţişate sub forma alegoriei. Moldova, personificată prin leu, reprezintă împărăţia patrupedelor, este în ceartă cu Ţara Românească, personificată prin vultur, reprezentând împărăţia păsărilor. Aceasta o înţelegem prin „Scara” pe care autorul o adaogă la sfârşitul cărţii în care dezleagă „semnele ieroglificeşti”. Pardosul (leopardul) este Iordaki vornicul {n.n. Ruset Iordache (Gheorghe)}, închis de Constantin Cantemir, s-a împăcat cu acesta şi a fost numit mare vistier, 1685 august 25 – 1693 aprilie, domnul dându-i „Cheia ţării în mână”. Împreună cu Lupu Bogdan, „chivernisea şi mânca ţara după cum le era voia”. Ca mare vistier, a dat 15 000 de taleri lui Constantin Cantemir pentru treburile ţării, a scris numeroase scrisori unor personalităţi din Transilvania şi a comis numeroase abuzuri, îndemnând pe Constantin Cantemir să ucidă pe fraţii Miron şi Velicico Costin şi cumpărând „fără preţ” averile celor pe care „îi tot îngreuia cu dăjdiile”. La moartea lui Constantin Cantemir, a avut un rol de seamă în alegerea lui Dimitrie Cantemir. După numirea lui Constantin Duca de către turci, a fugit în Cetatea Neamţului, ocupată de poloni şi apoi în Polonia, aprilie 1693, revenind în ţară după numirea lui Antioh Cantemir, mare vistier 1695 decembrie 8 – 1700 septembrie 14. După mazilirea domnului, ajutat de Ilie Cantacuzino, fuge din nou pe la Hangu în Polonia, de unde revine, chemat de Constantin Duca, fost vistier 1701 ianuarie 13 – 1702 iulie 15, mare vornic al ţării de jos 1703 mai – 1705 februarie. Unelteşte împotriva lui Constantin Duca şi se împacă cu Constantin Brâncoveanu – cu care se şi înrudeşte – prin intermediul patriarhului Hrisant Nottara. A avut un rol de seamă în numirea ca domn a lui Mihai Racoviţă – cu care era rudă – în domnia căruia îşi recapătă puterea. „Ce vrea el, ce poruncea el, acea făcea şi Mihai vodă. La numirea lui Antioh Cantemir ca domn, în februarie 1705, fuge în Ţara Românească, de unde se întoarce, continuând intrigile împotriva domnului, care-l închide şi-i ia 10 pungi de bani. Ursul = Vasile vornicul (n.n. Costachi Vasile). Mare vornic al ţării de jos, după moartea tatălui său, 1688 februarie 4 – 1691 martie 6. Închis de Constantin Cantemir, 1691, sub acuzaţia de participare la complotul organizat de fraţii Costin. Caimacam după moartea lui Constantin Cantemir, 1693. Mare vornic al ţării de jos1693 aprilie – 1700 septembrie 14. (Va urma)



PRINCIPIUL SELECŢIEI NATURALE A VALORILOR

Acest principiu se realizează în forma estetică a percepţiei noastre despre lume şi obiectele care o constituie. Are la bază voinţa întemeiată pe surprinderea corectă a trăsăturilor esenţiale universale. Frumosul este cea mai importantă trăsătură universală pentru că deţine în mod absolut perfecţiunea. Atunci când vedem frumosul vedem dreapta măsură. Nimic din ceea ce compune frumosul nu este nedreptăţit, ceea ce-1 face să fie ca atare este tocmai dreapta aşezare a fiecărui element component. Trebuie oare să ne întrebăm de unde ne vine facultatea de a distinge frumosul ? desigur, căci numai aşa putem afla rostul frumosului în lume. Cu simţul frumosului ne naştem. Cu acest simţ al frumosului ne orientăm în lumea care ne înconjoară, împreună cu frumosul trăim. Nevoia de frumos ne îndeamnă la căutarea şi aflarea echilibrului, a cumpănirii drepte a lucrurilor. Frumosul este valoarea cu cea mai mare rezonanţă în simţuri şi gândire. Acolo unde este frumos, acolo şi numai acolo vedem lumea şi ne vedem pe noi în lume. Intervenţia noastră în lume se bazează în oricare împrejurare pe a vedea şi înţelege frumosul. La limită, frumosul este ceea ce dorim în cel mai înalt grad. A considera că frumosul este o simplă categorie a intelectului este o eroare pentru că, în lume totul se bazează pe echilibru, pe aranjamentul lucrurilor în mod raţional, judicios şi organic. Atunci când nu dăm de frumos, dăm de o lipsă, de o risipire nejustificată a forţelor care coagulează lumea. Demiurgul nu a lăsat degeaba frumosul în lume. Prin frumos recunoaştem ceea ce vrem să fim, ceea ce vrem să avem şi ceea ce dorim. S-ar putea crede că frumosul nu este altceva decât o simplă categorie a dorinţei, un obiect special al voinţei. Este adevărat că fără voinţă nu putem căută frumosul dar tot atât de adevărat este că de cele mai multe ori, frumosul din lume vine pe neaşteptate. Nu trebuie să-1 căutăm, el vine singur la întâlnirea cu noi, discret şi sfios. Avem nevoie de frumos, este tot ceea ce putem dori. Şi totuşi ce caută urâtul în lume? de unde vine? cum îl putem recunoaşte? Urâtul este o lipsă la apelul perfecţiunii. Urâtul este lipsa totului armonios. Există în noi un instinct sănătos cu ajutorul căruia putem recunoaşte frumosul. Există în noi acest mesaj din momentul facerii lumii. Atunci, cum se ipostaziază lipsa acestui instinct? prin urât. S-ar putea formula ideea că în fond totul este o chestiune de gust. Dar gustul diferă în funcţie de subiectul cunoscător. Nu prin gust ajungem la frumos. Este ca şi cum ai căută cu scara cel mai înalt munte . Atunci când întâlneşti frumosul te afli în esenţă. Nu ceea ce crezi tu despre frumos este Frumosul. Nu ce-ţi place este frumos. Este frumos ceea ce corespunde unei străluciri interioare evidente Dar în acest caz ce putem spune despre frumuseţea fizică a indivizilor? Coincide cu frumuseţea sufletului? Dar urâţenia fizică ne avertizează despre un caracter abject? În lume au fost destule cazuri în care oameni cu o constituţie fizică respingătoare au dat dovadă de o frumuseţe interioară de invidiat. Şi totuşi gândurile urâte lasă semne aidoma pe chip. Este evident că manifestăm o reacţie de respingere faţă de tot ce este urât. Şi totuşi există oameni care simpatizează cu urâtul.

Relu BUDACEA


Grafica Paul OLaru

Cosmin PREDA ALVARO ŞI MAREA (continuare din nr. 4)

Omul s-a trezit, s-a ridicat şi, parcă adresându-se mării şi vântului, a spus: - Taci! Fară gură! Vântul s-a oprit şi o mare linişte s-a aşternut peste ape. Apoi Omul s-a adresat celor din corabie: - Pentru ce sunteţi aşa de fricoşi? Tot n-aveţi credinţă? Pe feţele lor se putea citi uimirea amestecată cu o frică mare. Apoi imaginile dispărură şi dispăru şi globul de lumină. Alvaro era încântat din pricină că vântul şi marea au putut fi supuse de Omul din corabie. Îşi luă zborul şi plană pe deasupra apei care începu să se agite odată cu apusul soarelui. Se pornise şi un vânt răcoros, iar valurile păreau a creşte din ce în ce mai mult. -Taci! Fără gură! - strigă Alvaro vântului şi mării. Dar o pală de vânt îl înălţă deodată, iar din adâncul apelor veni un hohot puternic de râs, care îl înveseli pe pescăruş… * Pe aceeaşi stâncă înaltă a promontoriului, venea deseori, către seară, Hannah. Melancolia ei se potrivea de minune cu apusul, când cerul sângeriu ardea potolit deasupra orizontului, într-un grandios şi liniştit spectacol cosmic. Liniştea apusului revărsa misterul ei pe pământ, doar marea fremăta nepăsătoare, aştep-tând orgolioasă răsăritul, când soarele părea a ieşi din ape.

Frumuseţea peisajului, dar şi o aşteptare nelămurită o aduceau pe Hannah pe promontoriu. Era o femeie înaltă, cu forme frumoase îmbinându-se armonios, cu părul lung şi negru, cu tenul foarte alb, cu ochii mari şi verzi. O lumină ce parea a veni din interior, îi poleia ochii si radia. Umbla îmbrăcată într-o ţi-nută albă, de sport. Prima oară când l-a văzut pe Alvaro, a întins cu blândeţe mâinile spre el. Pescaruşul a zburat şi s-a aşezat lin în palmele ei, mişcându-şi aripile şi capul într-un fel de alint. Ea l-a botezat Alvaro şi i-a spus: - Ai un mare avantaj faţă de mine: poţi să zbori! Pescăruşul a zburat şi s-a rotit jucăuş deasupra ei de câteva ori, apoi a plecat deasupra mării. * Marea nu i-a mai vorbit lui Alvaro după seara în care diamantul i-a arătat întâmplarea minunată cu potolirea apei şi a vântului. Şi nici diamantul nu i-a mai arătat o altă întâmplare până a doua zi, către seară. Alvaro îi zise: - Luceşti aşa de frumos, și nu ştii decât o poveste? Către seară, veni Hannah şi văzu cum pescăruşul se neliniştea lângă obiectul lucitor. - Parcă eşti trist... - îi zise ea şi-l puse pe umărul .

ei mângâindu-l


Dar pescăruşul nu apucă să-i răspundă, căci o rază a asfinţitului atinse diamantul şi, în ju-rul lui, apăru magicul glob de lumină. În interior, marea, tot agitată, legăna o corabie în care vâsleau aceeaşi oameni. Dar lipsea Omul care dormea la cârmă. Oamenii cu barbă vâsleau din greu împotriva vântului. Mijeau zorii şi îşi făcu apariţia Omul. Mergea pe ape! Oamenii din corabie s-au speriat tare, crezând că-i o nălucă. - Este El, Stăpânul Mării şi al vântului, nu vă speriaţi! - strigă Alvaro - Îndrăzniţi, Eu sunt; nu vă temeţi! - strigă la ei Omul. Unul din corăbieri, mai voinic decât ceilalţi, strigă: - Doamne, dacă eşti Tu, porunceşte-mi să vin la Tine pe ape! - Vino! - i-a raspuns Omul. Şi corăbierul mergea pe ape. Dar vântul s-a înteţit supărat parcă pe îndrăzneala corăbierului. Acesta s-a temut şi a început să se scufunde în apele înfuriate. - Doamne, scapă-mă! - a strigat el. Omul l-a prins de mâna zicându-i: - Puţin credinciosule, pentru ce te-ai îndoit? Dupa ce au urcat în corabie, vântul, parcă intimidat, s-a oprit, iar apele s-au liniştit. Corăbierii s-au închinat Omului şi I-au zis: - Cu adevărat, Tu eşti Fiul lui Dumnezeu! Aici imaginile dispărură odată cu globul de lumină. Hannah era foarte impresionată şi murmura: - Fiul lui Dumnezeu ... Fiul lui Dumnezeu ... * În ziua următoare, către seară, Hannah simţi aceeaşi chemare ciudată, greu de învins, de a merge la malul mării. Aşteptarea nelămurită de pâna acum începea să capete un sens, deşi încă vag conturat şi greu de precizat. Prietenia cu pescăruşul îi crea senzaţia contopirii cu natura, şi sentimentul acut al provenienţei comune. Intuia că există un prag al aparenţelor, dincolo de care elementele naturii sunt în strânsă comunicare unul cu celălalt, şi că, în această zonă, ele se su-pun dor in ţe lor omeneş t i când aces tea a t ing pur i t a tea s f in ţen ie i . Întâmplarea din seara precedentă îşi lăsase amprenta şi asupra chipului ei, mai meditativ acum, fapt care îi sporea frumuseţea sclipitoare şi remarcabilă. Pe promontoriu, Alvaro se învârtea neliniştit în jurul diamantului. Când Hannah sosi langă el, soarele, care se apropia de asfinţit, trimise o rază ce lumină intens diamantul. Acesta începu să le spună o nouă poveste... În globul de lumină, o mare liniștită odihnea la ţărm două corăbii. Într-una din ele se afla Stăpânul Mării şi al vântului, împreună cu câţiva din oamenii pe care Alvaro şi Hannah îi cunoşteau deja. Unul din ei era cel care a vrut să meargă pe ape aşa cum mergea Omul. El, Stăpânul, se adresă lui: - Departează corabia la adânc şi aruncaţi-vă mrejile pentru pescuire. - Îvăţătorule, toată noaptea ne-am trudit, şi n-am prins nimic. Dar, la cuvântul Tău, voi arunca mrejile. - a răspuns acesta. Şi mrejile s-au umplut cu o mulţime aşa de mare de peşti, că începuseră să se rupă. Au cerut ajutor pescarilor din cealaltă corabie, care rămăsese la ţărm. Pescarul voinic s-a aşezat în genun-chi în faţa Omului şi i-a zis: - Doamne, pleacă de la mine, căci sunt un om păcătos! Tovarăşii lui erau la fel de uimiţi și înfricoşaţi. Au umplut cu peşte amândouă corăbiile încât acestea s-au afundat mult în apă. Aici, globul de lumină dispăru, lăsându-i uimiţi pe Hannah şi pe Alvaro. - Face tot ce vrea El! - a observat pescăruşul. (va urma)


DUPĂ RACI Alteori, privirea alunecându-i de la păduricea de stuf clătinat de frecventa adiere de vânt, spre întinsurile apei galbene-verzi, în sufletul de copil suna un clopoţel fermecat, producându-se cutremure de fiori, prevestitoare a minunilor care nu vor întârzia să apară. Se declanşau strigătele sugrumate de emoţie: - Va, ba-cu, ba-cu, ba-cu! Fetele, uitându-se una la cealaltă îşi comunicau în tăcere: - Asta-i, de-acuma! N-avem ci faci! Tot o zâs Mamaia c-ari poftî di ceva, poati avem noroc şi sî găsâm şî sî nu ni batî! Doriţa, mai bărbătoasă, rămasă numai în cămaşa lungă de finet, intra, cutremurându-se, în apă şi aducea la mal ciobacul, o ambarcaţiune şubredă, din lemn, pentru două persoane, cu o formă antihidrodinamică, cu două lopeţi rudimentare şi putrede pe post de vâsle, şi după ce Va era aşezat într-un loc de maximă securitate iar Didiţa lega, nu se ştie de ce dar aşa erau regulile impuse de Mamaia, belciugul ambarcaţiunii cu o sfoară groasă al cărui capăt liber îl lega la un pripon de pe mal, Doriţa, uzând de tot curajul unui căpitan foarte fricos, se urca în ciobac şi folosindu-se de lopăţele cu o mare neîndemănare, punea ambarcaţiunea în mişcare pe o direcţie total întâmplătoare, având în permanentţă ochii aţintiţi asupra copilului. Acesta, la fiacre val, striga:

-Au!, Au! tremurând la orice „tangaj” mai mare sau mai mic şi la fiecare strop care-l săruta pe faţă sau picioare, în timp ce broaştele verzi, cu ochii bulbucaţi, dădeau din mâini şi din picioare, prăpădindu-se de râs printre stufuri, privindu-l şi scoţând hohote, cu gura lor deschisă până la urechi, aidoma spectatorilor unei bune comedii, sub forma celor mai comice oac-oac-uri, adresate în cele mai diverse game acustice. Concertul broaştelor, mişcarea lor prin apă sau pe uscat, declanşa în sufletul de copil, fiori nemaiîntâlniţi în alte ocazii, o îmbinare ciudată între spaimă şi atracţie inexplicabilă. În acele momente, Va şi-ar fi dorit să nu coboare niciodată din ciobac. Tot privindu-şi nepotul, Doriţa lovea aiurea apa cu cele două lopăţele, neştiind în ce direcţie se îndreaptă şi cu toate acestea, ajungea, deseori, prin nu se ştie ce miracol, la „groapă”, iar atunci când miracolul nu se producea şi Soarele cobora la nivelul rogozului verde, intervenea Didiţa de pe mal, trăgând de funie şi după multe smuncituri ale

ciobacului, speriind copilul, aducea ambarcaţiunea la „groapă”. De aici începea minunea: Doriţa, uzând de toate modurile de comunicare, de la rugăminte la ameninţare, cobora anevoios şi cu sfială în apa tulbure şi murdară, timp în care barba îi tremura şi dinţii îi clănţăneau din cel puţin trei motive:

-Vai, sî nu chice copchilul, cî mă omoarî Mamaia! -Dacî vr-o scârboasî di lichitoari sî licheşti di mini, eu mor şî gata! -Au, ci răci-i apa iasta, dacî mă înbolnăgesc, Mamaia îni puni chelea pi băţ! Şi cu toate

acestea, Doriţa, cu o mână ţinându-se de nasul gros şi plin de coşuri, îşi cufunda capul în apă, iar cu cealaltă mână, căuta prin locuri tainice, numai de ea şi de Mamaia ştiute , ’aci şi scotea, cuprinsă de o continuuă frică, unul după altul, raci dolofani şi fioroşi, aruncându-i în ciobac, cât mai departe de Va, spunându-i acestuia:

Grafica Paul Olaru


-Sî-i leşi în paci, copchil, cî ti papî, ai auzât! Dar, cine a mai văzut babă frumoasă şi copii cuminţi!

-Vai, Vai, câti ‘aci! Mu’ti ‘aci! striga bucuros copilul, încălzindu-i Doriţei sufletul, mândră ca un pescuitor de perle şi cuprinsă de o frică iepurească. Cu ochii săi mari deschişi în totalitate, Va , urmărea atent, mersul de-a-ndărătelea, cu coada plată înainte, cu cleştii ca două foarfeci zimţate, ameninţători, cu mai multe picioare decât porcul Ghiţă, şi cu nişte ochi ca două mărgeluţe tainice care nu-l scăpau din ochi pe copil. Când se întâmpla ca unul din raci, mai curios sau mai curajos, să se apropie de Va, acesta, striga înfricoşat:

-Au, au, ‘acu pap` băietu’! Era un fel de „Văleu!” pe care îl scotea Doriţa când copilul ar fi fost gata-gata să cadă din ciobac şi ori de câte ori era ameninţat de felurite primejdii, reale sau închipuite. Cu toate măsurile ce se luau de către cei doi, trei combatanţi de a nu se apropia unii de alţii, ca un făcut, inevitabilul se producea iar finalul era mereu acelaşi. Copilul şi racii se apropiau, puţin-câte-puţin, cu teamă, respect, curiozitate mărită şi interes nedefinit, până când Va atingea cu un deget sau două coada racului, ferindu-se de cleştele ameninţător care venea, leneş, spre degeţel apoi, prindea racul de coadă şi rotindu-l deasupra capului scotea chiote de bucurie adresate zeului războiului. În culmea fericirii, repeta figura până când un alt rac se apropia întâmplător sau nu de cealaltă mânuţă dolofană şi cum-necum, condus de mirosul de cărniţă vie, confunda degetul cu o rămă bine-crescută şi îl prindea, strângându-l din ce în ce mai tare. Atunci, copilul scotea un ţipăt disperat, plângând şi înspăimântându-se, gradual, pe măsură ce apărea puţin sânge şi disperat se apleca ameninţător peste marginea ciobacului, strigând-o pe mătuşă-sa care adesea era cu capul în apă, căutând raci. În asemenea situaţii, alertată de urletul copilului, cuprinsă de durere şi spaimă, intervenea Didiţa cu strigăte guturale şi puternice către pescuitoarea din adâncuri şi realizând că nu este auzită, inventivă, utiliza singurul mijloc de semnalizare, smuncind puternic de frânghiuţa ciobacului. Acesta începea a se legăna ameninţător şi mai devreme sau mai târziu, sesizând că un monstru înspăimântător îi dădea târcoale, Doriţa ieşea din apă cu părul ud, cu faţa congestionată şi cu ochii umflaţi, o adevărată furie a apelor speriată de monstru şi, mai ales, de eventualitatea „sî nu hi păţât copchilu’ ceva!”.

Val ANDREESCU (din vol. „Milenii, anotimpuri şi iubiri”)

Grafica Paul Olaru


Mâncare la cantină Mergând cu noi la masă, câteodată, Pe vremea când era şi el holtei, Unui coleg de-al nostru, Timotei, Nu i-a plăcut mâncarea niciodată. Şi-n cursul săptămânii, de-obicei, Spunând că n-are gust, ori că-i stricată, Tot ronţăia, cu inima-mpăcată, Doar biscuiţi crocanţi şi covrigei. Cu timpul, se rezolvă, însă, toate, Căci vă prezint acum o noutate: Flirtând, de-un an de zile, c-o blondină, Cu care, de curând, s-a şi luat, Îl văd pe Timotei cel însurat, Mâncând, cu mare poftă ... la cantină! Ioan TODERAŞCU

Rememorare Am trăit o sărbătoare scumpă sufletului meu când, privind din depărtare spre bojdeuca din Ţicău, Am visat că scriitorul ce-a trăit pe-acest meleag mai străbate cu gândirea plaiul nostru cel mai drag… Noi suntem cu el alături mai visăm printr-o poveste, mai călătorim spre dânsul când, de unde e, dă veste C-o să vină-n amintire cu un stol de bucurii să colinde la ferestre pentru noi… pentru copii…

Silvia ROTARU

Stejărel IONESCU

Prima naştere plânsul de copil a rupt scutecele mamei lăsând viaţa să se reverse în afară, scâncet de şoapte trecut prin pântecele timpului – dezrobeşti pleoapa unei lumi neîncepute.

Daţ’mi pace daţ’mi pace şi nu-mi mai apostrofaţi iubirea, daţ’mi pace şi nu-mi mai scoateţi ediţia bilingvă a naşterii mele, daţ’mi odată pace înţelegeţi şi recunoaşteţi, măcar atât, recunoaşteţi că vă urăşte nemurirea.

Căutare te simt, şi iarăşi te simt, te-am întors cu cheia odată, de două ori, broasca de la uşă nu a mai făcut OAC ah, ce viitor mizerabil.

Melancolie te plâng şi mă plângi, te râd şi mă râzi, te îngrop şi mă dezgropi, când gloata asta mizeră cânta iar la vioară „Anonimpurile” lui Vivaldi. (din volumul “Daţ’mi pace” editura Casa Corpului Didactic, Deva)


Paul OLARU Născut la 1 ianuarie 1947 în satul Rediu Galian, Codăieşti, judeţul Vaslui. Este absololvent al Şcolii de Artă Vaslui, promoţia 1980. Activează în cadrul Cenaclului "Arta" al U.A.P. Participă la numeroase expoziţii judeţene, interjudeţene, naţionale şi internaţionale. Membru fondator al Asociaţiei Caricaturiştilor Profesionişti din România, membru activ al Fundaţiei culturale neomodemiste "Sf. Ev. Luca", membru fondator al grupării artistice, "mold ART" '98, membru Asociatiei culturale “Poesis Moldaviae” , membru fondator al mai multor publicaţii vasluiene: „Gazeta de Est”, „Podgoreanul” şi reviste de cultură, cum ar fi: „Apollo” (împreună cu poetul Ion Enache), „Clepsidra”, „Revista EST”, etc. Colaborează la diverse publicaţii vasluiene:

„Adevărul”, „Obiectiv”, „Monitorul”, „Meridianul”, “Ecouri Literare”, etc.

Expoziţii personale: Galeriile de Artă Vaslui, 1983 şi 1985; Nisporeni, Republica Moldova, 1995; Muzeul Judeţean "Ştefan cel Mare" Vaslui, 1996; Palatul Culturii laşi, 1996; Muzeul de Artă Zalău, 1996; Galeriile de Artă Bistriţa-Năsăud, 1997; Galeriile de Arta "N. Tonitza" Bârlad, 1998; Prima expoziţie a grupării "mold ART", în martie 1998 la Muzeul Judeţean "Ştefan cel Mare" Vaslui; Expoziţia grupării "mold ART" la Biblioteca "Gh. Asachi", de la Palatul Culturii din laşi, 1998.

Premii: Premiul I - Ex aequo - Târgovişte - 1982; Premii

naţionale în anii: 1981, 1983, 1985, 1987; Premiul

pentru grafică „VORONEŢIANA", Suceava, 1985 Premiul pentru grafică Botoşani, 1989; Premiul pentru cel mai bun peisaj, Botoşani 1987; Premiul II la Salonul interjudeţean de pictură "VIRTUŢI PLASTICE ALE PEISAJULUI ROMÂNESC" - Constanţa 1987; Premiul II pentru compoziţie "ARTUR VERONA", Dorohoi, 1988; Premiul "ARTUR VERONA" la ediţia a VIII, Dorohoi, 1989; Premiul II la Salonul naţional de la Alba Iulia, 1991; Premiul III la Salonul internaţional de grafică satirică "C. Tănase" Vaslui, 1996; Premiul III la salonul internaţional de grafică satirică de la Macea - Arad, 1997.

Participări la saloane de umor din ţară şi străinătate:

Salonul internaţional de grafică satirică de la Casino - Beringen, 1992, 1993, 1994, 1996;

Salonul "BAHIC" de grafic satirică, Huşi, 1992; Salonul de grafică satirică "C. Tănase". Vaslui, 1992, 1994; Salonul internaţional de grafică satirică "C. Tănase" Vaslui, 1996, 2000, 2002, 2004, 2006, 2008. Salonul internaţional de grafică satirică "BUCHMAN", 1995; Salonul internaţional de grafică satirică de la Londerzeel, Belgia, 1996; Salonul internaţional de grafică satirică de la Knokke - Heist - Belgia 1996; Salonul internaţional "EURO CARTONALE" din Belgia. 1994, 1995; Salonul internaţional de grafică satirică de la Razgrad, Bulgaria 1996; "Mult diferit este Paul Qlaru, cu realismul său de factură modernă, deloc refractar la libertăţile introduse de curentele artistice ale veacului nostru în structurarea formei şi manipularea culorii... Paul Olaru decupează în aşa fel fragmentele de realitate ce urmează să fie transpuse pe pânză încât să obţină compoziţii echilibrate, cu uşoare asimetrii şi decentrări care dinamizează imaginea; amestecate pe paletă şi uneori îndelung elaborate, culorile catifelează formele şi le conferă o anumită vibraţie, nu tonitziană sau dimitresciană, cum ne-am aşteptat, ci mai degrabă una amintind de Şirato în anii săi de maturitate".

- conf. univ. dr. D.N. Zaharia -


EGO ESCU

Mă duc să scriu o carte domnilor. Mă duc să o scriu. Trebuie să o scriu pentru că face parte din viaţa mea, din viaţa voastră. Sunteţi tentaţi să spuneţi că va fi o carte autobiografică. Pot fi de acord cu voi, de fapt cu tine cititorule, dar veniţi alături de mine să facem un compromis şi să spun sau să spuneţi că este o carte biografică. Si tu şi el şi eu ne regăsim în această carte. Diferă doar nuanţa. Şi… să revin. Unde am rămas ? A da... Eu Andrei Nistoreanu (imaginaţi-vă Andrei Nistoreanu este doar o convenţie. L-am numit aşa ca să putem comunica. Putea fi la fel de bine Ego Escu dar să-l lăsăm totuşi prin convenţie Andrei Nistoreanu), astăzi m-am hotărât să plec. Mă veţi întreba unde? Nu ştiu. Poate am să plec acolo unde am să găsesc leagăn gândurilor, în singurătate sau poate chiar în mine. (Este că v-am prins? Şi voi vreţi să plecaţi din cotidian. Diferenţa este că eu am plecat să scriu o carte iar voi aţi plecat să o citiţi. Şi iată aveţi această carte în mână). Cu riscul de a mă repeta - mă duc să scriu o carte domnilor!

1 Un zgomot puternic îmi înţepa urechile. Încă nu reuşeam să fac legătura cu ce se

întâmplase. Parcă trăiam într-un cuptor încins. Limbile de foc mă atingeau din ce în ce mai mult. În jurul meu nu mai era nimeni. Simţeam un gol pe care nu-l puteam umple cu nimic. Ce a fost? La un moment dat m-am agăţat de un fir. Nu mi-am dat seama că era un fir fatal, un fir încărcat cu electricitate. Muşchii degetelor s-au contractat pe sârma de care m-am agăţat în cădere... s-a făcut ceaţă. Clipele mi se păreau secole, dar conştiinţa refuza să intre în ceaţă. Ştiam că trebuie să mă desprind de fir dar cum? Ultimele picături de viaţă le simţeam furate de acea sârmă. Aş fi ales varianta să renunţ la degete dar cum? Nu ştiu de unde am avut puterea pentru o zvâcnire în jos. Degetele s-au descleştat. Cu ochii întredeschişi am văzut pe cineva care alerga spre mine. Cu aceeaşi conştiinţă am reuşit să strig: nu mă atinge... nu mă atinge... M-am lovit cu fruntea de ceva tare. Am reuşit să deschid ochii. Un bărbat în jur de 50 de ani se ridică de pe bancheta din faţă surâzând : “Aţi avut un coşmar bănuiesc”! Nu ştiam ce să răspund. Încă nu reuşeam să fac legătura cu realitatea. Privesc spre geam. Era noapte. Da, îmi amintesc, sunt în tren… nu pot distinge ce gară era - rămăsese în urmă - se mai vedeau doar becurile ce-i semnalau prezenţa. Da… căzusem în momentul în care trenul oprise în gară. Nici până astăzi nu am reuşit să fac legătura între acea cădere din vis şi căderea din realitate. Oricare ar fi fost legătura un lucru este cert. A fost una şi aceeaşi cădere. Foarte rar se întâmplă să trăieşti două evenimente în acelaşi timp, evenimente ce se află în două lumi diferite. O lume a realităţilor, palpabilă şi o lume a visului în care navigăm indiferent de voinţa noastră, navigăm pe adrese ştiută doar de subconştient.

Un miros de băutură îmi înţepa nările. Am realizat că pe locul de lângă mine se aşezase între timp un bătrânel cu o sacoşă de rafie în braţe. Mirosul de ţuică de acolo venea. Câteva femei din partea din spate a vagonului şi-au intrat în drepturile lor de bârfă : “Ce să-i faci Mărioară , unii beau până cad din picioare, până îşi beau minţile”

Aluzia mi se potrivea perfect. Era ca o mănuşă pe o mână îngheţată. Observaţia era susţinută de mirosul din sacoşa bătrânelului de lângă mine. De-ar fi ştiut femeia ce i se adresase Mărioarei că nu băusem nimic şi nici măcar nu mâncasem de câteva zile…Este un fenomen aproape normal să tragi pe nedrept judecăţi. Simţeam că explodez de ruşine. M-am ridicat în picioare, mi-am luat geanta de voiaj şi am părăsit vagonul lăsându-i pe ceilalţi să creadă ce şi cum vor despre mine.


Nu ştiu pe unde se afla trenul care între timp pornise cu toată viteza, dar uitându-mă la ceas, nu putea să fi ajuns în gara pentru care am cumpărat bilet. Am aprins involuntar ţigara. Nu-mi revenisem încă din coşmar. Mă obseda acea cădere reală şi ireală. Abia mai târziu am realizat că uitasem cartea în care citisem înainte ca somnul de pe banchetă să mă coboare în infern. Nu mai aveam curajul să mă întorc în vagon.

2

Noaptea era ca o pâine. După ce i-am îndepărtat coaja, am început să mă servesc din miezul ei îmbătător. Pentru o clipă se oprise infinitatea cerului să mă privească. Mă simţeam centrul universului şi acest lucru îmi dădea o notă de grandoare sufletească. Cred că fiecare are câteva momente în singurătate, în noapte, când se simte centrul universului. A doua zi, cotidianul aruncă pe fiecare în fel de fel de angrenaje sociale, pe undeva pe la periferia idealurilor.

Cu aceste cuvinte se afla Andrei Nistoreanu în balconul de la etajul doi al unui hotel de mâna a doua, prins parcă într-o simbioză dintre spaţiu şi timp. Răsfoi cele câteva pagini scrise până acum. Era mulţumit. „Două săptămâni, ah, două săptămâni, atât îmi trebuie să-mi încarc bateriile. Poate va veni o zână bună să mă ajute.”

Oboseala drumului îşi pune amprenta. Prima noapte în care deschide seiful cu amintiri o termină mai devreme. Se întinde pe o canapea cu ţesătura uzată lăsându-se în braţele subconştientului, până ce totul se transformă în închipuiri nocturne. De mâine îl aşteaptă o zi grea. Amintirile vor fi scoase din sertarele memoriei, şlefuite cu grijă şi aşezate în pagină. Pe unii scrisul îi ajută. El Andrei Nistoreanu face parte din categoria acelor oameni. Trebuie să-şi descarce bagajul amintirilor dacă vrea să-şi asigure echilibrul. Ce greutate imensă au amintirile! Când apasă pe umerii creierului nostru comunicarea este cel mai bun medicament pentru sufletul uman. Andrei comunica frecvent cu hârtia. Nu se poate spune că nu avea încredere în oameni dar el era un slab orator aşa că …

3 Ne place să credem că la început nu a fost nimic. Din punct de vedere spiritual, toată

evoluţia a fost o metaforă. Din punct de vedere material, toată evoluţia umană este o adevărată aventură cu misterele ei. Când se nasc oamenii sunt aproape identici. Ce îi separă mai târziu este bogăţia, înţelepciunea dobândită, norocul. Toate aceste pârghii ce intervin în evoluţie sapă printre oameni prăpăstii de neimaginat. Dacă privim din punct de vedere biblic, Dumnezeu a echilibrat această deosebire. Pe patul morţii oamenii redevin egali, fără ranguri, fără bogăţii. Moartea este ultima realizare a vieţii.

Ar fi stupid să spun că nu urăsc moartea chiar dacă la un moment dat pare ceva foarte firesc, cum de altfel firesc îmi apare moartea ca o datorie pe care trebuie să o plătim mai devreme sau mai târziu. Aş spune că această datorie o avem faţă de pământul care a secătuit hrănindu-ne. Murind, formăm un echilibru. Îi plătim pământului cantitatea de microorganisme pe care le-am primit toată viaţa sub diferite forme. Măcar simbolic această operaţiune se înfăptuieşte. Deşi privesc firescul acestei teorii mă tem totuşi de moarte. Nu ca o durere fizică ci pentru acel gol ce se naşte în mine când mă gândesc că nu ştiu ce va urma după. Cred că dacă am putea să fim vizionari şi am şti ce va fi după moarte, am accepta condiţia morţii mai uşor, mai împăcaţi.

Am adormit cu gândul acesta şi cred că de aceea am avut acele vise care mi-au zguduit somnul. Dar să recapitulez totul: Pereţii imaculaţi, patul, de fapt paturile, colegii mei de suferinţă…


Am mai stat în spital dar acum totul parcă are altă dimensiune. Chiar şi zgomotul papucilor dădea acea impresie de cazarmă. Când mi-am revenit, mi-au trebuit câteva clipe să-mi dau seama ce se întâmplă, să-mi dau seama unde mă aflu. Aveam în memorie o cazarmă cu toate utilităţile ei, dar în locul sergentului de serviciu becul dormitorului în care mă aflam era aprins de o zână, de o prinţesă în alb care nu a strigat deşteptarea, nu a scos plutonul la înviorare. A repartizat câteva pastile, câteva fiole. Eu am fost cruţat şi abia după aceea, la vizită, am aflat motivul. - Cum se simte eroul nostru ? - Mai bine domnule doctor, mult mai bine. A avut coşmaruri, a strigat , cred că a depăşit faza critică. - Cum te simţi ? întrebă doctorul. - Bine dar… - Stai liniştit. Ai nevoie de odihnă. Discutăm mâine, bine? - … - Elvira, repartizează-i pacientului o doză de somnifere. Totul s-a executat apoi tone de beton s-au aşezat peste ochii mei înfundându-mă într-o beznă totală. Ici colo câte o luminiţă, apoi iar beznă, iar luminiţe…

4

E multă linişte, chiar prea multă linişte ca cineva să-şi poată permite o trecere a timpului fără să mediteze, fără să se apuce de un inventar al gândurilor.

Copilăriile tuturor oricât de frumoase ar fi nu au parfumul adolescenţei, nu au acel fior care îţi rupe realitatea în două. Toţi trebuie să recunoaştem acea trăire unică a dragostei, acea zbatere care înlocuieşte setea, foamea, somnul. Fiecare iubeşte, dar nu fiecare acceptă iubirea în forma ei pură. Mulţi o complică, mulţi o împodobesc cu fel de fel de inutilităţi, mulţi o subjugă trecând iubirea prin filtru tradiţiei : „bărbatul trebuie să arunce cu barda în Dumnezeu, să tremure femeia în faţa lui, să slujească femeia pe lângă el.” Unii reuşesc să menţină dragostea pură aşa cum o primesc în sufletul lor de adolescenţi, de primă stare nedefinită, de primă iubire. Acea stare care degajă o frumuseţe fără margini, o stare care te plasează pe tine, pe ea în centrul universului. Iubirea pentru ei, pentru cei neîntinaţi, este informaţia genetică nepoluată. Avem nevoie de aceste stări tocmai noi oamenii. Avem nevoie de iubire pentru a reda universului echilibrul fără de care nu ar exista.

Mihai APOSTU (fragment din romanul Ego Escu)

Grafica Paul Olaru


Ioan BABAN

SONETE

CCCXV m-aş contopi cu muntele deodată, înlănţuit aş vrea să-l mişc din loc, să-l strâng în pumni ca pe un ghemotoc trăsnit din nori în noaptea despicată; poate nici zeii nu ştiu de rostul meu, ori Zeus e la fel de ageamiu dacă făcând în ceruri atâta tămbălău crede că un munte poate fi sicriu; Doamne, e mică lumea pentru răutate şi-i foarte lesne dusă în păcat; atâtea patimi zac nebotezate, dar fiindcă am un munte de ficat, sunt gata ca să satur până-n zori nu doar un vultur, ci şi-un cârd de ciori…

CCCXVI hai să ne prefacem că suntem vecini că ne împrumutăm ceva cuvinte, că ne-am întâlnit printre străini purtând pe noi niscai podoabe sfinte; hai să ne prefacem că suntem duşmani, că ne înfruntăm în câte un război de şapte, opt sau poate mai mulţi ani, atât cât curge timpul înapoi; hai să ne prefacem că ne-am împăcat, că am încheiat un fel de pace pentru cât rămâne iarna în cojoace, căci, să lupţi pe frig, e cam ciudat; hai să ne prefacem că suntem copii şi că nu avem prea multe bucurii…

CCCXVIII am ucis în mine gânduri abătute, pe spinări de toamne am întârziat, nopţile mai toate-au naufragiat pe imaşul mării noastre prefăcute; ies din lupta aspră fără de trofee, las în urmă şanţuri pline cu noroi şi cum nu se-ntoarce timpul înapoi las încă o pace strâmbă să se-ncheie; dacă iau în samă toate câte-au fost se usucă ziua-n norul ei de scamă şi mă-ntorc la vechiul nostru adăpost unde fără grabă totul se destramă; gândurile mele rătăcesc departe însă nu găsesc decât zări deşarte…

CCCXIX Ştiu o icoană în care un osândit îşi duce tăiatul cap la gâde… (V. Voiculescu) mă mişc pe întuneric, chiar dacă e lumină, pe umeri port povară nenchipuit de grea, o umbră nefirească şi-oriunde m-aş afla îmi lasă depărtarea din ochi tot mai puţină; se rupe îndoiala ca-n multe alte dăţi atunci când cade cerul pe-un colţ de miazănoapte, mă înconjoară zilnic o turmă de păcate venite, cum se ştie, din cele patru părţi; încerc de multă vreme un leac de vindecare, sperând că începutul mai are şi-un sfârşit; dar drumul curge-n lungul deşertului trudit ca o curea enormă de caznă şi iertare; strig în singurătate dar zarea surdă râde; cu capu-n mâini căznite mă-ndrept şi eu spre gâde.


Dorin Cozan S-a născut în Cotnari, a absolvit Facultatea de Filosofie din Iaşi, iar în prezent este profesor de ştiinţe

socio-umane în Vaslui. A publicat poezie şi proză în diverse reviste de cultură, din care amintim: Convorbiri literare, Viaţa

băcăuană, 24 ore, Symposion (supliment de cultură), Adevărul literar de Vaslui, Oglinda literară, Dunărea de Jos, Feed-back, Timpul, Orizont literar contemporan, Tomis s.a. Apare, de asemeni, în antologii din ţară şi străinătate. A câştigat premii literare naţionale dintre care menţionăm: premiul Convorbiri literare în cadrul concursului national de poezie Avangarda XXII (Bacău 2005), Marele Premiu la concursul de debut literar UniCredit, ediţia a II-a, pentru romanul Apocalipsa după Vaslui (Bucureşti, 2009), Trofeul Visul (Orăştie, 2009), Premiul II, Concursul naţional de creaţie literară "La porţile visului" (Reghin, 2009), Premiul I, Concursul Naţional de Poezie "Sub semnul de taină - George Suru", Caransebeş, 2010. A debutat editorial cu romanul Apocalipsa după Vaslui, la editura Humanitas, în anul 2009.

Fantasy for violin and orchestra părul tău, întins pe scândura goală mă caută noaptea adormit ca un fluviu sub crengi înflorite de portocal el se caută pe sine înaintea tălpilor mele coboară, suflete al meu, în această apă fără sfârşit ca un coş de nuiele cu pruncul ascuns înăuntru şi dacă mi se închid ochii şi nu te mai aud ai să ţii tu aprins focul acesta ? va lovi în ferestre şi arcurile lor ca zahărul se vor topi ochii tăi vor vedea toate acestea? urechile tale vor auzi murmurul îngerilor treziţi împotrivă, din zid? voi dormi, voi dormi ani. tu să fii acolo, să nu dormi pentru mine să arunci în foc câte o bucată de brad, să sufli în jar cu mâna pe sâni ah, tulbure-mi este mintea şi picioarele ca plumbul topit vino, să bem, să-ţi miros gâtul binecuvântat cu vin închin pentru tine, stăpână, acest sânge prelins şi cumplit mă apropii de tine şi tac. dormi ca un prunc ascuns într-un coş de nuiele. arunc încă un lemn peste jarul mocnit privesc în ferestre şi gândesc la viaţa reală întru umbra ta, lângă umbra-mi ridic acest ultim pahar peste care ninge cu flori albe, de portocal


Cornelius Ioan DRĂGAN dimineaţa devreme treaz pat şi scaun-aceeaşi geometrie

vreau să fug micul dejun înverşunat şi mama

sufăr de zile sufăr de deochi- treaz în ziua 30

patul stă în adormire scaunul în filosofare de soarte

nu simt fum de ţigara deci tata a reuşit cumva să nu mai fie

vreau să fug dar ochii mă privesc de sus şi nu mă lasă teamă picături.. secrete... o viziunii a iubirii mele destrămându-se. pierdut în ţinutul sălbatic al durerii în oglindă, în ochi-mi mari, a ţipa- ţipare

picături...secrete... timpul se scurge pe sine. chipuri de lemn din visul meu teamă, doar teamă şi mai multă teamă- o rugăciune imediată spre tine.

ridică-te! e o minune să lăcrimezi.

încet pe crupa calului negru încet pe crupa calului negru încet să nu mă adorm.

caietul alb, caietul albastru puse la corectat de către tine caietul alb, caietul albastru însemnate de tine...

ploaie de iarbă-cerurile toate odată.

întrebându-mă de ce tu, dulce adormire, în ochii calului negru respirat mi se prefac nevederile în vederi, mi se îmbrăţişează clipele netăcerii...

ploaie de ea, printe cai de negru sălbatici, sălbatice... ziua întâi zbor în ochiul bunicii- ea sunt eu, teribil de eu; zbor peste poate de greu, fără aripi, cu coate- zbor la începutul respirării, la săruturi.

am întrebat firesc: sunt o ea? nopţi care nu au decât umeri emisferici, trunchiul cerului pavază, şaptele şapte.

zbor închis- zbor pentru o nouă călcare.



Liliana Elena MUŞTIUC

Iertare Iartă-mă, că te-am ademenit! n-am vrut să sune-a înşelăciune oferta cu mărul din care şi eu cu-atâta sete-am muşcat; am vrut doar să pătrundem mai adânc, tainele fiinţei noastre astrale, la care Dumnezeu cu-atâta migală-a lucrat. E-adevărat, pentru o clipă şi eu m-am lăsat ademenită de şarpele cameleon, dornic să devină prin noi, mai puternic decât Marele Creator; dar tot la fel de-adevărată, este şi iubirea mea ascunsă-n măr şi-atât de fierbinte, încât poate ţine sufletele noastre la acelaşi numitor.

Ciudăţenie Fecioară nebună cu inima ascunsă, cu simţiri rebele, ce până mai ieri păreau stinse; ce ispită meschină ţi-a aprins trupul, dorindu-te femeie, fără a fi măritată? Ce patimă roşie ţi-a cuprins lăuntrul, răvăşindu-ţi gândirea şi tulburându-ţi sufletul? Ce flacără vie ţi-a orbit credinţa şi-n loc s-alegi mântuirea, îmbrăţişezi acum cu bucurie nesăbuinţa?

Ica GRASU

Sună telefonul!

Unde, când, la cine sună telefonul? Aud bine, sună şi o iau de bună, nici azi nu sună la mine!

Ridic cu grijă receptorul, formez iubitul număr care într-una sună ocupat şi ne-răspunsul doare.

În zadar aştept şi - aştept telefonul să mă sune! să-l desfiinţez? E drept să mă rup complet de lume?

Puţine clipe când rămân şi soarta nu ţi-e bună e trist destul că eşti bătrân şi-l rogi: hai sună, sună!

Îi cerţi în gând, rămân iertaţi aşa e mama-ntotdeauna ! poate-s extrem de ocupaţi, ori sunt plecaţi într-na,

Sunt plini de treburi şi probleme, aşa gândeşte-o mamă bună, ce-aşteaptă un copil s-o cheme şi telefonul nu mai sună.

Eu n-am nevoie de ... nimic vreau să-i aud, atât - un pic cum altădată mă-ntrebau: ce faci, eşti bine mamă? Sau:

Mamă! Te port mereu în piept şi să te văd abia aştept!

Iar azi, când telefonul lung sună de-un an de zile, cum aş mai vrea să pot s-ajung ca să-ţi răspund, copile!

În locu în care m-am dus înconjurată-s de icoane e trist, e rece şi e sus şi ... nu sunt telefoane!



Cătălin Al Doamnei 1. Blow-up

de câtva timp am început să repar toate defecţiunile din lume de regulă, acestea încep cu cifra 8 sau 10 şi se află într-o efervescentă expansiune din ultimul creier al lui eminescu şi până la sentimentele otrăvite ale camarazilor mei învinşi în luptă dreaptă preschimbaţi în omul vineri şi urmându-mă fioros prin jungla realului nu-mi e teamă şi esop a fost sclav omul vineri mă urmează peste tot faptele sale au umplut stomacul de câine al străzii şi în curând lumea se va despărţi în două emisfere emisfera omului vineri şi emisfera leului apoteotic ori a emisferei nemâncate încă bunica stă de vorbă cu chaplin în vreme ce emisfera îndepărtatelor africi s-a mutat în palma de copil a zeului adormit la picioarele tale 2. Ultimul supravietuitor din Siberia

lumea din satul meu îi spunea domnul buhuşi 6 luni a ţinut călătoria pe jos din siberia şi până acasă după 8 ani de lagăr într-o fabrică de cărămidă pentru zidurile lagărului prin care adesea intrau nevăzuţi urşii albi din copilăria altor vremuri cu prinţi şi prinţese dansând prin năprasnice geruri şi infinite zăpezi ale visului

nimeni nu l-a mai cunoscut nimeni nu-l mai aştepta deşi fusese la arat cu moartea cea bună iarna o fată albă m-a dus iarăşi prin zăpezile de altădată

bătrânul avea 86 de ani mi-a povestit toate cele despre

domnul academician constantin ciopraga toţi mîncaseră copite de cai înapoia noastră e mongolia şi gingis-han niciunde singurul care te scapă cu viaţă acolo unde nu mai există infern şi nici copite de cai fugind pe necuprinsele stepe ale prăbuşirii de sine şi de alţii

stăteam şi-l ascultam îndelung pe banca de la poarta ce s-a închis definitiv din imperiul rus fetele mele au fost cele mai frumoase şi dacă nu s-ar fi măritat cu ofiţerul beţiv care a vrut s-o arunce-n faţa trenului din Ana Karenina toate trenurile spre siberii ar fi deraiat de pe linii în această noapte pentru ultima dată o fată mov îmi spunea ultimul cuvânt şi nu înţelegeam pentru că totul fusese un vis al candorii şi al nepuţinţei când gigantul sadoveanu a semnat condamnările la moarte ale celor duşi cu de-a sila la canal

într-o zi pe uliţele copilăriei l-am văzut pe ulise era aşa cum voise homer se apropia de mine şi nu omorâse pe nimeni era ultima noapte albă a peţitorilor devenisem eroul rătăcitor printre ruinurile nopţii nausica-mi pansa călcâiul nemuritor după care domnul buhuşi îşi termina de mâncat pişcoturile cu sadoveanu


3. Baudelaire ast-noapte iarăşi a intrat în camera mea prin pereţi baudelaire blocul meu dispăru şi toţi locatarii se abonaseră pe două rânduri aici se găsesc parfumuri, vicii şi moartea se ţine de coada unui şarpe nevăzut baudelaire stătea calm şi fuma liniştit ca moromete în literatura română avea părul roz cu verde şi mov purta costum multicolor cu lavalieră în mâini ţinea albatrosul primordial, tatăl tuturor albatroşilor prăbuşiţi pe mările visului de la infinite înălţimi tatăl meu m-a dezmoştenit spunea şi am venit mai degrabă de cum ne-am înţeles când tatăl meu se pregătea să moară mi-a lăsat sufletul păsărilor şi sufletul meu pluteşte în adâncimile norilor deşi tatăl meu a greşit întotdeauna faţă de mine şi lumea nu i-a dat niciodată crezare sunt ultimele clipe şi ţi-am adus sufletul albatrosului strada mea se mută în fragmentele presocraticilor albatroşii nu se odihnesc niciodată mi-e foame deşi noaptea nu s-a terminat iată ce n-a înţeles niciodată tatăl meu se poate învăţa frumuseţea înainte de marea încercare? mi-a mai spus indianul ce rezolva ecuaţia deşărtăciunii

Mariana KABBOUT Liniştea din noi

Împarte viaţa-n două mări ce tac, Numindu-le cum n-ai gândit vreodată. Clădeşte ceru-n flori de liliac, Pământu-n crini cu gust de ciocolată. Împarte lumea-n coli de catifea, Pe ele-ntinde şoaptă-ţi legănată, Împrăştie cerneala peste ea Şi uit-o-ntr-o poveste minunată. Cheamă aproape graiul de apoi, Peste sărutul dulce de fecioară, Să-nveţe de la liniştea din noi Că moare doar ce n-a-nvăţat să piară!

Zbor

Ni-i zestrea o dantelă răsfirată Pe-un vis mototolit. Într-un ghioc Răsună o plecare deocheată Şi un tam-tam cu-ntoarcere deloc.

E ceea ce s-a vrut a fi deodată – Identitate-n rădăcini cu glas Multiplicat în grabă de o gloată Din care doar otrava a rămas.

E ce-am creat mai mult decât va duce O-ntreagă adunare cu folos… Şi ne mirăm că trupul de pe cruce Pare deodată-ntors cu faţa-n jos?

Ni-i zestrea vultur alb cu stea în frunte, Orbecăind prin resturi de idei Care slăvesc păcatul pe o punte Între cei duşi şi ce-a rămas din ei.

Mă iartă, tu, zbor fără de pereche, C-am aşteptat la mine să te-nchini, Dar de e viaţa - floare la ureche, De ce pe tâmple-s ierni şi nu grădini?


Dorin PÎNZARIU Glosă

Trecător cu ochi de rouă Şi cu sufletu-n ispită, Omul este-o carte nouă, Aşteptând a fi citită. Poate-un vânt de primăvară, Alergând pe-un ciob de clipă, Va privi în fapt de seară Filele deschise-n pripă.

Trecător cu ochi de rouă E copilul care plânge, Când afară nu mai plouă Şi mâncarea nu-i ajunge. Câte lacrimi scuturate Din al suferinţei pom N –a-nghiţit pământul, poate, De la cel ce-şi zice om.

Şi cu sufletu-n ispită Zboară lin în nefiinţă, Ducând în tina-mpietrită Muguri tainici de dorinţă Care-l macină şi-i curmă Visul palid de iubire, Ce se naşte cel din urmă Într-un colţ de nemurire.

Omul este- o carte nouă Sau mai veche uneori. Deschizând-o drept în două Să cauţi de zece ori Care-i partea cea mai bună A făpturii sale mici, Negăsind pe cea nebună , ,,Fericit e !’’- poţi să zici.

Aşteptând a fi citită, Cartea se-nvecheşte lent, Până când o stea vrăjită Va-ndemna un eminent Cu evlavie s-o şteargă De praful negrei uitări, S-o citească, să-nţeleagă Steaua ce-a căzut în zări.

Poate-un vânt de primăvară Răsfoind cartea naturii, Va lăsa ca să răsară Un zâmbet în colţul gurii. Şi atunci va fi eternă Viaţa pe acest pământ, N -or mai fi drapele-n bernă, Iar iubirea-un vesel cânt. Alergând pe-un ciob de clipă, Omul va fi Domnul Sorţii, Chiar de gloanţele, în pripă, Semăna-vor spicul morţii, Chiar de răul cel satanic, Cuibărit prin mii de cronici Va muşca cuţitul groaznic Al rebelilor nemernici. Va privi în fapt de seară Un copil cu râs de înger Cum iubirea se strecoară În al demonului sânge; Şi cum florile vor creşte Răspândind numai parfum; Cum cei sinceri vor renaşte Şi porni-vor pe alt drum. Filele deschise-n pripă S-or închide-ncetişor, Lăsând, doar pentru o clipă, Fiecărui trecător, O impresie bizară Despre bietul autor Ce s-a dus puţin să moară Lâng-o lacrimă de nor. Filele deschise-n pripă Va privi în fapt de seară, Alergând pe-un ciob de clipă, Poate-un vânt de primăvară. Aşteptând a fi citită, Omul este-o carte nouă Şi cu sufletu-n ispită, Trecător cu ochi de rouă.


ELENA MITITELU Ruga olarului Îţi mulţumesc, Doamne, că ai lăsat meşteşugul, de a modela pământul, din care ai făurit, suflând peste el, primul timp... Iartă-mă, Doamne! Sunt sigur că în tină, găsim şi o coastă îngropată; cu roata şi foalele să-i dau formă şi viaţă. Îţi mulţumesc, Doamne! Din asta exist, cu asta voi dăinui peste timp, până când, Doamne, imi vei trece prin foc sufletul, înainte de a mă primi în grădina Ta, de unde, fiindcă am fost păcătos, m-ai izgonit. Iartă-mă, Doamne! Din pământul trupului meu, mângâind lutul coastei mele, vor veni alţi olari, să modeleze noi forme, din care vor supraveţui. Îţi mulţumesc, Doamne!.

Bilet fără întoarcere De ani şi ani sufăr cu ochii, cu gura, cu sufletul... Îţi simt strălucirea privirii din fiecare noapte a pământului.

În orice umbră, aruncată din nori, ochii îţi descoperă urma călcâielor şi te chem... Îţi aud zbuciumarea prin lacrimile din cer, pe care le adun în căuşul palmelor, le amestec apoi cu ploaia ochilor mei, să-mi spăl durerea plecării tale. Când mă vei chema, să nu m-aştepţi. Într-o secundă îmi voi lua, între pământ şi cer, bilet fără întoarcere... Şi totuşi ... Tu te prefaci că alergi, iar eu, nu te voi prinde, pentru că, mă prefac la rându-mi... Eu nu mă ascund, tu mă vezi şi te prefaci că mă cauţi... Aşa e viaţa... o continuă jonglerie şi totuşi... are sfârşit!


Mihaela CUCOŞ Dansul privirilor noastre Te-ai cuibărit în sufletul meu şi curg cascade de curcubee peste câmpurile înflorite de vise. Te cercetam în taina minţii şi îmi atingeai gingaş cu zâmbetul tău pătrăţelele sufletului pe tabla de şah. Dansam cu privirea paşii fericirii zămislite în clipa noastră, mă furişam printre secunde să-ţi sorb privirea a cărui parfum mă inundă. Şi timpul curgea pe note de pian şi privirile noastre dansau purtate feeric de lumina artificiilor.

Visul răbdător Visul îmi trimite o scrisoare cu parfum de lumină din carapacea în care stă închis, aşteptând cuminte să guste din nectarul florilor, din petale de flori; să-l înalţe zborul fluturilor şi să strălucescă în ochii licuricilor. Timpul îi trimite veşti despre soare, despre dansul valurilor, despre stele ce au căzut în lacrimi de copil. Încă poartă haina aşteptării deşi dorul îl strânge uneori. Are dragostea în suflet ca o bijuterie într-o casetă. Încă te aşteaptă să vii cu miros de mare.

Silviu Goran Şase Şase minute de tăcere cu mâna la chipiu! Şase altare aşteaptă să fie udate în memorii! Şase clipe de suferinţă pentru o eternă zi: A fi în grade galbene cu aripi albe, în Tot! Nu am flori, nu cunosc coroane verzi, Ci inima mea o arunc în apa cu stele! Şase minute de tăcere şi totuşi un nimic, Dacă mă gândesc că am pierdut valori: O dinastie de cărunţi! Şase, de ce? Se închide camera sinistră Şi eu lovesc zidul: “Lăsaţi-mă şi pe mine cu ei!” Însă nu este loc... Nu sunt! Doar un fior interior Mă trezeşte în fiecare zi Şi caut să aflu ce este onoarea în tragedie Şi mă opresc între monumente! Şase, de ce? Şase minute de tăcere, cu mâna la chipiu Şi lacrimile poate o să ofere belşug. Deşi imateriale din înalt uită de războaie, Eu scriu pe ziduri despre moarte, Poate cheile din faţa mea O să apere taina vieţii! Peste şase milioane de altare Au aruncat renaşterea; Şi-acum pietrele reci s-au năpustit Asupra vieţii, Înţelegând că nu există alt sacrificiu Decât acela de-a muri pentru a fi... (din volumul Eva Heyman)


Gabriel PAIU

Suflet şi carte

Sufletul meu nu mai e suflet de mult Încet s-a schimbat în al vieţii tumult… Acum e-o stihie, E-aproape-o furtună! Mă doare Aşa cum doare o mână! E-al meu şi se prăbuşeşte în mine, Stoarce lumina din mai multe lumine, Eu fug El s-agaţă de ultima filă Trecută de mine La cartea-mi umilă.

Jumătatea Cameliei mele, o floare rară! Dacă-ai fi tu o talpă Eu, o urmă aş fi-aş ajunge la tine! Dacă-ai tu o urmă Eu, ţărână aş fi-aş ajunge la tine! Dacă aripă-ai fi Eu aş fi aerul, aş ajunge la tine! Dacă trupul ai fi Eu aş fi sufletul, aş ajunge la tine! Dacă-ai fi tu izvorul Eu, potirul aş fi, aş ajunge la tine! Dacă-ai fi tu lumina Eu, privirea aş fi, aş ajunge la tine! Dar tu-mi eşti jumătate Smulsă-n jocul nătâng! Ne-ntregim pe jumate Jumătatea-ntregind!

Când speranţele zboară Când speranţele zboară Şi singur rămâi Nimic să nu spui! Veni-vor dar, iară!

Când mintea-ţi se pierde În negre hăţişuri Abise , suişuri… Mai ai în ce crede!

Când trupul ţi-e rupt De ceea ce eşti Puteri omeneşti Mai ai dedesubt!

Nimic să nu spui Când speranţele zboară Şi singur rămâi! Veni-vor dar, iară! Mama!

Tu mama, sânul dulce când încă mi-l dădea-i Turnai în el şi mierea acestui unic grai Iar mâna caldă, blândă, cu blânde mângâieri N-o voi găsi în lume, ştiu sigur, nicăieri!

Şi glasul tău, o mamă, îl ştiu mereu aşa, Oricât de tare-n suflet o inimă-ţi bătea; Din braţe, leagăn moale mă legăna mereu, Încă şi azi, eu mare, sunt tot copilul tău!

O mamă! Cu ce oare să-ntorc eu aş putea O binecuvantare ce ai ştiut a-mi da! …te ştiu tot mai măruntă, iar timp mai că nu e Să fac ce vreau a face, să-ţi sărut mâinile!

Să te ridic în braţe uşoară-acum cum eşti Şi să te ştiu de suflet lipită, cum ceresti Icoane stau lipite pe bolta mănăstirii… O mamă! Am o teamă, de sfânta lege-a firii! Departe

Lăsaţi-mi corabia să salte departe, pe valuri înalte În ea e ascunsă inima mea Iar pânze, ea are croite din sufletul meu.

Nu-mi ţineţi corabia legată la ţărm Îi sunt odihniţi marinarii În fiece zi işi fac cartul, nu dorm Iar noaptea, pe cer îngaimă stelarii.

Lăsaţi-mi, de aceea, corabia-n larg În vântul şi-n căile vieţii Ca valuri de prova eu clipele sparg Cătând pe-astă mare, ce e dincolo de marginea ceţii!


Să ştii! Când n-ai să mai auzi Lumina mea curgând, Icnetul meu, oasele frângând Ori alte semne precum sunt Visele cu alb ori cu zburare Să ştii că m-am decis Să mă întorc la tine Dar nu pot Fiindcă e ceva care mă cheamă Şi m-amăgeşte ca pe o felină. Să ştii că sunt înlănţuit de vremuri Şi de peceţi nepuse încă pe hârtii Că toate astea aşa sunt, tu aşa să ştii! Şi dacă Graham Bell va tace într-o zi Mai mult decât el însuşi ar voi Înseamnă că deja sunt lângă tine Să împletim lumini văzute de departe, Înseamnă c-am trecut peste un râu de vreme Ce-a vrut a ne desparte.

Timpul nu e un Cal Timpul e un animal lung, cu burtă. Pe burtă el are picioare, prea multe Ca s-alerge cu ele. Noi şedem pe spinarea timpului, Călare Din când în când ni se pare Că aleargă prea repede Sau că prea stă pe loc. Dacă cineva iţi dăruieşte un timp (fiindcă aşa se obişnueşte la oameni) Să ştii că timpul nu e un cal Şi se caută în gura, pe loc Să fie tânăr, sănătos şi voinic! De nu e aşa, Azvârle-l cât colo Să calce lumea pe el Şi alte timpuri să se aşeze deasupra! (Din volumul în curs de apariţie “Necuprinderea iubirii”)

Grafică Paul Olaru

Grafică Paul Olaru


Felicia FELDIOREANU (interviu) Felicia Feldiorean este autoarea volumului de versuri „Celor fără vină”, tălmăcit în limba franceză de Prof. Constantin Frasin, cu titlul „A touts les innocents”. Licenţiată a Facultăţii de Medicină din Cluj-Napoca, pe care o absolvă în 1996, autoarea munceşte mai întâi ca medic de familie, iar apoi ca medic generalist şi la un spital de psihiatrie din judeţul Covas-na. În anul 2000, aceasta părăseşte România şi se mută în Germania. În prezent, scriitoarea locuieşte în oraşul Münster şi este mama unei fetiţe în vârstă de şapte ani, Anna Elisabeth. Felicia Feldiorean s-a născut în anul 1968.

„Celor fără vină” - Locuiţi în Germania. V-aţi gândit să scrieţi şi în germană? - M-am gândit, dar nu cred că aş face-o atât de bine, aşa încât mă opresc la limba mea maternă, limba dulce românească. - Când şi unde aţi debutat şi cum a fost acest debut? - Am debutat în anul 2009, cu volumul de poezii „CELOR FĂRĂ VINĂ”, volum apărut la Editura Anamarol din Bucureşti. Lansarea cărţii a fost făcută la Braşov în luna mai 2009, o lansare foarte frumoasă, acolo am făcut cadou celor prezenţi la lansare şi un CD cu poezii recitate de mine, scrise de mine sau de alţi poeţi cunoscuţi, A. Păunescu, M. Cărtărescu etc. Atunci am fost şi la trei emisiuni de televiziune, la Braşov şi Bucureşti.

„Mi-e cântecul crez” - Ce anume v-a determinat să scrieţi? - Ţin minte că eram la ţară şi învăţam pentru facultate, nu mai suportam să văd cărţile de anatomie, fizică şi chimie, plus că avusesem o dezamăgire în dragoste. Aveam vreo 19 ani când am început să scriu. A fost cea mai prolifică perioadă în privinţa scrierii poeziilor. Majoritatea poemelor din volumul „CELOR FĂRĂ VINĂ” au fost scrise acum 20 de ani. - Despre ce vă place să scrieţi? - Despre iubire, bineînţeles, sunt o romantică incurabilă, despre viaţă, oameni, destine, frumos. - „Mi-e cântecul crez”, afirmaţi în poemul „Crez”. Cum v-aţi defini pe scurt, propriul dvs. crez literar? - Crezul meu literar? Nu am nici o definiţie..., scriu ceea ce simt şi ceea ce trăiesc. Atât. Totul e simplu şi firesc, la fel ca şi viaţa, pe care din păcate, noi, oamenii, prea ades o complicăm. - Dintre poemele pe care le-aţi scris, există unul preferat? - Nu neapărat... Îmi place enorm „ULTIMUL SĂRUT”

„Poezia e iubire şi speranţă” - Aveţi o imagine cheie, o metaforă care să vă definească stilul? - Având în vedere că am fost mare fan al Cenaclului Flacăra, stilul meu e impregnat de stilul de a scrie al d-lui Adrian Păunescu. Îmi cereţi o metaforă? Păi...să mă gândesc... „EXIST atât cât VA MAI EXISTA LUMINA” sau „ÎN CLIPA ASTA EU AŞ VREA SĂ FIU, în INFINIT SAU POATE MAI DEPARTE”... - Ne puteţi da o definiţie proprie a poeziei? - Poezia e o formă de exprimare, de comunicare, poate fi un manifest, poate fi zbor sau cădere..., poate fi totul. Poezia pentru mine este o formă de reînviere, de retrăire a iubirii pier-dute, moarte sau regăsite. Ea poate fi lumină sau întuneric, viaţă sau moarte. Poezia e iubire şi speranţă. Şi eu mă identific cu ea.


„Rădăcinile sunt cele care îşi pun amprenta pe toată viaţa” - Ce aţi dori să ne relataţi despre comunitatea română din Germania? - Nu prea multe din păcate, pentru că nu cunosc prea mulţi români... Cei mai mulţi sunt în zona de sud, iar eu trăiesc în nord-vest. Am fost în vară, la un festival românesc în Nürnberg, unde am cântat şi recitat. - Vorbind despre locuri, ca poetă, ce ţinuturi vă inspiră mai mult, cele de acasă, din România sau cele din Germania? - Cele de acasă, din România..., e şi firesc..., deşi sunt aproape de 10 ani în Germania. Rădăci-nile sunt cele care îşi pun amprenta pe toata viaţa ta. Aşa este cu mine, cel puţin. - Ce vă place şi ce nu vă place în Germania? - Îmi place faptul că este o ţară civilizată, unde omul este o valoare şi se face totul pentru ca omul să aibă un anumit statut social civilizat şi decent. Ce nu-mi place este că nu sunt spontani, totul trebuie organizat pe ore, minute, secunde..., le lipseşte spontaneitatea şi inventivitatea românilor. - Cât de des veniţi în România? - Cam o dată, de două ori pe an, pentru că mama mea este acolo şi fratele meu cu familia şi este păcat să nu ne vedem cât de des putem..., măcar atât cât mai trăim.

„Sper să ajung într-o zi să recit în faţa oamenilor” - La ce lucraţi în prezent? - Serviciul îmi ia foarte mult timp şi energie, lucrez la un spital de psihiatrie şi fac şi gărzi de noapte, am şi un copil de crescut, aşa că îmi rămâne prea puţin timp pentru altceva... Scriu pe apucate din păcate..., încerc să încropesc al doilea volum de poezii. Urmează traducerea primu-lui volum în limba germană, pentru că trăiesc aici şi foarte mulţi nemţi vor să vadă şi să înţe-leagă ce am scris.

- Ce planuri de viitor aveţi? - Să îmi termin specializarea ca psihiatru, să am putere şi sănătate să o cresc pe Anna şi ce o să-mi mai ajute Dumnezeu, să scriu în continuare, să cânt., să recit, sper să ajung într-o zi să recit în faţa oamenilor. E visul meu! „Îmi place să observ oamenii” - Cum vă petreceţi timpul liber? - Am puţin timp liber....citesc, mă plimb, ascult muzică, scriu poezii, vorbesc cu prietenii pe net, mă joc cu Anna etc. - Ce hobby-uri aveţi? - Muzica bună, opera, cititul, îmi plac filmele bune, lucrurile frumoase, estetice şi îmi place să observ oamenii.... - Ce mesaj aţi dori să le transmiteţi cititorilor noştri? - Doresc cititorilor D-voastră, români, americani şi de alte naţionalităţi, un din inimă « La mulţi ani! » cu multă sănătate, pentru că este extrem de importantă, vieţi cât mai senine, pace şi lu-mină în suflete şi să trăiască fiecare clipă ca şi când ar fi ultima. Viaţa ne-a fost dată fără să o cerem şi vom pierde-o fără să fim întrebaţi... aşa că să învăţăm să luăm din ea ce este mai bun. Iar pentru cei singuri şi trişti, nu uitaţi că acolo sus Cineva vă iubeşte şi există câte un înger pen-tru fiecare! Octavian D. Curpaş


Daniel DRAGOMIRESCU

DESPRE MEMORIALISTUL “JUNIMII” Referitor la figurile marcante ale “Junimii”, în frunte cu Titu Maiorescu şi Mihai Eminescu, s-a scris şi s-a publicat o bogată literatură documentară destinată a evidenţia, cu rigoarea istoriei literare şi culturale, toate aspectele semnificative legate de viaţa şi opera acestora, raportate la epoca în care au trăit. Sunt binecunoscute lucrările care le-au fost dedicate de-a lungul timpului de către E. Lovinescu, G. Călinescu şi alţi autori. Lucrări de referinţă în toate bibliografiile critice, care imortalizează în conştiinţa publică epoci culturale şi literare, precum şi pe reprezentanţii de marcă ai acestora. În viaţa spirituală a unei ţări există şi personalităţi ajunse la un moment dat, după dispariţia fizică, într-un con de umbră ori supuse unor judecăţi minimalizatoare din partea posterităţii. Aici poate fi încadrat şi George Panu, autor al unei lucrări de referinţă pentru istoria literară, Amintiri de la Junimea. În legatură cu personalitatea şi activitatea acestui junimist controver-sat, dar deloc anodin şi anonim, şi-a manifestat interesul, în urmă cu mulţi ani, Şerban Ciocu-lescu, care a şi scris pe această temă atât în presă (“George Panu – scriitorul”, în “Curentul literar”, nr. 122/1941), cât şi în cuprinsul lucrării Istoria literaraturii române moderne, realizată împreună cu Vianu şi Streinu ca o replică la Istoria lui G. Călinescu. Cunoscutul cărturar de formaţie lovinesciană şi franceză, cu doctorat la Sorbona, care şi-a consacrat o bună parte din energia intelectuală studierii operei lui Caragiale şi Arghezi, era unul dintre cei care considerau că realizarea unei lucrări monografice dedicate memorialistului de la “Junimea” nu era deloc o întreprindere inutilă, ci din contră se impunea ca o datorie de conştiinţă din partea posterităţii. Lucrarea George Panu, memorialistul “Junimii” din Iaşi (Ed. Pământul, Piteşti, 2008, 192 p.) de Marin Rădulescu, un cunoscut şi apreciat slujitor al şcolii argeşene, îşi are temeiul într-un îndemn scris, pe care prestigiosul critic şi istoric literar bucureştean, devenit într-o perioadă profesor la Universitatea din Piteşti, i l-a adresat autorului cu ani în urmă. În cuprinsul studiului, personalitatea lui George Panu este supusă unei examinări minuţioase. Ordinea abordărilor este cronologică şi tematică. Cu mijloacele unei monografii exemplare, autorul urmăreşte destinul lui Panu prospectându-i antecedentele familiale, anii de şcoală şi de formare, cariera profesională şi politică, activitatea de animator cultural şi de scriitor, cu umbre şi cu lumini, fără a lăsa să-i scape nici un element important ori semnificativ. Cu răbdare şi spirit de observaţie, exegetul îşi concentrează atenţia asupra personalităţii umane, politice şi culturale a lui G. Panu, iar rezultatele sunt pe măsură. În esenţă, studiul se constituie drept o pledoarie perseverentă, dar şi temeinică din punct de vedere al rigorii ştiinţifice, în favoarea unei personalităţi cu multiple faţete şi volute existenţiale, care au generat în epocă (şi ulterior), aşa cum era firesc, nu numai partizanate şi simpatii, dar şi animozităţi şi adeversităţi, distanţări, rezerve ori dispute: “Cu temperamentul său dinamic, cu mobilitatea sa de spirit, cu ironia sa muşcătoare (...) el va fi fost fără îndoială un coleg incomod pentru unii dintre junimişti” (p. 31). A rămas de notorietate “dezertarea” tânărului Panu de la conservatorii junimişti, după ce beneficiase de sprijin material de la aceştia pentru efectuarea studiilor în străinătate, însuşi Eminescu taxând cu asprime acest comportament lipsit de loialitate. Se mai ştie apoi că, după ce afişase public o atitudine intransingentă şi temerară ca lider şi fondator al Partidului Radical (partid la care aderase în


1895 însuşi Caragiale), Panu a fugit în mod deloc onorabil în străinătate, pentru a evita executarea detenţiei cu durata de doi ani la care a fusese condamnat, în urma publicării articolului “Omul periculos” (1887), în care îl defăimase pe regele Carol I. Anterior, în timpul studiilor occidentale plătite de conservatorii junimişti... Panu aderase la ideile socialiste şi devenise un republican convins. Din asemenea motive, cariera sa de om politic nu putuse decât să aibă de suferit, regele refuzând la un moment dat dat numirea sa ca ministru într-un guvern conservator (1899). Poate şi mai neplăcut decât ratarea unei cariere politice la vârf a fost faptul că, urmare a gesturilor sale neinspirate, Panu “a scăzut mult în ochii contemporanilor săi” (p. 56). Astfel de evenimente biografice nu sunt trecute sub tăcere de către exeget, dar autorul monografiei face eforturi pentru a descoperi circumstanţele atenuante necesare. Aşa cum evidenţiază studiul, George Panu a fost din multe puncte de vedere o figură publică exemplară, urmărit fiind însa de ghinionul de a nu fi putut niciodată să acceadă la un fotoliu ministerial sau altă demnitate înaltă, care desigur l-ar fi pus în situaţia de a beneficia mai mult de stima contemporanilor săi. În mod cert, Panu era un om cu contradicţii, dar calităţile ori meritele sale primau în faţa neajunsurilor, şi aceasta îl face demn de stima posterităţii, este ideea conducătoare dezvoltată de exeget pe parcursul demonstraţiei sale. În Parlament şi în viaţa politică în general, el era o personalitate dinamică, ale cărei gesturi ori atitudini erau luate în seamă, formând uneori curente de opinie. Dincolo de destinul omenesc al unui activist politic, atenţia se focalizează asupra lui G. Panu în calitate de memorialist. Exegetul doreşte să evidenţieze că avem a face cu un condeier valoros. Capitolul central al monografiei sale – “Memorialist al Junimii din Iaşi” – ocupă aproape jumătate din lucrare şi îi oferă ocazia de a desfăşura tot arsenalul de argumente în favoarea tezei superioritătii lui Panu în acest domeniu faţă de ceilalţi memorialişti ai Junimii. Marin Radulescu este un cercetător meticulos, preseverent şi cu metodă. El înregistrează cu întreaga atenţie cuvenită şi apreciază toa-te opiniile critice - favorabile şi defavorabile - emise în decursul timpului în legătură cu cartea care i-a asigurat lui Panu un loc în conştiinţa posterităţii (şi o frumoasă statuie în Parcul Cişmigiu). Până în 1933, când I. E. Torouţiu a publicat procesele-verbale de la “Junimea”, memoriile în cauză au reprezentat o sursă documentară mereu căutată. În acest context este citat G. Călinescu, în opinia căruia Amintirile despre Junimea ale lui Panu “sunt utile”. Admiţând că Torouţiu a relevat corect o se-rie de inadvertenţe de ordin documentar, exegetul este neplăcut impresionat de asprimea doctorală cu care cartea memorialistului a fost pusă la index şi e de părere că ze-losul istoric literar “e plasat pe o pistă falsă” (p. 107). Atât Torouţiu, cât şi alţi comentatori, “n-au sesizat carac-terul “disident” al memoriilor lui G. Panu”, crede exege-tul. El îl absolvă pe autor de acuzele care i se par nejusti-ficate şi nu omite să evidenţieze superioritatea cărţii lui G. Panu în raport cu scrieri similare aparţinând lui Iacob Negruzzi sau Ioan Slavici. Un mare merit dovedit de aceste Amintiri constă în “justeţea prezentării Junimii în contextul epocii” (p. 138).

Grafica Paul Olaru


Preţuitor şi simpatizant al memorialistului în “marginile raţiunii” (cum s-ar putea afirma, para-frazându-l pe Maiorescu), exegetul Marin Rădulescu apreciază ceea ce este de apreciat şi nu omite scăderile inerente ale lucrării analizate. Deficienţele de ordin stilistic, explicate prin împrejurările redactării cărţii, nu sunt ignorate, dar nici absolutizate, aşa cum a făcut I. E Torouţiu - sancţionat, cum s-a văzut, pentru nejustificata sa exigenţă. Cu obiectivitate, exegetul concede că din punct de vedere strict documentar Amintirile lui Panu au carenţe, dar este de părere că acestea nu diminuează cu nimic valoarea cărţii ca document care reconstituie riguros nu atât faptele în context cronologic, cât atmosfera şi spiritul cunoscutei societăţi fondate la Iaşi în a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Cu o asemenea abordare, exegetul evidenţiază în mod just ceea ce merită să fie evidenţiat. “Junimea” era, desigur, întâi de toate o stare de spirit, pe care doar G. Panu a reuşit să o redea în toată amplitutinea sa de manifestare, în timp ce alţi memorialişti s-au cantonat în zone colaterale sau nu au avut suficientă inspiraţie şi destul talent, pentru a face să reînvie în cărţile lor cu egală forţă de evocare acele vremuri de referinţă pentru destinul literelor şi culturii române în epoca modernă. Memorialistul George Panu, consideră autorul monografiei, ar fi putut da o o scriere superioară din toate punctele de vedere, dacă şi-ar fi revizuit cu atenţie întreaga lucrare mai înainte de a o încredinţa tiparului. Nu a făcut-o, pentru că vârsta şi boala nu i-au mai permis să o facă. Chiar şi aşa, aceste Amintiri de la Junimea reprezintă o lucrare nu numai utilă, dar şi de valoare în domeniul memorialisticii, prin care se imortalizează pentru posteritate cel mai dinamic şi mai plin de culoare interval cronologic din întreaga existenţă a “Junimii”, perioada ieşeană. Martie 2010

Semne şi noduri Daniel Dragomirescu Maria Ardeleanu-Apşan

Ceasul din perete arăta orele şase şi jumătate post meridian. În stradă, unde mai devreme fusese zarvă mare din cauza unui şofer smintit care intrase în centrul oraşului cu o maşină de zece tone încărcată cu fiare vechi, acum se aşternuse o linişte relativă. Bart îşi scrisese editorialul pentru jurnalul de a doua zi şi se apucase să-l recitească pentru a treia oară, nemulţumit parcă de ceva. Articolul părea în regulă din punctul de vedere al meşteşugului gazetăresc şi ataca frontal problema unui om de afaceri palestinian despre care nu se ştia de fapt bine dacă reuşise singur să şteargă putina din ţară, spre a-şi face pierdute urmele prin misteriosul Orient, plin de fundamentalişti puşi pe fapte mari şi de ură viscerală între seminţii în fond înrudite, sau fusese făcut scăpat de către amicii binevoitori cu funcţii de răspundere în structurile câtorva ministere. Până la urmă, plictisit şi iritat că nu reuşea să dea articolului turnura gazetărească perfectă, care ar fi putut să-l mulţumească, Bart aruncă într-un colţ al biroului hârtiile trase la imprimantă şi socoti necesar să-şi ia un pic de răgaz, regretând totodată că nu avea încă la dispoziţie un “cap limpede” competent şi dinamic, care să-i arate unde şchiopătau demersurile sale gazetăreşti. Patronul i-l promisese, însă promisiunea nu se materializase. Practic, îi dăduse de înţeles că nu erau suficienţi bani pentru încă un post în redacţie şi că avea deplină încredere în limpezimea minţii redactorului său şef. Oricum, mai putea să întârzie o oră-două cu trimiterea gazetei la tipografie. Nu ardea. În fine. Poate avea să-i vină totuşi o lumină de inspiraţie şi articolul său de fond să ajungă la cele câteva mii de cititori fideli ai ziarului (după un ultim bilanţ făcut de agenţia de rating) în cea mai convingătoare formă gazetărească.


- ...Structurile câtorva ministere..., îi răsunau în minte vorbele de mai înainte, da, da... Dumnezeu mai ştia ce se putea ascunde aici, în această zonă ceţoasă şi deloc transparentă a Puterii... Da, dar de la ministerele alea plecau nişte fire mai departe... Oculte, fireşte... Unde naiba puteau să ducă ele? Păi unde-ar fi putut să ducă?... Nu într-un altar de biserică, desigur! ci în anticamerele cine ştie căror ştabi, baroni, gabori sau baştani..., ori cum le-or mai fi zicând, ai zilelor de azi... Ei! E-hei! Asta era clar. Dacă ar fi putut să pună mâna pe nişte iţe dintr-astea, fie cât de încurcate, ce le-ar mai fi descurcat el!... Dar, dacă era să judece cumpănit şi la rece, toate

firele pornite din cabinetele ministeriale nu puteau duce decât în ograda unor SRL-uri, firme-căpuşă, holdinguri, companii, societăţi pitite numite anonime (vorba unui poet!). Politicul dâmboviţean postceauşist era legat aproape ombilical de interese mari, nemăsurat de mari de ordin economic. Aşa şi cu turcaleţul ăsta simpatic ca un crevete, care-şi luase tălpăşiţa din ţară, tocmai când gluma se îngroşase prea tare şi manevrele obişnuite de ocultare nu ar mai fi ţinut nici măcar în faţa unor oameni corupţi până în măduva oaselor, care conduceau importante direcţii ministeriale sau pozau în robe negre, ca sfinţii, sub cupola unor tribunale. Că, de, interesul poartă fesul, vorbă bătrânească. - Dovada, dovada! Arată dovezile!... Vreau dovezile!!! Unde sunt dovezile!”... Ce calomnii ordinare!... Memorabile vorbe mai spusese atunci, în acel tenebros decembrie una mie nouă sute optzeci şi nouă preaiubita tovarăşă a celui mai iubit fiu al poporului! De atunci încoace se furase în stil grandios, averi ale statului trecuseră ca nişte bani mărunţi, nu se ştie bine cum, dar frumuşel, în buzunare particulare, însă pentru toate hoţiile

astea faraonice nu exista nici cea mai mică dovadă incriminatorie, aşa cum cei doi ultimi stâlpi de nădejde ai stalinismului pur şi dur în Europa scoseseră din ţară uriaşe averi şi le depuseseră în seifurile cine ştie căror bănci din ţări îndepărtate sau mai apropiate, fără să lase în urmă nici cea mai mică dovadă! Ei doar aveau datoria să ramână în memoria colectivă ca doi bătrânei cumsecade, ieşiţi într-o zi rece de început de iarnă la cumpărături, aşa de paşnici, aşa de inofensivi, ca să o sfârşească într-un mod atroce, înfiorător ciuruiţi de gloanţe lângă un zid cazon care rămăsese mânjit de sângele lor şi impresionase pe toţi cetăţenii paşnici ai planetei... Deci se putea perfect să îţi însuşeşti cu anasâna orice bun care nu îţi aparţinea în ţara asta şi nu aveai de dat în nici un fel socoteală pentru nemaipomenitele tale matrapazlâcuri: lipseau dovezile incriminatorii. Şi fără dovezi ce mare specialist în “inginerii” financiare, de aici ori de aiurea, nu se poate lăuda liniştit în faţa lumii, la toate televiziunile de stat ori private şi la ore de maximă audienţă, cu inocenţa sa desăvârşită? Scoate tu dovezile, dacă ai de unde! Bart îşi trecu mâna prin părul răvăşit, care-i căzuse pe frunte şi rămase câteva clipe nemişcat, cu privirile aţintite pe monitorul calculatorului. Apoi, brusc, tresări, de parcă s-ar fi trezit dintr-un somn greu. Oare unde mai văzuse şi mai auzise el chestii dintr-astea, cu posibile filiere între lumea politică şi interesele economice ale unor mahări care trăgeau, din câte se

Grafica Paul Olaru


putea deduce, sforile din umbră? Cum unde? Chiar mai înainte, printre telegramele agenţiilor româneşti de presă dăduse peste una ca asta. Una ca asta, ce?... Cum ce? O informaţie, strecurată între o ştire despre etern minunatele rezultate obţinute de lotul olimpicilor români la olimpiada internaţională de matematică-informatică-chimie-ecologie şi un scandal ca la uşa cortului provocat de două clanuri rivale din partea de vest a ţării... Mă rog, două ştiri mai mult sau mai puţin obişnuite în peisajul mozaicat al societăţii româneşti actuale... Febril, deşi nu era neapărat cazul, Bart se apucă să caute din nou pe net, pe la diverse agenţii de presă, dar ceea ce căuta îi fu dat să găsească pe forumul unui post de televiziune care, după denumire, era cu trup şi suflet în serviciul cetăţeanului, dornic de informaţie cât mai corectă, ruptă din pulsul gregar şi năvalnic al Maicii Realităţi. Ştirea de presă era de numai câteva rânduri, scurtă şi la obiect şi jurnalistul din convingere şi vocaţie care era Bart o citi şi reciti de mai multe ori. Era vorba despre un contract dubios încheiat de un minister economic oarecare cu o firmă privată a unui individ uns cu foarte multe alifii: înainte de nouăzeci, director de ocol silvic la Cucuieţii din Pod; imediat după, stâlp de catedrală al noii puteri, însărcinat cu treburi delicate, ca de pildă degajarea de golani a Pieţii Universităţii prin metode de gherilă urbană...; după câţiva ani, dispăruse din peisajul politic, dar începuse să pozeze drept unul dintre primii oameni de afaceri autohtoni; brusc, în vremea Convenţiei, revenise într-un cabinet ministerial ca om bun la toate, autorecomandându-se drept ţărănist din moşi strămoşi, din vremea lui Decebal şi Traian!... Apoi înfiinţase un fel de Caritas care falimentase fraudulos pe spinarea cetăţenilor oneşti şi de bună credinţă. Scăpase de puşcărie cu certificate medicale şi după asta, la o vreme, reapăruse marele capitalist autohton, care voia să construiască şcoli şi spitale, schituri monahale şi crescătorii de porci, ba chiar şi case pentru sinistraţi şi copii ai străzii, drept pentru care obţinuse nişte contracte cu ministerul economic în cauză. De fapt, zicea sibilinic notiţa de presă, marele întreprinzător... lăsase în urmă case de chirpici neterminate şi şcoli care cădeau in capul elevilor şi al dascălilor lor, calculatoare plantate cu ghiotura acolo unde încă nu ajunsese invenţia lui Edison etc. etc. ... Bănuiala, neacoperită cu probe concludente, zicea tot ştirea de presă, era că generosul capitalist băştinaş îşi împărţise frăţeşte fondurile primite cu amicii săi din acel minister. Asta era ştirea. Mai mult nici nu trebuia. Mană cerească pentru un jurnalist de investigaţie, liber şi independent... Dar, ca să-şi completeze documentarea preliminară, Bart continuă să citească destul de numeroasele comentarii ivite sârguincios după ştirea propriu-zisă. Un comentariu, în special, îi atrase atenţia: “Este sută la sută adevărat. Marele afacerist a lucrat mână în mână cu un subsecretar de stat, pe care-l cunosc personal, fiindcă îmi este cumnat şi la beţie mi-a spus şi mie exact cum funcţiona toată megaescrocheria. Fraţilor, ăştia şi-au tras cocote de lux, Mercedesuri şi vile în Bahamas şi Baleare, cum nici Pazvante nu visa, din fondurile europene şi autohtone, dar au lucrat aşa fel (sic! exclamă în sinea sa Bart, ca un dascăl de cultivarea limbii materne), că n-au lăsat după ei nici cea mai mică urmă! Dar eu am înregistrate pe bandă toate chestiile astea şi, dacă nu mă credeţi, veniţi într-o seară la mine, mă găsiţi la terasa lui Fane Barosanu, să le ascultaţi!” Incriminatoriul comentariu era semnat “Băiatu cu Sifonu”, dar părea suficient de credibil, ca să pună pe un gazetar de investigaţii pe gânduri. Asta putea ajuta la ceva... , nu ca în cazul turcaleţului evaporat ca măgarul în ceaţă, pe sub nasul autorităţilor aviatice ori portuare române. Ei, dacă ar fi reuşit să îl găsească pe Băiatul cu Sifonul de la terasa lui Fane Barosanul şi să stea de vorbă cu el!... Trase la imprimantă ştirea de presă şi comentariile adiacente şi, luând un pix cu roşu, încadră într-un chenar vizibil comentariul incriminator. În acel moment, uşa biroului se deschise şi patronul îşi făcu radios apariţia. Se întorcea de la cununia civilă a unor amici de familie. Văzându-l, Bart dădu să bage hârtiile într-un sertar, dar şeful îl opri, curios. - Ei, ce-avem noi aici? Iar un accident în lanţ pe Autostrada Soarelui? se interesă el, apucând grăbit hârtiile. Bart schiţă un zâmbet de complezenţă şi răspunse pe un ton sec: - Un yankeu la curtea regelui Arthur, strecură printre dinţi, cu bani evaporaţi din fonduri europene şi cu tot tacâmul de rigoare!... Şeful ziarului îl privi mirat, ridicându-şi de-un deget mai sus sprâncenele groase şi îmbinate deasupra nasului, care-l făceau să semene în mod izbitor cu un actor de comedie foarte popular în primii ani de după căderea vechiului regim din mereu albastra şi fascinanta Românie.

(fragment din romanul Karma. Nopţi de mătase, ediţie adăugită şi revizuită)


Ioan BABAN UN PUNCT DE VEDERE

(continuare din numarul 4) Ideea negării vine de la citarea unei

concepţii exprimate de scriitorul polonez Witold Gombrovicz (a trăit şi a scris în exil) potrivit căruia arta corespunde „sentimentelor cuvenite”, pentru că „într-o măsură mai mare de cât şcoala însăşi, arta este o şcoală a minciunii…” (idem, p. 5) Ideea nu-i aparţine lui Gombrovocz, ci este împrumutată din teoria lui Roland Barthes, (vezi studiul „Gradul zero al scriiturii” din „Romanul scriiturii” antologie, Ed. Univers, 1987). Chiar dacă este confuză şi ideea scriitorului polonez, ea este citată, pentru că e străină şi tot ce e străin e convingător. Din cele spuse, reiese clar faptul că „şcoala este o minciună”. „E scris adânc…” ar conchide Jupân Dumitrache. Nu se ştie însă cui ar trebui să corespundă arta, dacă nu „sentimentelor cuvenite”? sentimentelor comandate, ca în blestematul deceniu? Oricât s-ar defini sentimentele, ele trebuie să corespundă unei stări impuse de o realitate. Există şi sentimente comune, deci cuvenite, că nimeni nu trăieşte în singurătate absolută. Dacă pornim de la ideea negării unei asemenea stări, şi că nu pe o asemenea temelie se aşază „ideea de cultură naţională”, ne-am procopsit. Nu ar urma decât să aruncăm la groapa de gunoi tot ce s-a făcut, negând avangardist totul, şi s-o luăm de la capăt, urmând ca un viitor „purificator” să arunce producţia „de minciună” la o altă ladă de gunoi. Nu suntem în România?

Nu este o noutate o anumită reacţie negativă a unei bune părţi din scriitorii şi mai ales din criticii şi istoricii literari contemporani faţă de trecutul literar, nu neapărat comunist. Câteva reacţii din acestea „avangardiste” (avangardismul nu şi-a luat

nicăieri şi niciodată „misiunea” în serios, probabil că nici nu credea în ea, evocarea acesteia presupune un anumit grad de naivitate) au stârnit adevărate furtuni şi luări de poziţii radicale, confirmând afirmaţiile în legătură cu „iluziile” critice. Dar problema este că ceea ce s-a negat a căpătat un plus de reconsiderare, pentru că, se ştie, şi avangardiştii se întorc, de multe ori dezamăgiţi, la valorile clasice, în sensul larg al cuvântului. Eminescu a reprezentat o ţintă, iar rezultatul a însemnat o reacţie inversă, soldată cu tipărirea operei postume şi facsimilarea manuscriselor la care se adaugă o altă serie de studii privind opera poetică şi nu numai, spre dezamăgirea contestatarilor. Cui au servit toate acestea reacţii? ALTE PUNCTE DE VEDERE

O operă muncită din greu, având ca obiectiv tocmai tulburarea apelor, după o aparentă perioadă de linişte, cum s-a mai spus, apărută în 2008, la Editura „Cartea Românească”, din Bucureşti, este volumul lui Eugen Negrici, „Iluziile literaturii române” şi oferă celor interesaţi de dimensiunile universului literar românesc din toate timpurile, o percepţie subiectivă, contradictorie asupra fenomenului pus în discuţie, preocupare mai veche a cunoscutului critic, istoric literar, teoretician, semiotician, analist pertinent, autorizat cunoscător al teoriilor mai noi asupra textului literar.

Interesantă se pare a fi imaginea de pe copertă, cu înţeles metaforic prea evident, pus în relaţie cu ce a văzut şi vede autorul în ceea ce numim literatură română. Chiar titlul evidenţiază o stare radicală. Imaginea unei cortine (rufă pusă la uscat?) prinsă în cârlige, adăpostind un nud (era să zic un nud gol, cum afirma, jucând un rol într-o piesă, o mare artistă) ceva aflat dincolo de percepţia vizuală, o făptură care numai se bănuieşte. În spatele cortinei se află indubitabil, o fantasmă, o iluzie, mai precis, literatura


română (tabloul aminteşte şi de o scenă comică jucată de cunoscutul Toma Caragiu prin anii 1972); este cât se poate de limpede, o viziune de ansamblu a autorului asupra unui univers nebulos, în măsură să-i producă o stare de incertitudine intelectuală şi este mai mult ca sigur că autorul regretă că s-a născut, a trăit şi trăieşte într-un mediu cultural şi literar viciat şi supraevaluat de înaintaşii lui şi chiar de el însuşi, cu ani în urmă, fără a vedea cum se cuvine adevărata faţă a imaginii şi fără a cântări consecinţele supraevaluării ei, dacă aşa este şi nu cumva demersul este premeditat.

Cartea aceasta ridică un foarte mare semn de întrebare, aşa cum poate isca discuţii contradictorii de o duritate fără precedent (aşa s-a cam şi întâmplat), deoarece este posibil ca poziţia exprimată în aceste pagini să fie singulară, aşa cum poate puţinii ei susţinători să exprime puncte de vedere din care nu se înţelege nimic, aşa cum se întâmplă de cele mai multe ori. Cei care sunt de partea autorului se opresc doar la elogii, nu la aprecieri ori opinii menite să lămurească starea produsă, ori să vină cu exemple în măsură să întărească adevărul. Poate nici nu au citit-o. Şi apoi se ştie din capul locului cum funcţionează principiul solidarităţii la români, mai ales atunci când problemele sunt discutabile.

Autorul cărţii amintite mai sus îşi face iluzii că iluziile sunt ale literaturii române, că numai el ştie ce e dincolo de cortină, ori poate formularea reprezintă o afirmaţie insuficient cântărită semantic. Iluziile sunt ale criticilor şi istoricilor literari (în cazul de faţă, ale lui Eugen Negrici), ei au perceput şi au măsurat, la fel de subiectiv (ca şi el) „dimensiunile” (după cum a bătut vântul), acestui univers ca şi contemporanul nostru, frământat de ideea aşezării în parametrii reali a ceea ce numim cultură şi literatură română.

A pune însă la index o bibliografie imensă, raportată la ceea ce numim istorie şi critică literară, este totuşi un fapt mai puţin obişnuit. În ultimă instanţă, toţi acei care au scris cărţile cunoscute şi negate fără suport, au pornit de la documentele existente în muzee, în biblioteci la sectoarele de documentare şi nu au născocit poveşti pentru a duce în eroare batalioanele de cititori de ieri până azi. Pentru a ajunge la o asemenea concluzie trebuie să existe o motivaţie solidă. Nu e de mirare că într-un studiu publicat în 1978, acelaşi Eugen Negrici afirma: „Ca interpretare, actul critic reprezintă iluzia unei iluzii (iluzia cunoaşterii mediate prin artă). Ce i se poate pretinde cititorului interpret este să dispună de o anumită memorie a experienţelor sale trecute, de o capacitate

de asociaţie, care să-i permită să proiecteze asupra obiectului o viziune configurativă”. Totuşi se pare că nu „memoria experienţelor sale trecute” a provocat starea aceasta radicală.

Nu trebuie ignorat faptul că se impune şi din partea „cititorului interpret” şi o anumită disponibilitate spre aflarea adevărului, din ce în ce mai puţin evidentă în zilele noastre; rar se găsesc cititori înzestraţi cu capacitatea de a cuprinde tot şi de a privi critic informaţiile tot mai contradictorii, oferite de autorul unei cărţi de istorie literară, o continuare a altor trei, având drept ţintă o manifestare anticomunistă violentă, de care nu se face vinovată întreaga literatură română. În general cărţile de istorie literară se duc de cele mai multe ori direct în arhive, un număr mic de cititori preocupaţi se mai interesează de ele.

În acelaşi timp, ar fi posibil ca această carte să fie considerată o istorie literară pentru cei mai greu determinaţi să ia drept adevăruri absolute afirmaţiile nesigure. Însă nu toţi cei familiarizaţi cu universul literar în ansamblu pot să recepteze necritic datele controversate, excluzând din capul locului pe partizanii teoriei sau ai ideilor dinainte stabilite. În plus, obiectul supus unei aspre analize nici nu este literatura, ori acolo unde este vorba despre ea, ceea ce se spune nu are nimic în comun nici cu istoria, nici cu critica la nivel analitic, pentru a trage nişte concluzii, în măsură să lămurească starea propriu zisă. Tot ceea ce s-a scris a avut ca reper stabilirea unei grile axiologice răsturnate.

În acelaşi timp excludem din capul locului o mişcare preconcepută, nepreocupată de urmări. Unui act critic, unei concepţii i se cere responsabilitate şi mai cu seamă o documentare de excepţie, nu poţi face afirmaţii care vor cântări foarte greu mai târziu. La drept vorbind nu se ştie dacă autorul „Iluziilor…” se adresează cuiva, ori comunică cel mult cu un cerc foarte restrâns de indivizi din speţa criticilor şi istoricilor literari care nici nu prea iau în seamă reacţiile.

Mai curând, această carte are menirea de a supăra pe cineva anume. Pentru un asemenea rezultat efortul este prea mare, zadarnic, ori de prisos, dar se consideră a fi necesar pentru că vizează o finalitate.


Literatura română, oricât de nervoşi ne-am repezi asupra ei, este o realitate aşezată în dimensiunile unui univers uman, cum este peste tot în lume, dar unii din cei care au intrat şi mai intră în acest spaţiu, îşi imaginează o altă realitate, ori vor să impună o altă viziune (o altă iluzie), aşa încât, la un moment dat, ceea ce a văzut sau vede unul dintre ei, să intre în opoziţie cu percepţia altuia, şi aşa s-au născut contradicţiile, disputele acutizate de factorii etic şi etnic, de foarte multe ori implicaţi şi invocaţi, încât, la final, nu se mai ştie care e realitatea obiectivă.

În aceeaşi carte autorul vine cu aprecieri subiective controversate datorită unor dispoziţii diferite de receptare ivite în momente contradictorii. În literatură nu sunt unităţi de măsură menite să dea verdicte exacte. Dacă între indivizii aflaţi în câmpul de acţiune apar conflicte, mai ales de partizanat, e de la sine înţeles că ele sunt transferate unde nu trebuie, umflând sau marcând în mod diferit dimensiunile universului căruia aparţin, devenit câmp de bătălie, fără nici un folos. Robiţi de dogme şi de teorii, criticii nu mai trăiesc actul lecturii pentru că aceasta devine un prilej de căutare a ceva din dogmatica devenită motiv, şi dacă nu găseşte ce este pe lista respectivă, opera trebuie uitată.

Uneori posteritatea nu ţine seama de toate acestea, ori dacă îşi mai aminteşte cineva că a existat o asemenea dispută, ea trece în derizoriu şi rămân doar valorile. Cine îşi mai aminteşte de C. A. Ionescu (Caion), sau de un articol al lui Eugen Barbu din celebra de acum „Săptămâna” despre poezia lui Marin Sorescu, la rubrica „La judecata de apoi a poeţilor”? Nimeni, nici specialiştii în domeniu, dar ei au reuşit să tulbure apele pentru o vreme şi au fost mulţumiţi. Nefiresc este faptul că unii cred că pot impune o altă viziune asupra acestui univers, pentru că aşa cum se află la momentul trăit de el, nu mai corespunde „concepţiei” lui. Se adevereşte ceea ce spunea un critic cunoscut (Theodor Codreanu), faptul că o operă literară, de data aceasta o întreagă literatură, intrată în procesul de apreciere, demers practicat de un alt critic, devine ceea ce vrea el. De fiecare dată a fost sau este vinovată o asemenea manifestare. Deseori este invocat, ca factor perturbator, naţionalismul, el provoacă fenomenul deformării ori amplificării unei realităţi. Motivul e destul de pueril şi alimentează o boală mai veche. .

Din fericire, prea puţini iau în seamă cărţi cu un conţinut confuz şi nesemnificativ. Nu toate revoltele produc efecte pozitive în plan spiritual. De cele mai multe ori, revoltaţii se întorc la o realitate negată cu vehemenţă altădată, cu o altă înţelegere. Naţionalismul (nu unul exacerbat, vinovat de multe lucruri anormale) este însă o stare înscrisă în normalitate peste tot în lume şi nu cred că renunţarea la ceea ce înseamnă sentiment naţional ne-ar face mai vrednici, mai fericiţi sau mai interesanţi. Nici în condiţiile globalizării acest sentiment nu dispare. Un exemplu mai mult decât grăitor îl reprezintă naţionalismul rus, de aceea stă în picioare un colos de peste o mie de ani, dar şi antinaţionalismul românesc trebuie invocat, pentru că el este pregătit să intre în cartea recordurilor, cu animatorii lui cu tot. Experienţa a arătat că, paradoxal, în spaţiul românesc, atunci când s-au întâlnit cele două atitudini, antinaţionalismul a învins, mai ales după sublima revoluţie caragialiană din 1989 (era să zic 11 fevruarie, de la Ploieşti), la care au participat mulţi „cetăţeni turmentaţi”, pentru că românii, nu toţi, ci doar cei interesaţi, sunt foarte îngăduitori cu anestezicele venite din afară şi foarte duri cu ceea ce le aparţine (era să zic, cu iarba verde de-acasă); cred că e vorba şi de un complex de inferioritate, manifestat cu îndârjire, nu întotdeauna justificat.

Legea privatizării este un exemplu mai mult decât grăitor. Alţi conaţionali însă, copleşiţi de prezenţa excesivă a străinilor, cel puţin în anumite zone, nu se pot „dezbăra” de sentimentele naţionale. Basarabia este un loc unde a fost însămânţat în chip diabolic de rusofoni şi a înflorit un antiromânism ca niciunde în lume, iar cei care ar fi putut contracara fenomenul, nu numai că l-au lăsat să se manifeste la voia întâmplării, dar l-au şi stimulat într-o măsură aberantă, aşa încât români, de talia rusificatului Voronin, acuză România de imperialism. Asta nu este decât ceea ce s-ar putea numi prostie dusă până la delir. Şi cum românii trec foarte repede de partea cealaltă, rezultatele se văd peste tot.

De altfel, nu e de mirare că un cunoscut critic literar, într-un recent editorial din „România literară” neagă conceptul de „identitate naţională”, pentru că „drepturile civile decurg din cetăţenie, nu din naţionalitate, care nu poate fi nici acordată, nici refuzată: ea este ca şi libertatea, liber consimţită”. (vezi Nicolae Manolescu, „România literară”, nr. 50, editorialul „Ce este identitatea naţională?) Probabil că noţiunea de „naţionalitate” va trebui scoasă din vocabular, pentru că a devenit supărătoare. Cât priveşte limba, probabil că limba română se va numi limbă cetăţenească. Motivaţia este puerilă şi se vede cât acolo că e tezistă, mai ales că vinovatul introducerii în limba română a acestui cuvânt este Mihai Eminescu, „În accepţia postromantică, naţionalismul apare la noi sub pana lui Eminescu”. Nu se ştie dacă toate „naţiunile” vor renunţa la acest cuvânt, la îndemnul unui comentator român. Şi în condiţiile globalizării „cometa naţionalistă” va continua să treacă pe cerul acestei planete, câtă vreme, sub diferite forme, străinii supără „cetăţenii” unei ţări, unde există o populaţie indispusă la presiunile şi ticăloşiile unor indivizi fără busolă, care au ajuns „cetăţeni” în spaţiul lor, pentru că a impus-o o stare economică, fiind nevoie de forţă de muncă ieftină. Şi apoi, de unde să ştim noi ce se întâmplă mâine în lume? Aşa cum a apărut iacobinismul, fascismul, comunismul, pot apărea mişcări în urma cărora poţi rămâne năuc. Viitorul îţi poate oferi orice surpriză, pentru că sublima societate capitalistă poate fi izvorul unor suficiente motive de revoltă. Numai dacă privim la ceea ce se întâmplă azi, e suficient să priveşti viitorul cu îngrijorare. (continuare în numărul următor)


Curcubeul

Plouase frumos în ziua aceea. Noi, cei din clasa a II-a B, descâlceam tainele aritmeticii cu domnul învăţător care nu prea era în apele lui. Tot privea gânditor afară. După un timp, în plină lecţie, zice: “Uitaţi, a apărut curcubeul…” Ca la comandă, ne-am dus cu toţii la fereastră. Ce minunat era acolo pe cer… De acest moment petrecut cu vreo cincizeci de ani în urmă, mi-am amintit în timp ce citeam într-o carte de versuri: “O ce supărare-n ploaie/ Frunzele zboară ca îngerii/ Focul de pe deal s-a stins/ Curcubeul s-a ascuns.” Mă uit din nou la titlu: “Contemporan cu toamna”. Constat ulterior că este “Contemporan cu soarele”… Poetul Ion Mâcnea transmite un mesaj în versuri de pe malul Prutului, din Vetrişoaia, precum undele în eter, luându-te prin surprindere: “Cui să-i spun ce am în stele/ Cine ştie ce-i durere/ Sau pustie cum e vremea/ Gândul gândurilor mele.” Până la curcubeu, a fost cale lungă. În urma unei mari cumpene din viaţa sa, peste tot erau doar “amurguri”. În special în poezia de dragoste.: “Eşti fericită când priveşti amurgul/ În cer lumânări se aprind/ pe seama mea…”(“Univers”) sau: “Amurgul sloboade din cer,/ înaripate fiare mă ajung/ li-niştea sperie satul…”(“Iar în amurg”). La Ion Mâcnea, toamna are patru anotimpuri. Gândindu-se la sfârşitul inerent pe care î-l vedea în acele momente trăite acum 20 de ani, sugerează măcar să fie “într-o toamnă frumoasă”. Numai ea poate suplini cele patru anotimpuri ale vieţii. Se pot vedea “troiene de frunze” (iarna), iar pe alocuri “ramuri ce crapă-n muguri…” (primăvara). Apoi “râzăreţele flori” (vara) se “rotunjesc în roadă” (toamna). Intuiţia noastră din început apare în final: “Iartă-mă toamnă frumoasă/ dacă am să te părăsesc”. Pleca-rea trebuie să fie lentă, când “…se lasă cerul în amurg pe mine” (“Cineva judecă lumina”). Nu-i aşa omule? “Eşti o oază în univers de păsări,/ vrei mai mult soare/ dar în amurg te rătăceşti…”(“Omul”). Până când “Din tavan,/ de fructe iubiri,/ stalactite de fum/ îmi picură fruntea.”(“Tavan”). Şi “când vezi culorile-n amurg/ şi crezi că negrul este alb, /dar nu ştiu bine ce-i cu tine…”(Paresimi”) Într-un final, “Amurgul coboară,/ îi simt pe buze sărutul./ Se-aprind în fulger ochii plânşi,/ trezirea scârţâie fântâni,/ se ascund opaiţe/ şi degetele mă frig/ ca oprite iubiri.” (“Sentimentul amurgului”) Şi de când cu acea stare, să fi trecut aproape 20 de ani. Iată-ne în prezentul în care, în luna iunie, se va intersecta cu vârsta de trei sferturi cum zicea cineva, încropind o sumă rotundă de 75 de ani, demons-trând că încă mai este în stare excelentă de funcţionare, ca să folosesc un joc de cuvinte, iar în timpul viitor ne va arăta că nu şi-a spus ultimul cuvânt. “De la veşnicie-ncoace/ N-a trecut decât o clipă” (“Gând deşart”). Şi pentru că timpul este mai concentrat, “Parcă a fost şi ieri o vară/ Toate s-au topit în eră.” (“Lunga vară”) Uneori, scriitorul Ion Mâcnea s-a făcut frate cu veacul, cu veşnicia, cu timpul, cu infinitul, nu numai aşa pur şi simplu, ci pentru că le simţea a-i fi de folos şi în acest capăt al punţii. Abia apoi în imaginaţia sa, realizează că în începutul lungului drum va fi mai întâi întâmpinat de păsări: “Ce frumos s-asculţi fragmente/ Din celestul infinit…/ Şi când pleci fără să ştii/ Ele-ţi spun bine-ai venit.”(“Chemarea păsărilor”) Şi cum pentru poet viaţa o simte ca “un veac într-un vis”, toţi cei care vor fi fraţi cu veşniciile viitoare, vor spune odată şi odată, “Am fost”: “Am fost şi sunt ce eu nu ştiu/ Am suferit când am iubit/ Am şi cântat în timp nebun/ Am dat cu pietre-n infinit. Am dat şi-n timp să-l sparg în cioburi/Şi-n orologiul ce-a minţit/ Cu umbra lui înşelătoare/ Mânându-mă spre infinit.” Când pe foaia de desen tragi o linie, nu te gândeşti prea departe. Dar dacă desenezi o pasăre zburând, ai creat deja spaţiu. Ion Mâcnea, prin scrierile sale, a creat în mintea celor care l-au citit, spaţii infinite de dragoste, apreciere, recunoaştere şi respect prin distanţă, aşa cum distanţa dintre Scaune şi Masa Tăcerii înseamnă respect pentru masă în viziunea lui Brîncuşi. În avanpremieră, pentru că vom sărbători în iunie, îi urăm tot binele pe care-l poate duce, sănătate şi viaţă în înţelepciune în zonele astrale ale nemuririi

Ioan PARFENI


IOAN MÂCNEA 75 DE ANI DE VIS

Aşezat ca un străjer pe malul românesc al Prutului, privind în fiecare dimineaţă spre celălalt mal, născut întro Molvovă Mare, întro Românie Mare, Ioan Mâcnea a reuşit să oprească timpul din când în când, prilej pentru a oferi contemporanilor săi clipe de boema rafinată, care are şi iz de secolul XIX şi parfum de secol XX, dar şi farmecul şi simţirea modernismului secolului XXI. Acolo la Vetrişoaia lui dragă care i-a fost şi scut dar şi lance peste decenii, a reuşit să presare şi să imprime în conştiinţa multor săteni, imaginea scriitorilor şi rapsozilor contemporani. Trebuia să mergem la Vetrişoaia lui Mâcnea, la Vetrişoaia lui bădiţa Ion ca să ne întâlnim cu Mircea Dinescu, cu regretaţii Cezar Ivanescu şi Grigore Vieru, cu scriitorii ieşeni Daniel Corbu sau Constantin Dram, cu scriitorii basarabeni dragi nouă dar mai ales dragi lui. Acolo au lăsat şi au luat cu ei amintiri de neuitat artişti plastici, „privighetori” ale cântecului popular moldav au lăsat amprenta trecerii lor, apoi academicieni ai vremurilor noastre, cercetători, arheologi... Dar cine nu i-a trecut pragul maestrului Mâcnea? Poeţii, bravii poeţi care au cântat operele lor în acordul pianului, în acordul acordeoanelor, în acordul chitarelor. Să trăieşti prieten drag şi să reuşim să facem acea tabără de creaţie

pentru sufletele noastre, pentru semenii noştri, pentru literatură. Nimeni nu observă Timpul, dar el Timpul, ne numără an de an. Timpul îţi oferă ţie confratele meu drag un viguros buchet de 75 de flori. Ţie prietene, timpul ţi-a mai oferit prietenii adevărate cu care ai participat la construirea acestui nume care va dăinui dincolo de noi, dincolo de Vetrişoaia. IOAN MÂCNEA VETRIŞANU.

Mihai Apostu

Ioan Mâcnea Vetrişanu


Emilian Marcu Născut la 28 septembrie 1950 într-o localitate de mare rezonanţă lirică: Heleşteni, judeţul Iaşi. Absolvent al Institutului de Biblioteconomie, Bucureşti, 1973. Angajat la Casa de Cultură a studenţilor din Iaşi, din anul 1974 . Debut în presă: în revista „Familia”, aprilie, 1974, prezentat de poetul Şt. Aug. Doinaş şi în „Amfiteatru”, decembrie, 1974, prezentat de poeta Constanţa Buzea. Publică în mai multe reviste literare din România şi înainte şi după decembrie, 1989. A primit, printre altele, următoarele premii: Marele premiu la Festivalul Naţional de poezie de la Suceava „Nicolae Labiş”, 1975, Premiul revistei „Luceafărul”, 1978, Premiul C.C. al U.T.C. 1985, Premiul ziarului „Scânteia tineretului” în anii; 1978, 1983, 1987, Premiul Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova în anul 2000 pentru cartea de sonete „Umbra şi îngerul”, Premiul Uniunii Scriitorilor din România – Filiala Bacău pentru volumul de poeme „ Atlet moldav”, 2005, Premiul de excelenţă pentru poezie patriotică, în 2005, de la revista „Oglinda literară”, Premiul revistei „Convorbiri literare”, 2006, pentru critică literară, Premiul Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova pentru volumul de sonete „Mormânt în metaforă”, 2007, Premiul Salonului internaţional de carte de la Chişinău, pentru romanul „Suburbii municipale –vol. II – Mormântul călugărului ioanit”, 2008, Premiul „Mihai Eminescu” la salonul internaţional de carte, Iaşi, 2008, Diploma de excelenţă la a 40-a ediţie a Festivalului naţional de poezie „Nicolae Labiş” Suceava, 2008, Premiul internaţional de poezie „M.Eminescu” la Salonul de carte Gh. Asachi, Iaşi, 2008, etc. Poezia sa este tradusă în: Spania, Franţa, Anglia, S.U.A, Elveţia, Ucraina, Rusia, Serbia, etc. Cărţile publicate sunt: „Nunta în sâmbure” ed. Junimea, Iaşi, 1974; „Amiaza câmpiei” ,ed. Junimea, Iaşi 1977; „Sub zodia Traciei, Biblioteca „Opinia studenţească” Iaşi 1979; „Sigiliul toamnei”, ed. Junimea, Iaşi, 1982, „Neliniştea singurătăţii”, ed. Junimea, Iaşi, 1987; „Lecţie pe Ostrov”, ed. Junimea, 1995; “Îngândurat ca muntele de sare”, ed. Helicon, Timişoara, 1996; ”La porţile singurătăţii”, ed. Junimea, Iaşi, 1998, „Flori pentru Augusta”, ed. Augusta, Timişoara, 1999; ”Scoica sonoră”, ed. Fides, Iaşi, 1999, „Umbra şi îngerul”, ed. Augusta, Timişoara, 2000; ”Ţăranul zidit”, ed. Miremis, Iaşi, 2000; ”Feţele insomniei”, Ed. Augusta,Timişoara, 2001; „Muzeu de sate”, ed. Junimea Iaşi, 2001; ”Coroanele împărăteşti”, ed. Junimea, Iaşi, 2003; „Atlet moldav”, Ed. Augusta, Timişoara, 2004; „Melancolia şarpelui”, ed. Alfa, Iaşi, 2004; „Privilegiul giulgiului”, ed. Junimea, Iaşi, 2005; ”Mormânt în metaforă”, ed. Princeps, Iaşi, 2007; „Foşnetul mătăsii în manuscrise”, ed. Convorbiri literare, Iaşi, 2007; „Cartea celor opt zeci şi opt de taine”, ed. Emolis, 2008. Şi romanele: „Iadul de lux”, ed. Junimea, Iaşi, 2oo4; „Suburbii municipale” vol. I, ed. Augusta, Timişoara, 2oo5; „Suburbii municipale” vol. II; “Mormântul călugărului ioanit”, Ed. Augusta, Timişoara, 2007; ”Suburbii municipale vol. III, „Aducerea cenuşii la templu”, editura Augusta 2008. „Romanul Iadul de lux se citeşte în superba „gratuitate” acaparantă a discursului epico-liric, convingându-ne că Emilian Marcu este una din cele mai puternice voci ale generaţiei sale” Theodor Codreanu , „Convorbiri literare”, mai 2004 „Ascultând „foşnetul nisipului din manuscrise”, împresurat misteric de umbrele lăptoase, cercând a afla – sub „lăcrimarea hipnotică a clipei” – tainiţa luminii, poetul Emilian Marcu contemplă, din biblice timpuri, beatitudinea şi deşertăciunea deopotrivă.” Adrian Dinu Rachieru,” Convorbiri literare”, decembrie2007


Ca şi cum prin o mie de semne…

Ca şi cum prin o mie de semne Am putea desluşi universul Grădinarului, Ca şi cum prin o mie de semne am vedea în afund, Te arăţi în liliac îmbrăcată şi în tafta Sub perdeaua de raze în mirata mirare, Alămuri rămase-n extaz ca o boală, Ca o dezordonată mişcare în cosmos Prin o mie de semne te-nchipuie Prin o mie de semne te amăgesc. Sub perdeaua de raze tânărul trup al iubitei, Bântuit de o boală necunoscută, În liliac şi-n tafta la porţile ceriului Prin irevocabile vămi, prin hăţişuri şi prin pustiu Printr-o mie de semne am putea desluşi universul. Smirnă şi tămâie pe drumul Damascului, Apă sfinţită spre tronul ceresc Prin mirifica lume te însoţesc. Alămuri rămase-n extaz ca o boală de sânge, Ca o călătorie prin praful stelar Printr-o mie de semne, printr-o mie de semne Ţie, în liliac şi-n tafta îmbrăcată ţi se arată. Prin o mie de semne am putea desluşi o mirată mirare Spre a desluşi călătoria spre muntele magic de sare, Spre nebănuitele şi neînceputele noastre călătorii Demult ne-am retras, în tăcere, în cochilii.

Nimbul cu sine umple amurgul Un ghioc imens precum nimbul, Precum nimbul heraldicei flori se deschide: Izvorniţa lumii ţâşneşte-n înalturi. Un ghioc se deschide, un ghioc se deschide, Ca o poartă-ntre nouri, ca o rodie coaptă. Îngere, poţi străjui acest intangibil labirint?

Izvorniţa lumii se surpă-n înalturi, Izvorniţa lumii se surpă şi nu-i nici o mirare! Prin nimbul heraldicei flori, Prin acel labirint paingul se lasă Semnului magic, o , semnului magic…

Un ghioc se deschide, un ghioc se deschide; Nimbul cu sine umple amurgul. O stea se arată asemenea cruciatului, O stea pe întinsele ape ale ceriului. Îngere poţi străjui acest labirint, Această splendoare a florii în extaz, Această instabilitate a labirintului?

O pânză pe faţă, o pânză subţire Peste acest labirint, ce vrajă mai poate, Ce vrajă mai ştie-n tristeţe să te respire? Amurgul sângelui în struguri Pe mirişte rochia albă a miresei sângerând se vede în zori. Fulgii o împresoară în zbaterea lentă Ca un steag peste o cetate căzută.

O eşarfă peste sălaşul de taină al îngerilor Pe mirişte toamna, pe mirişte Zăpezile timpurii sângerând amintiri Se leagănă-n vânt, se leagănă-n vânt.

Rochia albă duce pe valuri de brumă Amurgul sângelui din struguri, Rochia albă dusă pe valuri Pe mirişte toamna, pe mirişte toamna.

Pe valuri de brumă rochia albă a miresei Plutind în tainică fierbere, înfăşoară Cu melancolie centura de castitate a iernii.

Amurgul sângelui din struguri, Sub bolţile toamnei uşor se declină.

Cu brumele ne-acoperă umbra, cu brume Rochia albă plutind peste mirişte.

Sângele-n struguri se încheagă a taină, Amurgul se lasă-nzăuat de miresme.

Amurgul se lasă plutind peste vii Sângerând peste mirişte rochia albă.


Petruş ANDREI

Am căutat-o-n văile-nflorite

Am căutat-o-n văile-nflorite Şi în poieni cât mai îndepărtate, Pe dealuri sau coline argintate Ori prin păduri de gânduri troienite.

Eu îmi păstram simţirile curate Ca de împărtăşanie gătite, Ţinute înadins neprihănite Şi-n strai de cununie îmbrăcate

Dar n-am aflat floarea de colţi niciunde, De-atât amar de vreme se ascunde Iar căutările mi-s toate irosite

Şi-am început ca să cutreier munţii – Întâi pe-aceia dindărătul frunţii – Şi am aflat-o-n culmi înzăpezite.

Am dăltuit şi eu …

Am dăltuit şi eu o Galatee Şi m-am rugat de Domnul să-i dea viaţă Şi iată că-ntr-o bună dimineaţă Ea întrupată-a fost într-o femeie.

Privirea ei nu mai era de gheaţă Că-n ochi îi strălucea câte-o scânteie Şi-alături nu putea nimic să-i steie De parcă-un înger eu aveam în faţă.

De-atunci, ea mi-i mai mult de jumătate Că este-un monument de bunătate Şi, cât trăiesc, n-am să mai fac o alta.

De când eu stau cu Doamna mea în casă Şi-mi face orice clipă mai frumoasă, Mă uit senin cum rugineşte dalta.

Mai zi-mi un cântec …

Mai zi-mi un cântec de demult, cobzare, Şi fă izvorul lacrimii să-mi sece, Cu mine încă-o noapte mai petrece Şi mai rosteşte-o ultimă cântare

Deasupra noastră luna tristă trece Iluminând a norilor cărare C-o albă şi plăpândă lumânare Şi-octombrie se face tot mai rece.

Mai cântă-mi despre dragoste şi moarte Că eu am să mă duc până departe Şi nimeni n-o să ştie până unde.

Doar ţie numai îţi voi spune-anume Să ştii ceea ce nu va şti o lume Şi eu tot într-un cânt mă voi ascunde.

Ne plouă iarăşi …

Ne plouă iarăşi peste amintire Şi bruma cade pe a vârstei floare, Tot mai arar un semn de zi cu soare Ori vestitor cu steag de primenire.

Tot mai aprins cuvântul care doare, Din ce a fost în plină strălucire Abia rămâne câte-o licărire În plânsul mut al stelei căzătoare.

Se-ntâmplă-ntr-o poveste de iubire Să fie un moment de rătăcire Când dragostea în ură se preface

Dar “iarna vrajbei noastre” e-ntreruptă Iar, drept dovadă, eu renunţ la luptă Şi îţi trimit un porumbel de pace.

Ningea în raiul …

Ningea în raiul din copilărie Cu fulgi din îngheţatele de vată Cum, pe la bâlciuri, se făceau odată Cât un cârlan de oaie brumărie.

Ca licean, am întâlnit o fată Ce-mi apăruse, parcă, din tărie, În voal de-argint şi albă pălărie, Un chip angelic nevăzut vreodată.

Şi l-am păstrat ca vie amintire În inimă şi în închipuire Ca-n plină iarnă flori nemuritoare

Şi tot aştept de-atunci, încât îmi pare Că viaţa e o lungă aşteptare, S-apară-un chip din cealaltă ninsoare.


Vasile VOJOAGA

FABULĂ CU „ALLEZ HOP” Pe-acest maidan pe care zilnic circul, prin '87 poposise Circul şi unde-s azi scaieţi şi bălărie erau vagoane, cort, menajerie, iar de pe gard, reclamele lipite vorbeau de-atracţii nemaipomenite văzute-n Hong Kong, Londra, sau New-York. Cap de afiş - dresura unui porc, în care susnumitul dobitoc, dansa pe sârmă şi trecea prin foc, ba, uimitor, mai mult decât atât, ţinea-n balans şi un dovleac pe rât, cu graţie şi cu mişcări subtile în ciuda celor patru su' de kile, iar în final, spre publicul prezent, se înclina, făcând un compliment şi-apoi, pe al aplauzelor ton, era condus la un coteţ-vagon. ................................ Dar într-un miez de noapte, din coteţ l-au scos câţiva ţigani din Păcureţ şi-astfel, protagonistul din dresură A fost tăiat şi-a devenit...friptură! MORALA Nu admite artificii: Înalta artă cere sacrificii !

Explicaţie pedagogică

Un fabulist, spre a-şi atinge ţelul Alege animale drept eroi, Încât, de pildă, boul şi viţelul, Discută-aşa cum discutăm noi doi! Vasile Vojoaga

Rodica CERNEA

Magia poeziei

Văd fremătând flămânde flăcări ce se înalţă pe cer spre răsărit, e soarele-şi hrăneşte raza cu noaptea neagră care-a adormit. Încerc s-opresc lumina ce se cerne din zorii ce acum se nasc alene, când zeii aruncă spre pământ cu stele iar tu clădeşti miracole cu ele! Cuvântul meu e glas de-nchinăciune şi vers duios şi poate, o clară viziune, e un liman candid de linişte şi pace din care tu clădeşti o lume care tace! Mai scutură-ţi te rog spuza de stele peste ele toate, peste gândurile mele, lumină adu-mi şi-o muză să mă-mbie, deschide-mi poarta vieţii, doar spre poezie! Sunt Sunt o secundă sau poate-un ceas din viaţa ta, sunt doar un gând răzleţ, sau strop de apă ce însetate-i guri ofer. Sunt fulgul de nea ce-a rătăcit în palma ta, sunt poate doar sărutul ce risipeşte aburul pe buza ta. Mai sunt lumina, sau povara unei renunţări, sunt un surâs şi-un gând de dor, sunt dragoste şi moarte ce trăieşte aici în eternitate!


Val ANDREESCU

Coroane furate

Strivesc secunde în Antecamera Mare răspunsuri agonizează în păsări cuibărind în crengi despletite din copacii falşilor zei Vorace, târându-se ieri, zboară cu furate coroane călcând pe cadavre în privirea uitării-s averi de coş zilnic învăţaţii-s în zdrenţe când leii sunt javre.

Boboc de lebădă albă

Penaju-i mânjit până la negru de beznă în suflet furişându-se noaptea furat de vârtejul apelor tulburi bobocul lebedei albe.

Când raza de sus aprinse lumina copilăria-i furată, lăsându-te pur cârdul de lebede albe urmezi dar vai, stigmatul penelor negre.

Te crutemură privirea de cârd ne-nţeleasă rămâne schimbarea condamnând ce suprafaţa-i arată

pui alb de lebădă cu sufletul negru convingând cu argumentul suprem murind ca şi ele pe ultimul cântec.

Înmugurire

Mi-e sufletul stingher şi posac, golit ca fundul de sac la ora când visele tac.

Mă scutur şi lupt haiduceşte cu gigantu’-ntuneric ce creşte până verde de gând mă opreşte.

Rup în vreascuri tăceri, le-arunc în izvorul din suflet spre-a-nmuguri a iubire.

Mihai APOSTU Centrul de gravitaţie Vă spun că centrul de gravitaţie al planetei se află în satul meu. Acolo am descoperit primele schelete de frunze, primele cuvinte nedespărţite în silabe. Ploaia creştea din pământ lovindu-mi fruntea nenăscută. Acolo oamenii sunt noţiuni abstracte, inventaţi de fiecare dată altfel. Vă spun că centrul de gravitaţie al planetei se află în satul meu. Acolo am descoperit primul schelet în formă de om. Parodie Se pare că şi trenul ieri şi-a găsit o trenă şi merg acum agale pe calea lor ferată. În ambianţa vieţii şi cucul are-o cucă şi cântă când din spate sau cântă-n partea dreaptă. Se pare că şi floarea ieri şi-a găsit un flor şi infloresc simetric stamină în stamină. Se pare că şi vinul s-a-nperecheat c-o vină.


ASOCIAŢIA CULTURALĂ POESIS MOLDAVIAE

Asociaţia culturală “Poesis Moldaviae” s-a constituit în baza Ordonanţei Guvernului nr. 26/2000 cu privire la asociaţii şi fundaţii şi a Legii nr. 246/2005. Ca urmare a depunerii Dosarului nr. 2783/333/2007 la Judecătoria Vaslui prin care se solicită aprobarea cererii de înscriere în registrul asociaţiilor şi fundaţiilor. Asociaţia a obţinut personalitate juridică în şedinţa publică din data de 21.05.2007. Articolul 5 (din statul Asociaţiei culturale Poesis Moldaviae) Asociaţia culturală „POESIS MOLDAVIAE” îşi realizează scopul prin: a) colaborarea cu mass-media în scopul realizării de acţiuni cultural-ştiinţifice, profesionale, sportive şi sociale. b) efectuarea de studii pentru întocmirea de monografii. c) atragerea de sponsorizări şi susţineri din partea persoanelor care îşi manifestă această dorinţă. d) desfăşurarea de activităţi editoriale (tehnoredactare, editare, tipărire de cărţi şi reviste, aplicaţii multimedia, filme cu caracter ştiinţific, cultural, documentar, artistic, informaţional şi publicitar). e) promovarea libertăţii de creaţie (artistică, ştiinţifică şi culturală) pentru membrii săi. f) promovarea colaborării cu alte instituţii şi organizaţii din ţară şi străinătate. g) constituirea unor ajutoare financiare în cazuri speciale, locuri în tabere obţinute din sponsorizări şi colectări de fonduri. h) organizarea de mobilităţi şi schimburi de experienţă cu instituţii ştiinţifice şi culturale, naţionale şi internaţionale. i) susţinerea cenaclului literar pe care membrii asociaţiei îl frecventeză la un anumit moment dat. j) promovarea valorilor literare din ţară şi diasporă.

Autorii textelor răspund pentru autenticitatea lor. Materialele primite la redacţie şi nepublicate nu se restitue.

Acest număr a apărut cu sprijinul: Primăria municipiului Vaslui Rotary Club Vaslui

Tipărit la editura Pim Iaşi; ISSN 1843-9780; [email protected] www.poesis-moldaviae.ro


Cărţi publicate de membrii Cenaclului Litear “Poesis Moldaviae” Vaslui

Cerşetorul de vise, Dorin Pînzariu Trandafirul negru, Luminita Scotnotis Apocalipsa după Vaslui, Dorin Cozan 86 pagini, 2009 114 pagini, editura Pim 2008 102 pagini, editura Humanitas 2009

Univers cultural şi literar vasluian, Flori pentru suflet, Florentina Crăciun Copac fără pădure, Liliana Muştiuc Ioan Baban, 484 pagini, editura Pim 2008 Fabyola, 92 pagini editura 3D 86 pagini, editura Pim 2009

Ferestre deschise, Elena Mititelu, Fabule, Val Andreescu Poemele Auguste, Mihai Apostu 106 pagini, editura Pim, 2009 114 pagini, editura Pim 2009 266 pagini, editura Pim 2010

Documents

Ecouri Literare nr. 5