Enigma Otiliei De George Calinescu -caracterizarea Otiliei MarculescuIncadrata de autorul insusi in categoria tipologica a femeii care se bucura de inraurirea ei asupra barbatilor in tinerete, jucandu-I dupa temperamentul ei, Otilia Marculescu unifica, prin rolul de personaj eponim, cele doua planuri ale actiunii romanului, impunandu-se in fiecare deopotriva ca prezenta centrala: unul urmareste educatia sentimentala a lui Felix Sima; in celalalt, se polarizeaza fortele conflictului in functie de interesul fata de averea lui mos Costache Giurgiuveanu. Desi este creat prin tipizare, asemenea tuturor personajelor realiste, acest personaj feminine nu poate fi redus la o schema morala; nefiind statica, psihologia Otiliei se descrie ca unitate in miscare contradictorie, de la trasaturile fizice la universul interior: sinteza unica si inefabila in care elementele caracteriale secundare, individuale se armonizeaza cu trasatura gonerica dominanta, rezultand astfel timbrul de neconfundat al unei personalitati verosimile prin chiar imperfectiunile ei. Modalitatea de introducere in actiune a eroinei este portretul fizic expozitiv. Trasaturile fizice ale tinerei se dezvaluie treptat, filtrate prin impresionabilitatea personajului reflector, Felix Sima, care, in episodul preliminar al romanului, se vede salvat, in chip neasteptat, dintr-o situatie paradoxala: prezenta Otiliei se exprima mai intai ca voce cristalina, apoi Felix vede un cap prelung si tanar de fata, incarcat cu bucle, cazand pan ape umeri. In cele din urma, statura ei intreaga se impune privirii eroului, derutat de reactiile bizarre ale lui Costache Giurgiuveanu, contrastand vadit cu atitudinea deschisa si cu gesturile exuberante ale fetei. Pentru caracterizarea personajului, autorul utilizeaza alaturi de procedeele retoricii clasice, si modalitati narative inovatoare, proprii retoricii romanului modern cu mijloacele caracterizarii directe si indirecte. Personalitatea in formare a Otiliei se rasfrange poliedric in constiinta tuturor celorlalte personaje, astfel incat chipul ei se recompune din multiple fatete intretaiate sub diferite unghiuri. Mos Costache, asupra caruia are o influenta vizibila, o priveste ca pe fetita pe care o crede ocrotita in casa lui si pe care nu ar trebui sa o raneasca nimeni. Desi o inconjoara cu afectiunea lui, desi este singurul in masura sa-i asigure un statut civil clar prin adoptie, batranul se arata neputincios in lupta cu propria patima achizitiva si cu cea a Aglaei, de care se teme, si o lasa pe Otilia cu o situatie incerta.

Pascalopol este cel care ii ofera discret protectie fetei, intuind in mare masura structura ei sufleteasca plina de contradictii, indeterminismul ei funciar. Vechi prieten al casei, el suplineste lipsa de afectiune a membrilor familiei fata de Otilia, bucurandu-se la randu-I de simpatia evidenta a eroinei. Martor si erou al evenimentelor care-I maturizeaza pe el si pe Otilia deopotriva, Felix resimte confuz concurenta cu Pascalopol, printr-un amestec neclar de ura si gelozie, admiratie si respect, pe masura ce se straduieste sa castige dragostea Otiliei. Pentru el Otilia este o fata superioara, ale carei oscilatii de comportament insa nu le poate intelege si accepta. In privirile celorlalti membri ai familiei, imaginea personalitatii eroinei apare oglindita deformat printr-o falsa perceptie asupra comportamentului neconventional al acesteia. Familia Tulea o dispretuieste pe Otilia, considerand-o tolerate in neamul lor. Modul ironic, critic in care naratorul comenteaza reactiile si interventiile ostile ale Aglaei si Auricai fata de Otilia, sugereaza cititorului faptul ca perspective acestora, ca si oferta lui Stanica, este falsa. Punctul de vedere dictorial va fi intarit de acela al personajului-reflector. Descoperind in camera Otiliei un volum de versuri al lui Albert Samain, Felix isi creeaza, prin analogie, o imagine asupra fetei, care o contrazice pe aceea a familiei Tulea. In acest sens, afirmatiile deseori repetate ale Otiliei, prin care ea isi marturiseste limpede si fara premeditare dezinteresul fata de averea lui mos Costache, sunt perfect verosimile, in concordanta cu structura ei caracteriala. Protagonista sugereaza incompatibilitatea radicala dintre natura ei sufleteasca, morala, si un mediu familial devorant, distructiv, in care nu isi va mai gasi locul dupa moartea lui mos Costache. Marturisirea anticipeaza inevitabila, dar salvatoarea desprindere a Otiliei de acest mediu. Oscilatiile Otiliei intre Felix si Pascalopol sunt exprimate mult timp cu argumente egale, explicite sau subintelese. Felix e derutat de atitudinea ei echivoca, iar momentele de certitudine a iubirii ei alterneaza cu momente de indoiala. Desi intuieste profunzimea sufleteasca a fetei, dincolo de aparenta frivolitatii, Felix se dovedeste incapabil sa o inteleaga datorita incompatibilitatii lor structurale. Comportamentul eroinei este intr-atat de deconcertant, incat Felix traieste cu sentimental ca ea are un suflet impenetrabil. In acelasi timp, ii explica tanarului natura relatiei sale cu Pascalopol, fara a limpezi, dimpotriva adancind echivocul si deruta. Cand, putin ireventios, Felix solicita o lamurire lui Pascalopol insusi, raspunsul acestuia sugereaza neputinta inlaturarii dilemei: Domnisoara Otilia e

singura in masura sa judece in aceasta materie. Suntem toti nimic altceva decat niste bieti oameni. Perspectiva mortii lui Costache Giurgiuveanu pare sa puna capat oscilatiei Otiliei intre Felix si Pascalopol, grabind alegerea. Dorinta ei de a fi protejata se adauga perceptiei acute asupra curgerii timpului, care o apasa prin gandul obsesiv al imbatranirii si al unui sfarsit pretimpuriu. Optiunea Otiliei se indreapta catre Pascalopol, singurul care o poate apara de ostilitatea familiei si de obsesia imbatranirii, si care-I cunoaste dorinta funciara de libertate si de traire maxima a vietii. Ea ii da lui Felix o ultima dovada de iubire, dormind o noapte cast in camera acestuia, apoi, fara stiinta lui, se casatoreste cu Pascalopol, parasind impreuna tara dupa moartea batranului Costache. Peste ani, Felix il intalneste pe Pascalopol care ii arata o fotografie a unei doamne foarte picante, gen actrita intretinuta, si un barbat exotic, cu floare la butoniera. Tulburat, Felix nu recunoaste imediat trasaturile fetei nebunatice de altadata. Un aer de platitudine feminine stingea totul. Aflam ca Otilia s-a despartit de Pascalopol, casatorindu-se cu un conte argentinian. A fost o fata delicioasa, dar ciudata. Pentru mine e o enigma, subliniaza, la final, Pascalopol. Cu adevarat enigma Otilia ramane privita numai cu ochii lui Felix. In fapt, eroina exprima o psihologie surprinsa in procesul de cristalizare. Titlul romanului genereaza un joc cu mai multe strategii: citirea lui prin antifraza releva ideea ca enigmaticul este inscris in insesi etapele unei anumite varste, fiindu-i consubstantial.