EPISCOPUL IACOB ANTONOVICI. REPERELE VIEŢII ŞI … PASCARU.pdf · numărau: Istoria românilor de Laurian, Geografia de Gorjan, ... manuscris, dar şi o hartă a Daciei8. Îi plăcea

Analele Universităţii „Dunărea de Jos” din Galaţi, Seria 19, Istorie, tom XI, 2012, p. 77-102.

Costel–Eugen PASCARU

EPISCOPUL IACOB ANTONOVICI.

REPERELE VIEŢII ŞI CARIEREI ECLESIASTICE

Bishop Iacob Antonovici. His Life and Ecclesiastic Activity

Abstract: The paper is a short, but well documented biography of Iacob

Antonovici, an important prelate of the Romanian Orthodox Church in early 20th

century. The author insists on Antonovici’s formative years as a priest, but also as

a man of letters, teacher and devoted historian. His ecclesiastic and cultural

activity in Bârlad and Huşi made his a respected member of the religious

hierarchy, so he was elected archbishop of the “Dunărea de Jos” see and then

moved to the bishopric of Huşi. His historical and cultural activity secured his

nomination as an honorary fellow of the Romanian Academy, as well as of

several other scientific associations.

Keywords: Iacob Antonovici, Orthodox Church, Bârlad, Huşi, Galaţi,

local history.

*

Părintele Ioan Antonovici a venit pe lume pe data de 18 noiembrie 1856,

într-o zi de duminică, în cătunul Similişoara, din comuna Bogdana, ţinutul Tutova,

unde tatăl său era dascăl la biserica cu hramul „Schimbarea la Faţă”. Părinţii săi se

numeau Caranfil şi Maria Antonovici. Pruncul a fost botezat pe 7 ianuarie 1857, de

către preotul Vasile Bolea, „într-o cristelniţă de lemn, în care apa avea deja pe

deasupra o pojghiţă de ghiaţă”, iar naş i-a fost călugărul Veniamin Creţu1. Pe părinţii

tatălui său îi chema Ştefan şi Ilinca Darie.

Familia Darie din comuna Bogdana îşi are începutul de la Pavel Darie,

mazil, care s-ar fi stabilit aici în jurul anului 1790, venind de la Coroieşti/Coruieşti,

Profesor, Bârlad. 1 Iacov Antonovici, Amintiri din copilărie, în V. Ursăcescu, Sărbătorirea P. S. Iacov Antonovici, Episcopul Huşilor, cu prilejul împlinirei vârstei de 70 de ani, la 18 noembrie 1926, Huşi, 1929, p. 76.

78 Costel–Eugen PASCARU

comuna Bogdăniţa, ţinutul Tutova. A fost căsătorit cu Ioana, fiica lui Constantin

Stavăr şi au avut împreună cinci băieţi şi o fată: Constantin, Ştefan, Ioniţă, Costache,

Vasilica şi Postolache. Pavel mai era numit şi Butnariu pentru că se ocupa cu

construcţia de poloboace şi butoaie. A murit în etate de 90 de ani, iar baba Iona

Păveloaia, cum îi ziceau oamenii locului, a trăit aproape o sută de ani.

Ştefan Darie, mazil, bunicul din partea tatălui, s-a căsătorit cu Ilinca, fiica

lui Trohin Sâtariul, din Bogdana, care a primit ca zestre, la măritare, opt stânjeni de

pământ din trupul Negrileştilor, pe care-i avea de la mama sa Maria, un ceir şi o

livadă. Au avut împreună doi fii, pe Caranfil şi Vasile. Ştefan Darie a murit în luna

decembrie 1876, în etate de 81 ani, în vreme ce soţia sa, Ilinca, a murit de tânără, în

1826, la trei ani după căsătorie2.

Numele de Antonovici a fost luat de Caranfil Darie de la preotul Dimitrie

Antonovici, călugărit Domiţian, de care a fost înfiat, pe data de 2 februarie 18463.

Acesta a venit în satul Bogdana în anul 1831, din satul Berchişeşti, din Bucovina, în

urma morţii soţiei sale. Aici a deschis şi a ţinut o şcoală între anii 1832–1835,

învăţându-i carte pe mai mulţi tineri ai locului, printre care şi pe Caranfil Darie.

Dintre aceşti tineri, el şi-a ales vreo opt, cu care s-a retras apoi la Similişoara, spre

apus de Bogdana, iar acolo, în codru, a ridicat, în jurul anului 1840, o căsuţa cu

pivniţă dedesubt, mistuită de flăcări pe 18 mai 1842. Cu ajutorul acestor tineri pe

care-i avea pe lângă sine a început să amenajeze locul: a tăiat copacii, a desfundat şi

a semănat pământul cu porumb, grâu, orz, secară şi legume necesare hranei lor.

Caranfil Darie şi monahul Veniamin Creţu au plantat vie şi pomi roditori. Toate

aceste lucrări erau făcute pe trupul de moşie al Negrileştilor, în cuprinsul căreia se

afla şi partea lui Ştefan Darie, ce a dat-o ca zestre lui Caranfil4.

Preotul Dimitrie, fiind încântat de frumuseţea şi liniştea de la Similişoara, l-a

îndemnat pe paharnicul Gheorghe Oprişan şi pe alţi răzeşi din Bogdana să ridice un

schit. Episcopii de Roman, Meletie, în 1841, a dat binecuvântarea pentru începerea

lucrării, şi Veniamin Roset, în 1845, l-a delegat pe protopopul Vrabie să sfinţească

biserica. Aceştia n-au dat voie însă să fie schit, ci doar o biserică de mir, deoarece

ctitorii nu donaseră pământ şi pădure îndeajuns pentru întreţinerea călugărilor, care

ar fi trăit şi s-ar fi rugat aici. Din această cauză, răzeşii n-au mai dat pământul

făgăduit, doar Gheorghe Oprişan s-a ţinut de cuvânt, donând trei fălci. Cu toate

acestea, în 1845, Dimitrie Antonovici s-a călugărit, luând numele de Domiţian, la fel

a făcut şi tatăl sau, Gheorghe, luând numele de Gherontie, decedat la scurt timp şi

înmormântat la Similişoara.

2 Idem, Istoria comunei Bogdana din Plasa Simila, judeţul Tutova, Bârlad, 1906, p. 313. 3 Ibidem, pp. 311–312. 4 Ibidem, p. 314.

Episcopul Iacob Antonovici. Reperele vieţii şi carierei eclesiastice 79

Părintele Dimitrie Antonovici, iubind foarte mult pe tânărul Caranfil Darie,

l-a cerut de la tatăl său şi l-a înfiat cu acte în regulă, pe 2 februarie 1846. Pe 10

februarie 1846, Caranfil s-a căsătorit, iar în actul de căsătorie, datat 5 februarie 1846,

eliberat de protopopul de Tutova, i se zice „holteiul Caranfil, fiul preotului Dimitrie

Antonovici”. În perioada 1835–1847, preotul Dimitrie a contribuit, cu îndemnul şi

cu munca, nu numai la clădirea bisericii din Similişoara, ci şi la ridicarea bisericilor

din satul Lunca, comuna Hălăreşti, terminată în 1842 şi la ceea din Drujeşti,

isprăvită în 1844. În 1848, el a plecat din Similişoara în satul Lunca şi ulterior s-a

dus în Bucovina, în satul Berchişeşti, de unde nu s-a mai întors5.

Caranfil Darie/Antonovici s-a căsătorit cu Maria, fiica văduvei Zoiţa

Mihale, născută Anton Bacalu, din Bârlad, şi i-a avut ca fii pe Constantin6, care a

ajuns preot în satul Floreşti, judeţul Tutova, şi pe Ioan, ajuns episcop cu numele de

Iacov. Au mai fost doi fraţi, dar au murit de mici, la doi şi trei ani7. Despre tatăl său,

Caranfil, aflăm că a fost un bun gospodar, vânător pasionat, dulce şi iscusit cântăreţ

şi iubitor al cărţii. Poseda o mică bibliotecă personală, iar printre cărţile sale se

numărau: Istoria românilor de Laurian, Geografia de Gorjan, Biblia de la Blaj a lui

Samuil Klein, alături de cărţi de literatură popular–religioasă, fie tipărite sau în

manuscris, dar şi o hartă a Daciei8. Îi plăcea foarte mult să adune, de la bătrânii

satului sau de prin alte locuri, povestiri asupra unor evenimente istorice, pe care apoi

le povestea altor tineri sau copiilor săi. Pentru a şti cât mai multe despre trecutul

nostru istoric, a împrumutat o carte foarte rară la vremea aceea, Letopiseţele, de la

dascălul Tudorache Negură, de la şcoala din Chiţoc, judeţul Vaslui, şcoală renumită

în perioada 1857–18749. Dascălul Caranfil a fost un om luminat al satului şi al

împrejurimilor, cu înclinaţie pentru studiul istoriei, har pe care l-a transmis şi fiului

său Ioan. A învăţat carte de la dascălul Grigore Baltag, din satul Vilcoteşti, ţinutul

Fălciu, care a ţinut şcoală la Bogdana, în perioada 1837–1842. Învăţătura şi-a

completat-o şi cu ajutorul părintelui său spiritual, Dimitrie Antonovici10. De

asemenea, la rândul său, a ţinut şcoală între 1842–1848, la început în Bogdana, iar

5 Ibidem, pp. 314–315. 6 Constantin Antonovici s-a născut pe 7 septembrie 1849. A urmat cursurile Seminarului din Huşi şi a fost hirotonit preot la biserica din Similişoara în anul 1874. De aici s-a transferat în anul 1890 la Floreşti, unde a păstorit până la 1 octombrie 1931, când s-a pensionat. Pe parcursul carierei eclesiastice a primit rangurile de sachelar, econom, econom-stavrofor. A decedat în ziua de 4 februarie 1932. Vezi şi Const. P. Beldie, Viaţa şi scrierile Episcopului Huşilor, Iacov Antonovici, Bârlad, 1932, p. 6. 7 V. Ursăcescu, op. cit., p. 120. 8 Ibidem, p. 35. 9 Ibidem. 10 Ioan (Iacov) Antonovici, Istoria comunei Bogdana, p. CLIII.


din 1846 la Similişoara11. A murit la 1 mai 1893, în vârstă de 69 de ani, din cauza

unei pneumonii, iar soţia Maria, peste o săptămână, pe 11 mai, la 61 de ani, nu se

ştie din ce cauză12. Amândoi au fost înmormântaţi în cimitirul bisericii din

Similişoara, care se găsea lângă casa lor. De la mama sa, părintele Ioan Antonovici a

moştenit hărnicia şi spiritul de ordine.

Despre copilăria părintelui Ioan Antonovici aflăm câte ceva din propriile

sale însemnări13. În jurul vârstei de şase ani mergea la biserică şi stătea în strană

alături de tatăl său ori efectua diverse munci: aducea foc cu o oală, pregătea

cădelniţa, aprindea câte o lumânare, stropea cu apă biserica şi o mătura, trăgea

clopotele. În casa părintească, dar cu grijă să nu fie zărit de ai săi, afuma cu tămâie

având un prosop la gât şi stropea cu „aghiazmă”, cu o creangă de busuioc. De la şase

la opt ani, a dus sfeşnicul în cortegiile funerare, iar de la opt la paisprezece, ducea

crucea. În jurul vârstei de şapte ani a fost luat de tatăl său până la Galaţi, unde

trebuia să ducă un car de grâu. Aici un domn l-ar fi cerut de suflet, pentru că nu avea

copii, zicând că îl va da la şcoală şi-l va învăța negustoria, dar tatăl sau l-a refuzat.

Interesant este faptul că, la şapte ani, ar fi deprins fumatul de la călugărul Iromoghin

şi chiar tatăl său îi cumpăra tutun sau îi dădea bani să şi-l procure, obicei la care a

renunţat un an mai târziu.

De anul nou, umbla cu uratul şi semănatul, în noaptea de Paşti cu anafora,

căpătând ouă roşii, pască, colaci, chiar parale, iar de Crăciun cu Steaua. Copilul era

impresionat de cântările din biserică la Paşti şi trasul repetat al clopotelor odată cu

sunetul toacei, de cele văzute prin casele oamenilor, de jocuri şi datul în scrânciob,

de umblatul preoţilor în ajunurile Crăciunului şi Bobotezei, huetul ce se făcea prin

sate la anul nou, pocnetele din bici, cântatul din fluiere şi cimpoaie14.

O mare impresie asupra copilului au lăsat-o lăutarii. Cel mai vestit taraf era

al unuia Moisă Dobrin, care mânuia cu multă măiestrie arcuşul şi cânta excelent din

gură. Acesta a cântat de mai multe ori acasă la Caranfil Antonovici, între anii 1860–

1870, în zilele de Sfântul Ioan, pe 7 ianuarie, iar tatăl Caranfil îi dădea copilului Ioan

câte un irmilic turcesc (14 lei vechi), pentru a-i plăti şi băiatul îi introducea pe

găurile cobzei. Acestui lăutar, Caranfil i-a botezat un copil în 1865. Un alt cobzar,

Onache, avea o voce puternică şi răsunătoare, cum rar se întâmplă să aibă cineva.

„Şi astăzi parcă [...] îi aud glasul lui răsunător şi jalnic, cântând în mijlocul mulţimii

din iarmarocul de la Similişoara (6 august)”15.

11 Ibidem. 12 Ibidem, p. 313. 13 Idem, Amintiri din copilărie, în V. Ursăcescu, op. cit., pp. 79–88. 14 Ibidem, p. 81. 15 Idem, Istoria comunei Bogdana, pp. CLXXXI–CLXXXII.


La vârsta de nouă ani, în anul 1865, luna septembrie, a fost dat la şcoala

primară din satul Bogdana, care luase fiinţă atunci. Părinţii locuind în Similişoara,

copilul a fost găzduit la Vasile Darie, fratele tatălui, şi la moşul Ioniţă Popa, venind

acasă rar, în serile de sâmbătă. Ca învăţător, l-a avut pe un tânăr armean, Bogdan

Crâste din Bârlad, care avea trei clase gimnaziale şi dăduse un examen de

învăţător16. În preajma Paştelui din 1866, acesta şi-a încetat activitatea de dascăl, din

cauză că suferea de tuberculoză, boala agravându-se, iar după scurt timp a şi murit.

Rechizitele şcolare, precum peniţele (criţele), condeiele de placă, cerneala şi hârtia

erau cumpărate de la singura familie de evrei din Bogdana, iar uneori în loc de bani

se dădeau la schimb nuci adunate de prin sat. Băiatul învăţase să citească şi să scrie

bine. Şi la aritmetică se pricepea, motiv pentru care era luat seara, ca să mănânce şi

să doarmă pe la colegii care aveau nevoie să-şi pregătească bine lecţiile.

În primăvara anului 1866, cineva din clasă ar fi spus: „Măi, ştiţi voi una, la

noi în Biserică (Biserica Sfântul Neculai), mi-a zis tata că este o chele scrisă de

Ştefan Vodă cu slove de aur”. În duminica următoare, învăţătorul, ducându-i din nou

la biserică, cum era obiceiul, copilul a văzut că unul din dascăli a desfăcut o masă şi

deasupra a întins o piele (analogul), pe care preotul a aşezat Sfânta Evanghelie. Până

la venirea preotului, băiatul şi-a aruncat repede ochii peste acea piele pentru a vedea

slovele de aur, dar nu a văzut nimic. Acelaşi lucru l-a făcut şi în duminica următoare,

ulterior pierindu-i curiozitatea17. Peste ani, în 1887, părintele Ioan a dat peste această

„chele” de la Ştefan cel Mare, care, împreună cu alte acte vechi, se găseau la

bătrânul Vasile Barbu din Bogdana18.

După plecarea lui Bogdan Crâste, a venit ca dascăl tânărul Gheorghe Buţa,

originar din Bogdana. Acesta urmase clasele primare la şcoala din Chiţoc, judeţul

Vaslui, a lui Ştefan Angheluţă. El i-a schimbat numele de familie din Darie în

Antonovici. Într-o sâmbătă seara, în luna februarie sau martie 1866, aflându-se acasă

la Similişoara, a venit în puterea nopţii un străjer de la primărie şi l-a înştiinţat pe

tatăl său că a doua zi, duminică, să se facă la biserică molevie, pentru domnitorul

Filip de Flandra. În ianuarie 1867, părinţii l-au dus la şcoala din Chiţoc, unde

învăţase şi fratele lui mai mare, Constantin, care în acea vreme se afla la Seminarul

din Huşi. La Chiţoc, elevii dispuneau de un internat, cărţi şi uniforme cu nasturi de

metal, care aveau pe ei literele AS (Angheluţă Ştefan). Şcoala avea un cor de băieţi,

care cântau de multe ori pe la Vaslui sau pe unde era dusă icoana făcătoare de

minuni de la Floreşti, pe vreme de secetă, mai ales pe la bisericile de la moşiile lui

Ştefan Angheluţă. La această şcoală, părintele Enache „stătea cu maldărul de nuiele

16 Idem, Un dascăl ardelean la Bârlad: Ioan Popescu, Huşi, 1928, p. III. 17 Idem, Istoria comunei Bogdana, p. 2. 18 Idem, Amintiri din copilărie, în V. Ursăcescu, op. cit., p. 83.


după sobă, ca să le rupă pe spatele celor ce nu ştiau lecţia”19. La sfârşitul lunii mai

1867, după ce s-a întors de la plivitul grâului moşierului Angheluţă, băiatul s-a

îmbolnăvit de friguri tifoide şi a fost îngrijit, pentru scurt timp, în dormitorul

internatului, de un coleg. Institutorul Teodor Negură, prieten cu tatăl său, l-a trimis

acasă cu trăsura, unde a început să-şi mai revină abia prin luna august. A stat acasă

până la începutul lunii ianuarie 1868, când a fost dus iarăşi la Chiţoc. În februarie s-a

îmbolnăvit din nou de friguri tifoide, dar mai grav, încât i s-a adus un preot pentru a-

l împărtăşi. A fost trimis acasă, unde ai săi, îngrijoraţi, i-au făcut de două ori Sfântul

Maslu, probabil crezând că va muri ori în speranţa că se va însănătoşi. Şi-a revenit,

iar până în septembrie, pe măsură ce s-a însănătoşit, a citit şi a scris foarte mult,

îmbogăţindu-şi cunoştinţele. Pe 27 şi 28 decembrie 1868 a fost la Bârlad cu mama

sa, în vreme ce tatăl se afla pe la Berezeni, în căutarea unui cal ce i se furase. În

târgul Bârladului, o mulţime de geamuri fuseseră sparte pe la prăvăliile evreilor,

pentru că murise călugărul Sofronie Vârnav şi lumea bănuia că ar fi fost otrăvit de

evrei, iar mahalalele se răsculaseră20.

Pe la jumătatea lunii septembrie 1869, mama l-a dus să urmeze clasa a II-a

primară la Şcoala nr. 1 din Bârlad, situată lângă Biserica Vovidenia. Copilul a fost

primit cu mare greutate, deoarece directorul, Mihail Leon, şi ceilalţi institutori se

împotriveau pe motiv că e târziu, şcolile fiind deschise încă din august, iar mătuşile

care-l găzduiau locuiau la cotul râului Bârlad, în raionul Şcolii nr. 4. La insistenţele

mamei sale, dascălii au acceptat să-l primească, dar nu în clasa a II-a, ci în clasa I-a.

Institutorul acelei clase, Vasile Ghervescu, l-a ascultat la citire, aritmetică, rugăciuni,

l-a pus să scrie după dictare şi, văzând că se descurcă foarte bine, l-a prezentat

dascălului Vasile Udrea, ca să-l primească în clasa a II-a. Peste ani, în 1882,

părintele Antonovici i-a mulţumit lui Vasile Ghervescu, care se afla la Bacău, pentru

binele ce i l-a făcut atunci21. Deoarece nu era mulţumit de faptul că învăţătorul l-a

aşezat în ultima bancă, elevul Antonovici a dat un concurs pentru a deveni monitor

de bancă, undeva mai în faţa clasei, „Aceştia ţineau ordinea, în băncile lor, şi

ascultau regulat la toate obiectele pe elevii respectivi, dând relaţii zilnice prin şedele

sau foiţele cu note, de silinţele lor”22. A terminat anul şcolar 1869–1870 ca premiant

al II-lea şi a stat în gazdă la mătuşile sale, din partea mamei, Stama şi Catinca, a

căror casă era despărţită de apa Bârladului de Şcoala nr. 1. Pe 28 septembrie 1869,

într-o zi de duminică, a avut loc sfinţirea Bisericii Sfântul Ilie, de către Iosif

Gheorghianu, episcopul de atunci al Huşilor. La ceremonie a participat şi tânărul

19 Constantin T. Moroşanu, P. S. Iacov ca profesor la liceul „Codreanu”, Bârlad, în V. Ursăcescu, op. cit., p. 90. 20 Iacov Antonovici, Amintiri din copilărie, în V. Ursăcescu, op. cit., p. 85. 21 Idem, În slujba Bisericii şi a Şcoalei. 1880–1923, p. 8. 22 Idem, Amintiri din copilărie, în V. Ursăcescu, op. cit., p. 87.


Ioan Antonovici, care şi-a propus să urmeze Seminarul teologic şi să devină preot

chiar la această biserică. De atunci, duminicile şi sărbătorile şi le petrecea aici, fie

ţinând isonul în strana mare, fie trăgând clopotul cel mare sau îndeplinind alte

servicii acolo unde era trebuinţă. Mai târziu, după terminarea a şapte clase

seminariale, la această biserică a devenit cântăreţ întâi, diacon şi preot paroh din

1882, iar când s-a suit în turnul clopotniţei pentru a lua în primire clopotele, „mi s-au

umplut ochii de lacrămi!” mărturisea părintele ulterior23.

În clasa a III-a, l-a avut ca institutor pe Daniil Montani, transilvănean, care

„umbla veşnic cu pălărie înaltă şi foarte îngrijit”24. În gazdă, a stat la un negustor,

Tudorache Costică, a cărui casă se afla în apropierea Şcolii de fete „Neculai Roşca-

Codreanu”. Pe 14 septembrie 1870, elevii Şcolii nr. 1 şi ai tuturor şcolilor primare şi

de la liceu au asistat la inaugurarea Şcolii Normale de băieţi. În primăvara anului

1871, toate şcolile au luat parte la înmormântarea doctorului Emanoil Costin,

bucovinean, din neamul Costineştilor, fiecărui elev dându-i-se câte o lumânare albă.

Într-una din zile, gazda sa, cucoana Sofia, a împrumutat un cal de la cineva şi l-a pus

să-l încalece pentru a se duce în oraş să-i aducă nişte marfă pentru dugheană. La

Cotul-Negru, a căzut şi a suferit mai multe zile25. În clasa a IV-a l-a avut ca învăţător

pe Mihail Leon, autor al unui manual apreciat de aritmetică. În zilele de sărbătoare,

se plimba în afara oraşului, pe şesul din faţa grădinii publice, unde, în dosul unei

movile, îşi citea lecţiile.

O impresie frumoasă din aceşti ani i-a rămas de la elevii normalişti şi

cântecele patriotice intonate de aceştia, cu prilejul ieşirii în oraş sau la câmp: „Ca un

glob de aur luna strălucea”, „Un soldat din oastea română, sprijinit pe armă suspină,

şi din gură aşa zice: O, dă Doamne să pice, Turcia”, şi alte cântece naţionale menite

a sădi în sufletele tinerilor elevi sentimente patriotice, iar „noi, băeţii, văzându-i şi

auzindu-i, ne luam cu cârdul după dânşii”26. Zilele de 1 mai erau petrecute de elevii

Şcolii Normale la iarbă verde, în pădurea de la schitul din Crâng. Împreună cu elevii,

mergeau directorul şi profesorii şi familiile acestora. La o astfel de ieşire în aer liber,

a participat o dată şi elevul Antonovici şi a rămas cu gânduri plăcute de la o astfel de

distracţie recreativă şi instructivă27.

Terminând clasele primare la Bârlad, pentru a-şi completa educaţia s-a

înscris la Seminarul de la Huşi, al cărui director era atunci arhimandritul, apoi

arhiereul, Policarp Popescu Bârlădeanul, ale cărui cursuri le-a urmat între 1872–

1876, absolvindu-le cu succes. Date despre perioada studiilor de aici le aflăm din

23 Ibidem. 24 Ibidem, p. 86. 25 Idem, În slujba Bisericii şi a Şcoalei. 1880–1923, p. 14. 26 Idem, Un dascăl ardelean la Bârlad: Ioan Popescu, p. XX. 27 Ibidem, p. XXI.


însemnările profesorului Gh. Ghibănescu, care a avut ocazia să-l cunoască pe tânărul

seminarist Ioan Antonovici, pe vremea când el însuşi era elev, în primul an, al

acestei şcoli, 1875–1876. Clădirea seminarului fusese ridicată în 1858, în apropierea

primăriei, şi dispunea de o curte „mare cu copaci aşezaţi la linie; cărări bine

limpezite; o iarbă verde de-ţi lua văzul, pajişte curată, adăuga la frumuseţea

localului. Elevii seminarului se preumblau doi câte doi pe aceste cărăruşi”28. Cel

care l-a înscris pe Gh. Ghibănescu la Seminar, pe data de 1 septembrie 1875, a fost

Ioan Antonovici, elev în clasa a IV-a, care fusese însărcinat să facă înscrierile, pentru

că „avea o slovă frumoasă şi era mai mare dragul să-i citeşti scrisoarea”29. În clasa I,

ne spune profesorul ieşean, erau 126 de elevi, încât au fost mutaţi în reflectoriu,

„doar nu degeaba eşise Huşilor porecla că e fabrică de popi!”30 Prin urmare: „aşa

clasă, aşa hărmălae. Se făcea treabă cât se putea. Dar eu mă deprinsesem cu fuga de

la şcoală”. Într-una din zile, profesorul de istorie, care „numai explica trei ani

dearândul şi n’asculta niciodată pe nimenea”, lipsea, iar în locul lui a fost trimis un

pedagog să-i ţină locul. „Uşa se deschise şi apare un tânăr frumos, spilcuit, părul

lins, mustaţa-i mijia sub nas. Se sue la catedră; strigă catalogul ; eu răspund prezent,

între aşa de multe absenţe”. Era Ioan Antonovici, care le-a predat o lecţie de istorie

pe înţelesul lor, iar de atunci sturlubaticul elev n-a mai lipsit de la cursuri. În anul

următor, elevul Ghibănescu a copiat cursul de istorie bisericească de pe „caetul scris

frumos al lui Ioan Antonovici”31. Observăm că şi aici, la Huşi, tânărul fiu de răzeş s-

a distins la învăţătură, primind din partea profesorilor diferite însărcinări, inclusiv pe

aceea de a ţine locul unui profesor de istorie la catedră, fapt ce dovedeşte pasiunea

sa pentru această ştiinţă. Părinţii săi au făcut eforturi pentru a-l ţine la această şcoală,

dar acestea au fost pe deplin răsplătite.

Încheindu-şi studiile la Seminarul din Huşi, la vârsta de 20 ani, fiind prea

tânăr pentru preoţie şi dornic de învăţătură, Ioan Antonovici a urmat cursul superior

al Seminarului „Veniamin”, din cadrul Mănăstirii Socola, din Iaşi. Din această

perioadă, 1876 – iunie 1879, ca seminarist socolean, avem următoarea mărturie: „În

1877–1878 mă aflam ca elev în Seminarul Socola, din Iaşi, şi urmăream zi cu zi

toate veştile despre vitejiile armatei noastre”32. Mai târziu, când a întocmit

monografia comunei sale, un capitol special a fost dedicat oştenilor care au luat

parte la Războiul pentru Independenţa ţării din anii 1877–1878. În ziua de 18

septembrie 1905, fiind însoţit de I. Ionescu, fotograf din Huşi, şi după ce a oficiat o

panahidă în curtea Bisericii Sfinţii Treierarhi din Bogdana, pentru sufletele oştenilor

28 Gh. Ghibănescu, P. S. Iacov, elev la Seminarul din Huşi, în V. Ursăcescu, op. cit., p. 95. 29 Ibidem, p. 98. 30 Ibidem, p. 99. 31 Ibidem, p. 100. 32 Ioan (Iacov) Antonovici, Istoria comunei Bogdana, p. CLXXXV.


căzuţi în război şi a veteranilor răposaţi, „am luat cuvenitele ştiinţi de la veteranii

vieţuitori în localitate şi apoi, mergând la şcoală, am regulat ca toţi aceştia să fie

fotografiaţi într-un singur grup”33.

Din anul 1879, odată cu terminarea studiilor la Seminarul din Iaşi, putem

afirma că Ioan Antonovici a intrat cu adevărat În slujba Bisericii şi a Şcoalei,

devenind apostol al neamului său.

Revenit la Bârlad, profesorul Ioan Popescu, cel care i-a devenit un foarte

bun prieten şi sfătuitor, i-a încredinţat postul de institutor la elevii de la cursul

primar, de la internatul său, pe 1 octombrie 1879, unde a rămas doar pe semestrul I34.

Deşi era absolvent al Seminarului de gradul al II-lea, superior, din Iaşi, nu avea

pregătire pedagogică. Popescu l-a îndrumat asupra metodelor de predare şi l-a trimis,

totodată, la Şcoala nr. 2 de băieţi din localitate, unde elevii de la Şcoala Normală

făceau practica pedagogică, pentru a observa metodele de predare–învăţare şi pentru

a se iniţia în „meşteşugul dăscăliei”35. Marele patriot ardelean i-a îndrumat paşii în

cariera de preot, de profesor şi de cetăţean. Părintele Antonovici i-a cunoscut

îndeaproape munca şi osteneala pentru formarea unei pături de meşteşugari români

în judeţul Tutova, dar şi vrăjmăşia politică de care era înconjurat.

Pe 24 februarie 1880, s-a căsătorit cu Ana Teodor Ursulescu, cu care a

convieţuit până în ianuarie 1913, când aceasta a decedat. Căsătoria a fost

binecuvântată cu şase copii: Cicerone Antonovici, ajuns profesor la Şcoala

Superioară de Comerţ din Bârlad; Nicolae Antonovici, căpitan în rezervă, participant

la Marele Război, revizor şcolar al Circumscripţiei Iaşi şi Tutova; Vasile Antonovici,

devenit avocat în oraşul Huşi; Elena, soţia institutorului N. Bălănescu, din Huşi;

Felicia Antonovici, absolventă a Academiei de Arte Frumoase din Iaşi36; Livia,

profesoară la liceul de fete din Arad, stinsă din viaţă în 192537.

La 23 septembrie 1880, tânărul Ioan Antonovici a primit binecuvântarea şi

harul de slujitor al altarului, fiind hirotonit diacon la Biserica Sfântul Ilie din Bârlad,

de către episcopul Huşilor, Calinic Dima, iar din 26 iulie 1882 a devenit preot paroh

la aceeaşi biserică. De la 1 ianuarie 1881, a fost numit profesor de religie şi apoi de

matematică şi contabilitate, la Şcoala Secundară Profesională de fete „Neculai

Roşca-Codreanu”, la recomandarea lui Ioan Popescu. Această şcoală s-a înfiinţat pe

5 decembrie 1880 şi s-a închis în 1889, din lipsă de fonduri. Din 20 martie 1881 şi

până pe 12 septembrie 1885, a predat religia, în mod gratuit, la plutonul de

33 Ibidem. 34 Idem, În slujba Bisericii şi a Şcoalei. 1880–1923, p. 267. 35 Idem, Un dascăl ardelean la Bârlad: Ioan Popescu, p. III. 36 Const. P. Beldie, op. cit., p. 9. 37 V. Ursăcescu, op. cit., p. 71.


instrucţie, din cadrul Regimentului XII, dorobanţi, din Bârlad, îndeplinind totodată

şi toate îndatoririle de preot militar38.

Ioan Popescu l-a invitat în excursia organizată de dânsul împreună cu 80 de

elevi ai Şcolii Normale, din vara anului 1882, 4 iulie – 21 august, prin Vechiul Regat

şi Transilvania, alături de Lascăr Hergescu, profesor de muzică vocală, şi Ene

Vasiliu. Pe 16 iulie, ajungând aproape de Poiana-Sărată, directorul Popescu i-a

adunat pe toţi normaliştii şi le-a pus în vedere ca, în Transilvania, să aibă o purtare şi

o ţinută exemplară, atenţionând că acei care vor avea abateri disciplinare vor fi

trimişi imediat în ţară şi fără niciun ban39. Impresiile asupra acestei călătorii pline de

învăţăminte sunt publicate în volumul În slujba Bisericii şi a Şcoalei40.

Excursioniştii au călătorit prin 21 de comune rurale din Transilvania şi prin oraşul

Braşov, iar pe 8 august, la întoarcerea în ţară, au poposit la Sinaia, unde au participat

la slujba religioasă, ţinută în prezenţa familiei regale a României, au servit masa de

prânz şi au fost primiţi într-unul din saloanele palatului regal. La Bucureşti, au

vizitat Muzeul de antichităţi, cabinetul mineralogic, pinacoteca, biblioteca,

Academia, sala Senatului, grădina botanică, iar seara au mers la Teatrul Dacia, unde

au asistat la o reprezentaţie41. Reîntoarcerea normaliştilor bârlădeni din călătorie s-a

transformat într-o adevărată sărbătoare pentru orăşenii Bârladului. La gară, au fost

întâmpinaţi de un numeros public, de cântecele intonate de fanfara militară şi în

prezenţa corpului ofiţeresc. Primăria a oferit o masă tinerilor, la Şcoala nr. 1, unde au

rostit toasturi: primarul Ganea, Lupu Costache, locţiitorul prefectului de judeţ, I. C.

Codrescu şi deputatul N. Nicorescu42.

Din anul 1882, a început a preda religia şi la pensionul domnişoarei Cathy

Warlam. Pe data de 1 octombrie, a obţinut catedra de religie, la Şcoala Normală, prin

concurs, de unde s-a transferat la Liceul „Codreanu”, la 1 septembrie 1894. În 1892,

obţine catedra de religie la Externatul secundar de fete „Nathalie Drouhet”, de unde

a trecut la Şcoala de fete „Nicolae Roşca-Codreanu”, în 1900, redeschisă, după ce, în

1889, fusese închisă pentru lipsa fondurilor43.

A primit invitaţii şi le-a onorat din partea primăriei Bârlad, să asiste la

diversele examene publice desfăşurate în oraş, încă din ianuarie 1882. În 1884, a fost

delegat să participe la examenul de la Şcoala nr. 1, la care dânsul a învăţat, la fel în

1885, arătând un respect deosebit pentru fostul său dascăl, profesorul şi directorul

38 Iacov Antonovici, În slujba Bisericii şi a Şcoalei. 1880–1923, p. V. 39 Ibidem, p. 15. 40 Ibidem, pp. 7–33. 41 Idem, Un dascăl ardelean la Bârlad: Ioan Popescu, p. 314. 42 Ibidem, p. 315. 43 Idem, În slujba Bisericii şi a Şcoalei. 1880–1923, p. 6; Traian Nicola, Valori spirituale tutovene. Biobibliografii, volumul I, A-B, Bârlad, 1999, p. 90.


Mihail Leon. Acelaşi respect l-a arătat şi pentru profesorul Daniil Montani, în orice

împrejurare care i-a pus faţă în faţă44.

Din această perioadă a începuturilor, ne reţine atenţia un discurs, pronunţat

în seara zilei de 9 noiembrie 1884, în sala teatrului din Bârlad, cu ocazia alegerilor

reprezentanţilor în Camera Deputaţilor şi Senat, în urma revizuirii constituţiei ţării.

Preotul Ioan Antonovici face referire la preocupările preoţimii instruite din acel

moment: comerţul, industria şi agricultura, mijloace care asigură bogăţia unui popor,

dar reaminteşte mirenilor că ar trebui să-i intereseze, în egală măsură, problemele

bisericii, „indispensabile pentru consolidarea unui popor, a unui stat”45. Ambele

instituţii, stat şi biserică, au în vedere fericirea poporului: statul prin alcătuirea de

legi drepte, iar biserica prin educaţia morală. Cu acest prilej, au fost combătute ideile

ateiste, fie ele socialiste, anarhiste, nihiliste sau comuniste. Părintele era un adept al

ideilor formulate de E. Burke, care susţinea că omul, în esenţa sa, este o fiinţă

religioasă, iar religia este o garanţie sigură pentru existenţa unui popor46. Doctrina

socialistă, care propagă revoluţia, nu poate fi îmbrăţişată de poporul român, pentru

că ţinta acestuia este naţionalitatea/unitatea şi nu cosmopolitismul47. Mişcarea

naţională nu poate fi despărţită de biserica ortodoxă: „Da, clerul este necesar, el

trebuie să fie ridicat prin cultură, morală şi stare materială, ca să poată corespunde

chemărei sale”. Preoţii sunt chemaţi să lupte pentru cauza naţională şi, totodată,

împotriva curentului de secularizare, ai cărui adepţi uită că Hristos a zis că împărăţia

lui nu este din lumea aceasta, că El nu a venit să întemeieze regate şi împărăţii, ci să-

i facă pe oameni să-şi îndeplinească îndatoririle faţă de Dumnezeu şi între dânşii48.

Dacă, în Occident, au fost săvârşite abuzuri din partea papalităţii, nu la fel au stat

lucrurile în Orient, unde autoritatea supremă în problemele bisericii a fost sinodul, o

instituţie mai democratică.

Fanarioţii au adus cu ei corupţia, în vreme ce cultura occidentală a sădit ura

faţă de religie. În decursul vremii „clerul nostru naţional, nu numai că a fost mână în

mână cu naţiunea la toate actele mari naţionale [...], dar s-a distins cu deosebire pe

terenul naţional şi pe cel cultural. Căci dacă ne vom întreba: unde se învăţa carte

românească până în timpurile din urmă, au nu în monastiri? Au nu în pridvoarele

bisericilor era şcoala săteanului, ba chiar a orăşanului – în lipsă de alte localuri

anumite? Au nu preotul şi dascălul erau învăţătorii copiilor?49” Cel mai frumos

exemplu îl constituie preoţimea din Transilvania, iar printre maghiari circula o zicală

44 Iacov Antonovici, În slujba Bisericii şi a Şcoalei. 1880–1923, p. 269. 45 Ibidem, p. 43. 46 Ibidem, p. 47. 47 Ibidem, p. 48. 48 Ibidem, p. 50. 49 Ibidem, p. 53.


că „pe preoţii români i-ar pune într-un tun”50. Deşi clericii sunt chemaţi să slujească

idealului naţional, situaţia lor materială este deplorabilă. Biserica Ortodoxă Română,

care în decursul timpului, a fost înzestrată cu averi de către strămoşi, trebuie înălţată

cultural şi material de către stat, prin înfiinţarea de seminarii teologice, a unei

facultăţi de teologie, cât şi printr-o bună remuneraţie a slujitorilor ei. „Ţara noastră

are o ţintă de ajuns: De a deveni mare!51” Părintele este un foarte bun orator,

cultivat, dovedind cunoaşterea realităţilor sociale şi un înflăcărat patriot. Şi-a

asumat, de la început, rolul de a lupta pentru luminarea neamului şi ridicarea

bisericii străbune, în vederea realizării unirii tuturor românilor52.

La Ioan Antonovici, pasiunea pentru cunoaşterea trecutului strămoşesc îşi

are izvorul în familie, unde tatăl său îi povestea, pe vremea când era copil, istorioare

despre „Vlădicii pe care îi văzuse, de care auzise sau cetise, cum şi de Domnitori,

între cari mai ales de Ştefan cel Mare”53. Episodul din copilărie, referitor la „o cheli

scrisă de Ştefan Vodă cu slove de aur”, a fost relatat mai sus. Cele spuse atunci de

colegul său au rămas uitate pentru o vreme, până în anul 1885, când s-a înscris ca

student la Facultatea de Teologie, nou înfiinţată la Bucureşti, pe 6 noiembrie acelaşi

an solicitând Ministerului Cultelor şi al Instrucţiei un concediu de studii pentru patru

ani. În petiţia înaintată Ministerului, găsim următoarea justificare: „în ţara noastră,

numai clerul a rămas în urmă cu cultura, şi mai ales cu o cultură mai întinsă, cum

reclamă circumstanţele timpului şi interesul de vitalitate al patriei noastre. Aceasta o

zic, atât în ceea ce priveşte pe preot ca păstor, după cum şi ca profesor de şcoală,

unde trebue să aibă cât mai întinse cunoştinţi, spre a propune cu succes ştiinţile

religioase şi morale, mai ales acelor elevi, carii înşii vor deveni învăţători”54.

În conformitate cu regulamentul Facultăţii, toţi studenţii erau obligaţi a urma

unele cursuri de la Facultatea de Litere, precum: limba şi literatura latină şi elenă,

psihologia şi pedagogia. În acelaşi timp, preotul Ioan Antonovici a urmat şi cursuri

de istoria românilor, istoria Egiptului, arheologie şi epigrafie, predate de profesorul

Gr. Tocilescu. L-a uimit foarte tare cum de se ştiu atât de multe lucruri din trecutul

unui popor atât de îndepărtat ca cel egiptean, comparativ cu ceea ce se ştia despre

trecutul neamului nostru, cu o vechime mai mică. Această mirare a fost împărtăşită

în particular profesorului Tocilescu, care i-a făcut o prezentare asupra izvoarelor

istoriei noastre naţionale şi i-a arătat că în ţară se găsesc, mai ales pe la răzeşi, „o

mulţime de hrisoave şi hârtii vechi, din care multe cunoştinţi înteresante pentru noi

se pot scoate. Ascultând cu mult interes cele ce mi se spusese mă întrebam: oare pe

50 Ibidem, p. 54. 51 Ibidem, p. 56. 52 Idem, Un dascăl ardelean la Bârlad: Ioan Popescu, p. 317. 53 Idem, Istoria comunei Bogdana, p. 2. 54 Idem, În slujba Bisericii şi a Şcoalei. 1880–1923, pp. 63–64.


la Bogdana se vor găsi hârtii de acestea vechi? Cine ştie! Şi pentru a mă iniţia mai

bine în cunoştinţele de Istoria Românilor am căutat toate chipurile ca să găsesc timp

de a urma şi la acest curs”55.

În luna decembrie a anului 1885, cu ocazia unei vizite la Muzeul de Istorie,

cu scopul de a exersa descifrarea inscripţiilor expuse acolo, preotul Antonovici a

avut ocazia de a vedea, pentru prima dată în viaţă, „nişte hrisoave pe pergamente cu

peceţi mari şi frumoase, între care vr’o două şi de la Marele Ştefan, ce se copiau. Şi

atunci tocmai mi-am adus aminte şi eu de vorba colegului meu, cea din anul 1866, şi

mi-am zis: Bogdana este sat răzăşesc, trebue să aibă şi ea un hrisov de aceste vechi

pe pele, însă la cine oare să se găsiască? Cu mergerea mea pe acolo am să

cercetez!56”

În cadrul Universităţii din Bucureşti funcţiona Societatea Geografică

Română, care edita un „Buletin”, unde începuseră a fi publicate şi monografii asupra

comunelor, de unde tânărului preot i-a venit ideea de a întocmi o lucrare despre

geografia comunei Bogdana, cu note despre trecutul ei. În acest scop i-a scris o

scrisoare tatălui său, comunicându-i intenţia sa, iar acesta i-a răspuns printr-o

epistolă din 27 ianuarie 1886, în care consemna o serie de tradiţii locale foarte

preţioase. De asemenea, informaţii foarte multe i-a transmis şi preotul paroh al

Bogdanei, de la acea vreme, Gh. Ciorăscu, însă „gândul meu era la hrisovul lui

Ştefan cel Mare, despre care eram cu o aşa îndoială de a-l pute găsi”57. În vacanţa

anului 1886, cu prilejul hramului de la biserica din Similişoara (6 august), l-a întâlnit

pe primarul de atunci al comunei, Lupu Sâtaru, care i-a confirmat că un astfel de

hrisov s-ar găsi la bătrânul Vasile Barbu, alături de alte acte vechi ale satului şi care

altădată se păstrau la biserică pentru mai multă siguranţă. Mergând acasă la bătrân,

acesta „mi-a scos băsmăluţa în care erau legate mult doritele odoare: hrisovul şi alte

19 hârtii vechi. Şi când am dezlegat-o şi am zărit pergamentul cu resturile de şnur

roş şi albastru, nu-mi mai pot da seamă de bucuria ce am avut. Bătrânul nu ezitase

de loc de a mi le da, pentru că îş reamintise, după cum mi-a mărturisit mai târziu că,

cu zece ani în urmă, îi făcusem şi eu un bine (Mărit să fie Domnul!) pentru băetul

ce-l avusese în Seminarul din Huşi şi care acum era preot”58.

În acea vacanţă, a cules mai multe tradiţii de la bătrânii locului, a adunat un

număr de obiecte vechi găsite întâmplător în pământ cu ocazia arăturilor şi păstrate

prin lăzi şi prin poduri de către oameni; două hărţi ale moşiilor Vişteleştii şi

Sucevenii. La Bucureşti, documentele scrise în limba slavonă au fost date lui Gh. P.

Samureanu, cunoscător al limbilor slave, din Ministerul de Externe, pentru a le

55 Idem, Istoria comunei Bogdana, p. 3. 56 Ibidem. 57 Ibidem, p. 4. 58 Ibidem.


traduce, iar cele scrise în română, dar cu litere chirilice, au fost transcrise de

culegător, după o sârguincioasă muncă de descifrare.

În vacanţa anului 1887, cu ajutorul secretarului general al Societăţii

Geografice Române, G. I. Lahovari, a obţinut instrumentele necesare măsurării

înălţimilor celor şapte dealuri din comuna Bogdana. Revenind la Bucureşti şi

punându-şi în ordine materialul adunat, a redactat Geografia comunei Bogdana, din

plasa Târgu-Simila, cu notiţe istorice şi tradiţionale, publicată în „Buletinul

Societăţii Geografice Române”, trim. 3 şi 4, anul 1888, însoţită de o hartă. „Mi s’a

dat şi 100 exemplare din lucrarea mea, ediţie separată din Buletin, pe care le-am dat

pe la profesorii, colegii şi prietenii mei ca prim rod al muncei mele”59.

Din perioada studiilor sale universitare, datează şi referatul ştiinţific cu

privire la Starea Bisericii orientale în timpul reformaţiunii din secolul al 16-lea,

susţinut în sala Facultăţii de Teologie din Bucureşti, în faţa colegilor şi a

profesorului B. Constantinescu, la 31 ianuarie 188960. În acelaşi an, a absolvit

facultatea cu teza de licenţă Sclavia şi Creştinismul, pe care a tipărit-o la Bucureşti,

în 1892, cea de-a doua ediţie ieşind de sub tipar la Bârlad, în 1909.

Reîntors la Bârlad, şi-a continuat munca de slujitor al altarului şi şcolii. În

privinţa calităţilor sale didactice, una dintre fostele sale eleve, Mina S. Popa, ajunsă

profesoară şi directoare a Şcolii Normale de fete din Bârlad, relata următoarele:

„Claritatea în expunere, vocea-i caldă şi blândeţea caracteristică, atrăgea atenţiunea

elevelor impunându-le înţelegerea cunoştinţelor; iar cu tactul desăvârşit, rezultat din

dragostea pentru datorie, se furişa în sufletele elevelor impunându-le sinceritatea

fără şovăire.

A fost un abil artist în pătrunderea sufletească, posedând acel ce sacru atât

de necesar în educaţia morală, ţinta către care trebue să tindă orice profesor în

predarea religiei.

Ca coleg: un sfătuitor neîntrerupt, sincer şi devotat, susţinător în împrejurări

critice”61. Iată ce ne spune un alt elev de al său, Constantin T. Moroşanu, profesor la

Liceul „Codreanu”, de loc din satul Bogdana: „Severitatea şi liniştea în care-şi făcea

lecţiile, unite cu căldura sufletului, ce punea în acele lecţii, pe cari noi le sorbiam cu

nesaţ, au radiat atâta lumină şi iubire de studii, cât şi muncă stăruitoare în inimile

noastre fragede, încât mulţi dintre elevii, cari ş’au croit în viaţă un drum mai de

seamă, o datoresc într’o bună măsură Părinţelului.

Numeroase generaţii au crescut şi au primit sămânţa virtuţilor şi idealurilor

sale înălţătoare, căci inimă din inima lui curată şi suflet din sufletul lui idealist, ni-a

59 Ibidem, p. 5. 60 Idem, În slujba Bisericii şi a Şcoalei. 1880–1923, pp. 67–75. 61 Mina S. Popa, P. S. Iacov ca profesor la şcoala secundară- profesională „N. Roşca Codreanu” din Bârlad, în V. Ursăcescu, op. cit., p. 101.


dat nouă elevilor săi. Nimeni dintre elevi nu-l necăjeam, cum se întâmplă cu alţi

profesori, din pricină că toţi îl iubeam şi-l respectam”62. Despre atmosfera plină de

căldură sufletească în care-şi desfăşura orele de curs, ne vorbeşte G. Dorin, avocat în

Bârlad: „Cât de fericit am fost, când având pe catedră pe un acela din a cărui gură

curgea numai cuvinte pline de înţeles şi cugetări profunde, iar eu le ascultam cu

inima şi mintea ascuţită, căci ele îmi umpleau sufletul de fericire”63.

În legătură cu activitatea sa didactică, mai amintim că a realizat o programă

analitică pentru studiul disciplinei religie, la clasa a VII-a, de la Şcoala Secundară

Profesionala de fete „Neculai Roşca-Codreanu” şi care a fost aprobată ulterior

pentru clasa a V-a, la toate şcolile secundare din ţară64.

Ca preot, Ioan Antonovici, pe lângă serviciul religios pe care-l îndeplinea cu

multă conştiinciozitate şi evlavie, mai poseda şi harul de a fi un iscusit predicator,

propovăduind adevărul Evangheliei enoriaşilor săi, fie din pragul altarului, fie cu

ocazia altor evenimente. Înzestrat cu figură impunătoare, voce frumoasă şi talent

oratoric, atrăgea lesne atenţia tuturor. În faţa opiniei publice, a apărat interesele şi

demnitatea bisericii ortodoxe.

În vara anului 1894, au apărut o serie de neînţelegeri, ca urmare a intrării în

vigoare a unei noi legi a clerului mirean, iscate de consiliul comunal al oraşului

Bârlad, cu epitropia Bisericii Sfântul Ilie. Prin această nouă lege, se făcea şi mai

simţit amestecul statului în treburile bisericeşti65. Este adevărat că actul normativ a

contribuit la îmbunătăţirea stării materiale a clerului şi la lichidarea unor abuzuri, un

rol important, în formularea unor amendamente, avându-l şi preotul Ioan Antonovici.

Unul dintre preoţii supranumerari ai parohiei, economul Alexandru Nicolau, a

decedat, în locul său episcopul hirotonindu-l ca preot pe diaconul Nicolae Iancu.

Acesta şi-a început serviciul pe 1 august, dar consiliul a refuzat să-i plătească

salariul, deşi biserica dispunea de propriile sale resurse financiare şi era capabilă să

susţină trei preoţi şi nu doar doi, cum considera de cuviinţă consiliul, pe motiv că

sunt încălcate prevederile din legea amintită. Un alt argument, pentru neplata

salariului, invocat de consiliu, era acela că părintele Nicolae Iancu era mai mult

absent din localitate. Părintele Antonovici motivează că absentarea este justificată,

deoarece acesta este în clasa a VII-a la Seminarul „Veniamin” din Iaşi, pentru a-şi

completa studiile, locul său fiind suplinit de un alt preot din Bârlad. În aceste

condiţii, epitropii bisericii, în frunte cu părintele econom Antonovici, au înaintat un

62 Constantin T. Moroşanu, op. cit., p. 90. 63 Iacov Antonovici, În slujba Bisericii şi a Şcoalei. 1880–1923, pp. 125–126. 64 Ibidem, pp. 171–173. 65 Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române. Manual pentru Seminariile Teologice Liceale, Galaţi, 1996, p. 386.


recurs Ministerului de Interne, prin care cereau plata drepturilor salariale sus-

numitului preot66.

Primăria formulează o întâmpinare la recursul epitropiei bisericii, unde,

printre altele, afirmă că la mijloc ar sta, chipurile, anumite interese financiare ale

preotului Antonovici şi înlesnirea acordată de acesta unui prieten de a-şi completa

studiile. Mai mult, preotul paroh ar considera fondurile şi averea bisericii ca ale sale,

plătindu-i regulat salariul preotului Nicolae Iancu, deşi acesta nu fusese prevăzut în

bugetul parohiei67.

Pe 12 februarie 1895, Ministerul Cultelor şi Instrucţiunii Publice, printr-o

notă înaintată Ministerului de Interne, dă dreptate epitropiei Bisericii Sfântul Ilie din

Bârlad, în problema preotului Nicolae Iancu. Se argumentează că primăria a

interpretat greşit legea, cu atât mai mult, cu cât salariul preotului este plătit din

veniturile proprii ale parohiei şi nu din cele ale bugetului local68.

O altă neînţelegere cu primăria a început în februarie 1896. Atunci epitropia

bisericii Sfântul Ilie a dat în judecată autoritatea locală, pentru locul numit „Piaţa

mică”, situat în partea de nord a curţii bisericii şi care, pe nedrept, a fost luat, fără

expropriere şi despăgubire, pe motiv că e proprietatea comunei. Pe baza actelor de

proprietate prezentate avocaţilor, aceştia au considerat îndreptăţită decizia epitropiei

de a chema în judecată primăria, pentru recunoaşterea drepturilor de proprietate ale

bisericii69. Procesul a fost tergiversat, abia în iulie 1901, pe temeiul hotărârii Curţii

de Apel din Galaţi, şeful de portărei din Bârlad pune sub stăpânirea Bisericii Sfântul

Ilie, locul numit „Piaţa mică”, pe care primăria l-a închiriat ulterior70.

Aceste două episoade evidenţiază faptul că părintele Ioan Antonovici, pe

lângă calităţile de foarte bun administrator, dovadă şi rangul său eclesiastic de

econom, pe care l-a obţinut în iunie 1892, este şi un foarte bun cunoscător al legii,

reuşind să apere drepturile legitime ale parohiei, pe care primăria încerca să le

ştirbească, fie printr-o interpretare eronată a legii, fie printr-un abuz. În ciuda unor

aluzii calomnioase formulate de către autoritatea locală, în cazul primului conflict,

imaginea sa publică se consolidează şi mai mult în sânul bisericii şi comunităţii.

Cinstea de care se bucura în rândurile credincioşilor, precum şi ţinuta sa

demnă pe care o avea ca păstor sufletesc, l-a făcut să fie admirat de toţi cetăţenii

bârlădeni, bucurându-se de respectul unor persoane de viţă boierească, precum

66 Iacov Antonovici, În slujba Bisericii şi a Şcoalei. 1880–1923, pp. 102–105. 67 Ibidem, pp. 107–110. 68 Ibidem, pp. 110–112. 69 Ibidem, p. 273. 70 Ibidem, pp. 281–282.


Agripina Scarlat Rosetti, care-i cerea sfaturi religioase71, sau al lui Dimitrie Sturdza,

acesta solicitându-i sprijinul în chestiuni legate de administrarea bisericii, care se

găsea pe proprietatea sa de la Pogana şi a altor bunuri bisericeşti. Într-o scrisoare

adresată părintelui, pe 20 septembrie 1902, Dimitrie Sturdza afirmă: „Ştiţi că am fost

de 6 ori ales deputat de preoţii de la ţară şi că am fost unul din susţinătorii legii

clerului cu 32 amendamente, şi ştiţi că şi Sf. Voastră mi-aţi ajutat la câteva

amendamente, precum şi neuitatul Episcop Silvestru, care m-a onorat cu prietenia

Sa”72. Pe parcursul carierei sale de păstor la Biserica Sfântul Ilie a reuşit să

convertească la ortodoxism un evreu, împreună cu întreaga sa familie, doi

mahomedani şi patru romano–catolici, printre aceştia din urmă numărându-se Luisa-

Natalia Drouhet, directoarea Externatului Secundar de fete din Bârlad şi Carol-

Andrei Drouhet, ajuns profesor universitar la Bucureşti73.

În legătură cu activitatea sa pastorală, menţionăm că, între 1882 şi 1912, a

fost paroh al Bisericii Sfântul Ilie, apoi a devenit preot al Capelei de la Şcoala

Secundară-Profesională de fete, până în 1918, când a intrat în monahism. Între 1900

şi 1902, a ocupat funcţia de protoiereu al judeţului Tutova, la insistenţele episcopului

Silvestru al Huşilor. Iată ce scrie despre hirotonirea ca protoiereu a părintelui

Antonovici, în biserica Domnească din Bârlad, în ziua de Duminica Tomei, 16

aprilie 1900, ziarul „Vocea Tutovei”: „biserica era deja plină de doamne şi domni în

frunte cu capul judeţului şi al oraşului veniţi cu toţii să onoreze pe bărbatul

ecleseastic pe care nici linguşirea, nici intrigile, nici politica, - ci numai meritele sale

l’au ridicat la treapta cea mai înaltă la care poate să ajungă un preot de mir în

biserica ortodoxă”74. La această ceremonie, pe lângă preoţii tuturor bisericilor,

profesori, învăţători, credincioşi şi credincioase, ar fi luat parte şi 20 de evrei75.

Pentru a deţine această funcţie în cadrul bisericii, era şi este nevoie de o bună

educaţie religioasă şi morală, reputaţie, maturitate şi hărnicie. Aceste frumoase

calităţi le întrunea preotul Ioan Antonovici76. În această perioadă a ţinut cursuri

lunare de omiletică şi compuneri de predici, care s-au finalizat cu susţinerea unui

examen de către preoţii participanţi. Protoiereul le recomanda preoţilor: să acorde

cuvenita importanţă sinodicelor/registrelor bisericilor, unde trebuie înregistrate

numele ctitorilor şi binefăcătorilor, dar şi întâmplările mai importante din comună;

să aibă o ţinută demnă în timpul procesiunilor; serviciul divin să se desfăşoare cu

71 Scrisoarea doamnei Agripina Scarlat Rosetti, cu adresa: Prea Sf. Sale Părintelui Protopop Antonovici, Poieneşti, 22 iunie, 1901, în ibidem, p. 315. 72 Dimitrie Sturdza către Protoiereul I. Antonovici, Pogana, 20 septembrie, 1902, în ibidem, p. 152. 73 Ibidem, p. 308. 74 Ibidem, p. 127. 75 Ibidem, p. 129. 76 Ibidem, pp. 138–139.


regularitate; preoţii să se înţeleagă între ei şi cu enoriaşii; nimeni să nu absenteze de

la serviciu fără concediu sau învoire şi fără a aduce în loc un suplinitor; să se

planteze arbori prin curţile bisericilor şi ale cimitirelor77. Aceste cursuri de omiletică

aveau rolul de a-i învăţa pe preoţi cum să compună şi să ţină o predică la sfârşitul

fiecărei liturghii, aspect care fusese neglijat până atunci. A reuşit să stingă duşmănia

dintre preotul şi învăţătorul satului Ciureşti şi rostea foarte des: „Nu pot să fac

rană”78.

Printre alte funcţii deţinute, enumerăm pe aceea de membru al Consistoriului

Eparhial, între 1897–1900 şi 1903–1918, preşedinte al acestui organism, între 1906–

1909, evidenţiindu-se ca un bun făcător de pace, în toate conflictele ce veneau spre a

fi rezolvate de dânsul. Ca membru al Consistoriului Superior Bisericesc a fost din

1909 până în 191879. Într-o şedinţă din octombrie 1910, a făcut propunerea de a se

întocmi un Regulament pentru clerul militar, propunere susţinută de ministrul Spiru

Haret, regulament care, deşi a fost întocmit, nu a putut fi pus în practică, pe motiv că

angaja mari cheltuieli din partea bugetului de stat80.

Preotul Ioan Antonovici a avut şi o prezenţă activă în publicaţiile timpului,

atât în cele bisericeşti, cât şi în cele mirene. În octombrie 1908, îl regăsim printre

membrii fondatori ai revistei de orientare sămănătoristă „Ion Creangă”, apărută la

Bârlad, alături de alte nume, precum cele ale poeţilor George Tutoveanu şi Tudor

Pamfile. Scopul acestei publicaţii era „să sporim tot mai mult cunoaşterea

minunatelor produceri ale poporului, adevărate comori de gândire şi de simţire, de

credinţi şi de datini gospodăreşti, în care se oglindeşte sufletul şi viaţa neamului

nostru”81.

Societatea Istorică din Bucureşti l-a delegat să facă parte din comisia care

trebuia să depună o coroană de bronz la mormântul lui Ştefan cel Mare, de la Putna,

în zilele de 2–4 iulie 1904, cu ocazia comemorării a 400 de ani de la moartea

marelui voievod82. Notele de călătorie, însoţite de interesante date istorice, au fost

publicate în lucrarea O călătorie la Mânăstirea Putna din Bucovina83. Pe 12 iunie

1906, a fost primit în audienţă de principele Ferdinand, căruia i-a înmânat un

exemplar din lucrarea Istoria comunei Bogdana84. Această monografie a fost

77 Ibidem, pp. 139–141. 78 Gh. V. Şuşnea, Fericiţi făcătorii de pace..., în V. Ursăcescu, op. cit., p. 89. 79 Const. P. Beldie, op. cit., p. 14. 80 Iacov Antonovici, op. cit., p. 182. 81 „Ion Creangă. Revistă de limbă, literatură şi artă populară”, Anul I, Nr. 1, August 1908, p. 1. 82 Iacov Antonovici, op. cit., p. 165. 83 Idem, O călătorie la Mânăstirea Putna în Bucovina, cu prilejul celui al IV-lea centenar de la moartea Marelui Ştefan, Bârlad, 1904. 84 Idem, În slujba Bisericii şi a Şcoalei. 1880–1923, pp. 170–171.


premiată de Academia Română, iar pentru participarea la Expoziţia generală a

României, cu diferite lucrări, manuscrise, documente şi monede vechi, a fost

recompensat cu Medalia de aur şi Placheta de colaborator.

La Ioan Antonovici, pasiunea şi respectul faţă de trecutul zonei au fost

îngemănate cu preocuparea pentru protejarea şi cercetarea monumentelor istorice ale

locului. Pe data de 28 februarie 1914, Comisiunea Monumentelor Istorice, avându-l

ca preşedinte pe dr. C. I. Istrate şi secretar pe Al. Lapedatu, l-a numit „membru

corespondent onorific al ei pentru jud. Tutova”85. În această calitatea, în Raportul pe

anul 1914, Ioan Antonovici propunea următoarele măsuri pentru judeţul Tutova:

inventarierea şi fotografierea tuturor obiectelor de artă; întocmirea unui album al

bisericilor din judeţ „până mai sunt în picioare unele din vechile lăcaşuri sfinte de

lemn sau de zid”, semnalarea şi consemnarea movilelor mai importante, până la

efectuarea unor săpături arheologice; popularizarea legii monumentelor istorice la

biserici, şcoli şi primării; aşezarea pietrelor cu inscripţii în pridvorul bisericii din

Floreşti86.

În cadrul aceluiaşi plan organizat de protecţie, conservare şi restaurare a

monumentelor istorice, preotul Ioan Antonovici s-a impus şi ca fondator al primelor

muzee locale din Moldova de sud. La Bârlad, a făcut parte dintr-un comitet format

din: preşedinte: profesorul Gh. Constantinescu-Râmniceanu, vice-preşedinte:

colonelul D. Petrescu–Tocineanu, casier: deputatul I. Em. Pallady, secretar:

profesorul Gh. Alexandrescu, primul conservator al muzeului: profesor preot Ioan

Antonovici, comitet care, în prima sa şedinţă, din 10 aprilie 1914, a hotărât

înfiinţarea unui muzeu de istorie87. Documentul mai poartă, alături de semnătura

acestora, şi pe cea a primarului liberal din acel moment, N. Simionescu.

Noua instituţie avea ca locaţie o cameră din Casa Naţională, clădită şi donată

primăriei locale de către filantropul Stroe Belloescu, iar soţia acestuia, Raluca, a

donat o ladă de fier, pentru păstrarea obiectelor de valoare. Popularizarea s-a făcut

prin tipărirea, sub formă de foaie volantă, a unui text intitulat: Către toţi oamenii de

bine din oraşul Bârlad şi jud. Tutova, datat 29 iunie 1914 şi semnat de toţi cei cinci

membri ai comitetului şi de primarul oraşului88. Din conţinutul acestui document,

desprindem, în primul rând, apelul către bârlădeni pentru a fi atenţi faţă de mărturiile

arheologice descoperite întâmplător, dar şi faţă de alte bunuri etnografice din

gospodăria lor, care pot fi donate muzeului. De asemenea, importantă este şi

informaţia cu privire la începutul constituirii pinacotecii, ca urmare a generozităţii

85 Ibidem, p. 303. 86 Ibidem, p. 220. 87 Procesul Verbal de constituire a muzeului, datat 10 aprilie 1914, în Arhiva Muzeului „Vasile Pârvan” Bârlad, dosar nr. A/561. 88 Arhiva Muzeului „Vasile Pârvan” Bârlad, dosar inventar 557.


din partea a două bănci din localitate, care au achiziţionat primul tablou în ulei, în

timp ce primăria a cumpărat două tablouri. Informaţia este importantă dar lacunară,

deoarece lucrările nu sunt nominalizate. De altfel, începând cu acest moment şi până

prin 1957, în toate documentele, bunurile aflate în patrimoniul muzeului apar ca

număr, fără a fi un inventar nominalizat şi cu toţi parametrii de identificare89.

Din Raportul, din 10 decembrie 1914, către Comisiunea Monumentelor

Istorice Bucureşti, desprindem că s-au pus bazele unei biblioteci de specialitate a

muzeului, constând din 100 de cărţi, broşuri şi buletinul editat de Comisiunea

Monumentelor, toate fiind donate90. Muzeul mai cuprindea şi colecţia completă a

primului ziar din acest oraş, „Semănătorul”, foaie săptămânală, care s-a tipărit între

1870–1876, la cea dintâi tipografie bârlădeană, „Unirea”91. Ulterior, această colecţie

a fost donată Academiei Române. Ziarele locale „Paloda” şi „Tutova”, au fost donate

de tipograful Gh. Cazafany92.

Au fost adunate obiecte arheologice precum: topoare din piatră, colecţii

numismatice de monede romane, poloneze, moldoveneşti, ruseşti şi turceşti,

colectate, termen folosit, probabil, pentru descoperirile întâmplătoare din punctele

Uricani şi Plopana, ambele din jud. Tutova şi care se adăugau bunurilor descoperite

la Strâmba. Ulterior, la Huşi, în calitate de episcop, a creat Muzeul arheologic al

Eparhiei, la care ne vom referi mai jos. În timpul periegezelor sale, a descoperit o

serie de vestigii arheologice la Bogdana, Similişoara, Puntişeni şi cetatea de pământ

de la Bârlad. Apreciindu-i munca neobosită în studierea, popularizarea şi protejarea

monumentelor istorice din judeţul Tutova, Comisiunea Monumentelor Istorice a

hotărât să-i publice lui Ioan Antonovici amintitul Raport, în revista sa de

specialitate, mulţumindu-i în mod public pentru interesul de care a dat dovadă la

înfiinţarea muzeului din Bârlad şi cerându-i scuze pentru că, la cererea sa, din lipsă

de fonduri, nu a putut fi sprijinită financiar activitatea de protejare şi restaurare a

unor monumente religioase din zonă93.

Rămânând fără soţie, care a decedat în 1913, întreaga responsabilitate a

educaţiei copiilor a căzut pe umerii săi. Deşi avea numeroase însărcinări, a găsit

timpul necesar de a se îngriji de viitorul lor, creându-le situaţii frumoase. Cu ocazia

sărbătoririi vârstei de 70 ani, în 1926, ca episcop al Huşilor, unul dintre copiii săi

prezenţi la aniversare, N. Antonovici, student la vremea aceea, rostea un toast, din

89 Istoria Bârladului, ediţia a II-a, vol. I, Bârlad, 2002, p. 359. 90 Arhiva Muzeului „Vasile Pârvan” Bârlad, dosar inventar 569, constând din trei pagini, olografe. 91 Iacov Antonovici, op. cit., p. 218. 92 Ibidem. 93 Idem, Cetatea de pământ dela Bârlad, în „Buletinul Comisiunii Monumentelor Istorice”, de pe Ianuarie-Martie 1914, pp. 13-15, (reprodus în Iacov Antonovici, În slujba Bisericii şi a Şcoalei. 1880–1923, p. 95).


care amintim: „să-Ţi aducem acum, cele mai adânci mulţumiri de recunoştinţă

pentru că ne-ai dat o creştere aleasă, ne-ai învăţat carte şi ne-ai dat, prin însăşi viaţa

matale întreagă, pildă de cinste şi muncă, pildă de tact şi răbdare, pildă de

înţelepciune şi bunătate! [...] Şi numai noi ştim cu câte amare greutăţi materiale Te-

ai sbătut, pentru existenţa familiei, în timpul cât ai fost profesor de religie la Bârlad!

În timpul când a murit mama, Dumnezeu s’o ierte! Pe care, ca o vrednică gospodină,

însă-şi moartea a gosit-o lucrând, matale erai mult bătut de lipsuri şi nevoi ... Şi

mângâierea Ţi-ai găsit-o în scris”94. Din 1903, a fost membru al Societăţii pentru

studii practice de Economie Socială din Paris, iar în timpul primului război mondial

a fost membru al cenzurii şi preot al Spitalului Crucea Roşie nr. 210 din Bârlad95, în

cadrul căruia a îndeplinit şi funcţia de inspector al serviciului statistic de fişe şi

mutaţii96.

La 18 iunie 1918, devenind vacant locul de arhiereu al Eparhiei Huşilor, prin

moartea lui Calistrat Orleanu, Sfântul Sinod, apreciind frumoasele sale calităţi,

munca depusă în serviciul bisericii şi al şcolii, precum şi bogata sa activitate istorică

şi literară, l-a ales arhiereu. Cunoscutul teolog, arhimandritul I. Scriban, ne spune

următoarele cu privire la renumele de care se bucura atunci: „Dintre preoţii de mir ai

Ţării Româneşti, trăind nu la capitală şi neavând slujbe care te face cunoscut, puţini

erau mai cunoscuţi ca Preotul Ioan Antonovici din Bârlad. Preţuit de toţi Episcopii

de la Huşi de pe vremuri, aşezat de ei în dregătorii bisericeşti, pentru ducerea

treburilor eparhiei, cum era aceea de protopop, ori de cap al judecăţilor bisericeşti

din Eparhia Huşilor, Preotul Antonovici, era cunoscut în toată ţara ... Când în 1909

s’a făcut legea Consistoriului Superior Bisericesc, prin care preoţii trebuiau întrebaţi

şi ei şi luaţi la treabă în unele amănunte ale cârmuirii bisericeşti centrale, Preotul

Ioan Antonovici a fost numai decât socotit drept unul din cei întâi, care trebuiau să

intre în acea adunare”97.

După obişnuinţă, fiind ales arhiereu, a fost mai întâi tuns în monahism, pe

21 iunie 1918, la Mănăstirea Cetăţuia din Iaşi, fiind botezat cu numele de Iacov, iar

naş i-a fost arhimandritul Daniil Ciubotaru98. Pe 24 iunie, a fost hirotonit ca arhiereu

la Palatul Mitropolitan din Iaşi, de către mitropolitul Moldovei, Conon Arămescu

94 V. Ursăcescu, op. cit., p. 40. Nicolae I. Antonovici este al patrulea fiu al lui Ioan (Iacov) Antonovici. Născut la Bârlad în anul 1891, a făcut şcoala primară şi cursul inferior la Liceul „Gheorghe Roşca-Codreanu”. A urmat la Universitatea din Bucureşti cursuri de istorie, predate de profesorul Const. C. Giurescu, şi de geografie, susţinute de Simion Mehedinţi. Vezi şi Corneliu C. Antonovici, Nicolae Antonovici, în Bârladul de odinioară şi astăzi, volumul IV (mss.). 95 Iacov Antonovici, În slujba Bisericii şi a Şcoalei. 1880–1923, p. 305. 96 Ibidem, p. 306. 97 Const. P. Beldie, op. cit., p. 16. 98 Iacov Antonovici, op. cit., p. 243.


Donici99, cu titlul de Bârlădeanul100. În noua sa calitate de arhiereu, a participat la

Te-Deum-ul din Catedrala mitropolitană din Bucureşti, de pe 18 noiembrie 1918, cu

prilejul intrării triumfale a regelui Ferdinand în capitala ţării101. Sub conducerea lui

s-a alcătuit, încă de pe 4 august 1919, la Bârlad, un comitet, care era însărcinat cu

strângerea fondurilor necesare zidirii unei catedrale a eroilor bârlădeni, după un

proiect de-al său102.

La 16 iunie 1919, Academia Română, printr-o notă oficială, îi aduce la

cunoştinţa lui Iacov Antonovici, vicarul Episcopiei de Huşi, următoarele: „Academia

Română, apreciind activitatea desfăşurată de Prea Sfinţia Voastră în domeniul

Istoriei Românilor, v’a proclamat în şedinţa dela 7 Iunie curent, Membru de onoare

al ei”103. Această prestigioasă instituţie îi decernase, până atunci, două premii:

premiul pentru Istoria comunei Bogdana, în 1906, şi premiul pentru primele două

volume din colecţia Documente bârlădene, în 1912104.

Activitatea de strângere a documentelor referitoare la istoria judeţului

Tutova continuă şi acum, deşi rangul său de arhiereu l-ar fi putut mulţumi pe deplin.

Într-o scrisoare către ministrul I. G. Duca, menţionează: „Documentele, ce a-ţi

binevoit a-mi încredinţa, fiind aproape toate transcrise, cu venirea mea în Bucureşti,

le voiu aduce”105. Până pe 1 noiembrie 1921, a stat la Huşi, ca locotenent de episcop,

apoi a trecut la Mitropolia Moldovei şi Sucevei, ca arhiereu vicar, unde a rămas până

la alegerea sa ca episcop106. În ianuarie 1922, a devenit egumen al Mănăstirii şi

Aşezământului Sfântul Spiridon şi superior al Schitului Tărâţă, ambele din Iaşi107.

Marele colegiu electoral, în data de 29 martie 1922, l-a ales ca episcop al

Eparhiei Dunărea de Jos şi a primit învestitura regală pe 31 martie, acelaşi an. Cu

această ocazie, regele Ferdinand, vorbind despre zelul depus de Iacov Antonovici

pentru ridicarea bisericii şi dezgroparea trecutului nostru istoric, menţiona: „cu mare

bucurie ţi-am încredinţat toiagul episcopal al Dunării-de-jos, unde eşti chemat să-ţi

desăvârşeşti opera unei întregi vieţi, închinată nu numai sfintei nostre biserici şi

cercetărilor istorice privitoare la interesantul trecut al Bârladului şi ţinutului său... La

Dunărea-de-jos vei avea de continuat munca desfăşurată de vrednicii ierarhi,

începând cu Melchisedec şi sfârşind cu fericitul între amintire Nifon. Blândeţea şi

99 Ibidem, p. 244. 100 Ibidem. 101 Ibidem, p. 306. 102 Ibidem, p. 250. 103 Ibidem, p. 307; Liviu Mărghitan, Ioan Mancaş, Membrii Academiei Române originari din judeţul Vaslui, Arad, 2006, pp. 51–56. 104 Traian Nicola, op. cit., p. 91. 105 Iacov Antonovici, op. cit., p. 248. 106 Ibidem, p. 255. 107 Ibidem, p. 258.


bunătatea sufletului Prea Sfinţiei Tale, îmi este o plăcută chezăşie pentru o activitate

plină de mântuitoare roade sufleteşti”108. La Galaţi s-a instalat în ziua de 22 aprilie.

A oficiat serviciul religios personal la înhumarea în cimitirul gălăţean a unui erou

adus de pe câmpul de onoare. A intervenit pe lângă primărie pentru a se dona un

teren, lucru aprobat, cu scopul de a se construi o nouă clădire pentru Seminarul

Teologic din Galaţi. A alcătuit un comitet, cu rolul de a strânge fondurile necesare

pentru a răscumpăra casa care a aparţinut domnitorului Alexandru I. Cuza şi pentru a

o declara monument istoric. Nu a reuşit în acest proiect, datorită timpului scurt cât a

stat la Galaţi. A efectuat o vizită pastorală în oraşul Tulcea, unde a luat parte la

dezvelirea bustului lui Spiru Haret, a asistat la inaugurarea unei şcoli primare, alături

de I. I. C. Brătianu, dr. Anghelescu şi I. G. Duca, şi a adunat donaţii pentru orfanii de

război109.

Pe data de 1 aprilie 1924 trece la Huşi, în locul episcopului Nicodem

Munteanu, unde a rămas până la sfârşitul vieţii. Motivul care l-a îndemnat să vină în

această eparhie era de a termina lucrările începute de pe vremea când era arhiereu–

locotenent de episcop, iar pe de altă parte ştia foarte bine judeţele din această

eparhie, pentru că aici şi-a desfăşurat munca de o viaţă. A făcut nenumărate vizite

canonice prin eparhie, interesându-se de bunul mers al tuturor bisericilor, ajutând,

sfătuind şi îndemnând acolo unde era trebuinţă. Nu era societate de binefacere ori cu

scop cultural care să nu-l fi avut în frunte.

Pe 3 iunie, îl găsim în mijlocul bârlădenilor, cu prilejul dezvelirii bustului

fostului profesor Ioan Popescu, operă a sculptorului Ion Dimitriu–Bârlad, aşezat la

vremea respectivă în grădina din faţa Şcolii Normale. A ţinut slujba cuvenită în

aceste împrejurări, fiind înconjurat de un numeros cler şi în prezenţa autorităţilor

civile, a corpului didactic, al elevelor şi elevilor şcolilor din oraş. După stropirea cu

apă sfinţită a bustului, a relatat cu lux de amănunte activitatea celui care a fost

profesorul Ioan Popescu, printre colaboratorii căruia a avut cinstea să se fi numărat.

Asemănându-l cu un alt mare ardelean, Gh. Lazăr, a îndemnat pe profesorii, pe

elevii şi elevele şcolilor normale să păşească pe urmele ilustrului înaintaş, în munca

pentru luminarea şi fericirea neamului nostru110.

În luna decembrie 1925, au avut loc o serie de întâmplări neplăcute, în care a

fost implicat fără voia sa şi despre care ne-a lăsat mărturii scrise. La Biserica Sfântul

Neculai din Huşi s-au executat reparaţii externe şi mai ales interne. Comitetul de

restaurare era compus din protoiereul judeţului Fălciu şi totodată preotul paroh al

bisericii, Eremia Hagiu, Ion Zelea Codreanu, tatăl lui Corneliu Zelea Codreanu, şi

108 Const. P. Beldie, op. cit. 109 Ibidem, pp. 17–18. 110 Iacov Antonovici, Un dascăl ardelean la Bârlad: Ioan Popescu, pp. 373–374.


directorul Şcolii Normale, profesorul Ioan David. Acest comitet a luat decizia de a

introduce semnul zvasticii în ornamentaţiile interioare ale bisericii, dar fără a aduce

la cunoştinţa episcopului acest fapt. Cu ocazia Sfintei Liturghii şi fiind pus în faţa

faptului împlinit, arhiereul a ridicat antimisul şi a închis biserica, interzicându-se să

se mai slujească aici111. A fost formată o comisie de anchetă care a investigat acest

caz, iar episcopul a dispus ştergerea zvasticilor, pe care le considera semne ale

discordiei dintre oameni112. Deşi Ion Zelea Codreanu a încercat să demonstreze că

semnul zvasticii este prezent în cusăturile vechi populare româneşti sau pe diferite

alte ornamentaţii, în urma investigaţiilor făcute la cererea vlădicului, această

afirmaţie nu a fost confirmată113. „Atitudinea luată de Ioan (Iacov) Antonovici, este

sancţionată şase ani mai târziu, la 25 decembrie 1931 după-amiaza, când Corneliu

Zelea Codreanu, pătrunde în locuinţa episcopului, care era bolnav, şi-l atacă în mod

josnic. În urma acestui fapt, bătrânul îşi pierde cunoştinţa, dar nu mai înainte de a

ruga pe cei din jur să nu facă vâlvă în jurul acestui incident. La cumpăna anilor, la

31 decembrie 1931, inima cărturarului a încetat să mai bată şi conflictul a rămas

astfel încheiat”114.

Cu ocazia împlinirii vârstei de 70 de ani de la naşterea lui Iacov Antonovici

şi a celor 46 de ani de apostol al culturii neamului, prin şcoală şi biserică, clerul şi

intelectualii din Eparhia Huşilor şi de prin alte părţi au găsit momentul potrivit să-i

aducă un omagiu vrednicului ierarh, a cărui muncă pe tărâmul bisericii şi şcolii o

continuă pe cea a înaintaşilor săi de scaun: Dosoftei, Mitrofan, Varlaam I şi al II-lea,

Inochentie, Veniamin Costache şi Melchisedec-Ştefănescu115. Sărbătorirea a avut o

dublă importanţă: pe de o parte, pentru a-i arăta sărbătoritului că munca sa de-o viaţă

a dat roade însutit, dovadă respectul şi aprecierea clerului şi intelectualilor din

Eparhie, dar şi din întreaga ţară, iar pe de altă parte, s-a evidenţiat şi recunoştinţa

pentru dâra de lumină ce a lăsat-o în urmă şi care nu va pieri niciodată. Sărbătorirea

a început pe 17 noiembrie, cu slujba vecerniei, ţinută de un sobor de preoţi, iar a

doua zi, 18 noiembrie, episcopul Iacov a oficiat Sfânta Liturghie, fiind însoţit de 12

preoţi şi patru diaconi. „P. S. Iacov, îmbrăcat numai în mantia arhierească,

pogorându-se din strană, citeşte o rugăciune, întocmită anume, de mulţumire lui

Dumnezeu şi de ertarea greşalelor. P. S. o citeşte rar, e viu mişcat, face întreruperi şi

111 Corneliu Antonovici, Constantin Mihăilescu, Un cărturar bârlădean de renume Ioan (Iacov) Antonovici, în Bârladul odinioară şi astăzi 1984. File de istorie, Academia Bârlădeană, vol. III, Miscelaneu, Bucureşti, 1984, p. 157. 112 Ibidem, p. 158. 113 Ibidem, p. 159. 114 Ibidem, p. 160. 115 Boris Gorceac, Istoricul Episcopiei Huşilor (1595–1949), în „Cronica Episcopiei Huşilor”, vol. II, Huşi, 1996, p. 435.


lacrămile îi curg pe obraz”116. Spre orele amiezii, atât la Catedrala din Huşi, dar şi în

toate bisericile din Eparhie, s-a oficiat Te-Deum-ul. A urmat recepţia de la Palatul

Episcopal, după care a avut loc o agapă în sala de festivităţi a Prefecturii de Fălciu şi

apoi s-a desfăşurat serbarea Seminarului Teologic al Eparhiei, la Teatrul comunal.

Cu ocazia recepţiei de la Palatul Episcopal au participat, alături de membrii

comitetului de iniţiativă, membrii familiei sale, delegaţi din partea Sfântului Sinod,

ai Academiei Române, profesorul Gh. Ghibănescu din Iaşi, prefecţii celor trei judeţe,

delegaţii şcolilor, unii dintre directorii acestora, numeroşi preoţi şi credincioşi, cu

toţii exprimându-şi admiraţia faţă de acest mare cărturar şi păstor. A primit felicitări

de la foştii elevi, eleve, oficialităţi, profesori, preoţi, colaboratori, înalţi ierarhi,

miniştri şi oameni de cultură. Episcopul a donat suma de 160.000 lei şcolilor din

Eparhia păstorită, o anumită sumă revenind Şcolii nr. 1 din Bârlad, unde dânsul a

fost elev, în scopul ajutorării elevilor lipsiţi de mijloace materiale117.

I. Bianu i-a dedicat, cu acest prilej, un studiu: Mitrofan, Episcopul Huşilor şi

al Buzeului, mare tipograf, 1681-1702: „La sărbătorirea de 70 ani, ajunşi cu rară

vrednicie şi hărnicie de neobositul şi veşnic seninul Episcop Iacov al Huşilor, mi se

pare că cel mai potrivit prinos este să facem pomenirea premergătorului său în

scaun, de acum doi secoli şi jumătate, Episcopul Mitrofan”118. Potrivit hotărârii

comitetului de iniţiativă a sărbătoririi, cu acest prilej a apărut şi un număr festiv din

Buletinul eparhial, care cuprinde articole ce-i sunt dedicate119. Iacov Antonovici a

fost unul din ctitorii Seminarului Teologic din Huşi. În 1919, pe vremea când era

episcop vicar aici, a oferit, pentru buna funcţionare a acestuia, încăperile din curtea

Episcopiei şi s-a îngrijit pentru asigurarea condiţiilor de viaţă elevilor seminarişti.

Odată ajuns episcop al Huşilor, a oferit din „ceairul” Sfintei Episcopii, pentru

clădirea noului local al Seminarului, un teren cu o suprafaţă de 3 ha şi 700 m pătraţi,

dar şi suma de 2.000.000 lei, piatra de temelie a noului local fiind pusă pe 10

ianuarie 1926120.

Cu acest prilej de aniversare, s-a deschis şi Muzeul arheologic bisericesc al

Eparhiei Huşilor, care-i poartă numele şi care funcţiona în Palatul Episcopal121.

116 V. Ursăcescu, op. cit., p. 13. 117 Ibidem, p. 20; pp. 68–69. 118 I. Bianu, op. cit., p.104. 119 „Buletinul Episcopiei Huşilor. Număr festiv, cu prilejul aniversării de 70 de ani dela naşterea P. S. Iacov Episcopul Huşilor. 1856–1926” (reprodus în V Ursăcescu, op. cit., p. 69). 120 I. Negoiţă, P. S. Iacov şi Seminarul din Huşi, în V. Ursăcescu, op. cit., pp. 92–93; Costin Clit, Istoria Seminarului Teologic din Huşi, în „Cronica Episcopiei Huşilor”, vol. IV, Huşi, 1998, pp. 287–310. 121 „Ioan Neculcea (Buletinul Muzeului Municipal, Iaşi)”, Fascicola 6, 1926-1928 (reprodus în V. Ursăcescu, op. cit., p. 117); Doina Rotaru, Muzeul Eparhial Huşi – aşezământ de


Iniţiativa unei astfel de instituţii aparţine aceluiaşi neobosit vlădică, care dorind ca

odoarele bisericeşti vechi şi valoroase să nu se piardă, multe dintre acestea

păstrându-se prin podurile bisericilor, a dispus înfiinţarea unui muzeu, cu rolul de a

adăposti aceste obiecte, care prezintă interes artistic şi istoric. Într-un timp relativ

scurt, au putut fi adunate obiecte datând din perioada secolelor XVI–XIX, şi anume:

icoane; cărţi în limba slavonă; cruci, unele lucrate în filigram; sculpturi, precum

strana episcopului Huşilor Varlaam, din 1701; chivote din lemn, unele îmbrăcate cu

sidef; paftale de bronz, argint şi sidef, atent meşteşugite; candele şi cadelniţe; stofe

pentru haine bisericeşti; documente pe hârtie şi pergament; lăzi de lemn; sfeşnice de

bronz şi lemn; pomelnice triptice122. Între cărţile foarte vechi, se găsea şi o

nebederniţă lucrată de soţia domnitorului Vasile Lupu, conform celor scrise de dânsa

pe această veche piesă, văzută şi citită şi de profesorul Gh. I. Brătianu, atunci când a

vizitat Episcopia123.

„Ca episcop – spune Veniamin Pocitan Bârlădeanul – a fost blând, a fost bun

cu clericii şi păstoriţii săi le-a dat directive în toate împrejurările, le-a fost pilduitor,

cu cuvântul, cu fapta, dar mai presus de toate a fost omul jertfelor, pentru

reînfiinţarea Seminarului şi pentru promovarea culturală a clerului şi eparhiei

sale”124. Ocupând, pe rând, în viaţa sa, toate slujbele, de la umilul paraclisier şi până

la vrednicul episcop, toate au fost dobândite prin muncă neobosită şi cinste.

Slăbindu-i din ce în ce mai mult puterile, spunea adesea celor din jurul său că se

simte obosit. A avut de îndurat o chinuitoare boală, timp de două luni înainte de a a-

şi da sfârşitul, suferind de diabet şi paralizându-i partea dreaptă a trupului, din cauza

unei congestii cerebrale. Iacov Antonovici a încetat din viaţă la 31 ianuarie 1931,

după ce păstorise în Eparhia Huşilor 6 ani, 9 luni şi 12 zile. Duminică, trei zile mai

târziu, corpul neînsufleţit al vrednicului ierarh era înhumat, cu cinstea cuvenită,

lângă Catedrala episcopală, în dreptul absidei răsăritene. Pe placa de marmură care

acoperă mormântul său, sunt dăltuite următoarele: „1856–1931. S-a aşezat această

piatră şi s-a îngrădit mormântul unde aşteaptă învierea părintele nostru Iacov

Antonovici – Episcopul Huşilor, membru de onoare al Academiei Române prin truda

căruia s-a ridicat noua clădire a seminarului. El aparţine frumoasei tradiţii de arhierei

de altă dată care au întărit Biserica – au îndrumat cultura şi au făcut fală patriei”125.

cultură şi spiritualitate ortodoxă, în „Cronica Episcopiei Huşilor”, vol. IV, Huşi, 1998, pp. 541–552. 122 V. Ursăcescu, Muzeul arheologic bisericesc al Eparhiei Huşilor, în idem, op. cit., pp. 102–103. 123 V. I. Antonovici, Date biografice ale Episcopului Iacov Antonovici, în „Cronica Episcopiei Huşilor”, vol. II, Huşi, 1996, p. 503. 124 Const. P. Beldie, op. cit., p. 24. 125 Ţocu Cătălin, Episcopul academician Iacov Antonovici al Eparhiei Huşilor – apărător al ortodoxiei basarabene, în „Cronica Episcopiei Huşilor”, vol. II, Huşi, 1996, p. 61.

Documents

EPISCOPUL IACOB ANTONOVICI. REPERELE VIEŢII ŞI … PASCARU.pdf · numărau: Istoria românilor de Laurian, Geografia de Gorjan, ... manuscris, dar şi o hartă a Daciei8. Îi plăcea