ACADEMIA DE STUDII ECONOMICE A REPUBLICII MOLDOVA

Facultatea Economie Generală şi Drept

Catedra Drept Public

„Expertizele”

A elaborat: Bunescu Irina, studenta grupei D-121

A verificat: Cauş Ion

2014

Expertizele (art.142 - 153) .

Complexitatea problemelor ce se pot ivi în rezolvarea unor cauze penale reclamă, uneori,

prezenţa unor specialişti din cele mai diverse domenii de activitate. Necesitatea de a apela la

concursul unor oameni cu pregătire profesională, altă decît cea juridică, pentru a elucida

aspecte care aparţin diverselor ramuri ale ştiinţei a fost subliniată în numeroase lucrări de

specialitate.

În condiţiile evoluţiei ştiinţei şi tehnicii, expertiza ca mijloc de probă capătă o

importanţă deosebită, deoarece sporesc posibilităţile pe care specialiştii din diverse ramuri

de activitate le au de a se pronunţa asupra celor mai dificile probleme pe care le indică

anumite cauze penale. În literatura juridică se evidenţiază faptul că evoluţia ştiinţei şi

procesul tehnicii caracterizează, în sfera dreptului, epoca pe care o trăim drept perioadă de

etalare ştiinţifică a probelor.

În legislaţia noastră procesual penală se arată că expertiza se dispune în cazurile în care

pentru constatarea circumstanţelor ce pot avea importanţă probatore pentru cauza penală sînt

necesare cunoştinţe speciale în domeniul ştiinţei, tehnicii, artei sau meşteşugului. Posedarea

unor asemenea cunoştinţe speciale de către persoana care efectuează urmărirea penală sau de

către judecător nu exclude necesitatea dispunerii expertizei. Dispunerea expertizei se face, la

cererea părţilor, de către organul de urmărire penală sau de către instanţa de judecată,

precum şi din oficiu de către organul de urmărire penală (art.142 aliniatul 1 C.P.P.).

Expertizele ca mijloc de probă au numeroase puncte comune cu constatările tehnico-

ştiinţifice şi medico-legale, dar, în acelaşi timp, prezintă multe deosebiri.

În ceea ce priveşte asemănările dintre cele două categorii de mijloace de probă, menţionăm

că şi unele şi celelalte sînt efectuate de către specialişti din diverse ramuri de activitate,

obiectul constatărilor şi expertizelor fiind fixat de organele judiciare, iar concluziile

specialiştilor fiind cuprinse într-un raport etc.[2p306]

În privinţa deosebirilor, subliniem, mai întîi, faptul că toate constatările tehnico-

ştiinţifice şi medico-legale se fac de urgenţă, adică într-un moment foarte apropiat săvîrşirii

infracţiunii, cerinţa pe care nu o întîlnim în cazul expertizelor.

O altă deosebire constă în aceea că toate constatările tehnico-ştiinţifice şi medico-

legale pot fi dispuse numai în faza de urmărire penală, pe cînd expertizele se pot face şi în

faza de judecată; de asemenea, în timp ce în cazul constatărilor tehnico-ştiinţifice şi medico-

legale specialiştii se rezumă la consemnarea şi cercetarea mai puţin aprofundată a situaţiilor

ce le revin spre rezolvare, în cazul expertizelor are loc o investigare în cele mai mici detalii -

şi, uneori, chiar exhaustivă - a elementelor care fac obiectul expertizei. Principalele criterii

după care se pot clasifica expertizele sînt: natura problemelor ce urmează a fi lămurite prin

expertiză; modul în care legea reglementează necesitatea efectuării expertizei; modul de

desemnare a expertului; criteriul modului de organizare a expertizei. [1p114]

I. În funcţie de natura problemelor ce urmează a fi lămurite, organele judiciare

penale pot dispune efectuarea următoarelor expertize:

- expertiza criminalistică, ce poate fi, la rîndul ei, de mai multe feluri, şi anume :

expertiza dactiloscopică, balistică, tehnică a actelor, grafică, biocriminalistică etc;

- expertiza medico-legală, prin care pot fi lămurite problemele privind asfixia mecanică,

moartea subtilă, violul etc;

- expertiza psihiatrică, prin care pot fi lămurite problemele privind tulburările psihice, ca:

schizofrenia, oligofrenia, depresiunea maniacală etc;

- expertiza contabilă, prin care se lămuresc aspecte privind controlul şi revizia contabilă;

- expertiza tehnică, cu ajutorul căreia pot fi lămurite anumite probleme în cazul accidentelor

de circulaţie, în cazul infracţiunilor contra protecţiei muncii etc.

Expertiza contabilă şi cea tehnică pot fi efectuate împreună în aceiaşi cauză.

II. După modul în care legea reglementează necesitatea efectuării expertizei,

acestea pot fi facultative şi obligatorii.

Expertizele facultative sînt cele mai frecvente în practica judiciară, ele fiind dispuse fie

la cererea părţilor interesate, fie cînd organele judiciare socotesc că sînt necesare

cunoştinţele unui expert pentru lămurirea anumitor aspecte ale cauzei penale.

Expertiza este obligatorie, potrivit art.143 C.P.P. în următoarele situaţii:

1). Pentru constatarea cauzei morţii;

2). Pentru constatarea gradului de gravitate şi a caracterului vătămărilor integrităţii

corporale;

3). Pentru constatarea stării psihice şi fizice a bănuitului, învinuitului, inculpatului – în

cazurile în care apar îndoieli cu privire la starea de responsabilitate sau la capacitatea lor de

a-şi apăra de sine stătător drepturile şi interesele legitime în procesul penal;

4). Pentru constatarea vîrstei bănuitului, învinuitului, inculpatului sau părţii vătămate – în

cazurile în care această circumstanţă are importanţă pentru cauza penală, iar documentele ce

confirmă vîrsta lipsesc sau prezintă dubiu;

5). Pentru constatarea stării psihice sau fizice a părţii vătămate, martorului dacă apar îndoieli

în privinţa capacităţii lor de a percepe just împrejurările ce au importanţă pentru cauza

penală şi de a face declaraţii despre ele, dacă aceste declaraţii ulterior vor fi puse, în mod

exclusiv sau în principal, în baza hotărîrii în cauza dată;

6). Pentru constatarea altor cazuri cînd prin alte probe nu poate fi stabilit adevărul în cauză.

III. După modul de organizare, expertizele se împart în:

- expertize simple, efectuate de către un specialist dintr-un anumit domeniu de activitate;

- expertize complexe sau mixte (art.147 C.P.P.), în care pentru lămurirea faptelor sau

circumstanţelor cauzei, sînt necesare cunoştinţe din mai multe ramuri ale ştiinţei sau tehnicii.

-expertiza de comisie, se efectuează de către o comisie compusă din cîţiva experţi de acelaşi

profil. În comisie pot fi incluşi atît experţi numiţi de către instituţia de expertiză, cît şi

experţi propuşi de părţi. Comisia de experţi, ajungînd la o concluzie comună, semnează

raportul de expertiză. În cazul cînd sunt dezacorduri, fiecare expert semnează raportul

separat vizavi de chestiunea cu privire la care sunt dezacorduri.

IV. După criteriul modului de desemnare a expertului, în literatura de specialitate

expertizele au fost împărţite în mai multe categorii:

- expertiză simplă sau oficială, în care organul penal îl numeşte pe expert şi controlează

activitatea de expertizare făcută de acesta;

- expertiza suplimentară (art.148 aliniatul 1 C.P.P.), în care organul de urmărire penală care

a dispus expertiza sau instanţa de judecată consideră că raportul expertului nu este suficient

de clar sau complect, poate fi dispusă efectuarea unei expertize suplimentare de către acelaşi

expert sau de către un alt expert;

- contraexpertiza (art.148 aliniatul 2 C.P.P.), în cazul în care concluziile expertului nu sînt

întemeiate, există îndoieli în privinţa lor sau a fost încălcată ordinea procesuală de efectuare

a expertizei, poate fi dispusă efectuarea unei contraexpertize de către un alt expert sau alţi

experţi. La efectuarea acestei expertize se poate pune şi chestiunea autenticităţii metodelor

utilizate anterior. În ordonanţă

sau în încheierea prin care s-a dispus contraexpertiza trebuie să fie concretizate motivele

efectuării ei. La efectuarea expertizei suplimentare sau a contraexpertizei poate participa şi

primul expert pentru a da explicaţii, însă el nu participă la efectuarea investigaţiilor şi la

finalizarea concluziilor.

Procedura dispunerii expertizei este stipulată în art.144 C.P.P.. Considerînd că este

necesară efectuarea expertizei, organul de urmărire penală, prin ordonanţă, iar instanţa de

judecată, prin încheiere, dispune efectuarea expertizei. În ordonanţă sau în încheiere se

indică: cine a iniţiat numirea expertizei; temeiurile pentru care se dispune expertiza,

obiectele, documentele şi alte materiale prezentate expertului cu menţiunea cînd şi în ce

circumstanţe au fost descoperite şi ridicate; întrebările formulate expertului; denumirea

instituţiei de expertiză, numele şi prenumele persoanei căruia i se pune în sarcină efectuarea

expertizei.

Ordonanţa sau încheierea de dispunere a expertizei este obligatorie pentru instituţia sau

persoana abilitată să efectueze expertize.

La efectuarea expertizei din iniţiativă şi pe contul propriu al părţilor, expertului i se remite

lista întrebărilor, obiectele şi materialele de care dispun părţile sau sînt prezentate, la cererea

lor, de către organul de urmărire penală. Despre aceasta se întocmeşte un process-verbal.

Există acţiuni premergătoare efectuării expertizei stipulate în art.l 15 C.P.P. şi anume:

1). Organul de urmărire penală sau instanţa de judecată, în cazul în care dispune efectuarea

expertizei, fixează un termen pentru chemarea părţilor şi expertului, dacă acesta a fost

desemnat de organul de urmărire penală sau de instanţa de judecată.

2). La termenul fixat, părţilor şi expertului li se aduce la cunoştinţă obiectul expertizei şi

întrebările la care expertul trebuie să dea răspunsuri, li se lămureşte că au dreptul să facă

observaţii cu privire la aceste întrebări şi că pot cere modificarea sau completarea lor.

Totodată, părţilor li se explică dreptul lor de a cere numirea a cîte unui expert recomandat de

fiecare dintre ele pentru a participa la efectuarea expertizei.

3). După examinarea obiecţiilor şi cererilor înaintate de părţi şi expert, organul de urmărire

penală sau instanţa de judecată fixează termenul efectuării expertizei, informîndu-1,

totodată, pe expert dacă la efectuarea acesteia urmează să participe părţile.

În vederea realizării obiectivului urmărit prin expertiză, expertul are dreptul să ia cunoştinţă

de materialul dosarului necesar pentru operaţia propriu-zisă a expertizei.

Expertul poate cere lămurirea organului de urmărire penală sau instanţei de judecată cu

privire la anumite fapte sau circumstanţe ale cauzei. La rîndul lor, părţile cu încuviinţarea şi

în condiţiile stabilite de organul de urmărire penală sau de instanţa de judecată, pot da

expertului explicaţiile necesare.

După ce expertul se informează cu privire la aspectele ce trebuie lămurite prin

expertiză şi după ce primeşte lămuririle şi explicaţiile necesare din partea organelor judiciare

şi a părţilor, trece la efectuarea expertizei. În

vederea efectuării expertizei, pe baza materialelor pe care le are la dispoziţie, expertul,

folosind metodele adecvate cercetării pe care o reclamă problemele ce trebuie elucidate,

studiază şi pune în lumină concluziile sale.

Organul de urmărire penală sau instanţa de judecată expediază conducătorului

instituţiei de expertiză hotărîrea cu privire la dispunerea expertizei, obiectele şi materialele

respective iar în cazurile necesare, şi materialele cauzei penale. Expertiza se efectuează de

către acel expert al instituţiei care este indicat în ordonanţă sau încheiere. Dacă expertul

concret nu este indicat, conducătorul instituţiei de experţi numeşte expertul şi despre aceasta

comunică organului care a dispus expertiza.

Dacă expertiza se efectuează din iniţiativa şi pe contul părţilor, ele prezintă conducătorului

instituţiei de expertiză lista întrebărilor, obiectele şi materialele pentru a efectua investigaţii.

Conducătorul instituţiei de expertiză explică expertului drepturile şi obligaţiile lui,

prevăzute de art.88 C.P.P., şi îi previne de răspunderea conform art.31 C.P., pentru

prezentarea cu bună ştiinţă a unor concluzii false, organizează efectuarea expertizei, asigură

păstrarea obiectelor prezentate pentru investigaţii, fixează termenele efectuării expertizei.

Conducătorul instituţiei de expertiză nu are dreptul să dea indicaţii care ar determina cursul

şi conţinutul investigaţiei.

Concluziile în urma efectuării expertizei sînt expuse într-un raport scris. Cînd sînt mai mulţi

experţi se întocmeşte un singur raport de expertiză. Raportul se depune la organul judiciar

care a dispus efectuarea expertizei.

În vederea expunerii sistematizate a problemelor legate de expertiză, legea a prevăzut

ca raportul de expertiză să cuprindă trei părţi, şi anume:

- o parte introductivă, în care se arată organul judiciar care a dispus efectuarea expertizei,

data cînd s-a dispus efectuarea acesteia, numele şi prenumele expertului, data şi locul unde a

fost efectuată, data întocmirii raportului de expertiză, obiectul acesteia şi întrebările la care

expertul urma să răspundă, materialul pe baza căruia expertiza a fost efectuată şi dacă părţile

care au participat la aceasta au dat explicaţii în cursul expertizei;

- raportul de expertiză cuprinde, într-o parte distinctă, descrierea în amănunt a operaţiilor de

efectuare a expertizei, obiecţiile sau explicaţiile părţilor, precum şi analiza acestor obiecţii,

ori explicaţii în lumina celor constatate de către expert;

- în partea finală a raportului sînt expuse concluzii expertului, care cuprind răspunsurile la

întrebările puse şi părerea expertului asupra obiectului expertizei. În practică se pot ivi

situaţii în care organele judiciare penale constată, la cerere, sau din oficiu, că expertiza nu

este completă. În asemenea cazuri, legea prevede posibilitatea efectuării unui supliment de

expertiză de către acelaşi expert sau de către altul. Conform art.151 C.P.P.

Întocmirea şi prezentarea raportului de către expert cuprinde următoarele cerinţe:

1. După efectuarea investigaţiilor necesare, expertul întocmeşte în scris un raport, pe care îl

confirmă prin semnătura sa şi aplică sigiliul instituţiei respective.

2. În raportul expertului trebuie să fie indicat cînd, unde şi cine (numele, prenumele, studiile,

specialitatea, vechimea în muncă pe specialitate) a efectuat expertiza, că expertul este

informat despre răspunderea penală pentru prezentarea cu bună ştiinţă a unor concluzii false,

titlul şi gradul ştiinţific, funcţia persoanei care a efectuat expertiza şi pe ce bază, cine a

asistat la efectuarea expertizei, ce materiale a utilizat expertul, ce investigaţii s-au efectuat,

ce întrebări i-au fost puse expertului. Dacă, în cursul efectuării expertizei, expertul constată

circumstanţele ce prezintă interes pentru cauza penală, dar cu privire la care nu i s-au pus

întrebări, el are dreptul să le menţioneze în raportul său.

3. La raportul expertului se anexează corpurile delicte , probele grafice, alte materiale,

rămase după efectuarea investigaţiilor, precum şi fotografii, schiţe şi grafice ce confirmă

concluziile expertului.

4. În raportul expertului va fi inclusă argumentarea imposibilităţii de a răspunde la toate sau

la unele întrebări ce au fost puse dacă materialele prezentate nu au fost suficiente sau

întrebările formulate nu ţin de competenţa expertului ştiinţei şi practica expertizelor nu

permite de a răspunde le întrebările puse.

5. Raportul expertului sau declaraţia sa că nu poate prezenta concluzii, precum şi procesul-

verbal de audiere a expertului se comunică imediat, dar nu mai tîrziu de 3 zile de la primirea

lor de către organul de urmărire penală, părţilor în proces care au dreptul să dea explicaţii, să

facă obiecţii, precum şi să ceară a se pune expertului întrebări suplimentare, a se efectua

expertiza suplimentară ori o contraexpertiză. Executarea acestor acţiuni se consemnează într-

un proces-verbal.

În cazul în care raportul expertului nu este clar sau are unele deficiente, pentru

înlăturarea cărora nu sînt necesare investigaţii suplimentare, ori a apărut necesitatea de a

preciza metodele aplicate de către expert sau unele noţiuni, organul de urmărire penală este

în drept să audieze expertul, respectîndu-se prevederile art.105-109 C.P.P..

Audierea expertului nu se admite pînă la prezentarea raportului şi cercetarea acestuia.

Conchizînd asupra valorii probatore a expertizelor, subliniem că, de regulă, organele

judiciare acordă o deosebită încredere acestor mijloace de probă, dar, în cazurile în care

informaţiile pe care expertizele le conţin nu se coroborează cu celelalte probe, expertizele

pot fi înlăturate printr-o motivare temeinică.

Bibliografie:

1. Codul de procedură penală al Republicii Moldova, din 14 martie 2003;

2. I. Dolea, Dm. Roman, I. Sedleţchi, T. Vizdoagă, V. Rotaru, A. Cerbu, S. Ursul,

Drept procesual penal, Cartier juridic, 2005;

3. Cuciurcă A.,Ursu N., Donciu A., Popov R., Pântea A. Drept procesual penal,

Chişinău 2013

Cuprins:

1. Noţiunea de expertiză

2. Clasificarea expertizelor

3. Procedura dispunerii expertizei

4. Întocmirea şi prezentarea raportului de expertiză