Fariseii Vechi Si Noi [Final]

FARISEIIvechi �i noi

FARISEIIvechi �i noi

T OM H O V E S T O L

Orade a , 2 0 0 8

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a RomânieiHOVESTOL, TOMFariseii vechi şi noi / Tom Hovestol. - Oradea: Editura Colegiului Biblic Est European, 2008 ISBN 978-973-85068-7-5821.111(73)-97=135.1

Originally published asEXTREME RIGHTEOUSNESSSeeing Ourselves in the Pharisees© Copyright 1997 by Tom HovestolPrinted in USA by Moody Press c/o MLM, Chicago, Illinois 60610All rights reserved.Drepturile de autor pentru ediţia în limba română: EDITURA COLEGIUL BIBLIC EST EUROPEAN Str. Ţepeş Vodă, nr. 26, 410 513, Oradea, România Tel. 0259 477 099, 0359 410 508, Fax 0359 410 509 E-mail: [email protected], Website: www.cbee.roToate drepturile rezervate.Nici o parte a acestei publicaţii nu poate fi reprodusă, copiată sau transmisă prinorice fel de mijloace - electronice, mecanice, fotocopiere, înregistrare sau oricarealtul - cu excepţia unor citate scurte incluse în articole de critică sau recenzii tipărite, fără permisiunea prealabilă a editurii.Dacă nu există alte precizări, citatele biblice sunt luate din Sfânta Scriptură, traducerea Dumitru Cornilescu.Traducerea: Cristina Socaciu Coperta: MEDIA CBEE

Ediţie în limba română.Tipărit în România de Tipografia Leş, s.r.l. 440097 Satu Mare, str. Arenei 16 Tel. 0261 768 352, fax 0261 730 454

Pentru părinţii mei,Harold şi Virginia Hovestol

V-aţi încredinţat smeriţi vieţile milei şi harului lui Dumnezeu;

nu v-aţi temut să vă recunoaşteţi greşelile făcute în timp ce urmăreaţi neprihănirea;

aţi trăit după Cuvânt şi L-aţi iubit pe Domnul;de asemenea, ne-aţi iubit necondiţionat pe noi, cei opt copii ai voştri, şi v-aţi rugat constant

pentru bunăstarea noastră spirituală.Voi mi-aţi oferit cadrul necesar pentru

a-i înţelege pe farisei, harul de-a privi smerit în sufletul meu şi curajul de a-mi evalua condiţia prezentă de dragul lui Cristos.

Cuprins

Mulţumiri 91. Călăuze oarbe 112. O caricatură obişnuită 253. Fariseii, prietenii noştri cei mai buni 414. Când ceva bun duce la ceva rău 575. Când cunoaşterea Bibliei orbeşte şi robeşte 796. Când o relaţie personală devine un show public 1017. Când tradiţia denaturează adevărul 1238. Când limitările devin elementul central 1459. Când separatismul ne duce pe o cale greşită 16710. Când cei bolnavi arată bine 185 11. Calea spe sănătatea spirituală 19912. Relaţia corectă 215Anexe

Anexa 1: Cum au început fariseii 237Anexa 2: Surse pentru studiul fariseilor 243Anexa 3: Cum se pot strica roadele spirituale 245

Note 249

ArtiCole„CAleA�CeA�dreAptă“

1. Doctrina echilibrată şi corectă 912. Roagă-te încă o dată 1153. Tradiţii bune 1274. Păstrarea limitelor 1605. Haine Swazi şi credinţă creştină 1956. Să învăţăm de la liderii bisericii 2117. Scăparea din carceră 225

9

MulţuMiri

Mulţi oameni buni şi darnici m-au ajutat să pun această carteîmpreună cu mesajul ei de speranţă şi libertate, în mâinile

tale. Le mulţumesc fiecăruia în parte ca prieteni şi ajutoare înacest proiect.

Adresez mulţumirile mele speciale lui Gwynne Johnsonpentru tot ajutorul pe care mi l-a dat. Eşti o prietenă adevăratăîn căutarea adevărului şi o neobosită încurajatoare. Tu şi Donsunteţi mentorii şi prietenii mei dragi.

În asamblarea materialului trebuie să mulţumesc mai multorpersoane. Lui Pat Brunner îi mulţumesc pentru corecturilegramaticale şi pentru încurajarea inimii mele. Personalului şiprietenilor de la Biserica Calvary (Jeff, Scott, Steve, Margie, Joyce,Patty, Deb, Dan, Jay, Walt şi Anahid) le mulţumesc pentrucercetările lor, comentariile constructive, degete îndemânatice şiasistenţa inestimabilă pe care mi-au acordat-o din umbră.Membrilor bisericii şi prietenilor de la Calvary Church lemulţumesc pentru libertatea de a vorbi cu îndrăzneală şi pentrulibertatea în Cristos pe care mi-aţi arătat-o. Dragostea şirugăciunile voastre mi-au oferit mai mult decât aş putea să vărăsplătesc vreodată. Şi clasei mele de la şcoala duminicală îimulţumesc pentru gândurile împărtăşite şi pentru încurajări întimp ce am discutat despre fariseism pe parcursul unui an întreg.

De asemenea, sunt mulţumitor lui Craig Blomberg de laDenver Seminary pentru învăţătura lui, care Îl onorează peDumnezeu, pasiunea sa pentru adevăr şi echilibrul său înstudierea Cuvântului lui Dumnezeu şi lui John Knight, MD.,pentru că mi-a sugerat titlul acestei cărţi.

Totodată îmi exprim aprecierile faţă de Greg Thornton, BillThrasher şi Jim Vincent de la Moody Press. Vă mulţumescpentru entuziasmul vostru pentru această idee, pentru că aţicrezut în mine şi pentru răbdarea de care aţi dat dovadăajutându-mă să închei această carte.

În final, îmi exprim mulţumirile faţă de familia mea şi faţă deDomnul meu. Celor şapte fraţi care m-au susţinut, soţiei mele,Carey, şi celor cinci copii ai noştri – Nathan, Christian, Susanna,Priscilla şi Seth – un mare mulţumesc pentru că mi-aţi permis săscriu în voie, şi pentru că sunteţi cele mai extraordinare fiinţedin viaţa mea. Domnului meu Isus Cristos Îi mulţumesc pentrudragostea pe care o are pentru farisei ca mine.

10 fAriseii�veChi�şi�noi

Călăuze oArbe

În acea seară de iunie 1975, când am deschis Biblia căutând ceva,orice, pentru a împărtăşi unui grup de elevi africani plini de

entuziasm, nu căutam neapărat o revelaţie care să-mi zdruncinesufletul sau răspunsuri la întrebările vieţii. Ca profesor la oşcoală de misiune, programat să vorbesc la o întâlnire de capelă,răsfoiam frenetic paginile Scripturii, implorându-L pe Dumne -zeu să-mi arate despre ce aş putea să le vorbesc. Neprimind nicio iluminare imediată, am decis să aplic metoda „deschide Bibliaşi pune degetul pe un verset“. Am lăsat Biblia să se deschidă laîntâmplare, am pus degetul şi am început să citesc, sperând căîmi „va sări ceva în ochi“. Mai aveam o zi şi ceva până trebuia săstau înaintea câtorva sute de elevi de la liceul Swazi, în capela încare se ţineau serviciile noastre şi să-i învăţ ceva despreDumnezeu. Dar ce anume?

Biblia mi s-a deschis la primele capitole din Matei. Amînceput să citesc şi curând am fost absorbit de relatare. Nu m-amoprit până ce nu am citit aproape toată Evanghelia. În acea zi,nimic legat în mod special de viaţa lui Isus sau de ucenici numi-a atras privirile în mod deosebit. Nu mi-a sărit în ochi nici uneveniment extraordinar, nici vreo minune de-a lui Isus. Numi-am concentrat atenţia nici asupra învăţăturilor sau pildelorLui. În mod surprinzător, atenţia mi-a fost atrasă de un grup deoameni menţionaţi aproape la fel de des ca ucenicii, şi anume,de farisei. Ştiam că în Vechiul Testament fariseii nu suntmenţionaţi niciodată, însă în Evanghelia după Matei aparaproape peste tot. Cine erau aceşti farisei? De unde veneau ei?

Capitolul unu

11

fAriseii�veChi�şi�noi12Cum erau ei? Ce credeau? Cum se comportau? Instinctiv, ştiamcă oricum ar fi fost, nu-mi plăceau, şi eram sigur că nu sunt ca ei!

Şi aşa, la vârsta de douăzeci şi trei de ani, încercând săpregătesc un mesaj pentru elevii mei de la Swazi, am scrisurmătoarele cuvinte în jurnalul meu:

Scopul Bibliei este nu numai de a transmite un mesaj, ci şi de areflecta o imagine. Imaginile Bibliei sunt în primul rândprezentate prin vieţile personajelor ei. Aceste imagini nu suntnumai pentru a fi agăţate pe perete ca un portret ca să văd cum artrebui să arăt, ci sunt şi ca o oglindă care să-mi arate cum sunt eude fapt. Dacă nu mă văd pe mine însumi reflectat în Biblie, atuncivaloarea ei pentru mine este mult diminuată sau chiar pierdută înîntregime.

În timp ce citesc Biblia, trebuie să mă compar şi să mă pun încontrast cu diferitele personaje ale acesteia. Din când în când, măpot vedea într-un ucenic, un urmaş ascultător sau neascultător, unsimplu credincios, un apărător al credinţei sau, asemenea luiDavid, un păcătos care se pocăieşte.

Dar mă compar vreodată cu un fariseu? Nu, aceasta ar fi deneconceput. În Biblie nu există alte personaje care să fie criticatede Isus aşa de aspru pentru răutatea lor. Nimeni nu mă supără atâtde mult ca acei farisei ticăloşi, având o neprihănire proprie,invidioşi, ucigaşi, mândri, plini de ură şi prefăcuţi. Isus Şi-a păstratpentru ei remarcile cele mai acide şi mai pline de condamnare.Acţiunile lor erau religioase şi ei pretindeau că Îl cunosc peDumnezeu, dar cu toate acestea nu Îl cunoşteau. Ei îşi predicaureligia, o practicau şi îi converteau pe alţii la religia lor; totuşi, nuse cunoşteau nici pe ei, nici pe Dumnezeu. Aş putea fi fariseu?Niciodată!!! Isus îi numeşte nebuni, ucigaşi, făţarnici, pui denăpârci [vipere] şi morminte văruite. Este de neconceput să-miimaginez că aş putea semăna cu vreunul din ei!!!

Este posibil să nu-mi dau seama că fariseii sunt personajeleBibliei ale căror mediu de provenienţă seamănă cel mai mult cu almeu. Mă tem că pot semăna cu fariseii mai mult decât sunt eudispus să admit. Au încetat fariseii să existe acum 2.000 de ani?Mă tem că ei sunt şi astăzi vii şi înfloritori.

Călăuze��oArbe 13TIPII CEI MAI RĂI

Fiindcă proveneam dintr-un mediu religios şi având multecunoştinţe în domeniu am tras concluzia că fariseii sunt tipii ceimai răi din Biblie. Ei au fost responsabilii principali derăstignirea lui Cristos. Ei au fost ţinta cuvintelor celor mai dureale lui Isus şi a celei mai acide condamnări. În biserica mea, eierau luaţi în râs ca reprezentanţi ai altor oameni religioşi cu carenoi nu suntem de acord. Din câte ştiam eu, aceştia erau satanpersonificat.

Dar erau corecte concluziile mele referitoare la farisei? Nuştiam. Nu-mi amintesc de nimeni care să-mi fi spus cum auapărut fariseii sau cum erau aceştia. Doar am presupus că eireprezentau esenţa erorii teologice. Îmi amintesc de mulţioameni şi de multe grupuri care au fost asemănate cu fariseii. Şiaveam un sentiment covârşitor că ei erau condamnaţi cu vocetare ori de câte ori apăreau în Biblie învăţând şi predicând. Darîn acea căsuţă din Mhlosheni, Swaziland, care avea o singurăcameră şi acoperiş din tablă de zinc, în acea noapte, mi-a revenitmereu în minte întrebarea: „De ce ar aloca Dumnezeu atât demult spaţiu în Cuvântul Său pentru nişte oameni aşa denevrednici?“ Dumnezeu nu face risipă de cuvinte şi eram convinscă toate cuvintele Scripturii sunt de folos (2 Timotei 3:16-17). Cusiguranţă, fariseii puteau să mă înveţe foarte puţine lucruridespre evlavie – sau chiar nimic. Mi-au trecut multe întrebăriprin minte. De ce nu i-a menţionat Dumnezeu doar pe scurt, dedragul acurateţei istorice, şi apoi să se concentreze asuprainteracţiunii dintre Isus şi ucenici? De ce nu ne spune mai multedespre ce a făcut şi a spus Isus? De ce nu a acordat mai mult locpentru a descrie aspectele complexe ale uceniciei şi ale facerii deucenici? De ce nu ne descoperă în Bible mai multe adevăruri careau de-a face direct cu viaţa mea? De ce acordă atât de mult spaţiufariseilor?

Din anume motive, Dumnezeu i-a aşezat pe aceşti ticăloşiaproape de centrul mesajului Evangheliei. În acea seară mi-amîncheiat astfel însemnarea din jurnal:

fAriseii�veChi�şi�noi14Trebuie să-i analizez mai îndeaproape atât pe farisei cât şi pe

mine însumi, dar nu pentru a-i ridiculiza pe ei şi a mă felicita pemine. Cred că Isus nu a vrut să existe vreo greşeală în atitudinea Luilegată de religiozitatea exterioară. Din nefericire, fariseii sunt atâtde des caricaturaţi aşa de dur încât nu mă pot vedea pe mine în ei.Dacă mă văd doar în personajele nobile sau seminobile din Biblie,poate că de fapt nu mă văd deloc. Duhul lui Dumnezeu m-aavertizat să nu fiu prea dur cu fariseii deoarece, dintre toatepersonajele din Biblie, cu ei semăn cel mai mult!

O ÎNTREBARE CARE MĂ URMĂREŞTEÎn acea seară am formulat următoarea întrebare, care m-a

urmărit mai bine de douăzeci de ani: „De ce, Dumnezeule, i-aiaşezat pe aceşti ticăloşi aşa de central în mesajul Evangheliilor?“Cu siguranţă, Dumnezeu nu a intenţionat ca oameni ca mine sărâdă de ei, să-i acuze sau să-i ignore. Apoi, pur şi simplu mi-ampus următoarele întrebări logice: Cine erau totuşi fariseii?Doamne, ce vrei să învăţ de la ei?

Cu puţinele resurse pe care le aveam disponibile înSwaziland, am început să cercetez mediul în care au apărutfariseii. În timp ce am pus cap la cap adevărurile referitoare lavieţile lor, am fost copleşit şi profund afectat. Înarmat cu operspectivă nouă am recitit textul cărţii Matei. De această dată,observând paralele, mă vedeam pe mine în interacţiunile dintreIsus şi farisei. Acestea mă speriau, dar totodată mă eliberau!

Începând de atunci, subiectul fariseilor a continuat să măatragă mai mult decât orice altceva din Biblie. Dar şi maiimportant, ei au făcut mai mult pentru a-mi transforma viaţa şilucrarea decât oricare altă temă. Şi, în timp ce împărtăşeamaceste gânduri cu oameni din medii mai puţin răzvrătite ca almeu, aceştia îmi mărturiseau că după ce L-au primit pe Cristos,au început să cadă foarte repede pradă multora dintrecaracteristicile fariseilor, care m-au chinuit şi pe mine.

Dă-mi voie să te duc înainte de acel serviciu de capelă din1975 din Africa pentru a-ţi arăta de ce m-am identificat aşa demult cu fariseii. Acum îi numesc pe farisei prietenii mei, pentru

Călăuze��oArbe 15că ei, mai mult decât orice ucenic sau persoană de nimic, sunt„călăuzele oarbe“, care m-au ajutat să-mi găsesc calea. Privind întrecut, mi-aş putea numi anii tinereţii „Pericolele subtile şinevăzute care îl pândesc pe cel bun“.

RĂDĂCINILE MELE SPIRITUALEPărinţii mei creştini profund dedicaţi m-au crescut în

credinţa creştină din prima zi. Când eram întrebat cum am fostconvertit, uneori răspundeam glumind: „Eu m-am născutcreştin!“. Deseori acest răspuns îi făceau să ridice din sprânceanăpe ortodocşii care aşteptau să audăceva de felul: „Am păşit înfaţă şi L-am rugat pe Isus să intre în inima mea“. Deşi nu îmiamintesc un timp, o dată şi un loc anume, „am devenit creştin“la o vârstă fragedă. Din discuţiile pe care le-am avut cu mulţi alţiicare au fost crescuţi la fel ca mine, am descoperit că experienţamea nu a fost unică.

Rădăcinile mele spirituale au unele avantaje intrinseci.Adevărurile creştine despre Dumnezeu, despre mine, desprelume şi despre eternitate au fost gravate adânc în sufletul meu lade timpuriu. Această pregătire creştină mi-a oferit o concepţielogică asupra vieţii, care se potriveşte cu realitatea. Totuşi, existăşi pericole posibile, care adesea sunt trecute cu vederea. Cu toatecă spunem „Dumnezeu nu are nepoţi“ – că fiecare persoanătrebuie să ia o decizie personală – mulţi dintre noi, dacă suntemsinceri, trebuie să admitem că am devenit creştini călcând peurmele părinţilor noştri. Şi deşi este extrem de subtil, este uşorsă ne însuşim o atitudine implicită de neprihănire proprie.

Mediul din care provin este la fel profund şi pătrunzătorreligios ca al oricărei persoane pe care am întâlnit-o. Părinţii meiau luat în serios mandatul din Deuteronom 6 de-a ne învăţacredinţa creştină folosind toate căile posibile. Ne cereau sămergem la biserică de fiecare dată când uşile acesteia sedeschideau. Îmi amintesc că, pe când eram în clasele primare,am fost luat de la un meci de baseball şi, încă în uniformă, ammers la întâlnirea de rugăciune de miercurea seara. Zilnic aveamtimp devoţional cu familia după micul dejun şi după cină. De

fAriseii�veChi�şi�noi16asemenea, părinţii mei ne-au încurajat să avem zilnic un timppersonal de părtăşie cu Dumnezeu.

În casa noastră era un continuu ospăţ al adevărurilor creştine.După cum astăzi multe case sunt inundate de sunetele şiimaginile televizoarelor, casa noastră era inundată de suneteleradioului creştin. Emisiunile favorite ale familiei erau Ranger Bill[Pădurarul Bill], Aunt Bee [Mătuşa albină] şi „Descătuşatul“. Amfost expus unei cantităţi impresionante de literatură creştină,incluzând biografii misionare, romane creştine, Întâmplărilepelerinului în călătoria sa, şi preferata mea, Book of Martyrs[Cartea martrilor] a lui John Foxe. Imnurile creştine ne umpleaucasa, iar eu le-am asimilat în mod natural. Şi astăzi pot recita încea mai mare parte cuvintele imnurilor aşa cum erau cântate –chiar şi acelea pe care numai creştinii în vârstă le ştiu.

Această cultură creştină mi-au umplut viaţa. Pe lângă părinţiimei, mulţi alţi creştini adulţi mi-au influenţat creştereaspirituală. Încă pot să citez frânturi din învăţăturile şi sfaturilelor. Misionarii au fost printre cei mai speciali oameni din viaţamea, în special cei care au slujit în „întunecata Africă“. Istorisirilelor m-au fascinat întotdeauna.

CE SĂ FAC ŞI CE SĂ NU FACPentru a mă ajuta să umblu pe calea cea strâmtă aveam o listă

cu lucruri pe care să le fac şi pe care să nu le fac (cele mai multeerau lucrurile pe care să nu le fac), care îmi erau impuse custricteţe. Aş fi putut numi această listă: „Cele mai strictedouăsprezece reguli“. Lista lucrurilor interzise includeadansatul, fumatul, băutul, cărţile de joc, înotul duminica şiascultarea muzicii rock. Separarea de „lume“ era un concept careni se reamintea deseori şi conformarea la acesta era aşteptată.

Nu toate punctele de pe listă erau negative. Erau şi lucruri pecare trebuia să le fac. De exemplu, să-L iubesc pe Dumnezeu şisă urăsc păcatul. Să merg la biserică (chiar şi în vacanţă). Să amzilnic un timp de părtăşie cu Dumnezeu. Să memorez Biblia[versiunea King James, desigur (versiunea standard a Biblieipentru vorbitorii de limbă engleză, n.tr.)]. Să mă rog zilnic. Să-i

Călăuze��oArbe 17respect pe bătrâni. Să vorbesc altora despre Cristos. Să excelez laşcoală (atât la şcoala duminicală, cât şi la şcoala publică). Să măferesc de influenţele demonice. Să-mi aduc aminte de ziua deodihnă şi să o sfinţesc. Să păstrez liniştea în biserică. Şi să facbine.

Apropo, eu nu resping cu totul aceste liste cu lucruri pe caretrebuie să le facem şi pe care să nu le facem. Multe dintre ele ausuport biblic, ţin de bunul simţ şi sunt de folos din punct devedere spiritual. Toate aceste reguli mi-au fost impuse de cătrepărinţii mei, care aveau cele mai bune intenţii. În timp, amînceput să apreciez unele dintre protecţiile pe care mi le-auoferit.

AVANTAJELE F ŞI PERICOLELE ASCUNSEMediul din care provin avea anumite avantaje bine definite.

Mintea mea a fost umplută cu adevărul lui Dumnezeu şipreţuiesc acest lucru până în ziua de azi. Acest adevăr m-a păzitde pericolele la care alţii au cedat şi de care au fost distruşi.Oamenii plini de dragoste, a căror viaţă au influenţat-o profundpe a mea, au devenit modele demne de urmat. De timpuriu amînvăţat că noi, creştinii, suntem chemaţi să fim diferiţi şi că estenevoie de convingere şi curaj pentru a-L urma pe Cristos. M-ambucurat de o reputaţie excelentă şi de un comportament exteriorlăudabil. Şi am dobândit o înţelegere profundă a religiei, careinclude binele, răul şi urâtul, fără de care nu aş fi putut scriecartea aceasta.

Cu toate acestea, mediul religios în care m-am format conţi -nea şi unele pericole ascunse. Creştinismul meu a devenit penesimţite un fel de costum favorit pe care îl îmbrăcam oricânddoream, în loc să fie o relaţie apropiată şi crescândă cuDumnezeul Cel viu. Adesea am pus semnul egalităţii între„mersul la biserică“ şi creştinism şi între religiozitate şi realitateaspirituală. Activităţile religioase au devenit preocuparea vieţiimele în locul dedicării mele personale lui Dumnezeu. Deşicomportamentul meu exterior era excelent, am fost robulpăcatelor ascunse ale inimii.

fAriseii�veChi�şi�noi18Am memorat Scriptura cu nesaţ. Am câştigat concursuri şi

am descoperit că astfel de succes este plăcut şi este răsplătit cugenerozitate în biserică. Am fost lăudat şi chiar am câştigatpremii valoroase. Cu toate acestea, mi-a fost uşor şi natural să ammai degrabă o credinţă cerebrală, raţională, intelectuală şiacademică decât experimentală. Chiar şi în vremea aceea amobservat paradoxul că rareori câştigătorii concursurilor bibliceerau cei care aplicau Cuvântul lui Dumnezeu în vieţile lor. Maidegrabă cei onoraţi ca şi câştigători aveau memorie bună, unspirit competitiv şi erau încurajaţi (şi adesea ajutaţi) de părinţiilor; ei (şi eu) au gustat satisfacţia dulce a succesului eclesiastic.Din nefericire, adesea nu se construieşte nici un pod pesteprăpastia dintre cap şi inimă, iar diferenţa dintre credinţaadevărată, din inimă, şi credinţa mărturisită doar cu gura, deobicei, scapă neobservată.

ASCULTARE DEGHIZATĂUnii oameni care provin din acelaşi mediu ca şi mine tind să

înşele sistemul ori de câte ori au ocazia. Eu nu am fost unuldintre aceştia. Mă potriveam perfect în lumea bisericească carem-a crescut. Deşi energic, am fost un copil ascultător din fire.Doream să-i fac pe bunii mei părinţi mândri de mine. De obiceinu încălcam regulile. Deşi competitiv, eram sensibil şi doream săfac pe placul celorlalţi. Am descoperit de timpuriu că dacărespect regulile jocului obţin rezultatele dorite! Şi am jucat bine!Mai mult decât atât, aveam un temperament disciplinat şi ocapacitate excelentă de memorare, atribute excelente pentru unom bisericos în devenire, care doreşte să pară religios în faţa celorcare merg la biserică.

Una dintre cele mai remarcabile caracteristici ale unui „băiatcreştin bun“ era să ai o reputaţie bună. M-am bucurat şi de acestlucru. Până la absolvirea liceului, am reuşit să-mi îmblânzesc îngeneral temperamentul irascibil şi am ajuns să fiu cunoscutdrept un tânăr plin de răbdare şi lipsit de egoism. Am învăţatcum să-mi organizez eficient viaţa exterioară şi să ascund celemai neplăcute aspecte ale acesteia. Pe vremea absolvirii liceului,

Călăuze��oArbe 19cele mai multe dintre păcatele care mă chinuiau erau bineascunse.

Ascultarea de cei aflaţi în poziţii de autoritate, auto disciplina,comportamentul exterior agreabil şi dorinţa de a face pe placcelor din jur sunt trăsături de caracter care sunt însoţiteîntotdeauna de avantaje. De obicei, acestea sunt recunoscute deaproape oricine. Totuşi, există şi un pericol în acestecaracteristici. Subtil şi fără să-ţi dai seama, neprihănirea propriese strecoară în viaţa ta. În cele din urmă, „Vestea bună“ esterecunoscută şi acceptată, dar se pare că nu mai este necesarăpentru viaţa de zi cu zi.

Imaginea mea publică era nepătată, dar imaginea nu reflectăîntotdeauna ceea ce suntem în realitate. În ce mă priveşte, aveamo reputaţie bună, dar pe ascuns am furat. Persoanele de sex opusle-am tratat cu respect şi, cu toate acestea, m-am luptat cu poftatrupească. Păream a fi o persoană răbdătoare, dar tempera -mentul meu irascibil era mereu gata să se aprindă. Rezultatulnet: pe dinafară eram neprihănit, dar pe dinăuntru răzvrătit.Eram cu adevărat milos, dar puteam fi şi crud. Păcatele ascunseale inimii mă dominau. Deşi păream a fi separat de lume,doream cu disperare să fac parte din aceasta.

HARUL SALVATORTotuşi, în ciuda acestor inconsecvenţe, mi-am păstrat

sensibilitatea faţă de Isus. De asemenea, iubeam Cuvântul luiDumnezeu şi eram iubit de oamenii evlavioşi pe care îicunoşteam. Interesul meu faţă de Persoana lui Isus creştea pemăsură ce asimilam tot mai mult adevărul biblic. Isus a sfidatsistematic stereotipurile, a trăit autentic, plin de compasiune şicuraj, mâniindu-i pe unii şi producând bucurie altora. Comparatcu mulţi lideri spirituali pe care i-am observat, Isus a fost diferit.El a dat dovadă de calităţi pe care le-am considerat minunate înoamenii pe care îi plăceam. Prin urmare, deşi mă simţeam adeseasfâşiat în interiorul meu, luptându-mă cu cele două euri, unuldorind să semene cu Isus Cristos, celălalt reacţionând împotrivabisericii Sale, niciodată nu L-am respins pe Isus, în timp ce

fAriseii�veChi�şi�noi20puneam la îndoială sinceritatea unora din biserica Sa. Mai multdecât atât, atras fiind din totdeauna de adevărurile evidente aleBibliei, aceasta a devenit o sursă constantă de răspunsuri, putereşi încurajare. Nu i-am contestat niciodată în mod seriosautoritatea. Prin urmare, deşi m-am luptat deseori cu deziluzii şiîndoieli, în mijlocul confuziilor mele Scriptura mi-a oferit otemelie puternică pe care să stau.

De asemenea, niciodată nu mi-am pierdut dragostea pentruoamenii dragi din trecutul meu, mulţi dintre ei având inimisensibile faţă de Dumnezeu şi dragoste faţă de oameni. Prinurmare, deşi deseori m-am simţit singur, ca şi când nimeni numi-ar fi putut înţelege frământările, am fost sprijinit de oamenicare mi-au arătat pur şi simplu dragostea lui Cristos. Şi, maipresus de toţi, părinţii mei au fost pentru mine modele ale uneicredinţe creştine sincere, umile, caracterizate de rugăciune şiincontestabil reală.

ABSOLVIREA COLEGIULUI ŞI DEZILUZIILE

Ca student în anul I la Wheaton College, am semnat bucuros„angajamentul“, deoarece condiţiile acestuia erau mai puţinsevere decât cele din mediul în care am crescut. M-am dedicatpregătirii academice şi am participam şi la diferite activităţicreştine, hotărât fiind să adaug slujirea jertfitoare la practica meacreştină. Ca parte a slujirii mele creştine, am meditat elevi încadrul unui proiect de asistenţă socială din Chicago. Apoi,mergeam în cartierele sărăcăcioase din Chicago, unde ofereamhrană oamenilor străzii şi discutam cu ei despre Cristos. Timp dedoi ani şi jumătate, am slujit oamenilor în fiecare duminicădimineaţa în partea centrală a oraşului Chicago în moteluriieftine şi pe la colţurile străzilor. Deşi slujirea mea de acolo nu afost eficientă în sensul că nu am văzut prea văzut vieţitransformate, aceasta a însemnat mult pentru mine. Am ajuns săam o inimă dedicată oamenilor în nevoie şi să fie recunoscătorpărinţilor mei pentru protecţia pe care mi-au asigurat-o întrecut. Aceste experienţe m-au scos afară din cochilia unei vieţi

*Regatul Swaziland este o ţară în sudul Africii, situată între Africa de Sud lavest şi Mozambic la est (n.tr.).

Călăuze��oArbe 21separatiste. Bineînţeles că întotdeauna aveam grijă să ajungînapoi la timp pentru a participa la serviciul de biserică deduminica seara! Cu toate acestea, nici chiar slujirea mea plinăde sacrificiu nu mi-a oferit răspunsurile pe care le căutam.

Preţuiesc anii petrecuţi la Wheaton şi diploma cu distincţieobţinută la Wheaton College a constituit realizarea cea mai deseamă din schiţa biografică a acestui tânăr creştin bun. Însă îninteriorul meu m-am simţit tot mai deziluzionat, la fel ca mulţialţii din jurul meu. Nu mai puteam nega realitatea prăpăstieidintre creştinismul predicat şi creştinismul practicat. Mi-am datseama că unele puncte din lista tinereţii mele cu lucruri pe caresă le fac şi lucruri pe care să nu le fac nu rezistau la o analizăbiblică atentă. Mai mult decât atât, eram tot mai deranjat denatura selectivă a unei mari părţi a educaţiei creştine. Anumiteteme erau accentuate în mod exagerat, în timp ce altele erauneglijate ca şi cum nici nu ar apărea în Scriptură. De obicei,politica conservatoare era asociată cu creştinismul; totuşi, citindBiblia am înţeles că este imposibil să-L delimităm pe Isus pe bazaunor linii ideologice atât de simpliste. Deşi am continuat să amzilnic un timp de părtăşie cu Dumnezeu, să mă rog mult în timpce mă plimbam pe străzile din Wheaton şi să am o anumităsensibilitate faţă de lucrurile spirituale, am devenit tot mai cinicfaţă de numeroasele fisuri pe care le-am observat atât lacreştinismul meu, cât şi al altora.

EXPERIENŢA MISIONARĂUrmătorul pas al vieţii mele a fost o surpriză. În 1974 mi s-a

cerut să slujesc ca voluntar pe scurt timp în Swaziland. Cerealizare mai glorioasă ar putea exista decât o un timp petrecutîn „întunecata Africă“?, m-am gândit eu. Am fost angajat deMinisterul Educaţiei din Swaziland* şi, sub îndrumarea MisiuniiAlianţei Evanghelice, am predat la o foarte respectată şcoalămisionară pentru africani. Timp de trei ani am predat istorie şi

fAriseii�veChi�şi�noi22biologie la Liceul Creştin Franson din Mhlosheni, Swaziland.Am fost înconjurat de acel fel de oameni pe care i-am idolatrizatani de zile, cei care ocupau cel mai înalt rang în ierarhia noastrăbisericească.

Faptul că am păşit în afara culturii mele m-a forţat să vădviaţa cu alţi ochi. Am fist nevoit să-mi trăiesc viaţa de fiecare zicu ochii (fizici, emoţionali, intelectuali şi spirituali) largdeschişi. Deşi iniţial am fost cuprins de euforie, am descoperit căîntrebările mele s-au împuţinat, ci numărul lor a crescut. Amîncercat să slăvesc sărăcia, cosiderând-o un ingredient esenţial almaturităţii spirituale. Dar, privind mai atent am descoperit căoamenii săraci erau şi ei materialişti, la fel ca mine. Bisericileafricane, deşi diferite ca formă, nu erau foarte diferite casubstanţă faţă de bisericile din Statele Unite. Am crezut că acestebiserici trebuiau să fie mai bune. Din perspectiva a două culturidiferite mi-am dat seama că în biserică multe lucruri nu eraucum trebuie, dar nu ştiam ce anume. Simţeam tot mai mult cănu mă potriveam în biserică aşa cum o cunoşteam.

Aproape că aş fi putut spune şi eu ca apostolul Pavel (Filipeni3:4-6): „Dacă altul crede că se poate încrede în lucrurilepământeşti, eu şi mai mult; eu, care sunt tăiat împrejur a opta zi[dus la biserică încă de la naştere], din neamul lui Israel [născutîntr-o familie creştină din „America creştină“], din seminţia luiBeniamin [conservator, evanghelic, fundamentalist], evreu dinevrei [creştin din creştini]“. După cum Pavel a fost fariseu, totaşa şi eu am fost învăţat, disciplinat şi dedicat. Am fost plin dezel ca Pavel, împlicându-mă ca voluntar în slujire atât în ţară,cât şi peste hotare. Pavel a scris: „cu privire la neprihănirea pecare o dă Legea, fără prihană“; atât cât oamenii puteau vedea, şieu am trăit o viaţă exemplară.

ÎNTREBĂRI ŞI FRĂMÂNTĂRICV-ul meu evanghelic era impresionant şi cu toate acestea

eram urmărit de întrebări rămase fără răspuns despre mineînsumi şi despre alţi urmaşi al lui Cristos. Poate şi tu ţi-ai pusîntrebări asemănătoare. Iată câteva dintre ele:

Călăuze��oArbe 23� De ce uneori rădăcinile spirituale sănătoase produc fructe

stricate? A trebuit să admit că un mediul sănătos în care sedezvoltă cineva nu-i garantează evlavia.

� De ce oamenii care îşi dau toate silinţele să fie corecţiuneori greşesc lamentabil? Mi-am dat seama că ceva legatde corectitudine era greşit! Urmărirea neprihănirii degene -rează frecvent într-o neprihănire proprie însoţită de oatitudine de superioritate.

� De ce uneori oamenii care cunosc adevărul se abat de lacalea cea dreaptă? De ce doctrina corectă nu produce înmod regulat o relaţie plină de dragoste cu Cristos şi com -pasiune pentru ceilalţi? Uneori am observat contrariul:apatie faţă de Dumnezeu şi cruzime faţă de oameni.

� De ce există diferenţe între persoana publică şi cea privatăa unor creştini pe care îi cunoşteam, inclusiv eu însumi?Am început să mă întreb dacă evlavia era ceva mai multdecât un spectacol public.

� De ce se pare că tradiţia domină lucrarea bisericii? Amobservat că atunci când tradiţia bisericii se lovea de ceea cepărea să fie învăţătura Bibliei, de obicei tradiţia învingea.Tradiţia guverna lumea eclesiastică, deşi erau puţini cei cesesizau acest lucru.

� De ce se înmulţesc regulile şi regulamentele într-o credinţăcare promite libertatea? Este libertatea chiar atât depericuloasă? De asemenea, am văzut că Evanghelia, caretrebuia să fie cea mai mare forţă eliberatoare din lume, eraadesea împărtăşită de unii dintre cei mai trişti şi maicrispaţi oameni din câţi cunoşteam, printre care uneori mănumăram şi eu.

� De ce credincioşii care insistă atât de mult asupra unei vieţipuse deoparte pentru Dumnezeu, eşuează adesea cândeste vorba de asemănarea lor cu Cristos şi de a lua jugulLui? Din câte mi-am putut da seama, separarea nu a avutca rezultat o sfinţenie mai mare şi nici nu ne-a ajutat săcâştigăm lumea pentru Cristos.

� De ce unii credincioşi care par sănătoşi spiritual sedovedesc a fi bolnavi? Cum arată sănătatea spiritualăautentică? Am început să trag concluzia că criteriile melede evaluare a sănătăţii spirituale era foarte eronat.

În cartea de faţă mă voi ocupa de aceste întrebări (în specialîn capitolele 4-11). La un moment dat aceste întrebări au devenitaproape insuportabile în mintea mea. M-am întrebat: Oareexistă vreo speranţă pentru autenticitatea creştină şi pentruneprihănirea adevărată? Am descoperit bucuros că răspunsuleste da şi că nimeni altcineva decât fariseii îmi vor arăta calea!

fAriseii�veChi�şi�noi24

o CAriCAtură obişnuită

Caricaturiştii politici şi-au însuşit arta caricaturii, care în -seamnă exagerarea unei caracteristici neplăcute. De exemplu,

în timpul alegerilor prezidenţiale din 1996, repu blicanul BobDole a fost desenat având ochi întunecaţi, băgaţi în orbite şiumflaţi, care îi dezvăluiau vârsta. Ross Perot avea ochi mijiţi,mici şi urechi mari care îl făceau să arate iscoditor, curios şi puţincomic. Preşedintele Bill Clinton avea un nas umflat, care sugeraun beţiv şi un chefliu. La fel ca toate caricaturile bune, acesteaerau generalizări, inexacte şi nedrepte ale indivizilor.

Caricaturile reprezintă un mod convenabil de a-i marginalizaşi de a-i demoraliza pe cei pe care vrem să-i ignorăm. Încă decând fiinţele omeneşti au început să facă desene simple însoţitede cuvinte, caricaturile au devenit obişnuite. Creştinii suntfamiliarizaţi cu caricaturile sau cel puţin ar trebui să fim, pentrucă noi suntem atât obiectul caricaturilor, cât şi persoane care neaducem în mod regulat contribuţia la această artă. Spunândacestea mă gândesc la caracterizarea greşită a creştinilor caredomină cultura populară. Deseori noi suntem văzuţi ca un grupunitar de fanatici conservatori care caută să-şi impună, chiar şicu forţa, voinţa şi valorile, asupra culturii. Suntem etichetaţi detoţi drept fanatici, oameni care stârnesc ura, înguşti la minte şiignoranţi, adepţi ai extremei drepte şi vecini nedoriţi. Uneorisuntem incluşi în aceeaşi categorie cu grupurile extremiste,separatiştii albi, fundamentaliştii musulmani radicali şi cei careatacă clinicile pentru avort. Ca urmare a acestei percepţii,deseori suntem dispreţuiţi, trataţi stereotipic şi daţi la o partefără drept de apel.

25

Capitolul doi

Ridiculizarea creştinilor a început în primele secole alebisericii. Urmaşii timpurii ai lui Cristos au fost prezentaţi caoameni fără valoare (pentru că biserica primară a atras mulţisăraci şi oameni dispreţuiţi), trădători (pentru că nu se închinauîmpăratului), atei (deoarece unii şi-au bătut joc de zeii care auridicat Roma pe culmile gloriei), oameni care urăsc omenirea şiinadaptaţi (pentru că preferau să nu ia parte la serviciileguvernamentale şi evitau anumite evenimente sociale şidistracţii), imorali şi incestuoşi (pentru că se numeau unii pealţii frate şi soră, aveau „mese de dragoste“ şi se salutau unii pealţii cu o „sărutare sfântă“). Unii critici chiar i-au numit canibali,spunând că „mâncau trupul lui Isus“ şi „beau sângele Lui“ la CinaDomnului.

O CARICATURĂ COSTISITOARECaricatura creştinismului care a apărut în cultura populară

seculară este o distorsionare grosolană a realităţii, iar noi neînfuriem. Cu toate acestea, trecem foarte uşor cu vederea faptulcă şi noi perpetuăm caricaturile. O astfel de distorsionare estemodul în care sunt percepuţi fariseii, care domină gândireacreştină. Cunoaşterea noastră parţială şi denaturată a fariseilorne amăgeşte, făcându-ne să credem că îi înţelegem. Cu toateacestea, afirm că noi nu am recunoaşte un fariseu adevărat dacăne-am lovi de unul pe stradă, dacă ar sta lângă noi în bisericăsau dacă s-ar uita la noi din oglindă.

Mai mult, când noi ridiculizăm pe farisei, consecinţele suntspirituale şi eterne. O concepţie denaturată despre farisei poateduce la aplicarea greşită a Scripturii şi, mult mai grav, la un răuspiritual profund adus bisericii ca întreg şi nouă ca persoaneindividuale. Dacă ne creăm o imagine falsă despre farisei şi nureuşim să vedem cât de mult le semănăm, ne putem lipsi deunele dintre cele mai profunde învăţături din Biblie.

Bazat pe anii de experienţă personală şi pe conversaţiilepurtate cu oameni religioşi, sunt sigur că cei mai mulţi creştiniau o percepţie foarte denaturată despre farisei. Ceea ce noi, înnecunoştinţă de cauză, presupunem a fi corect este, de fapt, o


caricatură. W.E. Phipps observa cu perspicacitate: „Caricaturafariseilor realizată de creştini este la fel de absurdă ca şi cea a luiIsus în Talmud. Acolo se face referire la El ca la [un fiu nelegitim]şi un vrăjitor.“1

O CARICATURĂ OBIŞNUITĂCere oricărui creştin devotat să joace un joc de asociere a

cuvintelor cu cuvântul „fariseu“ şi răspunsul va fi copleşitor denegativ. Următoarele cuvinte au fost menţionate atunci când amcerut oamenilor să sugereze nişte sinonime pentru fariseism:ipocriţi, împotriva lui Isus, neprihănire proprie, plin de trufie,legalişti, care se leagă de toate mărunţişurile, care îi judecă mereupe alţii, critici. Alţii au răspuns: „Fariseii sunt tipul de oamenicare spun: «Eu am dreptate, tu eşti greşit în totalitate»“; „cei carecunoşteau Legea, dar nu o aplicau“; „cei care respingeau peoricine“; „oameni foarte exigenţi“; şi „cei care L-au omorât peCristos“. Nu-mi amintesc nici un cuvânt asociat de naturăpozitivă. (Este ironic faptul că dacă la acest joc ar fi participatevrei, probabil că toate asocierile ar fi fost pozitive.)

Fără nici o îndoială, cei mai mulţi creştini cunosc numele pecare Isus şi Ioan Botezătorul le-au dat fariseilor, incluzând:„povăţuitori orbi“ (Matei 23:16-17, 19, 24, 26); „pui de năpârci“(Matei 3:7; 12:34; 23:33); „fii ai gheenei“ (Matei 23:15) şi, desigur,„făţarnici“ (Matei 6:2, 5, 16; 15:7; 22:18; 23:13-15, 23, 25, 27-29; Luca13:15). Deşi aceste apelative sunt evident scripturale, multe dintreele apar într-un singur capitol (Matei 23), unde Isus îi criticăaspru şi pe liderii religioşi, numindu-i „nebuni“ (v. 17) şi„morminte văruite“ (v. 27). De fapt, apelativele folosite de Isusapar doar în câteva ocazii (când Isus S-a confruntat cu tradiţiicare denaturau adevărul şi cu teste menite să-L prindă încapcană) şi probabil au fost adresate unora dintre farisei, nututuror. Poate că din cauza severităţii criticii lui Isus din Matei23, mulţi uită de celelalte afirmaţii, aluzii şi exemple din NoulTestament, care sunt pozitive.

În timp ce învăţătorii şi predicatorii Bibliei trec cu vedereascrierile evreieşti şi practică o citire selectivă a Scripturii folosind

o�CAriCAtură�obişnuită 27

o grilă a prejudecăţilor, mulţi creştini ajung să îşi formeze ocaricatură despre farisei, în locul unei imagini corecte. Prindefiniţie, o caricatură este o imagine denaturată, care ia anumitetrăsături şi le exagerează până la proporţii de nerecunoscut.Rezultatul este o ciudăţenie falsă. Când îi privim pe oameni cape nişte ciudăţenii, rareori îi folosim – dacă îi folosim vreodată– ca oglinzi, care să ne înveţe ceva despre noi înşine.

În ultimul timp, cercetătorii Bibliei au recunoscut aceastăcaricatură eronată a fariseilor şi au căutat să o remedieze.2Vieţilebune, trăsăturile pozitive şi contribuţia fariseilor sunt observateaşa cum trebuie. Aceşti cercetători resping în termenii cei maiserioşi, caricatura strict negativă pe care cei mai mulţi creştini oau în minte cu privire la farisei. Mai mult decât atât, ei apeleazăpersuasiv la o gândire sănătoasă şi la înţelegere reciprocă. Cutoate acestea, această acţiune de corectare din partea cercetă -torilor Bibliei nu a ajuns la credincioşii de pe băncile bisericii şinici la cele mai cunoscute amvoane şi publicaţii din ţară.Pastorii, chiar şi cei care sunt sensibili la legalism, tind să nuobserve caracteristicile fariseismului omniprezente printrecredincioşi. În loc să privim cu atenţie în noi înşine pentru a nevedea aşa cum suntem, recurgem la hiperbolă şi la crearea uneidistanţe între noi şi farisei.

Dacă dorim să avem un portret al fariseilor cât mai corect cuputinţă, nu putem omite unele surse şi să punem un accentexagerat pe altele. Nici nu putem trece cu vederea diferite nuanţeşi implicaţiile acestora, care ne descoperă o mulţime de lucruridespre farisei şi care s-ar putea să nu fie în concordanţă cu ideilenoastre preconcepute. Cred că atât caricaturile evreieşti, cât şicele creştine ale fariseilor sunt foarte eronate. Portretul evreiesceste prea puritan, iar portretul creştin este prea diabolic. Uniivăd bunătatea fără greşeală. Ceilalţi văd greşelile fără bunătate.Rezultatul final este acelaşi pentru ambele părţi. Ambele grupărise înşală! Ambele au respins o oglindă importantă în care să-şipoată privi sufletele. Ambele grupări o iau pe o cale care leîndepărtează de Dumnezeu, în loc să le apropie.


ORIGINEA FARISEILORCine sunt fariseii? Ei au apărut în Israel ca răspuns la

dezvoltarea religioasă, culturală şi politică din timpul Imperiuluigrec sau poate chiar mai devreme. În Anexa 1, „Cum au începutfariseii?“, este prezentată apariţia istorică a fariseilor. Ei au ajunsbinecunoscuţi în timpul macabeilor (cca. 160-60 î.Hr.) şi cei maimari doi rabini ai lor, Hillel şi Şammai, au apărut în timpulultimelor decenii dinaintea naşterii lui Cristos. Şcolile acestordoi rabini au dominat scena religioasă a Israelului în timpulurmătoarelor două secole. Şammai a fost conservatorul; Hillelmoderatul. (Vezi capitolul 3 pentru învăţăturile specifice aleacestora.)

În timpul lui Isus, fariseii ajunseseră liderii religioşi aiIsraelului. Ei controlau sinagoga şi erau reprezentaţi înSanhedrin sau Sobor. Aveau ca adepţi un grup crescând deînvăţători eminenţi ai Bibliei care erau plini de zel pentru Legealui Dumnezeu. După nişte experienţe negative în politică,aceştia s-au specializat pe partea spirituală. Deşi se pare căfariseii cei mai dedicaţi erau puţini la număr3, influenţa lor eraconsiderabilă. Chiar şi Irod, care dispreţuia punctul lor devedere, era obligat să ţină seama de influenţa lor în rândulmaselor şi de obicei avea grijă să nu-i ofenseze.

ASEMĂNĂRI IZBITOAREPrivind la rădăcinile istorice ale fariseilor, am putea identifica

asemănări izbitoare cu Reforma protestantă, precum şi indiciireferitoare la mişcările evanghelice fundamentaliste din zilelenoastre. În timp ce clericii şi cultura religioasă iudaică dobân -deau tot mai evident un caracter laic, un grup de laici pioşi(„pietişti“) s-au ridicat pentru a reclama identitatea iudeilor capopor al Cuvântului lui Dumnezeu. Ei erau hotărâţi „să seîntoarcă la Biblie“. Aceşti purişti biblici au avut un rol major înstabilirea „casei studiului“, un nou centru al religiei lor, cunoscutnouă drept sinagogă. Acolo iudeii puteau studia meticulos Bibliaşi o puteau aplica la fiecare aspect al vieţii. Ei erau principalii


promotori ai unei educaţii puternic bazată pe Biblie (înaintaşiiaccentului pe care îl punem noi pe educaţia creştină). Fariseiiau scos în evidenţă responsabilitatea fiecărui evreu, nu doar apreoţilor sau a cărturarilor, de a cunoaşte şi a practica Legea. Sepoate spune că fariseii au fost printre primii care au susţinutdoctrina „preoţiei tuturor credincioşilor“.

De asemenea, ei au protestat („protestanţi“) împotrivacorupţiei religiei şi s-au opus elenismului – „umanismul“ acelortimpuri. (Vezi Anexa 1.) În „războiul cultural“ rezultat, fariseiis-au ţinut cu toată forţa de „credinţa care a fost dată sfinţilor odată pentru totdeauna“. Ei au încercat să purifice o religie caredevenise un ritual lipsit de semnificaţie şi să trăiască vieţi sfinte(mişcarea Holiness [sfinţeniei]). Fariseii şi-au practicat credinţaîntr-un mod evlavios şi uneori au fost persecutaţi pentru aceasta.Conservatorii de orice credinţă din zilele noastre ar fi pe dreptimpresionaţi de asemenea rădăcini.

CARACTERISTICILE VREDNICE DE LAUDĂ ALE FARISEILOR

Cu toate acestea, rădăcinile drepte ale fariseilor nu suntsingurele motive pentru faima lor religioasă. Ei şi-au clădit vieţilepe fundaţia solidă a Cuvântului lui Dumnezeu. Aşa cum vomvedea, fariseii credeau în doctrina corectă, căutau „să împartădrept cuvântul adevărului“ şi erau decişi să trăiască vieţineprihănite bazate pe Biblie. Aceste trăsături le-am aplauda dintoată inima.Doctrina corectă

Dacă în mărturisirea de credinţă a fariseilor ar fi schimbatedoar câteva afirmaţii, cei mai mulţi dintre noi ar semna-o rapid!Deşi noi avem tendinţa să trecem cu vederea corectitudineateologică fundamentală a fariseilor, Isus a afirmat-o atunci cânda spus: „Cărturarii şi fariseii stau pe scaunul lui Moise. Deci toatelucrurile pe care vă spun ei să le păziţi, păziţi-le şi faceţi-le“(Matei 23:2-3a, sublinierea autorului).


În mod caracteristic, noi trecem imediat la următoareaafirmaţie în care Isus avertizează împotriva diferenţei dintre ceeace predicau fariseii şi ceea ce practicau. Cu toate acestea, fariseii,deşi cei mai mulţi nu erau preoţi, predau cu tenacitateprincipiile ortodoxe ale iudaismului. Mai mult, Isus a aprobatînţelegerea fariseilor privitoare la importanţa centrală a Shemei*şi a poruncii referitoare la iubirea aproapelui (Matei 22:34-40;Luca 10:25-28). Aşa cum observa Merrill C. Tenney: „Din punctde vedere teologic, fariseii erau mai apropiaţi de învăţătura luiIsus decât orice altă grupare din iudaism“. 4

Din punct de vedere teologic, în Fapte 23:6-10, apostolulPavel s-a situat de aceeaşi parte cu fariseii atunci când s-a apăratînaintea Sanhedrinului. Cu toate acestea, noi avem tendinţa sănu recunoaştem corectitudinea teologică fundamentală afariseilor. De ce?

Poate că suntem orbi când este vorba despre credinţele lordeoarece avem deja prejudecăţi cu privire la ei. Poate acţionămaşa deoarece suntem familiarizaţi numai cu avertizările negativeale lui Isus (Matei 16:6, 11-12).5 Înarmaţi cu aceste fărâme dedovezi, tragem concluzii greşite. Noi îi punem în aceeaşicategorie pe farisei şi pe saduchei deşi fiecare dintre aceste douăgrupări s-ar supăra dacă ar trebui să stea în compania celuilalt,din punct de vedere teologic. Deşi fariseii se făceau vinovaţi decâteva greşeli fatale, doctrina lor nu se afla în capul acestei liste.Interpretarea corectă a Bibliei

De la începutul mişcării lor, fariseii au fost oamenii Cărţii.Iosefus scria că scopul lor era „să-i ajute pe ceilalţi să exceleze încunoaşterea corectă a legilor ţării lor“.6 (Pentru mai multeinformaţii despre Iosefus şi alte surse primare pentru studiulfariseilor, vezi Anexa 2.) Ei au venerat, au studiat, au memorat şiau căutat să interpreteze corect Scriptura. Scopul vieţii lor a fost*O rugăciune liturgică alcătuită din trei pasaje biblice (Deuteronom 6:4-9,11:13-21 şi Numeri 15:37-41) recitate de două ori pe zi de către bărbaţii evreipentru a-şi afirma credinţa [n.tr.].


aplicarea învăţăturii Bibliei la fiecare detaliu al vieţii. Fariseiiaveau o concepţie foarte înaltă despre Cuvântul lui Dumnezeu şiîncercau să asculte de fiecare poruncă a acestuia. Aveau oliturghie bine pusă la punct, care era bazată pe citirea şi aplicareaBibliei. Minţile şi vieţile fariseilor erau pline de Sfânta Scriptură.

Mai mult, fariseii nu ocoleau aplicarea Bibliei. Deşicunoşteau natura neschimbătoare a Cuvântului lui Dumnezeu,ei vedeau Tora ca o expresie dinamică a adevărului, care sedezvoltă. Cu un zel exemplar, ei au căutat să aplice Scriptura lasituaţiile culturale în schimbare. Fariseii doreau cu înflăcărare săîntipărească Cuvântul lui Dumnezeu în vieţile oamenilor. Cucele mai bune intenţii, s-au străduit să aducă fiecare domeniual vieţii sub autoritatea Cuvântului lui Dumnezeu şi a voii Luimorale. Ei au stabilit anumite tradiţii pentru a codifica înţele -gerea lor privitoare la felul în care Legea trebuia aplicatăcircumstanţelor şi situaţiilor vieţii. Au construit garduri în jurulLegii ca să-i ajute pe oameni să nu o încalce. Doreau ca urmaşiilor iudei să umble cu Dumnezeu, nu doar să vorbească despre El.Scopul lor era să aducă fiecare aspect al vieţii în supunere faţă deadevărul lui Dumnezeu. De asemenea, doreau să transmitămaselor de oameni acest zel pentru ascultare şi supunere, nudoar unei elite.

Este interesant că atitudinea fariseilor faţă de Scriptură sepotriveşte cu cea a creştinilor conservatori de astăzi. Noi, la felca ei, avem o concepţie înaltă despre Scriptură şi ne mândrim cucredincioşia noastră faţă de Cuvânt. La toate grupele de vârstă,de la cei mai mici până la cetăţenii în vârstă, încurajăm şi onorămstudierea Bibliei. Aşa făceau şi ei. Noi favorizăm răspândirealargă a Scripturilor astfel încât oamenii obişnuiţi să o poatăînţelege. Aşa făceau şi ei. Noi, asemenea fariseilor, căutăm săaplicăm Biblia fiecărui aspect al vieţii. Noi, ca şi fariseii dedemult, credem şi învăţăm că Biblia este demnă de încredere şică trebuie să ne supunem ei. Şi, ca şi fariseii, noi, protestanţii, nemândrim cu abilitatea noastră de a aplica adevărul luiDumnezeu la situaţii culturale în schimbare. Fariseii din Biblieseamănă cu aspiraţiile şi acţiunile noastre biblice!


Mod de viaţă neprihănitFariseii nu numai că aveau o doctrină corectă şi erau educaţi

din punct de vedere biblic, ci şi încercau să trăiască potrivitcredinţei lor. Ei au urmărit cu mult zel neprihănirea şi eraurecunoscuţi mai religioşi decât alţii.7 Isus vorbeşte despre acestaspect al vieţii fariseilor atunci când afirmă: „Căci vă spun cădacă neprihănirea voastră nu va întrece neprihănirea cărturarilorşi a fariseilor, cu nici un chip nu veţi intra în Împărăţia cerurilor“(Matei 5:20). Orice evreu din primul secol, care L-ar fi auzit peIsus rostind aceste cuvinte s-ar fi simţit neputincios în atingereaacestui standard, deoarece fariseii erau simbolurile culturale aleneprihănirii. Evaluaţi după aproape toate criteriile pe care lefolosim noi astăzi, fariseii erau extrem de neprihăniţi.

Fariseii căutau să trăiască vieţi pure. Potrivit lui Iosefus, eiîncercau „să facă toate lucrurile prin care (ei) ar fi putut fi plăcuţiDumnezeu“.8 Prima prioritate a fariseilor era să promovezepuritatea biblică în Israel. Ei credeau că poruncile lui Dumnezeuprivitoare la sfinţenia preoţească trebuiau respectate de toţiiudeii.

Fariseii s-au dedicat pe ei înşişi unei închinări sfinte. Eiconsiderau corupt iudaismul ritualurilor de la templu, condusde preoţi, leviţi şi elita conducătoare şi au conceput un serviciude închinare în sinagogă care avea ca elemente de bază rugă -ciunea, citirea publică a Scripturilor şi expunerea acestora (Luca4:16b), precum şi „educarea evreiească“ a copiilor.9 Prin sinagogă,fariseii puteau influenţa o mare parte din viaţa de închinare dinIsrael. Deşi nu a înlocuit templul până în anul 70 d.Cr., cândacesta a fost distrus, sinagoga era principalul loc de întâlnirepentru cei interesaţi de o credinţă bazată mai mult pe Biblie şimai puţin pe ritualuri.

Fariseii au fost modele ale acestui mod de viaţă neprihănit înalte cinci domenii. Viaţa de rugăciune a fariseilor era exemplară.Ei se rugau în public (Matei 6:5-6), regulat, conform ritualului şiplini de respect. Ei nu numai că se rugau, ci adesea şi posteau întimp ce se rugau (Matei 6:16; Luca 18:12). În al doilea rând, trăiauvieţi consacrate, puse deoparte. Chiar şi numele de fariseu,


potrivit celor mai recunoscute surse, înseamnă „pus deoparte,separat“.10 Ei urau păcatul şi urmăreau în mod activ sfinţenia. Înal treilea rând, ei preţuiau părtăşia. Iosefus a scris: „Fariseii seiubesc unii pe alţii şi cultivă relaţii armonioase cu comunitatea“.11S-au organizat în grupuri mici cu scopul edificării şi dării desocoteală reciproce, concepte populare astăzi. Se invitau unii pealţii la masă şi studiau împreună Scripturile. În al patrulea rând,erau generoşi. Fariseii luau în calcul orice sursă imaginabilă devenit şi Îi dădeau lui Dumnezeu partea cuvenită (Luca 18:12). Însfârşit, ei erau evanghelişti activi. Isus a spus că fariseii ar călătoripeste ţări şi mări ca să-şi facă un tovarăş de credinţă, un singurprozelit (Matei 23:15).

O AGENDĂ SOCIALĂ NOBILĂReligia adevărată are ramificaţii sociale. De aceea nu trebuie

să fim surprinşi că viaţa socială a fariseilor reflecta preocuparealor profundă pentru evlavie.

Fariseii erau o mişcare puternică a clasei de mijloc. Eireprezentau nu numai esenţa religioasă, ci şi cea economică şisocială a lui Israel. Erau oameni cinstiţi şi harnici. Mulţi eraumici oameni de afaceri, care trăiau vieţi simple şi liniştite. Eraucampioni ai egalităţii umane, mai puţin interesaţi de politică şieconomie decât de religie (deşi nu se poate spune că nu erauactivi politic sau motivaţi economic). Peste tot în literatură undeapar fariseii, observăm că masele erau de partea lor.

Fiind conservatori, fariseii au reprezentat o prezenţă politicăşi o voce profetică, deşi nu s-au opus activ stăpânirii romane. Aupracticat nesupunerea civilă doar atunci când a fost cazul. Audat doavadă de o toleranţă înţeleaptă şi au acceptat compromisulcu guvernul roman atâta timp cât misiunea lor religioasă nu eraîmpiedicată.

Mai mult decât atât, fariseii au apărat „valorile tradiţionale“.Ei se considerau apărătorii valorilor tradiţionale împotrivaatacurilor noilor moduri de viaţă mai seculare. Standardele loretice şi morale erau legendare şi, după cum putem presupune, eis-au inspirat din Cuvântul lui Dumnezeu, firul lor cu plumb –


autotitatea finală – într-o lume păgână. Fariseii nu au cedatsuperstiţiilor canaaniţilor, libertinismului moral al egiptenilorşi nici violenţei romanilor. Fariseii erau respectuoşi cu bătrânii12şi puneau accent pe integritatea familiei.

În plus, fariseii aveau preocupări sociale. Nu erau împietriţi,aşa cum presupun mulţi. De fapt, se ştia că saducheii erau multmai severi decât fariseii. Hillel, unul dintre cei mai mari lideri aifariseilor, a fost lăudat pentru compasiunea lui. Gamaliel, un altlider fariseu, a sprijinit toleranţa şi reţinerea, cumpătarea (Fapte5:34-39). „Într-adevăr, fariseii aveau un respect de admiratpentru oameni şi, împreună cu această stimă, un grad înalt detoleranţă şi o mare dragoste pentru pace“, scrie D.A. Hagner.„Faimoasa maximă a lui Hillel păstrată în Mişna era: «Fii unucenic al lui Aaron, iubind pacea şi urmărind pacea, iubindomenirea şi aducând-o la ascultarea de Lege»“.13 Având oconcepţie înaltă despre fiinţele umane şi crezând puternic înegalitatea acestora, fariseii ar fi fost nişte vecini excelenţi.

FARISEI INDIVIDUALI VREDNICI DE LAUDĂ

Datorită prejudecăţilor noastre religioase, tindem să nu ţinemseama de fariseii admirabili, menţionaţi explicit sau prezenţiimplicit în Noul Testament. Dă-mi voie să-ţi prezint zece indivizisau grupuri de farisei pe care fiecare creştin echilibrat ar trebuisă-i ştie.

Ascunşi undeva în textul Evangheliilor există cel puţin treifarisei care au avut bunătatea şi curajul să-L invite pe Isus încasele lor la cină (Luca 7:36-50; 11:37-54; 14:1-24). Oferireaospitalităţii era un pas important în acea cultură. Aceasta implicaacceptare şi oferirea prieteniei. Un bun fariseu era foarte atent sănu aibă de-a face cu cei care aveau alte convingeri dietetice.Dialogul înregistrat în Scripturi arată că exista un respectreciproc. Mai mult, este foarte probabil ca aceşti farisei care L-auinvitat pe Isus şi pe ucenicii Săi la masă să fi ştiut decontroversele anterioare ale lui Isus în legătură cu chestiunilegate de legea ceremonială. Astfel, ei şi-au asumat un anumit


risc. Deşi fiecare din aceste ocazii s-au sfârşit cu o confruntareoarecum urâtă (privitoare la o femeie păcătoasă, neglijareaspălării ceremoniale şi la o vindecare în ziua de Sabat), cititorulEvangheliilor nu trebuie să piardă din vedere faptul că niştefarisei au încercat să ajungă la Isus şi să-L înţeleagă mai bine.

În Luca 5:17-26 (cf. Marcu 2:1-12; Matei 9:1-8), citim desprenişte farisei care au venit plini de curiozitate ca să-L audă pe Isusşi au pus la îndoială afirmaţiile Lui referitoare la iertareapăcatelor, îndoieli motivate de credinţa lor, pe care o păstrau cusinceritate. Cu toate acestea, citim în continuare în Scriptură căei au plecat de acolo glorificându-L pe Dumnezeu şi zicând: „Aziam văzut lucruri nemaipomenite“. Unii farisei au fost cuadevărat atinşi de viaţa şi lucrarea lui Isus. Aceştia erau sensibilispiritual şi doreau să înveţe.

Mai mult, un singur verset, Luca 13:31, ne spune despre niştefarisei preocupaţi de viaţa lui Isus, care au venit la El când era înmare pericol de a fi arestat şi L-au avertizat: „Pleacă şi du-Te deaici, căci Irod vrea să Te omoare“. Din relatările Evangheliilor esteuşor să-ţi formezi concepţia că toţi fariseii intenţionau să-Lasasineze pe Isus. Însă printr-o citire atentă a Evangheliilordescoperim că această concepţie este evident falsă.

Două nume binecunoscute din Evanghelii sunt nume defarisei: Nicodim şi Iosif din Arimatea. Evanghelia lui Ioan îlprezintă pe Nicodim ca un fariseu de frunte, poate chiar liderul(Ioan 3:1, 10). Fără îndoială era un om puternic şi influent.Nicodim pare să fi fost un căutător sincer al adevărului (Ioan3:1-4). În cele din urmă el a vorbit deschis în favoarea lui Isus şia fost criticat pentru această poziţie (Ioan 7:45-52). Dupărăstignire, Nicodim a cerut trupul Domnului şi a cheltuit o sumăconsiderabilă cumpărând miresme pentru îngroparea lui Isus(Ioan 19:39). Noi avem tendinţa să uităm că Nicodim a fost unfruntaş de-al fariseilor.

Asociatul lui Nicodim în ce priveşte grija pentru trupul lui Isusdupă răstignire a fost Iosif din Arimatea (Luca 23:50-55; Ioan19:38-42); probabil şi el era fariseu. Iosif, un om bogat, era şi elmembru al Sanhedrinului. Era un om dedicat, care şi-a pus


credinţa în acţiune, un om care avea influenţă religioasă, politicăşi economică. Dar, din dragoste pentru Isus, Iosif a fost gata săsacrifice totul – un al fariseu care L-a urmat pe Isus.

În textul Evangheliei după Ioan găsim o altă referinţă la niştefarisei care au fost de partea lui Isus. În capitolul 9, citim căvindecarea orbului din naştere pe care a făcut-o Isus în ziuaSabatului nu numai că l-a separat pe omul vindecat de părinţiilui şi de sinagogă, ci i-a împărţit şi pe farisei. Versetul 16 spune:„Atunci unii din farisei au început să zică: «Omul acesta nu vinede la Dumnezeu, pentru că nu ţine Sabatul». Alţii ziceau: «Cumpoate un om păcătos să facă asemenea semne?» Şi era dezbinareîntre ei“. Este evident că fariseii nu erau grupul unitar care s-aopus lui Isus, aşa cum presupunem noi în mod obişnuit.

De asemenea, anumiţi farisei au fost în prim plan în apărareaapostolilor. Cartea Faptelor Apostolilor (5:33-42) îl menţioneazăpe Gamaliel, un fariseu fruntaş, care a argumentat eficient înfavoarea toleranţei în faţa unui grup ostil format din colegi de-ailui. Cuvintele lui împăciuitoare au fost determinate în înlătu -rarea intenţiilor de omucidere ale Sanhedrinului îndreptateîmpotriva lui Petru şi a apostolilor. Câţiva ani mai târziu, un altgrup de farisei (Fapte 23:1-10) a contribuit la salvarea vieţiiapostolului Pavel.

Tot în cartea Faptele Apostolilor citim despre nişte farisei careau crezut în Isus Cristos (15:5). Ce-i drept, în noua credinţă pecare au descoperit-o, li s-a părut greu să renunţe la tot ceînsemna iudaism şi voiau să mai păstreze unele practici aleacestuia. Cu toate acestea, ei sunt menţionaţi împreună cu ceicare au crezut – membri timpurii ai Bisericii creştine.

În sfârşit, şi cel mai important, apostolul Pavel a făcut partedin partida cea mai îngustă a fariseilor (Fapte 22:3-5; 26:4-8;Filipeni 3:4-6). El a fost educat de către Gamaliel, nepotul luiHillel. Şi, înainte să-L întâlnească pe Cristos, mediul fariseic allui Pavel era considerat a fi un mare câştig. Pavel afirmă căfariseismul lui de odinioară era nepotrivit, dar nu era rău înesenţă. În schimb, el îl consideră ca un cod al onoarei religioaseşi o realizare omenească de seamă.


O MIŞCARE BUNĂ CU MULŢI OAMENI BUNI

Cine erau fariseii? Acum ar trebui să ne fie clar: fariseii erauoameni buni ca şi noi. Ei au apărut ca o reacţie la elenism,umanismul secular al acelor zile. Ca răspuns la presiunileasimilării culturale, ei au devenit „cei puşi deoparte“. Opunân -du-se devierii liberale a preoţilor şi leviţilor, au pus accentul peteologia ortodoxă, pe învăţătura biblică. În loc să acceptecompromisul cultural şi religia ca profesie, ei au organizat omişcare fundamentală condusă de laici care a adus iudaismulînapoi la „valorile tradiţionale“. Ca răspuns la accentul pus deliderii religioşi oficiali pe ritualurile de la templu, ei au accentuatstudiul Scripturii şi aplicarea acesteia. Ca răspuns la păgânismulcrescând, ei şi-au sporit vigilenţa în urmărirea purităţii.

Este posibil ca fariseii de ieri să aibă mai multe în comun cubisericile creştine şi cu activiştii parabisericeşti de azi decât sepoate observa. Ei au căutat să fie puri ca puritanii şi pioşi capietiştii. Au studiat Biblia, aşa cum facem şi noi în grupurile micide studiu biblic. Acolo se strângeau în mod regulat pentru adiscuta despre Cuvânt, pentru „a-L experimenta pe Dumnezeu“şi pentru a da „socoteală“ unii altora, aşa cum facem noi înmişcarea modernă a grupurilor mici. Ei erau membri ai uneisinagogi bune, în care Scripturile erau crezute şi predicate.Vieţile lor disciplinate ar putea fi atractive pentru cei de la„Navigatorii“.* Zelul lor evanghelistic ar face din ei primiirecrutaţi de către organizaţia Campus Crusade for Christ.**Preocuparea lor pentru misiune ar fi făcut din ei primii candidaţi

* „Navigatorii“ este o organizaţie interdenominaţională, nonprofit, înfiinţatăîn urmă cu 75 de ani şi dedicată ajutorării oamenilor să navigheze spiritual,să-L cunoască pe Cristos şi să-L facă cunoscut, în timp ce privesc la El şi laCuvântul Său pentru a-şi trasa cursul vieţii [www. navigators.org; n.tr.].

** Organizaţia „Campus Crusade for Christ“ a fost înfiinţată în 1951 cu scopulde a-i ajuta pe creştini să împlinească Marea Trimitere prin puterea DuhuluiSfânt, câştigându-i pe oameni pentru Cristos, ajutându-i să crească în cre din -ţă şi trimiţându-i să-i câştige şi să-i echipeze pe alţii [www.ccci.org; n.tr.].


pentru diferite borduri de misiune. Isprăvnicia lor ne-ar amintide un baptist credincios din Convenţia de Sud. Şi separarea lorscrupuloasă de lume şi de lucrurile lumeşti i-ar face asemănătoricu baptiştii independenţi. Dorinţa lor de-a avea experienţe cuDumnezeu şi de-a cunoaşte puterea Lui s-ar potrivi cu aceea aunui bun carismatic. Şi orientarea lor spre sfinţenie le-ar surâdenazarinenilor.***

Da, fariseii au fost oameni buni; ei erau „extrem deneprihăniţi“. Această perspectivă reiese din scrierile evreieşti,este exprimată implicit în Noul Testament şi este confirmată decercetătorii moderni ai Bibliei. Oamenii asemenea fariseilor suntvecinii şi colegii noştri de muncă prietenoşi, cetăţenii ţării şiliderii civili integri, membrii comitetelor bisericilor noastre şipastorii. Cu adevărat, fariseii suntem noi!

Fariseii erau oameni religioşi bine intenţionaţi. Totuşi,bunătatea lor esenţială şi evlavia lor era parte a problemei pe careei au avut-o cu Isus şi El cu ei. Fariseii au avut parte de untratament atât de „aspru“ din partea lui Isus nu pentru că eraufoarte departe de adevăr, ci pentru că erau aşa de aproape. Realistvorbind, adesea le vorbim cel mai direct, da, chiar aspru celor pecare îi iubim cel mai mult. Dar, cum se întâmplă adesea, cei caresunt cei mai departe de Împărăţia lui Dumnezeu sunt cei maiaproape de ea, cei care nu pot vedea pădurea de copaci.

Ca şi creştini, care sunt din ce în ce mai mult obiectulcaricaturilor care rănesc (să-mi permit să spun al caricaturilorpline de ură?), trebuie să fim sensibili la reprezentările greşite.Astfel, trebuie să renunţăm caricatura pe care le-am făcut-ofariseilor. Asemănările dintre fariseii din vremea lui Isus şicreştinii evanghelici din zilele noastre sunt izbitoare. Trebuie săprivim într-un mod nou acest grup de oameni religioşi şi săînvăţăm adevărurile pe care Dumnezeu doreşte să le învăţămpentru binele nostru.***Membră a unei denominaţiuni protestante americane, „Church of the

Nazarene“, urmează multe dintre doctrinele metodismului timpuriu. Declaraţia ei de misiune este: Să facem ucenici asemenea lui Cristos dintoate naţiunile [n.tr.].


fAriseii, prietenii noştriCei MAi buni

În fiecare seară din zilele lucrătoare, comedianul DavidLetterman îşi dezvăluie „Top Ten List“, o listă inteligentă a

primilor zece, care produce râsul, pe o temă curentă. Lista TopTen a ajuns favorită printre cei care urmăresc seara târziuemisiunile lui. Lista este hazlie, deşi multe dintre puncteleacesteia au un sâmbure de adevăr.

În continuare, vom analiza rolul fariseilor, în trecut şi înprezent şi vom aborda acest subiect sub forma unei liste Top Ten.Cred că, asemenea listei lui Letterman, şi lista noastră Top Tenva conţine un sâmbure de adevăr şi că va avea o influenţă multmai mare asupra inimilor noastre religioase. În timp ce privimaceastă listă cu motive pentru care trebuie să ne formăm oimagine corectă despre farisei, vom descoperi că aceşti„duşmani“ ai noştri pot de fapt să ne devină prieteni. Şi vomînţelege mai bine felul în care o cunoaştere mai bună a fariseilorne poate ajuta să creştem în relaţia noastră cu Cristos şi cu Tatălnostru ceresc.

Iată care sunt Primele zece motive pentru care trebuie săavem o imagine corectă despre farisei.

MOTIVUL NR. 10: FARISEII EXISTĂ ŞI ASTĂZI ŞI SUNT BINE ŞI SĂNĂTOŞI

Fariseii există, sunt bine şi sănătoşi şi trăiesc în locurile celmai puţin probabile: la seminariile noastre, în bisericile noastre

41

Capitolul trei


– chiar şi în casele noastre! Putem încerca din răsputeri să nedistanţăm de aceşti tipi foarte cunoscuţi şi dispreţuiţi din Biblie,dar cu toate acestea, fariseii seamănă mult mai mult cu noi decâtmulţi dintre noi ar crede vreodată.

Adevărul este că grupurile care erau în Israel în vremeaDomnului Isus sunt prototipuri ale mediului religios din oricesecol. Întotdeauna vor exista conservatori, liberali şi moderaţi.Astăzi, la fel ca în vremea în care Isus a fost pe pământ, putemgăsi supranaturalişti şi naturalişti. Astăzi, ca şi atunci, putemvedea separatişti şi conformişti. Mai mult, lumea religioasă deacum, la fel ca aceea din vremea lui Isus, include zeloţi şi iubitoride pace, credincioşi care pun un accent deosebit pe ortodoxiastrictă şi dintrei cei care încearcă să forţeze limitele teologice.

Recunosc pericolele clişeelor. Totuşi, clişeele tind să sedezvolte din lucruri tipice. Este lipsit de înţelepciune să nuidentifici asemănări istorice justificate şi să înveţi din ele. Solomonne-a învăţat că „nu e nimic nou sub soare“. Nici unul dintre noinu este unic în mod absolut; fiecare avem trăsături comunetuturor oamenilor. Comportamentul uman tinde să de manifesteîn tipare familiare. Fariseii au fost unul din cele cinci grupuriidentificabile, care au alcătuit peisajul social şi religios din timpullui Isus. Aşa cum se vede în schiţa de pe pagina alăturată, acestegrupuri au acoperit întregul spectru politic şi religios.

Cei care s-au adaptat cel mai mult conducerii romane au fostirodianii; cei care s-au adaptat cel mai puţin au fost zeloţii, careerau cei mai radicali politicieni de dreapta din vremea aceea.Izolaţioniştii, care nu prea vroiau să aibă de-a face cu societatea,erau esenienii. Ei s-au retras din societate pentru a urmări viaţasfântă la care credeau că i-a chemat Dumnezeu. Saducheii erauduşmanii fariseilor şi în acelaşi timp colegii lor în Sanhedrin,consiliul de conducere al evreilor. Ei respingeau tradiţia orală şinu credeau în învierea trupului. Aceasta i-a dus la neînţelegerecu fariseii, care susţineau tradiţia bătrânilor şi au îmbrăţişatideea învierii în trup.

Privind schiţa putem observa faptul că fariseii nu erauunanimi în convingerile lor. Ei s-au împărţit în două tabere

43fAriseii,�prietenii�noştri�Cei�MAi�buni

numite după doi mari rabini: Hillel şi Şammai. În timp ceŞammai interpreta Legea cu stricteţe, Hillel respingea ceea ceconsidera el că este o aplicare strictă şi inumană a Legii. Şammaişi-a concentrat atenţia asupra adevărului Legii lui Dumnezeu.Hillel lua Legea în serios, dar ar fi înclinat-o în favoareacompasiunii.

Toate cele cinci grupuri au corespondent în grupurilereligioase de astăzi. Irodianii pot fi văzuţi în cei care caută săadopte cultura; zeloţii în grupurile marginale (în special religiilefalse) care dobândesc o reputaţie proastă; esenienii în grupurileseparatiste sau monastice; şi saducheii în unele grupuri creştinecu tendinţe liberale.

În cadrul celor două tabere ale fariseilor, adepţii lui Hillelseamănă în multe aspecte cu evanghelicii din zilele noastre;adepţii lui Şammai seamănă cu fundamentaliştii. Într-adevăr,fariseii, mai mult decât alte grupuri din vremea lui Isus, seaseamănă cu noi, creştinii conservatori. Ei acceptau Scriptura în

Grupurile evreieşti din timpul lui IsusSpectrul religios şi politic

„Stânga“ „Dreapta“

Irodianii• Suporteri politici ai

dinastiei lui Irod

• Favorabili stăpânirii

romane

• Au căutat să

păstreze starea

politică existentă

• Cei care făceau

compromisuri

culturale

• Strângeau taxele

Saducheii• Reprezentau autoritatea

religioasă (Marele preot,

leviţii şi preoţii)

• Controlau închinarea din

Templu şi puneau accentul

pe ritualurile iudaismului

• Formau pătura bogată a

societăţii

• Erau antisupranaturalişti

(nu credeau în minuni şi nici

în învierea morţilor)

• Recunoşteau doar primele

cinci cărţi ale V.T. ca

autoritare pentru doctrină

• Respingeau legea orală

• Acceptau stăpânirea romană

Fariseii• Cei puşi deoparte, cei separaţi

• Controlau sinagogile şi puneau

accentul pe Scripturi

• Formau clasa de mijloc

• Acceptau întregul V.T. ca autoritate,

precum şi Legea orală

• Ortodocşi din punct de vedere teologic

Zeloţii• Ultranaţionalişti;

activişti radicali

• Dispreţuiau stăpânirea

romană

• Erau adepţii folosirii

forţei pentru

schimbarea sistemului

politic

• Simon zelotul

• Barnaba (probabil şi

celălalt dintre cei doi

„tâlhari“ de pe cruce)

Esenienii• Au trăit adesea în pustie (Ioan Botezătorul

a trăit aproape ca un esenian)

• Separatişti, izolaţionişti

• Trăiau împreună, având toate lucrurile în comun

• Disciplină strictă (asceţi)

• Oamenii sulurilor de la Marea Moartă (Qumran)

Hillel• Moderat

• Compasiune

• Divorţul era

permis cu uşurinţă

• S-a adaptat

stăpânirii romane

Şammai• Conservator

• Adevăr

• Permitea divorţul

doar în caz de

adulter

• Se opunea Romei

întregime, nu doar o versiune diluată şi corectă din punct devedere politic, aşa cum făceau saducheii. Ei se situau la mijloc,între separatismul extrem al esenienilor şi capitularea irodia -nilor. De asemenea, au evitat fanatismul şi violenţa zeloţilor. Eierau prototipul credincioşilor de orice vârstă, care credeau Bibliaşi o practicau. Erau cei care şi-au luat cel mai în serios credinţafără a ajunge la fanatism, fie de dreapta, fie de stânga.

MOTIVUL NR. 9: FARISEII CÂŞTIGĂ PREMIUL PENTRU „CEI MAI BUNI ACTORI SECUNDARI“

DIN EVANGHELIIPersonajele principale din filme ocupă locul central în

reclame. Dar şi actorii care joacă în rolurile secundare sunt la felde importanţi, aşa cum arată bucuria de la festivităţile anuale deacordare a premiilor Oscar, când cei mai buni actori şi actriţecare au jucat în roluri secundare primesc premiul Oscar şiaplauzele colegilor lor. Dacă s-ar crea o reclamă la Evanghelii,care personaj ar ocupa locul central? Evident, Isus este atracţiaprincipală. Însă, cine ar fi pe locul al doilea, antagoniştiiprincipali şi candidaţii pentru cei mai buni actori în rolurilesecundare? Nimeni altcineva decât fariseii.

Oare de ce i-ar aşeza Dumnezeu pe farisei într-un loc atât deimportant din Cuvântului Lui sfânt, în cele patru Evanghelii? Înmod evident, Dumnezeu a intenţionat ca cititorul să înveţemulte de la farisei; altfel El nu ar fi folosit atât de multă cernealăpentru ei. Dar cei mai mulţi dintre noi, inclusiv eu, nu iauniciodată în considerare motivele pentru care fariseii ocupă unloc atât de important.

Fariseii sunt cei mai importanţi actori din rolurile secundare înmarea dramă a salvării. În Noul Testament, ei sunt menţionaţi înmai mult de o sută de versete; cu toate acestea, creştinii îi ignorăadesea, exceptând batjocura ocazională. A-i ignora pe farisei – saua-i înţelege greşit – este ca şi cum a-i privi o piesă fără conflict, odramă lipsită de unii din cei mai importanţi actori ai ei.


MOTIVUL NR. 8: ÎNŢELEGEREA FARISEILOR NE AJUTĂ SĂ FOLOSIM CORECT SCRIPTURILE

Un important film evanghelic bazat pe viaţa lui Isus se ridicăîn cea mai mare parte la înălţimea propriei pretenţii de „aprezenta Evanghelia după Luca cu exactitate istorică şi biblică“.Actorul care joacă rolul lui Isus vorbeşte doar cuvinte dinScriptură. Cu toate acestea, o eroare uluitoare este ascunsă înnaraţiune: În pilda bunului samaritean, contextul biblic esteignorat şi un cadru de şcoală duminicală este inserat în text.Mesajul de bază al pildei, aşa cum este prezentat în primul rândunui grup de copii este acesta: „Fii drăguţ cu oricine pentru căfiecare este aproapele tău“. Acel mesaj contrazice intenţia realăa acestui pasaj usturător din Scriptură. În realitate, Isus îi învăţape adulţii religioşi, nu pe copii, o lecţie plină de putere despreneprihănirea proprie.

Pilda a fost spusă pentru a străpunge atât inima unui expertal Legii care se autojustifica, cât şi inimile tuturor oamenilorreligioşi. Dar în film – ca şi în multe comentarii biblice – aceastaeste schimbată. De ce? Eu cred că mulţi nu văd semnificaţiaacestor versete din cauza dificultăţii de-a admite că această pildăeste spusă oamenilor religioşi – fariseilor moderni ca şi noi.Fugim (eu cred că inconştient) ca să nu ne vedem pe noi înşineîn învăţăturile clare ale textului.

Noi procedăm astfel cu multe pasaje din Scriptură care seadresează fariseilor. Pavel ne învaţă să „împărţim drept Cuvântuladevărului“ (2 Timotei 2:15); totuşi, când avem o înţelegere gre -şită despre farisei, interpretăm şi aplicăm greşit textele biblice.Corectitudinea exegetică ne impune să procedăm mai bine.

De obicei, noi interpretăm greşit şi lipsim de putere multetexte din Scriptură care se referă la fariseii din trecut şi de astăzi.De exemplu, pilda plină de putere despre fiul risipitor a fostspusă iniţial fariseilor. Cu toate acestea, în mediul bisericesc încare am crescut, pastorii erau deosebit de elocvenţi în pre -zentarea modului de viaţă a fiului risipitor (cu scopurievanghelistice), în timp ce neglijau o temă majoră a pildei, şi

fAriseii,�prietenii�noştri�Cei�MAi�buni 45

anume, atitudinea şi acţiunile fiului celui mare. Astfel de predici,în care accentul este pus greşit, sunt predicate celor care stau pebăncile bisericilor, între care puţini sunt cu adevărat fii risipitori,iar cei mai mulţi seamănă cu fratele mai mare, credincios, carea rămas acasă, dar care nu a avut nici o milă de cel care a plecatde acasă.

Aceste două pilde sunt printre cele mai cunoscute şi maiiubite pasaje din întreaga Biblie. Şi, cu toate acestea, din cauzaînţelegerii noastre greşite cu privire la farisei, nu beneficiem deputerea pe care o au. Pentru a folosi corect Cuvântul sfânt a luiDumnezeu – pentru a împărţim drept, nu strâmb, Cuvântuladevărului trebuie să-i înţelegem pe farisei.

MOTIVUL NR. 7: OAMENII CĂLĂUZIŢI GREŞIT POT FI BUNI

DIN PUNCT DE VEDERE MORALAtât la şcoală, cât şi în vecini, copiii mei au prieteni care fac

parte din Biserica lui Isus Cristos a sfinţilor din zilele de pe urmă;ei sunt mormoni. De multe ori copiii mei m-au întrebat: „Tati,sunt răi mormonii?“. De fiecare dată, din cauza teologiei lorgreşite şi a dorinţei mele de a-mi proteja copiii, ca să nu fie prinşiîn pânza lor încurcată, am fost tentat să răspund imediat „Da!“.Cu toate acestea, onestitatea îmi impune o altă abordare.

Noi ştim – atât eu, cât şi copiii mei – că mormonii susţinmulte lucruri bune şi că stilul lor de viaţă este deseori exemplar.În general, ei sunt oameni buni şi morali. Sunt orientaţi sprefamilie şi deseori sunt cetăţeni exemplari. Cu toate acestea,teologia lor este foarte denaturată şi religia lor este ademenitoareîntr-un mod subtil.

Prin urmare, răspund astfel copiilor mei: „Nu, mormonii nusunt oameni răi, dar ceea ce cred ei nu este adevărat“. Dacă nu facacest lucru, nu numai că îi derutez pe copiii mei, ci ştiu şi că defapt nesinceritatea mea va fi descoperită de copiii mei şi că voi fisemănat seminţe ale neîncrederii. Dar am un motiv în pluspentru răspunsul pe care îl dau. Nu vreau să le comunic în modsubtil faptul că în această lume numai creştinii sunt oamenii


buni şi cei care nu sunt creştini sunt răi. Dacă aş proceda astfel,nu numai că mi-aş minţi copiii, ci le-aş cauza de asemenea oadevărată criză de conştiinţă mai târziu în viaţă. Adevărul este căo religie bună nu produce neapărat oameni buni şi că o religiegreşită sau lipsa religiei, nu produce neapărat oameni răi.Această lecţie am învăţat-o în principal de la farisei.

Adevărul simplu este că oamenii pot fi buni şi totuşi să fiegreşiţi. De timpuriu în viaţa mea religioasă am dobânditnoţiunea că cei care au crezut adevărul lui Cristos erau buni şi ceicare L-au ignorat sau L-au respins erau răi. Dar viaţa nu este aşade simplă. Uneori cei care se ţin de adevăr sunt ticăloşi şi cei careafirmă erori sunt sfinţi. Este posibil ca cineva să se ţină cufermitate de un sistem al jumătăţilor de adevăr şi al denaturărilorsubtile şi totuşi să trăiască o viaţă morală. Nu există neapărat olegătură între adevăr şi moralitatea aparentă.

Fariseii sunt cei care demonstrează cel mai bine că bunătateaşi evlavia adevărată nu sunt neapărat legate una de cealaltă.Fariseii erau exemple de frunte ale omenirii. Cum au realizatacest lucru fără împuternicirea Duhului Sfânt? Prin a cui putereau trăit ei vieţi atât de „neprihănite“? Prin puterea religiei! Religiapoate să influenţe puternic comportamentul uman. Am ajunssă înţeleg că religia poate fi o forţă puternică pentru „bine“.

MOTIVUL NR. 6: RELIGIA CARE FUNCŢIONEAZĂ,

FUNCŢIONEAZĂLocuiesc lângă unul dintre cele mai spirituale oraşe din

America: Boulder, Colorado. Dacă ştii câte ceva despre Boulder,probabil vei protesta împotriva afirmaţiei mele. Boulder estecunoscut ca oraş al distracţiilor şi centru New Age. În glumă, estenumit „Republica Populară Boulder“ din cauza filozofiei politicea acestuia, cu tendinţe de stânga. În acelaşi timp se împotriveştedin răsputeri creştinismului istoric.

Cu toate acestea, oraşul este foarte spiritual. În Bouldergăseşti cu uşurinţă magazine de cristale, librării metafizice,


cititori în cărţi, medii, centre ale religiilor orientale şi centreyoga. Oamenii de aici sunt profund religioşi, căutând culmispirituale la fel de înalte ca Munţii Stâncoşi.

Religia a devenit tot mai atrăgătoare în timp ce educaţia,legislaţia, resursele materiale şi tehnologia sunt deficitare. Reli -gi oşi din naştere, oamenii caută ancore spirituale semnificative.Din nefericire, căutările lor îi duc adesea în direcţii bizare.Înţele gerea fariseismului va dezvălui influenţa pe care religia opoate avea asupra sufletului uman, fără a ţine seama de adevărulei. În fariseism, vedem religia în perfecţiunea ei, dar care nu seridică la înălţimea standardului lui Dumnezeu. Poate că Dum -nezeu a aşezat fariseismul atât de central în Biblie pentru a neoferi o imagine clară a unei religii care poate produce un com por -tament neprihănit, dar nu inimi neprihănite, o religie careconţine mult adevăr, dar pe care îl denaturează într-un modsubtil.

Unul dintre cei mai importanţi duşmani ai creştinismuluiautentic din ultimii o mie nouă sute de ani a fost legalismul.Fariseii sunt asemenea unei pietre biblice de aducere aminte. Eine amintesc mereu că religia poate fi falsificată şi că va fifalsificată în mod inevitabil. Începând de pe vremea DomnuluiIsus, denaturările subtile ale fariseismului şi-a croit constant căiîn biserica creştină. Tradiţiile, separatismul, neprihănireaproprie şi competiţiile dintre lucrători sunt câteva dintremanifestările lui în biserica de azi.

MOTIVUL NR. 5: ÎNŢELEGEREA FARISEILOR ÎI AJUTĂ PE PASTORI SĂ SUPRAVIEŢUIASCĂ

Îţi poţi imagina un cetăţean, care n-a văzut niciodată o mingerotundă, să semneze în calitate de jucător de baseball uncontract la o competiţie importantă? Poate un candidat la ofuncţie politică să fie ales fără să se întâlnească cu reporterii, înspecial cu cei din opoziţie? Ar efectua un doctor care a studiatortopedia o operaţie pe creier? Evident că nu. Aproape orice


profesie există anumite cerinţe care trebuie îndeplinite pentru aputea supravieţui. Ca să conducă eficient biserica lui Cristos,pregătirea pentru supravieţuire a oricărui pastor trebuie săincludă o înţelegere corectă a fariseilor.

Fiecare pastor se va lovi de fariseism. Un pastor înarmat cuteologie, exegeză greacă şi ebraică, abilităţi de expunere şicursuri de teologie pastorală, dar care cu toate acestea nu esteconştient de caracterul atotpătrunzător al fariseismului,cochetează cu dezastrul. Dimpotrivă, înţelegerea fariseilor îl vaechipa pe păstor pentru a face faţă denaturărilor subtile şi,uneori, cruzimii neaşteptate a credincioşilor din biserică. Îl vaajuta pe slujitor chiar să facă faţă forţelor care se vor furişa însufletul lui – flagelul neprihănirii proprii şi ruda acesteia,dispreţuirea celorlalţi. Un pastor ignorant în privinţa prezenţei,puterii şi practicilor fariseilor este în pericol de a fi copleşit deceea ce va găsi în biserică – şi uneori în sufletul lui.

Cercetând Scripturile, descoperim că rareori inamicii cei maineîndurători ai lui Dumnezeu sunt oamenii „lumeşti“. Inamiciide frunte ai neprihănirii sunt cel mai adesea oamenii religioşi! ÎnVechiul Testament, duşmanii numărul unu ai prorociloradevăraţi au fost prorocii mincinoşi. În Noul Testament,oponenţii principali ai lui Isus au fost fariseii; ai lui Pavel au fostiudaizatorii, iar biserica primară a trebuit să lupte împotrivaînvăţătorilor falşi. Toţi aceştia au fost oameni din interior, nu dinafară. Uneori, în biserica modernă, pastorii întâlnesc creştinibine intenţionaţi cu cunoştinţe biblice impresionante dar cufoarte puţină cunoaştere experimentală a lui Dumnezeu. Primulcontact al unui pastor tânăr sau al un lider în devenire al bisericiicu puterea diabolică a religiei poate fi de-a dreptul devastator.

Înţelegerea fariseilor oferă un ajutor substanţial când estevorba despre conducerea unei biserici spre o schimbare biblicăşi un impact cultural. Când un pastor poate să identificefariseismul în propriul suflet şi în vieţile credincioşilor din turmasa şi când înţelege fariseismul din Scripturi, el poate în acelaşitimp să-i iubească pe farisei şi să urască fariseismul.


MOTIVUL NR. 4: FARISEII PROPUN O NOUĂ STRATEGIE

EVANGHELISTICĂ: GĂSIREA CELOR PIERDUŢI ŞI PIERDEREA CELOR GĂSIŢI

Înţelegerea fariseilor poate să ne schimbe strategia evan -ghelistică. Noi trebuie să îi găsim pe cei pierduţi spiritual, dar, deasemenea, să-i ajutăm pe cei religioşi să vadă că probabil ei nuL-au găsit pe Dumnezeu. În timpul lucrării Sale, Isus a întâlnitmulţi oameni care credeau că sunt moştenitorii spirituali ai luiAvraam, dar care, de fapt, erau în afara Împărăţiei. Isus a ştiut cătrebuia să-i facă pe aceşti oameni să-şi recunoască statutul lor deoameni pierduţi înainte de a-i face să înţeleagă nevoia lor realăde Salvator. Pentru cei care şi-au înţeles boala spirituală, Isus afost Medicul îndurător. Dar, când era vorba de oameni care semândreau cu bunătatea lor, El Se grăbea să le arate păcatele lorşi să nu le dea drumul până ce fie se pocăiau, fie Îl respingeau.Isus a investit timp şi energie ca să le arate oamenilor religioşipierderea lor eternă.

Cel puţin trei exemple biblice solide îmi vin în minte referitorla lucrarea lui Isus de a-i face pe oameni să vadă că, în starea încare se aflau, erau pierduţi. Când religiosul Nicodim, un liderfariseu, a venit la Isus pentru a-L atrage într-o discuţie teologică,Isus a pus degetul pe ceea ce îi lipsea, şi anume, naşterea din nou(Ioan 3:3). Nicodim credea că este în Împărăţia lui Dumnezeu şiIsus a trebuit să-l lovească dur pentru a-l convinge că, de fapt, eraafară. În pilda bunului samaritean (Luca 10:25-37), Isus a încercatasemenea unui maestru să-l convingă pe un învăţător al teologieibiblice, care se autojustifica, de faptul că era foarte departe destandardul lui Dumnezeu referitor la a-L iubi pe Domnul cutoată inima lui, cu tot sufletul lui, cu tot cugetul lui şi cu toatăputerea lui şi pe aproapele lui ca pe sine însuşi. Cu dragoste, Isusa încercat să-i arate că era pierdut. Ideea centrală a discuţieidintre Isus şi tânărul bogat (Matei 19:16-26) nu este faptul căpentru a deveni creştin cineva trebuie să vândă totul. De fapt,intenţia Domnului a fost ca, punând degetul Lui divin pedomeniul idolatriei egoiste, să îl facă pe acest om bun să


înţeleagă că era pierdut. Încă o dată, Isus a încercat să-i arateadevărata lui stare înainte de a-i prezenta Evanghelia.

Multe dintre pildele şi învăţăturile lui Isus au avut ca scopsă-i facă pe ascultătorii sau interlocutorii Lui să înţeleagă că suntpierduţi. El ştia că zdrobirea adevărată trebuie să preceadădeschiderea spre Evanghelie. De asemenea, ştia că fariseismul,expresia religioasă dominantă din timpul Lui, produceasentimentul fals al siguranţei eterne. El nu Se mulţumea să-i lasepe oamenii morţi spiritual să creadă că sunt vii. Nici noi nutrebuie să-i lăsăm. În schimb, trebuie să ne rugăm ca DuhulSfânt să-i convingă „în ce priveşte păcatul, neprihănirea şijudecata“ (Ioan 16:8). Pastorii nu pot face un deserviciu maimare oamenilor decât să-i convingă pe cei care merg spre iad căsunt pe drumul spre cer.

MOTIVUL NR. 3: FARISEII NE ARATĂ CUM SĂ?I SALVĂM

PE CEI CARE NU MAI FRECVENTEAZĂ BISERICA ŞI PE CEI DEZILUZIONAŢI

Una dintre părţile mari şi în creştere ale peisajului religiosamerican este formată din cei care nu mai merg la biserică.Aceşti oameni erau cândva membri activi ai bisericii; unii dintreei au fost lideri foarte implicaţi în conducerea bisericii. Cu toateacestea, au ajuns epuizaţi, deprimaţi şi, în unele cazuri, nu maifrecventează biserica. Dintre cei care obişnuiau să meargă labiserică, există foarte mulţi oameni răniţi care duminicadimineaţa dorm, joacă golf sau merg la pescuit. Unii dintre eiau ales un stil de viaţă opus creştinismului şi astfel au abandonatbiserica. Alţii sunt dezgustaţi de religie. Unii încă tânjesc dupăo experienţă religioasă mai semnificativă; altora pur şi simplunu le mai pasă.

Poate că şi tu, şi eu, am observat lucruri greşite în biserică:tratamentul greşit, cruzimea şi ipocrizia abundă în biserică.Când cineva vede răul şi trebuie să se confrunte cu puterea luidistructivă, este uşor să renunţe la instituţie. Însă există douălucruri care ne pot ajuta să rămânem pe cale. În primul rând,


trebuie să înţelegem că cei mai mulţi dintre noi suntemasemenea fariseilor. Aroganţa propriei mele neprihăniri mă facesă-i condamn pe alţii pentru păcatele propriului meu suflet. Înal doilea rând, trebuie să recunoaştem că în întreaga Biblie,Dumnezeu a subliniat faptul că religia este mereu prezentă:religia falsă şi fariseismul vor exista întotdeauna printre noi. Dedragul sufletelor noastre, trebuie să ne ocupăm de ele fără sărenunţăm.

Inima mea simte cu oamenii cinici şi deziluzionaţi deoareceaş putea uşor să fac parte din categoria lor. M-aş putea distanţade Cristos din cauza frustrării mele în ce priveşte biserica. Dar eucred că o bună înţelegere a fariseilor din Biblie ne ajută să vedemmai clar o parte a deziluziei. Aceasta ne va permite să iubimbiserica şi chiar şi pe fariseii ei, greşelile ei şi tot ce ţine de ea.

MOTIVUL NR. 2: FARISEII ÎI POT AJUTA PE PĂRINŢII COPIILOR „BUNI“ SĂ RECUNOASCĂ RĂZVRĂTIREA PASIVĂÎn prezent, cele mai multe instrucţiuni adresate părinţilor se

concentrează asupra copilului neascultător pe faţă, dar ignorăceea ce se ascunde în interiorul unui copil ascultător. Aceastăsituaţie seamănă cu un doctor, care vede simptomele exterioarecum ar fi respiraţia greoaie şi congestia şi pune diagnosticul degripă, pe când nişte teste mai amănunţite ar arăta că simptomeleasemănătoare cu cele de gripă ascund de fapt o pneumonie. Unpărinte bun vrea să treacă dincolo de simptomele de suprafaţăale neascultării pentru a descoperi caracterul interior alcopilului. În mod interesant, înţelegerea fariseilor îi poate ajutape părinţi să vadă şi să trateze într-un mod eficace pneumoniaspirituală a copiilor lor.

Pentru mine pasajul biblic cel mai relevant referitor la grijapărintească este pilda fiului risipitor (Luca 15). Aici, un tată, aicărui fii sunt amândoi rebeli, demonstrează o purtare părin -tească înţeleaptă. Noi suntem predispuşi să-l identificăm ca fiu„risipitor“ doar pe fiul cel mic. Ne grăbim să vedem răzvrătireastrigătoare la cer şi să o catalogăm drept păcat. Însă, atunci când


copiii noştri nu încalcă regulile şi frecventează regulat biserica,suntem mulţumiţi. Credem că ne-am făcut partea. Pilda neaminteşte că există un păcat al inimii mai sinistru decâtrăzvrătirea făţişă, şi anume, răzvrătirea pasivă.

Tindem să nu vedem păcatul copilului care stă pe lângă casă,munceşte din greu, se joacă respectând regulile, nu-şi creeazăsingur probleme sau nu cere bani, nu este adeptul petreceriloretc. Noi lăudăm un astfel de copil. Dar oare suntem conştienţi depăcatele subtile ale inimii, care adesea rămân nevăzute – şi astfelsunt mai periculoase? Noi catalogăm conduita condamnabilă capăcat. Dar cum rămâne cu lipsa de har? Suntem îngroziţi deplăcerile sexuale. Dar cum rămâne cu maladia spirituală chiarmai gravă a amărăciunii înăbuşite? „Ţara îndepărtată“ esteevident locul „vinului, femeilor şi cântecelor“. Dar oare nu estela fel de posibil ca oamenii care muncesc din greu pe „câmpul“vieţii să se abată de la calea cea dreaptă? Când cineva Îldesconsideră pe Dumnezeu şi trăieşte o viaţă destrăbălată, noine facem mici de tot. Dar oare suntem noi la fel de îngroziţi cândunul dintre fraţi Îl vede pe Dumnezeu ca pe un stăpân de sclavişi I se supune doar de frica represaliilor? Este legalismul mai bundecât fărădelegea?

Deşi căminele creştine pot să facă mult mai multe decâtmajoritatea oamenilor în ceea ce priveşte protejarea propriilorcopii de o viaţă depravată, părinţii şi liderii creştini îi pot ajutape copii, fără să-şi dea seama, să trăiască o viaţă amăgitoare.Deseori, consecinţele păcatului făţiş sunt atât de evidentdureroase încât până la urmă persoana în cauză îşi vine însimţiri, se pocăieşte şi se întoarce umilă acasă. Totuşi, în păcatelespirituale există o siguranţă sinistră. Acestea sunt chiar întăriteatât acasă cât şi de biserică. Şi această întăritură poate fi atât deputernică încât persoana afectată să nu-şi vină în simţiri. Capărinte obligat să ia o decizie, probabil aş prefera un copil caresă plece de acasă şi în cele din urmă să-şi vină în fire în loculunuia care să facă întotdeauna ceea ce trebuie, dar care să nuaibă niciodată o relaţie reală cu Dumnezeu.

Înţelegerea fariseilor ne poate ajuta enorm în creşterea


creştină a copiilor, în mod particular în recunoaşterea răzvrătiriipasive din inima copiilor noştri.

MOTIVUL NR. 1: FARISEII SUNTEM NOI!

Motivul numărul unu pentru a avea o înţelegere corectă afariseilor este relevanţa lor personală. Fariseii ne oferă una dintrecele mai bune oglinzi pe care Biblia ni le pune la dispoziţiepentru a ne vedea eurile religioase, pentru a ne vedea aşa cumsuntem în realitate! Da, fariseii suntem noi!

Atunci când fariseii sunt principalii împotrivitori ai lui Isus,în mod normal abordăm perspectiva observatorilor detaşaţi.Avem impresia că nu ne putem identifica cu ei. Cu toate acestea,puterea unor astfel de pasaje creşte înzecit atunci când ne vedempe noi înşine în farisei, care erau cei mai îndârjiţi duşmani ai luiIsus, dar pe care El i-a iubit foarte mult. Dacă înţelegem corectatacul pe care Isus l-a îndreptat împotriva tradiţiilor lor, cum le-adistrus îngrăditurile, cum le-a expus nesinceritatea ascunsă, esteuşor să vedem cum au ajuns fariseii să-L dispreţuiască. Dacă Isusne-ar vizita bisericile astăzi probabil că şi noi am face la fel. Multmai des decât ne place să admitem, sensibilităţile şi reacţiilenoastre religioase sunt asemănătoare cu cele ale fariseilor.

Motivul principal pentru care avem nevoie să-i înţelegemcorect pe farisei este faptul că această înţelegere ne ajută săcreştem spiritual. Creşterea spirituală începe cu sentimentulunei nevoi disperate în adâncul sufletelor noastre. Prin Duhullui Dumnezeu, descoperim că nu suntem ceea ce credeam căsuntem. Suntem falimentari din punct de vedere spiritual şiavem nevoie disperată de ajutorul lui Dumnezeu.

Fariseii sunt oglinzi spirituale date nouă de Dumnezeu ca eisă reflecte condiţia inimilor noastre. Cum am arăta fizic dacă nuam avea oglinzi? Nu ne-am da seama de aspectul nostruneîngrijit. În cele din urmă ne-am convinge, pur şi simplu prinignorarea realităţii, că arătăm bine când de fapt nu ar fi aşa.Trebuie să privim la oglinzile spirituale ale fariseilor şi să nevedem pe noi înşine.


Când m-am văzut pentru prima oară ca fariseu, m-amîngrozit. Am început să recunosc că păcatele secrete pe care amreuşit să le ascund de alţii nu erau mai puţin grave decât păcatelefăţişe ale semenilor mei. Făceam aproape instinctiv ceea cetrebuia, dar nu creşteam în neprihănire. Deşi comportamentulmeu era ireproşabil, dacă cineva mi-ar fi înregistrat gândurilem-aş fi îngrozit. Am banalizat esenţa mesajului creştin şi amajuns să am o neprihănie proprie, la fel ca fariseii.

Mai târziu, am citit scrierile lui G.K. Chersterton şi am sesizatun adevăr-cheie: „Nici un om nu este bun cu adevărat până ce nuştie cât de rău este sau cât de rău ar putea fi . . . până când nu astors din sufletul său ultimul strop de ulei de-al fariseilor“.1

Aceste Prime zece motive pentru care trebuie să avem oimagine corectă despre farisei te pot surprinde, dar ele ne aratăcât de mult ne poate învăţa Dumnezeu prin relatările biblicereferitoare la farisei. Acum să începem să pictăm un portret maicomplet al acestor oameni aparent neprihăniţi. Pe parcurs vomînvăţa ce înseamnă să fii cu adevărat neprihănit – cum să trăieştidrept înaintea lui Dumnezeu şi înaintea oamenilor.


Când CevA bunduCe lA CevA rău

Cu câţiva ani în urmă, un lider creştin stătea în birouldirectorului unui colegiu adunându-şi gândurile chiar înainte

de a ieşi pentru a ţine cuvântarea de început de an. Un membrual bordului de conducere al colegiului era şi el în birou şi încercasă închege un dialog cu musafirul. În final, a trântit o întrebare.

„Dacă Satan ar vrea să te abată de pe cale, cum ar face-o?“Cel care urma să ţină cuvântarea a făcut o pauză, surprins de

o astfel de întrebare. „Păi, nu ştiu cum ar face acest lucru“, aînceput el în cele din urmă, „dar ştiu cum nu o va putea faceniciodată“.

„Satan nu mă va prinde niciodată într-o problemă de relaţiipersonale sau de imoralitate. Pur şi simplu nu poate. Sunt preaputernic în acel domeniu. Am făcut tot ceea ce trebuia în căsniciaşi familia mea. Am făcut o ştiinţă din asta. Am scris despre ea. Amo căsnicie minunată. Prin urmare, este posibil să mă prindă cumândrie, poate cu aroganţă, mă poate prinde în sute de alte feluri,dar există acest mod în care nu mă poate prinde niciodată.“

După câtva timp, liderul a căzut în păcat într-un domeniumoral.

Acest lider a crezut în depravarea inimii umane, a predicat şia scris despre aceasta. Cum a ajuns să creadă că este imun laanumite tipuri de păcat? Trebuie că nu mai este conştient de sineînsuşi, m-am gândit eu. Cum poate fi atât de orb în ce priveşte

57

Capitolul patru

potenţialul pentru rău care există în propria-i fiinţă?De atunci am descoperit răspunsul la această întrebare: El a

ajuns orb faţă de potenţialul său de a păcătui în acelaşi fel în carenoi suntem orbi faţă de al nostru! Prea adesea, suntem orbi larealitatea acestuia sau încercăm să îl acoperim; admitem răul dinnoi abia când suntem obligaţi de greşelile noastre. O, da, noiputem crede conceptul teologic al depravării şi îl putem susţine.Cu toate acestea, nu luăm în serios întotdeauna acest lucru lanivel personal. Mai mult decât ne-ar plăcea să admitem, existăun Hitler în fiecare dintre noi! Totuşi, religia tinde să întuneceacest adevăr. Prin urmare, neprihănirea proprie are un cadruperfect în care să înflorească.

DE CE NU SE VEDE NEPRIHĂNIREA NOASTRĂ PROPRIE?

În general, cei care Îl urmează pe Cristos afirmă totaladepravare a fiinţelor umane şi neprihănirea lui CristosSalvatorul, pe care o primim prin credinţă. Cu toate acestea, înpractică noi, creştinii, negăm aceste adevăruri şi tindem spreneprihănirea noastră proprie. În biserica primară, apostolulPavel a avut mult de luptat ca să prevină distrugerea Evanghelieiprin ţinerea Legii. Dar când problema mântuirii prin har părearezolvată (Fapte 15) s-a născut sfinţirea prin ţinerea Legii(Galateni 3:3). Şi de atunci se tot maturizează.

Fisura fatală a fariseismului este neprihănirea proprie. Aceastastă la pândă chiar sub suprafaţa sufletelor noastre evanghelice,dar noi nu o vedem! De ce? Probabil pentru că trăim vieţi atât debune încât căutăm păcatul numai în locurile greşite! Ne acordămdoar la simbolurile exterioare ale bunătăţii, însă ne scapăsimptomele interioare ale răutăţii. Cu toate acestea, Domnul Isusnu vrea ca noi să ne trăim viaţa în pseudo-securitatea neprihăniriiumane. Când a fost pe pământ, El i-a iubit prea mult pe oamenica să le permită să meargă în continuare fericiţi pe căile lorreligioase, fiind orbi cu privire la condiţia lor spirituală. În schimb,S-a implicat regulat în slujirea prin care să dea oamenilor religioşiposibilitatea să găsească libertatea şi viaţa adevărată.

În prezent, Duhul Sfânt este la fel de dornic ca şi Isus altădată


ca să ne deschidă ochii pentru a ne vedea neprihănirea proprie.Cu toate acestea, avem pete oarbe. Suntem orbiţi de societate, demoralitate, de religie şi de cunoaştere.

În primul rând, suntem orbiţi de societate. Deoarece noi,creştinii, ne implicăm în susţinerea cauzelor bune mai multdecât majori tatea oamenilor din cultura noastră, putem afirmaîn mod legitim că preocuparea noastră socială este superioarăpreocupării multora. Acest lucru ne poate orbi şi ne împiedică săvedem seminţele subtile ale neprihănirii proprii care încolţescîn sufletele noastre. Fiind oameni buni în general, fariseii eraude obicei bine văzuţi în societate (Luca 16:15). Când ne com pa -răm cu colegii noştri şi apărem într-o lumină favorabilă, credemcă suntem bine. Prin urmare, ne este uşor să neglijăm unstandard mult mai important, şi anume, viaţa lui Isus.

În al doilea rând, suntem orbiţi de moralitate. Fundamental,creştinii sunt oameni respectuoşi care respectă legea şi daudovadă de o moralitate lăudabilă. Totuşi, cei care trăiesc vieţibune din punct de vedere moral pot fi orbiţi ca să creadă că defapt îndeplinesc cerinţele sfinte ale lui Dumnezeu. Dacăneprihănirea este definită în termenii comportamentului public,este posibil, chiar probabil, ca oamenii religioşi să se convingă defaptul că respectă într-adevăr Legea lui Dumnezeu. Cu toateacestea, Isus a arătat faptul că fariseii „ţineau“ Legea doar pentrucă au superficializat-o eficient. Noi nu ne deosebim cu nimic deei în ce priveşte împlinirea Legii.

În al treilea rând, suntem orbiţi de religie. Dacă religia poatefi definită de ceea ce credem şi de cum ne comportăm, atuncieste posibil să ne convingem că suntem oameni de succes întermeni religioşi. Fariseul despre care vorbeşte Domnul Isus înLuca 18:11-12 se credea neprihănit pentru că era religios; cu altecuvinte, făcea fapte religioase şi evita comportamentul ne -religios. Sistemul lui religios l-a convins că fiecare păcat are osoluţie şi că activitatea lui religioasă Îl mulţumeşte pe Dumne -zeu. Dar religia lui, deşi a reuşit să producă un comportamentbun în exterior, nu i-a transformat inima. Religia ne poate orbişi împiedica să ne vedem depravarea personală.

În al patrulea rând, suntem orbiţi de cunoaştere. Cunoştinţele

Când�CevA�bun�duCe�lA�CevA�rău 59

biblice pot masca conştienţa depravării noastre. CunoaştereaScripturilor îi impresionează pe oameni şi le lasă impresia(deseori falsă) că noi avem o relaţie strânsă cu Dumnezeu. Unuldintre pericolele care însoţesc deprinderile excelente în cepriveşte relaţia noastră cu Biblia este gândul că Îl cunoaştem peDumnezeu datorită faptului că Îi cunoaştem Cuvântul. Însălegătura nu este atât de directă. De-a lungul istoriei, puţinioameni au stăpânit mai bine Cuvântul lui Dumnezeu ca fariseii.Cu toate acestea, ei nu L-au recunoscut pe Dumnezeul întrupat,care trăia în mijlocul lor. Apostolul Iacov chiar ne spune că a auziCuvântul fără a-l împlini înseamnă autoînşelare (1:22). Chiardacă am înţeles că a avea cunoştinţe despre Dumnezeu nu estetotuna cu a-L cunoaşte pe Dumnezeu, ne este uşor să atenuămaceastă diferenţă.

Societatea, moralitatea, religia şi cunoaşterea comploteazăîmpotriva noastră şi ne împiedică să ne vedem propria neprihă -nire. Prin urmare, cum o putem vedea? Căutând să identificămanumite semne care trădează prezenţa acesteia în viaţa noastră.

LUMINILE DE AVERTIZARE ALE NEPRIHĂNIRII PROPRII

Unde căutăm simptomele propriei neprihăniri? Din neferi -cire, aceasta nu este însoţită de o etichetă de avertizare; neprihă -nirea proprie nu poate fi detectată uşor. Dacă este întrebat, cugreu ar recunoaşte vreun creştin (de fapt, orice altă persoană) căare o neprihănire proprie. Teologia noastră are oroare faţă deneprihănirea proprie. Chiar şi cultura noastră laică se fereşte deneprihănirea proprie. Noi suntem destul de sofisticaţi şi necontrolăm suficient de bine comportamentul ca să acoperim ceamai mare parte a neprihănirii proprii. Iar minţile noastre suntrareori la fel de creative ca şi atunci când ne justificăm.

Prin urmare, care sunt indiciile subtile care trădează condiţiaascunsă a inimii noastre? Anumite tulburări în sufletul nostru,asemenea beculeţelor de avertizare de pe bordul unei maşini, nepot ajuta să ne identificăm atitudinile cauzate de neprihănirea


proprie. De fapt, în mai multe întâlniri pe care le-a avut cufariseii, Isus a scos în evidenţă luminile de avertizare care indicăatitudini de neprihănire proprie din viaţa noastră.Avertismentul nr. 1: O atitudine dispreţuitoare faţă de alţii

Mă compar pe mine însumi cu alţii şi mă uit de sus la cei carenu trăiesc la fel cum trăiesc eu? Desigur, tot timpul! Aceastătendinţă de a compara neprihănirea mea cu a altora este prezentăîn fiecare om. Orice aspect al dispreţului faţă de alţii este unsemn grăitor al neprihănirii proprii ascunse.

Isus a spus pilda vameşului şi a fariseului pentru unii care seîncredeau în ei înşişi că sunt neprihăniţi şi dispreţuiau pe ceilalţi(Luca 18:9). Acest dispreţ este un semn al neprihănirii proprii.Cum îi privim pe păcătoşii care nu sunt ca noi şi pe sfinţii careau dat-o în bară? Ne bucurăm fără să ne dăm seama defărădelegea lor şi de ruşinea lor? Credem subtil că noi nu avemcum să ajungem la nivelul lor de depravare şi că ei au puţineşanse să atingă nivelul nostru de bunătate? Suntem mândri defelul în care am reuşit să evităm păcatul şi de realizările noastre?

Pentru mine răspunsul este da, şi chiar mai mult. Rareori dauglas acestor gânduri; nici măcar nu le recunosc faţă de mineînsumi, dar sunt acolo. Ele ies la suprafaţă în timpul meditaţiilormele secrete şi în ceea ce şoptesc doar pentru mine însumi. Iesla iveală cînd discut liber despre persoane care nu sunt de faţă.Apar în rugăciunile mele în timp ce mă plâng de răul din culturanoastră mai mult decât de păcatul personal şi comun. Sestrecoară tiptil în discuţiile mele despre credincioşii care aupăcătuit şi despre pastorii care au căzut. Ţi se aprinde şi ţie pebord beculeţul dispreţului? Atenţie! Un duh critic şi dispreţuitoremană dintr-o inimă care are o neprihănire proprie.Avertismentul nr. 2: Un sentiment superficial al iertării

Cât de adânc şi bine dezvoltat este sentimentul meu referitorla iertarea lui Dumnezeu? Acest simţ subiectiv este un altsimptom grăitor referitor la nivelul meu de neprihănire proprie.


Conştienţa personală a iertării lui Dumnezeu va avea un impactprofund asupra nivelului neprihănirii proprii. Reacţia noastrăfaţă de păcătoşi, în special faţă de cei care ne-au greşit nouă,reprezintă un instrument excelent de verificare a neprihăniriiproprii potenţiale din inima noastră.

Într-o zi, Isus a acceptat invitaţia la cină făcută de un fariseu(Luca 7:36-50). O femeie păcătoasă din cetate a apărut neinvitatăacasă la fariseu şi s-a dat în spectacol spălând picioarele lui Isuscu lacrimile ei şi ungându-le cu mir. Fariseul, îngrozit de ceea cese petrecea acolo, şi-a zis în sinea lui că Isus nu poate fi un omsfânt; dacă ar fi fost, ar fi ştiut cât de păcătoasă era acea femeie.Isus, care cunoştea gândurile fariseului, a spus o istorisire despreun creditor şi doi datornici. Deoarece niciunul dintre datornicinu putea plăti, creditorul a iertat datoriile amândurora, unamare şi cealaltă relativ mică. Apoi Isus l-a întrebat: „Care dintrecei doi îl va iubi mai mult pe creditor?“

„Cel căruia i s-a iertat mult“, a spus fariseul Simon. Isus alăudat înţelegerea lui Simon privitoare la iertare, dar apoi i-aarătat cât era de orb când era vorba de aplicarea personală aacestei înţelegeri. Ultimele cuvinte adresate lui Simon au fost:„Dar cui i se iartă puţin, iubeşte puţin“ (v. 47). Există o legăturăstrânsă între sentimentul nostru referitor la iertarea luiDumnezeu şi profunzimea dragostei noastre pentru El – şi, aşadăuga eu, nivelul neprihănirii noastre proprii.

Tindem să nu vedem adâncimea depravării noastre.Bunătatea noastră, bogăţia noastră, abilitatea noastră de acontrola multiplele aspecte ale vieţii noastre, înclinaţia noastrăde a găsi scuze care să ne mulţumească, dar care să fie incorecte,de a da vina pe alţii şi de-a ne justifica, concentrarea asuprapăcatelor particulare în loc să ne concentrăm asupra păcatului însine – toate contribuie la o conştienţă superficială a nevoiinoastre critice după iertarea lui Dumnezeu. Pur şi simplu nucredem că există un Hitler în noi până când suntem obligaţi săpărăsim zonele noastre de confort, ne prăbuşim la pământ,pierdem controlul sau facem vreun păcat mare, care ajunge săfie cunoscut de toţi. Deoarece oamenii religioşi sunt mai buni


decât majoritatea oamenilor din societate, este mai puţinprobabil să vedem gravitatea depravării noastre. Prin urmare,dragostea noastră pentru Cristos s-ar putea să fie superficială.

Poate că un etalon care spune chiar mai multe despreneprihănirea noastră proprie este atitudinea cu care acordămiertare celor care ne-au greşit. Oferim iertarea de pe unpiedestal? Când ţi se greşeşte, este uşor să ocupi o poziţiesuperioară, împărţind iertarea ca şi un dictator mărinimos celorcare au dat dovadă de pocăinţă sinceră. Privim de sus în jos;abordarea noastră este una părintească; atitudinea noastră esteaceea a neprihănirii proprii. În Matei 6:1-18, Isus pune în contrastevlavia adevărată cu religiozitatea care place oamenilor. Vorbinddespre rugăciune, Isus a rostit un avertisment serios cu privire laiertare. Iertarea, a spus El, este un rezultat normal şi necesar alfaptului că am fost iertaţi de Dumnezeu. Trebuie să-i iertăm pecei care ne-au greşit, dar nu ca nişte dictatori mărinimoşi, careprivesc de sus în jos, ci mai degrabă ca nişte oameni la fel depăcătoşi, care privesc de jos în sus. Este aprins şi pe bordul tăubeculeţul iertării?Avertismentul nr. 3: O înţelegere greşită a harului şi a corectitudinii

Cum reacţionez atunci când lucrez din greu şi sunt ignorat,pe când cei care merită mai puţin sunt răsplătiţi şi promovaţi?Corectitudinea este o noţiune pe care o învăţăm timpuriu înviaţă; de fapt, acesta este unul din simţurile cele mai binedezvoltate ale copilului. O exclamaţie pe care o aud des ca şi tatăeste aceasta: „Nu-i corect!“. Din profunzimea sufletului copiilor,ceva se ridică împotriva nedreptăţii percepute, în special dinpartea părinţilor. De ce se întâmplă acest lucru? De ce copiii (şiadulţii) reacţionează atât de îndârjiţi când li se pare că nuprimesc ceea ce merită sau că sunt trataţi mai puţin plăcut decâtalţii? Toţi avem un simţ înnăscut al interesului propriu şi alcorectitudinii pe care încercăm să le protejăm cu orice preţ.Pretindem cel puţin acelaşi tratament.

Dar harul şi corectitudinea nu se potrivesc. Harul prindefiniţie este nedrept. Har înseamnă a oferi favoare celui care


nu o merită. Observă cu atenţie ce s-a întâmplat în sufletul„superiorului“ frate mai mare atunci când fiul mai mic, fiulrisipitor, s-a întors şi tatăl în vârstă, plin de compasiune, a dat unospăţ (Luca 15:11-32). Fratele mai mare s-a simţit ofensat. Totveninul păzit cu străşnicie în sufletul său l-a vărsat asupra tatăluisău. El nu se putea bucura împreună cu cei care se bucurau.1Harul pe care tatăl l-a arătat fiului plecat de acasă a scos lasuprafaţă otrava neprihănirii proprii a fiului mai mare.

O plângere asemănătoare s-a auzit atunci când cei care auinvestit puţin timp şi efort au primit aceeaşi plată ca şi cei careau lucrat mai mult şi au jertfit mai mult. „Nu-i drept!“ au spusaceştia din urmă. Isus a spus o pildă despre harul exprimat înactivităţile obişnuite din cultura Lui (Matei 20:1-16). Unii dintrelucrătorii viei care au lucrat numai o oră au fost plătiţi la fel ca şicei care au muncit toată ziua. Cei care au lucrat toată ziua austrigat: „Nu-i drept!“.

Observă cu atenţie când scoate inima ta acest strigăt. Atuncis-ar putea ca Dumnezeu să-ţi ofere oportunitatea să arunci oprivire asupra neprihănirii proprii din inima ta. Un motiv pentrucare tu şi eu reacţionăm aşa de îndârjiţi la ceea ce ni se pare a finedreptate este faptul că noi cultivăm o comcepţie prea înaltădespre noi înşine. Ne convine să uităm că: „Nu este nici un omneprihănit, nici unul măcar. Nu este nici unul care să aibăpricepere. Nu este nici unul care să caute cu tot dinadinsul peDumnezeu. Toţi s-au abătut şi au ajuns nişte netrebnici. Nu estenici unul care să facă binele, nici unul măcar“ (Romani 3:10-12).Uităm că am fost copii ai mâniei autoindulgenţi asupra căroraDumnezeul plin de har a revărsat o mulţime de darurinepreţuite; noi am fost reziduuri spirituale pe care Dumnezeule-a transformat în trofee (Efeseni 2:1-10). Corectitudinea saudreptatea lipsită de har ne-ar fi condamnat pe toţi la iad. Estecumva aprins beculeţul dreptăţii şi pe bordul tău de comandă?Avertismentul nr. 4: O concepţie nesănătoasă despre eşec

Cum reacţionez când eşuez sau când sunt dat în vileag capăcătos? În pilda vierilor (Matei 21:33-46), Isus a afirmat implicit


că fariseii vor fi implicaţi în executarea Lui iminentă. Isus i-aînfăţişat pe farisei prin cei care plănuiau să-l omoare pe fiulproprietarului viei, precum şi prin cei care au respins piatra dincapul unghiului. Pilda era un avertisment serios, al cărui scopera să producă pocăinţă. Dar fariseii, în loc să consideremustrarea ca un avertisment şi să se întoarcă la Dumnezeu, s-auîntors împotriva Domnului şi au încercat să Îl aresteze (v. 45-46).Dezvăluirea inimilor lor nu a produs pocăinţă, ci răzbunare; nustrigăte prin care să ceară milă, ci strigăte care cereau moartea.

Ce facem noi când suntem descoperiţi, când eşuăm sau cândse află ce am făcut? Cădem cu faţa la pământ înaintea luiDumnezeu sau îl atacăm pe proroc?

Totuşi, este nevoie de un avertisment în legătură cu modul încare reacţionăm faţă de păcatul şi eşecul personal: poate existao zdrobire nesănătoasă şi o umilinţă falsă. Nu trebuie să punemaccentul pe depravarea umană, aşa cum fac unii, până acolo încâtneagă demnitatea rezultată din faptul că am fost creaţi dupăchipul şi asemănarea lui Dumnezeu şi contestă vrednicia de a fiobiectul jertfei lui Cristos pe cruce. O astfel de abordare este unfals religios al adevăratei lucrări a lui Dumnezeu. Virtuteacreştină a „sărăciei în duh“ arată o smerenie adevărată şi odependenţă de Dumnezeu, chiar şi în eşec şi păcat. Dar uneorisărăcia în duh este pervertită în depresie: „Sunt doar un eşec;pentru mine nu mai există nicio speranţă şi voi renunţa“. Aceastaeste o caricatură jalnică a ceea ce a avut Cristos în minte. Deasemenea, unii pun accentul pe natura noastră căzută, dar nucomunică în mod adecvat resursele pe care ni le puneDumnezeu la dispoziţie pentru a trăi o viaţă de biruinţă, punândastfel accentul pe capitolul 7 din Romani în defavoarea capito -lului 8. Scoaterea în evidenţă a depravării naturii umane fără aapela la resursele divine este o abordare greşită. Tot astfel,introspecţia morbidă este un substitut ieftin pentru adevăratazdrobire a inimii şi adesea duce la depresie. Este aprins şi pebordul tău beculeţul eşecului? Atenţie!

Dispreţ, iertare, corectitudine, eşec. Oricare dintre acesteareprezintă un semn grăitor al neprihănirii proprii, un beculeţ de


avertisment pe bordul vieţilor noastre. Oricare dintre ele ne potajuta să vedem neprihănirea proprie din interiorul nostru. Cutoate acestea, oamenii religioşi ignoră din obişnuinţă acesteavertismente. Isus nu a făcut acest lucru.

CUM A ATACAT ISUS NEPRIHĂNIREA PROPRIEÎnvăţătorul, Domnul Isus, S-a priceput de minune în a

demasca neprihănirea proprie. Celor care au înţeles gravitateabolii lor spirituale, El S-a grăbit să le ofere har şi iertare (Matei9:9-13; Luca 19:1-10; Ioan 4:1-42). Dar pe cei care credeau că suntsănătoşi spiritual (Matei 9:12-13), i-a împins spre zdrobire,primul principiu şi ingredientul indispensabil al neprihăniriiadevărate (Matei 5:3). Isus i-a iubit mult prea mult ca să nu ledeschidă ochii pentru a vedea că erau bolnavi. Două pasajelebinecunoscute din Evanghelie demonstrează felul în care Isus aconfruntat neprihănirea proprie a oamenilor religioşi.Pilda bunului samaritean

Poate cel mai convingător pasaj care ne arată cum procedaIsus când efectua operaţii spirituale pe oamenii religioşi estepilda bunului samaritean (Luca 10:25-37). Deseori aceastăistorisire îndrăgită este înţeleasă greşit şi aplicată greşit. Dinmotive necunoscute, mulţi vorbitori şi comentatori ignorăcontextul atunci când încearcă să explice această pildănemuritoare. Este evident că persoana căreia i-a vorbit Isuscunoştea Scripturile – teologul de astăzi este echivalentulcontemporan al învăţătorul Legii de atunci. Acest învăţător erabine documentat cu privire la Lege pentru a da răspunsuribiblice corecte la întrebările lui Isus. Mai mult, se pare că erainteresat, chiar dacă numai intelectual, să afle calea mântuirii,aşa cum reiese din întrebarea sa: „Învăţătorule, ce să fac ca sămoştenesc viaţa veşnică?“. Însă, acest om avea o neprihănireproprie şi era orb spiritual. De asemenea, era destul de sigur pesine ca să-L înfrunte direct pe Dumnezeul întrupat şi să încercesă se autojustifice (v. 29). Această autojustificare este cheia pildeişi păcatul fundamental pe care Salvatorul plin de dragostetrebuia să-l demaşte pentru a-l aduce pe acest om la pocăinţă.


Deci, cum l-a confruntat Isus pe învăţătorul Legii cuneprihănirea lui proprie? A spus El, aşa cum se sugerează demulte ori, o povestioară frumoasă pentru şcoala duminicalădespre un samaritean drăguţ care a făcut o faptă bună pentru unsuflet aflat în nevoie pe marginea drumului? Nu; dacă Isus ar fispus o scurtă povestioară drăguţă pentru şcoala duminicală unuiteolog cu o minte sclipitoare, care se autojustifica, aceasta ar fifost esenţa lipsei de dragoste.

Isus nu este Mr. Rogers*, care cântă: „Vrei să fii vecinul meu?“.Învăţătorul Legii care a auzit pilda avea nevoie de operaţiespirituală pe cord, nu de lapte şi prăjituri! Chirurgul divin amânuit cu o îndemânare deosebită scalpelul Lui ascuţit.

Isus a avut de efectuat o operaţie pe cord pentru a salva viaţaacestui om. El a făcut trei incizii şi, cu fiecare tăietură, a pătrunstot mai adânc în ţesuturile neprihănirii proprii. Mai întâi, Isus asecţionat pielea învăţătorului Legii plasându-l în povestire înrolul de preot sau levit, cu care se putea identifica uşor. Fără nicio îndoială, învăţătorul Legii se mândrea cu faptul că îşi iubeaaproapele ca pe sine însuşi. Cu toate acestea, în realitate eldefinea într-un mod restrâns termenul „aproape“ şi chiar şi aşaa eşuat. Asemenea multora dintre noi, el şi-a ridicat pretinsaneprihănire mai sus decât dovedeau faptele.

Deci, prima tăietură este cea care îl identifică pe învăţătorulLegii cu preotul sau levitul din pildă, căruia nu-i pasă. Prin ceade-a doua incizie, Isus despică sternul spiritual arătând prinfaptele samariteanului adevăratele standarde ale lui Dumnezeu.A-ţi iubi aproapele înseamnă a avea ochi care să vadă nevoiaumană, nu culoarea pielii, clasa socială sau ţara. De asemenea,astfel de dragoste necesită o inimă plină de compasiune care îlcompătimeşte pentru starea în care se află; mâini care semurdăresc spălându-i rănile; un program flexibil, care seschimbă ca reacţie la situaţia aproapelui şi resurse puse ladispoziţie ca să-i împlinească nevoile. Mai mult, o astfel dedragoste l-a determinat pe samaritean să renunţe la confortulpersonal pentru a-l îngriji pe cel în nevoie.*Este vorba despre personajul principal din serialul american TV pentru copiiintitulat Mister Rogers' Neighborhood, creat de Fred Rogers [n.tr.].


Dacă cineva s-a bucurat de succes perfect în toate acestelucrări, acela poate avea dreptul să stea înaintea lui Dumnezeuşi să-şi apere neprihănirea. Desigur, nu este posibil să facemaceasta tot timpul. De aceea, pentru a ne convinge că atingemstandardele lui Dumnezeu, deseori noi atribuim eşecul nostrude-a împlini poruncile Lui referitoare la slujire şi sacrificiu unorcauze exterioare sau găsim scuze care ne mulţumesc pe noi, darcare sunt incorecte. Procedând astfel, de fapt, noi coborâmstandardele lui Dumnezeu. Facem ca poruncile lui Dumnezeu sănecesite mai puţin efort şi ignorăm poruncile care ştim că nu leputem împlini. De exemplu, putem stabili lungimea timpuluide părtăşie (şapte minute) care ne permitem să-l „sacrificăm“,ca apoi să putem spune că avem un timp zilnic de părtşie cuDumnezeu. Ne calculăm dărnicia (10 procente) pentru a neasigura că ne ridicăm la înălţimea standardelor lui Dumnezeu.Şi, când atingem aceste standarde, suntem foarte mândri.

În cea de-a treia incizie, cuţitul-laser al lui Isus a tăiat ţesutulinimii. Pentru că îndepărtase deja căptuşeala autoaprecierii,acum Isus taie adânc în mândria învăţătorului Legii, scoţând laiveală nebunia de care dădea dovadă când îi dispreţuia şi îijudeca pe ceilalţi. Prin faptul că a făcut din samariteanul pe careevreii îl urau eroul povestirii, Isus l-a străpuns pe învăţătorulLegii până în adâncul fiinţei sale. Samaritenii erau dispreţuiţide către toţi evrei din cauza strămoşilor lor, care s-au amestecatcu neamurile, din cauza moralităţii lor care nu ţinea seamă deLege şi a teologiei lor neortodoxe. Nimic nu putea fi maiofensator pentru un evreu decât să consideri că un samariteaneste mai bun decât un teolog sânge pur, care ţinea Legea şi caretrăia o viaţă bună. Învăţătorul Legii care asculta trebuie că s-acutremurat când şi-a dat seama că Isus l-a comparat nefavorabilcu samariteanul dispreţuit.

Poate că în zilele noastre, în locul pildei bunului samaritean,Isus ar spune pilda bunului homosexual, adept al mişcării NewAge. De ce? Pentru că în lumea noastră există oameni cum suntunii homosexuali sau cei ce îmbrăţişează teologia New Age, carepot fi mai plini de compasiune decât majoritatea celor care


frecventează bisericile duminică de duminică. De exemplu, uniihomosexuali dau tot ce au ca să-şi ajute prietenii care mor deSIDA. Ar fi greu să găseşti mulţi evanghelici care să ajungă la unasemenea nivel de compasiune! Nu putem justifica modul deviaţă al homosexualilor, dar dacă încercăm să ajungem laDumnezeu prin faptele noastre, trebuie să recunoaştem că uniipăgâni ne-ar întrece în ce priveşte faptele bune.

Deci, scopul pildei este să ofere un răspuns la întrebareainiţială a învăţătorului Legii despre viaţa veşnică: Nu există nici ocale de a dobândi viaţa veşnică sau de-a o moşteni. Noi trebuie sărenunţăm la orice încercare de-a ne justifica în faţa lui Dumnezeu.În schimb, trebuie să primim cu umilinţă darul gratuit al haruluilui Dumnezeu pe care niciodată nu-l vom merita.

Pentru ca neprihănirea proprie să nu se strecoare în sufletelenoastre, fiecare dintre noi trebuie să accepte următoareleadevăruri: realizările mele reale în ce priveşte neprihănirea suntcu mult mai puţine decât cred eu. Standardele neprihănirii luiDumnezeu sunt cu mult mai înalte decât pot eu să mi leimaginez şi cu atât mai puţin să le ating. Şi oamenii pe care îidispreţuiesc pentru lipsa lor de dreptate pot, de fapt, să fie multmai neprihăniţi decât mine.Pilda vameşului şi a fariseului

Pe un dulap scund din biroul meu se află o statuetă din lut careilustrează pilda vameşului şi a fariseului. Statueta este alcătuitădin două busturi orientate în două direcţii diferite, dar se pot rotiuşor pe suportul lor. Artista, Tracie Guthrie, a scris pe soclulstatuetei textul pildei (Luca 18:9-14).

Unul dintre busturi ilustrează un fariseu ce pare pios, avândochii şi nasul ridicate, mâinile împreunate, filacteriile şi ciucuriiproeminenţi şi care îşi cântă laudele la adresa lui Dumnezeu.Din textul pildei aflăm că fariseul se ruga „în sine“. El Îi spunealui Dumnezeu ceea ce nu făcea, viciile de la care se abţinea şimodul în care era diferit de ceilalţi. Apoi, el şi-a prezentat faptelereligioase în care era implicat. Deşi scurtă, lista este impresio -nantă. Credea că este superior celorlalţi.


Al doilea bust al sculpturii este cel al unui vameş, cu faţaplecată şi cu privirea îndreptată spre pământ. Mâinile lui nu suntîmpreunate ca ale fariseului; în schimb, el se bate cu pumnii înpiept – un gest al suferinţei extreme. Capul lui nu este acoperit,ci gol şi părul îi este zbârlit. Tot limbajul trupului demonstreazăumilinţă şi căinţă. Din textul biblic aflăm că rugăciunea lui a fostscurtă: „Doamne, ai milă de mine, păcătosul“. Isus a spus că el s-aîntors acasă socotit neprihănit – păcătosul, nu sfântul! Cel carea fost zdrobit şi care a ştiut că avea nevoie de harul lui Dumnezeul-a găsit. Cel care a recunoscut gheara păcatului din sufletul luişi a strigat după ajutorul lui Dumnezeu a plecat liber, pe deplinsocotit neprihănit.

Cu aceasta pildă scurtă şi simplă, Isus a lovit încă o dată înpăcatul subtil al propriei neprihăniri. După cum ne spuneexplicit contextul (v. 9), neprihănirea proprie şi dispreţuireacelorlalţi se află sub privirea cercetătoare a Domnului. Isus adorit să întoarcă cu susul în jos ideile preconcepute ale fariseilor.Atitudinea de căinţă, nu faptele religioase, sunt lăudabileînaintea lui Dumnezeu. Un cazier judiciar curat nu cântăreştela fel de mult înaintea lui Dumnezeu ca o recunoaştere umilă anevredniciei persoanei respective. O conştientizare a proprieinoastre prihane este primul pas esenţial spre justificare.Într-adevăr, ca să fim înălţaţi de Dumnezeu trebuie să ne smerim.Metodele abile ale lui Isus

Felul în care Isus îi tratează pe oamenii religioşi, care aupropria lor neprihănire este instructiv. În primul rând, se parecă Isus S-a specializat în folosirea terapiei de şoc pentru tratareaoamenilor religioşi. El nu ezita niciodată când trebuia să punădegetul pe greşelile credincioşilor. El nu Şi-a îndulcit mesajul şinici nu a încercat să-Şi croiască loc spre inimile religioase păşindtiptil, ocolind păcatul şi cultivând o „atitudine mintală pozitivă“.În schimb, El i-a alarmat pe oamenii religioşi spunând şi făcândlucruri care păreau absurde. De exemplu: „Binecuvântaţi suntcei care au falimentat; fericiţi sunt cei întristaţi“ (Matei 5:3-4,parafrazarea autorului). Ce modalitate ciudată de a-Şi începe cea


mai faimoasă predică! Isus ştia că oamenii religioşi, care aveaupropria lor neprihănire deveneau repede surzi spiritual. El i-aiubit atât de mult încât a procedat astfel încât să depăşeascăaceastă barieră, uneori în moduri şocante. (Să compari nefavo -rabil un om religios cu un samaritean şi cu un vameş era cevazguduitor.)

În al doilea rând, Marele Învăţător a ajuns la farisei prinpovestiri. Câteva din cele mai cunoscute pilde au fost adresatefariseilor (Luca 10:25-37; 15:1-32; 18:9-14), fapt de care foartepuţini cititori ai Bibliei sunt conştienţi. De ce a făcut Isus acestlucru? Pentru că povestirile pot ajunge la sufletul la careîndemnurile nu ajung. Nu este întâmplător faptul că o povestirespusă de profetul Natan împăratului David a reuşit să dea învileag înşelăciunea lui David (1 Samuel 11–12). În acelaşi fel, Isusa folosit adesea descrieri grafice care să-i atragă pe ascultători şisă se adreseze inimilor lor. Povestirile ne ispitesc să luăm partela acţiune, să ne identificăm cu personajele şi să simţim cuvictimele. Ele ne trezesc emoţiile şi ne determină să gândim. Deasemenea, efectul lor este rapid şi puternic, astfel încât nu maiputem scăpa. Prin urmare, Isus S-a ocupat deseori de oameniicare aveau neprihănirea lor proprie într-un mod indirect, nudirect; emoţional, nu intelectual; folosind povestiri, nu predici.

În al treilea rând, Isus a ridicat în mod constant standardelelui Dumnezeu în loc să le coboare. Noi, oamenii religioşi, tindemsă facem exact opusul. Isus, Cel care ne-a chemat la El ca săgăsim odihnă, ne-a asigurat că jugul Lui este bun şi sarcina Luieste uşoară (Matei 11:28-30), iar împuternicirea Lui esteminunată. Cu toate acestea, El pare să facă poruncile dinScriptură mai dificile, mai înalte, mai cuprinzătoare, maiprofunde. Gândind superficial, m-aş aştepta ca lui Isus, care estemilos, să-I pese atât de mult de respectul meu faţă de propria-mipersoană încât să dorească să reuşesc sau cel puţin să cred căreuşesc, în urmărirea neprihănirii. Dar, în mod constant, Isus afăcut să fie mai greu, nu mai uşor, să-L urmăm pe Cristos (Marcu8:34-38), să facem binele (Matei 19:16-26), să investim timp saubani (Matei 6:19-34), să ne stăpânim pofta şi mânia (Matei


5:21-30), să căutăm măreţia (Marcu 10:35-45), să oferim iertarea(Marcu 11:25-26) şi să ne lepădăm de noi înşine şi să ne luămcrucea (Marcu 8:34), ca să menţionez doar câteva dintreafirmaţiile dificile ale lui Isus. Lui Isus Îi pasă mai mult dezdrobirea mea decât de respectul meu faţă de propria-mipersoană, de umilinţa mea decât de încrederea pe care o am înmine însumi. Odihna pe care ne-o promite Isus şi jugul pe careEl l-a numit „uşor“ sunt valabile numai atunci când ne bazăm peEl şi nu pe propriile noastre eforturi.

În sfârşit, Isus a atacat păcatele ascunse la fel de mult (uneorichiar mai mult) ca şi păcatele care se văd. Uneori Lui părea să Îipese mai mult de mândrie decât de păgânism, de lăcomia debani decât de lăcomia de mâncare, de aroganţă decât dealcoolism, de păcatele ascunse decât de păcatele publice, deatitudini decât de acţiuni, de ipocrizie decât de hedonism. Isusştia că depravarea era în esenţă un obicei al inimii.

CUM SĂ SCAPI DE PROPRIA?ŢI NEPRIHĂNIREOrice cură pentru fariseism trebuie să înceapă cu o conştien -

tizare crescândă a depravării şi a dependenţei şi cu o recu noaş -tere a acestora. La urma urmelor, problema fundamentală afariseilor a fost o înţelegere superficială a depravării personaleşi, prin urmare, eşecul în a depinde în totalitate de harul luiDumnezeu.

Un program care i-a ajutat pe mulţi oameni să scape dealcoolism este cel al Alcoolicilor anonimi (AA). Unul dintremotivele pentru care programul AA şi cei doisprezece paşi derecuperare ai acestuia au dat rezultate este acela că aceşti paşiau captat puterea zdrobirii. Primul şi al doilea pas sună astfel:

1. Admitem că nu mai avem nici o putere asupra alcoolului –că vieţile noastre au devenit de nestăpânit.

2. Am ajuns să credem că numai o putere mai mare decât anoastră ne poate restaura sănătatea.

Cu cât suntem mai maturi şi mai vii spiritual, cu atât vomrecunoaşte mai mult cât de departe suntem de gloria lui


Dumnezeu. Cu cât ne apropiem mai mult de oglindă, cu atât nevedem mai clar imperfecţiunile. Pentru creştini, oglinda esteCristos. De aceea, nu trebuie să ne surprindă faptul că cei careL-au cunoscut Cel mai bine au fost cei mai conştienţi deimperfecţiunile lor şi cei mai recunoscători pentru dragostea şiharul Lui. Apostolul Pavel, care s-a autoproclamat „cel dintâi“dintre păcătoşi (1 Timotei 1:15), se pare că nu şi-a revenitniciodată din uimirea pricinuită de mântuirea care l-a cuprins şipe el, cel care l-a ucis pe Ştefan, un bărbat inocent cu faţă deînger (Fapte 6:15). Însă tocmai această perspectivă l-a calificat înmod unic ca să ducă lumii adevărul Evangheliei (1 Timotei1:12-17).2

Cu toate acestea, cei mai mulţi dintre noi avem o înţelegeresuperficială a depravării noastre. În mod subtil, cultura în caretrăim caută să ne convingă că avem o bunătate înnăscută. Omişcare naţională a respectului de sine vede bunătatea, dar trececu vederea răutatea. Mult mai conform cu realitatea esteechilibrul dintre demnitate şi depravare pe care îl afirmă Biblia!O mişcare a victimizării caută în afara noastră cauzele fisurilorcaracterului şi ale comportamentului nostru. Cu cât mai sănătoseste să ne asumăm responsabilitatea pentru greşelile noastre fărăsă negăm realitatea că şi alţii ne fac rău. O mişcare a dragostei desine susţine că, dacă ne-am iubi cu adevărat pe noi înşine, amputea învinge majoritatea demonilor din noi. Totuşi, Bibliaafirmă simplu că în mod natural ne iubim pe noi înşine (Efeseni5:28-29, 33) şi ne cheamă să-L iubim pe Dumnezeu şi pe ceilalţiprin puterea lui Dumnezeu, lucru care nu este natural. În sfârşit,mişcarea de autoajutorare, care este mereu prezentă, strigăfoarte convingător din fiecare librărie şi de pe fiecare raft: „Tupoţi face asta! Mobilizează-ţi bunătatea interioară dă-ţi toatesilinţele şi nimic nu este imposibil.“ Această mişcare ignorăinfluenţa toxică a depravării şi faptul că avem nevoie de ajutorullui Dumnezeu pentru a reuşi.

Tot aşa, biserica acţionează pe baza strategiei celui rău, căruiaîi place să ne orbească ca să nu ne vedem depravarea şidependenţa. Religia, adevărată sau falsă, exercită o atracţie


foarte puternică. Deşi credem în mântuirea prin har, uneoriîncercăm să ne sfinţim prin eforturi proprii. Noi, cei care iubimharul, alunecăm uşor în Lege. Ne multiplicăm activităţile şiproiectele care ne dau sentimentul că muncim într-adevăr dingreu pentru Împărăţie. Diminuăm gravitatea păcatului pentru aputea avea o părere bună despre noi înşine.3 Sau probabil, chiarmai rău, criticăm păcatul atât de mult încât păcătoşii suntnevoiţi să-şi ascundă păcatul şi să caute harul lui Dumnezeu înafara bisericii.

Uneori biserica ajunge să promoveze un pelerinaj spiritual alfaptelor. Astfel în Anglia, pe piatra de mormânt a lui JohnBerridge se poate citi un epitaf revelator. Timp de douăzeci şişase de ani Berridge a fost un credincios care a încercat să fieplăcut lui Cristos prin faptele sale bune. Iată un fragment dinacest epitaf:

Aici zac rămăşiţele pământeşti ale lui John Berridge, fostvicar al Everton-ului...Am fost născut în păcat, în februarie 1716.Am rămas ignorant privitor la starea mea de om căzut pânăîn 1730.Am trăit mândru, bazându-mă pe credinţă şi fapte pentru mântuire până în 1754.Am devenit vicar al Everton-ului, 1755.Am alergat la Isus, ca singurul meu adăpost, 1756.Am adormit în Cristos, în data de 22 ianuarie 1793.4Deci care este antidotul pentru otrava neprihănirii proprii?

Trebuie să ne vedem pe noi înşine aşa cum suntem cu adevărat.Trebuie să permitem Cuvântului lui Dumnezeu şi Duhului Sfântsă ne supună inima la o operaţie spirituală. Trebuie să nerecunoaştem tendinţa omenească de-a ne acoperi păcatul, de a-lascunde şi de a da vina pe alţii pentru acesta, un diabolic trio alrăului, pe care l-am perfecţionat începând din grădina Edenului.Pentru a face acest lucru trebuie să ne împotrivim cu toată forţaenormelor presiuni culturale şi bisericeşti.


Cel mai bun mijloc de a ne vedea pe noi exact aşa cumsuntem în realitate nu este compararea cu alţii sau introspecţiamorbidă, ci făcându-ne timp pentru a avea părtăşie cu Dumne -zeu. Când ne vedem pe noi înşine aşa cum suntem în realitate,avându-L pe Isus ca model, mândria nu mai are loc!

Sinceritatea faţă de noi înşine şi faţă de Dumnezeu trebuie săne determine să fim sinceri şi cu ceilalţi cu privire la noi. Nuputem proiecta o imagine falsă a spiritualităţii. Dacă vorbim doardespre succesele vieţii noastre şi evităm să vorbim şi despreîncercările şi eşecurile noastre ne lipsim de nişte mijloaceimportante de-a ne raporta la oameni şi de-a fi eficienţi încâştigarea lor pentru Cristos. La urma urmelor, cei mai mulţidintre noi învăţăm din greşelile noastre. Aminteşte-ţi că Bibliane prezintă istorisiri adevărate despre oamenii lui Dumnezeu –lucruri bune, rele şi urâte!

CÂTEVA ROADE POZITIVE ALE ÎNFRUNTĂRIIPROPRIEI NEPRIHĂNIRI

Cu siguranţă, depravarea personală este un subiect negativ,chiar depresiv. Poate ieşi ceva pozitiv şi înălţător din toateacestea? Există ceva bun în a fi conştient de depravarea mea, îna-mi vedea propria neprihănire? Da! Confruntarea cu neprihă -nirea ta proprie produce cel puţin cinci roade.

Rodul nr. 1: Neprihănirea lui Cristos. Înţelegerea lipseinoastre de neprihănire este principala cale pentru a primineprihănirea lui Cristos. Vorbind unui fariseu, Isus a spus:„oricine se smereşte, va fi înălţat“ (Luca 18:14). Dumnezeu esteaproape de cei care ştiu că au nevoie de mila Lui şi Îi cer ajutorul.Cei care înţeleg adâncimea depravării lor, apreciază şi înălţimeadragostei lui Dumnezeu (Luca 7:47).

Rodul nr. 2: Milostenia. Experimentarea harului lui Dumne -zeu face să crească rodul milosteniei. Înţelegerea harului luiDumnezeu ne motivează să fim plini de compasiune pentru alţii.Devenim oameni ai milei în loc să fim oameni dispreţuitori,având dragoste pentru har, care este superioară legii. Încetămsă-i judecăm pe alţii fără ca mai întâi să ne fi cercetat pe noi



înşine (Matei 7:1-5). Astfel suntem calificaţi să facem cu blândeţelucrarea spirituală de restaurare a fraţilor căzuţi (Galateni 6:1).

Rodul nr. 3: Libertatea. Siguranţa dragostei necondiţionate alui Cristos ne eliberează de frica de oameni. Astfel, tu şi euputem spune adevărul despre noi înşine şi să ne asumăm risculde dragul Lui. Dumnezeu cunoaşte toate lucrurile şi, cu toateacestea, ne bucurăm de dragostea Lui necondiţionată şi preţi -oasă. De aceea, putem să nu fim stânjeniţi de umanitatea noastrăşi suntem liberi să ne admitem eşecurile, pentru că nu avemnimic de ascuns, nimic de dovedit şi nici o pretenţie de susţinut.Felul în care lucrează înţelepciunea lui Dumnezeu este uimitor.Noi credem că ascunzând adevărul suntem mai capabili să-iajutăm pe alţii. Totuşi, prin faptul că spunem adevărul suntemeliberaţi şi adesea suntem într-o poziţie mai favorabilă de a-iajuta pe alţii. Beneficiem de o libertate extraordinară când numai trebuie să cheltuim energie pentru a menţine o faţadă.

Rodul nr. 4: Încrederea. Aceasta poate suna ca o contradicţieîn termeni: Cum poate o persoană zdrobită să aibă încredere?Zdrobirea care ne conduce la Dumnezeu are ca rezultat unsentiment de încredere şi nu târârea în autocondamnare. ÎnRomani 8, apostolul Pavel pare să găsească acest duh deîncredere după ce s-a luptat cu adâncimile păcatului său înRomani 7. Un armăsar iute, care fuge liber prin pustie nu aduceniciun beneficiu nimănui. Dar acel armăsar, dresat şi adus subcontrol de un dresor iscusit, aleargă cu un scop, având oîncredere proaspătă şi un impact mai mare. Tot aşa, noi neatingem potenţialul maxim real abia când ne supunemCreatorului nostru.

Rodul nr. 5: Siguranţa. Când ne confruntăm cu ceea ce estemai rău legat de noi înşine şi primim acceptarea lui Dumnezeu,găsim sursa siguranţei noastre. Dumnezeu nu ne respinge! Elştie totul despre noi: păcatele noastre secrete, motivaţiilenoastre invidioase, gândurile noastre nerostite. El cunoaşte totulşi totuşi ne iubeşte. Înţelegerea acestui adevăr ne oferă osiguranţă extraordinară. Cel care ne cunoaşte cel mai bine neiubeşte cel mai mult. Una dintre cele mai mari temeri din

77Când�CevA�bun�duCe�lA�CevA�rău

relaţiile interumane este aceea că dacă ceilalţi ar cunoaşte totuldespre noi, ne-ar respinge. Cu Dumnezeu nu este aşa, ci seîntâmplă cum spunea odată un predicator: „Când ne vedem penoi înşine cel mai jos posibil, atunci Îl experimentăm peDumnezeu la cel mai înalt nivel“.5

Am început acest capitol cu povestea unui lider care a învăţatdin propria-i experienţă adevărul exprimat de Oswald Chambersîn următoarele cuvinte: „Un punct forte nepăzit este o slăbiciuneîndoită“. Crezând că este bine şi în siguranţă, liderul şi-a neglijatnevoia de a fi vigilent şi a căzut într-un domeniu în care se credeade neînvins. Acolo unde ştim că suntem slabi, tindem să punemgardieni, dar unde credem că suntem puternici, luăm de bunăsiguranţa noastră. Oare este posibil ca noi, protestanţii evan -ghelici, care punem mare accent pe doctrina justificării princredinţă şi pe neprihănirea lui Cristos pe care o primim tot princredinţă, să fi eşuat în a ne păzi puterea noastră cea mai mare:faptul că avem neprihănirea lui Cristos şi nu a noastră? Oare amcăzut pradă păcatului religios subtil şi, totuşi, atotcuprinzătoral neprihănirii proprii? Eu cred că da. Uneori neprihănireaproprie poartă masca neprihănirii extreme.

Când CunoAştereA biblieiorbeşte şi robeşte

Cu câţiva ani în urmă, un grup mare de activişti care luptaupentru drepturile homosexualilor participau la o

demonstraţie în Washington D.C., când o mână de creştini careprotestau împotriva acestei demonstraţii i-a confruntat pe mulţidintre ei. Creştinii strigau sloganuri incendiare şi înjositoare, întimp ce un grup de homosexuali, care mărşăluia sub steagulorganizaţiei Metropolitan Community Church (MCC) cânta:„Isus mă iubeşte“. Autorul Philip Yancey a observat conflictul şia scris mai târziu în revista Christianity Today:

Ironia pătrunzătoare din scena confruntării mi-au rămas în mintemult timp după ce am plecat din Washington. De o parte eraucreştinii „neprihăniţi“, care apărau doctrina pură (nici chiarConsiliul Naţional al Bisericilor nu i-a considerat pe cei de la MCCvrednici de a fi membri). De cealaltă parte erau „păcătoşii“, mulţidintre ei recunoscându-şi public practicile homosexuale. Cu toateacestea, primii îşi vărsau ura asupra păcătoşilor, iar ceilalţi cântaudespre dragostea lui Isus.1

Cum se face că oamenii care cunosc Biblia şi o cinstesc uneorinu reuşesc să demonstreze caracterul pe care aceasta îl laudă petot cuprinsul ei? Pentru noi astfel de reacţii sunt de-a dreptulstânjenitoare, iar pentru lume produc confuzie. Poate o parte aproblemei este o confuzie în ceea ce priveşte rolul Bibliei în viaţaspirituală.

79

Capitolul cinci

OARE CUNOAŞTEREA BIBLIEI MĂ FACE EVLAVIOS?

Scripturile şi euAşa cum am scris în capitol 1, eu am fost scufundat în

Scriptură de timpuriu. Biserica mea a pus un mare accent perostirea învăţăturilor corecte, memorizarea versetelor potriviteşi cunoaşterea Bibliei. Am citit Biblia, am memorat-o, am dise -cat-o sistematic, am studiat-o şi uneori am aplicat-o la viaţa mea.

Am apreciat cu adevărat temelia biblică de care am avutparte. Adevărurile Cuvântului lui Dumnezeu domină concepţiamea despre viaţă, lucru pentru care voi fi recunoscătortotdeauna. Biblia a fost ghidul meu de-o viaţă şi o ancoră caredă stabilitate vieţii mele în mijlocul diferitelor furtuni.

Dar în timpul anilor de colegiu, încrederea mea în naturamagică a Bibliei de a transforma vieţi şi obligaţia de a împliniacest lucru pusă asupra lui Dumnezeu a început să se clatine.Au apărut îndoielile care mi-au provocat certitudinea că oameniicare au o teologie corectă şi cunosc bine Biblia trebuie inevitabilsă devină oameni evlavioşi. Primul şoc l-am suferit în timp ce îiobservam pe oamenii care studiau, memorau, predau şi predicauBiblia, dar ale căror acţiuni şi atitudini nu păreau să se îmbună -tăţească, ci deveneau tot mai amare. Când oamenii Bibliei nu seasemănau cu Dumnezeul Bibliei, am început să mă întreb dacăera adevărată „promisiunea lui Dumnezeu“ potrivit căreiaCuvântul Lui „nu se întoarce... fără rod“ (Isaia 55:11). Amconştientizat cu tristeţe că ipocrizia era larg răspândită printreoamenii orientaţi spre Biblie.

De asemenea, am fost şocat când am început să măfamiliarizez cu istoria bisericii. Am învăţat faptul că cunoaştereaBibliei nu ne protejează împotriva păcatului. Aceasta poate şitrebuie să ajute. Cu toate acestea, cei care erau foarte familiarizaţicu Biblia nu îi prindeau mesajul şi Îl înţelegeau greşit peDumnezeu. Uneori „oamenii lui Dumnezeu“ comiteau mari rele.Adesea erorile teologice îşi au originea la amvon, nu pe băncilebisericii; la seminarii, nu în grupurile mici.


În plus, m-am convins atunci când am privit în sufletul meu.Am recunoscut că Biblia nu mă transforma. Am strâns multecunoştinţe biblice şi am practicat regulat studiul biblic, dar peundeva nu exista o corespondenţă directă între studierea Biblieişi asemănarea cu Cristos din viaţa mea.

În cele din urmă, am întâlnit pasajele biblice care sfidauabordarea mea simplă: „Pune Scriptura înăuntru şi spiritua -litatea va ieşi la iveală“. În schimb, am observat altceva, şianume: „cunoştinţa îngâmfă pe când dragostea zideşte“ (1Corinteni 8:1-3) şi că primirea Cuvântului fără a răspunde laacesta are ca rezultat autoamăgirea (Iacov 1:22). Cheia pentru oviaţă roditoare este solul inimii, nu sămânţa Cuvântului – aşa neînvaţă Isus în pilda semănătorului (Matei 13:1-23). Germinareadepinde nu de calitatea seminţei, care este perfectă, ci decondiţia inimii, care poate fi foarte diferită. Noul Testament neavertizează că învăţătorii Bibliei pot să greşească.2 Şi apoi,bineînţeles, i-am întâlnit pe prietenii mei, fariseii.Scripturile şi fariseii

În timp ce mă familiarizam tot mai mult cu ei, am descoperitcă puţini cunoşteau Cuvântul lui Dumnezeu aşa de bine cafariseii. Ei au făcut o artă şi o ştiinţă din studierea VechiuluiTestament. Ei ştiau care era versetul şi litera din mijloculacestuia, au numărat toate poruncile, şi fără îndoială, unii dintreei au memorat toate cele 613 porunci. (Prin contrast, în prezentpuţini oameni pot recita Cele zece porunci şi Fericirile.) Fariseiiinsistau foarte mult asupra interpretării corecte a Scripturilor.Mai mult de atât, fariseii nu erau mulţumiţi, aşa cum suntemnoi deseori, cu cunoaşterea simplă a Cuvântului lui Dumnezeu.Ei doreau să şi asculte de acesta. Prin urmare, ei au încercat săuşureze aplicarea Cuvântului stabilind diferite reguli religioase.Însă, cu toată cunoaşterea biblică despre Dumnezeu, mulţidintre ei nu-L cunoşteau pe Dumnezeu şi, de aceea, nu L-aurecunoscut pe Dumnezeul întrupat. De ce?

Doctrina lor corectă a produs ticăloşie în loc de neprihănire.Doctrina corectă este esenţială, cu toate că şi astăzi aceasta poate

Când�CunoAştereA�bibliei�orbeşte�şi�robeşte 81

să dea un sentiment fals de siguranţă şi superioritate spiritualălipsite de realitatea spirituală. Cunoaşterea Bibliei poate împietriinima în loc să o înmoaie. Poate orbi şi poate robi.

Cum se poate întâmpla aşa ceva? Învăţătura Bibliei poate fiuşor deviată de la scopul pentru care ne-a dat-o Dumnezeu: săînvăţăm să-L iubim pe Dumnezeu şi pe aproapele nostru. Acestscop este înlocuit cu unul nou, dar inferior: Biblia ca obiect alcuriozităţii şi al dezbaterilor spirituale inutile (1 Timotei 1:3-11).Biblia poate deveni un scop în sine, în loc să fie un mijloc pentruatingerea scopului. În mod subtil, aproape tot ce îşi are origineaîn Dumnezeu poate şi va fi falsificat de cel rău, rezultând ocombinaţie sinistră între o aparentă bunătate exterioară şi oparte interioară întunecată. Pericolul cel mai mare care îipândeşte pe oamenii Cărţii este faptul că putem adunacunoştinţe despre Dumnezeu fără să ajungem să-L cunoaştemcu adevărat pe Dumnezeu.

MĂRTURISIREA DE CREDINŢĂ A FARISEILORDumnezeu înţelege foarte bine această tendinţă umană de a

pune cunoaşterea în locul realităţii spirituale. Prin urmare, ne-adat o revelaţie detaliată despre farisei. Şi, când analizăm doctrinalor, aflăm din nou că fariseii suntem noi. Ei au aderat la esenţaortodoxă, corectă a iudaismului şi o mare parte a sistemului lorde credinţe seamănă cu sistemul nostru. Excluzând anumiteafirmaţii despre Isus, anumite nuanţe referitoare la mântuire şiomiterea oricărei referiri la Duhul Sfânt, fariseii ar semnamărturisirea noastră evanghelică de credinţă. Doctrina lor eracu totul corectă, dar o parte a inimii lor era complet greşită. Înmod clar, ei demonstrează că o doctrină corectă nu garanteazăinimi corecte. „Doctrina corectă“ poate chiar masca realităţilemai profunde ale inimii.

Isus Însuşi a afirmat corectitudinea învăţăturii fariseilor. El aspus: „Cărturarii şi fariseii stau pe scaunul lui Moise. Deci toatelucrurile pe care vă spun ei să le păziţi, păziţi-le şi faceţi-le“(Matei 23:2-3a). Deşi Isus a recunoscut că fariseii au uzurpatlocul învăţătorilor cu autoritate în Israel, El confirmă în treacăt


teologia lor. Începând din vremea lui Moise, preoţii şi leviţii erauautorizaţi de Dumnezeu să înveţe poporul Cuvântul luiDumnezeu. Cu toate acestea, cei mai mulţi dintre ei erausaduchei în convingere, respingând cea mai mare parte dinVechiul Testament ca sursă potrivită pentru doctrină şi erauinfluenţaţi mai mult de cultură decât de Scripturi. În contrastcu aceştia, fariseii, prin sinagogile locale, erau credincioşi în a-iînvăţa pe oameni Cuvântul lui Dumnezeu.

Fariseii au descris şi au apărat doctrina împărtăşită demajoritatea iudeilor pioşi. Iar afirmaţiile dogmatice ale fariseilorne aduc mereu aminte de teologia creştină. E.P. Sanders a scrisurmătorul rezumat despre ceea ce credeau fariseii:

Fariseii credeau că Dumnezeu este bun, că El a creat lumea, că Elo guvernează şi că aceasta va ajunge să fie ceea ce El vrea.Dumnezeu l-a ales pe Israel: l-a chemat pe Avraam, a făcut unlegământ cu el şi i-a dat câteva responsabilităţi. El l-a răscumpăratpe Israel din Egipt; şi, salvându-Şi poporul, le-a dat Legea şi le-adat responsabilitatea de-a o împlini. Dumnezeu este cu totul demnde încredere şi El Îşi va ţine toate promisiunile. Printre acestea senumără şi faptul că El va acţiona în viitor aşa cum a acţionat şi întrecut... Putem fi siguri că El va pedepsi neascultarea şi va răsplătiascultarea. El este drept; de aceea, nu acţionează niciodatănedrept. Cu toate acestea, când vine vorba de pedeapsă, dreptateaLui este moderată de milă şi de promisiunile Lui. El nu pedepseşteaşa cum ar putea; altfel cine ar mai rămâne în viaţă? El nu-Şiîncalcă legământul făcut cu poporul Lui. Îşi întinde mâinile sprecei neascultători, îndemnându-i să se pocăiască şi să se întoarcă.3

Rezumatul de mai sus ar întâmpina puţine împotriviri dacăar fi vorba să treacă un test evanghelic privitor la corectitudinealui.

CE ESTE BUN LA O DOCTRINĂ CORECTĂ?Aşa cum vom vedea, chiar şi atunci când avem o doctrină

corectă, pericolul există. Dar să recunoaştem mai întâi că otemelie dogmatică puternică ajută creşterea spirituală şimaturizarea în mai multe feluri. Iată trei dintre acestea.


În primul rând, credinţa este doar atât de bună ca obiectul ei.Mulţi adulţi sunt de părere că „nu contează ce crezi atâta timpcât eşti sincer“. Această concluzie este falsă. Unii oameni ţin cusinceritate la nişte convingeri greşite şi suferă sau vor suferi,consecinţele. Temeinicia, caracterul demn de încredere a ceeace credem contează mult mai mult decât ceea ce credem.Doctrina este o expresie a adevărurilor pe care se bazează cre -dinţa noastră. Doctrina defineşte autoritatea noastră, caracterulşi lucrările lui Dumnezeu, natura şi destinul fiinţelor umane şifelul în care trebuie să ne raportăm la Dumnezeu şi la aproapelenostru. Noi, cei care Îl urmăm pe Cristos, trebuie să ne cu -noaştem bine credinţa şi să transmitem oamenilor o învăţăturăcorectă (1 Timotei 4:16). Dacă nu procedăm astfel, putem deveninişte clone religioase ale culturii noastre, putem ajunge să neînchinăm la dumnezei falşi făcuţi de noi înşine şi să cultivămconcepte false despre noi înşine.

Fariseii ştiau – aşa cum trebuie să ştim şi noi – că adevăruleste esenţial şi că trebuie protejat. Când suntem plini de pasiunepentru Dumnezeu, dar cunoaştem puţine despre El, suntem ladispoziţia nisipurilor mişcătoare ale culturii şi ale stării noastreemoţionale din acel moment.

În al doilea rând, o înţelegere corectă a doctrinei ne ajută sădeosebim adevărul de eroare. Falsurile pot fi identificate cel maiuşor de către persoanele cele mai familiarizate cu originalul. Fărăun standard al adevărului, suntem incapabili să detectămabaterile mici, dar semnificative de la adevăr. O înţelegere bunăa doctrinei biblice ne ajută să deosebim adevărul de eroare.

Fariseii au putut să-şi urmeze calea printr-un labirint deteologii rivale pentru că insistau ca doctrina corectă, bazată peScripturi, să fie protejată.4 În cultura noastră relativistă,complexă şi subtil amăgitoare, noi avem o nevoie disperată deun astfel de discernământ. Trebuie să ştim când şi unde să neridicăm în picioare şi să ne apărăm credinţa (Galateni 1:8-9). Fărăo cunoaştere temeinică a elementelor esenţiale ale credinţei,creştinii sunt o pradă uşoară pentru înşelăciunile sau super -stiţiile teologice. Fără o înţelegere clară a „fundamentelor“


credinţei, credincioşii sunt o pradă uşoară pentru religiile falseşi sunt lipsiţi de apărare în faţa lupilor isteţi şi carismaticiîmbrăcaţi în haine de oi.

În al treilea rând, în vremurile de necaz doctrina corectă estepentru noi ca o ancoră. Ancora fixează nava în teren solid,oferindu-i stabilitate în furtună şi protejând-o pe mareaînfuriată. Doctrina corectă ne oferă o ancoră spirituală care neţine aproape de adevăr, ne ajută să ne menţinem echilibrulspiritual şi ne dă capacitatea să facem faţă furtunilor. În timp cecultura se îndrepta spre elenism, fariseii au considerat Cuvântullui Dumnezeu drept ancoră a lor. Când mulţi preoţi şi leviţi„deveneau liberali“, cedând tendinţei culturale, fariseii s-au ţinutstrâns de Scripturi.

Ignoranţa teologică nu este binecuvântare! Fără o înţelegereclară a punctelor esenţiale ale credinţei, tindem să ne îndreptămspre extreme sau să facem compromisuri privitoare la acesteelemente esenţiale. Unul dintre cele mai mari responsabilităţipe care le avem în cultura noastră este să găsim echilibrul bibliccorect, evitând atât extremismul, cât şi compromisul. Adevăruldoctrinar nu este niciodată în siguranţă, ci este asaltat continuude noţiuni uşor denaturate. Doctrina poate fi o ancoră inesti -mabilă care ne ţine legaţi de caracterul şi promisiunile luiDumnezeu. Aceasta ne permite să ne zidim viaţa pe stâncă, nupe nisip.

CE ESTE GREŞIT LA O DOCTRINĂ CORECTĂ?

În mod clar, doctrina corectă ne poate oferi o temelie solidă,abilitatea de a deosebi adevărul de eroare şi stabilitate în timpurigrele. Cu toate acestea, doctrina corectă are o parte întunecatălatentă. Noi putem folosi greşit doctrina, lipsind-o de puterea eide-a ne ajuta să slujim lui Dumnezeu şi Fiului Său şi să ne iubimaproapele. Există pericole asociate cu o înţelegere corectă adoctrinei pe care cei mai mulţi dintre noi nu le luăm înconsiderare. Dă-mi voie să-ţi prezint câteva urmări ale folosiriigreşite a doctrinei.


1. Doctrina ca grilă cu care filtrăm adevărulFariseii L-au respins pe Isus în mare parte pentru că El nu Se

potrivea schemei lor teologice. Ei aveau o „grilă mesianică“ binepusă la punct, care nu s-a potrivit cu persoana şi lucrarea lui Isus.Ei aşteptau un împărat; Isus a venit ca un rob. Ei anticipaueliberarea de sub stăpânirea romană; Isus a plătit preţul pentrueliberarea de sub robia păcatului. Ei căutau o coroană; El priveaspre cruce. Ei au presupus că Mesia Se va încadra perfect însistemul lor religios; Isus a încălcat în mod regulat acest sistem.Deci, în loc să reexamineze Scripturile Vechiului Testament înlumina vieţii şi învăţăturii lui Isus, fariseii au rămas fidelipropriilor grile şi le-au scăpat adevărurile pe care El le-a învăţat.

În numeroase ocazii, Isus a pus la îndoială grilele teologiceale fariseilor. Când Isus a susţinut că iartă păcatele, definiţiadivinităţii dată de cărturari a fost contestată (Matei 9:1-6). CândIsus a redat vederea celor doi orbi şi a redat graiul unui omposedat de demoni în Matei 9:27-34, logica defectuoasă afariseilor i-a făcut să tragă concluzia că Isus folosea puterea luiSatan ca să scoată afară demonii (vezi şi Matei 12:22-37). CândIsus a primit laudele oamenilor în timpul Intrării Sale triumfaleîn Ierusalim, grila mesianică rigidă a fariseilor i-a obligat sărespingă domnia Lui (Luca 19:37-40). În Ioan 8, când Isus Şi-adeclarat divinitatea în termeni pe care fariseii nu puteau să-irespingă, aceştia au folosit cu referire la El cuvinte înjositoarecare să-L discrediteze – „născut din curvie“, „samaritean“ şi „aredrac“ (versetele 41, 48) – şi au luat pietre ca să-L omoare. Ca săprocedeze altfel ar fi trebuit să-şi arunce în aer sistemul teologicatât de îndrăgit.

Iar atunci când Isus a câştigat victoria teologică supremă –prin moartea şi învierea Sa – liderii religioşi ai iudaismului auales să fabrice minciuni şi să-i mituiască pe martori în loc să-şireconsidere sistemul teologic (Matei 28:11-15).

Un studiu excelent despre denaturarea adevărului pentru asprijini „doctrina corectă“ îl găsim în Ioan 9. Naraţiunea începecu un orb şi o întrebare teologică pusă de ucenici: „Cine cine apăcătuit: omul acesta sau părinţii lui, de s-a născut orb?“ Grila


teologică a acelor vremuri proclama o legătură directă între păcatşi boală. Isus a arătat că o astfel de legătură exclusivă esteeronată, deoarece îi lipseşte un element esenţial. De ce? Pentrucă în acest caz, orbirea omului făcea parte din planul luiDumnezeu de-a arăta slava lui Isus.

Atunci când fariseilor li s-a cerut să explice fenomenul, ei auobservat vindecarea a avut loc într-o zi de Sabat şi – conformgrilei lor teologice – au tras concluzia că cel care a înfăptuitminunea trebuie să fie un înşelător (versetele 13-16). DacăDumnezeu ar fi implicat într-o minune, atunci El ar face-oconform limitărilor fariseilor.

Când fostul orb a fost chemat din nou de către farisei sămărturisească despre minune, ei au încercat să-l intimidezenumindu-L păcătos pe Isus (v. 24-25). Însă când omul s-a opuscalm şi ironic sugestiei lor, fariseii l-au ocărât (v. 28-29), l-aumustrat (v. 34) şi l-au dat afară din sinagogă (v. 34).

Uneori „doctrina corectă“ devine un sistem teologic rigid carene împiedică să vedem adevărul. Când anumite idei nu sepotrivesc cu grila noastră, de obicei le respingem sau ledistorsionăm. În lumea creştină, sistemele teologice abundă şiau o influenţă considerabilă asupra modului nostru de a înţelegeadevărul. Calvinismul, arminianismul, dispensaţionalismul,teologia legământului, catolicismul şi penticostalismul suntcâteva sisteme teologice pe care le-am adoptat adesea în modimplicit. Poate că noi nu suntem atât de cufundaţi în teologianoastră încât să ucidem pentru ea aşa cum au făcut fariseii, darse pare că noi suntem şi mai hotărâţi să ne ţinem de sistemelenoastre chiar şi atunci când adevărul este de cealaltă parte. Înfuncţie de locul pe care îl alegem în continuumul calvinist-armi -nian, putem selecta pasajele favorite din Scriptură şi să leignorăm pe celelalte. Unii se tem atât de tare de „Evangheliasocială“ încât scot din Biblie orice referinţă la acţiunile sociale şise concentrează în schimb pe evanghelism (iar alţii fac exactopusul). Mulţi creştini nu doresc să se confrunte cu problemelepe care expunerea la cealaltă abordare le poate cauza siguranţeinoastre teologice. Într-adevăr, unii pot recurge la apelative,


etichetându-i pe ceilalţi drept eretici, neortodocşi sau neo-orto -docşi, chiar liberali. Unii comentatori scriu despre oponenţiiteologici, dar nu vorbesc cu ei. Cum am răspunde noi dacă L-amavea printre noi pe Isus, Dumnezeu în trup uman, şi El nu S-arpotrivi finelor noastre grile dogmatice? Nu am fi noi la fel deconstrânşi ca şi fariseii să-L punem pe Dumnezeu într-o cutie?2. Doctrina învăţată de la profesori şi nu prin studiul

personal al Cuvântului lui DumnezeuAdesea acceptăm anumite doctrine din cauza asocierii

noastre cu profesori de încredere. Această încredere în experţieste obişnuită şi necesară în cadrul cercurilor religioase; a ignoraînvăţăturile profesorilor talentaţi este o atitudine prostească şiarogantă. Cu toate acestea, este neînţelept să ne încredemorbeşte în alţii şi să-i lăsăm să gândească ei pentru noi înlucrurile spirituale. Este periculos să acceptăm ce spun alţii fărăsă gândim. Trebuie să studiem noi înşine Scripturile şi să căutămsă le înţelegem.

Se pare că fariseii şi ucenicii lor îşi urmau experţii înprobleme doctrinare. Autoritatea era un element-cheie pentrufariseii care căutau „să facă bine toate lucrurile“.5 Pentru fariseiera pur şi simplu inacceptabil ca cineva să fie un „gânditorindependent“ aşa cum a fost Isus. Astfel, iudeii se întrebau:„Cum are omul acesta [Isus] învăţătură, căci n-a învăţatniciodată?“ (Ioan 7:15). Orice principiu teologic trebuia urmăritîn istorie până la un teolog renumit. Probabil oamenii erauînvăţaţi să se teamă să gândească ei înşişi.

Dar care este situaţia noastră? Cei mai mulţi dintre noitindem să-i lăsăm pe alţii să gândească pentru noi. Gravităm înjurul celor care par să aibă răspunsurile pe care noi nu le avem şiîn jurul sistemelor care fac să potrivească totul cu acurateţepentru noi. Cu alte cuvinte, ne bazăm pe grile şi mentorispirituali, care să ne ajute să înţelegem o lume confuză. Dar ce seîntâmplă atunci când grilele prin care vedem viaţa suntdenaturate? Ce se întâmplă când greşesc mentorii spirituali decare ne-am ataşat? Ce se întâmplă cu credinţa noastră atuncicând învăţătorii noştri de încredere ne conduc greşit sau cad?


Am cunoscut personal câţiva pastori care aveau o lucrare „desucces“ şi cu toate acestea au fost descoperiţi cu păcate morale.Numai o singură carte este autoritatea noastră şi numai unuisingur Învăţător îi aparţine piedestalul.3. O îngâmfare spirituală şi un sentiment fals

al siguranţeiÎngâmfarea spirituală este exact opusul a ceea ce caută

Dumnezeu. Fără îndoială, fariseii, asemenea învăţătorilor dinEfes pe care a trebuit să-i înfrunte Timotei, erau încrezători înfiecare afirmaţie pe care o făceau şi erau siguri de ei înşişi (1Timotei 1:7). Ei doreau să înveţe Scripturile şi ştiau că aveau oînţelegere excelentă a materialului lor. Nu le lipsea încredereaîn conţinutul acestuia şi nici abilitatea de a învăţa. Cu toateacestea, Pavel ne spune că învăţătura lor era lipsită de rod, iarmotivaţia lor egoistă. Uneori aceia dintre noi care preţuiescdoctrina corectă cred că deţin o pistă interioară spre adevărul luiDumnezeu. Totuşi, Dumnezeu ne arată că presupusa cunoaştere,căreia îi lipseşte dragostea curată a lui Dumnezeu, reprezintă ocale sigură spre mândrie spirituală (1 Corinteni 8:1-3). Siguranţaabsolută că deţinem adevărul duce la îngâmfare. Uneori teologiacorectă dă naştere în mod subtil la trufie, cel mai groaznic canceral sănătăţii spirituale.4. Ucenici slabi

Doctrina corectă nu produce în mod necesar ucenici buni(deşi, în mod evident, doctrina greşită este dezastruoasă pentrufacerea de ucenici). Într-adevăr, este posibil ca cineva sărostească o mărturisire corectă de credinţă şi fără să aibăcredinţă. Petru şi Maria pot să dea răspunsurile „corecte“ laîntrebările de botez şi să nu aibă o inimă dedicată lui Cristos.Este posibil ca cineva să se ţină de teologia corectă, aşa cum aufăcut şi fariseii (Matei 23:2-3a), deşi nu practică ceea ce predică(v. 3b-4). Putem memora toate „răspunsurile corecte“ şi chiarsă-i impresionăm pe colegii noştri fără să fi luptat vreodată săne îmsuşim cu adevărat credinţa. Ucenicii buni combinăadevărul cu harul, credinţa şi ascultarea. Semnul esenţial al unui


ucenic al lui Cristos nu este atât de mult o doctrină corectă, câto dragoste corect motivată.

FORMAREA UNEI PERSPECTIVE ECHILIBRATEDESPRE DOCTRINĂ

În pofida tuturor acestor capcane, noi ştim că doctrinacorectă este esenţială. Cum ajungem la un echilibru, astfel încâtsă afirmăm plini de încredere anumite adevăruri doctrinare,apărându-le cu forţă şi cu toate acestea să ne păstrăm smereniaşi dragostea? Trebuie să începem cu un nucleu de credinţenenegociabile prezentate explicit în Biblie, susţinute de obiceide oamenii lui Dumnezeu din întreaga istorie a bisericii şi la felde valabile în toate culturile lumii. Trebuie să fim siguri că bazelenoastre doctrinare sunt cu adevărat biblice şi echilibrate biblic.Apoi trebuie să ne ţinem de elemente de bază ale credinţeinoastre, să luptăm pentru ele şi să fim gata să murim pentru ele.

Menţinerea integrităţii, a echilibrului şi a toleranţei doctri -nare nu este uşoară. Câteva sugestii sunt discutate în articolul„Doctrina corectă şi echilibrată“ (vezi „Calea cea dreaptă“). Pescurt, acestea sunt:

1. Trebuie să putem discerne între ceea ce e nenegociabil şinegociabil. (O persoană înţeleaptă şi evlavioasă va puteaspune care este diferenţa.)

2. Trebuie să fim oameni care să învăţăm constant, arătândumilinţă legat de ceea ce cunoaştem şi fiind conştienţi cămai avem multe de învăţat ca slujitori ai lui Dumnezeu. Nutrebuie să recurgem la metode neevlavioase pentru a nepromova teologia, ca şi ridiculizarea, folosirea apelativelor,amăgirea, constrângerea sau manipularea. (Şi totuşi noi,asemenea fariseilor, facem adesea aceste lucruri.)

3. Trebuie să fim puternic încredinţaţi că adevărul este tare şiîntrebările nu sunt de speriat. Întrebările şi provocările nefac să gândim, şi gândirea ne face să creştem.


doctrina�echilibrată�şi�corectă

Fariseii au fost exemplari în urmărirea adevărului doctrinar. Ar fi înţelept ca şi noi să ne formăm un nucleu de credinţe pentrucare să fim gata să murim. Cum determinăm doctrina corectă şicum dăm dovadă de echilibru în modul în care folosim aceadoctrină înaintea lui Dumnezeu şi înaintea oamenilor?

În primul rând, dezvoltăm doctrine de bază care fideleScripturii. Doctrina care se bazează pe Biblie este o doctrinăpentru care merită să lupţi, chiar să mori pentru ea.

În al doilea rând, facem deosebire între ceea ce estenenegociabil şi negociabil. „În lucrurile esenţiale, unitate; înlucrurile neesenţiale, libertate; în toate lucrurile, dragoste“ esteun sfat bun, deseori citat. Cei care doresc să evite fariseismultrebuie să-şi dezvolte un discernământ evlavios.

În al treilea rând, trebuie să fim oameni care învăţămconstant, nu teologi atotştiutori. Umilinţa, flexibilitatea şi dorinţade-a ne schimba sunt virtuţi teologice.

În al patrulea rând, nu trebuie să recurgem la metodeneevlavioase, aşa cum au făcut fariseii, pentru a ne promovateologia. Ridiculizarea, apelativele, stereotipi zarea, defăimările,motivaţiile suspecte şi jocurile de putere sunt toate semneizbitoare că ceva nu e în regulă. La fel sunt şi sarcasmul, amă-girea, constrângerea, manipularea şi folosirea forţei. Găsireagreşelilor este un lucru uşor şi nu necesită multă înţelegerespirituală. Fariseii erau atenţi la defectele de suprafaţă şi, înîncercarea lor de a-L discredita pe Isus, au folosit toate mijloacele disponibile. Uneori şi noi găsim defecte şi discredităm oameni şi mişcări. Nu ar fi mai bine pentru facerea de ucenici să încurajăm libertatea, dar să-i învăţămdiscernământul?

În al cincilea rând, trebuie fim puternic încredinţaţi că adevărul este tare şi întrebările nu sunt de speriat. Îmi amintesc că, la începutul lucrării mele ca pastor, am condusun grup mic de studiu biblic şi am studiat cartea Romani.Când una dintre surorile din grup şi-a invitat soţul să ni se alăture, dinamica s-a schimbat rapid. Doctor în medicină internă, acesta fusese educat în şcolile parohiale catolice şi erainteligent, deschis şi plin de întrebări dificile. Înainte ca el să

CAleA�CeA�dreAptă


se alăture grupului, noi dădeam degajaţi şi mecanic răspun-suri corecte la întrebările din manual. Dar după ce a venit el,puţine dintre răspunsurile noastre anterioare erau acceptabilepentru el. El ne-a tot presat până când am fost nevoiţi să negândim la o schimbare. Când am renunţat la tiparul nostru şila răspunsurile date de mentorii noştri spirituali şi am începutsă gândim din nou, am crescut; şi nu întâmplător, doctorul aajuns să fie convins de identitatea lui Cristos.

STUDENŢI EXTRAORDINARI AI BIBLIEICând apostolul Pavel a scris: „în ce priveşte Legea, fariseu“

(Filipeni 3:5), el a afirmat cunoaşterea cuprinzătoare pe care oavea cu privire la Scriptură, un semn distinctiv al fariseilor.Aceştia erau corecţi din punct de vedere doctrinar, în primulrând pentru că iubeau Cuvântul lui Dumnezeu şi îl studiau înmod serios. Isus a confirmat dedicarea lor faţă de Cuvântul luiDumnezeu atunci când le-a spus: „Cercetaţi Scripturile, pentrucă socotiţi că în ele aveţi viaţa veşnică, dar tocmai ele mărturisescdespre Mine“ (Ioan 5:39). Istoricul Iosefus, Mişna şi NoulTestament, toate afirmă cunoaşterea excelentă a Scripturilor decătre farisei.

Aşa cum observă John Stott, fariseii şi cărturari tratau cumultă seriozitate studiul Bibliei:

De exemplu, scribii [cărturarii] a căror slujbă era să copieze şi săînveţe textul sacru, l-au supus la cea mai atentă cercetare. I-aucântărit fiecare silabă. Au mers până acolo încât au număratcuvintele şi chiar literele fiecărei cărţi. Şi se dedicau acestei lucrări,nu numai de dragul copierii corecte a textului biblic, ci şi pentrucă şi-au închipuit în mod greşit că viaţa veşnică consta dintr-oastfel de cunoaştere exactă.6

Fariseii discutau despre prioritatea relativă a poruncilor luiDumnezeu şi felul în care le puteau rezuma cel mai bine (Matei22:34-36). Fiecare cuvânt al Vechiului Testament era importantşi vrednic de a fi studiat.7 În armonie cu Psalmul 19:10, fariseiipreţuiau Scripturile mai mult decât aurul.


Deşi fariseii cunoşteau cuvintele Bibliei, mulţi nu au înţelesmesajul Bibliei sau nu L-au recunoscut pe Mesia. Ei cunoşteaulitera Cuvântului; totuşi, unii nu au înţeles nici nu aupersonificat spiritul acestuia. Frunţile le erau pline de versetebiblice (literal), cu toate acestea nu au luat seama la procesul deîmpietrire care avea loc în inimile lor. Ei au pierdut din vederefaptul că Cuvântul lui Dumnezeu este un mijloc, nu un scop însine. Pentru unii acesta a ajuns să fie ceva academic mai degrabădecât practic. Fariseii ne învaţă că studiul Bibliei poate fi oprofesie periculoasă. Acesta te poate orbi, poate să te facă să teîngâmfi şi îţi poate împietri inima!

Aşa cum vor vedea mai detaliat în alte capitole, fariseii seconsiderau păzitorii tradiţiei (capitolul 7) şi făuritorii limitărilor(capitolul 8). Scopul lor în aceste domenii nu era să păstrezestarea de fapt, ci să se asigure că Legea lui Dumnezeu eraprotejată şi voia lui Dumnezeu comunicată. Erau oamenipractici care căutau să găsească un echilibru între poruncileneschimbă toare ale lui Dumnezeu şi realităţile culturaleschimbătoare ale poporului evreu. Prin urmare, au păstrat cusfinţenie anumite practici, bineînţeles derivate din Scriptură şiau definit în termeni concreţi ce înseamnă ascultarea.8

„NU AŢI CITIT?“Este ironic faptul că deseori Isus i-a corectat pe fariseii

pricepuţi în ale Bibliei, atrăgându-le atenţia asupra cunoaşteriilor biblice insuficiente. El i-a întrebat frecvent pe farisei: „Nu aţicitit...?“ (Vezi Matei 12:3, 5; 19:4; 21:16, 42; 22:31.) Aceastaseamănă cu un predicator de la ţară itinerant care l-a întrebat peun profesor de seminar, erudit şi respectat: „Vreţi să spuneţi cănu aţi citit asta niciodată în Biblie?“

Examinând textele în care Isus i-a acuzat pe farisei că nucunoşteau Scripturile, putem descoperi o listă utilă a pericolelorcu care ne confruntăm în timp ce creştem în cunoaşterea Bibliei.Lecţia din Matei 12

În Matei 12:1-14, Isus a făcut trei „spărturi“ în sistemul etanşal fariseilor. Tema controversei a fost Sabatul şi ce este „legal“.


Isus şi ucenicii Lui erau criticaţi pentru că au „treierat grâu“, oîncălcare clară a tradiţiilor fariseilor legate de Sabat. Isus arăspuns amintindu-le câteva pasaje vechi testamentare pe carefariseii nu le înţelegeau corect (v. 3-4, 5, 7).

Isus a contracarat acuzaţiile fariseilor făcând apel laScriptură. În versetele 3-4 răspunsul dat fariseilor de către Isusîncepe astfel: „Oare n-aţi citit...?“. El a dat un exemplu din viaţalui David, în care acesta „a călcat Legea“ (1 Samuel 21:1-6) pentrua împlini o nevoie fizică mâncând pâini sfinte, în ciudainterdicţiei din Levitic 24:5-9. În versetul 5, Isus îi întreabă dinnou: „Sau n-aţi citit...?“ şi le aminteşte de practica săptămânalăa preoţilor prin care aceştia „calcă Sabatul în templu“ pentru a-şiîndeplini datoriile poruncite de Dumnezeu (Numeri 28:9-10). Înmod evident preoţii erau scutiţi de legea Sabatului; aceştiatrebuiau să lucreze pentru ca poporul să poată să se închine.Apoi, în versetul 7, Isus îi mustră din nou pe farisei spunând:„Dacă aţi fi ştiut ce înseamnă...“ şi apoi citează Osea 6:6.

Ce principii referitoare la Scripturi a încercat Isus să-i înveţe înacest pasaj? În primul rând, fariseii nu făceau deosebire întreCuvântul lui Dumnezeu (Tora scrisă) şi tradiţiile umane (Toraorală). Ei au pus tradiţia şi adevărul pe acelaşi nivel, aşa cum facemşi noi fără să ne dăm seama. În al doilea rând, fariseii au interpretatfără fineţe Cuvântul lui Dumnezeu astfel încât le-au scăpat dinvedere distincţiile subtile, nuanţele şi echilibrele pe care Dumne -zeu le-a intenţionat. Poate că ei, ca şi noi, s-au concentrat asupraprescripţiilor şi interdicţiilor Bibliei, dar au neglijat descrierile.Deşi este corect să acordăm o importanţă mai mare imperativelordecât exemplelor, exemplele slujesc la completarea adevăruluiCuvântului lui Dumnezeu. În al treilea rând, în încercarea lorîndârjită de-a aplica Legea în viaţă, fariseilor le-au scăpatpriorităţile lui Dumnezeu, pentru că Dumnezeu aşază compasiu -nea înaintea ritualurilor (Osea 6:6; Matei 9:13; 12:7; 23:23).Lecţia din Matei 19

Întrebându-i: „Oare n-aţi citit...?“ Isus a ocolit întrebareacapcană a fariseilor privitoare la divorţ şi le-a adus aminte de


intenţia originală a lui Dumnezeu pentru căsătorie (Matei 19:4).Lui Isus I S-a cerut să Se alăture unuia dintre cei doi mari rabiniai fariseilor, Hillel (moderatul) şi Şammai (conservatorul) înproblema divorţului. Hillel învăţa că divorţul era permis pentruo mulţime de „indecenţe“, inclusiv o masă nepregătită bine.Şammai limita divorţul la un singur motiv, păcatul sexual. Cutoate acestea, fariseii cunoşteau destul de bine Scriptura ca săcontracareze apelul lui Isus la Genesa cu învăţăturile dinDeuteronom. „Pentru ce dar“, au întrebat ei, „Moise permitedivorţul în Deuteronom 24:1-4?“ De această dată Isus a trecutdincolo de cuvintele Scripturii la esenţa dură a problemei.

Ce i-a învăţa Isus despre Scripturi în această confruntare? Înprimul rând, fariseii evaluau adevărul pe baza interpretării lorfavorite şi nu prin întoarcerea la sursa originală. În al doilea rând,fariseii se grăbeau să aleagă detalii din Scriptură în timp cescăpau din vedere principiile fundamentale (vezi şi Matei 23:23).În al treilea rând, fariseii căutau în Lege portiţe de scăpare pentrua-şi justifica păcatul în loc să lase ca esenţa Legii să-i ducă maiaproape de Dumnezeu – exact aşa cum facem şi noi uneori.Cele două lecţii din Matei 21

În Matei 21, Isus i-a confruntat şi corectat de două ori pefarisei, subliniind ignoranţa lor faţă de Scripturi. Prima dată Isusa pus întrebarea: „Oare n-aţi citit niciodată cuvintele acestea?“după ce a curăţat Templul a doua oară (Matei 21:12-17). Oamenii,în special copiii, au început să-L laude. Liderii religioşi indignaţiau întrebat dacă Isus aude laudele mesianice care veneau de pebuzele copiilor, presupunând că El îi va opri. Totuşi, Isus aîncurajat adorarea copiilor şi a susţinut că aceasta era în perfectăarmonie cu Psalmul 8:2. Evident, psalmul se referă la Dum -nezeu, iar Isus l-a aplicat proprie-I Persoane.

Cu toată cunoaşterea biblică pe care o aveau, fariseilor le-ascăpat uneori ceea ce era evident. Cei învăţaţi în ale Bibliei potsă ajungă atât de blocaţi într-un sistem încât să nu vadă ceea ceşi copiii pot vedea. Uneori cercetătorii Bibliei se poticnesc denişte adevăruri care sunt evidente pentru oamenii simpli.


(Desigur şi opusul se întâmplă adesea. Oamenii simpli, datorităprejudecăţilor lor, refuză să accepte ceea ce poate fi arătat cuclaritate de către cercetători că este adevărat.)

În Kimberley, Africa de Sud, am putut vizita de două ori ceamai mare groapă din lume făcută de om, lăsată de căutătorii dediamante. Aici a început Cecil Rhodes, cel care va fondafaimoasele burse Rhodes, să facă avere. În timp ce minerii săpauau găsit diamante şi în curând zona a fost împânzită de căutătoricare săpau cât de adânc puteau. Cu toate acestea, mi s-a spus căcele mai mari diamante au fost găsit la suprafaţă sau aproape deaceasta. Eu vă o asemănare între Biblie şi mina din Kimberley.Săpând adânc în Cuvântul lui Dumnezeu, putem găsi comorispirituale. Sursa este inepuizabilă. Cu toate acestea însă,„diamantele“ cele mai valoroase ale Cuvântului lui Dumnezeu,contrar cu ceea ce ar dori unii dintre predicatorii noştri săcredem, se află la suprafaţă, nu ascunse în adâncime. Cele maiimportante comori ale Scripturii pot fi înţelese de către copii.Este posibil să avem nevoie de unelte mai complicate pentru aextrage comorile mici.

În Matei 21, Isus îi întreabă a doua oară: „N-aţi citit niciodatăîn Scripturi...?“ (v. 42) pe cei care se mândreau cu cunoştinţelelor biblice după ce le spune pilda vierilor (v. 33-46). Se pare căfariseii au înţeles pilda şi au afirmat că robii cei răi meritau opedeapsă aspră. Totuşi, lor le-a scăpat faptul că ei erau vierii ceirăi. Prin urmare, Isus le-a arătat limpede acest lucru. Voi sunteţicei care aţi respins „piatra din capul unghiului“. Împărăţia va filuată de la voi. Atunci fariseii au înţeles că Isus vorbeşte despreei şi au vrut să pună mâna pe El. Ce vreau să spun? Chiar şi atuncicând fariseii au înţeles în mod clar avertismentele Cuvântului, eiau refuzat să se vadă în ele. Ei au înţeles teoretic, dar nu personalşi au neglijat să aplice Scriptura pentru ei. Aşa facem şi noi.

PĂSTRAREA PRIORITĂŢILOR LUI DUMNEZEU ÎN CENTRU

Isus i-a mai mustrat pe farisei pentru cunoştinţele lor bibliceinsuficiente într-o altă ocazie consemnată de Matei (9:13), după


ce aceştia s-au plâns de faptul că Isus stătea la masă cu păcătoşii(v. 9-11). Pentru a Se apăra, Isus a spus: „Duceţi-vă de învăţaţi ceînseamnă...“, această expresie era o formulă rabinică obişnuităpe care aceştia o foloseau pentru a le spune studenţilor să seîntoarcă la elementele fundamentale. Apoi, citând din Osea 6:6,le-a spus fariseilor că ei au neglijat un principiu îndrăgit deDumnezeu: „Milă voiesc, iar nu jertfă!“ Este important ca atuncicând studiem Biblia să păstrăm priorităţile lui Dumnezeu încentru.

Cunoaşterea Bibliei trebuie să ne determine să facem ceDumnezeu doreşte, nu să ne abată de la aceasta. Şi în Matei23:23, Isus le-a atras fariseilor atenţia asupra problemei pe careo aveau datorită faptului că le lipseau priorităţile lui Dumnezeu.Ei erau scrupuloşi în darea zeciuielii (un mandat biblic), darneglijau dreptatea, mila şi credincioşia (misiunea credincio -sului). Astfel, aveau un simţ denaturat al proporţiilor biblice. Eiacordau importanţă excesivă problemelor neînsemnate şipuneau mare accent pe lucruri minore.

PIERDEREA DIN VEDERE A ESENŢEI BIBLIEIÎn sfârşit, cei ce studiază Biblia Îl pot pierde din vedere în

studiile lor pe Isus Cristos, personajul central al Bibliei. Isus le-aspus fariseilor: „Cercetaţi Scripturile, pentru că socotiţi că în eleaveţi viaţa veşnică, dar tocmai ele mărturisesc despre Mine“(Ioan 5:39). Lor le-a scăpat cerinţa centrală şi esenţa Scripturilor,Isus Însuşi! John Stott comentează: „Disputa pe care Isus a avut-ocu evreii nu a fost legată de concepţia lor despre Scriptură, ci defolosirea acesteia. Şi ei acceptau provenienţa ei divină (chiar dacăCuvântul lui Dumnezeu nu «rămânea» în ei, v. 38), dar înţele -geau greşit scopul ei.“9 Scopul Bibliei este să ne ducă la Cristos.

PARTEA BUNĂ ŞI PARTEA REA A CUNOAŞTERII BIBLIEI

Dragostea fără pereche a fariseilor faţă de Biblie şi cunoaş -terea excelentă a acesteia le-au fost de mare folos, ajutându-i să


descopere ereziile şi să o apere împotriva acestora, precum şisă-şi comunice credinţa altora. Fariseii doreau cu adevărat sărespecte legământul lui Dumnezeu şi să ţină poruncile Lui. Darsub suprafaţa cunoaşterii lor biblice existau câteva pericoleimportante.

Cu cunoaşterea lor completă a Vechiului Testament, fariseiis-au autoînşelat, crezând că ştiu mai multe despre Dumnezeudecât ştiau de fapt. Deşi cunoşteau Biblia, mulţi nu-L cunoşteaupe Autorul acesteia. Şi, încrezători în cunoaşterea lor desăvârşităprivitoare la adevărul lui Dumnezeu, au devenit neînvăţabili, unpericol spiritual foarte mare. În mediul cunoaşterii cuprinză -toare a lui Dumnezeu, ei au pierdut legătura cu elementeleesenţiale ale caracterului Său.

Cunoştinţele biblice ale fariseilor a ajuns să fie o sursă demândrie, nu de umilinţă. Charles Swindoll a afirmat: „Cunoaş -terea poate fi periculoasă atunci când nu este echilibrată dedragoste şi har. O astfel de cunoaştere are ca rezultat aroganţa,care duce la un duh intolerant... la un mod de gândireexclusivist“.10 Mândria lor i-a determinat pe farisei să-i priveascăcu suspiciune pe tinerii proveniţi din medii modeste care ajungdintr-o dată foarte cunoscuţi, asemenea lui Isus, să-i categori -sească pe ceilalţi şi, în general, să se asocieze numai cu oamenicare gândeau ca ei.

În plus, fariseii s-au concentrat asupra literei Legii, dar le-ascăpat spiritul Legii; ei cunoşteau cuvintele lui Dumnezeu, darnu L-au cunoscut pe Dumnezeul Cuvântului. Ei alegeau părţiledin Scriptură care le plăceau cel mai mult şi săreau peste altele.Se angajau în eisegeză (interpretarea personală a Scripturiifolosind ideile lor proprii) în locul exegezei (citirea adevăruluilui Dumnezeu din textul Scripturii). De asemenea, Isus ne spunecă ei nu practicau ceea ce predicau (Matei 23:3). Uneoricunoaşterea lor era teoretică, nu personală şi practică. Adesease concentrau asupra detaliilor şi pierdeau din vedere imagineade ansamblu. John White a scris în cartea sa, Lupta: „Când ţi seurcă la cap, cunoaş terea, în special cunoaşterea biblică, areacelaşi efect ca şi vinul. Eşti cuprins de euforie. Dar studierea


Bibliei nu trebuie făcută cu intenţia de a cunoaşte despre Cristos,ci de a-L cunoaşte personal“.11

CĂI DE?A APLICA GREŞIT SCRIPTURILECercetători ai Bibliei bine intenţionaţi pot chiar permite ca

aplicarea Scripturii s-o ia razna, aşa cum ne arată fariseii. Înprimul rând, dacă aplicarea îşi are originea într-o teologiedeformată, pot rezulta inimi deformate. Aşa s-a întâmplat cândteologia fariseilor despre pângărire (care îşi are orginea îiconcepţii greşite despre sfinţenie şi puritate) a avut ca rezultatseparatismul nebiblic. În al doilea rând, dacă Scriptura esteaplicată selectiv, alegerile noastre pot uşor să scape din vederepriorităţile lui Dumnezeu. De exemplu, fariseii au ales să aplicepasajele referitoare la acţiunile religioase în timp ce neglijauobligaţiile sociale (Matei 9:13; 12:7; 15:3-6; 23:23-24). Erau atraşide permisiunea lui Moise de a scrie un certificat de divorţ(Deuteronom 24:1-4), dar ignorau planul original al lui Dumne -zeu cu privire la căsătorie (Genesa 1:27; 2:24; Matei 19:3-12). Deasemenea, au trecut cu vederea câteva „găuri spirituale“ în„gardurile“ pe care le-au construit pentru a proteja Sabatul, iarIsus S-a grăbit să le scoată în evidenţă (Matei 12:1-14). În al treilearând, mărturisirea adevărului nu coincide totdeauna cu prac -ticarea adevărului (aşa cum arată Isus în Matei 23:3-4). În alpatrulea rând, dacă aplicarea atentă a adevărului are o motivaţiegreşită, rezultatul nu va fi neprihănirea, ci păcatul. Oamenii potaplica Scriptura în viaţă prin puterea autodisciplinei, a perso -nalităţii sau a încurajării din partea altor persoane, toate acesteafără Duhul lui Dumnezeu. Cineva poate să trăiască viaţa creştinăprin puterea Duhului Sfânt sau prin puterea duhului uman.Acestea seamănă în multe aspecte. În sfârşit, procesul aplicăriiadevărului poate da uşor naştere la legalism.

Prin urmare, care a fost greşeala fariseilor? De ce studiuldisciplinat al Scripturii nu a dat naştere la evlavia pe care amaştepta-o? Cum au putut să-L definească pe Dumnezeu aşa decorect fără să-L găsească? În mare parte, aşa cum facem şi noi,denaturând Scriptura şi aplicând-o greşit.


Nici fariseii nu au intenţionat să denatureze Scriptura, nicinoi nu intenţionăm să o denaturăm. Într-adevăr, noi, asemeneafariseilor, avem tipic puternica încredinţare că Biblia esteCuvântul lui Dumnezeu. Din nefericire, o abatere uşoară înfolosirea Bibliei ne provoacă un rău spiritual considerabil şimultă amăgire. Neprihănirea extremă poate deveni extrem degreşită!


Când o relAţie personAlădevine un show publiC

reclama circului Ringling Brothers, Barnum and Bailey afirmăcă ei oferă „Cel mai mare show de pe pământ“. Spectacolele lor

sunt pline de acţiuni care sfidează moartea, spectacole defrumuseţe şi carnavaluri magnifice, distracţii zgomotoase şitalente extraordinare. Cu toate acestea, faptul că acest circmerită calificativul „Cel mai mare show“ este extrem deîndoielnic. În schimb, se pot aduce multe argumente în favoareaafirmaţiei că religiei i s-ar potrivi mult mai bine titlul de „Celmai mare show“. Religia are cu mult mai mulţi fani, care plătescmult mai mulţi bani şi care sunt mult mai serioşi decât ar puteaspera vreodată promotorii circului. Nici o competiţie de atletism,nici un spectacol de amuzament, nici o întrunire politică nu secompară cu spectacolul pe care îl prezintă în mod regulat religia.

Showul religios este practicat tot timpul, în fiecare zi, în oriceparte a globului. Marile producţii au loc vinerea printremusulmani, sâmbăta printre evrei şi duminica printre creştini.

Fiinţele umane sunt inevitabil religioase. Noi avem un simţal spiritualului adânc înrădăcinat, o tânjire după supranatural şio dorinţă adâncă de comunicare cu divinitatea. Credinţa şifaptele religioase se întâlnesc în toate culturile. Chiar şi în lumeanoastră modernă, fără Dumnezeu, oamenii se simt obligaţi să-şiarate dedicarea faţă de Dumnezeu prin acte de pietate religioasă.Totuşi, din nefericire, pietatea poate să degenereze uşor într-unspectacol public.

101

Capitolul sase,

Cele mai multe religii prescriu comportamente asemănă toareprin care o persoană poate să-şi demonstreze credinţa. Acesteainclud de obicei dărnicia, rugăciunea şi unele forme de autore -nunţare, adesea postul. Probabil acestea trei sunt elementecomune în lumea religioasă deoarece ele acoperă cele trei direcţiia adevăratei pietăţi: în exterior, dragoste faţă de oameni, înspecial faţă de cei aflaţi în nevoi; pe verticală, rugăciune cătreDumnezeu; şi în interior, anumite forme ale lepădării de sine,care să stimuleze, dar şi să dovedească dedicarea cuiva.1 Astfelde acţiuni ale pietăţii pot fi bune, dar deoarece pot fi observate,ele pot deveni şi spectacole publice, care să falsifice adevărataspiritualitate. În farisei putem vedea pietatea adevărată şi falsăîn acţiune.

PIETATEA SAU EVLAVIA FARISEICĂPietatea adevărată şi falsă

Prietenii noştri, fariseii, erau specialişti în pietate, foarteserioşi în ce priveşte dedicarea lor pentru Dumnezeu. Pietatealor era riguroasă, reală şi jertfitoare.

Din nefericire, fariseismul a ajuns aproape sinonim cupietatea falsă. În timp ce nimeni nu ar nega prezenţa ipocrizieiîn rândul fariseilor, probabil pietatea lor falsă nu era maipronunţată decât a noastră. În general, nu erau mai ipocriţidecât noi. Fariseii au recunoscut deschis anumită ipocrizieprintre ei şi au condamnat-o categoric. Talmudul, de exemplu,descrie şapte tipuri de farisei: „(1) Fariseul «Sihem [umăr]», careîşi purta obligaţiile religioase [adică, poruncile] pe umăr astfel catoată lumea să le poată vedea. (2) Fariseul «aşteaptă o clipă»,care găsea întotdeauna o scuză pentru a amâna o faptă bună. (3)Fariseul «julit», îşi închidea ochii ca să nu vadă femei şi se loveade ziduri, julindu-se. (4) Fariseul «cocoşat», umbla întotdeaunagârbov, într-o umilinţă falsă. (5) Fariseul «care socoteşte mereu»îşi calcula tot timpul faptele bune. (6) Fariseul «temător»tremura totdeauna de frica mâniei lui Dumnezeu. (7) Fariseul«care Îl iubea pe Dumnezeu» era o copie a lui Avraam, care trăiao viaţă de credinţă şi milostenie.“2 Pietatea fariseilor, la fel capietatea noastră, era o combinaţie de falsitate şi adevăr.


Recunoaşterea falsei pietăţi Adăpostită în centrul „Predicii de pe munte“ se află o

demascare plină de putere a falsei pietăţi (Matei 6:1-18). Deşifariseii nu sunt menţionaţi cu numele în acest capitol, este certcă ei sunt acuzaţi. Prin faptul că nu i-a menţionat în modspecific pe farisei, probabil Isus a vrut să sugereze că ei nu suntsingurii care cad pradă falsei pietăţi. Avertismentele de aici suntvalabile pentru oricine îşi ia în serios dedicarea faţă de Dumnezeu.

Să stabilim contextul învăţăturii lui Isus despre pietate sauevlavie, privind prima oară la Matei 5. Fariseii, suspicioşi dincauză că Isus neglija tradiţia, L-au întrebat despre dedicarea Safaţă de Legea mozaică. Isus i-a asigurat de dedicarea Sa totală şide nezdruncinat faţă de Lege şi a spus că problema constă înmodul în care fariseii interpretau neprihănirea. Cărturarii şifariseii au adăugat la Lege completări umane eronate; ei aufăcut-o superficială, realizabilă omeneşte, fără ajutor divin.

Isus le-a corectat hotărât teologia eronată şi superficială cucuvintele: „Dar Eu vă spun...“ (vv. 22, 28, 32, 34, 39, 44). El aadâncit interpretarea Legii şi a corectat câteva tradiţii greşite alefariseilor. Acest capitol se încheie astfel: „Voi fiţi dar desăvârşiţi,după cum şi Tatăl vostru Cel ceresc este desăvârşit“ (5:48).

La acest punct, orice om sincer, cu conştiinţă de sine ar fitrebuit să remarce imediat imposibilitatea de a fi desăvârşit ca şiTatăl. Dacă perfecţiunea umană este cerinţa lui Dumnezeu,atunci nimeni nu o poate îndeplini. Exact asta-i ideea! Dacăfariseii ar vrea să-şi vadă insuficienţa spirituală, s-ar fi îndreptatuşor pe calea spre adevărata neprihănire. Atunci ei s-ar fiîncredinţat pe ei înşişi numai milei lui Dumnezeu şi ar fi apelatla harul Său. În orice caz, Isus a demolat concepţia că neprihă -nirea umană nu poate fi atinsă prin Lege şi a sugerat că eranecesară o altă cale.

Matei 5 se încheie cu porunca: „Fiţi desăvârşiţi“, iar capitolul6 începe cu: „Luaţi seama“. Pericolul îi pândeşte pe cei religioşi.Se pare că dorinţa omenească de a-I fi plăcut lui Dumnezeupoate uşor s-o ia razna. Pietatea se poate deteriora. Cei care îşiiau religia în serios riscă să contacteze câteva boli spirituale

Când�o�relAţie�personAlă�devine�un�show�publiC 103

periculoase. Practicile religioase sunt predispuse în special lanecinste. Există o ispită mare pentru oamenii religioşi să-şiafişeze pietatea. Isus a subliniat îndeosebi trei acţiuni specificeale neprihănirii – dărnicia faţă de săraci, rugăciunea şi postul –şi a întrebat ce o motiva pe fiecare dintre acestea.

Şi noi trebuie să ne întrebăm care sunt motivaţiile acţiunilornoastre. Care sunt martorii principali ai practicării neprihăniriinoastre? Faptele noastre bune sunt făcute din devotamentpentru oameni sau pentru Dumnezeu? Răspunsul la acesteîntrebări face o diferenţă veşnică. Dacă Dumnezeu Tatăl vedeaceste fapte ale noastre, atunci El ne va răsplăti cum se cuvinepietatea. Totuşi, dacă motivaţiile noastre interioare sunt laudaomenească şi slava noastră, atunci un alt fel de recompensă neaşteaptă, o răsplată temporară şi neînsemnată.

PRACTICAREA PIETĂŢIINeprihănirea trebuie practicată. Isus nu i-a criticat pe

oamenii religioşi pentru aplicarea credinţei lor. O astfel depietate este presupusă (observă cuvântul când din Matei 6:2, 5-7,16). Adevărata religie are ca rezultat dărnicia, rugăciunea şilepădarea de sine. Urmărirea pietăţii sau evlaviei personale nueste opţională. Cei care doresc să evite pietatea falsă nu trebuiesă se teamă să urmărească pietatea. Cu toate acestea, pietateaeste plină de pericole.

Pietatea este pervertită atunci când o urmărim pentru a fiplăcuţi oamenilor, nu lui Dumnezeu. Noi putem deveni oamenireligioşi, care acţionează astfel încât să atragă atenţia altora şicare sunt dependenţi de lauda din partea oamenilor. Sau putemajunge să credem că Dumnezeu trebuie manipulat ca să primimceea ce dorim. În ambele cazuri noi încercăm să-L folosim peDumnezeu pentru a ne îndeplini scopurile. Şi aceasta dărezultate: pentru orice evlavie, atât pentru cea adevărată, cât şipentru cea falsă, există o răsplată. Aceasta este vestea bunăpentru cei religioşi, dar nu atât de bună cum am fi sperat.Răsplata evlaviei poate fi doar laudă gratuită din parteaoamenilor, lipsită de răsplata divină şi veşnică.


Adevărul trist despre religie este că evlavia falsă rodeşte! Uşor,subtil şi treptat, evlavia poate deveni o sursă de câştig uman,social, economic şi personal. Pietatea ne face să părem spirituali.Dacă cineva dăruieşte generos, vorbeşte deschis despre viaţa luide rugăciune, cum fac unii sau sacrifică în mod vădit, crediteleumane sunt deseori acordate. Suntem foarte impresionaţi şioferim onoare şi îi lăudăm pe „cei credincioşi“. Mai mult decâtatât, suntem mult mai tentaţi să-i ascultăm şi să ţinem seamade părerea oamenilor care au o aură de spiritualitate. De multeori aceasta oferă oportunităţi şi permite privilegii inaccesibilecelor „mai puţin spirituali“. Pietatea exterioară poate să plasezepe cineva la loc sigur, pe un piedestal.

John Stott remarca în cartea sa, Christ the Controversialist[Cristos, Polemistul]:

Acelaşi spirit fariseic dă târcoale fiecărui copil al lui Adam şi astăzi.Este uşor să-i criticăm pe contemporanii lui Cristos şi să ne scaperepetarea lăudăroşeniei lor din noi înşine. Cu toate acestea, adâncînrădăcinată în natura noastră umană este setea după lauda dinpartea oamenilor. Pare să fie o pervertire drăcească a nevoii noastrepsihologice de bază de a fi acceptaţi şi iubiţi. Suntem flămânzidupă aplauze, umblăm după complimente, înflorim când suntemflataţi. Ceea ce dorim este aprecierea oamenilor; nu ne mulţumimcu aprobarea prezentă din partea lui Dumnezeu, nici cu cea dinziua judecăţii: „Bine, rob bun şi credincios!“. Aşa cum a spus Calvin:„Ce este mai prostesc, nu, ce este mai inconştient decât a preferaaprobarea oamenilor în locul judecăţii lui Dumnezeu?“3

EVLAVIA ÎN DĂRNICIECând Isus le-a vorbit fariseilor despre bani, le-a captat

atenţia. Ei credeau în dărnicia faţă de Dumnezeu şi faţă de săraci.Ei doreau să împlinească litera Legii şi chiar s-o întreacă. Fariseiidădeau pentru a sprijini Templul şi sinagoga. Comuni tateareligioasă îi ajuta şi pe cei în nevoi. R. T. France comentează: „Îniudaism, milostenia sau ajutorarea săracilor era o datoriereligioasă, nu o opţiune caritabilă, iar ajutorarea săracilor dinprimul secol după Cristos, bazată pe o astfel de dărnicie erafoarte bine organizată“.4


Fariseii erau dătători scrupuloşi ai zeciuielii. Ei dădeauzeciuială nu numai ceea ce se cerea din posesiunile şi proprie -tăţile lor, ci şi din ceea ce nu se cerea, cum erau izma, mărarul şichimenul (Matei 23:23; Luca 11:42). Fariseul din pilda vameşuluişi fariseului spusă de Isus a afirmat pe bună dreptate: „Dauzeciuială din toate veniturile mele“ (Luca 18:12). Nici un fariseutemător de Dumnezeu şi care se respecta nu şi-ar fi redus dindărnicie, aşa cum se obişnuieşte atât de des astăzi. Mai mult,unii farisei onorau dărnicia secretă, opusă celei ostentative.5

Deci, în Matei 6:1-4, când a vorbit despre milostenie –dărnicia pentru săraci – Isus S-a adresat celor care credeau în eaşi o practicau. Astfel Isus nu punea problema dacă ei (sau noi)trebuie să dăm pentru săraci, ci cum să dăm şi cu ce motivaţie.El a avertizat imediat împotriva sunării din trâmbiţă pentru aface reclamă dărniciei cuiva. Probabil unii farisei atrăgeauatenţia asupra faptelor lor de caritate.6 Afirmaţia: „nu suna cutrâmbiţa înaintea ta“ este probabil metaforică, asemănătoare cuzicala noastră: „Nu te lăuda singur“. Motivaţia lor era să obţinăvreun beneficiu pământesc pe baza contribuţiilor lor caritabile,ştiind, aşa cum ştim şi noi, că o reputaţie de dătător este unmijloc eficient de a câştiga lauda din partea oamenilor.

Isus a etichetat imediat drept „făţărnicie“ această acţiunemenită să slujească sinelui. Acest cuvânt greu a fost des folosit deIsus când S-a referit la farisei. Făţărnicia înseamnă „a pretinde“sau „a juca teatru“.7 Fariseii nu acţionau ca şi cum ar da bani, iarapoi să-i retragă. Ei chiar dădeau; erau dedicaţi lui Dumnezeu şierau hotărâţi să facă voia Lui. Ipocrizia lor consta în faptul că eicredeau că deoarece făceau ceva pentru Dumnezeu, erauîndreptăţiţi să-şi facă puţină reclamă. William Hendriksenrezumă ipocrizia lor: „Ei erau ipocriţi fiindcă deşi pretindeau cădau, intenţia lor reală era să primească, şi anume, laudă dinpartea oamenilor“.8

Învăţătura lui Isus descoperă faptul că cei care caută laudadin partea oamenilor pentru dărnicia lor vor fi răsplătiţi pedeplin. EI vor primi exact ceea ce au căutat (dar nu ceea ce ausperat). Isus a ştiut cum funcţionează relaţiile interumane.


Oamenii sunt recunoscuţi în mod obişnuit după faptele lor decaritate. Cei care caută aclamarea umană prin banii pe care îidau în scopuri caritabile, probabil vor fi aplaudaţi. Când suntaplaudaţi, aceştia trebuie să fie mulţumiţi, le-a explicat El, pentrucă şi-au îndeplinit misiunea; şi-au primit întreaga răsplată.

Isus a continuat recomandând o alternativă pentru adevărataevlavie. El a introdus calea Lui mai bună folosind cuvântul Ci (v.3). Când faci milostenie, „să nu ştie stânga ta ce face dreapta“.Cu acest limbaj figurativ, Isus „nu face aluzie la faptul că nutrebuie să avem o evidenţă referitoare la dărnicie, că trebuie săfim iresponsabili în administrarea finanţelor sau că trebuie sărefuzăm să arătăm felul în care ne cheltuim banii, când estevorba să arătăm că suntem corecţi din punct de vederefinanciar“.9 Ceea ce a vrut să spună Isus este că nu trebuie să neanunţăm public dărnicia, nici să fim absorbiţi de propria dărnicie.

Domnul Isus are în vedere două motivaţii greşite. Una esteintenţia de a-i impresiona pe oameni. Cealaltă este intenţia de ane impresia pe noi înşine („Ce bun sunt eu!“). Antidotul pentruambele motivaţii greşite este să dăm atât de sincer şi de liberiîncât să uităm de noi înşine şi să căutăm să fim plăcuţi doar luiDumnezeu slujind altora. Cei care dăruiesc în acest fel vor firăsplătiţi de Dumnezeu. Lui nu-I scapă nimic din ceea ce facemşi nimic motivat de dragostea pentru El nu va fi uitat.10

Privind la avertismentele lui Isus, trebuie să ne evaluămpropriile motivaţii cu ajutorul a trei întrebări:

1. Există modalităţi prin care „sunăm din trâmbiţă“ sau „nelăudăm singuri“ pentru a ne anunţa dărnicia?

2. Suntem în pericol să tragem concluzii greşite despre noisau despre alţii, pe baza dărniciei noastre?

3. Dăruim pentru a obţine laude din partea oamenilor?În multe feluri subtile, răspunsul este da. Dă-mi voie să

ilustrez acest lucru.În unele biserici tradiţionale, se face mult caz de dărnicie.

Banii sunt extraşi de la membrii bisericii într-un mod public şi


premeditat. Mi-aduc bine aminte de coşurile de colectă cumâner lung folosite în biserica pe care am frecventat-o întinereţe. Mă temeam de fiecare dată că uşierul îmi va pune coşulînainte şi îl va ţine acolo până îmi voi pune contribuţia. În unelebiserici, banii sunt duşi în faţă la amvon. Colecta este strânsă demai multe ori în timpul unui serviciu divin. Chiar se anunţă cinecât a dat şi se afişează liste cu astfel de informaţii. Din fericire,în cele mai multe biserici dărnicia se face mult mai în secret,folosindu-se plicuri, coşuri pentru colectă şi cutii pentru bani.

Cu toate acestea, putem folosi metode mai subtile şi corectedin punct de vedere cultural pentru a ne anunţa dărnicia. Pentrua-şi stabili bugetul anual, multe biserici folosesc carduri princare membrii bisericii se angajează să dea bisericii regulat oanumită sumă şi fac campanii de strângere de fonduri şi de„promisiuni ale credinţei“ pentru a mări dărnicia pentru misiuni.Deşi o astfel de dărnicie poate să-L onoreze pe Dumnezeu atuncicând faci promisiuni prin credinţă, motivaţiile pot fi amestecate.Din motive evidente, unii oameni dau mai mult atunci când îşiscriu numele pe o listă. În acelaşi timp, mulţi sunt motivaţi sădea la sfârşitul anului pentru a beneficia de reduceri la plataimpozitului. Alţii dau deoarece ştiu că sumele respective vor fivăzute de casierul bisericii şi de alţii. Dărnicia noastră nu trebuiesă fie motivată de reducerea de impozit de care am puteabeneficia, de reacţiile umane sau de stima de sine, ci de pasiuneapentru Dumnezeu şi de compasiunea pentru oameni.

Fără îndoială, dărnicia este o problemă majoră în biserică.Avem nevoie de bani nu numai pentru menţinerea instituţiei înstare de funcţionare, ci aceştia pot fi şi un mijloc prin caremembrii bisericilor şi ai parabisericilor pot obţine putere şilaude. De-a lungul anilor, biserica a născocit modalităţi deidentificare şi răsplătire a celor care au o contribuţie mai mare încadrul instituţiei. De obicei, bisericile şi instituţiile religioasenumesc clădirile, aripile acestora, locurile de onoare, şirurile debănci şi aşa mai departe, după cei care au contribuit cu sumesubstanţiale. Mai mult, de obicei programele de strângere defonduri ale bisericii au o componentă prin care se identifică


dătătorii cei mai darnici din adunare şi se face un apel special laaceştia. Totuşi, pentru ca acest subiect al dărniciei să nu fieînţeles greşit, dă-mi voie să adaug că dintre cei a cărorspiritualitate m-a impresionat cel mai mult fac parte câţivacredincioşi cărora Dumnezeu le-a dat mult, dar care trăiescsimplu şi îşi împart în tăcere bogăţia cu cei în nevoie.Materialismul nu este o problemă de bani, ci de atitudine.

Poate că cea mai sinistră practică financiară dintre toate esteaceea de-a ne evalua propria evlavie prin nivelul contribuţiilornoastre financiare. Afirmaţia lui Isus „să nu ştie stânga ta ce facedreapta“ are de-a face în primul rând cu pericolul autoevaluării.Nu doar că ostentaţia este greşită, ci la fel este şi trufia, care poatecreşte rapid dacă ne evaluăm cu ajutorul dărniciei. Putemacumula multă mândrie spirituală în dărnicie, spunându-ne: Laurma urmelor, cea mai mare parte din viaţa mea de creştin amdat zeciuială (în acest caz „mă laud singur“). Când sunt în avanscu dărnicia, uneori este posibil să mă mândresc. Dimpotrivă,când sunt în urmă, simt că nu sunt în relaţie bună cu Dumnezeu.

Nu există nici o îndoială că Dumnezeu doreşte ca noi să dăm.În primul rând, această dărnicie trebuie să fie expresia dragosteinoastre pentru El, Cel care deţine totul şi care, plin de îndurare,ne-a dat tot ce avem. Nu trebuie să ne căutăm binele propriuprin isprăvnicia noastră. Probabil trufia este primul pericol carene pândeşte atunci când avem bani de dat (1 Timotei 6:17). Iarfavoritismul financiar a fost (şi este) o problemă destul deobişnuită în biserică încât Dumnezeu a trebuit să ne avertizezeserios în această privinţă (Iacov 2:1-13). Pentru noi trebuie să fiesuficient faptul că Dumnezeu ştie ce dăruim.

EVLAVIA RUGĂCIUNIICea mai obişnuită acţiune a evlaviei este rugăciunea. Este

universală printre cei religioşi. Probabil se poate spune cărugăciunea reprezintă cea mai înaltă acţiune a evlaviei, deoareceaceasta Îl pune pe om în legătură cu Dumnezeu Însuşi. Unpărinte iubeşte puţine lucruri în viaţă mai mult decât să petreacătimp în conversaţie plină de înţeles cu preaiubitul lui copil.


Rugăciunea ne permite să facem lucrul acesta cu Tatăl nostruceresc. Rugăciunea este puntea de legătură dintre credincios şiDumnezeu. Rugăciunea este sursa puterii noastre.

Aşa cum ne-am aştepta, fariseii erau dedicaţi rugăciunii.Primul capitol din prima parte a Mişnei („Berakoth“) trateazăaceste aspecte: de ce, unde, când, cum şi ce să spunem când nerugăm. Evreii credincioşi trebuiau să rostească de trei ori pe zicele optsprezece fericiri, să recite Şema de două ori şi să rosteascăbinecuvântarea înainte de masă, în timpul mesei şi la sfârşitulmesei. Evreii aveau un timp pus deoparte pentru rugăciune,asemenea rugăciunilor noastre personale zilnice şi întâlnirilorde rugăciune. Hendriksen a scris:

Astfel ei se rugau dimineaţa, la amiază şi seara (Psalmul 55:17;Daniel 6:10; Fapte 3:1). Potrivit lui Iosefus... jertfele, inclusivrugăciunile, erau aduse la Templu „de două ori pe zi: dimineaţadevreme şi la ceasul al nouălea“. Exista şi un serviciu de seara.11Contrar caricaturii comune din creştinism, mulţi farisei nu

erau de acord cu afişările publice pretenţioase ale evlaviei, nici curecitarea mecanică, pe de rost a rugăciunilor.12 Rugăciuneatăcută, privată era încurajată printre farisei. Mai mult, ei citauavertismente biblice şi rabinice împotriva rugăciunilor lungi şiplictisitoare. Şi, aşa cum a învăţat Isus, fariseii credeau înzădărnicia cererii de a fi iertaţi de Dumnezeu şi apoi să refuzămsă îi iertăm pe cei care ne-au greşt.13Esenţa problemei

Totuşi, Isus, Cel care Se ocupă întotdeauna de esenţaproblemei, a găsit defecte grave în viaţa de rugăciune a unorfarisei. El a tratat subiectul rugăciunii în Matei 6:5-15. În acestpasaj, care conţine rugăciunea nemuritoare Tatăl nostru (vv.9-13), Isus susţine încă o dată faptul că oamenii care îşi iau înserios credinţa se vor ruga. Isus a spus de trei ori: „Când vărugaţi...“ (vv. 5-7), iar atunci când le-a prezentat rugăciunea Tatălnostru a spus: „Iată, deci, cum trebuie să vă rugaţi...“ (v. 9).

În primul rând, Isus a criticat rugăciunea ostentativă (v. 5). Ela atras atenţia ascultătorilor Săi ca să evite practica ipocriţilor


care se rugau în momentul cel mai oportun şi în locurile cuexpunere maximă la public. Practica condamnată aici nu arenimic a face cu poziţia în rugăciune. Pentru evrei era cevaobişnuit să se roage stând în picioare.14 Nici faptul că locul era unspaţiu public – sinagoga sau colţul străzii – nu este esenţaproblemei. Hendriksen comentează: „Scriptura nu condamnănicăieri rugăciunea publică (2 Cronici 6:14-42; Neemia 9; Fapte4:24-31), nici rugăciunea personală rostită în locuri publice“.15 Încadrul închinării săptămânale de la sinagogă, era posibil să i seceară cuiva să se roage în public, stând în faţa pergamentelor.Probabil Isus a participat la o astfel de activitate, deoarece ştimcă El a frecventat sinagoga şi S-a închinat acolo (Marcu 6:1-2).Astfel, nu-i nimic greşit cu rugăciunea în public atunci când esterostită cu sinceritate înaintea lui Dumnezeu, având motivaţiicorecte.

Rugăciunea rostită pentru impactul pe care aceasta îl areasupra ascultătorilor este cu totul altă problemă. Deşi probabilcei mai mulţi farisei nu se aşezau în mod deliberat în locuripublice pentru a se ruga, se pare că unii făceau acest lucru. De cereclamă? O cauză probabilă era faptul că atunci, ca şi astăzi,uneori li se cerea pur şi simplu să se roage pentru ceva şi trebuiausă spună ceva. Poate că cel care s-a oferit să se roage a făcut acestlucru deoarece era priceput în folosirea cuvintelor pioase. Alţiiprobabil se rugau în public deoarece, conştient sau inconştient,căutau să fie admiraţi pentru viaţa lor de rugăciune. Cu toateacestea, cel mai probabil, fariseii se rugau în public deoarececredeau că o astfel de activitate era plăcută lui Dumnezeu.

Cu rugăciunea este la fel ca şi cu dărnicia pentru săraci saumilostenia. Motivaţia determină răsplata. Roagă-te ca să fii auzitşi oamenii vor răspunde favorabil. Îţi vor aprecia rugăciunile,probabil ţi le vor imita şi îţi vor acorda statutul de sfânt datoritărugăciunilor tale. Dacă acesta este scopul, răsplata te aşteaptă şio vei primi. Totuşi, Dumnezeu nu acordă nici o atenţie acestor„rugăciuni“.

Isus a oferit o alternativă. În loc să cauţi publicitate, caută unloc retras (o cerinţă greu de îndeplinit pentru cei din timpul lui


Isus, deoarece mulţi dintre ei locuiau în case cu o singurăcameră). Roagă-te lui Dumnezeu, nu oamenilor. Caută comu -niu nea cu Dumnezeu, nu aplauzele omeneşti. Cei care fac aşavor fi răsplătiţi de Dumnezeu. Accentul principal al sfatului luiIsus nu cade pe loc, ci pe motivaţie şi atitudine. Singurătatea nueste la fel fe importantă ca şi sinceritatea. Isus nu a interzisrugăciunea în public. Dacă ar fi făcut acest lucru, atunci cusiguranţă ucenicii Lui nu L-au ascultat, deoarece citim în carteaFaptelor Apostolilor despre numeroase întâlniri de rugăciune.Mai mult, Isus nu porunceşte să ne construim nici odăiţe derugăciune, nici săli de rugăciune!Motivaţii greşite, metode greşite

Rugăciunea este pervertită nu numai de motivaţii greşite, cişi de metode greşite. Isus observa că şi neamurile, credincioşiireligiilor false, se roagă (Matei 6:7). Ei sunt sinceri, uneori foartehotărâţi să intre în legătură cu divinitatea. (Vezi prorocii lui Baalcare şi-au făcut tăieturi pe corp în timpul confruntării din 1Împăraţi 18:25-29.) Dar metoda lor constă în a rost o mulţime decuvinte, sperând că-L vor obliga pe Dumnezeu să le dea ceea cecer. Greşeala lor constă în faptul că cred că esenţa rugăciunii stăîn artă. Ei se concentrează asupra cuvintelor potrivite şi aexpresiilor lipsite de sens, repetate la nesfârşit, aproapeinconştient, în speranţa că Dumnezeu le va auzi şi le va îndeplinicererile. Rugăciunea lor era mai mult o bolboroseală. Apropo, şievreii se confruntau cu problema asta. Charles Swindoll scrie:„Ei credeau că persoana care se ruga mai mult, era auzită mairepede de Dumnezeu. Şi cu cât era mai bombastică, cu atât maibine. O rugăciune binecunoscută avea nu mai puţin de şaispre -zece adjective care precedau numele lui Dumnezeu!“.16

Încă o dată, să fim atenţi să nu înţelegem greşit mesajul luiIsus. Repetiţia nu este greşită în ea însăşi. Ni se spune că IsusÎnsuşi S-a repetat în rugăciune (Matei 26:44). Nu există formegreşite de rugăciuni. În Matei 6:9-13, cea mai citată rugăciune înlumea creştină este învăţată de Însuşi Isus. Nici nu este greşit săfolosim multe cuvinte când ne rugăm. Isus S-a rugat toată


noaptea (Luca 6:12), iar în Biblie găsim câteva rugăciuni lungi.Mai mult, Isus recomandă perseverenţa în rugăciune (vezi Matei7:7-11; Luca 18:1-8).

Ceea ce este condamnat are trei aspecte. În primul rând,rugăciunea negândită, mecanică, zadarnică este prezentatădrept inutilă. Dumnezeu preferă exprimarea spontană a inimilornoastre în locul îngrămădirii trufaşe a unor cuvinte pioase. În aldoilea rând, limbuţia excesivă nu este necesară atunci cândvorbim cu Dumnezeu. În mod clar, aceasta era o trăsătură acărturarilor şi a fariseilor (vezi Matei 23:14; Marcu 12:40; Luca20:47). Rugăciunea model a lui Isus, la fel ca numeroase exempledin Biblie, demonstrează faptul că rugăciunea nu trebuie să aibămulte cuvinte pentru a fi eficientă (observă „rugăciunile spon -tane“ din cartea Rut şi cât de specific primesc răspuns). În altreilea rând, Dumnezeu nu ne cere să rostim o formulă corectă.Cuvintele pe care le alegem nu sunt importante, pentru că El necunoaşte deja nevoile şi doreşte numai să ne audă cererile ca săne poată ajuta.

Din nou, Isus nu condamnă fără să arate care este rugăciuneacorectă. Astfel, El ne-a învăţat o rugăciune model (vv. 9-13).Această rugă ciune este concisă. La fel ca şi cuvântarea luiAbraham Lincoln de la Gettysburg, la început aceasta nu parefoarte impresionantă. Evident, Dumnezeu nu doreşte să spunemo mulţime de cuvinte; vrea să aibă părtăşie cu noi. RugăciuneaTatăl nostru are un caracter relaţional, nu promoţional. Estenumai pentru Dumnezeu, nu pentru cei din jurul nostru. Estefăcută să încurajeze intimitatea, nu caracterul public. Iar cândcineva vorbeşte cu Tatăl („Ava“), acel cineva nu trebuie să-Iforţeze mâna.

Chiar de la început, rugăciunea Tatăl nostru Îl înalţă peDumnezeu la locul care i se cuvine. Îi recunoaşte supremaţia şisuveranitatea. Tânjeşte după sfinţirea Numelui Său, venireaÎmpărăţiei Lui şi împlinirea voii Lui. Aceasta aşază nevoilenoastre simple şi totuşi profunde, fizice şi spirituale la picioareleSale. O perspectivă atât de radicală este total opusă rugăciuniiprin care cineva îşi urmăreşte propriile interese sau cau caută


aplauzele oamenilor. Aceasta ne arată că iertarea este temeliarugăciunii.Rugăciunile moderne

„Oglindă, oglinjoară, cine este cel mai fariseu dintre toţi?“ Săvedem cum ne asemănăm cu fariseii de altădată. Indiscutabil,fariseii credeau în rugăciune şi o practicau. Mulţi dintre noi, deşispunem că credem în rugăciune, nu practicăm ceea ce afirmăm.Mă îndoiesc serios cu privire la faptul că ipocrizia fariseilor a fostmai mare decât ipocrizia în rugăciune din zilele noastre. Puţinicreştini pot afirma astăzi că practică rugăciunea la fel desârguincioşi ca fariseii. Cel puţin în acest aspect ar fi înţelept săcăutăm să-i întrecem pe farisei.

În mod sigur, asemenea fariseilor, suntem predispuşi să facemaceleaşi greşeli în rugăciune ca şi cele pe care le descrie Isus aici.Ascultă odată rugăciunile publice şi pune-ţi această întrebaresimplă: „Cui a fost adresată de fapt această rugăciune?“ Fărăîndoială, unele sunt pentru urechile oamenilor, nu pentru Dum -nezeu. Noi, pastorii, suntem printre cei mai vinovaţi. Noi folosimrugăciunea ca să predicăm şi să facem rezumatul, să arătăm cudegetul şi să ne spunem părerea, să anunţăm şi să denunţăm, sădojenim şi să îmbrăţişăm, să anunţăm ultima statistică a bisericiişi să „facem o invitaţie“. Multiplicăm jargonul teologic, rostim îngrabă nişte expresii banale şi Îi spunem lui Dumnezeu nişte citatebiblice. Această abordare este considerată foarte evlavioasă.Uneori rugăciunile noastre sunt predici scurte adresate luiDumnezeu! În mod obişnuit, oamenii folosesc în rugăciunilepublice o terminologie, un ton, un volum şi inflexi uni ale vocii pecare nu le folosesc nicăieri altundeva. Dumnezeu nu esteimpresionat de limbajul nostru, ci Se uită la inimile noastre.

În prezent există multe alte feluri în care facem publicitatevieţilor noastre de rugăciune. Rugăciunile dinainte de masă, înspecial în locurile publice, pot ajunge un semn al evlaviei cu caresă ne mândrim. Uneori poziţia noastră în rugăciune atrageatenţia asupra noastră, fie că e vorba de ridicarea mâinilor lacarismatici, îngenuncherea la catolici, capetele plecate laevanghelici sau prosternarea fizică la cei supraspirituali.


roagă-te�încă�o�dată

Rugăciunile noastre conţin adesea repetiţii fără sensasemenea rugăciunilor păgânilor şi ale fariseilor din vremea luiIsus (Matei 6:7), . De exemplu, avem rugăciunile noastreconservate. „Acum mă pun să dorm“ este o rugăciune clasicădinainte de culcare. „Dumnezeu este mare şi bun, să-I mulţumimpentru mâncare“ este o frază preferată pentru masă. RugăciuneaTatăl nostru este rugăciunea aleasă pentru timpul petrecut labiserică. Iar „Binecuvântează asta şi cealaltă“ este formula folosităde noi tot timpul.

Apoi avem expresii pe care le introducem fără sens în modrepetat în rugăciunile noastre. Introducerea noastră preferatăeste: „Să începem să ne rugăm“. „Doamne, Dumnezeule“ esteînceputul nostru favorit. „Doamne, binecuvântează“, „Fii cu“, „Ai grijă de“ şi „Ajută-l pe cutare şi cutare“ sunt cererile noastrefavorite. Când le inserăm mereu şi mereu în anumitepuncte-cheie ale rugăciunii, acestea îşi pierd semnificaţia.

„Leagă-l pe Satan“ este lozinca comună. „Dacă aceasta estevoia Ta“ este încheierea noastră preferată. „Doamne, lucrează“este formula noastră favorită. „Da, Isuse“ şi „Slavă Ţie, Isuse“reprezintă răspunsurile noastre preferate. Iar expresia „În Numelelui Isus, Amin“ este finalul necesar.

Care este răspunsul la rugăciunile vagi, repetitive?Rugăciunile scurte sunt o soluţie pentru „bolborosirea aceloraşivorbe, ca păgânii“. Rugăciunile scurte ne ajută să ne concentrămminţile şi inimile, precum şi să înlăturăm aura de spiritualitateexcesivă. Desigur, există situaţii în care cineva trebuie să-şi versedurerea sau lauda unei inimi prea pline. Aceasta poate lua oresau zile. Totuşi, adesea rugăciunile scurte sunt pline de putere.

În plus, rugăciunea poate deveni o alternativă acceptabilă laevlavia autentică. Uneori nu există o legătură strânsă întreînflăcărarea cu care ne rugăm şi credincioşia vieţilor noastre. Dece? Probabil rugăciunea este un placebo, care ne dă sentimentulde bunăstare spirituală, fără vreun beneficiu real. Uneorirugăciunea este folosită ca o evadare din realitate şi de responsa -



bilităţi. Desigur, are loc şi opusul, poate chiar mai des. Cinevase poate dedica atât de mult slujirii altora încât rugăciunea esteneglijată. Cumva ne justificăm această lipsă de comuniune cuTatăl prin cât de mult ne agităm pentru Tatăl.

În ceea ce priveşte repetiţia fără sens, suntem prinşi iarăşi cumusca pe căciulă, deoarece nu suntem mai puţin predispuşi larepetiţiile fără sens şi la folosirea cuvintelor multe decâtneamurile şi fariseii din timpul lui Isus. Vezi articolul „Roagă-teîncă o dată“ pentru multele feluri în care ne repetăm şi soluţiilepentru o astfel de bolboroseală.

Deci, care este antidotul pentru rugăciunea pervertită? Isusne-a oferit câteva indicii. În primul rând, dacă luăm cu adevăratîn serios chemarea lui Cristos de a ne ruga, este posibil săexperimentăm mai puţine probleme cu pervertirile rugăciunii.Probabil rugăciunea devine publică pentru a ascunde lipsarugăciunii private. Ştiu că uneori acest lucru este adevărat înviaţa mea. Prin urmare, prima soluţie este să te rogi mai des şiregulat, astfel încât să vorbeşti confortabil cu Dumnezeu.

În al doilea rând, trebuie să ne verificăm constant motivaţiilepentru care ne rugăm, mai ales, dar nu exclusiv, când ne rugămîn public. Trebuie să ne întrebăm adesea: „Pentru ale cui urechimă rog? Cine mă ascultă?“ Rugăciunea sinceră este unică prinfaptul că se concentrează numai asupra lui Dumnezeu.

În al treilea rând, rugăciunea din odăiţă constituie o barierăîmpotriva ipocriziei rugăciunii publice. Timpul petrecut înrugăciune în public nu trebuie să depăşească timpul petrecut înpărtăşie personală cu Dumnezeu. Totuşi, în viaţa mea au existatperioade când timpul dedicat întâlnirilor de rugăciune a fost maimare decât timpul pe care l-am petrecut singur cu Dumnezeu.Şi mă îndoiesc că eu aş fi o excepţie.

Cele mai directe şi mai eliberatoare cuvinte despre rugăciunele-am citit în cartea Strengthening Your Grip [Întăreşte-ţicapacitatea de înţelegere] de Charles Swindoll. Acesta observăcă Biblia este lipsită de oameni nemulţumiţi şi mereu vinovaţi deviaţa lor de rugăciune. Apoi autorul pune o întrebare profundă:De ce noi creştinii, din trecut şi de astăzi, suntem profund


nemulţumiţi de viaţa noastră de rugăciune? Răspunsul luiacesta: poate că noi am preluat un model de rugăciune derivatdin tradiţie, nu din Scriptură. O mare barieră „ne împiedică săintrăm într-o rugăciune autentică“, scrie Swindoll. „Aceastăbarieră constă în ambalajele tradiţionale pe care le-am înfăşuratîn jurul rugăciunii.“ El continuă:

Cu riscul de a părea eretic, sunt convins că de secole creştinii auobligat rugăciunea să joace un rol pentru care nu a fost niciodatăfăcută. Aş sugera că am făcut-o dificilă, grea, chiar dureroasă.Caricatura care a ieşit la lumină după ani de modelare tradiţională(nu biblică) este acum o disciplină producătoare de vină, nu opractică eliberatoare de anxietate. Ne-o impunem singuri. Aceastanu vine de la Dumnezeu.17Rugăciunea este acţiunea simplă a comunicării sincere dintre

un copil dependent şi Tatăl lui ceresc. Atunci când o trans -formăm într-un spectacol public, într-un mijloc de a-L şantajape Dumnezeu pentru a primi ceea ce vrem, într-un concurs dediscursuri sau într-un mijloc de a obţine de la Dumnezeu ceea cenu vrem să dăm altora, riscăm să cădem în aceleaşi capcane încare au căzut fariseii acum două mii de ani.

PIETATEA POSTULUIOamenii religioşi cred că este important, chiar necesar, să-şi

demonstreze evlavia prin diverse forme de lepădare de sine. De-alungul timpului, cea mai obişnuită formă de lepădare de sine afost abţinerea voluntară de la mâncare şi băutură pentru a sededica mai mult lui Dumnezeu, pentru a domoli mânia luiDumnezeu sau pentru a-I obţine bunăvoinţa. Postul esteaccentuat în hinduism, islam, iudaism şi creştinism, între altereligii, şi a servit unor scopuri ritualiste, ascetice, religioase,mistice şi chiar politice. Este cerut musulmanilor în timpulRamadanului, evreilor în timpul sărbătorii Yom Kipur şiortodocşilor şi romano-catolicilor în timpul postului dedinaintea sărbătorii Naşterii Domnului Isus şi a Paştelui.Mahatma Gandi este cel mai cunoscut dintre numeroşii oamenicare au folosit postul în scopuri politice.


Deoarece postul este o practică aproape universală printrecei religioşi, ne-am aştepta ca fariseii, fiind oameni extrem dereligioşi, să fie printre oamenii care postesc cel mai mult dintoată lumea. Într-adevăr, aşa au fost. Dedicarea fariseilor pentruposti şi-a avut originea în învăţătura Vechiului Testament, întradiţiile orale şi în numeroasele reguli făcute de cei sinceripentru a-i ajuta pe evreii credincioşi să umble cu Dumnezeu.Totuşi, este greşit să presupunem că fariseii încurajau afişareainutilă a evlaviei. Israel Abrahams, lector la UniversitateaCambridge, specialist în Talmud, scrie: „Cel care posteşte şi aratăacest lucru celorlalţi pentru a se făli cu postul lui este pedepsitpentru aceasta“.18

Vechiul Testament recomandă postul atât prin învăţătură,cât şi prin exemple. Dumnezeu a poruncit ca evreii să posteascăîn ziua Ispăşirii. Acest post este indicat în mod indirect prininterzicerea oricărei lucrări. Scopul acestui post era exprimareaumilinţei în timp ce poporul îşi mărturisea păcatele. O astfel delegătură între post şi mărturisirea păcatelor este des întâlnită înVechiul Testament.19 De asemenea, postul era adesea combinatcu rugăciunea.20 Era o manifestare normală a durerii uneipierderi grele sau depresii. Când judecata părea inevitabilă,oamenii posteau într-o încercare disperată de a opri mâna luiDumnezeu. (Vezi Ioel 1:14-15; 2:12-15; şi Iona 3:5-9.)Postul după farisei

Totuşi, posturile s-au înmulţit exponenţial pe măsură cefariseii deveneau tot mai hotărâţi în urmărirea neprihăniriiextreme. William Hendriksen scrie:

Legea lui Dumnezeu poruncea doar un post pe an, şi anume, înziua Ispăşirii... Totuşi, în timp, posturile au început să se în mul -ţească, aşa că citim despre post şi în alte perioade: de la răsăritulsoarelui până la apus (Jud. 20:26; 1 Sam. 14:24; 2 Sam. 1:12; 3:35);timp de şapte zile (1 Samuel 31:13); trei săptămâni (Daniel 10:3);patruzeci de zile (Exod 34:2, 28; Deut. 9:9, 18; 1 Regi 19:8); în lunaa cincea şi a şaptea (Zaharia 7:3-5); şi chiar în luna a patra, a cincea,a şaptea şi a zecea (Zaharia 8:19). Apogeul l-a constituit obiceiulde a posti „de două ori pe săptămână“, fala fariseilor (Luca 18:12).21


Fariseii din vremea lui Isus, niciodată întrecuţi în faptele lorevlavioase, posteau lunea şi joia în fiecare săptămână.

Astfel, cuvintele lui Isus despre post (Matei 6:16-18) le-auatras atenţia. El a început cu aprobarea tacită a practicii postului.A spus „când“, nu „dacă“ postiţi. El a presupus, aşa cum semenţionează mai târziu în Evanghelii, că postul era o activitatespirituală bună (Matei 9:15) şi poate fi chiar necesară când neconfruntăm cu anumite situaţii (de exemplu, Fapte 13:1-3; 14:23).O motivaţie greşită

Totuşi, postul fariseilor a început să semene a teatru,deoarece ei făceau de cunoscut tuturor că posteau, prindesfigurarea feţelor şi neglijarea înfăţişării lor. Probabil nu sespălau şi nu se bărbiereau. Poate îşi puneau pe cap cenuşă şi praf,ca un actor care s-ar machia. Probabil aveau faţa suptă şi gemeaude foame. Indiferent ce făceau, faptul devenea public. În modironic, făcându-se de nerecunoscut ei căutau recunoaşterea!

Motivaţia din spatele acestui post era dorinţa de a face oimpresie publică referitoare la evlavia celui care postea. Isusspune că cei care postesc pentru oameni, vor fi lăudaţi deoameni. Oamenii sunt impresionaţi de cei care postesc timpîndelungat pentru a-şi arăta dedicarea faţă de Dumnezeu. Şiacest lucru este răsplătit! Cu toate acestea, Dumnezeu nu esteimpresionat de acest fel de evlavie şi, prin urmare, nu face nimicpentru a o răsplăti.

Deci Isus a oferit o alternativă. Postul trebuie ţinut în secret,fără vreo schimbare vizibilă în înfăţişarea normală sau igienacuiva. Isus a spus că adevăratul post trebuie să fie între cel careposteşte şi Cel pentru care posteşte. Ispita de a dezvălui publi -cului faptul că cineva posteşte este aşa de mare încât trebuieluate măsuri speciale care să camufleze postul (Matei 6:17-18).Postul ţinut dintr-o dedicare sinceră faţă de Dumnezeu va fivăzut şi răsplătit de El.Când postim

Postul are locul lui în viaţa credinciosului. Când inima estezdrobită, deseori stomacul nu cere mâncare. Când cineva a


păcătuit cumplit, a mânca nu este lucrul potrivit pe care să-lfacă. Dacă cineva este tare apăsat de o decizie pe care trebuie s-oia, timpul petrecut singur cu Dumnezeu este mult mai impor -tant decât a se hrăni pentru a arăta bine. Când este nevoie de oconcentrare mintală extraordinară, uneori mâncarea pare săîntunece mintea. Iar când cineva este predispus la păcatulîmbuibării, postul poate fi foarte bine antidotul perfect.

Totuşi, deşi postul este recomandat, există câteva cerinţescripturale serioase. Am menţionat tendinţa de a posti având cascop publicitatea. În plus, postul poate fi un şiretlic pentru aacoperi răul (chiar crima; vezi 1 Împăraţi 21:9-12). Când estecombinat cu nedreptate şi silnicie, postul Îl ofensează peDumnezeu (Isaia 58; Zaharia 7). Mai mult, postul poate ficonsiderat în mod greşit ca mijloc superficial de ispăşire apăcatelor sau de a obţine harul lui Dumnezeu (Ieremia 14:10-12).

În ultimă instanţă, postul nu are puterea de a struniinfluenţele cărnii (Coloseni 2:18-23). Probabil acesta estemotivul pentru care apostolul Pavel, un om care cunoştealipsurile, nu a insistat asupra postului în scrisorile sale. În modironic, istoria bisericii primare ne spune că postul a fost repededenaturat. Unii învăţau că dacă posteşte cineva, persoanarespectivă păcătuieşte, în timp ce alţii spuneau câte zile trebuiesă postească cineva. În orice caz, postul nu trebuie folosit ca unmijloc de evaluare a spiritualităţii noastre sau a celorlalţi.

În creştinismul american se observă o creştere a interesuluifaţă de post. Probabil Richard Foster a dat startul atunci când ascris Disciplinele spirituale. Personalităţi evanghelice renumiteau lăsat să iasă la iveală sau au afirmat specific că postesc (chiartimp de patruzeci de zile). Nu mă îndoiesc de sinceritatea acestorlideri. Totuşi, mă întreb de ce s-a făcut public acest lucru.Reclamele din corespondenţa noastră religioasă cheamă la postşi rugăciune. Ocazional îi aud pe unii spunând: „Este postulPaştelor. Postesc şi eu“. Este greu să negi faptul că postul este unsemn distinctiv al celor superneprihăniţi din cultura noastrăcreştină.


EVLAVIE AUTENTICĂ, NU SHOW PUBLICCum putem dobândi adevărata evlavie pe care Isus a

recomandat-o ucenicilor Săi şi să evităm în acelaşi timp evlaviafalsă pe care El a demascat-o? Matei 6 oferă câteva indicii clare.

În primul rând, evlavia adevărată este dificilă, nu naturală.Practicarea evlaviei false este un adevărat pericol pentru oameniireligioşi. Isus a introdus în mod intenţionat acest subiectulfolosind cuvintele: „Luaţi seama!“. Există o atracţie subtilă,sinistră şi seducătoare spre evlavie. Dacă nu suntem atenţi, vomaluneca în mod natural într-o evlavie falsă ori superficială. Bibliailustrează foarte bine faptul că faptele evlavioase pot ajunge uşorun substitut pentru evlavia autentică. (Vezi, de exemplu, 1Samuel 15:22; Psalmul 51:16-17; Proverbe 15:8; Isaia 1:11-17.)

În al doilea rând, adevărata evlavie este practică, nu mistică.Nutrebuie să lăsăm ca teama de ipocrizie şi publicitate să ne împiedicesă practicăm evlavia. Evlavia trebuie să fie activă, nu pasivă. ÎnMatei 5:16, Isus le-a spus ucenicilor Săi să-i lase pe oameni să levadă faptele lor bune, dar în aşa fel încât slava să fie deviată în sus.Nu trebuie să ne temem că neapărat rugăciunea în public ne vaîndepărta de Dumnezeu. Scripturile încurajează mereu rugăciuneapublică şi în grup. Probabil este imprudent să refuzi să ţii evidenţefinanciare cu scopul de a evita tendinţa de a face publică dărniciacuiva. Este posibil să se ţină evidenţe financiare fără ca persoana încauză să simtă automulţumire şi să-şi trâmbiţeze isprăvnicia. Iarpostul şi alte manifestări ale jertfei de sine cu scopuri spiritualesunt bune, cu condiţia să fie făcute pentru Dumnezeu, nu pentrufraţii noştri.

În al treilea rând, adevărata evlavie este adesea neobservată,nu făcută publică. Evlavia publică dă rezultate! Exact acesta estemotivul pentru care este aşa de periculoasă. Practicile religioaseau ca rezultat răsplătiri pământeşti substanţiale şi trecătoare.Evlavia publică aduce „onoare“ celor pioşi (Matei 6:2) şi îşiprimeşte răsplata (vv. 2, 5, 16). A fi cunoscut pentru isprăvnicie,viaţa de rugăciune şi dedicarea totală faţă de Dumnezeu sunt căisigure spre succesul eclesiastic. Existe puţine domenii în caresă-i poţi înşela mai uşor pe oameni, chiar şi pe tine însuţi, careligia. Adevărata evlavie este interesată de ceea ce se întâmplă

Când�trAdiţiA�denAtureAză�Adevărul 121

cu adevărat în interior şi de Cel care vede totul (Evrei 4:13).În al patrulea rând, adevărata evlavie este verticală, nu

orizontală. În centrul evlaviei se află motivaţia noastră. De ce şipentru cine faci ceea ce faci? Dacă suntem sinceri, va trebui săadmitem că uneori dăm fie din obligaţie, fie ca să-l mulţumim pecasier, că deseori ne rugăm pentru urechile celor care ne ascultăşi ne vine greu să nu facem aluzii subtile referitoare la dedicareanoastră faţă de Dumnezeu. Dumnezeu doreşte foarte mult săaibă o relaţie pură numai cu noi. Trebuie să râvnim sincerfavoarea lui Dumnezeu, nu laudele omeneşti.

În al cincilea rând, adevărata evlavie este simplă şi secretă, nubătătoare la ochi. Isus a spus că unul dintre cele mai bune moduride-a ne verifica tendinţa de a ne face publică evlavia noastră estesă o practicăm simplu şi în secret. Isprăvnicia noastră trebuie să fiefăcută cu lepădare de sine şi nepopularizată. Viaţa noastrăpersonală de rugăciune trebuie să fie mult mai superioară celeipublice. Iar faptele noastre de autodisciplină făcute de dragul luiCristos trebuie ascunse cu sârguinţă, chiar acoperite. Într-adevăr,ce suntem în secret, aceea suntem de fapt.

În al şaselea rând, adevărata evlavie este atât socială, cât şispirituală. Nu trebuie să uităm că există o legătură între evlavianoastră privată şi vieţile noastre publice, dar nu este legătura pecare o facem de obicei. Iertarea pe care am primit-o de laDumnezeu se vede oarecum în iertarea pe care o oferim altora.Lipsa noastră de iertare faţă de alţii este un indiciu sigur al faptuluică noi nu am personalizat iertarea lui Dumnezeu.

Mai presus de toate, să ne amintim că adevărata evlavieînseamnă o relaţie cu Tatăl ceresc. O relaţie mai apropiată cuDumnezeu trebuie să fie ţelul şi motivaţia pentru tot ce facem.Nu trebuie să încercăm să împlinim un set de reguli religioasesau, mai rău, să fim plăcuţi oamenilor. Tatăl ceresc ne-a chematla o relaţie cu El. El doreşte ca această relaţie să fie bazată peharul Lui, nu pe faptele noastre evlavioase.

Dumnezeu vrea ca noi să-L vedem aşa cum este, infinit superiororicărei persoane şi oricărui grup. Dumnezeu nu este interesat deacţiunile mele de pietate prescrise cu grijă. El mă vrea pe mine. Tevrea pe tine. Şi caută o relaţie extremă de dragoste şi slujire cu El.


Când trAdiţiAdenAtureAză Adevărul

În muzicalul Scripcarul de pe acoperiş, evreul rus Tevye priveştecum schimbările care au loc pretutindeni în jurul lui par să-i

ameninţe viaţa. În satul lui, Anatevka, tradiţia oferă stabilitate.„Cum ne ţinem echilibrul?“ întreabă el publicul. „Vă spun euîntr-un cuvânt – tradiţia!“

Aproape tot ce facem în biserica creştină se bazează petradiţii născocite de oameni. Zilele, orele şi locurile în care neîntâlnim pentru închinare sunt toate tradiţii. Întâlnirile pe carele ţinem şi lucrările pe care le facem sunt în mare parte bazate petradiţie, nu pe Scriptură. Felul în care ne îmbrăcăm, structuraserviciului religios, stilul nostru de muzică şi instrumentelefolosite sunt dictate în mare parte de tradiţie. Avem tradiţiiteologice, tradiţii denominaţionale, tradiţii psihologice, tradiţiisociologice, tradiţii etnice, tradiţii naţionale şi chiar tradiţiigeografice. Tyeve din Scripcarul de pe acoperiş a avut dreptatecând a spus: „Fără tradiţii, vieţile noastre ar fi la fel de instabileca şi un scripcar pe acoperiş“.

Tradiţiile sunt prezente pretutindeni şi influenţează aproapetot facem. Au beneficiile lor, dar ele nu trebuie confundate cuporuncile date de Dumnezeu. Tradiţia nu trebuie să aibăniciodată aceeaşi autoritate ca Scriptura. Totuşi, deseori eşuămîn a recunoaşte că tradiţiile noastre sunt tipare confortabile, nuînvăţături date de Dumnezeu. Le atribuim statutul de adevăruride neclintit, la fel cum au făcut şi fariseii.

123

Capitolul sapte,

Dacă te îndoieşti de puterea tradiţiei, încearcă să schimbi unacândva. Probabil vei trezi emoţii cosiderabile şi te vei confruntacu o opoziţie puternică. Cu siguranţă Isus a avut de-a face cuacestea! O parte importantă a antipatiei de care a avut parte s-adatorat încălcării tradiţiei.

Tradiţia a fost definită ca „transmiterea informaţiei, credin -ţelor şi obiceiurilor prin cuvântul rostit sau prin exemplu de la ogeneraţie la alta fără instrucţiuni scrise“.1 Tradiţiile reprezintătipare familiare, cu care ne-am deprins în felul nostru de-aacţiona, transmise de cei care au fost înaintea noastră, tipare pecare le folosim în mod natural, de obicei fără să ne dăm seamade originea lor. Multe tradiţii sunt utile. Totuşi, tradiţia îl expunepe om la una dintre cele mai mari ameninţări posibile la adresamaturităţii şi slujirii autentice. Pelikan a scris despre aceasta:„Tradiţia este credinţa vie a morţilor; tradiţionalismul estecredinţa moartă a celor vii.“2

CARE SUNT BENEFICIILE TRADIŢIEIÎnainte de-a explora pericolele tradiţiei, doresc să prezint

câteva din beneficiile ei. Trebuie să recunoaştem că tradiţiile, înprimul şi în primul rând, fac parte din viaţa noastră. Fără tradiţiinu am şti cine suntem (identitatea noastră), de unde venim(rădăcinile noastre), ce credem (obiceiurile noastre), nici cum săne comportăm (modul nostru de viaţă). Prin tradiţie neordonăm viaţa. Tradiţiile ne fac viaţa mai uşoară, prin faptul căne scutesc de presupuneri şi anxietate în cele mai multe decizii.Pur şi simplu nu putem trăi într-o schimbare continuă şiambiguitate. Datorită tradiţiilor noastre, nu trebuie să „reinven -tăm mereu roata“ sau să încercăm să reparăm „ce nu s-a stricat“.În schimb, putem beneficia de experienţele trecutului, din „ceeace a fost încercat şi s-a dovedit a fi demn de încredere“.

Tradiţiile ne ajută în trei moduri specifice. În primul rând,tradiţiile exercită o influenţă enormă asupra emoţiilor noastre.Deoarece ne leagă în moduri profunde de trecutul nostru,tradiţiile oferă uniformitate, siguranţă şi stabilitate prezentului.Noi avem tendinţa să reacţionăm imediat şi cu putere faţă de cei


care ne încalcă tradiţiile pentru că tradiţiile se ataşează mai multde emoţiile noastre decât de intelect. Pur şi simplu ni „se parcorecte“. Încearcă să planifici o nuntă fără tradiţie şi o să vezi cese întâmplă!

În al doilea rând, tradiţiile ne ajută să trăim eficient încomunitate. Ne definesc zona de confort şi ne dau sentimentulde apartenenţă. Tradiţiile oferă amintiri comune, ajută laîntărirea relaţiilor umane şi ne ajută să transmitem în modcolectiv ceea ce este pozitiv din trecut.

În al treilea rând, tradiţia poate fi folositoare în slujire. Înmuzicalul Scripcarul de pe acoperiş, Tyeve afirmă: „Mulţumitătradiţiilor, fiecare ştie cine este şi ce aşteaptă Dumnezeu de lael“. Cele mai multe dintre atitudinile şi acţiunile noastrereligioase se bazează pe tradiţii îndelungate care au fostinventate de oameni buni, care au încercat plini de râvnă să-şiducă până la capăt umblarea lor cu Dumnezeu. Mai mult, înmare parte tradiţiile ne definesc în grupări denominaţionalespecifice. Nu este întâmplător faptul că peste tot în lumeserviciile de închinare se desfăşoară după tipare familiare încadrul diferitelor grupuri religioase. Tradiţiile care ţin de slujirene ajută să ne amintim şi să reconstituim lucrurile din trecut caresunt adevărate, nobile, frumoase şi folositoare.

Noul Testament însuşi laudă tradiţia, înţeleasă şi folosităcorect. (Vezi „Calea cea dreaptă“, pagina 127.) Iar fariseii au înţelescă anumite tradiţii erau date de Dumnezeu şi utile credinţei lor.

TRADIŢII EVREIEŞTIAdesea cuvântul fariseu este corect asociat cu tradiţia. Cei

mai mulţi evrei se mândresc cu această asociere, deoarece ei credcă tradiţiile lor au fost date de Dumnezeu Însuşi. Fariseii credeaucă Dumnezeu i-a dat lui Moise atât Tora scrisă (de la Genesa laDeuteronom), cât şi Tora orală („datinile [tradiţiile] bătrânilor“).Tora scrisă a fost păstrată cu sfinţenie în Sfintele Scripturi. Toraorală, potrivit evreilor, a fost transmisă cu mare atenţie pe caleorală, timp de multe secole, până când a fost strânsă şi codificatăîn Mişna de către rabinul Judah Prinţul în jurul anului 200 d.Cr.


Tora orală este împărţită în şase părţi, care conţin legi şitradiţii referitoare la agricultură, sărbători, femei, legi civile şipenale, lucruri sfinte şi curăţia rituală. Mişna afirmă: „Tradiţiaeste un gard pentru Tora“. În general, evreii erau de acord că:„Atunci când un om întoarce spatele tradiţiei, el se desparte defapt de iudaismul însuşi şi de esenţa naţională a acestuia“.3Fariseii din timpul lui Isus şi o mare parte din iudaismul de astăzirespectă tradiţiile. Tradiţiile bătrânilor erau la fel de respectateca Scripturile scrise, iar unii ar spune chiar mai mult decâtacestea. În plus, deoarece Tora orală se ocupa de comporta men -te specifice, exista tendinţa de-a o respecta cu mai multăstricteţe decât Tora scrisă, care era mai abstractă.

Deoarece tradiţiile erau atât de preţuite, nu ne surprindefaptul că fariseii din vremea lui Isus insistau asupra respectăriilor. Donald Hagner scrie: „Pentru fariseii, măsura neprihănirii,şi astfel a loialităţii faţă de Tora era ascultarea de aceste tradiţiisfinte“.4 Pe de altă parte, saducheii respingeau Tora orală şiacordau autoritate în ce priveşte doctrina divină numai celorcinci cărţi ale lui Moise. Această diferenţă importantă de opiniiconstituia în mare motivul antipatiei dintre cele două grupuri.Deşi nu era prieten cu saducheii, Isus Şi-a exprimat pe faţăopoziţia faţă de concepţia fariseilor asupra tradiţiei. În timp ceS-a conformat unor tradiţii fariseice, ca participarea la sinagogăşi citirea publică a Scripturilor, El a refuzat să acorde aceeaşigreutate tradiţiilor bătrânilor ca şi Cuvântului lui Dumnezeu.

UN STUDIU DE CAZ: SPĂLAREA MÂINILORToate tradiţiile trebuie verificate periodic. Deşi nu putem trăi

fără tradiţii, trebuie să avem grijă ca tradiţiile să nu ne dictezemodul în care trăim. Practica fariseilor de a-şi spăla mâinile esteun exemplu clasic nou-testamentar al impactului negativ altradiţiilor. Deoarece această practică este străină celor mai mulţidintre noi, este necesar să-i înţelegem originile şi felul în careera practicată în timpul lui Isus. Ne vom concentra atenţiaasupra lui Marcu 7:1-23 (într-o măsură mai mică Matei 15:1-20)pentru a dobândi o înţelegere mai clară a efectelor tradiţiilor.


tradiţii�bune

Deşi în Evanghelii, Isus ne-a avertizat împotriva pericolelordatinilor bătrânilor, aşa cum a făcut şi Pavel în Coloseni 2:8, NoulTestament pe de altă parte laudă tradiţia. Isus a trăit în cadrultradiţiei evreieşti, incluzând tăierea Lui împrejur, numirea şidedicarea (Luca 2:21-35). El a respectat sărbătorile (Luca 2:41;Marcu 14:12) şi S-a închinat în Templu şi în sinagogă (Luca 2:46-50;4:15-30; Marcu 6:1-6).

Apostolul Pavel i-a lăudat pe credincioşii din Corint pentru că „ţineţi învăţăturile [tradiţiile] întocmai“ cum i-a învăţat el (1Corinteni 11:2), în timp ce i-a îndemnat pe tesaloniceniischimbători: „rămâneţi tari şi ţineţi învăţăturile [tradiţiile] pe carele-aţi primit“ (2 Tesaloniceni 2:15; vezi şi 3:6). Marele apostol atransmis diferite învăţături [tradiţii] doctrinare şi practicebisericilor cărora le-a slujit (1 Corinteni 11:23; 15:2-3). El nusugerează că ar fi ceva greşit cu această practică. De fapt, dinpunct de vedere teologic, tradiţiile ne ajută adesea să rămânempe cale. Totuşi, cheia constă în faptul că tradiţiile pe care Pavel le-a transmis erau bine înrădăcinate în adevărul lui Dumnezeu,nu în părerile oamenilor, oricât de utile ar fi acestea.

De aceea, trebuie să avem un respect sănătos faţă de tradiţii.Cuvântul tradiţie nu este un cuvânt teologic interzis, aşa cumcred mulţi protestanţi. „Deci întrebarea nu este dacă avem tradiţii,ci dacă tradiţiile noastre intră în conflict cu Sfânta Scriptură,singurul standard absolut în aceste chestiuni“, scrie J. I. Packer în The Comfort of Conservativism [Confortul conservatoris mului].

Nu trebuie să uităm niciodată originile umane ale tradiţiilor şi sărezistăm tentaţiei înrădăcinate de-a le acorda statut divin.Scriptura, nu tradiţia, este testul final al adevărului.

O delegaţie oficială a fariseilor şi cărturarilor au făcut ocălătorie de investigaţie pentru a-L chestiona pe Isus în legăturăcu încăl carea tradiţiei fariseilor. Aşa cum anticipau, i-au surprinspe ucenicii lui Isus mâncând pâine fără să-şi fi spălat mâinile.Spălarea mâinilor făcea parte din cele trei simboluri principaleale identităţii evreieşti: tăierea împrejur, respectarea Sabatului şi



legile referitoare la alimentaţie, inclusiv spălările rituale.Evanghelistul Marcu ne explică:

Fariseii, însă, şi toţi iudeii nu mănâncă fără să-şi spele cu marebăgare de seamă mâinile, după datina bătrânilor. Şi când se întorcdin piaţă, nu mănâncă decât după ce s-au scăldat. Sunt multe alteobiceiuri pe care au apucat ei să le ţină, precum: spălarea paharelor,a ulcioarelor, a căldărilor şi a paturilor. (Marcu 7:3-4)Spălările rituale erau chestiuni de mare importanţă religioasă.

J. Neusner ne spune: „Aproximativ 67 de procente din întreaga(Lege), are de-a face direct sau indirect cu părtăşia din jurulmesei“.5 Isus Se confruntase deja cu fariseii în problema crucialăa Sabatului; acum al doilea simbol de bază al iudaismului a fostignorat de Isus. De data asta, fariseii L-au acuzat pe Învăţător şipe ucenicii Lui că aveau mâini „necurate“, adică nespălate.

Spălarea mâinilor nu se făcea în primul rând din motive deigienă, ci era un mijloc de curăţare religioasă. Pângărirea avealoc atunci când un evreu care ţinea datinile intra în contact,conştient sau inconştient, cu ceva sau cu cineva consideratnecurat (Levitic 11-15; Numeri 19). Când se întâmpla aceasta, eraobligatorie curăţarea rituală. Cerinţele pentru sfinţire erau maisevere pentru preoţi, în special atunci când îşi îndeplineauresponsabilităţile religioase (Exod 29-30). Studiind aceste cerinţebiblice referitoare la preoţi, fariseii le-au aplicat la toţi evreii.

Tradiţiile fariseilor referitoare la spălarea mâinilor erau multeşi specifice.6 Procedura practică de spălare arată şi cum trebuiausă-şi ţină vârfurile degetelor. După cum era de aşteptat, rabiniinu se înţelegeau cu privire la procedura exactă. Hillel şi Şammaiau avut păreri diferite cu privire la detalii. Totuşi, ei erau de acordcă ritualul de curăţare era esenţial. Dacă cineva nu îşi spălamâinile conform modului prescris, scrie Barclay, liderii evreihotărau că persoana respectivă este „necurată în ochii luiDumnezeu“ şi chiar „expusă atacurilor unui demon numit Şibta“.Mai mult, „a omite să-ţi speli mâinile însemna să fii predispus lasărăcie şi distrugere... Un rabin care a omis o dată ceremonia eraînmormântat ca un excomunicat“.7


CE ESTE GREŞIT CU TRADIŢIA?Tradiţiile fariseilor s-au dezvoltat în mod natural. Au început

inocent, concepute de obicei de oameni sinceri care încercau săfie plăcuţi lui Dumnezeu. În general, erau găsite texte bibliceclare care să justifice anumite practici religioase. O dată cepractica respectivă s-a răspândit într-un grup particular, a fostetichetată ca tradiţie, iar oamenii au ajuns îndoctrinaţi. Apoiabaterea de la tradiţie devenea motiv de judecată, cenzură şichiar excomunicare.

La fel ca fariseii, noi ne lăsăm adesea viaţa guvernată detradiţii. Şi, asemenea fariseilor, trebuie să luăm seama la faptulcă tradiţiile sunt însoţite de numeroase pericole posibile, înspecial pentru viaţa noastră spirituală. În Marcu 7:6-23 (cf. Matei15:3-20) Isus a demascat aceste pericole rapid şi fără menaja -mente, evidenţiind cinci pericole importante ale tradiţiilor. Deşiau fost adresate fariseilor, cuvintele Lui ne avertizează şi pe noicu privire la pericolele cu care ne vom confrunta.1. Tradiţia poate favoriza religia falsă

Isus a atacat tradiţiile fariseilor fără să facă vreun compromis(Marcu 7:6-8). „Făţarnicilor, bine a prorocit Isaia despre voi“, aînceput El. În general, această introducere nu este considerată afi o modalitate bună de a-ţi face prieteni şi de a-i influenţaoameni. Astfel, caracterul direct al abordării lui Isus ne atrageatenţia că problema în discuţie are o mare importanţă spirituală.Limbajul Lui dur era necesar.

Tradiţiile fariseilor erau în realitate neevlavie mascată defrumuseţea şi corectitudinea aparentă a religiei. Isus a aplicatpracticilor fariseilor cuvintele lui Isaia referitoare la naţiune.Textul Vechiului Testament spune: „Când se apropie de Minepoporul acesta, Mă cinsteşte cu gura şi cu buzele, dar inima luieste departe de Mine, şi frica pe care o are de Mine, nu este decâto învăţătură de datină omenească“ (Isaia 29:13). Prin anii 700 î.Cr.când a prorocit Isaia, în Iuda religia era puternică, dar la fel eraunedreptatea, imoralitatea şi idolatria. Evreii din vremea lui Isaia


au combinat cu uşurinţă religia exterioară cu nedrepateainterioară. Isaia 1:10-23 ne oferă un instantaneu al mulţimiijertfelor, darurilor, tămâiei, adunărilor, sărbătorilor şi rugăciu -nilor, care erau asociate cu nedreptatea, lipsa de milă, păcatul şimândria.

Isus a folosit un singur cuvânt pentru a descrie acestfenomen, şi anume, făţărnicie, numindu-i făţarnici pe farisei (v.6). Aici Isus foloseşte pentru prima dată cuvântul „făţarnici“, pecare mai târziu îl va folosi mereu pentru a-i descrie pe farisei.Făţărnicia denotă diferenţa dintre mărturisirea de credinţă aoamenilor şi realitatea vieţii lor; diferenţa dintre gură şi inimă.A face spectacol din dedicarea faţă de Dumnezeu în timp ceacordă prioritate tradiţiilor născocite de oameni, tradiţii care nuprea promovează căile lui Dumnezeu, face inutilă închinareapersoanei respective.

Tradiţiile născocite de oameni, indiferent cât de sfinte par,conţin un sâmbure de făţărnicie. Tradiţiile arată bine, ne influ -en ţează emoţiile, ne guvernează vieţile şi tind să-şi însuşeascăstatutul de doctrină divină. Totuşi, adesea tradiţiile au o parteascunsă. Tradiţiile sunt păstrate deoarece dau rezultate, pentrucă oamenii pot să le ţină. Deseori noi urmăm tradiţiile în modmecanic, fără să gândim. În timp, distincţia dintre adevărul luiDumnezeu şi tradiţiile noastre devine neclară şi tindem să ţinemmai mult la tradiţiile noastre umane, decât de Sfintele Scripturi.

Este mai uşor să ascultăm de tradiţii decât de adevărul luiDumnezeu. Adesea, tradiţiile se concentrează asupra acţiunilor,în timp ce pe Dumnezeu Îl interesează atitudinile caremotivează acţiunile. Tradiţiile pot fi ţinute prin puterea proprie,în timp ce adevărul lui Dumnezeu necesită puterea DuhuluiSfânt. Pentru a trăi adevărul lui Dumnezeu trebuie să avem orelaţie reală cu El. Când tradiţiile devin acţiuni de rutină, esteuşor să pierdem relaţia apropiată.

Favorizează tradiţiile noastre religia falsă şi contribuie acesteala făţărnicie? În multe feluri, da. Cu siguranţă, timpul deînchinare de duminica dimineaţa poate cuprinde muzică care săte trezească, oameni cu mâinile ridicate şi emoţii evidente, şi


care totuşi să nu aibă de-a face cu adevărata dedicare a inimii.Cei care frecventează regulat biserica pot să se considere„evanghelişti“ şi „orientaţi spre misiune“ şi, totuşi, să nu fi vorbitniciodată vreunei persoane din afara bisericii despre Isus Cristos.Unii dăruiesc generos pentru misiune, dar neglijează practicareamisiunii acolo unde locuiesc. Promovăm câştigarea oamenilorpentru Cristos prin vorbe, dar nu şi prin fapte. Este ipocriziecurată ca membrii bisericii să critice metodele evanghelistice aleacesteia atunci când ei nu practică evanghelizarea personală.Aceasta este o religie falsă.

Rugăciunea este un alt domeniu în care tradiţia poatefavoriza religia falsă. Imaginează-ţi că eu, pastorul tău, te invit lacină. Soţia mea pregăteşte o masă bogată. Toţi sunt invitaţi lamasă şi îşi ocupă locurile. Apoi spun: „Mâncarea se răceşte, daţi-ibătaie!“ şi încep să înfulec. Nici măcar unei persoane religioasenu i-ar scăpa din vedere faptul că nu ne-am rugat. Imediat,probabil în mod conştient, te-ai întreba care este problema cumine. Sunt uituc sau nespiritual? Poate ai face un comentariusau ai întreba de ce nu „ne-am rugat pentru masă“. Chiar dacă aifi prea politicos ca să-mi spui direct că am încălcat tradiţia, faptpe care l-ai observat cu siguranţă, probabil vei discuta despreaceasta cu alţii şi fără îndoială îţi vei face griji cu privire laspiritualitatea mea.

A ne ruga înainte de-a mânca este o tradiţie, nu o poruncă alui Dumnezeu. Totuşi, dacă îndrăznim să nu ne rugăm, spiritua -litatea noastră va fi pusă la îndoială. Te rog, nu mă înţelege greşit.Evident, este corect să recunoaştem în mod regulat bunătatea şipurtarea de grijă a lui Dumnezeu. Cu siguranţă, Cristos ne-a datun exemplu atunci când a rostit binecuvântarea înainte de-aînmulţi pâinile şi peştii (Marcu 6:41). Dar ne spune undevaDumnezeu că trebuie să ne rugăm întotdeauna înainte de masă?Există vreo poruncă pe care o încălcăm dacă nu facem acestlucru? Nu cred. (Apropo, eu cred că este înţelept să ne rugămînainte de a mânca. Aceasta este o tradiţie bună, care poate şitrebuie să fie plină de semnificaţie.) Rugăciunea înainte de masăeste doar o tradiţie pe care deseori o practicăm pioşi fără să fim


conştienţi de semnificaţia ei şi care ne dă un sentiment despiritualitate.

Cum evităm favorizarea religiei false prin tradiţiile noastre?Trebuie să aducem tradiţiile la un nivel conştient. Trebuie să lenumim şi să afirmăm ca tradiţii, nu ca adevăr, şi să refuzăm să leacordăm tradiţiilor statutul de doctrină. Nu trebuie să instituţio -na lizăm forme lipsite de semnificaţie. Este esenţial să neamintim că ne închinăm lui Dumnezeu şi că El doreşte să neînchinăm Lui „în duh şi în adevăr“ (Ioan 4:24).2. Tradiţia poate lua locul Scripturii

Al doilea punct în confruntarea lui Isus cu fariseii în legăturăcu tradiţiile lor a fost faptul că uneori tradiţia înlocuieşte subtilScriptura (Marcu 7:9-13). De data aceasta, în loc să citezeScriptura, Isus indică o tradiţie curentă de-a fariseilor. Fariseiicredeau că juruinţele sunt sfinte, în special cele în care eraimplicat Dumnezeu şi Templul. O parte din Mişna este dedicatăjuruinţelor (Nedarim). Conform rabinilor, unul dintre cuvinte -le-che ie în facerea juruinţelor era cuvântul „Corban“, o promi -siune verbală referitoare la un dar pe care aveau să-l dea luiDumnezeu în viitor. Un astfel de dar, odată promis luiDumnezeu, nu putea fi dat altcuiva (deşi putea fi folosit în modconvenabil pentru scopurile cuiva). În vremea lui Isus, evreiifăceau promisiuni pentru Templu, adică declarau „Corban“anumite lucruri, care urmau să fie transferate Templului dupămoartea proprietarului. Aceste juruinţe le permiteau să-şifolosească averea fără nicio problemă, dar le interzicea s-ofolosească pentru a împlini nevoile prezente ale părinţilor lor învârstă.

Se pare că oamenii religioşi aflaţi la putere au considerat căaceastă practică era un mijloc eficient de a-i obliga pe oameni săţină Legea (şi probabil de a strânge bani) şi, prin urmare, autransformat-o într-o tradiţie obligatorie. Cei mai afectaţi deaceastă tradiţie erau familiile celor care făceau declaraţia Corban.

Totuşi, Isus a considerat această tradiţie ca o încălcare directăa Scripturii. A cincea poruncă (Exod 20:12; Deuteronom 5:16) le


cere copiilor să-şi cinstească părinţii. Acest respect implica şisprijinirea părinţilor din punct de vedere financiar în timpulbătrâneţii lor (1 Timotei 5:3-8). Scripturile prescriu pedepseaspre pentru necinstirea părinţilor.8 Totuşi, această tradiţieCorban contrazice direct Cuvântul lui Dumnezeu referitor lacinstirea părinţilor. Astfel Scripturile au fost înlocuite subtil detradiţiile omeneşti.

Uneori tradiţiile, chiar şi cele care au început având motivaţiicorecte, denaturează adevărul lui Dumnezeu. Tradiţiile trebuierecunoscute întotdeauna ca tradiţii şi nu trebuie lăsate săînlocuiască Scriptura. Scriptura este şi trebuie menţinutăîntotdeauna la cel mai înalt nivel; tradiţia trebuie subordonatăScripturii. Totuşi, în practica curentă această distincţie devinedeseori neclară. Cum se întâmplă aceasta? De obicei aceasta seîntâmplă în timp. În general se bazează pe alte texte dinScriptură care sunt în „conflict“ cu cele iniţiale şi deseori suntdeterminate de scopuri practice (şi profitabile). Ce este greşit laaceastă tendinţă? Confundă divinul cu umanul. Tradiţia tindesă devină sfântă, furând prioritatea Scripturii. Inversează priori -tăţile lui Dumnezeu. Tradiţia poate pune la loc de cinste ceea ceeste în esenţă egoist în loc să-L aibă pe Dumnezeu în centru.

Oare este posibil ca unele tradiţii de-ale noastre să contrazicăîn acelaşi fel poruncile lui Dumnezeu? Gândeşte-te la instituţiaonorabilă a şcolii duminicale. Robert Raikes a popularizataceastă instituţie, care a fost iniţiată în 1769 de Hannah Ball.Scopul iniţial al şcolii duminicale a fost atât spiritual, cât şisocial. A luat fiinţă pentru a ajuta copiii săraci să devină oamenicu carte şi asfel Evanghelia lui Isus Cristos să ajungă la ei. Acum,după mai bine de 225 de ani, în cele mai multe biserici şcoaladuminicală este încă puternică, deşi scopul ei s-a schimbat întimp. Astăzi, mulţi se referă la şcoala duminicală ca la primaagenţie pentru educarea spirituală a copiilor. Întreabă-i pe ceimai mulţi părinţi ce aşteaptă de la biserică şi îţi vor răspunde: „Oşcoală duminicală puternică“.

Dar aşteaptă! A dat Dumnezeu vreo poruncă referitoare laeducarea spirituală a copiilor? Da. În Deuteronom 6, cel mai


cunoscut pasaj din Biblie legat de transmiterea credinţei lageneraţia următoare, Dumnezeu a încredinţat lucrarea deeducare teologică a copiilor în primul rând părinţilor, nu co -munităţii celor credincioşi. Motivul acestei alegeri este evident.Transmiterea credinţei nu poate fi îndeplinită într-o singură orăpe săptămână, în cadrul unei clase, chiar şi cu cei mai talentaţişi iubitori învăţători. Desigur, biserica poate să ofere un sprijininestimabil şi şcoala duminicală a fost folosită cu putere deDumnezeu pentru evanghelizare şi edificare. Cu toate acestea,Dumnezeu a încredinţat familiei „partea leului“ din responsabi -li tatea educării creştine, nu bisericii.

Totuşi, în prezent multe familii creştine fac puţin în modintenţionat sau chiar nimic pentru a-şi transmite credinţacreştină copiilor lor, fiind confuzi, probabil din cauza tradiţiei,că aceasta este responsabilitatea bisericii. Oare nu este posibil caaceastă tradiţie magnifică legată de şcoala duminicală săcontrazică în mod subtil adevărul lui Dumnezeu, deoareceprezenţa şi impactul ei le permit părinţilor să renunţe la respon -sa bi lităţile pe care li le-a dat Dumnezeu?

O altă tradiţie prin care pastorii şi bisericile îi încurcă pecreştini şi îi pot face să ignore Scripturile este „chemarea la altar“.Această tradiţie relativ recentă (de prin anii 1800) este întipărităatât de adânc în mintea multor oameni încât sunt îndureraţicând nu se face nici o invitaţie şi se simt mângâiaţi când acestlucru se întâmplă. Nu văd nici un defect intrinsec în chemareala altar. Este o metodă folosită de Dumnezeu pentru a aducemulţi oameni la Sine pentru salvare şi sfinţire. Totuşi, mă întrebdacă această formă de evanghelizare nu ne linişteşte conştiinţeleatunci când neglijăm evanghelizarea personală? Dumnezeu nua conceput evanghelizarea publică să fie un înlocuitor pentruevanghe lizarea personală. Nici ca zidirea comună a bisericii să fieînlo cuită de serviciile de închinare concepute în primul rândpentru mântuirea sufletelor pierdute. În general vorbind,evanghelizarea trebuie să aibă loc mai degrabă „acolo afară“,decât „aici înăuntru“, mai degrabă de lunea până sâmbăta, decâtdoar duminica şi trebuie făcută de toţi, nu numai de pastor.


Cum ne păzim ca să nu cădem pradă tradiţiilor noastre careiau subtil locul Scripturilor? Încă o dată, trebuie să fim destulde vigilenţi pentru a identifica tradiţiile ca tradiţii. Cei mai mulţidintre noi acceptă într-un mod necritic tradiţia ca ghid al nostru.Trebuie să refuzăm ferm să lăsăm tradiţiile să ajungă investitecu autoritate divină. Deşi ne numim protestanţi, uneori acţio -năm ca şi cum am fi uitat chemarea reformatoare, sola Scriptura– numai Scriptura. Apoi toate tradiţiile trebuie trecute prin grilaScripturii, nu invers. Tradiţiile noastre trebuie consideratenegociabile şi subordonate adevărului lui Dumnezeu.3. Tradiţia poate denatura adevărul teologic

La un moment dat, Isus a adunat mulţimile pentru a le vorbidespre una dintre cele mai obişnuite şi mai sinistre surse aletradiţiei, o concepţie denaturată despre pângărire sau spurcare(Marcu 7:14-16, 21-23). Folosind cuvinte pline de putere,Învăţătorul Şi-a implorat publicul: „Ascultaţi-Mă toţi şi înţele -geţi!“. Apoi El a făcut declaraţia revoluţionară că nimic dinexteriorul unei persoane nu poate să o pângărească. Pângărireaacţionează din interior spre exterior, nu din exterior spre interior.Pângărirea se află în inima oamenilor.

Această afirmaţie a contrazis concepţia fariseilor desprepângărire. Ei (şi noi, în momente-cheie) credeau că răul esteexterior şi ţine de mediu. Cineva poate şi va fi pângărit deanumite persoane, locuri şi lucruri. Astfel, evreii „buni“ evitaucontactul cu neamurile sau samaritenii (pe jumătate evrei) şi cuvameşii şi păcătoşii. În mod asemănător, evreii evitau să treacăprin Samaria, considerând-o necurată deoarece era cetateasamaritenilor – o rasă amestecată. Lista lor cu locurile şiactivităţile care îi puteau pângări era lungă.

Isus a explicat că pângărirea nu se poate evita prin păzirea deoamenii răi, de locurile şi lucrurile rele. Singura modalitate de ascăpa de pângărire este rezolvarea problemelor inimii.

În cazul fariseilor, tradiţia a contribuit la definirea greşităaceea ce însemna necurăţie pentru Dumnezeu. De fapt, esteposibil ca tradiţiile să fi mărit pângărirea deoarece acestea au


întunecat adevărata sursă a murdăriei spirituale, şi anume,depravarea inimii omeneşti. În acelaşi fel, tradiţiile modernecare încearcă să ne cureţe faptele exterioare pot să ne împiedicesă vedem depravarea inimilor noastre şi, prin urmare, nevoia decurăţie interioară. Tradiţiile ne pot da un sentiment fals alneprihănirii. Ne pot înşela astfel încât să găsim o sursă greşită apăcatului nostru, precum şi o soluţie greşită pentru acesta şi săofere scuze care să ne mulţumească – dar care să fie incorecte –pentru depravarea noastră şi alternative la dependenţa totală deDumnezeu. Adevărata pângărire produsă de diferitele păcateenumerate în Marcu 7:21-22 vine din interior, nu din afară.9

Aceasta nu înseamnă că pângărirea nu este importantăpentru creştin. Şi Noul Testament laudă puritatea şi condamnănecurăţia.10 Dar cei care doresc să aibă vieţi curate trebuie sărecunoască faptul că sursa păcatului se află în ei înşişi, nu înprezenţa altora sau în activităţi.

Uneori tradiţiile ne compromit teologia; acestea chiar neîncurajează să privim spre soluţiile greşite pentru problemapăcatului. Din când în când, noi, creştinii, ne facem liste cu regulicare ne păzesc de pângărire. Deşi este posibil să nu fie prezentatăîntotdeauna aşa, pângărirea este văzută ca fiind „acolo afară, înlume“. Anumiţi oameni sunt desemnaţi drept necuraţi. Astfelam fost învăţaţi (în mod înţelept) să ne alegem prieteni buni şisă-i evităm pe oamenii răi. Anumite locuri sunt compromi -ţătoare prin ele însele: oriunde se serveşte alcool sau droguri,oriunde se cântă muzică rock şi trupurile se mişcă în ritmulmuzicii – oriunde au loc activităţi seculare. Iar anumite obiecteca şi cărţile de ghicit şi diferite reviste sunt murdare. Deşi existăînţelepciune în multe dintre aceste reguli, ele comunică într-unmod subtil opusul temeliei solide a teologiei biblice, şi anume,faptul că pângărirea este interioară, nu exterioară.

Astăzi, mulţi creştini sunt tot mai înspăimântaţi de secula -rismul care se strecoară peste tot şi fac tot ce pot ca să seprotejeze pe ei şi familiile lor. Educarea copiilor acasă, precum şişcolile creştine sunt considerate adăposturi sigure şi locuri undesunt predate valorile care lipsesc din şcolile publice. Ca părinte


a cinci copii, şi eu încerc să-mi protejez copiii de rău; aceasta estedatoria mea ca tată şi, până la un punct, protecţia este necesarăpentru maturizarea copiilor mei. Totuşi, m-am ferit întotdeaunade gândul că prin limitarea accesului lor la anumite persoane,locuri şi lucruri pot reduce necurăţia copiilor mei, pentru că eipoartă necurăţia oriunde merg. Inimile lor decăzute îi însoţesc.

Dorinţa noastră ca părinţi pentru copiii noştri este ca ei săştie că frica de Dumnezeu – nu frica de cultură – este începutulînţelepciunii (Proverbe 1:7). Trebuie să fim atenţi care mesajdespre pângărire îl credem. Uneori tradiţiile noastre ne insuflăo minciună diabolică.

Cum ne păzim ca să nu cădem pradă tradiţiilor care nedenaturează teologia? Din nou, Biblia trebuie să fie ghidul şigrila noastră, nu tradiţia. Deşi tradiţia poate avea o înfăţişare deînţelepciune, veghează necontenit ca aceasta să nu afectezeesenţa adevărului lui Dumnezeu. Răul nu trebuie pus pe seamasurselor exterioare. Uneori numeroasele noastre tradiţii con -cepute să ne păstreze curaţi, pierd din vedere esenţa problemei– inima omenească.4. Tradiţia poate contibui la orbirea spirituală

Matei ne spune că afirmaţia lui Isus referitoare la pângărirei-a supărat pe farisei (Matei 15:12-14). Acest lucru arată modul încare tradiţiile angajează emoţiile şi provoacă mânia. Fariseii auconsiderat că Isus i-a atacat pe nedrept şi s-au simţit foarteofensaţi. Probabil fariseii au fost atât de deranjaţi de cuvintele luiIsus încât au plecat de acolo, deoarece nu mai sunt menţionaţiîn acest pasaj. Cu siguranţă ucenicii lui Isus nu au înţeles impli -caţiile afirmaţiilor lui Isus legate de pângărire. În orice caz, L-auconfruntat.

Apoi Isus a dublat ofensa atunci când i-a numit pe farisei„răsad pe care nu l-a sădit Tatăl Meu“ şi „călăuze oarbe“. Fariseiicredeau că sunt grâu; Isus îi considera neghină (Matei 13:40-42).Fariseii erau convinşi că sunt călăuze pentru orbi (Romani 2:19);Isus îi considera orbi. Deoarece Dumnezeu nu i-a plantat, ei vor


fi „smulşi“ din grădina Lui, a spus Isus. Şi deoarece erau orbi,oamenii îi urmau spre marea lor pieire.

Aceste cuvinte nu puteau răni mai adânc. Fariseii semândreau foarte mult cu strămoşii lor. Ei erau copiii lui Avraam.Erau plantaţi de Dumnezeu. Mai mult, se considerau ghiziispirituali ai lui Israel, a căror misiune era să-i conducă pe oamenila lumină. Totuşi, Isus i-a asemănat cu neghina şi cu călăuzeleoarbe. Au!

Isus a arătat clar că tradiţiile fariseilor constituiau o problemămult mai serioasă decât şi-au imaginat ucenicii. Era periculospentru sănătatea lor spirituală să petreacă timp cu cei carepuneau semnul egalităţii între tradiţie şi adevăr. Acestea eraucuvinte dure din partea unui Învăţător preocupat de ucenicii Lui.A-i urma pe farisei, fie ei antici sau moderni, este mai periculosdecât ne dăm seama. Tradiţiile, care formează o mare parte dinceea ce se numeşte legalism, trebuie confruntate cu putere.

Unul dintre cele mai sigure teste despre ceea ce credem cuadevărat este descoperit de felul în care reacţionăm emoţional ladiferite situaţii. Reacţiile emoţionale expun lucrările interioareale sufletului nostru. Care dintre tradiţiile noastre ne producmânie? Există tradiţii care au efect orbitor?

Cu câţiva ani în urmă la biserica pe care acum o păstoresc, aapărut o controversă legată de serviciul de duminică seara.Propunerea unora era să înlocuim serviciul de duminica searacu întâlniri în grupuri mici, crezând că acestea vor măriparticiparea şi vor intensifica viaţa spirituală. Sugestia acesteitradiţii contemporane s-a ciocnit de o tradiţie mai veche şiemoţiile au fost stârnite. În minţile unora, serviciul de duminicaseara era aproape sfânt; o ancoră în mijlocul mărilor furtunoase;o legătură cu conservatorismul şi un obstacol în calea liberalis -mului. A fost una dintre întâlnirile în care au putut fi măsuratepopularitatea lui Dumnezeu şi spiritualitatea noastră. Alţii eraula fel de insistenţi afirmând că grupurile mici erau valulviitorului, un mijloc necesar de educaţie spirituală.

Bănuiesc că puţini dintre cei implicaţi în dezbatere cunoşteauoriginile serviciului de duminica seara. Iniţial acesta a fost


conceput ca mijloc de-a ajunge cu Evanghelia la cei nemântuiţi.De aceea a fost numit „Serviciul evanghelistic de duminica seara“.Modalitatea folosită pentru a-i atrage pe „păcătoşi“ la acesteservicii erau lămpile cu gaz, care au fost introduse devreme înbiserici. Aceste lămpi erau o noutate şi de aceea îi atrăgeau pecurioşi. O dată ce lămpile cu gaz îi atrăgeau pe oameni înăuntru,predicarea Evangheliei îi conducea la Cristos. Prin urmare,serviciul de duminica seara a început ca un experiment inovatorconceput pentru a promova evanghelizarea.11 Acum, mulţi animai târziu, rareori există oameni nemântuiţi la serviciul deduminica seara. Ei stau cuibăriţi confortabil în „băncile“ lorurmărind vreun meci sau alte emisiuni TV.

Undeva, în timp, serviciul de duminica seara şi-a schimbatfocalizarea de la evanghelizare la zidire spirituală. Desigur,zidirea credincioşilor este un scop bun şi nu este nimic greşit cua ţine serviciul de duminica seara. Nu este nimic greşit nici cugrupurile mici. Atât serviciul de duminica seara cât şi grupurilemici sunt doar tradiţii, metode omeneşti de a îmbogăţi lucrareabisericii. Dacă uităm acest lucru, ajungem orbi şi putem risipimultă energie emoţională.12

Cum ne păzim ca să nu cădem pradă ofensei emoţionale şiorbirii spirituale pe care le pot produce tradiţiile? În primul rând,când începem să ne agităm cu privire la probleme religioasedespre care ştim că nu sunt porunci biblice, este timpul să facemo pauză. Trebui să-i ascultăm pe cei care sunt de partea cealaltă.Apoi trebuie să ne întrebăm dacă suntem îndreptăţiţi să nesimţim ofensaţi sau Dumnezeu încearcă să ne atragă atenţia. Încontinuare, trebuie să ne asigurăm că vieţile noastre suntcălăuzite de Cuvântul lui Dumnezeu, nu de tradiţii omeneşti.De ce? Pentru că a-i conduce pe oameni spre tradiţii ca şi cumacestea ar fi esenţa creştinismului nu se deosebeşte cu nimic deun orb care conduce un grup prin Marele Canion.

În acelaşi timp, trebuie să fim pregătiţi să ofensăm dacădorim cu adevărat să-L urmăm pe Isus. Nu cred că trebuie săîncercăm să ofensăm; în schimb, trebuie să căutăm să fim câtmai binevoitori şi mai răbdători posibil. Şi, cu siguranţă,


niciodată nu trebuie să înfruntăm tradiţiile cu un spirit trufaş.Puţine lucruri sunt la fel de ofensatoare ca nişte tineri aroganţicare încearcă să înlocuiască tradiţii bine puse la punct cu tradiţiicontemporane. Aceasta este o ipocrizie proeminentă (şi foarteobişnuită astăzi).

În sfârşit, trebuie să luăm seama să nu ne ataşăm de cei carene conduc cu tradiţii. Cred că sunt mulţi cei care pun accent maimare pe tradiţii decât pe adevăr. Oamenii tind să-i urmeze ca oturmă pur şi simplu pentru că tradiţiile ne leagă de evenimentesemnificative din trecut. Ai grijă!5. Tradiţia poate sufoca lucrarea eficientă

Potrivit lui Isus, tradiţiile evreilor referitoare la spălareamâinilor nu numai că contraziceau adevărul Scripturii cu privirela pângărire, dar nici nu mai erau necesare (Marcu 7:17-20). Isusa declarat că legile privitoare la mâncare din Vechiul Testamenterau de aici înainte înlăturate. Implicaţia logică a lecţiei debiologie a lui Isus este că nici o mâncare, nici mâinile nespălate,nici ulcioarele şi nici farfuriile nu pângăresc prin ele însele.Putem mânca orice – carne de porc, creveţi sau struţ!

Legile evreilor privitoare la mâncare au avut un scop teologicpozitiv: să-i pună deoparte pe evrei ca poporul ales al luiDumnezeu (Levitic 11:44-45). Deci, de ce a schimbat Isus acestelucruri? Dacă legile evreilor privitoare la mâncare ar fi rămasvalabile în timp ce Dumnezeu Se ocupa de creşterea unei familiiglobale conduse de Domnul Isus Cristos – una care cuprindeaevrei, samariteni şi neamuri – atunci ar fi existat dezbinări deneînlăturat şi lipsă de unitate. Legile privitoare la mâncare ar fifost întotdeauna un element care să amintească de caracteruldistinctiv (şi probabil superior) al evreilor. Legile privitoare lamâncare şi tradiţiile care au rezultat din acestea ar fi sufocat detot lucrarea printre oamenii pierduţi din lume.

Isus nu putea tolera acest lucru. Prin urmare, cu o singurămişcare de condei, Marcu a formulat implicaţia din cuvintele luiIsus, şi anume, că legile privitoare la mâncare au fost anulate(v. 19). Aceasta a înlăturat una dintre cele mai mari piedici


pentru lucrarea eficientă cu care s-ar fi confruntat oriceevanghelist, plantator de biserici sau pastor evreu. Apropo, nueste întâmplător faptul că exact următorul eveniment înregistratîn Evanghelia după Marcu ni-L prezintă pe Isus vorbind cu ofemeie dintre neamuri (Marcu 7:24-30). Dacă Isus ar fi fostpreocupat de probleme de dietă, ar fi evitat-o.

Unul dintre cele mai mari pericole ale tradiţiilor este faptulcă acestea pot efectiv să blocheze noile lucrări conduse de DuhulSfânt. De fapt, tradiţia este un ucigaş potenţial uriaş al lucrării,deoarece tradiţiile tind să fie menţinute mult timp după ce şi-aupierdut utilitatea. În mod ironic, unele dintre cele mai apreciatetradiţii au început ca lucrări de avangardă pe care cineva a avutcurajul şi convingerea să le iniţieze.

Dă-mi voie să citez câteva exemple din tradiţiile noastre carepot să sufoce lucrarea eficientă. Stilul de muzică pe care noi îlconsiderăm sfânt are un impact mare asupra lucrării. Dacăcredem că răul constă în ritmul, stilul, instrumentaţia, tempo-ulsau volumul muzicii, este foarte probabil să nu putem câştigapentru Cristos o anumită subcultură (aceasta dacă ei nu renunţăla „necurăţia“ lor şi ne îmbrăţişează tradiţiile). Gândeşte-te laorgă. Acest instrument a fost folosit pentru prima dată într-obiserică nord-americană în 1703, nu mai devreme din cauzaopoziţiei celor cu rădăcini puritane. În cele din urmă, în 1770,prima biserică puritană, probabil credincioşi care şi-au asumatriscuri serioase, a achiziţionat o orgă!13 Prin alegerea muzicii şi ainstrumentelor pe care noi le considerăm acceptabile, putem săne limităm lucrarea. Iar cei pe care îi rănim nu sunt numai ceiexcluşi, ci şi cei consolaţi. A învăţa că un anumit timp de muzicăeste sfânt ne sufocă înţelegerea spiritualităţii.

Gândeşte-te la felul în care tradiţiile noastre referitoare la oraînceperii serviciului de duminica dimineaţa afectează slujireacelor care stau în bănci. În cele mai multe biserici [americane]serviciile de închinare de duminica dimineaţa încep la 10:30 saula 11:00. Leith Anderson scrie: „Nu am muls niciodată o vacă...Cei mai mulţi americani nu au muls niciodată o vacă. Totuşi,multe biserici încă încep întâlnirile de duminica dimineaţa la


ora unsprezece, oră aleasă iniţial ţinându-se seama de programulfermierilor pentru mulsul vacilor“.14 Probabil lucrarea ar fi făcutămai bine dacă întâlnirile bisericii ar începe sâmbăta seara la oraopt sau duminica dimineaţa la opt.Tradiţia, nu Dumnezeu, astabilit ora întâlnirilor noastre. Când programul de muncă şi dejoacă din societate se schimbă, probabil că ar trebui schimbatăşi ora la care începem întâlnirile noastre de închinare.

Cum putem evita tendinţa de a lăsa tradiţia să sufoce lucrareaeficientă? Din nou, trebuie să păstrăm tradiţia şi adevărulseparate în minţile noastre. Vom ajuta atât creşterea spirituală,cât şi lucrarea atunci când facem deosebire între tradiţie şiadevăr. Este înţelept să facem distincţie între cele două. Încontinuare, trebuie să menţinem metodologia flexibilă astfelîncât să poată fi schimbată la nevoie. Mesajul Scripturii este celmai important şi nu trebuie schimbat. Totuşi, metodele pot finegociate şi trebuie schimbate pentru a face o lucrare eficientăîn culturi care se schimbă. Uneori facem opusul, compromiţândmesajul pentru a se potrivi cu metodele noastre. Pentru a păstraprioritatea lucrării mai mare decât a metodelor, trebuie să nedezvoltăm virtutea spirituală de-a ne asuma riscuri. Acest lucrunu este uşor pentru cei mai mulţi dintre noi, având în vederefaptul că tradiţiile ne definesc zonele de confort.

ECHILIBRAREA TRADIŢIEI ŞI A ADEVĂRULUIMisiunea noastră ca urmaşi ai lui Isus Cristos este să stabilim

un echilibru înţelept între adevărul lui Dumnezeu şi tradiţiileomeneşti. Cum le putem echilibra pe cele două? În primul rând,trebuie să recunoaştem că peste tot în jurul nostru există tradiţii.Ele guvernează (de obicei inconştient) mare parte din vieţilenoastre şi determină în mare parte felul în care îi examinăm peceilalţi. Astfel, trebuie să devenim conştienţi de efectul pe caretradiţiile îl au asupra minţilor şi a vieţilor noastre. În al doilearând, nu trebuie să uităm niciodată că prin definiţie tradiţia esteopera omului. Totuşi, noi tindem să confundăm tradiţia cuadevărul, deoarece tradiţiile religioase sunt adesea susţinute cuargumente şi texte biblice. Astfel, în timp, tradiţiile tind să


devină sfinte. Trebuie să ne amintim adesea de sursa tradiţiilornoastre şi să le tratăm ca fiind negociabile.

În al treilea rând, tradiţiile tind să întărească religia exteri -oară, să se concentreze mai degrabă pe faptele exterioare decâtpe atitudinile inimii. Astfel, trebuie să fim atenţi la religia falsăşi la ipocrizia inimii pe care tradiţionalismul le poate generauşor. Să rămânem recunoscători pentru tradiţii, dar să fim atenţila tradiţionalism. În al patrulea rând, este posibil să nu obţinemceea ce vedem în tradiţii. Tradiţiile au o înfăţişare a înţelepciunii,şi pentru că „par aşa de bune“, par corecte. Totuşi, acestea potde natura subtil adevărul şi pot da un sentiment fals de neprihă -nire. Tradiţia poate contribui la orbirea spirituală şi poate avea carezultat un mare rău spiritual. Astfel, este nevoie de discernă -mânt atunci când avem de-a face cu tradiţiile vieţilor noastre.

În sfârşit, tradiţia poate fi unul dintre cei mai mari duşmania ceea ce doreşte să facă Dumnezeu. El este infinit de creativ şilucrează tot timpul în moduri neaşteptate şi minunate. Totuşi,se spune că ultimele şapte cuvinte ale bisericii sunt: „Până acumnu am procedat niciodată aşa“. Când ne ţinem strâns de tradiţii,avem tendinţa să sufocăm lucrarea. Este nevoie de curaj săînfrunţi tradiţiile şi să te confrunţi aproape sigur cu opoziţia.Totuşi alternativa, înăbuşirea lucrării eterne, poate lipsi bisericade iniţiativa şi binecuvântarea lui Dumnezeu.

Dumnezeu ne-a chemat să fim dedicaţi, nu neapărat să nesimţim bine. Când tradiţiile bazate pe adevărul lui Dumnezeuajută la înaintarea lucrării, ele trebuie apărate. Dar atunci cândîmpiedică slujirea, trebuie reevaluate şi revizuite, împreună cu overificare a inimii de către toţi cei implicaţi.


Când liMitările devineleMentul CentrAl

filmul Chariots of Fire a spus povestea interesantă a lui EridLiddel, „scoţianul zburător“. A câştigat recunoaşterea

academică drept filmul cel mai bun din 1981. Un hit extraordinaral Hollywood-ului a captat de asemenea şi un public entuziast înrândul creştinilor, pentru că „Chariots“ a susţinut valori creştinesolide. În film, Liddell a câştigat medalia de aur în cadruljocurilor Olimpice din 1924 în cursa de 100 de metri, cursă la carenu trebuia să participe. El a refuzat să participe la concursul lacare era înscris, sprintul de 100 de metri, deoarece câteva dintrerundele preliminare au fost ţinute duminica, „ziua Domnului“,iar el era un adventist strict. Puţini oameni, laici sau religioşi,nu au lăudat caracterul, convingerile, curajul şi, desigur, succesullui Liddell!

Fără îndoială Liddell a acţionat conform conştiinţei lui şilucrurile au ieşit bine. Dar a fost poziţia lui un standard pentrutoţi creştinii sinceri? Dacă Isus ar fi fost antrenorul lui EricLiddell, ce l-ar fi sfătuit în legătură cu alergarea în ziua de„Sabat“? Timp de mii de ani ascultarea de porunca legată deSabat a provocat profunde convingeri religioase. Şi aceasta areprezentat esenţa unei practici fariseice importante numite„apărarea Legii“.

Fariseii credeau cu ardoare că Dumnezeu le-a spus să apereLegea. Mişna declară mandatul fariseilor: „Moise a primit Legea

145

Capitolul opt

pe Sinai şi a încredinţat-o lui Iosua, iar Iosua bătrânilor, iarbătrânii profeţilor; iar profeţii au încredinţat-o bărbaţilor dinMarea Sinagogă. Ei au spus trei lucruri: Fiţi precauţi în judecată;faceţi mulţi ucenici; şi apăraţi Legea“.1

Dumnezeu Şi-a descoperit voia astfel încât oamenii, prinîncrederea în El şi ascultarea de El, să devină sfinţi. Într-adevăr,Legea, cea mai înaltă expresie a aceste voi, era esenţială nunumai pentru viaţa spirituală a individului, ci şi pentrusupravieţuirea naţiunii. Afirma voia irevocabilă a lui Dumnezeupentru poporul Său. Trebuia protejată, comunicată şi respectată.Totuşi, Legea neschimbătoare a lui Dumnezeu este prin naturaei ceva ambiguu. Cere interpretare şi aplicare în contexteculturale care se schimbă. Astfel, marii învăţători ai evreilor şi-au asumat misiunea de a explica în termeni specifici înţelesul şiaplicarea Legii în viaţă. S-au simţit obligaţi moral să protejezelucrurile sacre şi să oprească poporul de la încălcarea poruncilorlui Dumnezeu din cauza ignoranţei, indiferenţei sau insolenţei.Procesul foarte apreciat a fost cunoscut ca şi „apărarea Legii“.

Ridicarea de garduri nu era un proces independent şi laîntâmplare. Dimpotrivă, limitările erau stabilite cu atenţie decercetătorii eminenţi ai Scripturii, recunoscuţi corect de oameni,conform mandatului din Deuteronom 17:8-11. Aceste limitări nuerau concepute să devină un sistem rigid de dogme severe.Dimpotrivă, ele erau concepute să obţină absolutul Legii luiDumnezeu şi să o facă aplicabilă la viaţa contemporană.

PRIMA LIMITAREStabilirea limitărilor o întâlnim la începutul rasei umane. Eva

a ridicat prima limitare în legătură cu porunca lui Dumnezeu,atunci când a adăugat cuvintele „şi nici să nu vă atingeţi de el“ înGenesa 3:3. Probabil s-a gândit (greşit) că cel mai bun mod de aevita fructul interzis era acela de a ridica bariere de apărare înjurul poruncilor lui Dumnezeu. Se pare că ea a crezut căascultarea poate fi ajutată fiind mai strictă decât Dumnezeu.Procesul de limitare a început cu o adăugare simplă la Legea luiDumnezeu.


Fiind dată natura noastră umană, zidurile s-ar fi înmulţitdacă ar fi fost şi alţii implicaţi: „Nu-l mirosiţi; nu-l priviţi; nu văapropiaţi de el; izolaţi partea aceea de grădină; construiţi un zidîn jurul pomului interzis“. Probabil în cele din urmă cineva arhotărî că pomul trebuie tăiat şi dezrădăcinat! Deoarecelibertatea lui Dumnezeu era de temut, limitările au ajuns încentrul atenţiei.

Prin stabilirea limitărilor, Eva a ignorat protecţia inimii pecare Dumnezeu a oferit-o printor-o relaţie deschisă cu El. Noifacem la fel astăzi. Ori de câte ori Dumnezeu ne dă o poruncă şioamenii sinceri, ca noi, caută să se supună, se stabilesc limitări,adesea înlocuind o relaţie apropiată cu Dumnezeu. Limitărileau ajuns atât de mult o parte a scenariului nostru religios, încâtabia le mai vedem.

NATURA LIMITĂRILORDesigur, o limitare este o graniţă. Potrivit Dicţionarului

Merriam Webster’s Collegiate, aceasta este „un mijloc deprotecţie; o barieră concepută să prevină evadarea sauintruziunea sau a trasa o limitare“. În agricultură, gardurile suntobiecte concepute să împiedice animalele să se rătăcească.Gardurile ne dau sentimentul de siguranţă, proprietate şicontrol. În termeni religioşi, limitările sunt interpretări,explicaţii şi aplicaţii omeneşti inventate ale poruncilor biblice.Scopul lor este (1) să protejeze poruncile lui Dumnezeu şi (2) săîmpiedice oamenii să le încalce. Prin trăirea în cadrul acestorlimite, credem că putem trăi în siguranţă înaintea luiDumnezeu. De obicei, cei care stabilesc limitări sunt învăţătoriai Bibliei bine intenţionaţi. În general, oamenii religioşi susţin căînvăţăturile lor definesc limitări, care standardizează comporta -mentul religios şi simplifică ascultarea.

Stabilirea limitărilor diferă în părţi importante de tradiţii,tema capitolului anterior. Următorul tabel poate ajuta lasublinierea câtorva diferenţe.

Când�liMitările�devin�eleMentul�CentrAl 147

Tradiţiile comparate cu limitărilePasaje-cheie: Matei 15:1-20;Marcu 7:1-23Studiu de caz: Tradiţia spălării mâini lorScopul tradiţiilor: De a promovaşi a îmbogăţi slujireaSursa tradiţiilor: Lucrări (deobicei bazate pe texte clare dinScriptură) care au reuşit în trecutContribuţiile pozitive ale tradi -ţiilor: Menţin lucrarea eficientă;oferă stabilitate şi siguranţă; ne leagă de trecutPericolele tradiţiilor: Pot con tribui la religia falsă; potcontrazice subtil adevărul luiDumnezeu; pot contribui laorbirea spirituală; tendinţa de apierde din vedere originea umană;deseori se opun schimbării şi per petuează starea de fapt a lucru ri lor; tradiţia este mareleduşman potenţial al slujirii

Pasaje-cheie: Matei 12:1-14; Marcu 2:23-3:6Studiu de caz: Limitări legate de SabatScopul limitărilor: Să protejezeLegea şi să prevină neascultareaSursa limitărilor: Poruncilebiblice care trebuie interpretate şiaplicate practicContribuţiile pozitive ale limi -tărilor: Protejează de păcat; oferăstandarde şi structuri; îi împiedicăpe oameni să flirteze cu răulPericolele limitărilor: Pot să nufie în deplină concordanţă cuCuvântul lui Dumnezeu; potdenatura priorităţile luiDumnezeu; pot contrazice bunulsimţ şi practica; pot distrageatenţia de la adevăratul scop alLegii; reprezintă marele duşmanpotenţial al maturităţii

Nicăieri altundeva nu au fost mai pronunţate şi mai prolificeactivităţile de stabilire a limitărilor de către farisei decât înregulile privitoare la Sabat. Ascultarea de poruncile privitoare laSabat era esenţa sistemului fariseic. Legile care au apărut în jurulSabatului erau voluminoase. Judecând după spaţiul acordatacestui subiect în Mişna, acesta este cel mai important subiectpentru rabini.2 Totuşi, Isus a văzut altfel Legea lui Dumnezeu şilimitările omeneşti inventate decât fariseii. În Evanghelii suntînregistrate şapte conflicte pe baza Sabatului, între Isus şifarisei.3 Aşa cum vă puteţi imagina, aceasta i-a iritat extrem deputernic pe farisei. Ei n-au putut pricepe de ce un „om sfânt“renumit nu se supunea limitărilor lor „sfinte“. Conflictul pe baza

Tradiţii Limitări


Sabatului grăbeşte apariţia unui punct de cotitură major înlucrarea lui Isus. Înainte de evenimentele relatate în Matei 12,Isus a reprezentat o noutate care i-a iritat. De aici înainte, El afost obiectul unei cercetări atente intense şi în final al uciderii.

CUM S?AU DEZVOLTAT LIMITĂRILE LEGATE DE SABAT

Conflictul despre Sabat a început într-o sâmbătă, în timpulprimăverii în Israel, în timp ce Isus şi uncenicii Săi se plimbau.Isus vorbea despre odihnă, un subiect potrivit de Sabat, cugrupul lui de prieteni. Ei au flămânzit şi au început să smulgăcâteva spice din lanul prin care se plimbau. Aceasta era oactivitate normală pentru oamenii săraci. Dar nu în timpulSabatului! Limitările evreieşti bine stabilite interziceau astfel deactivităţi. Şi fariseii au observat acest lucru şi au spus ceva.

Respectarea Sabatului era una dintre cele trei semne aleiudaismului, împreună cu tăierea împrejur şi legile privitoare lamâncare. Astfel, fariseii au văzut activitatea lui Isus în ziuaSabatului ca o ofensă majoră. Cuvântul lui Dumnezeu a fost clar:Sabatul a fost aşezat de Dumnezeu în creaţie (Genesa 2:1-3);„Adu-ţi aminte de ziua de odihnă...“ era a patra şi cea mai lungăporuncă (Exod 20:8-11; Deuteronom 5:12-15). Odihna de Sabat afost un semn dat de Dumnezeu pentru Israel, poporul legă mân -tului lui Dumnezeu, care îi deosebea de naţiunile înconjurătoare(Exod 31:12-17). Mai mult, Dumnezeu le-a spus prin Moise căîncălcarea Sabatului era o ofensă capitală (Numeri 15:32-36).

Cu toate acestea, nu era clar cum să aplice poruncileSabatului în societatea contemporană. Ce înseamnă „adu-ţiaminte“? Când începe şi se sfârşeşte „Sabatul“? Cum face cinevao zi „sfântă“? Şi cel mai complicat, ce se înţelege prin „muncă“?Scripturile nu au oferit instrucţiuni detaliate cu privire laaspectele particulare ale respectării Sabatului, iar pentru a faceacest lucru şi mai dificil, cele două şcoli majore ale fariseismuluise contraziceau în multe puncte sensibile. Porunca Sabatului, lafel ca cele mai multe dintre cele 613 porunci din VechiulTestament, părea că cere explicaţii şi imploră aplicaţii practice.


Până la urmă, credincioşii doreau să ştie unde erau în relaţia lorcu Dumnezeu. Astfel a început un efort major al fariseilor şi alrabinilor lor de a defini Sabatul şi de a explica poporului luiDumnezeu ce însemna un comportament potrivit sau nepotrivitîn timpul Sabatului.

Probabil, deşi această problemă nu apare în text, Isus şiucenicii Săi au umblat prea mult în acea zi. Rabinii au hotărât căo plimbare în ziua Sabatului trebuia limitată doar la o jumătatede milă depărtare de casă. Ei un au ales acest număr arbitrar. Înschimb, prin cercetarea atentă a Scripturilor şi prin combinareaingenuoasă a textelor, au ajuns la o distanţp sigură de călătorie,fără să „încalce Legea lui Dumnezeu“.4

Totuşi, ce reprezintă casa cuiva? Această problemă este puţinmai complicată. Există vreo excepţie, vreo portiţă? Desigur! Şiacestea au fost hotărâte cu precizia caracteristică. Cineva puteasă redefinească limitele casei lui şi astfel să mărească călătoriadin ziua de Sabat. Sau se puteau plasa diferite obiecte, ca şisfoara, peste drum şi astfel să mărească dimensiunea „casei“. Maimult, rabinii au hotărât că practicarea anumitor activităţi, ca şifierberea unui ou, făcea din locul acela „locuinţa“ cuiva. Şi seputeau conecta mai multe case împreună, formând un fel decasă comunală care într-adevăr era foarte mare, mărind în modconvenabil distanţa permisă în ziua de Sabat.

Totuşi, ofensa specifică pentru care Isus şi ucenicii Săi au fostinterogaţi nu a fost distanţa pe care au parcurs-o, ci „lucrarea“ pecare au făcut-o în ziua de Sabat. Rabinii au stabilit că treizeci şinouă de activităţi sunt interzise în ziua de Sabat. Cel puţin patru,şi probabil mai multe, dintre acestea erau interzise în modexplicit să fie făcute în ziua Sabatului de către ucenici.5 Iar cândfariseii i-au văzut pe ucenicii lui Isus „smulgând grâu“ în ziuaSabatului, şi-au exprimat îngrijorarea. Pentru ei activitateaucenicilor lui Isus „nu era permis de lege“. El a încălcat „Legea“.

CONTRIBUŢIILE POZITIVE ALE LIMITĂRILORLimitările pot fi utile. În primul şi în primul rând, ele îi pot

proteja şi instrui pe cei inocenţi şi imaturi. Părintele nu se


gândeşte să îi dea copilului acces liber la o sobă fierbinte, o stradăaglomerată sau un obiect din sticlă fragil. În timp ce scriu aceastăcarte, eu am un copil mic în casă. Am ridicat garduri în locuristrategice pentru a-l împiedica să cadă pe scări, să se apropie delucruri periculoase sau scumpe şi să meargă în locuri în care nuare voie. Aceste garduri sunt de mare ajutor pentru noi. Nemicşorează temerile şi ne măresc libertatea părintească, fără sămenţionez faptul că îi protejează viaţa şi mădularele lui Seth.Gardurile sunt bune şi necesare pentru protecţia copiilor.Limitările religioase îi protejează pe imaturi. Din cauza lipsei lorde cunoştinţe şi experienţă, tinerii au nevoie ca lucrurile să fiespusă în termeni concreţi astfel ca ei să poată înţelege şi asculta.

Mai mult, limitările pot avea o funcţie psihologică pozitivă.Oamenii nu pot acţiona eficient sub ambiguitate şi libertatecontinuă. Ştiind ce să facem şi ce să nu facem ne dă siguranţă;ştiind unde ne aflăm ne dă un sentiment de satisfacţie, chiarcontrol într-o lume complexă. Limitările personale stabiliteîmpreună cu Dumnezeu şi bazate pe conştiinţa şi convingerilecuiva sunt încurajate în Scriptură (Romani 14-15). Limitările potoferi graniţele de care avem nevoie în mod individual pentru aavea o viaţă echilibrată şi să spunem nu ispitelor care neconstrâng, şi totuşi neînţelepte.

De asemenea, uneori limitele slujesc pentru întipărireaveneraţiei pentru Lege. Frica poate fi o protecţie dată deDumnezeu. Limitările legii ne ajută să ne păzim de zău şi săîncurajeze ordinea socială. Ele sunt parte a harului comun al luiDumnezeu. Multe dintre limitările noastre ne slujesc în linişteprin limitarea înclinaţiei noastre spre păcat. Ele îmi protejeazăzonele de slăbiciune. Scot în evidenţă pericolele potenţiale aleactivităţilor care par dăunătoare. Numeroasele limitări dincopilăria mea, care de obicei nu le încălcam de frică, m-au scutitde multe probleme şi au micşorat numărul cicatricilor din viaţamea. De exemplu, în timpul liceului, am evitat substanţele careîmi alterau mintea. Frica de pedeapsă şi de pierderea autocon -trolului m-au păzit de dependenţa care m-ar fi putut răni pemine şi pe alţii.


În plus, limitările pot ajuta la formarea obiceiurilor pozitive,care consolidează stilurile de viaţă evlavioase. Multe obiceiuri,ca cel de a ne întâlni în mod regulat cu Dumnezeu, individualsau în grup, pot fi de ajutor. Isus Însuşi, deşi a încălcat unelelimitări de ale fariseilor, S-a supus altora. Scripturile indică înmod implicit că El a mers la sinagogă, posibil regulat, deşi Legeanu cerea aceasta în mod specific.Totuşi, obiceiurile bune pot fipervertite întotdeauna. Dedicarea poate degenera în datorie.Participarea la biserică poate deveni legalism mecanic.

Astfel, limitările pot servi ca funcţii preţioase în vieţile şicomunităţile noastre religioase. Probabil ele sunt o ajustarenecesară la decăderea firii pământeşti. Totuşi, deseori limitărileconţin pericole spirituale importante pe care Isus S-a grăbit şi afost atent să le sublinieze.

PERICOLELE LIMITĂRILORNimeni care a trăit vreodată a fost mai preocupat de

neprihănire ca Isus. Asemenea fariseilor, El a vrut să-i păzeascăpe oameni de durerea păcatului. Cu toate acestea, Isus a avutcâteva probleme cu limitările lor. Interacţiunea lui Isus cufariseii din Matei 12:1-14 scoate în evidenţă şase pericole alelimitărilor născocite de oameni.1. Sunt incompatibile cu Cuvântul lui Dumnezeu

Limitările noastre pot să nu fie în conformitate cu întregulCuvânt al lui Dumnezeu. În Matei 12, Isus i-a confruntat înprimul rând pe fariseii iubitori de Scripturi cu faptul că limitărilelegate de Sabat aveau găuri biblice. Deşi limitările lor erauconstruite pe texte biblice solide, uneori ei nu erau de acord cuîntreg sfatul Cuvântului lui Dumnezeu.

Isus, fermierul predicator itinerant, trebuie că i-a şocat peînvăţătorii Bibliei de atunci, când a spus: „Oare n-aţi citit ce afăcut David, când a flămânzit, el şi cei ce erau împreună cu el?Cum a intrat în Casa lui Dumnezeu, şi a mâncat pâinile pentrupunerea înaintea Domnului pe care nu-i era îngăduit să lemănânce nici lui, nici celor ce erau cu el, ci numai preoţilor?“


(vv. 3-4). Isus făcea referire la un eveniment din istoria lui Israel,relatată în 1 Samuel 21:1-6. David, împăratul uns al lui Israel, întimp ce el şi camarazii săi fugeau de împăratul Saul, au intrat înCortul întâlnirii de la Nob, au minţit în legătură cu misiunea lorşi Ahimelec, marele preot, le-a dat să mănânce pâinile pentrupunerea înaintea Domnului. Le-a dat această pâine în ciudarestricţiilor din Levitic 24:5-9. Probabil au mâncat pâinea sfinţitădeoarece nu aveau pâine obişnuită. Se prea poate ca acesteveniment să se fi întâmplat într-o zi de Sabat deoarece pâineapentru punerea înainte tocmai fusese schimbată. (În fiecareSabat, doisprezece pâini proaspete le înlocuiau pe cele dedinainte.)

În mod clar, David a încălcat Legea scrisă, dar nu a fostînvinuit ca încălcător de lege. Uneori, regulile accepă excepţiibazate pe nevoi omeneşti legitime şi statutul de „încălcători delege“. Isus i-a avertizat pe farisei să ia aminte la a construi un cazşi să le numească biblice având date incomplete. În plus, Cel carea încălcat limitările fariseilor legate de Sabat nu este nimeni altuldecât fiul lui David!

În acest domeniu, unele limitări de-ale noastre nu sunt maipuţin găurite cu fisuri biblice decât ale fariseilor. Ceea ce noiprezentăm ca fiind solid din punct de vedere biblic, nu este aşadacă examinăm toate dovezile. Dar adesea nu recunoaştem acestlucru. Considerăm limitările noastre ca fiind date de Dumnezeuşi le investim cu autoritate divină; subliniem şi exagerămanumite pasaje, dar le omitem pe altele. Una dintre cele maimari ironii ale stabilirii limitărilor este aceea că cei care sunt ceimai rodnici în această artă sunt cei care sunt cei mai convinşi căsunt oameni ai Cărţii.

De exemplu, facem liste şi comunicăm textele biblice carecondamnă consumul de alcool, şi sunt numeroase, dar, în modcurios, uităm să menţionăm versetele, care nu sunt puţine, carepermit, chiar laudă băutul.6 Suntem îndreptăţiţi pe deplin săevidenţiem pericolele şi amăgirea alcoolului la fel ca şiconsecinţele potenţiale devastatoare.7 Totuşi, trebuie să fimatenţi la construirea unor apărări complicate ale abstinenţei,


folosind limitările ca metode. În timp ce avertizarea împotrivaalcoolului este de ajutor şi complet biblică, unele limităridegenerază în suciri, scăpări şi distorsionări importante aleScripturii. Ce îi învaţă acest lucru pe oamenii care au ajuns săaibă încredere în noi când descoperă dovezile din Scriptură carecontrazic exegeza noastră biblică „fără lipsuri“? Întotdeaunalibertatea oferă potenţialui pentru abuz, dar, de asemenea,oportunitatea pentur convingeri adevărate şi pentru dezvoltareacaracterului.

Diferite limitări legate de închinare sunt precare dacă luămîn considerare întreaga învăţătură a Cuvântului lui Dumnezeu.De exemplu, dansul era o activitate interzisă în mediul în care euam crescut. Ispitele incitării sexuale au determinat stabilireaacestor limitări, şi am ajuns să apreciez protecţia pe care ele auoferit-o. Uneori dansul este asociat cu răul în Scriptură (veziExod 32:19; Matei 14:6).8 Totuşi, o interdicţie general valbilăprivitoare la dans nu este sprijinită de Scriptură. Trebuie căDumnezeu crede că trupul poate fi folosit corect în sărbătorireşi în închinare. Mai mult, cităm pasajele despre reverenţa înînchinare, dar nu spunem nimic despre cei care vorbesc desprecelebrarea zgomotoasă cu „chimvale zângănitoare“, nu mai puţin(vezi 1 Cronici 13:8; Psalmul 150:5). Stabilirea rigidă a limitărilorne poate transforma în gânditori critici mai degrabă decâtoameni ascultători de Scriptură şi conduşi de Duhul. Foarteprobabil că Isus ar pune mâna pe cleşte şi ar îndepărta o parte dingardurile noastre, exact aşa cum a făcut acum două mii de ani cufariseii.2. Pot ignora lucrările speciale şi excepţiile

Limitările născocite de oameni pot eşua în recunoaşterealucrărilor investite cu autoritate divină şi a excepţiilor. Din cândîn când, circumstanţele cer ca limitările, făcute pentru protecţiaomului, să fie încălcate. Isus le-a arătat fariseilor că anumitislujiri investite cu autoritate divină pot înlătura limitărileconcepute de oameni. Astfel, poliţiştii din zilele noastre devin„încălcători ai legii“ atunci când trec pe roşu pentru a-şi


îndeplini datoriile şi de a-i păzi pe oameni de rău.Din nou, Isus a apelat la Scriptură, de această dată la

Pentateuh (Numeri 28:9-10). El a spus: „Sau n-aţi citit în Legecă, în zilele de Sabat, preoţii calcă Sabatul în Templu, şi totuşisunt nevinovaţi? Dar Eu vă spun că aici este Unul mai mare decâtTemplul“ (Matei 12:5-6). Tehnic, preoţii încălcau Legea în fiecareSabat prin îndeplinirea slujbelor lor, dar nimeni nu-i cataloga caîncălcători ai Sabatului. Natura slujbei lor ca lideri de închinareînaintea lui Dumnezeu le cerea să încalce regulile Sabatului. Deaceea, există motive bine întemeiate de a „încălca“ regulileSabatului. Mai mult, Dumnezeu – Cel care a făcut Sabatul – aretot dreptul să îndepărteze regulile Sabatului.

Parte din limitările noastre, ca ale fariseilor, constrângilegitim slujirea lui Dumnezeu şi slujirea oamenilor. Ei fac astfelprin limitarea a ceea ce Dumnezeu permite sau încurajează.Gândeşte-te la închinarea comună şi la ceea ce cerem corului sauslujitorului în muzică. Definim în mod subiectiv care estemuzică „sfântă“ şi care „seculară“. Apoi stabilim limite potrivitcu perioada în care trăim, subcultura, educaţia primită, gusturilemuzicale, teologia şi felul în care Îl vedem pe Dumnezeu,moştenirea denominaţională şi aşa mai departe. Învăţăm săasociem anumite ritmuri şi instrumente cu anumiţi oameni şianumite mişcări şi astfel catalogăm acel fel de muzică vrednicdin punct de vedere spiritual sau nu. Spunem slujitorului ce felde muzică să o scoată din repertoriul de închinare.

Lui Dumnezeu trebuie să I se dea voie să ne spună care suntgusturile Lui muzicale fără să Îl forţăm să accepte limitărilenoastre. În imnurile importante inspirate de Dumnezeu,psalmii, învăţăm despre tipurile de instrumente pe care El lepreferă (Psalmul 150) şi îngăduinţa Lui pentru repetiţie (Psalmul136). Această carte de imnuri face clar faptul că Dumnezeu nueste părtinitor în ceea ce priveşte conţinutul teologic şi potrivnicemoţiilor, aşa cum sugerează unii. Psalmul 95, un pasaj clasic deînchinare, ne porunceşte să ne bucurăm în măreţia Lui, să-Lslăvim pentru bunătatea Lui pentru noi şi să răspundem laCuvântul Lui. Nu suntem înţelepţi, sau biblici, să alegem o faţetă


a închinării şi să o divinizăm. Mă întreb câte oportunităţi deslujire au fost pierdute deoarece regulile noastre inventate de omau oprit slujirea pentru anumiţi oameni?3. Uitând priorităţile lui Dumnezeu: oamenii

Isus i-a dojenit pe fariseii din timpul Lui (vv. 7-8) că limitărileinventate de om pot să denatureze priorităţile lui Dumnezeu.Uneori ele substituie relaţiile cu ritualurile, slujirea cuprogramele şi mila cu sacrificiile. Din când în când, problemesociale importante sunt cufundate într-o mare de trivialităţireligioase. Uneori limitările sfidează priorităţile lui Dumnezeu.Ele pot subordona mila, o prioritate divină, unor ritualuri careadaptează comportamentul exterior.

Din nou, Isus i-a mustrat pe farisei cu Scriptura. El a citat aiciOsea 6:6 (din profeţi) şi a subliniat priorităţile lui Dumnezeu:„Dacă aţi fi ştiut ce înseamnă: «Milă voiesc, iar nu jertfe» n-aţifi osândit pe nişte nevinovaţi. Căci Fiul omului este Domn şi alSabatului“ (vv. 7-8). Regulile fariseilor privitoare la Sabat s-audezvoltat într-atât că limitau actele de compasiune şi chiar îicondamna pe cei care le făceau. Dumnezeu a pus întotdeaunacompasiunea deasupra ritualurilor, dar ei au întors cu susul înjos priorităţile lui Dumnezeu.

Uneori şi limitările noastre sfidează priorităţile luiDumnezeu. De exemplu, gândeşte-te la „Timpul zilnic depărtăşie“. Cunoscut şi ca „timpul devoţional“, acesta a devenit oparte obligatorie a rutinei unui bun creştin. Timpuriu în viaţă,am tras concluzia că într-o zi lipsea timpul de devoţiune,Dumnezeu era ofensat. (Te rog, notează că sunt în totul de acordcu timpul petrecut singur cu Dumnezeu. De fapt, cred că unadintre cele mai mari pierderi de astăzi ale bisericii creştine dinAmerica este timpul devoţional cu Dumnezeu.) Limitărilespecificau când trebuia să aibă loc un asemenea timp devoţional(„primul lucru dimineaţa“) şi cât de lung trebuia să dureze (celpuţin „Şapte minute cu Dumnezeu“). Memorarea Bibliei era onecesitate la fel cum era „studiul biblic inductiv“ atunci când euam aflat acest lucru. Formula de rugăciune LMMC (laudă,


mărturisire, mulţumire şi cerere) a oferit o limitare utilă pentrua-mi organiza viaşa de rugăciune li pentur a mă asigura că nuam lăsat pe dinafară nimic esenţial.

Rezultatul acestor reguli exterioare pentru mine, unul care amuncit din greu să fie bun, a fost urmărirea mecanică a unuiregim de timp devoţional, aproape cu un cronometru şi o listă înmână pentru a mă asigura că „sunt în timp“. Când făceam acestlucru, mă simţeam bine. Când nu făceam acest lucru, măsimţeam vinovat. Cumva mi-a scăpat faptul că „timpul depărtăşie“ nu trebuia să fie un final în el însuşi, ci să ducă la unfinal. Am ajuns să învăţ că Dumnezeu doreşte dedicarea mea,nu timpul meu devoţional; El îmi vrea inima şi nu numai timpulmeu. Dacă limitările ne ajută să atingem scopul lui Dumnezeu,atunci ele sunt folositoare. Dar dacă el nu ne ajută, atunci elepot să ne rănească.

Din când în când, chiar şi limitările pe care le punem în jurulcăsniciei creştine pot şi ele să inverseze priorităţile luiDumnezeu. Am conceput formule pentru o căsnicie de succes şiam ridicat aşteptări mari care adesea duc la frustrare. Ceea ce înmod ciudat este pierdut în această mare de insatisfacţii estededicarea simplă, spiritul servitor, iertarea şi harul, virtuţiextrem de sus puse pe scara de priorităţi a lui Dumnezeu.„Intimitatea“ a devenit sfântul graal şi „credincioşia şi dragostea“nu mai sunt suficiente. Soţii şi soţiile par mai preocupaţi de„relaţii mai profunde“ decât de slujirea simplă reciprocă. Şioamenii sunt atât de preocupaţi de starea fizicului lor încâttrăiesc mizerabil pentru ei în loc să trăiască pentru Cristos şipentru alţii.4. Uitând cine deţine controlul

Ca lovitură finală asupra limitărilor fariseilor, Isus S-aautodeclarat apoi Domnul Sabatului. El a făcut iluzie şi înaintela faptul că El era fiul lui David (vv. 3-4) şi un preot mai maredecât Templul (v. 6). Acum El a făcut pe faţă o declaraţiemesianică numindu-Se pe El Însuşi „Domn al Sabatului“ (v. 8).Mesia are privilegiul să determine cum trebuie petrecută o zi în


care avea o parte. Este culmea aroganţei ca oamenii să-I spună luiDumnezeu cum să respecte regulile noastre. Trebuie să fieinvers. Dumnezeu trebuie să ne spună ce a vrut să spună prinSabat şi felul în care trebuie petrecut.

Dumnezeu Îşi păstrează privilegiul de a interpreta poruncileLui şi chiar să le schimbe dacă vrea acest lucru. El face acestlucru, desigur, în concordanţă cu natura, promisiunile şi planulLui. Cu toate acestea, uneori limitările omeneşti religioase nureuşesc să ia în considerare schimbările divine. Este greşit să-Lînvăţăm pe Dumnezeu ce poate să facă şi ce nu, în special atuncicând a vorbit clar despre un subiect. Dar acest lucru este exact cefacem noi cu unele limitări. De exemplu, Dumnezeu a dat legiprivitoare la mâncare pentru o perioadă (Deuteronom 14:1-21) şiapoi a anulat necesitatea lor (Marcu 7:14-23; Fapte 10; 1 Timotei4:1-5). Dar unii încă susţin respectarea legilor privitoare lamâncare pe care Dumnezeu le-a desfiinţat în mod specific. Maimult, deseori creştinii se află în fruntea acţiunilor politice pentruaşa numitele „legi puritane“ care interzic magazinelor să facăbusiness duminica. Odihna este parte a ritmului universului pecare l-a creat Dumnezeu. Cu toate acestea, Noul Testamentspune că respectarea Sabatului nu este legată în vreo formălegalistă (Romani 14:1-12; Coloseni 2:8-17). Modelul NouluiTestament este exersarea libertăţii responsabile în Cristos, nu oîntoarcere la Legea lui Moise.5. Nu sunt aplicate întotdeauna logic sau coerent

Din când în când, limitările nu urmăresc bunul simţ şi nicinu sunt aplicate coerent. Ele pot chiar să expună lipsa noastrăde omenie fundamentală. În Matei 13:9-13, fariseii L-au testat peIsus cu un om bolnav prezent la sinagogă. Potrivit regulilorrabinice, era permisă vindecarea în ziua Sabatului, oferirea vieţiiera discutată.9 Cu toate acestea, dacă vindecarea putea aştepta,se cerea o amâncare pentru a menţine integritatea Sabatului. Înmod evident, un om cu mâna uscată nu era într-o situaţie caresă-i ameninţe viaţa. Limita era clară. Se va supune Isus limtelorlor sau le va sfida?


Raţionând acum din practică obişnuită şi bun simţ, Isus le-apus o întrebare simplă fariseilor: „Ce faceţi când o oaie cade într-ogroapă în ziua Sabatului?“. Întrebarea a fost pusă aşteptând ca ei săpermită „lucrarea“ de a scoate animalul din groapă. Prin implicaţie,Isus a subliniat faptul că fariseii preţuiau mai mult animalele decâtfiinţele umane, interesele economice mai mult decât preocupărilesociale. Uneori limitările fariseice nu numai că contraziceauScriptura; ele şi sfidau bunul simţ şi practica obişnuită.

La fel, parte din limitările noastre sunt sută la sutăincompatibile şi prosteşti. În anii 1960 şi 1970, lungimea păruluiera o problemă majoră şi era considerat un simbol evident alrăzvrătirii. În mod regulat, era menţionat de la amvon 1Corinteni 11:14. („Nu vă învaţă chiar şi firea că este ruşine pentruun bărbat să poarte părul lung?“). Totuşi, nu-mi amintesc să fivăzut vreodată nici o reprezentare artistică a lui Isus, sau aoricărui contemporan de-al Său, purtând părul tuns foarte scurtsau chiar chel. Picturile întotdeauna L-au înfăţişat pe Isus cupărul lung. Şi totuşi cei care au arătat ca Isus au fost numiţihippie. Nimeni nu a încercat vreodată să-mi explice aceastăciudăţenie. Mai mult, atunci când teatrele erau singurele locuriîn care erau văzute filmele de la Hollywood, era posibil să se fiinterzis ferm industria prin limitări. Cu toate acestea, în timp cecamerele video au apărut, şi acum internetul, stabilirealimitărilor a devenit din ce în ce mai dificilă de aplicat. Noi încăîncercăm cu sistemele de taxe.6. Un rezultat opus: robia

Isus a adus Sabatul la intenţia iniţială a lui Dumnezeu şi adat o interpretare divină atunci când a declarat: „De aceea esteîngăduit a face bine în zilele de Sabat“ (v. 12b). Şi pasajul paraleldin Marcu 2:27 relatează: „Sabatul a fost făcut pentru om, iar nuomul pentru Sabat“. Limitările fariseilor au ajuns de unde aupornit. Ceea ce Dumnezeu a intenţionat iniţial ca un dar pentrufiinţele umane a devenit, prin arta stabilirii limitelor, oînchisoare. Sabatul, conceput să asigure timp pentru a-i ajuta pe


păstrarea�limitelor

Multe reguli şi coduri de viaţă pot fi ţinute prin efort uman. Noi,creştinii, putem să ţinem seama de limitările pe care le stabilim fărăo motivaţie corectă. Dar unele porunci ale lui Dumnezeu nu suntaşa de uşor de ţinut. Deseori acestea cer capacitate divină. În loculefortului uman, ale cer dependenţă de Dumnezeu.

Limitările ne pot conduce la Dumnezeu, dar ele nu ne vor facesfinţi. Trebuie să fim atenţi ca limitările să nu devină un substitutpentru relaţia cu Dumnezeu. Păstrând limitările, nu ne ţine în modobligatoriu aproape de Dumnezeu. Scripturile ne învaţă căcreştinul care creşte se încrede şi ascultă de Dumnezeu cu ajutorulDuhului lui Cristos (Ioan 15:4-5; 16:7-8, 14).

Romani 14-15 şi 1 Corinteni 8-10 ne spun câteva principii şidistincţii pe care suntem sfătuiţi să le facem în timp ce păşim peacest drum cu şi pentru Cristos. În mod clar, viaţa creştină a fostconcepută să fie pe verticală, nu tensionată. Limitările ne învaţăsubtil că Dumnezeu vrea „jucăm sigur“, în loc să umblăm princredinţă. Păstrarea limitărilor, la fel ca şi salvarea aparanţelor,funcţionează doar pentru un timp. Dar trăirea în puterea luiDumnezeu prin Duhul ne poate susţine şi împuternici zi de zi.

oameni să-L vadă mai bine pe Dumnezeu, a fost transformat înceva care le-a obstrucţionat vederea.

Deseori limitelor le scapă inima şi intenţia lui Dumnezeu şiele pot distrage de la ceea ce au fost concepute să protejeze.Regulile fariselilor legate de Sabat au transformat o zi conceputăde Dumnezeu pentru odihnă, aducere aminte, meditaţie,bucurie şi reînnoire, într-oi zi a regulilor şi legilor înguste, carecăutau nod în papură. Binecuvântarea a devenit o greutate (veziIsaia 58:13-14). Sabatul a fost conceput de Dumnezeu pentru apromova slujirea, nu să o constrângă.

Aşa cum ne spune Marcu 3:5, Isus S-a mâniat pe împietrireainimii la care limitele fariseilor au contribuit. Acuzarea, nu mila,i-a motivat. O dorinţă de a condamna, nu o dorinţă de a învăţa,



era în spatele întrebării lor. Isus a refuzat să fie legat de astfel delimite neevlavioase şi iraţionale. El putea aştepta până duminică,dar a refuzat să facă acest lucru! Aşa că a vindecat mâna dreaptăa omului în faţa fariseilor, chiar în sinagogă, chiar de Sabat!

Este obişnuit şi pentru limitele noastre omeneşti să scăpămintenţia iniţială şi duhul poruncii lui Dumnezeu şi chiar să îlcontrazicem. De exemplu, limitările sexuale reprezintă subiectulmultor cărţi creştine populare pentru adolescenţi. Numitestandarde divine, uneori ele propun diferite lungimi aleîmbrăcăminţii, distanţe de separare, tipuri de contact fizic,timpuri şi locuri unde cuplurile pot fi împreună, varietăţi alecomportamentului la întâlnire (acum curtare) şi aşa maideparte. Deseori dorinţa lui Dumnezeu pentru puritate în trupşi suflet este pierdută într-un labirint de restricţii şi cerinţe.Limitele pot fi „ascultate“ în felul în care ne comportăm în timpce puritatea este sfidată în atitudine. Limitele pe care eu le-amurmat m-au protejat de răul comportamental şi de consecinţelelui, lucru pentru care sunt în cea mai mare parte recunoscător.Cu toate acestea, limitările au eşuat în a-mi struni curiozitateasau în a-mi dezvolta discernământul. Gândirea şi practicafisurată în locul adevăratei neprihăniri, deseori devinepredominant în minţile „credincioşilor“.

Mai mult, avem un exces de limitări separatiste susţinute deo serie de texte biblice solide, incluzând: „Să nu vă strângeţi la unloc cu necredincioşii“ (2 Corinteni 6:14-18) şi „Prieteniile relestrică obiceiurile bune“ (1 Corinteni 15:33). Astfel de avertismentenu au fost concepute de Dumnezeu pentru a elimina relaţiilecare să-i răscumpere pe cei păcătoşi (Ioan 17:14-19; 1 Corinteni5:9-13). Mai mult, limitele frecventării bisericii ca şi „să nu pă -răsim adunarea noastră“ (Evrei 10:25) tind să ne facă preocupaţimai mult de participare decât de responsabilitate adevărată, detrupuri calde pe o bancă decât de cuvinte calde care stimuleazădragostea şi faptele bune (Evrei 10:24). Şi în mod regulatjudecăm oamenii pe baza neascultării de limitele serviciilor deduminica dimineaţa, de duminica seara şi de miercurea seara.

Uneori, limitările noastre devin asemenea unor închisori care


militează împotriva facerii de bine. Este posibil ca Dumnezeu săne cheme să încălcăm intenţionat limitele pentru a face binele.Este posibil să trebuiască să încălcăm limitările care neîmpiedică să facem evanghelizare acolo unde sunt „păcătoşii“.Este posibil să trebuiască să ne ridicăm împotriva limitărilorideologice care limitează ajungerea la cei săraci şi nevoiaşi.

ECHILIBRAREA LIBERTĂŢII ŞI A LIMITĂRILOR

Una dintre ironiile ciudate legate de fiinţe umane este aceeacă noi dispreţuim limitările în egală măsură în care ne încântă.Pe de o parte, cântăm „Nu mă limita“, în timp ce pe de altă partenu putem construi limitări destul de repede. Strigăm„Libertate!“ şi construim garduri. A fi fără limite este înfricoşătorpentru societate şi indivizi. Dar aceasta pare să-i înnebuneascăcomplet pe oamenii religioşi. Dintre toţi oamenii din lume,probabil noi, oamenii religioşi, suntem cei mai înclinaţi sprelimitări. Acestea ne fac să ne simţim în siguranţă, definesc ceeste acceptabil pentru noi şi ce nu este, ele ne motivează şi neprotejează şi ele ne ajută să ţinem scorul pentru noi şi pentrualţii. Totuşi, oile nu sunt cel mai bine îngrijite cu garduri, ciprintr-o relaţie cu un păstor bun. Una dintre mărcile maturităţiicreştine este capacitatea de a găsi libertate în Cristos şi de a trăio viaţă de dragoste. Dar cum facem acest lucru? Probabil Isus nepoate oferi câteva indicii.Nevoia – şi provocarea – de a găsi libertatea

Interacţiunea lui Isus cu fariseii a demonstrat că eliberareade limitări nu a fost uşoară. Atunci când limitările au fostîncălcate, scânteile au zburat din ambele părţi (Matei 12:2, 10-14). Încălcarea limitărilor îi face pe oamenii religioşi extrem denervoşi. În cazul lui Isus, mânia a dus la ucidere. Deşi Isus aîntâlnit opoziţie şi mai înainte,10 aici s-au pornit fariseii pentruprima oară să-I comploteze moartea! Am găsit aceasta straniu,deşi adevărat în viaţă, şi anume că încălcarea limitărilor sădetermine o astfel de reacţie radicală din partea fariseilor.


Trebuie să recunoaştem că, din când în când, ucenicul lui Cristostrebuie să încalce limitări umane şi să rişte înţelegere greşită,chiar mânie, pentru a-L urma pe El şi să facă binele.

Pe lângă pericolele limitărilor pe care Isus le-a subliniat îninteracţiunea Lui cu fariseii, limitările tind să înlocuiascălibertatea în Cristos cu rigiditate şi legalism. Ele pot înlocuisubtil împuternicirea divină cu efortul uman. Limitările potdeveni încercări umane de a evita neascultarea fără credinţăautentică. De obicei, limitările pot fi păzite dacă cineva sestrăduieşte. Ele sunt concepute astfel încât ele pot fi păzite şi sădea sentimentul de mulţumire. Cu toate acestea, poruncile luiDumnezeu cer ajutor supranatural. Ele nu pot fi respectate prinefortul propriu. (Vezi „Calea cea dreaptă“, pagina 131.)

Deşi este posibil ca limitările să îi ajute pe cei imaturi săgăsească stabilitate în viaţa creştină, ele au valoare minimă înstimularea adevăratei maturităţi. Pe termen lung, limitările nudau rezultate. Dacă ele ajung elementul central al vieţilornoastre, este mult mai probabil ca ele să ne conducă la legalismmai degrabă decât la închinare adevărată. Şi atunci cândlimitările „funcţionează“, ele pot falsifica superficial lucrareaDuhului Sfânt şi să-L facă să nu mai fie necesar. Mai mult,limitările, deşi produc siguranţă, nu dezvoltă discernământ.Robert C. Roberts comentează:

Este ceva confortabil în a reduce creştinismul la o listă cu ce să facişi cu ce să nu faci, indiferent dacă lista ta provine dintr-unfundamentalism absurd sau dintr-un liberalism absurd:întotdeauna ştii unde te afli şi acest lucru reduce anxietatea. Listaare avantajul că nu ai nevoie de înţelepciune. Nu trebuie săgândeşti subtil sau să iei decizii grele. Nu trebuie să te relaţionezipersonal la un Domn iubitor, care presupune un efort mai mare.11

Găsirea echilibruluiCum putem trăi noi practic, echilibrând libertatea şi

limitările în vieţile noastre? În primul rând, trebuie sărecunoaştem valoare limitărilor, în special pentru cei tineri şiimaturi. Niciunul dintre noi nu poate să trăiască fără limite şi


nici nu trebuie. Limitele sunt bune pentru noi, ele ne ajută, neprotejează. Ele oferă structura şi călăuzirea de care au nevoie ceicare nu sunt capabili încă să ia decizii responsabile (da, chiar şiucenicii tineri ai lui Cristos). De asemenea, ele oferă limitefolositoare pentru a ne verifica înclinaţia spre păcat. În al doilearând, trebuie să învăţăm să distingem între limitările umane şiporuncile divine. Trebuie să ne opunem la impulsul de a acordalimitărilor aceeaşi autoritate ca şi Scripturii. Ele nu sunt, contraropiniei publice, la fel şi nu trebuie confundate. Trebuie să fimvigilenţi în mod constant ca să nu adăugăm preferinţe personalela Cuvântul lui Dumnezeu şi să nu le considerăm spirituale. Înal treilea rând, trebuie să căutăm să discernem inima luiDumnezeu în fiecare din poruncile pe care le găsim în CuvântulSău. Deseori limitările ne conduc departe de inima luiDumnezeu mai degrabă decât să ne apropie de ea. O modalitatebună să ajungi la esenţa poruncilor lui Dumnezeu este săîncercăm să le afirmăm, în special pe cele negative, în termenipozitivi. Ce lucru bun încearcă Dumnezeu să protejeze? Dacăfariseii ar fi făcut acest lucru cu poruncile Sabatului, probabil cănu ar fi stabilit anumite limitări pe care le aveau.

În al patrulea rând, trebuie să ne opunem ispitei puternicede a generaliza limitările noastre personale. Ceea ce este uncomporament înţelept, protectiv pentru mine, nu esteobligatoriu normativ pentru alţii. Nu trebuie să căutăm aplicămlimitările noastre personale şi altora. În al cincilea rând,întotdeauna limitările prezintă pericolul transferului încrederiinoastre în Dumnezeu în mecanismele umane. Limitărilefuncţionează! Ele pot, şi adesea ajută oamenii să trăiască ceea cepare să fie o viaţă evlavioasă. Ele ne ţin în frâu răzvrătirea şi neajută să ne stabilim obiceiuri spirituale bune. Dacă limitările neajută să creştem în dependenţa noastră faţă de Dumnezeu şi înintimitatea cu El, ele sunt de folos. Cu toate acestea, limitărilepot deveni uşor înlocuitori cosmetici pentru adevărataneprihănire. Trebuie să fim atenţi la a avea înfăţişare evlavioasăfără să privim în interior.

În final, trebuie să căutăm să ne învingem teama de libertate


în timp ce creştem în Cristos. Una dintre caracteristicile celorcare trăiesc prin Duhul este aceea că nevoia de lege (limitări) sediinuează (Galateni 5:22-25). Trebuie să fim destul de curajoşica să confruntăm Cuvântul lui Dumnezeu pentur noi înşine.Trebuie să urmărim o relaţie cu Domnul Isus Cristos, nu săcăutăm o „neprihănire a mea pe care mi-o dă Legea“ (Filipeni3:9-10). Trebuie mai degrabă să devenim mai confortabili cuambiguitatea. Noi nu vom înlocui o supunere sinceră faţă deDumnezeu cu un sistem. Atunci când Dumnezeu, nu limitările,devine centrul vieţii noastre, vom găsi libertatea şi calea sprematuritate creştină.


Când sepArAtisMul ne duCepe o CAle greşită

unul dintre cele mai murdare cuvinte din vocabularul nostrureligios este caracter lumesc şi forma de adjectiv, lumesc.

Caracterul lumesc prin definiţia bisericească este antitezacaracterului dumnezeiesc. Acesta trezeşte imagini ale oamenilorpăcătoşi şi ale locurilor murdare, ocuparea cu activităţiintrerzise, a încălcării credinţei, limitărilor şi tradiţiilor. Cei pecare îi catalogăm drept lumeşti, s-au lepădat de credinţă, şi-aucompromis principiile şi au căzut sub vraja celui rău. A fi numitlumesc îl poate face pe cineva subiectul cenzurii şi posibileidisciplinări în biserică.

Indivizii şi instituţiile religioase însemnează şi catalogheazăîn mod instinctiv ceea ce e lumesc prin punerea următoarelorîntrebări. Cu cine te asociezi? Unde îşi pierzi timpul? Ce faci sauce nu faci? De cele mai multe ori, întrebarea de ce nu esterelevantă. Se presupune pur şi simplu că cei care se asociază cuoameni lumeşti, în locuri lumeşti, făcând lucruri lumeşti,trebuie să fie lumeşti. Ţelul pentru o persoană duhovniceascăeste de a fi separat, nu parte a stării de fapt laice. În aceastăproblemă, fariseii, de demult sau moderni, sunt hotărâţi.

Din nefericire, viaţa pusă deoparte, la fel ca tradiţiile şilimitările bine intenţionate, ne poate îndepărta de slujireaduhovnicească. De fapt, separarea poate încuraja păcatul! Deasemenea, aceasta poate împiedica slujirea. Vom vedea acestlucru în vieţile fariseilor şi în vieţile noastre, de asemenea.

167

Capitolul noua

Interesant, cuvântul fariseu derivă dintr-un cuvânt aramaiccare înseamnă „puşi deoparte“.1 Fariseii se străduiau din răsputerişi în general erau consideraţi de public ca cei care se separau peei înşişi de păcat pentru a-L servi pe Dumnezeu. În primul rânds-au separat de elenişti (susţinătorii culturii greceşti) şi deromani. S-au distanţat de pângărirea care rezula din contactul cuneamurile şi cu samaritenii. Mai târziu s-au separat de ceilalţicetăţeni ai lui Israel care nu ţineau Legea aşa cum o făceau ei.Esenţa fariseismului era dorinţa sinceră de a se îndepărta depăcat pentru Dumnezeu.

CHEMAREA LA SEPARAREŞi noi astăzi dispreţuim ceea ce e lumesc şi vrem să ne separăm

din motive evlavioase (şi biblice). Cei mai mulţi dintre cei caresunt învăţaţi în de-ale Scripturii pot să aducă argumenteîmpotriva caracterului lumesc şi pentru separatism. Dumnezeul-a ales pe Israel pentru a fi poporul lui special, o naţiune sfântă,separată de societăţile neevlavioase înconjurătoare (Exod 5-6).Atunci când mânia lui Dumnezeu era gata să se manifeste,Dumnezeu le-a spus lui Moise şi lui Aaron: „Despărţiţi-vă dinmijlocul acestei adunări“ (Numeri 16:21). După secole de trăire încompromis, poporul lui Israel sub conducerea lui Ezra, a promissă se separe de necurăţia neamurilor (Ezra 6:21; 9:1-2; Neemia10:28-31). Isus i-a numit fericiţi pe cei ce sunt prigoniţi de societatedin cauza lui Cristos (Luca 6:22). Şi în rugăciunea de Mare Preota lui Isus (Ioan 17), El îşi afirmă scopul pe care-l doreşte pentruucenici, de a fi în lume, dar să nu facă parte din ea.

În acelaşi fel, epistolele par să poruncească separatismul. „Nuvă înşelaţi: «Tovărăşiile rele strică obiceiurile bune»“ (1 Corinteni15:33) şi „De aceea: «Ieşiţi din mijlocul lor, şi despărţiţi-vă de ei»,zice Domnul“ (2 Corinteni 6:17) sunt două pasaje pauline descitate pentru separatism. 2 Corinteni 6:14-7:1, pasajul carecuprinde interdicţia „jugului nepotrivit“, reprezintă probabilpasajul despre separare cel mai cunoscut. Şi doi apostoli au emisaceste avertismente, deseori citate: „Nu iubiţi lumea, nicilucrurile din lume“ (1 Ioan 2:15) şi „Feriţi-vă de orice se pare rău“


(1 Tesaloniceni 5:22).Cu toate acestea, toată această vorbărie despre separare

sfântă are câteva scăpări importante. În primul rând, separareacontrazice spiritul Vechiului Testament. Planul lui Dumnezeupentru Israel nu a fost să întrerupă orice contact cu păgânii, ci să-L slujească pe Dumnezeu „ca lumina naţiunilor“ (Isaia 42:6-7;49:6; Luca 2:32). Mai mult, fiecare pasaj citat ca argument pentruseparatism, aşa cum voi explica mai târziu, are altă semnificaţiedecât ceea ce se crede de obicei atunci când este luat înconsiderare contextul. Şi cel mai grăitor, separatismul fals alfariseilor a intrat în conflict serios cu omul-Dumnezeu Isus.Cuvintele şi faptele lui Isus au dat o provocare serioasă cu privirela noţiunile răspândite ale caracterului lumesc. Într-adevăr, Isus,standardul suprem de neprihănire, a oferit un model şi ne-aînvăţat cum să fim mai, nu mai puţin, lumeşti.

O DEFINIŢIE POTRIVITĂCheia înţelegerii lui Isus şi a fariseilor stă în definiţia

caracterului lumesc. Biblia defineşte caracterul lumesc pentrunoi în 1 Ioan 2:15-16: „Nu iubiţi lumea, nici lucrurile din lume.Dacă iubeşte cineva lumea, dragostea Tatălui nu este în el. Căcitot ce este în lume: pofta firii pământeşti, pofta ochilor şilăudăroşia vieţii, nu este de la Tatăl, ci din lume“. De aceea,caracterul lumesc este urmărirea în viaţă a plăcerii, posesiunilorşi mândriei. Este trăirea pentru satisfacerea îndemnurilor firiipământeşti, săturarea poftei după lucruri materiale şi gâdilareaeului. Conceptul de caracter lumesc are de-a face întru totul cupoftele neevlavioase (Iuda 18-19). De aceea, caracterul lumesceste mai mult o problemă de scop al vieţii, decât de oameni,locuri şi performanţă.

Caracterul lumesc nu este cel mai bine definit de cei cu carecineva îşi pierde timpul, de locurile în care merge şi de ceea ceface sau nu face. Din nefericire, această definiţie greşită acaracterului lumesc a fost acceptată fără să-şi de seama de ceimai religioşi oameni, cărora le pasă cu adevărat de a-L urma peDumnezeu. (Aminteşte-ţi, premisa acestei cărţi este faptul că

169Când�sepArAtisMul�ne�duCe�pe�o�CAle�greşită

fariseii reprezintă oamenii religioşi care îşi iau în serios credinţa,nu pe cei care sunt ocazional dedicaţi lui Dumnezeu.) Din cândîn când, păcatul este încurajat şi slujirea este subminată înmoduri subtile şi nevăzute prin definirea falsă a caracteruluilumesc. În loc să abordăm scopul duhovnicesc al faptului de a fi„în lume, dar nu din lume“ (Ioan 17:14-18), noi am oscilat întreseparatism pe de-o parte şi antinomianism – o disconsiderare aporuncilor lui Dumnezeu – pe de altă parte. Uneori stilul nostrude viaţă şi setul de valori nu diferă în mod clar de echivalentulnostru laic (suntem „din lume“). Şi totuşi, nu ne relaţionăm binela necredincioşi (nu suntem „în lume“).

„CARACTERUL LUMESC“ AL LUI ISUSIsus, întotdeauna modelul corect de urmat, a practicat un tip

corect de caracter lumesc. Adevăratul caracter lumesc înseamnăcă noi ne asociem în mod liber cu oamenii acestei lumi fără săne compromitem integritatea. Isus este modelul perfect pentruacest fel de caracter lumesc. Matei 9:9-13 ne oferă un exemplufrumos legat de caracterul lumesc al lui Isus. Din text, sărăspundem la cinci întrebări:

1. Cu cine S-a asociat Isus?2. Unde a mers?3. Ce a făcut Isus cu oamenii lumeşti, atât de atractiv şi

eficient?4. Cum a fost primit Isus de cei religioşi?5. De ce a făcut Isus ce a făcut?Alte texte suport (Luca 7:36-50; 15:1-32; 19:1-10) vor contura

înţelegerea noastră privitoare la caracterul lumesc a lui Cristos.Vom examina raţionamentul pentru şi rezultatele acţiunilorlumeşti ale lui Isus. Şi vom căuta să extragem aplicaţii potrivitepentru zilele noastre, pentru aceia dintre noi care caută săurmărească urmele paşilor Domnului nostru şi să nu cadă încapcana fariseilor. Deoarece marea nevoie a lumii noastre este deoameni care sunt lumeşti aşa ca Isus!Întâlnindu-Se cu oameni păcătoşi


O statistică citată de obicei în cercurile evanghelice astăzieste aceea că după aproximativ doi ani de când cineva estecreştin, toţi prietenii acelei persoane sunt creştini.2 Aceastăstatistică conţine o veste bună: noul convertit s-a detaşat delegăturile de păcat de dinainte şi şi-a format legături importantecu fraţii lui credincioşi. Dar această statistică conţine şi o vesterea: creştinii s-au îndepărtat de vieţile fiecărui om pe careîncearcă să le atingă. Cristos nu a făcut acest lucru, dar se parecă fariseii făceau aceasta şi se aşteptau că Stăpânul să facă la fel.

Isus S-a asociat cu un spectru larg de oameni. A construitrelaţii cu cei „pioşi“ şi cu cei proscrişi, cu cei bogaţi şi cu ceisăraci, cu bărbaţii şi cu femeile, cu cei învăţaţi şi cu oameniiobişnuiţi, cu „bisericoşii“ şi cu cei care nu i-ar trece pragul. Şi-apetrecut majoritatea timpului cu ucenicii Lui, mult timp cumulţimile şi parte din timp cu indivizi. S-a dedicat evreilor, dara interacţionat şi cu samaritenii şi cu neamurile. Isus Şi-apetrecut cea mai mare parte din timpul Său cu urmaşi dedicaţi,parte din timp cu cei religioşi şi mult timp cu păcătoşii. Acesttimp petrecut cu păcătoşii a stârnit mândria separatiştilor.

Asocierea lui Isus cu oameni cu reputaţie proastă era binecunoscută. A fost numit „un om mâncăcios şi băutor de vin, unprieten al vameşilor şi al păcătoşilor“ (Matei 11:19). Matei 9 Îlgăseşte pe Isus mergând la casa lui Matei, probabil un agentvamal, unde cinează cu alţi vameşi şi cu păcătoşii. Dinperspectiva fariseilor, acest tip de personaje era dispreţuit, puşipe acelaşi nivel cu tâlharii.3 Slujba de vameş şi de adunător detaxe implica înţelegerea cu romanii urâţi, îmbogăţirea pe seamafraţilor evrei şi neglijarea Legii, care putea aduce exilarea dinsinagogă. Astfel, Matei şi prietenii lui erau trădători nepatriotici,jecmănitori bogaţi, păcătoşi imorali şi proscrişi spiritual.

De asemenea, Isus a fost numit „un prieten al ... păcătoşilor“.Păcătoşi era un termen general pentru oamenii locali cureputaţie proastă, care nu ţineau Legea sau tradiţiile bătrânilor.Această categorie îi includea pe cei imorali, nereligioşi şiiresponsabili. Aceşti oameni nu ar frecventa sinagoga şi nici nuar fi fost admişi dacă ar fi încercat. Ca şi vameşii, „păcătoşii“ erau


proscrişi culturali. Probabil ei pot fi asemănaţi cu proxeneţii şicu prostituatele moderne, traficanţii de droguri, membrii mafieisau motociclişti rebeli. Şi la capătul „mai puţin păcătos“ algrupului, ei se pot compara cu petrecăreţii entuziaşti, oameniiîmpătimiţi de sex, consumatorii de substanţe şi afaceriştiinecinstiţi.

Caracterul lumesc al lui Isus implica contact semnificativ şivoit cu oamenii nereligioşi şi păcătoşi. Combinaţia de „vameşi şipăcătoşi“ este expresivă în Evanghelii pentru „categoria rea deoameni“ (Matei 11:19; 21:31-32; Luca 15:1). Deseori, Isus Îşi petreceatimpul cu oameni greşiţi – agenţi colectori locali ca Matei, vameşiştabi ca şi Zacheu, femeia păcătoasă care I-a uns picioarele cu mirdintr-un vas de alabastru în Luca 7:36-50, samariteanca, ceacăsătorită de multe ori în Ioan 4:1-42 şi femeia adulteră din Ioan8:1-11. Misiunea lui Isus era „să caute şi să mântuiască ce erapierdut“ (Luca 19:10). Astfel, construirea relaţiilor care sărăscumpere constituia esenţa planului Său de joc.

Desigur, există pericole în a avea contact semnificativ cuoamenii nereligioşi. Este mult mai sigur să stai în companiasfinţilor şi să-i chemi pe păcătoşi să-şi cureţe acţiunile decât sărişti atât respingere şi înţelegere greşită, cât şi să fii subiectulispitirii cuiva. Dar trebuie ucenicii să-i abandoneze pe ceipierduţi şi să ignore porunca de a „merge“ a Marii Trimiteri(Matei 28:19)? Nu. Urmând exemplul lui Cristos, de dragul luiCristos, creştinii nu pot abandona „păcătoşii“ societăţii. Nutrebuie să ne separăm de ei, să fugim speriaţi de ei, sau să-icatalogăm drept ipocriţi. În schimb, ucenicii trebuie, la fel caIsus, să caute să stabilescă cu ei relaţii care să-i răscumpere.Caracterul lumesc al lui Cristos include a avea contact importantcu oamenii păcătoşi.

MERGÂND ACOLO UNDE SUNT PĂCĂTOŞIIÎn sport, una dintre cele mai mari calităţi este aşa numitul

„avantajul de a fi acasă“. Echipa care e acasă se bucură de fanicare-i încurajează şi se simt confortabili pe propriul stadion sauîn propria arenă. De asemenea, ei sunt bine odihniţi, mulţumită


faptului că au avut propriul pat şi mâncarea gătită acasă. Fărăîndoială, cele mai multe echipe au recorduri mult mai buneatunci când joacă pe gazonul de acasă. În acelaşi fel, noipreferăm ca păcătoşii să vină la noi în biserică – şi într-adevăr,deseori aşteptăm lucrul acesta. Vrem să-i întâlnim pe gazonulnostru, acolo unde ne simţim confortabili şi unde putemmenţine avantajul de a fi acasă.

Dar cum a făcut Isus? El a ajuns la oameni acolo undelocuiau, unde se simţeau confortabili. El le-a invadat gazonul,acordându-le „avantajul terenului de-acasă“. El a mers la ceipierduţi în loc să-i cheme la El. Nu trebuie să Îi urmămexemplul?

În Matei 9:9-10, Îl găsim pe Isus în mişcare, întâlnindoameni. Prima oară, Isus umblă pe uliţele Capernaumului. Apoi,El Se opreşte la taraba unui strângător de taxe. În cele din urmă,Isus merge acasă la Matei. În timpul vieţii de fiecare zi, Isus Seaflă pe drumuri, la locul business-ului şi la locuinţele oamenilor.El nu era la Templu sau la sinagogă. El mergea acolo unde erauoamenii pe care El vroia să-i atingă, acolo unde ei se simţeau celmai bine.

Atunci când Isus S-a oprit la locul afacerii lui Matei, nu cuafaceri, trebuie că s-au ridicat sprâncenele. Dar atunci când aintrat în casa lui Matei – cu cei care îi ţineau companie lui Matei– aceasta trebuie să fi fost o dispoziţie de scandal. A intra îninteriorul casei cuiva în vremea lui Isus nu însemna acelaşi lucruca pentru noi astăzi. Oferirea ospitalităţii implica acceptare,prietenie şi voie bună. Oamenii din vremea lui Isus îşi păzeaucu atenţie „lista de invitaţi“. Reputaţia era în joc. Oamenii şilocurile puteau fi pângărite. Oferirea şi acceptarea ospitalităţiitransmitea mesaje culturale clare. Când Isus a acceptat invitaţiala ospăţul lui Matei, el spunea clar: „Îi accept pe aceşti oameni“.Fariseii nu au putut să tacă la o astfel de ofensă.

Dar există o metodă în „nebunia“ Stăpânului. Oferirea„avantajului de-a fi acasă“ dărâmă mai rapid barierele; tind să sestabilească legături emoţionale mai strânse şi este comunicat unsentiment al acceptării. Oamenii pierduţi se simt mult mai liberi


şi şi simt că le pasă cuiva de ei mai mult dacă mergem la ei.Politeţea de a ne întâlni pe gazonul lor poate distrugeprejudecăţi, dărâma bariere şi să-i atingă profund.

Desigur, trebuie luate în considerare câteva precauţii atuncicând îi vizităm pe cei pierduţi spiritual. Acest lucru cereînţelepciune. Practicarea nepăsătoare a libertăţii în Cristos poatesă-i influenţeze negativ pe ceilalţi (Romani 15; 1 Corinteni 8-10). Şieste adevărat faptul că noi putem fi uşor influenţaţi de presiuneacolegilor şi de presiunea locului. Astfel, deşi ideea generală acaracterului lumesc al lui Isus este de a duce Evanghelia lapăcătoşi, acolo unde lucrează, se joacă şi stau, sunt necesare câtevaprecauţii în această abordare. Nu trebuie să mergem în locuri încare conştiinţa noastră este compromisă, unde ispita este preamare pentru a o îndura; sau acolo unde credem că suntem imunila păcat (1 Corinteni 10:12). Conştiinţa poate fi educată, dar ea nutrebuie niciodată violată. Cei care se luptă cu consumul desubstanţe, de exemplu, nu trebuie să frecventeze barurile sau săpetreacă timp cu traficanţii de droguri.

Desigur, sunt momente în care să invităm necredincioşii labiserică. Deşi, din nefericire, pentru cei mai mulţi „păcătoşi“biserica este ultimul loc unde s-ar duce dacă ar avea nevoie deajutor. Autorul Philip Yancey a istorisit felul în care un prietencare lucra cu săracii din Chicago a învăţat acest adevăr.

O prostituată a venit la el în disperare – fără casă, cu sănătateaşubredă, incapabilă să-i cumpere mâncare copilului ei de doi ani.În timp ce femeia îşi descria starea, prietenul meu a întrebat-o dacăs-a gândit vreodată să apeleze la o biserică pentru ajutor. Oexpresie de şoc şi de scepticism sincer a trecut peste faţa ei.„Biserică!“ a strigat ea. „De ce m-aş duce vreodată acolo? Ei m-arface să mă simt mai rău decât mă simt deja!“4

Din nefericire, biserica nu este cunoscută foarte des ca un local harului. În general, păcătoşii nu vin la noi.

Porunca lui Cristos de a „merge“ nu a fost revocată. Probabilnoi ca şi biserică avem nevoie de mai puţine programe debiserică şi mai multă echipare şi încurajare de a fi în lucrarea de


zidire a relaţiilor care să răscumpere în afara zidurilor bisericii.De asemenea, putem oferi politeţe obişnuită celor cărora vrem săle spunem despre Isus. Oamenii sunt atât uimiţi, cât şi înmuiaţicând noi le arătăm cea mai simplă bunătate prin faptul că nearătăm interesaţi de ei chiar în locul în care se află.

SĂ DĂM DOVADĂ DE ATITUDINI ŞI ACŢIUNI ATRACTIVE

Când Îl voi întâlni într-o zi pe Isus în cer, vreau să-L întreb:„Ce Te-a făcut aşa de atractiv pentru oamenii din lume?“ De ce eraIsus pe lista de oaspeţi atunci când erau organizate ospeţeseculare? Eu nu sunt! Din contră, oamenii se îndepărtează foartemult gesticulând în multe feluri pentru a-şi arăta partea„spirituală“ atunci când află (uneori prea târziu) că sunt pastor.Ce a avut Isus, care să-i determine pe păcătoşii locali să-I cautecompania? Aşa cum întreabă Yancey: „Cum a reuşit El, singuraPersoană perfectă din istorie, să atragă imperfecţii notorii?“5

Scriptura nu răspunde la această întrebare. Dar ştim atâta:Când Isus i-a cerut lui Matei să vină şi să-L urmeze, el a făcutacest lucru; iar când Isus a fost invitat la casa lui Matei, El a fost„sufletul petrecerii“. Ceva din Isus L-a făcut de dorit pentrupăcătoşii din vremea Lui. Care era acest lucru? Ce L-a făcut peIsus, personificarea sfinţeniei, aşa de atractiv pentru neevlavioşi?Atitudinile şi acţiunile Sale au prezentat interes pentru mulţidin publicul general.

În primul rând, deseori Isus a luat iniţiativa. S-a autoinvitatla ospeţe; cel puţin la Matei şi la Zacheu (Luca 19:5). Ceva legatde căutarea lor de către Isus i-a dezarmat. În al doilea rând, prindorinţa Sa de a interacţiona cu păcătoşii pe terenul lor, a dărâmatbariere şi a cultivat relaţii între cei consideraţi a fi proscrişispirituali. În al treilea rând, Isus a fost în totalitate autentic şinatural, caracteristici pe care noi le apreciem. El a fost autentic,nedeţinând vreo agendă sau amăgire ascunsă. El nu avea nimicde vânzare şi nu încerca să le dovedească nimic păcătoşilor (nicisă obţină ceva de la ei). În mod liber, Isus Şi-a împărtăşitcaracterul uman şi a găsit motive comune cu o varietate de


oameni. Sunt sigur că asculta cu atenţie, că iubea cu adevărat şică era un prieten adevărat. Astfel de atitudini sunt fermecătoare.El nu era suspicios, cu prejudecăţi, exclusivist, dispreţuitor sauinabordabil.

Isus a demonstrat şi alte atitudini pozitive care ar fi putut fi înmod deosebit atractive pentru păcătoşi. El îi considera pe oamenivaloroşi, nu „trofee“ de câştigat. Ca medic al sufletului, El a activatîn mijlocul oamenilor bolnavi sufleteşte. El i-a iubit cu adevărat pecei care erau antipatici oamenilor celor mai religioşi. Le-a oferitacestora dragoste, milă, iertare, har şi speranţă.

Ca unul care a pus sub semnul întrebării graniţele, tradiţiileşi legile, Isus Se potrivea foarte bine cu cei care au întâlnitdesconsiderarea societăţii. Isus Se împăca cu cei respinşi desocietate. El a oferit har fără să compromită vreodată adevărul(Ioan 1:14). El i-a acceptat pe păcătoşi fără să-Şi sacrificeintegritatea. El a păstrat echilibrul fin între judecarea celor dinafara şi a celor din interiorul bisericii (1 Corinteni 5:9-13). Şi în locsă fie tras în jos de mulţimea petrecăreaţă (o teamă obişnuită aevanghelicilor), El a făcut ucenici.

Ceea ce a avut Isus, ne lipseşte celor mai mulţi dintre noi.Inima Lui a fost motivată de dragostea care se dă pe sine, în timpce noi deseori suntem dominaţi de teama care ne autopro -tejează. Ne temem de a spune lucruri greşite, de a fi puşi însituaţii jenante, de a fi întrebaţi lucruri la care nu putemrăspunde, de a părea proşti. Şi când avem cuvintele sau formulaperfectă, se poate să ne lipsească autenticitatea care ne ajută săducem mesajul. Becky Pippert, în cartea ei clasică Out of theSalt-shaker exprimă bine acest lucru:

Problema noastră în evanghelizare nu este faptul că nu avemdestule informaţii – este faptul că nu ştim cum să fim noi înşine.Uităm că suntem chemaţi să fim martori a ceea ce am văzut şi amcunoscut, nu a ceea ce nu ştim. Cheia este autenticitatea şiascultarea, nu un doctorat în teologie.6Viaţa uimitoare şi dragostea autentică a lui Isus a fost ca un

magnet pentru cei care ştiau că aveau nevoie de ajutor. Ce modelpentru noi!


SĂ TRECEM DINCOLO DE APARENŢENoi, oamenii religioşi, tindem să judecăm repede bazat pe

aparenţe (vezi 1 Samuel 16:7). Fariseii care Îl urmăreau pe Isus aufăcut acelaşi lucru. Ei le-au pus ucenicilor o întrebare; de fapt, uncriticism ascuns: „Pentru ce mănâncă Învăţătorul vostru cuvameşii şi cu păcătoşii?“ (Matei 9:11). Întrebarea reflecat o serieîntreagă de tradiţii şi prejudecăţi pe care fariseii le-au strâns. Săne gândim la câteva.

În spatele întrebării lor nu era numai prejudecata, ci aparentun motiv teologic solid de a se opune acţiunilor lui Isus. Înesenţa credinţei lor, fariseii căutau sfinţenia şi doreau să evitepângărirea. S-au dedicat urmăririi neprihănirii (Luca 18:11-12).Au acordat o atenţie mărită la curăţare şi pângărire, urmărind oîntreagă secţiune din Mişna dedicată acestui subiect (a şaseaparte a Tohoroth-ului era intitulată „Curăţările“). Pângărireacerea curăţare rituală şi eliminarea evreilor din anumite activităţireligioase. Era evitată cu orice preţ. (Probabil frica de pângărirei-a ţinut pe preoţii şi pe leviţii din pilda bunului samaritean dela a nu-l ajuta pe cel rănit [Luca 10:25-37].) Matei 15:1-20, un pasajimportant din Evanghelii care vorbeşte despre pângărire,sugerează faptul că concepţia fariseilor asupra pângăririi ţineade mediul înconjurător şi de exterior. Aceasta este, pângărireaera un rezultat esenţial a ceea ce intra în gura cuiva, a loculuiunde mergea şi de persoanele cu care intra în contact.Contaminarea rezultă din contactul cu păcătoşii. Se poate şterge!Astfel, prezenţa lui Isus la ospăţul lui Matei implica în modobligatoriu pângărire.

Fariseii căutau să evite nu numai răul, ci şi tot ceea ce părearău. Lor le păsa profund nu numai de a fi neprihăniţi ci şi de apărea drepţi (Mtei 6:1-18). Deşi s-ar putea să se fi supărat laipoteza că „imaginea este totul“, ei au trăit ca şi cum imaginea eraimportantă. Mai mult, fariseii făceau tot posibilul să-şi păstrezecazierul social curat nu numai prin evitare, ci şi prin asocierea cuoamenii care aveau aceleaşi principii. O modalitate bună de aevita contactele care îi pângăreau este aceea de a-şi umple viaţasocială cu prieteni „buni“. O „mulţime sfântă“ este un mijloc


eficient de a evita caracterul lumesc, aşa gândeau ei.Deoarece fariseii petreceau mult timp bucurându-se de

părtăşia dragă a camarazilor cu aceleaşi principii, probabil că einu aveau nici timpul, nici înlinaţia să iasă şi să-i caute pe ceipierduţi. John R. W. Stott sugera faptul că fariseii, şi noi, deasemenea, sunt pur şi simplu leneşi şi egoişti. Stăm la distanţăfaţă de lume pentru că, „nu vrem să ne implicăm în durerea şimizeria ei“.7 În schimb, o abordare comună oamenilor religioşieste de a-i chema pe cei nereligioşi să-şi cureţe vieţile şi apoi săni se alăture. Mulţi Îl înţeleg greşit pe Dumnezeu, crezând că Elîi dispreţuieşte esenţialmente pe păcătoşi şi că preferă să-i vadăsuferind pentru păcatul lor. Totuşi, Isus i-a acceptat pe păcătoşiaşa cum erau, mergând la ei şi arătându-le har şi adevăr princuvintele şi acţiunile Sale.

Cred că întrebarea fariseilor adresată lui Isus reflecta deasemenea puţină neprihănire proprie. Fariseii erau în maremăsură uituci la păcătoşenia lor, fiind convinşi că se supuneaulegii şi astfel erau plăcuţi lui Dumnezeu. Ei aşteptau răsplată, întimp ce păcătoşii meritau condamnarea lui Dumnezeu şiconsecinţe dureroase.

Uneori şi noi avem aceleaşi atitudini pe care le-au avut şifariseii. Ne temem că mediile compromiţătoare ne vor pângări şinoi, de asemenea, suntem preocupaţi în mod vital de ceea ce vorcrede oamenii. Ascundem atâtea griji sub mantia evitării„înfăţişării răului“ şi ne îngrijorăm pentru „fratele mai slab“. Daram tradus greşit învăţătura lui Dumnezeu şi ne-a scăpatechilibrul Lui. Mai mult, acceptăm filosofia de lucrare „curăţă-ţifaptele şi vino“.

PĂSÂNDU?NE DE CEI BOLNAVI SPIRITUALNimeni nu a fost aşa de sigur de chemarea Lui, ca şi Isus. El

a făcut ce a făcut, a îndurat dezaprobarea pe care a întâlnit-o, aîncălcat tradiţiile aşa cum a făcut-o pentru că avea motive clare,divine pentru acţiunile Sale. Două versete scurte din Matei 9prezintă cu putere trei motive pentru caracterul lumesc al luiIsus.


În primul rând, Lui i-a păsat de cei care sufereau din punct devedere spiritual. Isus a folosit o afirmaţie proverbială, derivatădin cultura lor, pentru a-Şi explica acţiunile: „Nu cei sănătoşi autrebuinţă de doctor, ci cei bolnavi“ (v. 12). Este un truism simplucă doctorii se ocupă cu ajutorarea celor bolnavi şi că frecventeazălocurile unde se adună oamenii bolnavi. Şi Isus Medicul Supremal sufletului! Nevoile oamenilor spirituali L-au silit pe Isus să seîntovărăşească cu ei, chiar cu riscul infectării.

În al doilea rând, El a declarat că mila faţă de oameni eteprioritatea lui Dumnezeu. Isus citează Osea 6:6 (citat şi în Matei12:7), pentru a-Şi explica asocierea cu vameşii şi cu păcătoşii:„Milă voiesc, iar nu jertfă!“ (v. 13a). Încă o dată este detectat unelement critic în timp ce neînvăţatul predicator itinerant lespune doctorilor în teologie din vremea Sa să se întoarcă laBiblie. Cartea Osea este o istorisire puternică despre dragosteanecondiţionată şi iertarea lui Dumnezeu pentru poporul Săurăzvrătit, Israel, ilustrată în viaţa lui Osea şi Gomera. În vremealui Osea, în secolul 8 î.Cr., Israel practica ritualurile şi jertfeleprescrise. Totuşi, nedreptatea, imoralitatea şi indiferenţa faţă destarea oamenilor le caracteriza practicile. Deşi ei continuauînvelişul religiei lor, au pierdut esenţa. Isus a exprimat clar faptulcă Dumnezeu este mai interesat de faptele pline de milă decât defaptele religioase.

În final, El S-a asociat cu oamenii din lume pentru a-Şiîndeplini misiunea (Luca 19:10). „Căci n-am venit să chem lapocăinţă pe cei neprihăniţi, ci pe cei păcătoşi“, le spune Elfariseilor (v. 13b). Astfel, era pur şi simplu logic ca El să nu-Şi ficoncentrat lucrarea asupra celor „neprihăniţi“. Probabil din nouIsus Se abţinea să nu râdă atunci când a sugerat că fariseii erauneprihăniţi. Cu siguranţă, aceasta era percepţia lor datorităurmăririi unor vieţi disciplinate din punct de vedere religios. Cutoate acestea, prin natura chemării Sale, Isus nu trebuia şi nicinu putea să-Şi dedice slujirea acelora care nu simţeau că aveaunevoie de ceea ce El avea de oferit.

Eu cred că noi trebuie să avem aceleaşi trei motivaţii pentruatingerea celor pierduţi, chiar şi cu preţul încălcării tradiţiilor şi


a producerii tulburărilor. Nevoia culturii noastre este evidentmare. Dumnezeu pune mai mult preţ pe evanghelizareamotivată de compasiune a oamenilor nemântuiţi, decât peactivităţile religioase pe care le facem din obligaţie. Şi, la fel caIsus, noi suntem trimişi la cei pierduţi. Cei bolnavi de păcat suntnumeroşi, dar doctorii sunt puţini (Matei 9:37). De multe ori ne-am izolat de păcătoşi şi am practicat evanghelizarea prin „a-ichema pe ceilalţi la mântuire“ decât prin „merge noi la ei“. Înschimb, trebuie să întruchipăm atitudinile cuceritoare ale luiIsus. Trebuie să înţelegem inima lui Dumnezeu şi chemarea Lui.

Bill Hybels, pastorul marii biserici Willow Creek Comm -unity, din suburbiile oraşului Chicago, aminteşte publicului său:„Niciodată nu vi-aţi îndreptat niciodată privirile asupra nici uneipersoane care să nu fie importantă înaintea lui Dumnezeu“.Uneori biserica este criticată pentru activităţile şi programeleorientate spre oamenii care-L caută pe Dumnezeu, însă puţinineagă faptul că cei din conducere şi credincioşii îi iubesc pe ceipierduţi. Această motivaţie se află în inima păstorului şi se vedeîn fiecare faţetă a lucrării. Atunci când ştim de ce facem ceva, deobicei ce-ul urmează şi de ce nu primeşte răspuns.

CUM SĂ NE FORMĂM UN „CARACTER LUMESC“ CA AL LUI CRISTOS

Este posibil ca cineva să se întrebe cum putem noi să creştemîn caracterul lumesc al lui Cristos, fără să cădem pradăcaracterului lumesc compromiţător, caracterul lumesc al culturiinoastre. Cum putem aborda idealul de a fi în lume, dar nu din ea,în loc să fim din lume şi nu în ea? Răspunsul este să dezvoltămsensibilitate spirituală şi echilibru biblic. Făcând aşa vompromova un caracter lumesc sănătos în vieţile noastre.

În primul rând, trebuie să ne asigurăm că înţelegem ce estecaracterul lumesc. Caracter lumesc sănătos înseamnă dezvol -tarea relaţiilor cu oamenii din lumea noastră, fiind motivaţi decompasiunea lui Cristos. Caracterul lumesc nesănătos înseamnăa avea relaţii motivate de poftele societăţii păcătoase, inclusivmaterialismul, hedonismul şi egoismul (Luca 16:14; Matei


23:2-12). Apoi, trebuie să recunoaştem şi să respingem caracterullumesc nesănătos – participarea la şi îmbrăţişarea drept bune aactivităţilor societăţii păcătoase.

În dezvoltarea echilibrului biblic, trebuie să recunoaştem că,caracterul lumesc nesănătos se găseşte în atitudinile noastremult mai mult decât în acţiunile noastre. Trebuie să fim atenţila definirea superficială a caracterului lumesc de persoanele cucare suntem sau de locurile în care mergem. În schimb, ghidulnostru trebuie definiţia formată din trei părţi a caracteruluilumesc din 1 Ioan 2:16: „pofta firii pământeşti, pofta ochilor şilăudăroşia vieţii“ (sublinierea autorului). Aceste dorinţe sunt oispită constantă.

Există şi alte modalităţi prin care putem să realizămechilibrul biblic şi astfel să aplicăm caracterul lumesc cristic. Înprimul rând, noi, cei care ne bazăm pe Biblie, trebuie să revedempasajele cheie despre separatism. Câteva au fost, în modconvenabil, interpretate greşit. Când Pavel avertizează: „Nu văînşelaţi: «Tovărăşiile rele strică obiceiurile bune»“ (1 Corinteni15:33), în mod clar, el se referă la înviere şi implicaţiile ei.Tovărăşiile rele se referă nu la oamenii păgâni, ci mai degrabă lacei (probabil din biserica primară) care negau învierea.8 Suntemavertizaţi să ne ferim de cei a căror doctrină respinge învierea întrup. Pentru că negarea învierii va influenţa probabil negativmoralitatea cuiva. Acest pasaj nu este o afirmaţie protectoarecare să ne ţină departe de păcătoşi.

În mod asemănător, privind contextul pasajului din 2Corinteni 6:14-7:1, putem vedea că acest pasaj despre separareinterzice înjugarea noastră cu necredincioşii; nu interziceasocierea cu aceştia. Există o diferenţă enormă între relaţiileînjugate şi relaţiile răscumpărătoare. Isus a exemplificat aceastădiferenţă. El S-a înjugat cu ucenicii (Iuda a fost o excepţie de laaceastă regulă, un fapt de care Isus era complet conştient). NuS-a înjugat cu necredincioşii, deşi S-a asociat în mod liber cu ei.Legându-ne de necredincioşi contrazice porunca lui Dumnezeuşi compromite caracterul creştin. Există calităţi spirituale pe carenu le putem împărtăşi cu necredincioşii.


Cu toate acestea, acest lucru nu neagă fondul comunsemnificativ şi extins pe care îl împărtăşim cu necredincioşii.Noi chiar semănăm foarte mult; scutece şi vase; concedieri şieconomisirile; părinţi în vârstă şi adolescenţi extrem de sensibili;prea lungă luna atunci când ni se termină banii. Toţi avem dureride cap şi dureri de inimă, taxe şi moarte. Aceste trăsăturicomune umane trebuie folosite cu înţelepciune de dragul luiCristos.

Interpretarea biblică corectă ne poate ajuta şi la înţelegereacelui de-al treilea text despre separare: 1 Tesaloniceni 5:22. Pavelscria: „Feriţi-vă de orice se pare rău“. Dacă acesta este unprincipiu general aplicabilîn orice situaţie, atunci acesta nu afost respectat de Domnul Însuşi. El S-a implicat în ceea ce eraconsiderat a fi situaţii extrem de compromiţătoare, care păreaurele. Astfel Dumnezeu trebuie să fi intenţionat altceva prinaceastă poruncă. Din nou, contextul oferă parametrii pe careDumnezeu i-a avut în minte atunci când această interdicţie afost scrisă.

Contextul imediat este folosirea corectă a exprimăriiprofetice. Este o treabă serioasă atunci când cineva spune: „Aşavorbeşte Domnul“. Cuvintele profetice trebuie examinate,probabil cu Scriptura. Acela care este bun trebuie acceptat, iarcel care nu este bun trebuie respins.9 Răul, care constă îninvenţiile omeneşti prezentate ca adevărul lui Dumnezeu,trebuie evitat. Încă o dată, acest text luat în context nici măcarnu se referă la separatism, aşa cum se înţelege de obicei.

Aceste pasaje şi altele, ne-au lăsat pe cei mai mulţi dintre noicu impresia că Dumnezeu porunceşte să ne ferim de păcătoşi şi căne încurajează să ne întovărăşim cu cei „neprihăniţi“. Din contră,Dumnezeu ne-a chemat să ne asociem cu necredincioşii păcătoşişi să ne separăm de credincioşii care sunt implicaţi în păcatescârboase, nemărturisite (1 Corinteni 5:9-13; 2 Tesaloni ceni 3:14).Deşi separarea de creştinii care păcătuiesc este sprijinită deScripturi, separarea de necredincioşii care păcătuiesc nu este.După cum le-a spus apostolul Pavel corintenilor: „V-am scris înepistola mea să n-aveţi nici o legătură cu curvarii. Însă n-am



înţeles cu curvarii lumii acesteia sau cu cei lacomi de bani sau cucei hrăpăreţi sau cu cei ce se închină la idoli, fiindcă atunci artrebui să ieşiţi din lume“ (1 Corinteni 5:9-10).

În al doilea rând, trebuie să ne luăm în serios chemarea pecare ne-a dat-o Cristos de a ajunge la păcătoşi în locul Lui.Aminteşte-ţi, noi suntem asistenţii Medicului, chemaţi săvindecăm. Nu trebuie să fim niciodată atât de ocupaţi cumenţinerea standardului nostru de viaţă şi a lucrării bisericilornoastre încât să ne rămână puţin timp pentru cei pierduţi. Dacănu ne luăm în serios responsabilitatea de a zidi relaţiirăscumpărătoare cu cei pierduţi, cine va face acest lucru?Căutarea acestor relaţii trebuie cu siguranţă să figureze evidentîn filosofia de slujire personală şi cea a bisericii.

În al treilea rând, cu curaj şi înţelepciune, trebuie să neopunem multor impedimente fariseice împotriva caracteruluilumesc cristic. Trebuie să respingem faptul că noţiunea depângărire ţine de mediul înconjurător şi să declarăm cu curajfaptul că pângărirea este o problemă de inimă. Aşa că, nici opersoană, nici un lucru şi nici un loc nu pângăreşte prin sineînsuşi. Totuşi, înţelepciunea cere ca noi să fim atenţi la faptul cănoi purtăm potenţialul de pângărire oriunde ne ducem inima.Astfel, nu suntem neglijenţi sau mândri, nici nu ne întinămconştiinţa. Nu ne jucăm cu ispita. Pentru Cristos, dorim dăpăşim afară din „zona noastră de confort“, dar nu şi din „zonaconştiinţei noastre“. Acceptăm porunca Bibliei de a evitacaracterul lumesc. Ne străduim din răsputeri să urmărimsfinţenia.

Cu toate acestea, echilibrăm „ceea ce pare rău“ cu mandatulde a fi ambasadori ai lui Cristos (2 Corinteni 5:20). În loc săspunem doar lumii să vină, trebuie să mergem la ceilalţi, aşa cumCristos a mers. Să tânjim să construim poduri.

În al patrulea rând, trebuie să urmărim constant maturizareaspirituală, care a motivat relaţia lui Isus cu „păcătoşii“. Isus a fostcondus de scop; astfel, El nu a fost oprit de criticismul pe care l-a primit din partea celor „neprihăniţi“. În schimb, a fost motivatde dragostea Lui pentru cei fiii pierduţi şi fiicele pierdute şi de

bucuria cerului atunci când un singur păcătos se pocăieşte (Luca15). Cât de puternic este pentru noi să fim motivaţi la fel! Unscop nobil L-a protejat pe Isus: El a vrut să-i slujească pe alţii.Atunci când şi noi suntem protejaţi de un scop, suntem maipuţin atraşi de ispite egoiste. Cu cât Îl cunoaştem mai mult peIsus şi dragostea Lui ne motivează, cu atât mai mult vieţilenoastre vor iradia harul şi adevărul Lui.

În al cincilea rând, trebuie să realizăm că uneori cei maipăcătoşi sunt candidaţi mai probabili pentru Împărăţie decât cei„buni“ sau religioşi. Trebuie să lăudăm „bunătatea“ şi religia înceilalţi, dar „oamenii buni“ tind să fie orbi la nevoile lorspirituale. Cei care ştiu că sunt bolnavi spiritual, deseori vorrecunoaşte nevoia lor de Medic. Nu trebuie să ne ferim deanumiţi păcătoşi ca fiind candidaţi neverosimili pentruÎmpărăţie. Populaţia cerului poate cuprinde multe surprize.

Mare parte din Noul Testament ne învaţă să evităm poftelelumeşti, în timp ce-i atingem pe oamenii din lumea noastră, aşacum a făcut Isus. Să lepădăm separatismul ca scop, astfel încâtsă putem deveni activi în slujirea preţioaselor oi pierdute ale luiDumnezeu.


Când Cei bolnAviArAtă bine

În 1998, „Pistol Pete“ Maravich, în vârstă de patruzeci de ani,posesorul a numeroase recorduri „de neînvins“ la baschet din

timpul colegiului şi mai târziu un superstar la NBA, a murit întimp ce juca un meci ad-hoc în Pasadena, California. Unentuziast sănătos ale cărui ultime cuvinte au fost „Chiar mă simtbine“, Maravich a murit de o problemă de inimă ascunsă. În modasemănător, Flora (Flo) Hyman, o jucătoare de volei înaltă şiputernică, a condus echipa de femei a Statelor Unite la o medaliede argint în cadrul Jocurilor Olimpice din 1984, dar a murit de unatac de inimă câţiva ani mai târziu la vârsta de treizeci şi unu deani. Şi în noiembrie 1995, la vârsta de treizeci şi opt de anipatinoarul rus Sergei Grinkov, câştigătorul a două medaliiolimpice de aur, a căzut pe gheaţă în timpul unui antrenamentşi a murit. Şi el a suferit un atac de cord sever.

Toţi trei au fost sportivi de talie mondială; toţi înfăţişau înexterior o sănătate fizică excepţională. Totuşi, fiecare a avutprobleme de inimă nevăzute, dar fatale. Ei erau văzuţi ca modeleale condiţiei fizice bune, dar trupurile lor bine întreţinute aumascat pentru un timp boala lor severă. Ceilalţi sportivi şi faniideopotrivă au fost şocaţi.

Acest fenomen apare şi din punct de vedere spiritual. Lumeareligioasă este şocată din când în când, atunci când cineva privitca sănătos spiritual apare ca un bolnav spiritual. În adevăr,deseori boala spirituală arată ca şi sănătatea observatorului

185

Capitolul zece

obişnuit, deoarece suntem antrenaţi să evaluăm sănătateaprintr-un set de standarde care sunt superficiale şi greşite. Deaceea, simptomele subtile ale bolii spirituale, mascate de uncomportament religios lăudabil, nu sunt detectate de obicei.

Să-l numit „Jim“. El are o bază doctrinală solidă, cunoaşte şiiubeşte Cuvântul lui Dumnezeu şi distinge repede adevărulteologic de eroare. Discernământul lui este de ajutor în specialîn „păzirea porţii“ Împărăţiei, cum o numeşte el. „În culturanoastră, atâţia oameni pretind că sunt creştini, dar Cristos nueste în poziţie de conducere în vieţile lor. Parte a problemei“,subliniează el, „este absenţa învăţăturii despre pocăinţă şidomnia lui Cristos. Trebuie să-i învăţăm pe alţii Evanghelia pură,Evanghelia potrivit cu Isus Cristos.“

Da, Jim este un creştin dedicat şi „păzirea porţii“ nu exclude„dragostea pentru cei pierduţi“. El este un evanghelist zelos şiînclinat spre misiune. Participă regulat şi cu entuziasm lalucrarea evanghelistică, mergând chiar din uşă în uşă. Şi înfiecare an, Jim şi cu soţia lui îşi iau porţia de vacanţă câştigată cutrudă, pentru a merge în misiuni de scurtă durată. Lor le placefoarte mult să-i vadă pe oameni devenind parte a bisericii şidenominaţiunii lor.

Asculrându-l pe Jim vorbind, eşti impresionat. Limbajul luieste condimentat cu expresii religioase, şi niciodată murdar. Seroagă cu sinceritate şi nu jură. Rugăciunile lui par să deschidăcerurile. În plus, Jim a slujit ca şi casierul bisericii şi s-a achitatîn mod exemplar de această datorie. Plata zeciuielii scrupuloaseeste practica lui, iar păzirea banilor lui Dumnezeu, una dinmarile lui griji. El se plânge sincer de felul în care poporul dinzilele noastre dă atât de puţin, sub pretextul de „a fi sub har, şinu sub lege“.

Oricine îl cunoaşte pe Jim atestă comportamentul luievlavios. Nici o insinuare de incorectitudine nu îi distrugereputaţia. Stilul lui de viaţă nu este numai bun, ci străluceşte. Elevită păcatul şi se implică în fapte bune. Pentru a încheia, întimpul lui liber, Jim se dedică unei largi varietăţi de cluburibisericeşti şi lucrări numite după diferiţi oameni spirituali care


s-au jertfit. Rugăciunea lui cea mai sinceră este ca „cei care vinîn urmă să ne găsească credincioşi“.

Jim pare un model de om bisericos. Puţini dintre noi neputem compara maturitatea şi slujirea cu a lui. Duoă toatestandardele exterioare, Jim ar fi clasificat ca sănătos spiritual.Dar Jim are o „boală de inimă“ – este bolnav spiritual. El este unreprezentant contemporan al fariseilor, oamenii pe care Isus îiatacă, folosind cele mai usturătoare cuvinte pe care le-a spusvreodată (Matei 23). Fiecare calitate care părea bună pe care amdescris-o mai sus, are o parte inferioară nevăzută şi periculoasă.Vaiuri adresate fariseilor

Isus pronunţă „vai!“ despre farisei de şapte ori. Vai-urile potdemasca şi boala noastră, noi cei care din când în când semănămatât de mult cu fariseii. Dar vai-urile nut rebuie să ducă lamâhnire. Mai degrabă, ele pot duce la umilinţă şi pocăinţă, întimp ce ne recunoaştem nevoia ca Isus să ne conducă. Isus i-aplâns pe aceşti farisei eronaţi (Matei 23:37-38), exact aşa cumplânge pentru noi ca să ne găsim puterea numai în El, nu înneprihănirea superficială.

Ceea ce părea la suprafaţă în vieţile fariseilor ca fiindsănătate, de fapt ascundea boală spirituală. Şi am toate motivelesă bănuiesc, din Scriptură şi din experienţă, că acelaşi paradoxpătrunde şi în subcultura noastră evanghelică din zilele noastre.

Isus, Medicul suprem al sufletului, a studiat sub pieleaspirituală a celor religioşi care păreau dedicaţi şi a diagnosticatcâteva probleme ascunse. La fel ca cei trei sportivi de taliemondială pe care i-am întâlnit în introducere, „pacienţii“ nuprezentau nici un simptom clar – ei păreau chiar robuştispiritual ochiului celui mai scrutător. Dar Isus a recunoscut şi adiagnosticat problema. Aici, în discursul Lui public final,înregistrat în Matei 23, Isus a adresat rugămintea supremăfariseilor de a se supune unei operaţii pe cord, de care aveau atâtanevoie.

Isus a evidenţiat direct şapte probleme fatale ale inimiifariseilor. Vom studia primele trei în acest capitol şi ultimele

Când�Cei�bolnAvi�ArAtă�bine 187

patru în următorul. În declararea acelor „vai-uri“, Isus a exprimatun amestec de mânie, semnal de alarmă şi suferinţă. Vai-urilereprezintă un mesaj de avertizare şi o chemare la schimbarepentru noi astăzi.

VAIUL NR. 1: PORTARI DE PARTEA GREŞITĂ A UŞII

„Vai de voi, cărturari şi farisei făţarnici! Pentru că voi închideţioamenilor Împărăţia cerurilor: nici voi nu intraţi în ea, şi nici pe ceice vor să intre, nu-i lăsaţi să intre.“ (Matei 23:13)Întreabă-l pe orice fundamentalist evanghelic care crede în

Biblie ce este necesar pentru a ajunge în cer şi garantez că veiprimi un răspuns.1 Putem să părăsim încăperea din cauzadiferenţelor de opinie sincere atunci când vine vorba deeclesiologie şi de escatologie. Dar suntem siguri de ceea ce avemnevoie pentru a ajunge în cer. Totuşi, uneori, în zelul nostru dea da Evanghelia întreagă, pură, devenim asemenea fariseilor,oprind intrarea în Împărăţia lui Dumnezeu.

Imaginea pe care Isus o pictează prin acest prim „vai“ esteaceea a unui portar. În cultura noastră, ar fi asemenea unui agentvamal care verifică paşapoartele. Poarta din imagine este intrareaîn Împărăţia lui Dumnezeu, iar fariseii s-au oferit voluntari săfie portari. Ei sunt siguri de teologia lor. Ei ştiu ceea ce se cerepentru a fi mântuit şi pentru a rămâne aşa. Ei cred că potdetermina dacă o persoană este sinceră sau nu. Cunosc cusiguranţă categoria de oameni care nu trebuie să aplice. Se parecă fariseii credeau că aveau slujba de la poarta cerului înainte caSfântul Petru să o preia!

La suprafaţă, „păzirea porţii“ Împărăţiei pare o slujbă bunăpentru cei sănătoşi spirituali. Cei care îşi iau această slujbătrebuie să fie preocupaţi de viaţa veşnică, să cunoască calea spreviaţa veşnică şi să-şi dorească ca ceilalţi să găsească viaţa veşnică.Mai mult, ei ar trebui să fie exact la fel de preocupaţi că celorcare nu sunt potriviţi pentru cer li se va opri intrarea. Este oglumă crudă să le dăm oamenilor impresia că sunt legaţi de cer,


când, de fapt, nu sunt. Fariseii credeau cu sinceritate că eraughizi spirituali (Romani 2:17-20).

Dar Isus nu a fost de acord cu autoevaluarea pe care şi-aufăcut-o fariseii. De fapt, El a văzut aerul de sănătate ca boalaspirituală. În primul rând, Isus a sugerat faptul că Dumnezeu nua solicitat nici o aplicaţie pentru slujba de portar al Împărăţiei;fariseii greşeau prin asumarea unei slujbe pe care Dumnezeu nule-a dat-o. În al doilea rând, nici o fiinţă umană nu se calificăresponsabilitatea de a fi portar al acestei Împărăţii. Bibliaclarifică faptul că judecata noastră spirituală nu este foartecorectă. Noi nu ne cunoaştem în totalitate propriile inimi, cuatât mai puţin pe ale celorlalţi (Ieremia 17:9). Fariseii erauvinovaţi de faptul de a-i lăsa să intre pe oamenii pe careDumnezeu nu i-ar fi lăsat şi de a-i exclude pe cei pe careDumnezeu i-ar fi inclus.2 În al treilea rând, fariseii erauobstrucţionişti în esenţa lor, ca nişte oameni cât un munteblocând uşile, stând în calea lui Dumnezeu şi a planurilor Lui.Pentru că ei şi-au construit prejudecăţile şi conceptele false(legea, faptele, meritele, tăierea împrejur) în Evanghelie.

Acesta nu este un comportament spiritual sănătos şi Isus l-adiagnosticat, numindu-i pe farisei „ipocriţi“. „Bunătatea“ lor eramai mult spectacole de teatru decât reală. După cum se pare,eforturile lor evlavioase de a păzi poarta Împărăţiei, îi îndepăr-tau de fapt pe oameni! Fariseii au fost cei care au refuzat să-L re-cunoască pe Isus ca Mesia şi au făcut tot ce au putut pentru a-iconvinge pe ceilalţi.3

Acest vai îi înfăţişează pe oamenii religioşi cu inimi ne-miloase, care se considerau portarii Împărăţiei. Facem şi noi lafel? Eu cred că da. Rar se întâmplă ca păcatele celor religioşi dinBiblie să nu se compare cu ale noastre. În primul rând, trebuiesă ne întrebăm dacă Dumnezeu ne-a dat slujba de a păzi poartaÎmpărăţiei. Da, El ne-a poruncit foarte clar să mergem în toatălumea şi să predicăm Evanghelia (Matei 28:18-20; Marcu 16:15;Fapte 1:8). Suntem delegaţi să fim ambasadorii Lui (2 Corinteni5:14-21). Fără îndoială, El ne-a dat oportunitatea de a-i chema peoameni să intre în Împărăţia lui Cristos. Suntem responsabili să


păstrăm simplitatea şi integritatea Evangheliei. Apostolul Pavelşi-a petrecut mare parte din lucrare definind Evanghelia (Ro-mani) şi manifestând opoziţie diferitelor încercări de a altera saude a adăug la Evanghelie (Galateni).

Dar cum rămâne cu păzirea porţii? Iniţial, trebuie observatfaptul că păzirea porţii şi practicarea disciplinei în biserică nusunt sinonime. Trebuie să protejăm puritatea bisericii de pă-catele scârboase, aşa cum ne învaţă 1 Corinteni 5. Dar noi nu tre-buie să ne ocupăm cu judecarea celor din afara bisericii (1Corinteni 5:9-12). Mai mult, în pilda neghinei (Matei 13:24-30,34-43), Isus le-a spus ucenicilor Săi să nu încerce să despartă ade-vărul de fals de teama ca ceea ce este bun să nu fie rănit.

Treaba noastră ca „evanghelici“ este să proclamăm Evanghe-lia şi să facem ucenici pentru Isus Cristos. Nu putem şti dacămărturisirea unei persoane este adevărată, pentru că noi nujudecăm inima persoanei; numai Dumnezeu face aceasta.

În ultimii câţiva ani, o dezbatere majoră în comunitatea creşt-ină se ocupă de încercările de comunicare între evanghelici şiromano-catolici. Căutând lumina, căldura a fost gene rată. Oproblemă fundamentală în dezbatere este jus tificarea, cine intrăpe poartă. Câţiva evanghelici proeminenţi au fost criticaţi pen-tru libertinism, în timp ce alţii insistau asupra definiţii rigide re-formate. În mod clar, sunt necesari nişte parametri şi este biblic,dar ceea ce deseori nu se observă în dezbatere este incapacitateaa oamenilor căzuţi să judece inima omenească. Credinţa salva-toare adevărată a fost exprimată foarte simplu prin „Doamne,adu-Ţi aminte de mine, când vei veni în Împărăţia Ta!“ (Luca23:42) sau prin „Dumnezeule, ai milă de mine, păcătosul!“ (Luca18:13) sau la fel de completă ca şi felul în care apostolul Pavel odescrie în Romani. Mă tem că ciondrăneala noastră teologică pebaza celor care intră pe uşă îi poate produce silă Celui care a zis:„Eu sunt Uşa. Dacă intră cineva prin Mine, va fi mântuit; va intraşi va ieşi, şi va găsi păşune“ (Ioan 10:9). Sau, probabil, noi nicimăcar nu suntem atât de „buni“ ca şi fariseii, pentru că astăzi,prea mulţi dintre noi nici măcar nu pare să ne pese dacă oameniiintră pe poartă sau nu.


Nu îi îndepărtăm şi noi uneori pe oameni de Evanghelie,asemenea fariseilor? Ne considerăm mesageri ai cerului, în timpce lumea Îi întoarce spatele lui Dumnezeu din cauza ipocrizieinoastre. Numeroase sondaje ale vieţii religioase din America, in-diferent cât de mult încercăm să le reducem, înregistrează ocondiţie spirituală tristă în biserică. În cele mai multe locuri, nuavem o reputaţie a harului, bunătăţii şi adevărului. Mai degrabăreputaţia noastră (şi astfel, indirect, a lui Cristos) este lipsa dehar, pofte trupeşti şi ipocrizie. Nu închidem noi uşa prin vieţilenoastre, prin lipsa de mărturie, prin greşelile personale şi prinipocrizia noastră, noi, cei care pretindem că suntem portarii luiDumnezeu? Ceva nu-i în ordine atunci când cei care pretind căaduc oamenii la poarta cerului, îi resping pe oameni.

Ce ar spune Isus fariseilor moderni ca tine şi ca mine? Credcă ar da câteva avertismente serioase. Isus ne-ar spune să neuităm în primul rând în oglindă şi să ne verificăm relaţia cu Elînainte să pretindem că-i evaluăm pe alţii (Matei 7:1-5). „Jude-caţi-vă pe voi înşivă, înainte să îi judecaţi pe alţii“, ar spune El.„Petrece mai mult timp în cămăruţa ta în folosul celor pierduţidecât la porţi «apărându-te». Fii atent la intelectualizarea şi su-perficializarea cerinţelor de mântuire.“

Trebuie să ne amintim Evanghelia simplă. Există o marediferenţă între Evanghelia simplă şi Evanghelia superficială; de-seori ele sunt inversate. Trebuie să fim atenţi la ridicarea oricărorbariere neduhovniceşti la porţile Împărăţiei. William Barclay co-mentează: „Cel mai mare pericol cu care are de-a face orice în-văţător sau predicator este acela de a-şi ridica propriileprejudecăţi în principiile universale şi de a înlocui adevărul luiDumnezeu cu propriile lui idei. Când face acest lucru, el nu maieste un ghid, ci o barieră, pentru Împărăţie, pentru că con-ducându-se greşit pe sine, îi induce în eroare şi pe ceilalţi“.4

VAIUL NR. 2: PROPOVĂDUITORII EVANGHELIEI CARE MĂRESC POPULAŢIA IADULUI

„Vai de voi, cărturari şi farisei făţarnici! Pentru că voi înconjuraţimarea şi pământul, ca să faceţi un tovarăş de credinţă; şi, după ce


a ajuns tovarăş de credinţă, faceţi din el un fiu al gheenei, de douăori mai rău decât sunteţi voi înşivă.“ (Matei 23:15)5

În mediul în care eu am crescut, punctul culminant al suc-cesului este „slujirea creştină cu normă întreagă“. Nimeni nu erastimat mai mult decât evangheliştii zeloşi şi misionarii în alteţări (misiunile acasă aveau un rang inferior pe scară). Cei maimulţi dintre noi suntem nişte evanghelişti aşa de jalnici, ne-dorind nici măcar să trecem strada să spunem unui vecin despreCristos, încât credem că cei care sunt dornici să meargă şi să levorbească oamenilor despre credinţa lor trebuie să fie aproape deDumnezeu. Pur şi simplu, ei trebuie să fie sănătoşi spiritual.

Totuşi, trebuie să fim atenţi să nu tragem concluzii aşa depripite. Deoarece Isus subliniază în al doilea „vai“ că evanghe-lismul şi misiunile în ţările străine nu sunt semne obligatorii alesănătăţii spirituale. Deseori oamenii pot fi şi sunt zeloşi în lu-crurile greşite, rezultând mai mult rău decât bine.

Evanghelizarea era o prioritate printre fariseii din primul secol,deşi nu poate fi confirmat faptul că evreii din vremea lui Isus erau„evanghelişti“ în sensul cuvântului în secolul douăzeci, D.A. Car-son comentează: „Un grup de mărime considerabilă de cercetă-tori argumentează convingător că primul secol d.Cr. până lacăderea Ierusalimului marchează cea mai importantă perioadă alzelului misionar al evreilor şi a succesului corespunzător“.6 Evreiidin vremea lui Cristos aveau ceva interese şi succes limitat în con-vertirea neamurilor păgâne la iudaism. Totuşi, această misiune nuera simplă, date fiind cerinţele iudaismului fariseic şi stilul păgândde viaţă al neamurilor. Aşa că, mare parte din „lucrarea deevanghelizare“ implica încurajarea „temătorilor de Dumnezeu“(evreii nominali) să se convertească deplin la iudaism şi să-şi iajugul Torei în totalitate.7 În principal, fariseii erau preocupaţi cuconversaţii referitoare la înţelegerea privind viaţa sfântă. Ei auconfundat prozelitismul (convertirea oamenilor la opiniile reli-gioase li la cultura unei anumite persoane) cu evanghelizarea(prezentarea oamenilor înaintea Dumnezeului viu).

Da, noi nu suntem mai puţin înclinaţi decât fariseii să


evanghelizăm la părerile noastre şi la setul nostru de tradiţiispecifice. Chiar şi pe câmpul de misiune, există prozelitism „desucces“ fără un rezultat satisfăcător, exact aşa cum era în vremealui Isus. (Vezi articolul „Haine Swazi şi credinţă creştină“ pentruun exemplu de acest fenomen în acţiune.)

Observă faptul că Isus nu a avut nici o legătură cu activităţilede prozelitism, evanghelism sau misiune ale fariseilor. Nici nu le-a criticat zelul. Preocuparea Lui a fost produsul şi rezultatele!Deoarece produsul lucrării fariseilor nu era fii ai Împărăţiei, ci fiiai iadului. Şi pentru a înrăutăţi situaţia, aceşti fii ai iadului erauagenţi ai celui rău de două ori mai zeloşi. Pentru că este obişnuitpentru convertiţii la un sistem să fie mai militanţi şi mai puţinechilibraţi decât învăţătorii lor.8

Ce mergea greşit? În primul rând, fariseii îi introduceau peconvertiţi într-un sistem religios ghidat greşit în loc să-i intro-ducă înaintea unui Dumnezeu viu. Acest sistem la judecat greşitpe Mesia, numindu-L chiar Beelzebul (Matei 10:25; 12:24, 27),ofereau o cale a salvării prin fapte şi cereau respectarea tradiţi-ilor şi limitărilor inventate de oameni. În al doilea rând, fariseiiau pierdut din vedere faptul că mărturia evanghelistică stă înprodus, nu în prozelitism. Mai mult, când convertiţii erau„ucenicizaţi“, „ei i-au întrecut pe farisei“.9 Eforturile canalizategreşit ale fariseilor se multiplicau de fapt în timp ce îşi făceauurmaşi care erau legaţi de iad şi încă pe o cursă chiar mai rapidădecât evangheliştii misionari care i-au convertit!

Câteodată, şi noi facem la fel. În primul rând, trebuie să ob-servăm că, asemenea fariseilor de demult, cei mai mulţi dintrenoi nu suntem foarte activi în evanghelizare şi misiune. Aceastanu înseamnă că nu „sprijinim“ evanghelismul şi misiunile.Facem aceasta – de la a da pentru misiuni şi misionari până laslujirea în borduri de misiune. În al doilea rând, noi părem săfim mult mai preocupaţi de convertiţi decât de ucenici, de „tro-fee“ şi botezuri şi statistici decât de oameni care să umble într-adevăr cu Dumnezeu. În această problemă nu suntem la fel de„buni“ ca şi fariseii, deoarece ei cel puţin au încercat să se dedicecomplet. Nu trebuie să uităm niciodată faptul că Dumnezeu


caută ucenici (Matei 28:19), închi nători adevăraţi (Ioan 4:21-24),oameni a căror credinţă este adânc înrădăcinată în pământ bun(Matei 13:1-23). A fi evanghelist sau dedicat misiunii, în timp ceproduci partizani care trăiesc după Lege, sau fără Lege, o viaţă depromiscuitate, este boală spirituală, nu sănătate.

Putem extrage câteva aplicaţii practice? În primul rând, nutrebuie să judecăm superficial spiritualitatea pe baza anumitoractivităţi religioase, indiferent cât de dificile sunt sau de cât su-flet pun în acestea. Tipul de personalitate, un spirit aventuros, şiautodisciplina fără Duhul lui Dumnezeu pot împuternici multelucrări aparent spirituale. În al doilea rând, trebuie să fim atenţica nu cumva, la fel ca fariseii din vechime, să-i convertim pe oa-meni la o religie, o denominaţiune, o sectă, o teologie, mai de-grabă decât la Cristos. Deoarece, cred eu, ceea ce noi căutăm nusunt clone ale noastre, ci fiinţe umane cristice. În al treilea rând,asemenea oamenilor de afaceri, trebuie să ne concentrăm asuprarezultatului. Noi nu contribuim la scopul etern al lui Cristos printransformarea unei culturi de la păgânism la legalism. Deşi le-galismul poate ridica standardul de viaţă al oamenilor (şi acestlucru este bun), el poate să micşoreze conştiinţa de nevoie deDumnezeu (şi, fără îndoială, acest lucru este rău). Probabil negrăbim prea tare să aplaudăm „convertirea“ şi eşuăm atunci cânde vorba să ne pese de felul în care este trăit creştinismul în viaţăsau în cultură.

VAIUL NR. 3: CEI CARE JURĂ ŞI SE ÎMPOTRIVESC ADEVĂRULUI

„Vai de voi, povăţuitori orbi, care ziceţi: «Dacă jură cineva peTemplu, nu este nimic; dar dacă jură pe aurul Templului, este legatde jurământul lui». Nebuni şi orbi! Care este mai mare: aurul sauTemplul, care sfinţeşte aurul? «Dacă jură cineva pe altar, nu estenimic, dar dacă jură pe darul de pe altar, este legat de jurământullui.» Nebuni şi orbi! Care este mai mare: darul sau altarul, caresfinţeşte darul? Deci, cine jură pe altar, jură pe el şi pe tot ce estedeasupra lui; cine jură pe Templu, jură pe el şi pe Cel ce locuieşteîn el; şi cine jură pe cer, jură pe scaunul de domnie al lui Dumnezeuşi pe Cel ce şade pe el.“ (Matei 23:16-22)


haine�swazi�şi�credinţă�creştină

Asemenea fariseilor, putem din când în când evangheliza,folosind o evanghelie care reflectă setul nostru propriu detradiţii. Există numeroase ilustraţii ale misionarilor din ţările co -lo nizate îmbinând cultura europeană cu creştinismul. Dar eu în-sumi am văzut acest fenomen într-o misiune pe termen scurt înSwaziland.

În timp ce predam în Swaziland, unii dintre colegii meiafricani mi-au spus că primii misionari considerau unul dintresemnele adevăratei convertiri creştine era ca oamenii să renunţela hainele tradiţionale Swazi şi să se îmbrace cu haine din vest, in-clusiv cu costumul format din trei piese. În cele din urmă, creştin-ismul a ajuns să fie asociat în minţile unora cu un stil deîmbrăcăminte, decât cu o relaţie cu Cristos.

Mai mult, am observat în misiuni că uneori denominaţiuniledevin rivale şi nu cooperează pe „tărâm străin“. M-am întrebatdacă esenţa lucrării lor era de a extinde Împărăţia lui Cristos, saudenominaţiunea lor specifică (şi statisticile acesteia). Întotdeaunascopul trebuie să fie să prezentăm Evanghelia pură, fără com-pletările culturale sau denominaţionale ale cuiva.

Ca şi copil, deseori am încercat să-mi accentuez sinceritateasau, mai comun, să-mi ascund faptele rele, jurând. „Să mor io.“„Jur pe Biblie. . . . Jur pe un teanc de Biblii.“ De câteva ori, i-amauzit pe alţii spunând: „Jur pe mormântul mamei mele“. De obi-cei, aceste afirmaţii solemne dădeau rezultate cu prietenii mei(nu erau aşa de eficiente cu adulţii) ca să scap de vină. Pre-supunerea comună era că dacă cineva apela la afirmaţii aşa delungi şi la folosirea unor astfel de simboluri puternice pentru a-şi apăra onoarea, acea persoană trebuie că spune adevărul. Ju-rămintele funcţionează! Am învăţat de timpuriu că afirmaţia„Dumnezeu vorbeşte“ are puterea de a-i convinge pe oameni căspun adevărul şi uneori de a mă convinge pe mine însumi căspun adevărul.



O practică acceptată de mult timp în America este aceea dea depunde jurământul cu mâna pe Biblie. În ziua intrării înfuncţie a preşedintelui Statelot Unite (20 ianuarie), preşedinteleîncă recită jurământul postului în acest fel. Această acţiune oferăcredibilitate şi solemnitate jurământului prezidenţial, la fel cummartorii de la tribunal sunt consideraţi sinceri atunci când îşisfârşesc jurământul cu „aşa să mă ajute Dumnezeu“. Uneori cre-dem că trebuie să spunem cuvinte speciale care să ne ajute să-iconvingem pe oameni că spunem adevărul.

Alte practici comune ne permit să minţim şi să scăpăm. „Amavut degetele încrucişate“, spunem noi. Încrucişarea anumitorpărţi ale corpului ne permite să minţim. (Noi numim aceasta avinde gogoşi.) Uneori chiar minţim şi dacă suntem prinşispunem: „Păi nu am spus «să mor io»“. Încă o dată, o astfel deafirmaţie poate scăpa pe cineva de la strâmtoare.

Putem râde la aceste practici copilăreşti. Totuşi, atunci cândcei care jură sunt adulţi, cum ne simţim? Cu siguranţă, noi nu nejucăm jocuri aşa de copilăreşti, nu-i aşa? Eu sunt convins din ex-perienţa mea cu cei cinci copii, că adulţii fac la fel, numai că înmoduri mai subtile şi mai sofisticate. Copiii ne prezintă naturanoastră păcătoasă primară; adulţii, natura noastră păcătoasă re-vizuită. Dar pentru a vedea natura religioasă păcătoasă, priveştela farisei, străvechi şi moderni!

În timpul lui Isus, spunerea jurămintelor erau un subiectfierbinte. Se pare că oamenii foloseau greşit jurămintele şipromisiunile. Aşa că, rabinii au intervenit şi au încercat să îi ajutepe oameni să-şi ia în serios promisiunile.10 Motivaţia rabinilor şia fariseilor era bună, o dorinţă adevărată de a-i ajuta pe oamenisă împlinească Legea lui Dumnezeu. Dar în zelul lor de a-L as-culta pe Dumnezeu, ei au inventat scheme care inconştient auavut ca rezultat neascultarea lor de Dumnezeu. D.A. Carson co-mentează: „Rabinii au luptat cu abu zu rile jurămintelor şi promi-siunilor printre masele neînvăţate. Aceasta s-a întâmplat fărăîndoială. Dar felul în care s-au luptat cu acestea a fost prin difer-enţierea dintre ceea ce era obliga şi ceea ce nu. În acest sens, in-tenţionat sau neintenţionat ei încurajau jurămintele evazive şi,


în consecinţă, minciuna. Isus a trecut peste aceste complexităţi,insistând asupra faptului că oamenii trebuie să spună adevărul“.11

În loc să insiste asupra sincerităţii, cerinţei şi intenţiei Scrip-turii, fariseii evocau diferite jurăminte care sunau pios în timp cejurau. Ei făceau distincţie între jurămintele valide şi invalide, înfuncţie de obiectul amintit. Jurarea pe Templu era o chestie ne-gociabilă, dar jurarea pe aurul din Templu te lega de jurământ.Jurământul făcut pe altar putea fi nerespectat, pe când ju-rământul pe darul de pe altar era obligatoriu.

Dar Isus a subliniat trei scăpări evidente în acest sistem defacere a jurămintelor. În primul rând, cei care trebuiau să conducăpoporul în adevăr, contribuiau la arta evaziunii. Aşa că, meritau ti-tlul de „orb“ (Matei 23:16-17, 19). În al doilea rând, Isus a arătatdiferenţele aparent pioase erau în ordinea inversă a priorităţilor.Ceea ce cântăreşte mult nu sunt lucrurile materiale, indiferent câtsunt de scumpe, cât lucrurile spirituale – Templul şi altarul. În altreilea rând, Isus a evidenţiat succint că toate jurămintele, in-diferent de cuvintele care sunt folosite, în cele din urmă Îl implicăpe Dumnezeu. În consecinţă, toate sunt obligatorii de respectat.Aşa că, încălcarea unui jurământ prin folosirea oricăror cuvintepioase este un lucru odios. El este preocupat în mod esenţial desinceritate în tot ceea ce spunem. De aceea, Isus a închis scăpareaşi a condamnat standardul dublu. Într-o altă avertizare a fariseilorîn legătură cu sinceritatea, Isus a insistat asupra răspunsurilor di-recte, fără folosirea jurămintelor (Matei 5:33-37).

Cum rămâne cu noi? Noi trăim într-o cultură în care promi-siunile şi angajamentele, chiar şi cele solemne, de obicei suntîncălcate. Ceremoniile noastre de nuntă, ritualurile de botez,binecuvântarea nou-născuţilor şi legământul de membru al bis-ericii în diferite funcţii includ jurăminte pioase, pe care le încăl-căm cavalereşte. Fiecare divorţ repre zintă o violare majoră apromisiunii „până când moartea ne va despărţi“. Cu toate aces-tea, ne cheltuim cea mai mare parte din energia teologicădezbătând când îi bine să ne încălcăm promisiunile. Suntem cafariseii, căutând ieşiri. Suntem maeştri ai artei evaziunii.



Multe adunări religioase îi încurajează pe oameni să facă ju-răminte pentru a deveni creştini, de a-L urma pe Isus, de a-şirededica vieţile lui Isus, de a se oferi ca voluntari pentru slujireaîn misiunile din străinătate sau de „a lucra într-un mediu creştinfull-time“ sau de a-şi respecta promisiunile într-un mediu încăr-cat emoţional şi de presiunea celorlaţi. Satisfacţia este minimă.Factorul de cost al acestor jurăminte nu este menţionat de obi-cei. Timpul de care este nevoie pentru a se dedica luând în con-siderare toate opţiunile este evitat. Şi lucrurile la care se referăjurământul sunt deseori extrem de importante şi cu efecte. Apoi,elaborăm statistici, ne batem cu mâna pe umăr şi ne bucurăm în„bunătatea“ lui Dumnezeu.

Rostirea promisiunilor care par pioase nu este un semn aladevăratei spiritualităţi. Cuvintele nu sunt niciodată un în-locuitor acceptabil pentru adevăr. Ca noi, păstorii, să încurajămoamenii să facă promisiuni superficiale şi apoi să ne considerămprosperi în lucrare când ei fac astfel, acest lucru este boală, nusănătate. Este vorba de boală, nu de sănătate, să permitemoricărui set de cuvinte spirituale să înlocuiască sinceritatea şi in-tegritatea. Este vorba de boală, nu de sănătate, atunci cândspunem din obişnuinţă un lucru, dar facem altul.

Noi nu ştim răspunsul fariseilor atunci când au auzit acestetrei vai-uri pronunţate asupra lor. Probabil cei mai mulţi şi-austrâns pumnul de mânie, nevenindu-le să creadă atacul direct alacestui tânăr rabi. Dar, probabil, unii au început să se întrebedacă sunt la fel de sănătoşi spiritual cum au crezut. Oricum, einu au auzit ultimele vai-uri ale lui Isus. El a pronunţat încă patruvai-uri, oferindu-le ascultătorilor posibilitatea să privească îninima Tatălui nostru ceresc, care doreşte o ascultare adevărată.Şi pe parcurusl drumului, ei – şi noi – au învăţat care este caleaspre adevărata sănătate spi ri tuală.

CAleA spre sănătAteAspirituAlă

Americanii continuă să aibă probleme cu greutatea. Un studiurecent făcut de Centrul Naţional de Statistici de Sănătate a

măsurat obezitatea în indici de masă, care care ia în considerareînălţimea şi greutatea unei persoane. Studiul guvernului a de-scoperit că mai mult de 50 de procente din adulţi sunt suprapon-derali, caracterizaţi de un indice de masă peste douăzeci şi cinci.1Deşi avem date minime despre obezitate în Israelul antic, dinMatei 23:23-24 este destul de clar că Isus credea că fariseii aveauo problemă de greutate. Şi în timp ce Isus pronunţa cel de-al pa-trulea vai, El a considerat această problemă drept contribuabil laboala spirituală a fariseilor.

În timp ce continuăm să studiem cele şapte vai-uri, vom în-văţa mai multe despre felul în care cei bolnavi spiritual pot păreasănătoşi şi, mai important, despre modul în care să găsim caleaspre adevărata sănătate spirituală.

VAIUL NR. 4: STRECURĂTORI DE ŢÂNŢARI

CARE ÎNGHIT CĂMILE„Vai de voi, cărturari şi farisei făţarnici! Pentru că voi daţi zeciuialădin izmă, din mărar şi din chimen, şi lăsaţi nefăcute cele maiînsemnate lucruri din Lege: dreptatea, mila şi credincioşia; peacestea trebuia să le faceţi, şi pe acelea să nu le lăsaţi nefăcute.

199

Capitolul unsprezece

fAriseii�veChi�şi�noi200Povăţuitori orbi, care strecuraţi ţânţarul şi înghiţiţi cămila!“ (Matei23:23-24)În cultura noastră, de obicei plasăm punctul principal la

sfârşit. Dar în cultura evreiască din vremea Lui, Isus a folosit ofigură de stil numită chiasm, pentru a atrage atenţia ascultăto-rilor la acest vai din mijloc. Astfel, acest la patrulea vai este celmai important dintre cele şapte.2 Ideea centrală a lui Isus era căfariseii aveau probleme majore în lucrurile minore. Ei au pierdutorice simţ al măreţiei şi puţinului şi, de aceea, au inversat prior-ităţile lui Dumnezeu. Au pierdut spiritul Legii în căutarea litereiLegii. Ei au fost atraşi de lucrurile simple şi le-au neglijat pe celemai importante, „au strecurat ţânţarul şi au înghiţit cămila“,„s-au dedicat ei înşişi detalierii pe baza principiilor de bază aleLegii“.3O problemă de greutate

Esenţialmente, ei aveau o „problemă de greutate“. Ei au acor-dat prea multă greutate lucrurilor mici, periferice şi fără impor-tanţă şi prea puţină greutate problemelor mai centrală, maidecisive şi mai importante. Fariseii, cu toată cunoştinţa lor bib-lică, au eşuat în a înţelege tema şi ideea centrală a Scripturii.

Isus a sublinitat practicile isprăvniciei fariseilor, care cu sig-uranţă păreau impresionante. Fariseii dădeau zeciuiala cuconştiinciozitate.4 Ei erau atât de hotărâţi în a împlini literaLegii, încât chiar numărau frunzele ierburilor din grădina lor şio dădeau tot pe a zecea lui Dumnezeu. A fost ceva dezbatereîntre rabi din vremea aceea, despre extinderea zeciuielii. DavidGarland scrie: „Interpretarea mai riguroasă lua în considerarefiecare plantă care creşte de la sine ca fiind subiectul zeciuielii(cf. Luca 18:12b); în timp ce o interpretare mai umană înţelegealiteral Deuteronom 14:22-23 – trebuia dată zeciuială numai dingrâu, vin şi untdelemn“.5 Fariseii au fost determinaţi dă adere lainterpretarea riguroasă în schimbul celei umane. De ce? Eivroiau să se asigure că împlineau standardul lui Dumnezeu, şichiar să-l depăşească. Dumnezeu le-a spus să dea a zecea parte.

CAleA�spre�sănătAteA�spirituAlă 201Ei au dat mai mult.

Ce dedicare! Ce dovadă de sănătate spirituală! Care sinagogăsau biserică nu ar primi cu bucurie nişte credincioşi ca şi aceş-tia? Bugetul anual nu ar fi niciodată o problemă. Pastorul arputea dormi mai liniştit noaptea, ştiind că întotdeauna vor fidestui bani în coşurile de colectă, pentru că oamenii au înţelesbinecuvântarea de a da Domnului.

Dar aşteaptă o clipă! Isus nu S-a grăbit la fel de mult cum ne-am grăbi noi să recunoaştem sănătate spirituală în cei care dauzeciuaila cu conştiinciozitate. El a observat că fariseii, deşidădeau zeciuala cu credincioşie, au neglijat probleme spiritualecu mult mai importante, şi anume, dreptatea, mila şi credin-cioşia. Isus a afirmat că acestea sunt mai importante decât ze-ciuiala. Acest trio de trăsături, extrase din paginile VechiuluiTestament, este direct din inima Tatălui (Osea 6:6; Mica 6:8; Za-haria 7:9-10). El este cu mult mai preocupat de a-I păsa de oa-meni decât de a-I păsa de ritualurile legalistice, de credincioşiedecât de preocupările dificile cu pângărirea şi de inimă decât dearta religiei.

Consider acest lucru exasperant. Aceste trei atribute, deşi lecunosc valoarea, sunt aşa de abstracte, ambigue, complexe şinemăsurabile încât niciodată nu pot şti dacă le-am „atins“. Înplus, sunt aşa de dificile. Cum voi şti eu vreodatp dacă suntdrept? În ce măsură trebuie să demonstrez compasiune activăpentru cei aflaţi în nevoie? Ce înseamnă aceasta şi cum îmi potmăsura intimitatea cu Dumnezeu?

Apropo, Isus nu a spus că darea zeciuielii nu este relevantă.Aceasta este o practică importantă a celor care Îl urmează peDumnezeu. Dar ea nu este nici pe departe atât de importantă cadreptatea, mila şi credincioşia.

Pentru a-Şi accentua ideea, Isus a folosit un nume derogato-riu şi ceva umor. Din nou fariseii au meritat titlul de „călăuzeoarbe“, deoarece ei credeau că li-L arată oamenilor pe Dum-nezeu, dar au uitat de priorităţile Lui. Însă o glumă a pecetluitcazul absurdităţii dării zeciuielii conştiincioase evaluarea aces-teia cu ajutorul adevărului însoţit de compasiune. Uneori o

fAriseii�veChi�şi�noi202glumă pătrunde acolo unde o afirmaţie simplă nu reuşeşte. Înacest vaiet, Isus S-a referit la o practică familiară a fariseilor. Eierau foarte preocupaţi de ingerarea a tot ceea ce era necurat, carei-ar aduce într-o stare de necurăţie rituală. Una dintre animalelenecurate căruia îi acordau cea mai multă atenţie era ţânţarul,care de obicei trăgea la vinul care fermenta. Pentru a preveniînghiţirea unui ţânţar, evreii s-ar fi străduit să strecoare suculprin tifon şi chiar să bea băutura printre dinţii încleştaţi. Acum,cel mai mare animal necurat cunoscut de evrei era cămila. Deci,Isus a ilustrat un evreu dificil strecurând vinul şi încleştându-şidinţii pentru a evita înghiţirea ţânţarului, în timp ce îi atârna opotcoavă de cămilă din gură!Măsurarea evlaviei noastre

Încă o dată, comportamentul nostru este comparabil cu celal fariseilor în moduri remarcabile şi convingătoare. La fel cafariseii, şi noi suntem atraşi de faptele evlavioase care sunt mă-surabile, vizibile şi realizabile. Nouă ne place să ştim care estepoziţia noastră faţă de Dumnezeu, poziţia noastră relativă faţăde ceilalţi oameni şi să avem un sentiment de împlinire person-ală. Ne plac foarte mult „ajutoarele“ ca şi setul de tipare de rugă-ciune, dărnicia de 10 la sută din venituri şi cărţile care ne spuncum să ne trăim viaţa spirituală – toate pentru e ne măsuraevlavia. Dar noi nu ne simţim nici pe departe atât de bine custandardele care sunt calitative şi nu cantitative. Totuşi, multedintre standardele lui Dumnezeu nu sunt măsurabile. Cumpoate cineva să cântărească o relaţie?

Acest al patrulea vaiet este respingător în mod deosebit pen-tru americanii cărora le place să măsoare totul şi care nu se simtbine în ambiguitate. La şcoală, primim note; la muncă primimevaluări ale performanţei; la sport avem recorduri şi statistici. Şipeste tot avem formule care explică felul în care putem să avemsucces.

Asemenea fariseilor, şi noi tindem să inversăm ordinea pri-orităţilor lui Dumnezeu. Acordăm mare atenţie lucrurilor mi-nore şi suntem atraşi de acţiunile pe care le putem face prin

CAleA�spre�sănătAteA�spirituAlă 203puterea noastră. Suntem destul de volubili când vine vorba deprotejarea drepturilor noastre religioase, dar câţi dintre noi spri-jinim dreptatea? Ne protejăm interesele proprii (în special, celeeconomice), dar îi apărăm noi pe cei săraţi şi asupriţi? Putemciti cărţi despre dreptatea socială, dar tindem să dăm mai mulţibani pentru seminarii despre cum să ne administrăm finanţele.Promovăm politici conservatoare în detrimentul conştiinţei so-ciale. Şi cât de des auzim predici despre milă? Am uitat că milaeste o condiţie indispensabilă pentru urmaşii lui Isus Cristos şiîn special pentru liderii bi sericii?6 Asemenea Israelului de altă-dată, şi noi venim la Dumnezeu cu jertfe, când El doreşte cre-dincioşie (Osea 6:6); vrem sărbătoare, când El vrea o inimă căită(Psalmul 51:6-10).

Ca şi fariseii, tindem şi noi să fim prinşi în strecurarea ţânţar-ilor. Cele mai multe verturi bisericeşti sunt rezultatul prior-ităţilor plasate greşit. Doi pastori cunoscuţi de-ai mei au suferitconflicte bisericeşti considerabile pe baza alegerii gustului şi cu-lorii băuturii de la cină. Aceasta este strecurarea ţânţarului! Decâte ori atenţia de la lucrarea bisericii a fost deviată de verificareamachiajului şi a bijuteriilor, de dezbaterea ritmului sau istru-mentaţiei muzicale sau de deciderea culorii covorului. Necertăm pe baza problemelor bisericeşti minore, în timp ce prob-lemele majore legate de a fi şi de a face ucenici ai lui Cristos suntignorate.

Misiunea noastră adevărată este de a-L reflecta, de a neasemăna cu şi de a-L reprezenta pe Cristos; „să faci deptate, săiubeşti mila şi să umbli smerit cu Dumnezeul tău“ (Mica 6:8): şi„să cercetăm pe orfani şi pe văduve în necazurile lor, şi să nepăzim neîntinaţi de lume“ (Iacov 1:27). O inimă dreaptă, plină decompasiune şi credincioasă este o marcă încercată şi adevăratăa maturităţii. Totuşi, dreptatea, mila şi credincioşia sunt extremde greu de măsurat!

fAriseii�veChi�şi�noi204VAIUL NR. 5:

MÂINI CURATE ŞI INIMI MURDARE„Vai de voi, cărturari şi farisei făţarnici! Pentru că voi curăţiţi parteade afară a paharului şi a blidului, dar înăuntru sunt pline de răpireşi de necumpătare. Fariseu orb! Curăţă întâi partea dinăuntru apaharului şi a blidului, pentru ca şi partea de afară să fie curată.“(Matei 23:25-26)O trăsătură comună creştinilor bine pregătiţi, ca şi mine, este

abilitatea de a arăta bine şi de a acţiona corect în majoritateasituaţiilor. Eu nu trebuie să muncesc din greu pentru a stăpâniarta aparenţelor. La o persoană religioasă, aceasta vine de la sine.Aşa că, se poate dezvolta uşor o discrepanţă între lumile noastreprivate şi publice. Eu pot arăta bine în afară şi să fiu murdar pedinăuntru; pot afişa un comportament neprihănit şi să ascund oinimă răzvrătită. Oamenii religioşi pot ascunde uşor păcatele in-imii de ceilalţi oameni şi chiar de ei înşişi, dar nu şi de Dum-nezeu. Un comportament exterior bun are multe răsplătiri şiajutoare încorporate.O inimă curată

Inima reprezintă o cu totul altă problemă. Este imposibil săcureţi interiorul fără ajutor divin. Deşi intenţiile inimii potaluneca din când în când (în special acasă), păcatele inimii potfi înlăturate eficient din vederea publicului. Iuda, ucenicul trădă-tor, ilustrează o persoană aparent dreaptă din punct de vederereligios, care ascundea de toată lumea o inimă rea, cu excepţia luiIsus. El organiza întâlniri clandestine cu duşmanii lui Isus şi ni-meni nu a ştiut aceasta. Trebuie să fi fost extrem de respectat decolegii lui apostolici sau ei nu i-ar fi încredinţat punga cu bani(Ioan 13:29). El şi-a ascuns cu abilitate păcatele foarte întunecatede oamenii care au trăit cu el în fiecare zi timp de trei ani subcondiţii severe. Cineva s-ar gândi că ar fi crăpat sau ar fi păşitgreşit sau şi-ar fi descoperit parte din „tâlhăria şi autoindulgenţa“inimii sale. Nimeni nu a văzut interiorul lui Iuda, cu excepţia luiIsus. Chiar şi când Isus a arătat specific că Iuda era vânzătorul,

CAleA�spre�sănătAteA�spirituAlă 205ceilalţi ucenici erau nedumeriţi de ce a părăsit el Camera de sus(Ioan 13:28).

Iuda ne prezintă adevărul: O inimă murdară poate să fie as-cunsă eficient de ceilalţi oameni! Poţi să-i prosteşti pe toţi oa-menii tot timpul. Dar nu-L poţi prosti pe Dumnezeu.

Una dintre problemele pe care fariseii din vremea lui Isus ledezbăteau era pângărirea paharelor şi farfuriilor. Existau douăşcoli care au discutat problema. Şcoala lui Hillel susţinea căcurăţarea interiorului unui vas îl făcea „curat“. Şcoala lui Şammaia adus argumente cum că atât interiorul cât şi exteriorul obiec-tului trebuie spălat pentru ca acesta să fie declarat „curat“. Isusa folosit dezbaterea lor ca o metaforă pentru caracterul şi com-portamentul uman, nu numai pentru curăţarea paharelor.

În esenţă, Isus a declarat faptul că Hillel avea dreptate. Curăţăinteriorul, partea în care este pusă mâncarea şi întregul vas va fifolositor. Curăţă numai exteriorul vasului, partea cea mai viz-ibilă, şi este posibil ca interiorul să mai ascundă încă murdărie.Tendinţa fariseilor, ca şi cea a multor oameni religioşi, era săcureţe acţiunile exterioare fără să se atingă de atitudinile inte-rioare. Comportamentul exterior al fariseilor masca materialismşi hedonism. Ei păreau să fie oameni neprihăniţi, dar erau tâl-hari. Ei păreau să fie oameni spirituali, dar erau auto-indulgenţi.Exteriorul şi interiorul vieţilor lor nu se potrivea!

De asemenea, Isus le-a spus fariseilor cum să corectezeaceastă separare. Curăţă interiorul, inima, vieţii tale şi (aşa cuma spus Hillel) exteriorul îşi va purta singur de grijă. Îngrijeşte-te în primul rând de relaţia ta personală cu Dumnezeu şi lumeapublică va urma, existând o corespondenţă între ele.

Ce ne-ar spune nouă Isus astăzi? O viaţă curăţată pe dinafarănu este suficient! Putem şti cum să ne comportăm în cadrul lim-itărilor, dar ce anume ne motivează neprihănirea? Putem evitaîncălcarea celor zece porunci date de Dumnezeu şi o duzină dealte porunci dintre cele mai aspre făcute de oameni, dar am su-perficializat noi Legea lui Dumnezeu? O viaţă morală curată estevrednică de laudă. O astfel de viaţă este poruncită în Scriptură,consolidată de societate şi este bună pentru reputaţia lui Cristos

şi a bisericii Sale. În plus, comportarea bună funcţionează. Cutoate acestea, aparenţele pot fi amăgitoare, chiar auto-amăgi-toare.7 Trăirea morală evită multe capcane ale rebeliunii şi nescapă de multe răni, dar nu ne împiedică să păcătuim.Două păcate ascunse

Isus a subliniat două păcate fariseice ascunse: tâlhăria şi au-toindulgenţa. Aceste păcate rămân un duo diabolic astăzi. Tâl-hăria făţişă nu este obişnuită printre noi (nici printre farisei nua fost), dar la baza tâlhăriei este materialismul, o fisură cultur-ală comună printre americani. Se manifestă prin lăcomie, invi-die, competiţie şi plăcerea imediată. Într-adevăr, sistemul nostrueconomic este construit pe stimularea invidiei şi lăcomiei. Com-ercianţii şi media au instituţionalizat şi au promovat în maremăsură această cerere pentru mai multe lucruri. Şi dacă materi-alismul este dumnezeul nostru numărul unu, hedonismul esteaproape al doilea. Suntem printre cei mai autoindulgenţi oamenide pe faţa pământului (şi, ironic, printre cei mai nefericiţi).

Există şi alte păcate ascunse cu care oamenii religioşi, camine, continuă să se lupte. Pofta, ipocrizia, gelozia, invidia,amărăciunea şi neprihănirea proprie sunt pe listă. La fel sunt şineiertarea şi mândria. Dar ne putem ascunde de oricine luptelecu acestea – chiar şi faţă de noi până la un punct. Putem să leţinem secrete destul de uşor.

Soluţia lui Isus pentru noi la acest vaiet al păcatelor secreteeste de a ne examina şi de a ne concentra pe curăţarea inimilornoastre. Isus spune că pângărirea este o problemă de inimă, nude mediu. În mod incorect, fariseii vedeau sursa pângăririi cafiind în afara omului – compania pe care o avea, locurile pe carele frecventa şi obiectele atinse. Pângărirea ţinea de mediu. DarIsus spune că pângărirea are loc dinăuntru în afară, şi nu dinafară înăuntru.

Astfel, transformarea inimii, nu proiectele de curăţare a com-portamentului şi a mediului, este cheia spre adevărata nepri-hănire. Limitele folosite de ajutor pentru menţinerea purităţiisunt atât înţelepte, cât şi necesare, dar ele nu sunt răspunsul


CAleA�spre�sănătAteA�spirituAlă 207suprem. Răspunsul ultim se află înăuntru. Vine dinăuntru, undeDuhul Sfânt sălăsluieşte pentru a ne împuternici; şi acesta vinede sus, de unde sângele lui Cristos ne curăţă atunci când ne măr-turisim păcatele (1 Ioan 1:9).

VAIUL NR. 6: DEGHIZAREA SLUJIRII„Vai de voi, cărturari şi farisei făţarnici! Pentru că voi sunteţi camormintele văruite, care, pe dinafară se arată frumoase, iar pedinăuntru sunt pline de oasele morţilor şi de orice fel denecurăţenie. Tot aşa şi voi, pe dinafară vă arătaţi neprihăniţioamenilor, dar pe dinăuntru sunteţi plini de făţărnicie şi defărădelege.“ (Matei 23:27-28)O mărturisire sobră a venit din partea lui Howard Hendricks,

un profesor de seminar şi lider al Centrului pentru ConducereCreştină:

Experienţa mea spirituală a fost revoluţionată de curând. Trebuiesă mărturisesc, aşa cum mulţi lucrători creştini trebuie, că estefoarte uşor să devii activ compulsiv. Este greu să învăţăm lecţiasărăciei ocupaţiei. Pur şi simplu activitatea devine anestezic pentrupotolirea durerii unei vieţi goale. Şi dacă facem acest lucru destulde mult timp, descoperim că avem activitate fără împlinire.8Există câteva modalităţi mai bune de a ascunde moartea spir-

ituală decât activităţile bisericeşti. Din nefericire, de multe orinoi, creştinii, slujim din goliciunea noastră, nu din plinătate.Fiecare biserică îşi are armata de „sfinţi credincioşi“ care sededică pe ei înşişi de dragul lui Cristos. Mulţi Îl slujesc pe Isusdin plinătatea Lui în ei, motivaţi fiind de dragostea Lui. Dar alţiislujesc pentru a-şi uşura durerea, pentru a-şi umple goliciunea,pentru a-şi deghiza moartea pe care o simt (sau chiar mai rău,pe care nu o simt) în interior. Oamenii lui Dumnezeu pot păreafrumoşi, dar pot fi morţi spirituali.Slujirea ipocriţilor

Al şaselea vai se referă la altă practică obişnuită la evrei. Înacest caz, văruirea mormintelor devine metafora pe care Isus o

foloseşte pentru a descrie comportamentul ipocrit al fariseilor.Evreii ştiau că un cadavru era necurat, iar contactul cu acesta

necesita purificare (Numeri 19:13-22). Învăţătorii au luat în se-rios această învăţătură a lui Dumnezeu şi au încercat să-l facăpractic pentru popor. Atingerea unui cadavru sau contactul in-advertent cu un mormânt a devenit una dintre formele depângărire cele mai de temut şi mai sigure, potrivit evreilor. Aşacă s-a stabilit practica de marcare a mormintelor pentru a-i aver-tiza pe credincioşi de prezenţa unui mormânt (cu Ezechiel 39:15ca bază scripturală).

Evitarea pângăririi era o preocupare constantă pentru ceineprihăniţi. Dar menţinerea curăţiei ceremoniale era impor-tantă în mod special înainte de Paşte. Deoarece pentru un evreureverenţios, era o mare pierdere să nu fie admis la sărbătoareamarii minuni a eliberării poporului Israel din Egipt de cătreDumnezeu. D.A. Carson comentează: „În timpul lunii Adar,chiar înainte de Paşte, era un obicei de a vărui mormintele sauzonele în care erau morminte, care nu puteau fi observate uşor,pentru a-i avertiza pe pelegrini să nu se apropie de zonele re-spective şi pentru a evita necurăţia rituală rezultată din contac-tul cu cadavrele“.9

Probabil Isus a folosit această metaforă a văruiriimormintelor pentru a face o aluzie la înfăţişarea văruită a fari-seilor. Se pare că fariseii preferau să poarte culoarea albă. Atunci,ca şi acum, albul avea conotaţia purităţii şi neprihănirii.10 Aşa căhainele frumoase şi care păreau curate dădea impresia de evlavie,când, de fapt, inimile lor găzduiau impuritatea. Isus a spus căaparenta frumuseţe a fariseilor şi cea a mormintelor văruite esteasemănătoare. Ambele strigă: „Fiţi atenţi, pângărirea esteaproape!“Aparenţa comparată cu realitatea

Dacă cel de-al cincilea vai a expus mijloacele greşite ale fari-seilor pentru curăţarea spirituală (curăţarea exterioară în loculcurăţării interioare), al şaselea vai prezintă diferenţele dintreaparenţă şi realitate. Contradicţia dintre ceea ce pare să fie şi ceea


CAleA�spre�sănătAteA�spirituAlă 209ce chiar este adevărat reprezintă esenţa ipocriziei, iar Isus amenţionat de două ori ipocrizia fariseilor. Frumuseţea exterioarăpoate ascunde urâţenie interioară. Deşi ei par să-L slujească peDumnezeu, slujirea lor a fost poluată de motivaţiile lor egoiste.Învăţătorii Legii pot fi încălcători ai acesteia. Aşa numitele mod-ele de perfecţiune în ceea ce priveşte evlavia pot fi în esenţănecurate. Oamenii religioşi pot deghiza eficient decăderea spir-ituală.

Oamenii religioşi sunt criticaţi de obicei pentru discrepanţadintre interior şi exterior, dintre comportamentul de duminicaversus cel de lunea. Uneori bisericile întrec Broadway-ul în abil-itatea lor de a echipa actori excelenţi şi actriţe excelente. Un an-umit set de reguli de conduită este pretins şi consolidat înlimitele domeniului bisericii. Cei mai mulţi oameni reuşesc acestlucru. O aparenţă văruită nu este greu de afişat. Şi, de obicei, nusuntem conştienţi că jucăm teatru!

Slujirea care este făcută fără viaţă spirituală este ipocrizie. Oastfel de ipocrizie ne va amăgi. Ne va da un sentiment de drep-tate fără neprihănire. Va diminua durerea goliciunii astfel încâtsă nu trebuiască să o confruntăm. Şi, în cele din urmă, va deveninormal pentru noi să acţionăm într-un fel, în timp ce atitudinileinterioare nu se potrivesc. Este uşor după o perioadă să ignoripur şi simplu ipocrizia şi să mergi înainte.

VAIUL NR. 7: CEI CARE ÎI UCID PE CEI DREPŢI„Vai de voi, cărturari şi farisei făţarnici! Pentru că voi zidiţimormintele prorocilor, împodobiţi gropile celor neprihăniţi şiziceţi: Dacă am fi trăit noi în zilele părinţilor noştri, nu ne-am fiunit cu ei la vărsarea sângelui prorocilor. Prin aceasta mărturisiţidespre voi înşivă că sunteţi fiii celor ce au omorât pe proroci.“(Matei 23:29-31)Vaiul final din Matei 23 îi acuză pe farisei pentru construirea

monumentelor profeţilor din vechime, în timp ce se pregăteausă-L ucidă chiar pe Fiul lui Dumnezeu care stătea în faţa lor. Încă

fAriseii�veChi�şi�noi210o dată, ceea ce pare a fi sănătos spiritual este de fapt boalăspi rituală.

Construirea monumentelor pentru proroci era o industrie îndezvoltare printre fariseii din vremea lui Isus.11 Probabil ei s-auangajat în aceasta pur şi simplu pentru a-i onora pe cei cu carecredeau că se aseamănă. Poate că ei construiau monumenteîncercând să facă ispăşire pentru păcatele părinţilor lor care i-aupersecutat pe profeţi, prin onorarea postumă a prorocilor. Con-struirea acestor monumente i-au ajutat cu siguranţă pe fariseisă se despartă de predecesorii lor răi şi să afişeze o imagine aevlaviei.

Fariseii au asociat împreună cu ridicarea de monumente,criti ca aspră la adresa faptelor înaintaşilor (v. 30). Fariseii s-augrăbit să-şi apere inocenţa legat de faptele făcute de înaintaşii lor.Ei au insistat că lucrurile ar fi fost diferite dacă ei ar fi trăit atunci.Ei erau siguri că i-ar fi protejat pe proroci, că nu i-ar fi persecutat.Aşa că s-au distanţat de trecut şi şi-au conştientizat cunoaştereasuperioară. Totuşi, Isus a răsturnat situaţia fariseilor spunând căactivităţile lor demonstrau înrudirea cu ucigătorii de proroci dintrecut. Ei se asemănau foarte mult spiritual cu aceştia.

În timp ce Isus Îşi încheia critica împotriva fariseilor, pasi-unea se revarsă din discursul Lui (vv. 32-36). El a schimbatsubiectul de la păcatele trecute şi prezente la judecata viitoare.Versetul 32 este un verset de tranziţie, un pod spre ameninţareajudecăţii care urmează. Isus i-a invitat ironic pe farisei să con-tinue cu faptele lor ticăloase şi să umple cupa mâniei lui Dum-nezeu. O credinţă comună între evrei, sprijinită de Scripturi, eraaceea că Dumnezeu putea suportanumai atâta rău înainte carăbdarea Lui să se termine şi judecata Sa să înceapă.12 Aceastăcredinţă era valabilă pentru neamuri. Cu toate acestea, Isus le-aspus că ei, fariseii, au epuizat mila lui Dumnezeu.

Judecata lor care venea era bine meritată (vv. 34-35). Fariseiireprezintă numai ultimul capitol dintr-o lungă istorie a perse-cutării mesagerilor lui Dumnezeu. Isus a punctat faptul că deşi-fariseii se considerau superiori din punct de vedere moral faţăde strămoşii lor, de fapt ei erau mai răi. Fariseii erau vinovaţi de

211CAleA�spre�sănătAteA�spirituAlă

să�învăţăm�de�la�liderii�bisericii

Nu este greşit să-i respectăm pe uriaşii credinţei. Într-adevăr,unele biserici găsesc inspiraţie în înaintaşii lor. De exemplu,luteranii îl admiră cum se cuvine pe Martin Luther. Dar noi ar trebuisă fim surprinşi de ceea ce ei cred despre modificările noastre.

De exemplu, mă întreb dacă Martin Luther ar frecventa o bis-erică luterană, sau dacă John Wesley ar deveni metodist. Ar fi Sfân-tul Francis binevenit în ordinul franciscan, iar Augustin ar fiaugustinian? Ar preda John Calvin la un colegiu calvinist?

Ne place să citim despre şi să reflectăm asupra vieţilor marilorsfinţi din vechime? Numele lor acordă credibilitate cauzei noastre.Dar ar fi ei la fel de îngăduitori ca şi noi? Ar fi de acord cei ale cărornume le ataşăm aşa de liber instituţiilor noastre cu modul în careslujim? Probabil că nu. Tindem să uităm în mod convenabil că mulţidintre faimoşii sfinţi înaintaşi au fost persoane de o convingere şiun curaj extraordinar care au iniţiat schimbări care i-au costat (şide obicei controversate). Unii dintre ei au fost mai degrabă aşpri.Cei mai mulţi au fost hoinari. Dacă ar reapărea şi ar face un tur al in-stituţiilor care le poartă numele, cred că ar răsturna câteva scaune,ar discredita câteva semne şi ar propune câteva apeluri usturătoarepentru reînnoire.

Sunt sigur că i-am considera supărători şi jenanţi. Probabil, la felca fariseii, chiar ne-am bucura dacă ei ar pleca de pe pământ. Îneforturile noastre de a creşte biserica, îi onorăm deseori pe înain-taşii noştri spirituali chiar şi când afişăm acţiuni şi atitudini contrarecu ale lor. Haideţi să avem o pasiune şi o dedicare asemenea lor şisă-i îmbrăţişăm pe aceia dintre noi a căror râvnă este asemeneasfinţilor din vechime.


tot sângele de la primul martir, Abel (Genesa 4:8), până la Za-haria, fiul lui Berechia.

Suntem noi diferiţi? În nici un fel! Ne grăbim să luăm nu-mele celor mari spiritual şi „să-i onorăm“ prin construirea mon-umentelor şi instituţiilor în numele lor. Totuşi, adevărul este că

probabil şi noi i-am respinge dacă ei ar fi slujit printre noi astăzi.(Vezi „Învaţă de la liderii bisericii“.) Mai mult, deşi onorăm am-intirea lor, nu ne apropiem de caracterul şi lucrarea lor. Multedintre aceşti oameni mari din vechime ar fi îngroziţi de ceea cese face astăzi sub numele lor.

Dacă Isus S-ar îmbrăca în haine moderne şi ne-ar vizita, suntsigur că ne-am purta urât în câteva dintre modurile şi pentruaceleaşi motive ca ale fariseilor acum două mii de ani. Aceastademonstrează în mod extraordinar şi profund amnezia şi orbireaspirituală istorică vinovată de a crede că noi nu am acţionat azila fel ca fariseii acum mulţi ani.

Mă întreb cum vede Dumnezeu realizările noastre legate de„profeţii“ pe care îi trimite printre noi. Cum răspundem atuncicând cineva expune materialismul nostru, sau ne demonstreazănaivitatea politică, sau ne scoate în evidenţă duplicitatea spiri-tuală sau ne atacă tradiţiile sacrosante sau ne sugerează că mareparte din evlavia noastră este pretinsă sau ne oferă o altă modal-itate de a privi Scripturile? Putem răspunde într-o manieră puţinmai sofisticată decât fariseii. Cu toate acestea, probabil răspun-sul nostru „sofisticat“ este de fapt o lipsă de zel. Cât de uşor tre-cem cu vederea principiul Scripturii învăţat cu consecvenţă căcel mai mare inamic al neprihănirii este de obicei religiozitatea.

DE LA VAIURI LA PLÂNSETCât de bine se potriveşte faptul că Matei 23 se încheie cu

lacrimi, nu cu batjocuri, cu plânset în loc de biciuire. De-nunţările pe care Isus le-a emis i-au zdrobit inima tandră.Asemenea unei cloşti, Isus a vrut să-i adune pe aceşti farisei laSine şi să-Şi reverse dragostea asupra lor. El le-a cerut numai săfie sinceri cu ei înşişi şi să vadă depravarea şi nevoia lor şi să îm-brăţişeze mesajul Lui despre har şi adevăr.

Şi noi trebuie să ne plângem auto-amăgirea şi neevlavia.Matei ne spune că din nefericire, vaiurile pe care le-a spus Isuss-au izbit nu numai de urechi surde, ci şi de inimi diabolice. Înloc să se pocăiască, fariseii au reacţionat la mânie şi L-au omorâtpe Mesia.


CAleA�spre�sănătAteA�spirituAlă 213Cum evităm aceste „vaiuri“ şi să ne adăpostim în schimb sub

„aripile“ Domnului Isus? Cum evităm starea bună falsă a religieişi cum găsim adevărata sănătate spirituală? Cum ne dezvoltămun stil de viaţă care primeşte răspunsul „bine făcut“ din partealui Isus în locul vaiului Său? Cred că acest lucru începe cu dor-inţa de a fi sincer cu Dumnezeu şi cu noi înşine. Aceasta cere săvedem părţi din sufletele noastre pe care am vrea mai degrabă săle ignorăm. Trebuie să ne recunoaştem ipocrizia, duplicitatea,strategia politică religioasă, priorităţile pervertite, concentrareape lucrurile exterioare pentru a ne neglija sufletele, amnezia is-torică şi miopia spirituală. Trebuie să ne pocăim, în mărturisireumilă (cu lacrimi, probabil). Şi mai presus de toate, nu trebuiesă fim prostiţi în a urma o sănătate spirituală falsă caremaschează boala spirituală.

CALEA SPRE SĂNĂTATEA SPIRITUALĂCum putem evita boala spirituală şi să urmărim adevărata

sănătate spirituală? În primul rând, trebuie să ne specializăm cumult mai mult pe cardiologie spirituală decât pe dermatologiespirituală. Trebuie să nu fim mulţumiţi cu răspunsuri bune fărăinimi bune. Trebuie să ne examinăm motivaţiile la fel de multcum căutăm să avem un comportament exterior potrivit. Predi-catorii trebuie să se adreseze inimilor ascultătorilor dacă vor casă strice tiparele de comportament.

În al doilea rând, trebuie să încetăm să facem evaluări spiri-tuale bazate pe criterii superificiale. Întreabă nu numai desprezelul evanghelistic şi concentrarea pe misiune, ci şi despre sănă-tatea spirituală a produsului. Nu trebuie să fim impresionaţi devorbăria religioasă, cât de întruparea harului şi a adevărului.

În al treilea rând, nu trebuie să ne mulţumim cu conformareala standarde superficiale. Câţi dintre noi câştigă un imens sen-timent de satisfacţie spirituală din agende şi calendare de întâl-niri? Eu, la fel ca mulţi alţi pastori, am spus congregaţiei că ometodă „inofensivă“ de evaluare a spiritualităţii cuiva este prinevaluarea felului în care îţi petreci timpul şi a modului în care îţicheltui banii. Dar pe baza acestui standard, fariseii ar fi primit

fAriseii�veChi�şi�noi214note mari. Timpul şi banii nu sunt nici singurele şi nici cele maiadevărate teste ale inimii. Dreptatea, mila şi credincioşia sunt.

În al patrulea rând, niciodată nu trebuie să lăsăm tendinţanoastră de a aluneca în fariseism să ne ţină de la a ne întoarcespre braţele deschise ale lui Isus. Sunt sigur că dacă Isus ar fi vor-bit cu mine, probabil că aş fi fost dezbrăcat spiritual şi speriat.Deoarece pe un anumit nivel mă pot relaţiona la fiecare vai. Dardupă ce am fost dezbrăcat adecvat, sper că aş fugi în braţele Luişi că aş plânge bine. Sper că aş vedea dincolo de încruntarea feţeiLui la lacrima din ochiul Lui. Spre că nu m-aş fixa atât de multpe degetul Lui, cât pe braţele Lui care mă invită. Sper că aş puteasă separ indignarea Lui neprihănită de acceptarea Luinecondiţionată.

Sper că aş fugi la Isus în loc să trec peste El. Pentru că în anal-izele finale, numai prin puterea Lui putem avea adevărata sănă-tate spirituală. Adevăratele fapte ale neprihănirii îşi au origineaîn El. Acea relaţie cu Isus este crucială şi este subiectul capitolu-lui nostru final.

relAţiA CoreCtă

oricum ai pune-o, religia nu funcţionează cu Dumnezeu.Ataşează-i orice nume vrei – islam, hiduism, iudaism, chiar

creştinism – eforturile umane de a-ţi croi drum spre Dumnezeusunt inutile. Nici o cantitate de efort propriu nu pot reformainima. Nici un fel de urmărire a evlaviei sau de înţelegere afilosofiei nu îl poate conecta pe om cu Dumnezeu. Nici o tradiţienu are puterea de a produce adevărata spiritualitate şi nici o lim-itare nu ne poate păzi de păcat. Nici un grad de separare nu-lpoate apăra pe cineva de păcat. Din această cauză, nici o canti-tate de integritate morală nu poate produce neprihănire.

Totuşi, milioane de oameni au şi se dau pe ei înşişi religiei încăutarea lui Dumnezeu. Oameni de peste tot încearcă să-Lgăsească pe Dumnezeu sau caută o „putere mai mare“; eiîncearcă să-şi umple ceea ce Pascal numea „golul în forma luiDumnezeu“ din sufletele lor. Religia pare a fi răspunsul pentrumulte suflete care caută. Pentru că în religie este găsit un senti-ment de neprihănire, un rezervor de cunoştinţe, o cale a evlaviei.De asemenea, religia oferă tradiţii semnificative, limite protec-tive şi îndrumări pentru modul de a trăi o viaţă pusă deoparte.

Natura noastră umană este inevitabil religioasă. Căutăm cudisperare o modalitate de a relaţiona cu Dumnezeu. Cu toateacestea, căutăm să ne relaţionăm la El în timp ce Îl modelăm, înfelul nostru şi în termenii noştri. Însă nu aceasta este ceea cecaută Dumnezeu!

În avangarda acestei mişcări de relaţionare cu Dumnezeu înfelul nostru se află fariseii. Aşa cum am văzut, fariseii au urmărit

215

Capitolul doisprezece

neprihănirea extremă. Ei şi-au format multe trăsături bune; înmulte feluri, ei ascultau de poruncile lui Dumnezeu. Totuşi, lip-surile lor erau semnificative, aşa cum a expus clar Isus. Şi aşacum au arătat capitolele anterioare, noi, cei care ne luăm în se-rios credinţa în Isus Cristos, suntem deseori subiectul aceloraşipăcate ca şi fariseii. Dacă toată prezentarea fariseilor te-a lăsatameţit spiritual, te înţeleg, pentru că eu am petrecut ultimeledouă decenii din viaţa mea luptându-mă cu susceptibilitatea faţăde fariseim.

Dar vestea bună: Speranţa încă rămâne! Scriptura oferărăspunsuri care te obligă referitoare la fariseismul care tinde săne prindă sufletele religioase. Antidotul fariseismului este spusclar şi cu putere în Filipeni 3. Remediul pentru religie este re-laţia. Libertatea de a trăi o viaţă neprihănită se află în apropiereade Isus Cristos.

TOATE LUCRURILE BUNE ŞI TOTUŞI NU SUFICIENT DE BUNE

Nimeni altul decât apostolul Pavel, „un evreu dintre evrei“(v. 5), a învăţat acest adevăr după ce a încercat să trăiască o viaţăneprihănită cu ajutorul religiei. Scrisorile de recomandare ale luiPavel sunt impecabile şi stau ca un monument imposibil de tre-cut pentru zădărnicie, pentru oricine încearcă să-şi croiascădrum spre neprihănire.

Ghidul nostru prin şi dincolo de vălul fariseismului nu estenimeni altul decât cel mai mare fariseu care a trăit vreodată.(Ştiu că evreii nu ar fi de acord cu această afirmaţie. Totuşi, prob-abil că ei l-au văzut pe Pavel aşa cum i-am văzut noi pe farisei,cu prejudecăţi extrem de negative.) În Filipeni 3:4-6, Paul îşirezumă obârşia şi realizările. El descrie şapte caracteristici caredenotă felul în care ar arăta pentru un evreu neprihănirea umanăperfectă. Apostolul i-a provocat pe iudaizatori (versiunea creş-tinizată a fariseismului), despre care vorbea, la capitulare.Mediul din care provenea şi realizările nu erau secundare pentrunimeni.

Apostolul Pavel a început prin citarea a patru caracteristici


care aparent L-ar mulţumi pe Dumnezeu, dacă pentru religie erade ajuns. În primul rând, el a fost tăiat împrejur în ziua a opta.În strictă conformitate cu Legea, el era un evreu complet dinleagăn. În al doilea rând, Pavel era „din naţiunea lui Israel“, năs-cut din strămoşi evrei cu sânge pur; un membru născut al„poporului ales“ al lui Dumnezeu. El putea să-şi urmărească liniagenealogică a familie până la Avraam (2 Corinteni 11:22). În altreilea rând, el era din „seminţia lui Beniamin“. Această semi-nţie, deşi mică (Psalmul 68:27), era renumită în Israel. Beniamina fost fiul preferat al lui Iacov (Israel), născut lui Rahela, soţiapreferată a lui Iacov (Genesa 30:23-24; 35:16-18). Beniamin a fostsingurul fiu al lui Iacov născut în Ţara Promisă (Genesa 35:9-19).În mod semnificativ, Ierusalimul, Cetatea sfântă, era situată îninteriorul teritorului dat lui Beniamin (Judecători 1:21).1 În al pa-trulea rând, Pavel era „evrei din evrei“. El se trăgea din strămoşievrei puri, zeloşi, evlavioşi, din partea ambilor părinţi. El vorbeaebraica şi aramaica ca limbi materne, o marcă a credincioşiei(Fapte 22:2-3). Aceasta l-a plasat în vârful ordinii populaţieisubetnice evreieşti, deasupra acelor evrei care erau greci şi ro-mani din punct de vedere cultural şi care vorbeau greaca, calimba lor natală (numiţi evrei elenişti în Fapte 6:1).

De asemenea, Pavel a enumerat trei realizări personale reli-gioase care i-ar impresiona pe evrei (şi aparent pe Dumnezeu).El a început cu cuvintele: „În ce priveşte Legea, un fariseu“. Nu-mirea cuiva fariseu era o marcă de distincţie, nu un cuvât deblestem (Fapte 23:6; 26:5). Pavel făcea parte din cel puţin a douageneraţie de farisei (Fapte 23:6). Aceasta însemna că el a atinspunctul culminant al ortodoxiei religioase şi a experienţei în iu-daism. Mai mult, Pavel a studiat Legea mozaică la picioarele luiGamaliel, cel mai apreciat învăţător contemporan al fariseilor(Fapte 5:34; 22:3).

În plus, Pavel şi-a practicat credinţa cu râvnă. El a scris: „Înce priveşte râvna, persecutor al bisericii“. Pavel a fost pasionat şiplin de zel pentru dedicarea lui religioasă. El a crezut cu putereîn adevărurile pe care ca şi fariseu le-a îmbrăţişat şi dorea să leprotejeze cu orice preţ, chiar şi cu preţul vieţii lui. Aşa că i-a ur-

217relAţiA�CoreCtă

mărit pe creştini şi a primit autorizări pentru a-i omorî. Zelul luiera legendar, iar când acesta a luat-o greşit, acţiunile lui Pavelau ajuns diabolice.2

Probabil că realizarea cea mai importantă a vieţii religioase alui Pavel de dinainte de Cristos a fost aceea că „În ceea ce priveşteneprihănirea pe care o dă Legea, [am fost găsit] fără prihană“.Pavel a acordat atât de multă atenţie meticuloasă cerinţelor deritual ale Legii (aminteşte-ţi că aceasta implica atât cele 613porunci ale Vechiului Testament, cât şi mii de tradiţii şi limitări)încât nimeni nu i-a putut găsi vreo vină. Aceasta este o afirmaţieextraordinară. Nu exista nici o fisură în armura lui religioasă; ni-meni nu putea să facă o afirmaţie critică obiectivă verificabilă cuprivire la neprihănirea lui legală. Aceasta nu înseamnă să pre-supunem că Pavel credea că este fără păcat. Sfinţenia era străinăde gândirea evreiască. Peter O’Brien afirma: „Aici se află un omauto-satisfăcut, reminiscenţă a tânărului bogat din întâmplareadin Evanghelie (Luca 18:21), care afirmă faptul că a împlinit toateporuncile din tinereţea lui“.3

Apostolul Pavel avea toate lucrurile bune din punct de vederereligios. El a avut bazele pentru mândrie. Avea un mediu deprovenienţă evreiesc pur, fără pată, ortodox. El avea o religiozi-tate impecabilă, un zel neîmpărţit şi o comportare fără pată. Aşacă atunci când s-a avenrturat pe teritoriul criticării religiei, el nua făcut asta ca un novice sau ca un critic care nu cunoaşte real-ităţile. Critica a venit din parte unuia care cunoştea despre cevorbea, care a dat un model de iudaism în cel mai ortodox modşi care avea toate bazele teoretice şi experimentale pentru a oevalua. Nimeni nu putea să se compare cu el, a scris el. Cu toateacestea, religia, indiferent cu câtă curăţare şi pasiune este prac-ticată, nu este suficientă.

CALEA SPRE IEŞIREA DIN FARISEIMApostolul Pavel a plantat biserica din Filipi în timpul celei

de a doua călătorie misiunară (Fapte 16) şi a vizitat-o din nou încea de-a treia călătorie (Fapte 20:1, 6). El era apropiat de aceşticredincioşi şi ei i-au trimis daruri apostolului de mai multe ori


(Filipeni 4:16, 18). Scrisoarea lui pentru această biserică puter-nică din punct de vedere spiritual cuprinde tema constantă a bu-curiei. Cu toate acestea, biserica nu era în siguranţă faţă defariseism. Asemenea creştinilor de astăzi, credincioşii din Filipiauzeau un mesaj care adăuga cerinţe legale la credinţa lor. Iu-daizatorii, un grup de semi-creştini, spuneau celor care veneaula Cristos că trebuie să ţină Legea mozaică; fără anumite practicireligioase, creştinii nu puteau fi salvaţi sau sfinţiţi.

Apostolul Pavel a considerat în mod corect acest lucru ca osubminare a esenţei Evangheliei. Aşa că tonul lui din Filipeni 3s-a modificat rapid de la afecţiune la avertizare serioasă. Fără să-i pese, el i-a numit câini pe cei care subminau Evanghelia. Înmod evident înnebunit, Pavel a avut de comunicat o mustrareaspră preaiubiţilor lui filipeni. Făcând aceasta, ne-a dat, sub in-spiraţia Duhului Sfânt, „o piesă fundamentală pentru teologiaşi spiritualitatea creştină clasică adevărată“.4 Filipeni 3 oferă şasechei pentru combaterea fariseimului. În timp ce le studiem, sun-tem îndrumaţi încă o dată spre prioritatea cultivării relaţieinoastre cu Domnul Isus Cristos.

FEREŞTE-TE DE RELIGIA FALSĂIeşirea din fariseism trebuie să înceapă cu o veghere con-

stantă pentru a evita ispita religiei false. Alternativele religioasepentru creştinismul autentic sunt disponibile întotdeauna. Sun-tem înconjuraţi, deseori fără să ştim, de versiuni false ale vieţiicreştine. Apostolul Pavel, fiind profund sensibilizat la pervertir-ile Evangheliei, i-a avertizat pe preaiubiţii filipeni despre fal-surile spirituale. După ce le aminteşte faptul că bucuria înDomnul poate întotdeauna să fie a lor şi că bucurându-se întot-deauna poate fi „protecţia lor“, el a rostit o avertizare: „Păziţi-vă de câinii aceia; păziţi-vă de lucrătorii aceia răi; păziţi-vă descrâjilaţii aceia“ (v. 2).

Cu o avertizare care apare de trei ori, Pavel a spus: „Păziţi-vă, Păziţi-vă, Păziţi-vă“. Gerald Hawthorne prezintă semnificaţiaacestui avertisment: „«Acordaţi atenţia potrivită», «fiţi atenţi la»sau «învăţaţi-vă lecţia din». Astfel Pavel nu-i avertizează pe fil-


ipeni atât de mult să se apere împotriva duşmanilor lor, cât lecere să fie foarte atenţi la ei, să se studieze, ca să se înţeleagă şisă evite adoptarea unor credinţe şi practici distructive de-alelor“.5 Atunci când ceva periculos ne ameninţă siguranţa spiritu-ală, trebuie să fm atenţi.

Pavel i-a definit pe cei de care trebuiau să se păzească filipeniiprin trei caracterizări uluitoare. În primul rând, ei trebuiau săse „păzească de câini“. În timpurile biblice, câinii erau hoinarimurdari, care rătăceau şi jefuiau cetăţile, care mâncau oriceputeau şi care atacau oamenii. Aşadar, „câine“ este un termen debatjocură.6 De fapt, de obicei evreii de adresau neamurilor ca şicâini. Acum apostolul inversează rolurile, spunând faptul că iu-daizatorii, cu religia lor falsă, trebuiau să fie trataţi acum ca nea-muri.

În al doilea rând, ei trebuia să se „păzească de lucrătorii aceiarăi“. Evreii se mândreau cu a fi poporul Legii lui Dumnezeu. Eio predicau, o practicau şi o protejau. Din nou, Pavel a întors situ-aţia împotriva iudaizatorilor.7 El le-a spus că erau lucrători răi şinu cei care făceau fapte bune. Pentru că atunci când faptele Legiisunt făcute prin efort uman în încercarea de a-L împăca pe Dum-nezeu, ele constituie obstacole.

În al treilea rând, filipenii trebuiau să se „păzească de tăiereaîmprejur falsă“. Puţine lucruri erau mai preţioase pentru evreidecât circumcizia, semnul legământului pe care Dumnezeu l-afăcut cu Avraam. Cu toate acestea, Pavel a schimbat completacest ritual evreiesc, de data aceasta cu un joc de cuvinte. În re-alitate „falsa tăiere împrejur“ sau „mutilarea“ este un masacrupăgân.8 Nu numai că mutilează corpul, ci şi sufletul. Pentru căceea ce a căutat întotdeauna Dumnezeu, şi pentru care tăiereafizică împrejur era mai degrabă un semn, era tăierea împrejur ainimii.

În contrast, adevărata tăiere împrejur – adevăraţii moşteni-tori ai lui Avraam – „slujesc prin Duhul lui Dumnezeu, care selaudă în Cristos Isus, şi care nu şi-au pus încrederea în lucrurilepământeşti“. Cu aceste trei fraze, Pavel a definit creştinii auten-tici. Slujirea noastră este împuternicită de Duhul, nu înconju-


rată de propriile eforturi (Ioan 4:19-24). Este motivat în interior,nu menţinută prin tradiţii şi ritualuri învăţate pe de rost.Înseamnă a-I face pe plac lui Dumnezeu, nu o putoare în nărileLui (Isaia 1:11; Ieremia 6:20). Gloria noastră este în Isus Cristos;nu în noi înşine, ci în ceea ce a făcut şi face prin noi. Categoric,încrederea noastră nu este pusă în noi înşine, ci în Cristos. Noine încredem în Cristos, nu în religie, ritualuri, spiţa de neam,experienţe sau realizări.

Nu este întâmplător faptul că Scripturile sunt aşa de pline deavertismente împotriva religiei false (fariseism, iudaizatori,gnostici etc.). Profeţii Vechiului Testament, Isus şi Pavel nupăreau să se gândească la faptul că legalismul era blând. Purtă-torii de cuvânt ai lui Dumnezeu au tunat întotdeauna împotrivacelor care au adăugat la Evanghelie sau care au concretizat reli-gia. Ei au avertizat împotriva practicii de îmbrăţişare a haruluipentru salvare şi a respingerii lui pentru sfinţire.

Probabil legalismul este mult mai periculos decât credem.Pavel s-a adresat la „lucrătorii“ atât de „buni“ ca hoinari spiritu-ali, „lucrători răi“ şi măcelari. Creştinii din ziua de astăzi trebuiesă fie foarte conştienţi de hainele religioase pe care le îmbracăfariseismul modern. Trebuie să ne păzim întotdeauna de pericol.Se cere veghere constantă pentru a scăpa de atracţia subtilă faţăde fariseism.

UN VOT DE NEÎNCREDEREUn al doilea mod de ieşire din fariseism şi din lucrările reli-

gioase este de a abandona orice „încredere în lucrurile pămân-teşti“. Apostolul Pavel şi-a construit o dată viaţa religioasă înjurul încrederii în lucrurile pământeşti (v. 3-6), dar a tras con-cluzia că astfel de avantaje şi eforturi superioare au fost în zadar.Pavel a învăţat să-şi pună încrederea în firea lui extrem de sofisti-cată, de educată şi de auto-disciplinată.

De fapt, fariseii au creat un sistem prin care oamenii puteausă-şi croiască drum la Dumnezeu. Acest sistem era bazat pe Bib-lie, cu numeroase adăugări umane, concepute pentru a-i „ajuta“pe oameni să-şi dezvolte adevărata neprihănire. Religia nu a


funcţionat în Israelul antic. În schimb, aceasta a fost coruptă înipocrizie, formalism şi chiar idolatrie. Şi deşi fariseii erau printrecei mai zeloşi pentru neprihănire, credinţa lor a mers din ce înce mai rău. Ei au sfârşit prin a-L crucifica pe Mesia al lor şi încer-când să-şi acopere păcatul. Religia nu a mai funcţionat nicio-dată de atunci.

„Încrederea în lucrurile pământeşti“ reprezintă esenţa religiei(inclusiv a fariseismului, a iudaizatorilor, şi a oricăruia din miilede forme ale legalismului care pătează priveliştea creştină). Estenatural să te încrezi în faptele religioase ale cuiva, în obârşia spir-ituală, în cunaşterea biblică, în râvna mărturisirii, în viaţa derugăciune şi în complacerea exterioară în ceea ce priveşte stan-dardele lui Dumnezeu. Este uşor să cazi într-o performanţămentală legat de viaţa spirituală a cuiva. De obicei, toate acesteasunt puse în jurul nostru de oameni şi în noi de cel rău. Dar fireanu ne va duce la Dumnezeu. Dumnezeu trebuie să ne ducă laSine. Dumnezeu trebuie să locuiască în noi şi prin noi!9 Ieşireadin fariseism trebuie să cuprindă o privire lungă în sufletelenoastre. Trebuie să recunoaştem sincer că ne punem tot felul deîncrederi în abilităţile noastre, în intelectul nostru, în învăţareanoastră, în capacităţile noastre spirituale, în eforturile noastre dea-I fi plăcuţi lui Dumnezeu. Totuşi, în măsura în care ne punemîncrederea pentru succesul spiritual în orice altceva în afară deCristos, vom cădea pradă fariseismului.

CONTABILITATEA SPIRITUALĂA treia cheie pentru părăsirea fariseismului este aceea de a

recunoaşte adevărata noastră bogăţie spirituală. În Filipeni 3:7-9, apostolul pare a fi mai mult un contabil public, decât unteolog. De trei ori în aceste versete foloseşte cuvântul „a socoti“pentru a descrie o activitate spirituală pe care a recomandat-ofilipenilor, şi şi nouă. Marele apostol tocmai a descris o listă per-fectă de scrisori de recomandare spirituală, substanţă de caremulţi ar fi extrem de mândri. El a tras concluzia că la un mo-ment dat aceasta obârşie spirituală şi aceste realizări religioaseau fost puse proeminent în coloana cu lucrurile de preţ dincon-


tul lui bancar spiritual. Totuşi, când s-a întors la Cristos, el aprimit un nou sistem de contabilitate – unul care aduce o bogăţieinestimabilă duhului.

Apostolul Pavel a utilizat mai multe proceduri de contabili-tate în timp ce Mesia i-a reorientat viaţa spirituală. În primulrând, el a luat toate moştenirile şi realizările spirituale (mediulde provenienţă religios, realizările religioase, moralitatea, în-văţătura, reputaţia) care erau înainte în coloana cu lucrurilepreţioase din viaţa sa şi le-a mutat în partea cu responsabilităţia plăcii funerare (v. 7). Aceste „câştiguri“ de mai înainte le so-coteşte acum ca pierderi. În al doilea rând, Pavel a scris o for-mulă pe foaia lui de contabilitate spirituală care interziceaoricăror realizări spirituale umane să apară din nou în aceastăcoloană. El ne-a spus că socoteşte toate lucrurile ca niştepierderi.

În al treilea rând, şi cel mai important, apostolul a plasatcunoaşterea lui „Cristos Isus Domnul meu“ ca singurul lucru depreţ pe foaia lui de contabilitate spirituală. Acest lucru de preţeste atât de enorm încât toate celelalte lucruri de preţ pălesc încomparaţie cu acesta şi sunt practic fără valoare. Probabil el avrut să sugereze că facă noi adăugăm orice altceva în afară deCristos la coloane cu lucruri preţioase, vom pierde, nu vomcâştiga.10 În final, peste lucrurile care cândva dominau proemi-nent contul lui bancar spiritual, el a scris cu litere îngroşate„Gunoi!“. Acel ceva pentru care odată a lucrat atât de mult pentrua-l obţine era considerat acum revoltător.11

Noua bogăţie găsită de apostolul Pavel era dată în dar deCristos. Totuşi, aceasta avea o etichetă de preţ. Atunci când el apronunţat cuvântul „gunoi“ peste lucrurile preţioase din trecut,el şi-a atras mânia celor care nu au înţeles moştenirea lui spiri-tuală. Acest lucru a avut ca rezultat suferinţa de a „a pierde toatelucrurile“ (v. 8). Pavel ştia din punct de vedere teologic şi exper-imental că înfrângerea sistemului bogăţiei spirituale va avea con-secinţe dureroase atât personal, cât şi social. Mândria lui vatrebui să moară, iar mândria altor oameni va fi înţepată. Pavel aplătit un preţ greu pentru urmarea lui Cristos. Poate că i s-a con-


fAriseii�veChi�şi�noi224fiscat proprietatea; poate că a fost dezmoştenit de familie. Cusiguranţă, el şi-a pierdut orice statut în iudaism. El chiar a suferitdin greu în cadrul bisericii creştine. Cu toate acestea, aşa cumGerals Hawthorne nota: „Pavel nu şi-a plâns pierderea. Pentru el,aceasta a fost o uşurare binevenită“.12 Isus a spus că toţi care Îlurmează cu adevărat numai pe El vor plăti un preţ personal şisocial (Ioan 12:24-25; Luca 9:24-26).

Câştigul lui Pavel a fost mai mare decât pierderea. Imag-inează-ţi că ai fost un afacerist iscusit care a construit un cuib deou de 50.000 de dolari. Bill Gates, fondatorul multimilionar alMicrosoft-ului, se împrieteneşte cu tine şi mai târziu decide să-ţi lase moştenire mare parte din bogăţia lui considerabilă ţie. Ceai face? Probabil că vei considera toţi banii pentru care ai muncitatât de mult pentru a-i strânge ca fiind nevrednici de atenţia ta.Probabil chiar i-ai scoate din contul tău, pentru că aceştia sunt caun gunoi pe lângă bilioanele tale proaspăt achiziţionate. Încoloana lucrurilor preţioase îţi va fi greu să scrii o sumă, deoarececifrele sunt prea mari. În schimb, vei scrie pur şi simplu„Moştenire de la Bill Gates“. Mai mult, orice lucruri de valoare vi-itoare pe care le-ai putea strânge prin slujba ta vor părea neim-portante prin comparaţie.

La fel a fost pentru apostolul Pavel, căruia i s-a dat omoştenire spirituală infinită de către Domnul universului! La feltrebuie să fie şi cu noi.

Cândva, apostolul Pavel fusese adeptul schemei de investiţiespirituală a fariseilor. La fel ca ei, el era un contabil spiritualmeticulos. A reuşit să ajungă în top din punct de vedere spiri-tual, prin multiplicarea lucrurilor preţioase pe care le-a primit şiprin muncă grea. Totuşi, în final a ajuns să vadă că era falit dinpunct de vedere spiritual. În mod asemănător, propriile noastrescheme spirituale de investiţie prin muncă grea duc numai lasărăcie spirituală. Din fericire, atât Pavel, cât şi noi am fost găsiţide către persoana cea mai bogată spiritual din lume şi ni s-a dato moştenire inestimabilă. Nu mai trebuie să muncim pentruvrednicia noastră sau să ne îngrijorăm pentru bogăţia noastră.Tot de ceea ce trebuie să ne pese acum, la fel ca lui Pavel, este


scăparea�din�carceră

Pavel oferă şase chei pentru a ne scoate din carcera fariseis-mului. Toate se găsesc în Filipeni 3. Cheile au fost date credin-cioşilor din Filipi pentru a scăpa de învăţăturile false, legaliste a aşanumiţilor iudaizatori. Ele se aplică tuturor creştinilor care doresc săscape din închisoarea slujirii fariseice înaintea lui Dumnezeu şi caredoresc să intre într-o relaţie mai plină cu Cristos. Cele şase sunt:

1. Păzeşte-te de religia falsă. Oamenii care vorbesc din partea luiDumnezeu – profeţii, apostolii şi Cristos Însuşi – s-au opus întot-deauna celor care au adăugat la Evanghelie sau celor care au con-cretizat religia (v. 2).

2. Renunţă la orice încredere în lucrurile lumeşti. Faptele reli-gioase nu ne vor duce la Dumnezeu înainte sau după salvareanoastră spirituală (vv. 3-6).

3. Recunoaşte-ţi bogăţia spirituală. În Cristos avem singurul nos-tru lucru valoros etern. Trebuie să păzim şi să cultivăm cu grijă re-laţia noastră cu El (vv. 7-9).

4. Dezvoltă-ţi relaţia de dragoste cu Isus. Îl cunoaştem mai bine,petrecând timp cu El şi experientând viaţa aşa cum El a făcut-o (vv.9-11).

5. Urmează-L pe Cristos cu pasiune pentru a-L cunoaşte mai pro-

fund. Asemenea unui atlet aflat într-o cursă, noi trebuie să fim ac-tivi în căutarea noastră de a ne adânci relaţia cu Isus (vv. 12-16).

6. Evită atracţia lumii spre libertinism. Trebuie să fim atenţi să nureacţionăm prea mult la legalism îmbrăţişând libertatea extremă,aşa cum face lumea (vv. 17-21).


de a-L cunoaşte mai mult pe Cel care ne-a dat tot ceea ce avem,Isus, Fiul lui Dumnezeu.

În mod clar metoda potrivită pentru contabilitate spiritualăeste aceeaşi pentru noi ca şi pentru Pavel. În capul listei cu lu-cruri de preţ scrie „Moştenire de la Isus Cristos, Domnul uni-versului“. Relaţia noastră cu Isus Cristos este supremă. Ceînseamnă acest lucru? În primul rând, pe foaia noastră de con-

tabilitate spirituală nu mai trebuie să punem vreodată lucrărilenoastre spirituale mititele în aceeaşi coloană cu moştenirea datănouă de către Cristos. De multe ori, acest lucru este foarte difi-cil de făcut, deoarece mândria ne motivează continuu să gândimcă noi lucrăm împreună cu Dumnezeu pentru a creşte bogăţianoastră spirituală. Dar bogăţia creşte numai prin puterea (şi mis-terul) lui „Cristos în noi, nădejdea slavei“ (Coloseni 1:27).

În al doilea rând, concentrarea bogăţiei noastre spiritualedevine cu adevărat bogăţiile lui Cristos date nouă ca moştenireprin harul Său. El nu ne va iubi niciodată mai mult decât o facechiar acum. El nu ne va da niciodată mai mult decât ne-a pusdeja la dispoziţie. Misiunea mea este de a strânge bogăţiile luiCristos în mine. Noi trebuie să trăim în lumina bogăţiei noastrespirituale actuale. Privilegiul nostru este de a ajunge să-Lcunoaştem intim pe Cel care ne-a atât de mult.

Faţă de bogăţiile lui Cristos, contribuţiile mele nu sunt maibune decât un gunoi. Şi totuşi, Cristos este glorificat în orice felîn care eu folosesc bogăţia ca mi-a fost dată pentru a-I cântalaudele, pentru a-I îmbunătăţi reputaţia, pentru a-i iubi pe oa-menii Lui şi pentru a-I reprezenta Numele. Incredibil, El chiarmultiplică miliardele spirituale şi mă răsplăteşte din belşug pen-tru orice faptă autentică de dedicare faţă de El!

RELAŢIE, NU RELIGIEDe când îmi aduc aminte, am rostit rugăciunea: „I-am cerut

lui Isus să intre în inima mea şi am o relaţie personală cu IsusCristos, Domnul meu şi Salvatorul meu“. Evanghelicii credcorect că adevărata credinţă creştină are la bază o „relaţie per-sonală“ cu Isus. Cu toate acestea, mulţi dintre noi, inclusiv eu,adesea rostim acele cuvinte fără să le înţelegem sau chiar să leaplicăm în vieţile noastre.

A patra cheie de a scăpa de fariseism este dezvoltarea uneirelaţii de dragoste cu Isus. De fapt, teologia lui Pavel poate firezumată în cuvintele sale: „cunoaşte-L pe Cristos“ (vv. 8, 10). Ela abandonat toate rutele umane spre neprihănire, iar acum vreadoar să-L cunoască pe Isus. Această cunoaştere a lui Cristos are


câteva componente pe care apostolul le-a subliniat în versetele9-11.

Într-un singur verset (v. 9), Pavel a definit diferenţa dintreneprihănirea omenească şi cea divină. Scopul neprihăniriiomeneşti este de a-L găsi pe Dumnezeu. Prin deducţie, aceastaeste motivată de încredere umană, prin presupunerea că noiputem face ceea ce se cere pentru a-I fi plăcuţi lui Dumnezeu. Sebazează pe Legea lui Moise şi pe abilitatea noastră de a ţine stan-dardele Legii. În contrast, cei care urmăresc neprihănirea divinăcaută să fie găsiţi de Dumnezeu şi în El. Ei îşi recunosc falimen-tul spiritual şi tânjesc după mila lui Dumnezeu. Această nepri-hănire este primită ca un cadou, nu câştigată. Este „găsită“ princredinţa în Cristos.

Întreg scopul vieţii spirituale a lui Pavel a fost alterat de harullui Dumnezeu. Pasiunea lui Pavel era acum să-L cunoască peIsus Cristos. El şi-a dorit să aibă o relaţie personală, intimă, pro-fundă cu Domnul Isus Cristos. Aceasta nu este acelaşi lucru cua recita fapte sau crezuri despre El sau fiind de acord cu anumiteevenimente istorice sau chiar cunoaşterea multor lucruri despreEl. Ca în căsnicie, cunoaşterea intimă a lui Cristos cere încredere,dragoste, credincioşie, comunicare, vulnerabilitate, risc, timp,slujire şi alte ingrediente. Pavel dorea să investească tot ceea cecerea pentru a-L cunoaşte pe Cel care l-a prins cu atâta dragosteşi cu atâta putere (Fapte 9).

Apostolul Pavel a vrut să cunoască trei faţete ale vieţii luiCristos pentru a-şi dezvolta relaţia cu Isus: puterea învierii Lui,suferinţele Lui şi moartea Lui. Nimic altceva nu descrie mai bineputerea lui Cristos decât învierea Lui din morţi. Pavel şi-a doritsă experimenteze această putere a lui Cristos în mod personal.De asemenea, el a vrut să-L cunoască pe Cristos prin experi-mentarea suferinţelor de dragul Lui. Patimile lui Cristos au in-clus trădare, lepădare, nedreptate, respingere, persecuţie şimultă durere. Toate acestea Pavel a vrut să le accepte de dragulcunoaşterii lui Cristos. Într-adevăr, Pavel a experimentat multesuferinţe asemănătoare.13 În al treilea rând, Pavel chiar a accep-tat „să se conformeze cu moartea Lui“ ca parte a pachetului de


cunoaştere a lui Cristos.Ajungem să cunoaşte oamenii cel mai bine atunci când ex-

perimentăm cu ei, chiar şi în mică măsură, lucrurile bune, celerele şi cele urâte din vieţile lor. La fel este şi cu cunoaşterea luiCristos. Ajungem să-L cunoaştem în timp ce împărtăşim putereîn învierea Lui şi în timp ce experimentăm suferinţele şi moarteaLui. În mod clar, parte a acestei teorii este teologică, pentru cănoi ne considerăm atât morţi faţă de păcat, cât şi vii pentruCristos (Romani 6:11). Pavel ne-a spus că noi „suntem răstigniţiîmpreună cu Cristos“ (Galateni 2:20). Trebuie să ne amintim înmod regulat de moartea Lui (Luca 22:19-20; 1 Corinteni 11:23-25).Totuşi, eu cred că parte din această cunoaştere este şi experi-mentală. Ajungem să-L cunoaştem atunci când experimentămputerea Lui lucrând prin noi în moduri în care ştim că nu suntale noastre. Suntem apropiaţi de Cristos în timp ce experimen-tăm suferinţa de dragul Lui. Ajungem să-L cunoaştem pe Isusmai bine în timp ce ne luptăm cu păcatul din vieţile noastre şi întimp ce ne punem vieţile de bună voie la picioarele Lui. PeterO’Brien comentează: „Pavel nu se face asemenea morţii luiCristos prin părtăşia propriu-zisă la suferinţele lui Cristos, ci prinparticiparea la acele suferinţe (pe care el le experimentează întimpul slujirii sale apostolice) şi în timp ce este împuternicit săfacă acestea prin puterea învierii Lui prin care se face asemeneamorţii lui Cristos în mod continuu“. 14

URMĂRIREA ACTIVĂ A UNEI RELAŢII APROPIATE

Apostolul Pavel a folosit până acum două metafore pentru adescrie evadarea credinciosului din fariseism. Noi trebuie să fimveghetori, atenţi şi prudenţi la religia falsă. Suntem contabili,care îşi calculează cum trebuie conturile bancare spirituale.Acum Pavel ne descrie ca nişte atleţi care se grăbesc să câştigepremiul. Pavel a conştientizat rapid că el nu a ajuns la final spir-itual vorbind şi că nici nu se aştepta la aceasta până când nu vafi chemat sus acasă (v. 14). Dar până atunci, el intenţionat dinplin, asemenea unui atlet de clasă, să alerge pentru medalia de


aur: pentru a pune mâna pe Cristos Isus, urmărind activ intim-itatea cu El.

Asemenea unui atlet (probabil asemenea unui alergător lamaraton), apostolul s-a dedicat scopului de a-L cunoaşte pe Isus,fapt exprimat prin cuvintele „alerg“ (vv. 12, 14). Ca un alergătorîntr-o cursă, Pavel avea ochii îndreptaţi în direcţia bună (v. 13b).El nu s-a uitat peste umăr, ci numai înainte, în timp ce se sileasă treacă linia de sosire. Nu era imobilizat de trecut, nu trăia întrecut, sau nu tânjea după „zilele bune de odinioară“. Aceasta nuînseamnă că Pavel a înăbuşit toate lucrurile din trecutul lui întimp ce căuta să-L cunoască pe Cristos. Noi ştim că el nu a uitatniciodată adâncimea păcatului lui (1 Timotei 1:13). Cu toate aces-tea, el nu s-a complăcut în realizările sau eşecurile din trecut.Nu şi-a văzut viitorul ca fiind determinat de trecutul său. Înschimb, şi-a lăsat trecutul în urmă, a ajuns în prezent şi alergaspre viitor când va „rupe linia de sosire“. El a trăit pentru a fichemat printre câştigători şi pentru a primi premiul care în celedin urmă însemna uniunea cu Domnul pe care L-a iubit. Iar el i-a sfătuit pe filipeni, şi pe noi, să facem la fel (vv. 16, 17).

A cincea cheie pentru a scăpa din carcera fariseismului estesă urmărim activ o relaţie apropiată cu Isus. Prima jumătate acapitolului Filipeni 3 poate să lase impresia că învingerea legal-ismului, iudaismului şi a fariseismului implică pur şi simplu „sărenunţăm la tot şi să-L lăsăm pe Dumnezeu să lucreze“. Cu altecuvinte, renunţă la disciplinele spirituale, lasă ca relaţia să sedezvolte şi vezi ce se întâmplă. Din nefericire, lucrurile nufuncţionează aşa. Căsniciile, chiar şi cele bune, tind să seofilească, dacă nu sunt hrănite continuu. Stabilirea unei relaţiiapropiate atât cu oamenii, cât şi cu Dumnezeu necesită efort. Lafel, maturizarea nu are loc pur şi simplu; ea trebuie cultivată.

Deseori relaţia cu Cristos începe cu o nemulţumire sfântă.Atunci când ne uităm la ceilalţi, putem deveni încrezuţi, daratunci când privim în interior şi în sus, ne îngrozim pe drept.Ajungem la locul în care nu suntem mulţumiţi cu starea noastrăprezentă şi tânjim să-L cunoaştem pe Cristos mai bine. El Îşidoreşte întotdeauna să ne întâlnească în momentul în care sun-


tem în nevoie şi să ajungă să ne cunoască mai intim. Atunci,locul de început, de unde să nu mai plecăm niciodată, estedragostea Lui şi cunoaşterea modului în care El ne-a apucat.

Ieşirea din fariseism cere câteva dintre disciplinele unui atlet.Cunoaşterea lui Cristos cere urmărirea activă a intimităţii cu-plată cu cunoaşterea caracterului nostru lumesc şi cu aşteptareagloriei viitoare. Procesul este început de Cristos, nu de noi. Dor-inţa Lui de a avea o relaţie cu noi este infinit mai mare decât dor-inţa noastră de a-L cunoaşte pe El. Cu toate acestea însă,cunoaşterea lui Cristos cere unele dintre disciplinele şi eforturilecare sunt cerute unui atlet.

În timp ce ne conectăm la dragostea credincioasă a lui Cristospentru noi personal, nu vom vrea nimic mai mult decât să-Ifacem pe plac. Realizările şi accidentele noastre din trecut vorpăli în lumina acestei noi direcţii a vieţilor noastre. Şi noi nuvom renunţa la acest scop până ce nu vom fi chemaţi să trăim încasa Tatălui nostru ceresc.

ACEASTĂ LUME NU ESTE CASA MEAUltima cheie pentru a părăsi închisoarea fariseismului este

aceea de a ne păzi de dezvoltarea unei atitudini permisive.Adoptarea unui stil de viaţă libertin este la fel de periculos ca oviaţă de legalism. Un libertin, asemenea unui legalist, nu poatetrăi o viaţă neprihănită. Totuşi, pentru cei care au fost eliberaţide fariseism, libertinismul este o ispită. Eliberaţi de gheara legii,unii cad în ghearele libertăţii deteriorate. Rareori pendulul vieţiispirituale pare să se oprească în mijloc; mai degrabă se bal-ansează dintr-o parte în alta.

Cei care au ieşit din fariseism au tendinţa de a abuza de lib-ertatea lor în Cristos. Apostolul Pavel a fost dureros conştient deaceasta (Romani 6; Galateni 5). Aşa că şi-a încheiat învăţăturapentru filipeni cu un avertisment legat de libertinism.

Înarmat cu o înţelegere corectă a lui însuşi şi a Domnului lui,Pavel i-a invitat pe fraţii filipeni să-i urmeze exemplul şi a celor-lalţi din adunare (v. 17). Totuşi, bunul exemplu al lui Pavel nureprezenta singura alternativă pentru filipeni. Cu mari emoţii, el


a punctat exemplele negative care trebuiau evitate (vv. 18-19). Separe că Pavel i-a avertizat în mod repetat pe filipeni în legăturăcu anumiţi „duşmani ai crucii“ şi chiar a plâns în timp ce scria.

Cine sunt aceşti duşmani? Nu putem spune cu certitudine,deoarece o mulţime de grupuri au fost identificate de cercetă-torii Bibliei. Dar putem identifica anumite caracteristici de-alelor. În primul rând, învăţătura lor contrazicea sacrificiul de sângeal lui Cristos. Crucea poate fi înjosită prin adăugarea ritualurilorreligioase şi a regulilor la mântuire, aşa cum au făcut iudaiza-torii sau dând frâu liber păcatului aşa cum au făcut libertinii. Înfiecare caz, puterea crucii a fost depreciată. În al doilea rând,aceşti duşmani, deoarece s-au opus crucii lui Cristos, au fost des-tinaţi distrugerii eterne. Respinge crucea şi nu mai există nici oclauză pentru salvare. În al treilea rând, ei se închinau la poftelefirii pământeşti. Trăiau pentru plăcerile cărnii şi se dădeau pe eiînşişi auto-indulgenţei (sau probabil făceau un dumnezeu dinlegile lor de mâncare). În al patrulea rând, se mândreau cu lu-cruri de care trebuia să le fie ruşine. Se pare că duşmanii cruciis-au angajat în imoralitate şi s-au desfătat în aceasta, probabilasemenea corintenilor (1 Corinteni 5). În ultimul rând, aceştiduşmani ai crucii au trăit pentru această lume, nu pentru ceacare urmează. Filosofia lor de viaţă era materialistică, nu spiri-tuală; pământească, nu cerească.

Capitolul se încheie cu un apel plin de zel, asemenea unuiimn de a conştientiza statutul nostru de extratereştrii pe pământşi să privim cu nerăbdare la glorificarea noastră din ceruri.Cetăţenia noastră este în ceruri; lucrurile pământeşti trebuie săfie secundare pentru noi. Îl aşteptăm pe Salvatorul nostru, şi nusăturarea poftelor noastre senzuale. Tânjim după libertate dinprezenţa păcatului, pe care Dumnezeu ne-o va da într-o zi.

În ultimii ani, impactul legalismului a scăzut în multedomenii ale bisericii. Dar locul lui nu a fost întotdeauna luat deun creştinism autentic. În schimb, mi se pare că libertinismul aînflorit asemenea unei neghine în pământ. Statisticile din oricesursă ne spun că noi, creştinii, suntem mai mult sau mai puţiniclone ale culturii noastre seculare şi că în unele cazuri chiar mai


rău.15 Mă tem că am strâns învăţături superficiale despre fari-seism doar pentru a aluneca în antinomianism. Dacă apostolulPavel ar fi pastorul nostru, ar plânge! De dragul lui Cristos,ieşirea din fariseism nu trebuie să ne ducă în afara legii.

CALEA SPRE O VIAŢĂ NEPRIHĂNITĂPavel a prezentat calea de ieşire din fariseism – cunoscut şi ca

legalism şi iudaism (şi uneori evanghelicalism şi fundamental-ism). Ieşirea începe cu un avertisment. Trebuie să veghem mereuca să nu pervertim calea lui Cristos. Apoi, trebuie să ne ocupămhotărâţi de încrederea în lucrurile fireşti. Aceasta înseamnă cănu trebuie să ne punem nici un pic de încredere în încercărileumane de a-L mulţumi şi împăca pe Dumnezeu. În continuare,trebuie să ne refacem sistemul contabil spiritual. Trăsăturilenoastre umane trebuie privite ca posibile responsabilităţi. ŞiCristos, singura noastră trăsătură care durează, trebuie să devinăobiectul căutării noastre pasionate. Nimic nu trebuie să ne mo-tiveze mai mult decât să-L cunoaştem pe Cel care ne-a iubit atâtde mult. Acest scop, la fel ca şi căsnicia, este o căutare de o viaţăcare nu va fi completă până în cer. Între timp, trebuie să urmărimintimitatea asemenea atletului care aleargă pentru aur. În celedin urmă, trebuie să evităm tendinţa umană de înlocui o eroare(legalismul) cu o alta (libertinismul). În schimb, ca nişte pele-grini credincioşi trebuie să trăim în această lume tânjind dupăcasa noastră viitoare.

„CURA A ÎNCEPUT“În Călătoria lui „Dawn Treader“ (a treia carte din seria Croni-

cile din Narnia), C. S. Lewis a zugrăvit portretul plin de viaţă alunui personaj avar şi snob numit Eustace. El reprezintă ometaforă potrivită pentru evadarea noastră din efortul propriu alfariseismului la hainele confortabile a unei vieţi trăită în Duhul.

În poveste, Eustace a fost transformat într-un dragon, o re-flecţie care se potrivea cu caracterul lui. Atunci când a fostobligat să se confrunte cu ceea ce a devenit, a realizat cât de prost



a putut fi. El a tânjit să fie transformat din dragon înapoi în băiat.El a vărsat lacrimi şi a muncit din greu ca să se comporte diferit,cu puţin succes, dar fără nici o schimbare în înfăţişarea dedragon. Apoi, el a încercat să-şi smulgă cu putere pielea. Dar defiecare dată când trăgea, un nou strat apărea. După mai multerunde de încercări de a-şi smulge pielea, Eustace a renunţat.

În acest moment, dezamăgit şi disperat, Eustace îl întâlneştepe leul Aslan, figura lui Cristos din cronici. Aslan îi spune lui Eu-stace: „Trebuie să-mi dai voie să te dezbrac“. Băiatul/dragonulsperiat s-a uitat plin de teamă:

Pot să vă spun că mi-a fost teamă de colţii lui, dar eram aproapedisperat acum. Aşa că m-am culcat pe spate şi i-am dat voie să facăacest lucru. Prima lui lacrimă a lui a fost aşa de adâncă încât amcrezut că îmi va merge direct la inimă. Şi când a început să îmismulgă pielea, m-a durut mai rău decât am simţit vreodatăînainte.16Dar Aslan a smuls mai mult decât doar piele şi în final a arun-

cat trupul dezbrăcat şi sensibil într-o fântână. Eustace, rebelul,l-a întâlnit pe Aslan, salvatorul şi domnul lui. Lewis a con-cluzionat:

Ar fi frumos, şi aproape adevărat, să spun că „de atunci înainteEustace a fost un băiat diferit“. Să fiu foarte exact, el a început să fieun băiat diferit. El a avut căderi. Încă au existat multe zile în careputea fi foarte supărător. Dar cele mai multe dintre acestea nu levoi observa. Cura a început.17

Anexe

237

Anexa 1:CuM Au ÎnCeput fAriseii

Înţelegerea fariseilor cere cunoaşterea mişcărilor culturale şipolitice care le-au dat naştere şi care i-a hrănit. Fariseii au

apărut ca un grup identificabil în timpul a ceea ce este numităperioada intertestamentală, anii dintre Vechiul şi Noul Testa-ment. În timpul celor mai bine de patru sute de „ani tăcuţi“ întreMaleahi şi Cristos, Israel a fost condus predominant de diferiteputeri străine, exact cum a profeţit Daniel (Daniel 7). Deşi mulţidintre iudei au fost asimilaţi de culturile înconjurătoare, unii,asemenea lui Daniel şi celorlalţi tineri evrei (Daniel 1:3), au re-fuzat să-şi compromită identitatea şi modul de trai. Aceşti „pu-ritani“ au aderat ferm la Scripturi, în timp ce alţii, inclusivmembrii clerului (preoţii şi leviţii), au făcut compromisuri cucultura.

Înaintaşul filosofic şi religios al fariseilor este Ezra, a căruidedicare intensă faţă de Lege (Ezra 7:10) a stabilit standardulpentru cărturarii care l-au urmat. Ezra, de spiţă preoţească (Ezra7:1-5), a fost un om evlavios, cu o dorinţă intensă de a transmiteşi de a aplica Cuvântul lui Dumnezeu oamenilor de rând în con-texte culturale schimbătoare. Potrivit tradiţiei, Ezra a fost deasemenea fondatorul sinagogii. Astfel, el a definit lucrarea, dedi-carea şi cadrul pe care mai târziu l-au copiat fariseii.

ELENISMUL, UMANISMUL ACELOR VREMURIUnul dintre rolurile principale în procesul de „creare“ a nevoii

de farisei a fost Alexandru cel Mare, care şi-a construit imperiul,

fAriseii�veChi�şi�noi238care cuprindea Palestina, din 336 până în 323 î.Cr. Deşi Alexan-dru este cel mai bine cunoscut pentru cuceririle militare,moştenirea cea mai de lungă durată lăsată în Israel a fost de ordincultural. Atunci când grecii i-au cucerit pe persani, care erausuzeranii Palestinei, Alexandru a decretat politici care au fost ac-ceptate de Israel, în special în rândul elitei conducătoare şi reli-gioase. El a permis evreilor autonomie limitată şi a stimulatprosperitatea economică, care i-a determinat să accepte alte ino-vaţii culturale. Alexandru şi urmaşii lui au încurajat adoptareaculturii, literaturii, instituţiilor, distracţiilor, ideilor, numelor,normelor, monezilor şi a limbii greceşti, toate erodând mai de-parte identitatea unică a evreilor. Elenismul, umanismul din vre-mea aceea, era o potenţială ispită la fel cum a fost idolatria maidevreme în istoria evreiască. Promovarea culturii greceşti de cătreAlexandru a stabilit cadrul pentru rezistenţa ulterioară a pioşilor.

După domnia scurtă a lui Alexandru, imperiul lui a fost îm-părţit. Prima oară Israel a fost guvernat de ptolemiţi (301-198î.Cr.). Sub aceşti conducători egipteni, Israel s-a bucurat de pace,prosperitate şi autonomie religioasă relativă. Totuşi, soartaevreilor s-a răsturnat când în 203 î.Cr., Antioh III (cel Mare), unconducător sirian, a capturat Ierusalimul. Astfel a început o pe-rioadă de mai bine de un secol de guvernare seleucidă înPalestina. Seleucizii doreau mult mai puţin să extindă autono-mia evreilor şi mult mai interesaţi în a promova cultura greacă,sau elenismul. În timpul acestei perioade a avut loc mai mult casigur galvanizarea fariseilor ca grup identificabil.

O CIOCNIRE A CULTURILORÎn timpul domniei rău-famatului Antioh IV, numit Epifanes

(175-164 î.Cr.), evenimentele din Palestina s-au înrăutăţit şi noiforţe i-au pus pe farisei în stare de urgenţă. Un conflict de culturia erupt între evreii ortodocşi şi cei elenişti. Orientarea culturalăde dreapta s-a opus elenismului; orientarea culturală de stângasusţineau aculturalizarea. Conflictul a atins punctul culminantîn momentul alegerii marelui preot. Ortodocşii vedeau preoţiaca o funcţie spirituală obţinută prin chemare divină. Alţii au

CuM�Au�ÎnCeput�fAriseii 239îngăduit ca să facă din preoţia marelui preot o funcţie politicădată celui mai mare ofertant. Antioh, care dorea să transformeIerusalimul într-o cetate greacă model, a fost de acord ca postulsă fie făcut o funcţie politică. El a acordat poziţia aceasta celorcare credea el că sprijină cel mai mult scopurile lui. Câţiva evreis-au răsculat, iar Antioh, fiind presat de Roma, a decis săacţioneze mai ferm şi mai brutal împotriva ortodocşilor.

Acţiunile inaugurate de Antioh în 167 î.Cr. au încercat să în-depărteze toate urmele credinţei iudaice ortodoxe. El a încercatsă facă o legătură între Jupiterul grecilor şi Dumnezeu. El a jert-fit un porc pe altar, fapt la care se face referire de obicei ca „urâ-ciunea pustirii“. El le-a interzis evreilor...

sub pedeapsa cu moartea să practice tăierea împrejur, respectareaSabatului sau ţinerea sărbătorilor din calendarul evreiesc. A fostporuncit ca să fie distruse copii ale Scripturilor. Legile au fostimpuse cu cruzime extremă. Un cărturar în vârstă numit Fleazar afost biciuit până la moarte pentru că nu a vrut să mănânce carnede port.1Comportamentul abominabil al lui Antioh IV Epifanes a con-

stituit paiele care au rupt spatele puterii seleucide în Palestina şicare au lansat revolta macabeilor.2 Atunci când s-a încheiat,macabeii, sub Iuda Macabeul, au preluat controlul Palestinei dela sirieni şi l-au plasat în mâinile evreilor, pentru prima oară înpatru sute de ani. În decembrie 164 î.Cr., Templul din Ierusalima fost rededicat şi o sărbătoare de opt zile, Sărbătoarea Dedivării,cunoscută şi ca Hanukkah sau Sărbătoarea Luminilor, a fost in-augurată ca o aducere aminte printre iudei. Deşi conflictul ex-tern a fost micşorat, conflictul intern din Israel a continuat întreortodocşi/conservatori şi elenişti/liberali. Ocazional, acest con-flict a rezultat în vărsări de sânge.

INTRAREA PE SCENĂ A FARISEILOR ŞI A SADUCHEILOR

În acest cadru, fariseii au devenit proeminenţi. În cele dinurmă, macabeii au fondat o dinastie3, şi în timpul domniei lui

fAriseii�veChi�şi�noi240John Hyrcanus I (134-104 î.Cr.), Josephus îi aminteşte pe fariseica un partid oficial.4 El notează faptul că fariseii conservatori auavut o ceartă cu Hyrcanus, atunci când s-au opus pretenţieiregelui de a fi şi preot şi împărat. Aşa că Hyrcanus s-a alăturat Sa-ducheilor, care erau mai liberali. Acest lucru a avut ca rezultatdominaţia saducheilor în elita conducătoare şi proeminenţa fari-seică în rândul maselor.

Astfel, cu aproape 150 de ani înainte de lucrarea publică a luiIsus Cristos, cele două mari partide ale iudaismului despre carecitim în Noul Testament, fariseii şi saducheii, au luat naştere.Ambele erau proeminente în vremea lui Cristos, iar fariseismulcontinuă până în zilele noastre.

Fariseii erau partidul care a continuat ideologia mişcării pa-triotice a macabeilor, care pentru prima oară a luat o poziţie înfavoarea Legii şi a integrităţii religioase a iudaismului. Saducheiiau devenit partidul preoţilor şi leviţilor şi spre care s-au îndrep-tat evreii înclinaţi spre elenism. Saducheii au pus accentul pecentralizarea Templului şi a ritualurilor. Baza operaţiunilor fari-seilor era sinagoga. (Diferenţa dintre cele două este detaliată încapitolul 3.)

În secolul care a precedat naşterea lui Isus Cristos, soarta fari-seilor şi a saducheilor s-a schimbat în funcţie de ocupanţii put-erii politice din Israel. Alexandru Jannaeus (103-76 î.Cr.),regele-războinic hasmonean, s-a angajat într-o politică de ex-pansiune teritorială (folosind mulţi mercenari străini) şi a ară-tat puţin respect pentru responsabilităţile sale preoţeşti. Astfel,el i-a îndepărtat în continuare pe farisei şi i-a dispreţuit din ce înce mai mult. Alexander a sfidat făţiş considerentele morale alefariseilor şi chiar a crucificat opt sute de farisei în timp ce petre-cea cu concubinele sale. Totuşi, Josephus ne spune că în modsurprinzător, pe patul de moarte, Alexandru şi-a sfătuit soţia săse depărteze de saduchei şi să domnească cu ajutorul fariseilor.5Salome Alexandra (76-67 î.Cr.) a primit sfatul soţului ei şi s-aîmprietenit cu fariseii, înlăturând astfel continuarea vrăjbiicivile. Ea a iniţiat ceea ce se numeşte „Era de aur a fariseismului“.

În această perioadă, fariseii au avut o influenţă politică con-

CuM�Au�ÎnCeput�fAriseii 241siderabilă, o influenţă socială şi un impact religios. Din punctde vedere politic, ei erau gâtul care controla capul statului. Jose-phus sugerează că fariseii deţineau autoritatea regală în timp ceAlexandra avea numai respinsabilităţile acesteia.6 Din punct devedere juridic, au cerut ca făptaşii crucificării din vremea luiAlexandru să fie executaţi. Din punct de vedere social, au pusaccent pe educaţie, bazată pe Scriptură.7 Din punct de vederereligios, şi-au extins influenţa în sinagogile de peste tot din ţară.Deşi fariseii erau studenţii laici ai Scripturii, în cele din urmă eile-au luat locul preoţilor ca interpreţi autorizaţi ai Legii. Într-adevăr fariseii au dominat viaţa spirituală a naţiunii.

TENSIUNI ÎNTRE FARISEI ŞI SADUCHEITensiunea a continuat între farisei şi saduchei. Fariseii au nu-

trit resentimente pentru cei care au fost ucişi de Alexandru Jan-naeus, iar saducheii au fost întotdeauna suspicioşi în legăturăcu câştigarea puterii politice de către farisei. În toată această pe-rioadă, ambele partide s-au luptat pentru a avea controlul asupraSanhedrinului. „Războiul cultural“ care avea loc între cele douăpartide majore a compromis naţiunea şi a contribuit la obţinereaputerii politice de către romani, conduşi de Pompei în anul 63î.Cr.

În timpul ultimelor decenii înainte de naşterea lui Cristos,au apărut cei mai mari doi învăţători, Şammai şi Hillel. Şammaia fost conservator. Învăţăturile lui erau stringente şi uneori,aspre. În problema divorţului (Matei 19:9), se pare că Isus a fostde partea interpretării incomode a lui Şammai. Hillel a fost mod-erat. El a fost cunoscut pentru mila lui şi pentru faptul că a cău-tat să reconcilieze legea scripturală cu situaţiile actuale de viaţă.Unii cercetători au sugerat că Isus a fost un ucenic de-al lui Hil-lel.

243

Anexa 2:surse pentru studiulfAriseilor

Cunoaşterea noastră referitoare la farisei derivă din trei surseprimare, deşi fiecare este considerată de unii cercetători ca

având scăpări. Prima sursă reprezintă scrierile istoricului evreuFlavius Josephus,1 care prezintă multe credinţe, comportări şicontribuţii ale fariseilor, la fel ca şi variaţia soartei lor politice.Josephus îşi are detractorii. Credibilitatea lui fariseică e suspectă,la fel ca şi caracterul şi patriotismul său. El a propus compro-misul cu romanii invadatori din ultima parte a anilor 60 d.Cr. şi,ca urmare, a fost răsplătit de cuceritorii brutali ai lui Israel. Ast-fel, el este privit ca un trădător, un oportunist şi un egoist. Cutoate acestea, el înregistrează numeroase întâmplări nepreţuitede-ale fariseilor din primul secol.

A doua sursă de informaţii despre farisei este compilaţia În-văţătorului Judah, Patriarhul (sau Prinţul) din ultima parte a sec-olului al doilea, cunoscută ca şi Mişna („a repeta“). Aceastălucrare monumentală reprezintă o colecţie locală de reguli legaleale iudaismului pentru anii cuprinşi între 200 î.Cr. şi 200 d.Cr.Mişna este pentru evrei ceea ce este Noul Testament pentru creş-tini. Aceasta evidenţiază dezbateri dintre cei mai mari învăţă-tori ai fariseilor, Hillel şi Şammai, şi dintre şcolile lor. Totuşi,datorită datei sale târzii, înclinaţiei anti-saduchei şi datorită în-clinaţiei spre şcoala lui Hillel, unii cercetători sfătuiesc cafolosirea Mişnei să fie făcută cu atenţie în reconstruirea carac-teristicilor fariseilor din vremea lui Cristos.2

fAriseii�veChi�şi�noi244A treia sursă primară de informaţii despre farisei este, de-

sigur, Noul Testament. La fel ca în cazul lui Josephus şi al Mişnei,documentele Noului Testament îşi au criticii lor. Cercetătoriievrei protestează împotriva înclinaţiei antievre iască şi antifari-sei. Cu toate acestea, puţini pot să tăgăduiască data timpurie aacestor scrieri şi că ele prezintă viaţa în Israel în vremea luiCristos din perspectiva primilor creştini, din care aproape toţierau evrei sau înţelegeau iudaismul. Cel mai prolific scriitor aldocumentelor Noului Testament, apostolul Pavel, îşi afirmăapartenenţa la credinţa fariseilor.3 El este iminent calificat pen-tru a-i evalua pe farisei. Ca un evanghelic care afirmă temeiniciadocumentelor biblice, eu accept în întregime scrierile NouluiTestament ca fiind reale. Totuşi, mă grăbesc să adaug că încli-naţia noastră negativă împotriva fariseilor ne-a determinat săinterpretăm extrem de greşit aceste fapte. Chiar susţin faptul căportretul fariseilor din Noul Testament nu este aşa de negativprecum un cititor superficial ar sugera.

Toate aceste surse primare ne oferă informaţii valoroase şitemeinice, şi luate împreună, ele prezintă un portret consistental fariseilor.

245

Anexa 3:CuM se pot striCA roAdelespirituAle

spiritualitatea autentică produce roade bune.1 Totuşi, spiritu-alitatea falsă are ca rezultat lipsa roadelor, roadele rele sau

roade care încep să se strice. Fariseii nu au produs rodul pe careDumnezeu îl căuta.

În continuare este prezentată o scurtă descriere a fiecărui tipdin cele şapte roade ale fariseilor, cu versetele corespunzătoare.În timp ce privim mai atent, putem vedea câteva dintre felurileîn care propria noastră spiritualitate poate să se degradeze.

CĂUTAREA SEMNELORÎn trecut, Dumnezeu dădea semne pentru a împuternici

credinţa celor timizi. De exemplu, El a făcut aceasta cu Moise(Exod 3-4) şi cu Ghedeon (Judecători 6:17-24). Dar, aşa cumnotează Carson, Isus a făcut clar faptul că semnele şi minunile„nu trebuie făcute sau cerute sau ca mită pentru necredincioşi“.2Atunci când Îi cerem lui Dumnezeu să ne arate puterea saudragostea Lui prin manifestări exterioare, putem fi prezumtivisau să cerem multă atenţie, aşa cum erau fariseii. Adevărata cred-inţă nu are nevoie de semne de la Dumnezeu şi adevărata spiri-tualitate nu are nevoie de răspunsuri miraculoase. Deseorivederea sufocă mai degrabă decât stimulează credinţa – unfenomen ilustrat de farisei.

fAriseii�veChi�şi�noi246Pasaje din Scriptură: Matei 12:22-45; 15:39-16:4; Ioan 2:18-22;

6:22-59.APELATIVELE

Spiritualitatea a început să se degradeze atunci când cei reli-gioşi au recurs la apelative pentru a-şi discredita oponenţii. Cândfolosim apelative pentru a ne adresa adversarilor, îi transformămîn obiect al ridiculizării, în loc să-i transformăm în cei care sămerite respect şi evaluare cinstită. De obicei, apelativele eraufolosite de farisei, în timp ce încercau să Îl discrediteze pe Isus.Scriptura ne sfătuieşte în multe locuri (în special în Proverbe şiîn Iacov) să ne alegem cuvintele cu grijă şi să folosim cuvinteblânde în locul celor tăioase.

Pasaje din Scriptură: insinuări sexuale, Ioan 8:41; defăimărirasiale, Ioan 8:48; stereotipii sociale, Matei 11:18-19; etichetăripsihologice, Ioan 10:20; respingerea spirituală, Matei 9:34; 12:24;Ioan 7:20;8:48, 52; 10:20.

INTIMIDAREAAsemănătoare cu folosirea apelativelor, intimidarea pre-

supune recurgerea la tactici agresive pentru a câştiga o ceartăsau pentru a controla un oponent. Fariseii au făcut aceasta,crezând că Îl ajută pe Dumnezeu să Se ocupe de cei despre carecredeau că nu văd lucrurile în felul în care Dumnezeu le vede.Atunci când noi creştinii ignorăm, minimalizăm sau stereotip-izăm întrebările din partea necredincioşilor, „roada“ noastră estestricată. Când noi îi ridiculizăm şi îi intimidăm pe fraţii credin-cioşi care cunosc mai puţine din Biblie sau care văd altfel lu-crurile, noi nu avem roadă spirituală.

Pasaje din Scriptură: Ioan 7:12-13, 45-52; 9:1-41; 11:45-53, 57;12:42-43.

IUBIREA BANILORMaterialismul fariseilor, vizat în trei parabole din Luca 15 şi

afirmat direct în Luca 16:14, îi afectează pe mulţi americani, in-

CuM�se�pot�striCA�roAdele�spirituAle 247clusiv creştini. Isus a spus că banii reprezintă o mare capcanăpentru oamenii religioşi, acaparându-le emoţiile şi priorităţile(Matei 6:19-34). Noi trebuie să ne amintim că banii nu ne asig-ură viitorul. Speranţa noastră trebuie să fie doar în Dumnezeu,şi bogăţiile noastre trebuie văzute ca daruri din partea Lui, pen-tru a fi folosite în fapte bune (1 Timotei 6:17-18).

Pasaje din Scriptură: Matei 6:1-4; 12:11-12; 19:16-26; 23:14, 16-26; Luca 8:14; 11:39-41; 16:14; 18:11-12; 20:47.

PUNEREA CAPCANELORExistă un loc pentru pus întrebări şi pentru testare cu scopul

de a determina calificările şi abilităţile unei persoane. Totuşi,fariseii şi unii dintre religionarii din zilele noastre au o motivaţiegreşită: ei doresc să discrediteze un oponent sau să umilească pecineva pentru a fi ei înălţaţi. Creştinii pot face acest lucru atuncicând acţionează ca nişte inchizitori în comitetul de întâlniri abisericii sau la forumurile de întrebări-şi-răspunsuri cu un can-didat pastoral. În schimbul obţinerii informaţiilor, motivaţiaeste de a controla sau de a-i întinde o capcană acelei persoane.Unii întind capcane pentru a arăta putere şi deşteptăciune.

Pasaje din Scriptură: Matei 16:1-4; 19:1-12; 22:15-40 (testarealui Isus cu privire la taxe, la înviere şi cu privire la cea mai mareporuncă); Luca 10:25-37; 11:53-54; Ioan 8:1-11.

DENATURAREA ADEVĂRULUIÎn această formă avansată a roadelor spirituale stricate, ade-

vărul devine subordonat cauzei. Scopul scuză mijloacele; astfel,adevărul poate fi răsturnat pentru a-şi atinge scopul. Aceasta afost în mod clar situaţia în care liderii religioşi au manevrat lu-crurile spre executarea lui Isus. Ei ar fi minţit chiar pentru ascăpa de El. Atunci când noi acceptăm zvonurile sau când chiardăm mai departe zvonuri despre cei despre care noi credem cănu Îl ascultă pe Dumnezeu, nu suntem cu nimic diferiţi. Dacă ledistorsionăm cuvintele, scoţând din context ceea ce au spus,când îi condamnăm fără să fi vorbit măcar faţă în faţă, noi răs-

fAriseii�veChi�şi�noi248turnăm adevărul pentru a împlini ceea ce considerăm a fi calealui Dumnezeu.

Pasaje din Scriptură: Matei 26:57-68; 28:11-15.COMPLOTURILE

Uneori oamenii religioşi sunt împinşi spre acte de violenţă,în timp ce sunt convinşi că fac voia lui Dumnezeu. Roada spiri-tuală stricată conţine cruzime inimaginabilă şi crime nedescrise.Astfel, avem lupta de apărare dintre protestanţi şi catolici dinNordul Irlandei şi masacrele „creştinilor“ Hutus şi Tutsi dinRwanda şi Burundi. Printre cei mai sofisticaţi creştini americani,lupta fizică şi vervală a devenit arma de ucidere a alegerii în bis-erică.

Pasaje din Scriptură: Matei 12:14; 16:21; 17:22-23; 20:18-19;21:33-46; 22:1-14; 23:33-39; 26:1-5,14-16, 57-68.

note

Capitolul 2: O caricatură obişnuită1. William E. Phipps, „Jesus, the Prophetic Pharisee“, Journal of Ecumeni-

cal Studies 14 (winter 1977): 29.2. Vezi William Davies, Introduction to Pharisaism (Philadelphia: Fortress,

1967); Robert Herford, The Pharisees (Boston: Beacon, 1962); N. T.Wright, The New Testament and the People of God (Minneapolis: Augs-burg Fortress, 1992); şi E. P. Sanders, Judaism: Practice and Belief (Lon-don: SCM, 1992).

3. D. A. Hagner, „The Pharisees“, vol. 4 din Zondervan Pictorial Encyclope-dia (Grand Rapids: Zondervan, 1975), 746.

4. Merrill C. Tenney, New Testament Times (Grand Rapids: Eerdmans,1978), 93.

5. Isus chiar a afirmat aspectul relaţional al soteriologiei fariseilor atuncicând l-a lăudat pe învăţătorul Legii (care putea fi foarte bine un fariseu)care a întrebat despre viaţa veşnică (Luca 10:25-28).

6. Josephus, The Life of Flavius Josephus, Sec. 38, în The Works of Josephus,trans. William Whitson (Lynn, Mass.: Hendrickson, 1982), 100.

7. Josephus, Wars of the Jews, în The Works of Josephus, 434.8. Josephus, The Antiquities of the Jews, în The Works of Josephus, 281.9. Tenney, New Testament Times, 192.10. „Pharisee“, Colin Brown, gen. ed., The New International Dictionary of

New Testament Theology, vol. 2 (Grand Rapids: Zondervan, 1986), 810.11. Steve Mason, Flavius Josephus on the Pharisees, (New York: E. J. Brill,

1991), 170.12. Ibid., 376.13. Hagner, „The Pharisees“, 749.

Capitolul 3: Fariseii, prietenii noştri cei mai buni1. G. K. Chesterton, The Secret of Father Brown (Mattituck, N. Y: Amer-

con, n.d.).

fAriseii�veChi�şi�noi250Capitol 4: Când ceva bun duce la ceva rău1. Vezi Luca 15:6, 9; Romani 12:15 şi 1 Corinteni 12:26.2. În mod asemănător, Augustin s-a rugat: „Doamne, scapă-mă de acest

om rău, de mine însumi“. John Knox, probabil cel mai mare predicatordin istoria Scoţiei, a mărturisit: „În tinereţe, în floarea vârstei şi acumdupă multe bătălii, nu găsesc altceva în mine, în afară de corupţie“. Iar euam privit cu mirare de câteva ori cum evanghelistul Billy Graham îiameţeşte pe intervievatorii lui cu remarci despre eşecurile sale.

3. Vezi „A Time to Seek“, Newsweek, 17 December 1990, 56, unde KennethL. Woodward scrie: „În eforturile lor de a se adapta, mulţi clerici au scospur şi simplu cuvântul păcat din limbajul lor.... Pe baza acestui principiu,cerul înseamnă să nu trebuiască să îţi spui vreodată nu ţie însuţi“.

4. J. C. Ryle, Five Christian Leaders of the Eighteenth Century (Banner ofTruth n.p.: 1960), 138.

5. William Lawrence, „Through Pain to Glory“, Berean Sunday SchoolClass, Northwest Bible Church, Dallas, Texas, 4 June 1995 (audio tape).

Capitolul 5: Când cunoaşterea Bibliei orbeşte şi robeşte1. Philip Yancey, „We Have No Right to Scorn“, Christianity Today, 15 Janu-

ary 1988, 72.2. Vezi Fapte 15:1; 20:28-30; 1 Timotei 1:3-11; 2 Timotei 3:1-4:5; Tit 1:10-16; 2

Petru 2; Iuda.3. E. P. Sanders, Judaism: Practice and Belief 63 bce-66ce (Philadelphia:

Trinity, 1992), 415-816.4. Vezi 1 Împăraţi 3:9; Filipeni 1:9; 1 Ioan 4:1-6.5. Cf. Matei 7:28-29; 21:23-27; Marcu 1:21-28; Luca 5:17-26; Ioan 7:14-24.6. John R. W. Stott, Christ the Controversialist (Downers Grove, 111.: Inter-

Varsity, 1976), 97.7. Everett Ferguson, Backgrounds of Early Christianity (Grand Rapids:

Eerdmans, 1993), 505.8. De exemplu, pietatea poate fi măsurată prin post, aşa că ei trebuie să se

fi întrebat, împreună cu ucenicii lui Ioan de ce Isus a fost aşa de indisci-plinat (Matei 9:14). Ei au extins învăţăturile Vechiului Testament desprespălările ceremoniale preoţeşti la tot poporul lui Dumnezeu, prin creareade numeroase tradiţii despre curăţirile ritualice (Marcu 7:1-23; Matei 15:1-20). Atunci când ucenicii lui Isus nu şi-au spălat mâinile înainte de amânca, fariseii s-au întrebat de ce o implicaţie aşa de „clară“ a textuluibiblic ar fi încălcată aşa de făţiş (Matei 15:1-20).

9. Stott, Christ the Controversialist, 96.10. Charles Swindoll, Growing Deep în the Christian Life (Portland, Ore.:

Multnomah, 1986), 31.11. John White, The Fight (Downers Grove, Ill.: InterVarsity, 1978), 55.

note 251Capitolul 6: Când o relaţie personală devine un show public1. De exemplu, trei dintre cei cinci stâlpi ai islamului sunt dărnicia, rugă-

ciunea de cinci ori pe zi şi postul din timpul Ramadanului; hinduismulse concentrează pe calea faptelor, pe calea cunoaşterii şi pe caleadedicării.

2. William C. Varner, „Jesus and the Pharisees: A Jewish Perspective“, TheNewsletter Publication of Personal Freedom Outreach 16, no. 3 (July-Sep-tember 1996): 12.

3. John R. W. Stott, Christ the Controversialist (Downers Grove, 111.: Inter-Varsity, 1976), 205.

4. R. T. France, Matthew: Evangelist and Teacher (Grand Rapids: Acedmie,1989), 131. Dărnicia a fost poruncită prin Lege; vezi Exod 23:10-11; 30:15;Levitic 19:10; Deuteronom 15:7-11.

5. William David Davies and Dale C. Allison, A Critical and Exegetical Com-mentary on the Gospel According to St. Matthew (Edinburgh: T & TClark, 1988), 579;

6. D. A. Carson, The Expositor’s Bible Commentary, vol. 8 (Grand Rapids:Zondervan, 1984), 164.

7. Kathleen Kern, We Are the Pharisees (Scottsdale, Pa.: Herald, 1995), 61.Isus a folosit cuvântul ipocrizie în Matei 6:2, 5, 16; 23:13-15, 23, 25, 27,29.

8. William Hendriksen, New Testament Commentary: Exposition of theGospel According to Matthew (Grand Rapids: Baker, 1982), 320.

9. Craig L. Blomberg, Matthew, vol. 22 of The New American Commentary(Nashville, Broadman: 1992), 117.

10. Vezi Genesa 16:13; Psalmul 139; Marcu 10: 40-42; Ioan 21:17; Evrei 4:13.11. Hendriksen, Gospel According to Matthew, 322.12. William L. Coleman, The Pharisees’ Guide to Total Holiness (Minneapo-

lis: Bethany, 1977), 62-63.13. Davies and Allison, A Critical and Exegetical Commentary, 588, 610-11.14. Vezi 1 Samuel 1:26; Neemia 9:4; Ieremia 18:20; Marcu 11:25.15. Hendriksen, Gospel According to Matthew, 322.16. Charles Swindoll, Strengthening Your Grip (Waco, Tex.: Word, 1982), 152.17. Ibid., 149.18. Israel Abrahams, Studies în Pharisaism and the Gospels, ed. Harry Or-

linsky (New York: Ktav Publishing, 1967), 125.19. Levitic 16:29-34; 23:26-32; Numeri 29:7-11; Deuteronom 9:18; 1 Împăraţi

21:27; Neemia 9:lff.; Psalmul 35:13; 69:10; Daniel 9:2-20; 10:2-3; Ioel 2:12;Iona 3:5.

20. 1 Samuel 7:5-6; 2 Samuel 12:16, 21-23; 2 Cronici 20:3, 5ff.; Ezra 8:21-23;Neemia 1:4; 9:Iff.; Isaia 58:6, 9; Ieremia 14:12; Daniel 9:3.

21. Hendriksen, Gospel According to Matthew, 341.Capitolul 7: Când tradiţia denaturează adevărul1. Merriam-Webster’s Collegiate Dictionary, 10th ed. S.V. “tradition.”

fAriseii�veChi�şi�noi2522. Jaroslav Pelikan într-un interviu în U.S. News şi World Report, 26 June

1989, 57.3. Donald A. Hagner, Word Biblical Commentary: Matthew 14-28 (Dallas:

Word, 1995), 430.4. Jacob Neusner, From Politics to Piety (Englewood Cliffs, N.J.: Prentice-

Hall, 1973), 86.5. În secţiunea legată de curăţare (Tohoroth), o parte din Mişna este dedi-

cată problemei „mâinilor“ (Yadaim). Tradiţiile fariseice spuneau cândtrebuia să fie spălate mâinile: înainte de masă şi între fiecare fel de mân-care. Ei au decretat ce fel de apă trebuia folosită pentru procedeul decurăţare: apa păstrată în ulcioare speciale de piatră, protejată de conta-minare, apă ce nu era folosită pentru nici un al scop. Deoarece vasele încare era păstrată apa care era folosită pentru spălarea mâinilor putea fişi ea pângărită, au fost formulate proceduri speciale pentru spălareacănilor şi a ulcioarelor şi a vedrelor (Marcu 7:4).

6. William Barclay, The Gospel of Mark (Philadelphia: Westminster, 1975),164-65.

7. Cf. Exod 21:15, 17; Levitic 20:9; Deuteronom 27:16; Proverbe 20:20; 30:17.8. John R. W. Stott, Christ the Controversialist (Downers Grove, III: Inter-

Varsity, 1976), 138.9. Cf. 1 Corinteni 8:7; 2 Corinteni 11:2; Iacov 1:27; 2 Petru 3:14; Apocalipsa

14:4; 21:27.10. Frank R. Tillapaugh, Your Ministry Can Break the 20/80 Barrier (Den-

ver: Shared Vision Network, 1994), 37; T. H. Olbricht, în Dictionary ofChristianity in America (Downers Grove, 111.: InterVarsity, 1990), 922.

11. Similar, noi putem crede că anumite servicii şi programe sunt crucialepentru lucrare. Unii creştini încă fac din întâlnirea de rugăciune de mier-curea seara un barometru al spiritualităţii. Participarea este un semn alspiritualităţii şi neparticiparea, un semn al automulţumirii. Totuşi, par-ticiparea la întâlniri, dacă stârneşte îngâmfare, este cu siguranţă rădăcinaorbirii spirituale. În plus, unii din cei care s-au bucurat de tradiţiilebisericii copiilor şi a corurilor de copii, sau de cluburile de tineri, caAWANA, Christian Service Brigade, Pioneer Clubs, pot crede că acesteasunt esenţiale pentru creşterea spirituală a copilului. Nici acestea, nici unalt program specific pentru adulţi, ca şi „trupul vieţii“, întâlnirile pegrupuri mici şi „serviciile pentru căutători“, nu sunt mai spirituale saumai biblice decât altele în ele însele.

12. P. Westermeyer, „Music, Christian“, ed. Daniel G. Reid et al. Dictionaryof Christianity in America (Downers Grove, 111.: InterVarsity, 1990),786-87.

13. Leith Anderson, Dying for Change (Minneapolis: Bethany, 1990), 43.Capitolul 8: Când limitările devin elementul central1. Eugene J. Lipman, trans. The Mishna (New York: Viking, 1973), 446.

note 2532. Ibid., 79-80.3. Cf. Matei 12:1-8, 9-14; Luca 13:10-17; 14:1-6; Ioan 5:1-9; 7:21-24; 9:1-41.4. În Exod 16:29 şi Ieremia 17:22, casa cuiva era considerată ca loc acceptabil

pentru activităţile zilei de Sabat. Şi Numeri 35:4 foloseşte distanţa de omie de coţi de la zidul cetăţii, ca extindere potrivită pentru limitelecetăţii. Combinând textele, s-a ajuns la faptul că o distanţă de o mie decoţi de la casa unei persoane ca fiind acceptabilă pentru o călătorie înziua Sabatului.

5. John MacArthur, The MacArthur New Testament Bible Commentary:Matthew 8-15 (Chicago: Moody, 1987), 283.

6. Versetele care condamnă consumul de alcool cuprind Isaia 28:1-8; Ro-mani 13:13; 1 Corinteni 5:11; 6:10; Galateni 5:21; Efeseni 5:18; 1 Tesaloniceni5:6-8; 1 Timotei 3:3, 8; şi 1 Petru 4:3. Câteva din versetele care permit saurecomandă consumul de alcool sunt Numeri 28:7; Deuteronom 14:22-27;Psalmul 104:14-15; Eclesiastul 9:7; Matei 26:27-29; Ioan 2:1-10; 1 Timotei5:23.

7. Proverbe 20:1; 23:29-35; şi Isaia 5:11-12 descriu amăgirea; consecinţele suntdescrise în Genesa 9:20-27; 19:30-38; Proverbe 4:17; 20:1; 21:17; 23:19-35;Isaia 5:22-23; Osea 4:11; şi 1 Corinteni 11:27-30.

8. Cf. 1 Samuel 18:6-7; 2 Samuel 6:14-16; Psalmul 30:11; 149:3; 150:4; Luca15:23-25.

9. D. A. Carson, From Sabbath to Lord’s Day (Grand Rapids: Zondervan,1982), 70.

10. Cf. Matei 9:3,11,14, 34; 10:25; 11:19.11. Robert C. Roberts, „The Fruits of the Spirit“, Reformed Journal, February

1987, 10.Capitolul 9: Când separatismul ne duce pe o cale greşită1. Colin Brown, Dictionary of New Testament Theology, vol. 2 (Grand

Rapids: Zondervan, 1979), 810.2. Today în the Word, devotional booklet (Chicago: Moody Bible Institute,

8 March 1996), 15.3. William L. Coleman, The Pharisees’ Guide to Total Holiness (Minneapo-

lis: Bethany, 1977), 46-48.4. Philip Yancey, “Where the High and Mighty Meet the Down and Dirty,”

Christianity Today, 11 January 1993, 80.5. Ibid.6. Rebecca Manley Pippert, Out of the Saltshaker (Downers Grove, 111.: In-

terVarsity, 1979), 24.7. John R. W. Stott, Christ the Controversialist (Downers Grove, 111.: Inter-

Varsity, 1976), 189.8. Craig L. Blomberg, / Corinthians: The NIV Application Commentary

(Grand Rapids: Zondervan, 1994), 300.9. Ibid. 114.

fAriseii�veChi�şi�noi254Capitolul 10: Când cei bolnavi arată bine1. Creştinii evanghelici aleg dintre multe tractate care le dau formula în

limbaj simplu, transmisibil. „Cele patru legi spirituale“; „Ilustraţia po-dului“; „Paşi spre împăcarea cu Dumnezeu“; „Cum să-ţi împărtăşeşticredinţa fără ceartă“ sunt printre multele şi larg răspânditele ghiduri desalvare disponibile. Probabil că una din întrebările cel mai des puse este:„Dacă ar fi să mori la noapte şi dacă ai intra în prezenţa lui Dumnezeu,de ce te-ar lăsa să intri?“ Eu am folosit această întrebare de multe ori şiştiu exact ce răspuns aştept.

2. Cf. Matei 9:9-13; 21:15-17; Marcu 7:24-30; Luca 15; 19:1-10; Ioan 4:1-45; 8:1-59.3. Cf. Matei 9:33-34; 11:19; 12:23-24; 21:15.4. William Barclay, The Gospel of Matthew, vol. 2 (Edinburgh: Saint An-

drews, 1956), 289.5. Versetul anterior, Matei 23:14, sugerează un „vai“ în plus. Totuşi, acest

vai nu se află în manuscrisele mai timpurii ale Bibliei. Acesta poate să fiesau să nu fie printre cuvintele spuse de Isus cu această ocazie. Dar ştimdin celelalte Evanghelii că Isus a spus acele cuvinte (Marcu 12:40; Luca20:47), condamnându-i pe farisei pentru că aveau rugăciuni lungi, şi to-tuşi, le asupreau pe văduve şi pe alţi oameni în nevoie. Este posibil, chiarprobabil, să avem ceea ce pare o viaţă excelentă de rugăciune şi să fimbolnavi spirituali; putem să-i exploatăm pe alţii, şi totuşi să părem spiri -tuali prin înfăţişarea publică, inclusiv prin rugăciunile publice.

6. D. A. Carson, Matthew, vol. 8 of Expositors Bible Commentary, ed. F. E.Gaebelein (Grand Rapids: Zondervan, 1984), 478.

7. Scot McKnight, A Light Among the Gentiles (Minneapolis: Fortress,1990), 107.

8. Craig L. Blomberg, Matthew, vol. 22 of The New American Commentary(Nashville: Broadman, 1992), 344.

9. Carson, Matthew, 479.10. David E. Garland, The Intention of Matthew 23 (Leiden, England: E. J.

Brill, 1979), 133-34.11. Carson, Matthew, 279.

Capitolul 11: Calea spe sănătatea spirituală1. Charles Leroux and Graeme Zielinski, „The Big Fact: Overweight’s Now

the Norm“, Chicago Tribune, 16 October 1996, 1:5. Studiul a descoperit că59% dintre bărbaţi şi 49% dintre femei erau supraponderali.

2. În chiasm, poemul sau argumentarea urmează un tipar de forma A B CB A . Punctul central este conceput să fie accentuat.

3. David E. Garland, The Intention of Matthew 23 (Leiden, England: E. J.Brill, 1979), 137.

4. John MacArthur, The Mac Arthur New Testament Commentary: Matthew1-7 (Chicago: Moody, 1985), 383-84.

5. Garland, Intention, 137.

note 2556. Cf. Matei 5:7; 9:13; 12:7; 18:33.7. Cf. 1 Samuel 16:7; Ieremia 17:9; Ioan 7:24; 2 Cor. 5:12; 10:7; Coloseni 2:23.8. Howard Hendricks, „Leadership, Evaluation and Development“ (LEAD)

1, Leadership Center Conference, audio tape, Dallas Seminary, 17-21 Oc-tober 1988.

9. D. A. Carson, Matthew, vol. 8 of Expositor’s Bible Commentary, ed. F. E.Gaebelein (Grand Rapids: Zondervan, 1984), 482.

10. Garland, Intention, 157.11. Ibid. 163.12. Cf. Genesa 15:16; Daniel 5:25-28; 8:23; Romani 2:5; 1 Tesaloniceni 2:15-16.

Capitolul 12: Relaţia corectă1. În plus, seminţia lui Beniamin a condus oştirea lui Israel (Judecători 5:14;

Osea 5:8) şi a dat primul rege legal Israelului, după care a fost numitPavel (Saul) (1 Samuel 9:1-2). Un beniamit, Mardoheu, a adus eliberarenaţională cu ajutorul Esterei; şi seminţia, împreună cu Iuda, a formatnoul centru al Israelului după captivitatea babiloniană (vezi Ezra 4:1;Neemia 11:7-9, 31-36).

2. Cf. 1 Coprinteni 15:9; Galateni 1:13-14; 1 Timotei 1:13.3. Peter O’Brien, The Epistle to the Philippians (Grand Rapids: Eerdmans,

1991), 379.4. Moise Silva, Philippians (Chicago: Moody, 1988), 165.5. Gerald Hawthorne, Philippians, vol. 43 of Word Biblical Commentary

(Waco, Tex.: Word, 1983), 124-25.6. Folosit la figurat, câinele este întotdeauna un termen de reproş (cf.

Deuteronom 23:18; 1 Samuel 17:43; 24:14; Proverbe 26:11; Isaia 56:10-11;Matei 7:6).

7. Silva, Philippians, 69.8. O’Brien, Epistle to the Philippians, 357.9. Romani 7 reprezintă un text pereche cu Filipeni 3. Într-un mod obişnuit,

Pavel declară în Romani că „nimic bun nu locuieşte în mine, adică înfirea mea pământească“ (v. 18). În mod semnificativ, Pavel, un om cu ca-pacităţi spirituale excepţionale, a declarat că întreg sistemul este corupt.

10. Hawthorne, Philippians, 135-36.11. „Gunoi“ este cuvântul pentru cuvântul skuballa din greaca populară. Este

interpretat în multe feluri, ca şi resturi de mâncare, gunoi, murdărie, ex-cremente („Partea de mâncare dată afară de corp, care nu conţine sub-stanţe nutritive“[Lightfoot], „Refuzul sau părăsirea unui ospăţ, mâncarearuncată de la masă“ [Lightfoot], „Cadavru mâncat pe jumătate sau gră-madă de gunoi“ [Hawthorne].

12. Hawthorne, Philippians, 139.13. Cf. Romani 8:17-18; 2 Corinteni 4:8-11; 11:16-33; Filipeni 1:29-30; 2 Timo-

tei 3:12.14. O’Brien, Epistle to the Philippians, 407.

fAriseii�veChi�şi�noi25615. Conform studiului lui George Barna, creştinii născuţi din nou sunt mai

predispuşi la a divorţa decât restul populaţiei (27% faţă de 23% pentrupopulaţia în general); Vezi Maja Beckstrom, „Researcher Takes ReligiousPulse în U.S.“, Houston Chronicle, 17 August 1996, 3E. Şi Os Guiness înDining with the Devil face referire la biserică de astăzi, ca fiind forţa pri-mară de secularizare în America.

16. C. S. Lewis, The Voyage of the „Dawn Treader“ (New York: Collier, 1970), 90.17. Ibid., 93.

Anexa 1: Cum au început fariseii1. Charles F. Pfeiffer, „Between the Testaments“, The Open Bible (Nashville:

Nelson, 1985), 1337.2. Revolta a început atunci când Matatia, un preot dintre bătrâni, şi cei

cinci fii ai săi, au sfidat ordinele emisarului sirian, l-au ucis şi apoi a dom-nit peste înălţimi. Ei au strâns şi alţi oameni zeloşi pentru Legea luiDumnezeu – hasidim sau „cei pioşi“ – şi au lansat o mişcare naţionalistăîmpotriva sirienilor şi evreilor înclinaţi spre elenism. După moartea luiMatatia, întâiul lui născut Iuda, cunoscut ca şi Macabeul („Ciocanul“),a devenit liderul militar. Folosind tactici de război de guerrilla, macabeiii-au învins pe sirieni. Cărţile apocrife 1 şi 2 Macabei ne relatează parte dinevenimentele din cadrul acestei revolte..

3. Dinastia lor a fost numită dinastia hasmoneană, numită aşa după unstrămoş de-al lui Matatia. Vezi Hershel Shanks, Ancient Israel: A ShortHistory from Abraham to the Roman Destruction of the Temple (Engle-wood Cliffs, N.J.: Prentice-Hall, 1988), 183.

4. Josephus, Antiquities of the Jews în Book 13, chapter 10, The Works ofJosephus, trans. William Whitson (Lynn, Mass.: Hendrickson, 1982), 281.

5. Ibid, capitolul 15, secţiunea 5, 287.6. Ibid., capitolul 16,287.7. Pfeiffer, „Between the Testaments“, The Open Bible, 1339.

Anexa 2: Surse pentru studiul fariseilor1. Josephus, The Works of Josephus, trans. William Whitson (Lynn, Mass.:

Hendrickson, 1982).2. Nicholas Thomas Wright, The New Testament and the People of God

(Minneapolis: Fortress, 1992), 183; and E. P. Sanders, Judaism: Practiceand Belief (Philadelphia: Trinity, 1992), 413.

3. Fapte 22:3; 26:5; Filipeni 3:5.Anexa 3: Roada spirituală stricată1. Vezi Matei 7:15-20; Ioan 4:36; 15:1-17; Romani 7:4; Galateni 5:22-25;

Coloseni 1:10; Iacov 3:17.2. D. A. Carson, Matthew, vol. 8 of Expositor’s Bible Commentary, ed. F. E.

Gaebelein (Grand Rapids: Zondervan, 1984), 294.


259Călăuze��oArbe


261Călăuze��oArbe

Documents

Fariseii Vechi Si Noi [Final]