FINANŢE PUBLICE ŞI FISCALITATE - spiruharet.ro · PROGRAMUL DE STUDII ... premisa c aceasta se constituie în prezent ca principală ă componentă a vieţii economico-sociale

MARIANA CIOPONEA

FINANŢE PUBLICE ŞI FISCALITATE

Curs în tehnologie ID–IFR

© Editura Fundaţiei România de Mâine, 2014 http://www.edituraromaniademaine.ro/

Editură recunoscută de Ministerul Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului prin Consiliul Naţional al Cercetării Ştiinţifice

din Învăţământul Superior (COD 171)

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României Finanţe publice şi fiscalitate /Curs în tehnologie ID–IFR autor: Mariana Cioponea - Bucureşti,

Editura Fundaţiei România de Mâine, 2014

ISBN 978-973-163-718-1

Reproducerea integrală sau fragmentară, prin orice formă şi prin orice mijloace tehnice,

este strict interzisă şi se pedepseşte conform legii.

Răspunderea pentru conţinutul şi originalitatea textului revine exclusiv autorului/autorilor.

UNIVERSITATEA SPIRU HARET FACULTATEA DE MANAGEMENT FINANCIAR CONTABIL BUCUREŞTI

PROGRAMUL DE STUDII UNIVERSITARE DE LICENŢĂ: MANAGEMENT

MARIANA CIOPONEA

FINANŢE PUBLICE ŞI FISCALITATE

– Curs în tehnologie ID–IFR –

Realizator curs în tehnologie ID-IFR

Conf. univ. dr. MARIANA CIOPONEA

EDITURA FUNDAŢIEI ROMÂNIA DE MÂINE Bucureşti, 2014

5

CUPRINS

INTRODUCERE ……………………………………………………………………………………….. 9

Unitatea de învăţare 1

FINANŢELE PUBLICE: CONCEPT, CONŢINUT, FUNCŢII 1.1. Introducere........................................................................................................................................... 131.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare.................................................................................. 141.3. Conţinutul unităţii de învăţare............................................................................................................. 14

1.3.1. Conceptul de finanţe publice.................................................................................................... 141.3.2. Evoluţia conceptului de finanţe publice................................................................................... 161.3.3. Conţinutul finanţelor publice................................................................................................... 191.3.4. Funcţiile şi rolul finanţelor publice.......................................................................................... 20

1.4. Îndrumar pentru verificare/autoverificare.......................................................................................... 22


SISTEMUL BUGETAR

2.1. Introducere........................................................................................................................................... 262.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare................................................................................. 262.3. Conţinutul unităţii de învăţare............................................................................................................ 27

2.3.1. Bugetul de stat.......................................................................................................................... 272.3.2. Bugetul asigurărilor sociale de stat........................................................................................... 332.3.3. Bugetele locale.......................................................................................................................... 342.3.4. Bugetele fondurilor speciale..................................................................................................... 35



PROCESUL BUGETAR 3.1. Introducere...................................................................................................................................... 39 3.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare............................................................................. 39 3.3. Conţinutul unităţii de învăţare........................................................................................................ 40

3.3.1. Planificarea şi decizia bugetară........................................................................................... 40 3.3.2. Principiile bugetare............................................................................................................... 42

3.4. Îndrumar pentru verificare/autoverificare....................................................................................... 48

Unitatea de învăţare 4 ETAPELE PROCESULUI BUGETAR

4.1. Introducere...................................................................................................................................... 52 4.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare............................................................................. 52 4.3. Conţinutul unităţii de învăţare........................................................................................................ 53

4.3.1. Trăsăturile specifice procesului bugetar............................................................................... 53 4.3.2. Etapele procesului bugetar în România.............................................................................. 53


6

Unitatea de învăţare 5 SISTEMUL CHELTUIELILOR PUBLICE


5.3.1. Conţinutul şi clasificarea cheltuielilor publice..................................................................... 64 5.3.2. Principalele cheltuieli publice grupate conform criteriului funcţional................................. 69

5.4. Îndrumar pentru verificare/autoverificare...................................................................................... 72

Unitatea de învăţare 6 ANALIZA ŞI EFICIENŢA CHELTUIELILOR PUBLICE


6.3.1. Indicatori de analiză a cheltuielilor publice.......................................................................... 77 6.3.2. Factori de influenţă şi consecinţele creşterii cheltuielilor publice........................................ 80 6.3.3. Eficienţa cheltuielilor publice............................................................................................... 81


Unitatea de învăţare 7 SISTEMUL RESURSELOR FINANCIARE PUBLICE


7.3.1. Conţinutul resurselor financiare publice şi factorii de influenţă a acestora......................... 88 7.3.2. Structura resurselor financiare publice...........................……………................................ 89 7.3.3. Indicatori de analiză a resurselor financiare publice................................................................................... 90


Unitatea de învăţare 8 PRELEVĂRILE FISCALE. NOŢIUNI GENERALE PRIVIND IMPOZITUL


8.3.1. Aspecte generale privind prelevările fiscale......................................................................... 97 8.3.2. Conţinutul şi rolul impozitului.............................................................................................. 98 8.3.3. Clasificarea impozitelor........................................................................................................ 99 8.3.4. Elementele impozitelor......................................................................................................... 100 8.3.5. Principiile impunerii............................................................................................................. 101

8.4. Îndrumar pentru verificare/autoverificare...................................................................................... 104

Unitatea de învăţare 9 METODOLOGIA DE STABILIRE A PRELEVĂRILOR FISCALE


9.3.1. Identificarea materiei impozabile......................................................................................... 108 9.3.2. Evaluarea materiei impozabile.............................................................................................. 109 9.3.3. Determinarea cuantumului impozitelor................................................................................ 111

7

9.3.4. Perceperea (achitarea) impozitelor............................................................................................ 1129.3.5. Controlul fiscal.......................................................................................................................... 112



IMPOZITELE DIRECTE 10.1. Introducere....................................................................................................................................... 11810.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare................................................................................ 11810.3. Conţinutul unităţii de învăţare ........................................................................................................... 119

10.3.1. Caracterizarea generală a impozitelor directe......................................................................... 11910.3.2. Impozitele reale...................................................................................................................... 11910.3.3. Impozitele personale.............................................................................................................. 12010.3.4. Dubla impunere juridică internaţională................................................................................ 125



IMPOZITELE INDIRECTE 11.1. Introducere....................................................................................................................................... 13111.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare............................................................................ 13111.3. Conţinutul unităţii de învăţare ........................................................................................................... 132

11.3.1. Caracterizarea generală a impozitelor indirecte................................................................. 13211.3.2. Taxele de consumaţie.......................................................................................................... 13311.3.3. Taxele vamale........................................................................................................................ 13711.3.4. Monopolurile fiscale............................................................................................................... 13811.3.5. Taxele de timbru şi înregistrare.............................................................................................. 138

11.4. Îndrumar pentru verificare/autoverificare......................................................................................... 139


PRESIUNEA FISCALĂ ŞI EVAZIUNEA FISCALĂ 12.1. Introducere.......................................................................................................................................... 14312.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare................................................................................ 14312.3. Conţinutul unităţii de învăţare ......................................................................................................... 144

12.3.1. Concept, limite, modalităţi de exprimare a presiunii fiscale................................................. 14412.3.2. Evaziunea şi frauda fiscală.................................................................................................. 146



DEFICITUL BUGETAR. CREDITUL PUBLIC. DATORIA PUBLICĂ 13.1. Introducere....................................................................................................................................... 15213.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare............................................................................. 15213.3. Conţinutul unităţii de învăţare.......................................................................................................... 153

13.3.1. Deficitul bugetar şi finanţarea lui............................................................................................ 15313.3.2. Creditul public: conţinut, trăsături, destinaţie, rol, elemente tehnice................................ 15413.3.3. Datoria publică. Comensurarea gradului de îndatorare a statului........................................ 158



ECHILIBRUL FINANCIAR. POLITICA FISCAL-BUGETARĂ 14.1. Introducere......................................................................................................................................... 16314.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare................................................................................. 16314.3. Conţinutul unităţii de învăţare......................................................................................................... 164

8

14.3.1. Aspecte generale: concept, conţinut, obiective, instrumente.................................................. 16414.3.2. Coordonatele politicii fiscal-bugetare..................................................................................... 16614.3.3. Interdependenţele politicii fiscal-bugetare cu celelalte politici............................................. 167

14.4. Îndrumar pentru verificare/autoverificare........................................................................................ 168 Răspunsuri la testele de evaluare/autoevaluare......................................................................................... 173

9

INTRODUCERE Cuprinderea în planul de învăţământ a unui curs de Finanţe publice şi fiscalitate porneşte de la

premisa că aceasta se constituie în prezent ca principală componentă a vieţii economico-sociale a fiecărei ţări, poziţie determinată de faptul că în numeroase ţări ale lumii, concentrează la dispoziţia autorităţilor publice prin intermediul instrumentelor financiare, sau „filtrează prin decizia publică”, peste jumătate din produsul intern brut.

Trecerea de la economia de comandă, centralizată, în care planul naţional unic îndeplinea rolul principal în orientarea dezvoltării economice şi sociale a ţării, a făcut imperios necesară adaptarea instituţiilor, instrumentelor, tehnicilor şi metodelor de lucru, a normelor juridice din domeniul finanţelor publice, la noile realităţi ale economiei de piaţă româneşti.

În urma acestui curs, studenţii vor cunoaşte modul de utilizare a elementelor de bază ale finanţelor publice, precum şi a reglementărilor finanţelor publice şi fiscale de larg interes, pentru aplicaţii în domeniul financiar-contabil al agenţilor economici, al instituţiilor publice, precum şi în cadrul gospodăriilor populaţiei (menajurilor).

Obiectivele cursului

Obiectivul general al disciplinei Finanţe publice şi fiscalitate îl constituie însuşirea de către studenţi, într-o manieră riguroasă, a cunoştinţelor teoretice, a conceptelor şi categoriilor finanţelor publice în economia de piaţă, cu unele referiri la specificul economiei în curs de dezvoltare sau în tranziţie.

Această disciplină transmite studenţilor cunoştinţe teoretice despre conţinutul, funcţiile, instituţiile şi mecanismul activităţii financiare privitoare la sistemul şi procesul bugetar, sistemul cheltuielilor publice, resursele financiare publice, prelevările fiscale, impozitele directe si impozitele indirecte, creditul public, datoria publică, echilibrul financiar, politica fiscal-bugetară.

Principalele obiective specifice au în vedere prezentarea de metode, tehnici, instrumente, pârghii financiare şi fiscale utilizate de organele abilitate pentru îndeplinirea obiectivelor economice şi sociale ale politicii financiare.

Competenţe conferite După parcurgerea acestui curs, studentul va avea cunoştinţe şi abilitaţi privind: – cunoaşterea şi utilizarea adecvată a noţiunilor specifice finanţelor publice şi fiscalităţii,

precum şi a aspectelor metodologice concrete privind domeniul complex al acestora, succint, a celor cu privire la veniturile şi cheltuielile statului;

– explicarea şi interpretarea principalelor idei, concepţii teoretice, mecanisme şi proceduri care se utilizează în teoria şi practica finanţelor publice şi fiscalităţii în perioada actuală, corespunzător rolului statului modern în viaţa economico-socială;

– proiectarea şi evaluarea activităţilor practice, prin observarea, analizarea şi detalierea aspectelor actuale pe baza reglementărilor legale în vigoare, specifice cheltuielilor bugetare şi de fiscalitate;

– utilizarea unor metode, tehnici şi proceduri adecvate în activitatea de bugetare, de urmărire şi percepere a impozitelor şi taxelor, instrumente de investigare şi aplicare în dimensiunea legislativă şi metodologică, pentru înţelegerea şi explicarea corectă a fenomenelor şi proceselor care au loc în practica bugetară şi a strategiei fiscale aplicate de statul modern;

– manifestarea unor preocupări permanente faţă de rolul şi efectele finanţelor publice în societate, de cât de extinse trebuie să fie acestea, de legătura dintre această extindere şi nevoia de resurse a statului, de cum statul trebuie să aloc e veniturile publice;

– valorificarea optimă şi creativă a propriului potenţial în activităţi ştiinţifice ce vizează acest domeniu al finanţelor publice şi fiscalităţii;

10

– implicarea în dezvoltarea instituţională şi în promovarea inovaţiilor ştiinţifice ce vizează probleme de fond ale finanţelor publice şi fiscalităţii;

– angajarea în relaţii de parteneriat cu alte persoane care lucrează în compartimente de specialitate ale agenţilor economici ce desfăşoară activităţi relaţionale cu instituţiile statului, sau în cadrul instituţiilor publice, în domeniul fiscal-bugetar şi participarea continuă la propria dezvoltare profesională pe această zonă a finanţelor publice şi fiscalităţii.

Resurse şi mijloace de lucru Cursul dispune de un manual scris, supus studiului individual al studenţilor, precum şi de

material publicat pe Internet sub formă de sinteze, teste de autoevaluare, necesare întregirii cunoştinţelor practice şi teoretice în domeniul studiat. În timpul convocărilor, în prezentarea cursului sunt folosite echipamente audio-vizuale, metode interactive şi participative de antrenare a studenţilor pentru conceptualizarea şi vizualizarea practică a noţiunilor predate. Activităţi tutoriale se pot desfăşura după următorul plan tematic, prin dialog la distanţă, pe Internet, dezbateri în forum, răspunsuri online la întrebările studenţilor în timpul e-consultatiilor, conform programului fiecărui tutore (pe grupe şi discipline):

1. Structura bugetului de stat şi a celui consolidat (2 ore) 2. Impozitele directe şi indirecte (2 ore)

Structura cursului Cursul este compus din 14 unităţi de învăţare: Unitatea de învăţare 1. FINANŢELE PUBLICE: CONCEPT, CONŢINUT, FUNCŢII

(2 ore) Unitatea de învăţare 2. SISTEMUL BUGETAR (2 ore) Unitatea de învăţare 3. PROCESUL BUGETAR (2 ore) Unitatea de învăţare 4. ETAPELE PROCESULUI BUGETAR (2 ore) Unitatea de învăţare 5. SISTEMUL CHELTUIELILOR PUBLICE (2 ore) Unitatea de învăţare 6. ANALIZA ŞI EFICIENŢA CHELTUIELILOR PUBLICE (2

ore) Unitatea de învăţare 7. SISTEMUL RESURSELOR FINANCIARE PUBLICE (2 ore) Unitatea de învăţare 8. PRELEVĂRILE FISCALE. NOŢIUNI GENERALE PRIVIND

IMPOZITUL (2 ore) Unitatea de învăţare 9. METODOLOGIA DE STABILIRE A PRELEVĂRILOR

FISCALE (2 ore) Unitatea de învăţare 10. IMPOZITELE DIRECTE (2 ore) Unitatea de învăţare 11. IMPOZITELE INDIRECTE (2 ore) Unitatea de învăţare 12. PRESIUNEA FISCALĂ ŞI EVAZIUNEA FISCALĂ (2 ore) Unitatea de învăţare 13. DEFICITUL BUGETAR. CREDITUL PUBLIC. DATORIA

PUBLICĂ (2 ore) Unitatea de învăţare 14. ECHILIBRUL FINANCIAR. POLITICA FISCAL-

BUGETARĂ (2 ore) Teme de control (TC) Desfăşurarea seminariilor va fi structurată astfel: în prima parte a seminarului vor fi prezentări şi

dezbateri pe unitatea de învăţare programată, iar în a doua parte, aplicaţii practice, studii de caz, după tematica de mai jos:

1. Structura bugetului de stat şi a celui consolidat; echilibru, excedent şi deficit bugetar; analiza raportului dintre excedentul (deficitul) bugetar şi nivelul veniturilor (cheltuielilor) publice sau al PIB (2)

2. Determinarea cheltuielilor publice consolidate şi a ponderii lor în PIB; creşterea nominală şi reală a cheltuielilor publice, ca mărime absolută şi relativă; determinarea structurii economice şi a celei funcţionale a cheltuielilor publice; analiza modificărilor intervenite în structura cheltuielilor publice în perioada considerată (2)

11

3. Determinarea structurii resurselor financiare publice consolidate şi a ponderii lor în produsul intern brut; modificarea nominală şi reală, absolută şi relativă a resurselor financiare publice; comparaţii internaţionale (2)

4. Analiza structurii resurselor financiare: venituri fiscale şi nefiscale, venituri curente şi de capital, venituri ordinare şi extraordinare. Determinarea gradului de fiscalitate (2)

5. Impozitele directe: structură; impunerea separată şi impunerea globală; impunerea venitului şi averii, impozitul pe profit, impozitul pe venit, impozitele şi taxele locale (2)

6. Impozitele indirecte, structură şi caracteristici; taxa pe valoarea adăugată, accizele, taxele vamale (2)

7. Creditul public: clasificare după diverse criterii; valori pe care le poate lua; metode de plasare şi rambursare; datoria publică: volum total, mărime medie pe locuitor, pondere în PIB, structura datoriei publice, serviciul datoriei publice (2)

Bibliografie

1. Mariana-Cristina Cioponea, Finanţe publice şi teorie fiscală, Editura Fundaţiei România de

Mâine, Bucureşti, 2007 sau 2008. 2. Iulian Văcărel, şi colectivul, Finanţe publice, ediţia a (I-V) VI-a, Editura Didactică şi

Pedagogică, Bucureşti, 2007. 3. Elena Doina, Dascălu Dan Radu Ruşanu, Finanţe publice, Editura Fundaţiei România de

Mâine, Bucureşti, 2005 sau 2009

4. Marius Vorniceanu, Alexandru Costache, Fiscalitate, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucuresti, 2009

5. Legea nr.500/2002 privind finanţele publice (publicată în „Monitorul Oficial” nr. 597/2002) - actualizat în baza actelor normative modificatoare);

6. Codul Fiscal (Legea Nr. 571/2003 privind Codul fiscal publicată în „Monitorul Oficial” nr. 927/2003), actualizat în baza actelor normative modificatoare)

7. Codul de procedură fiscală (Ordonanţa Guvernului nr.92/2003 privind Codul de procedură fiscală publicată în „Monitorul Oficial” nr. 941/2003), actualizat în baza actelor normative modificatoare.

Metoda de evaluare Examenul final se susţine sub formă electronică, pe bază de grile, ţinându-se cont de activitatea

şi evaluarea pe parcurs la seminar/proiect a studentului. Examenul final se susţine pe bază de grile, iar nota finală se stabileşte ţinându-se cont şi de

activitatea şi evaluările pe parcurs ale studentului, conform cu precizările din Programa analitică şi din Calendarul disciplinei.

12


FINANŢELE PUBLICE: CONCEPT, CONŢINUT, FUNCŢII

Cuprins

1.1. Introducere 1.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare 1.3. Conţinutul unităţii de învăţare

1.3.1. Conceptul de finanţe publice 1.3.2. Evoluţia conceptului de finanţe publice 1.3.3. Conţinutul finanţelor publice 1.3.4. Funcţiile finanţelor publice

1.4. Îndrumar pentru verificare/autoverificare

1.1. Introducere

În interiorul unei economii naţionale există numeroşi

participanţi între care se stabilesc relaţii multiple şi foarte complexe. În scopul analizării modului de funcţionare a economiei, participanţii sunt grupaţi după diferite criterii de clasificare, cel mai frecvent în: familii, întreprinderi private şi de stat, bănci, instituţii de asigurări, instituţii publice şi altele.

Viaţa cotidiană a oamenilor presupune, pe lângă consumul de alimente, îmbrăcăminte, adăpost, etc. necesare traiului fiecărui individ, şi a consumului unor bunuri cu caracter colectiv, numite publice, care nu se vând şi nu se cumpără de pe piaţă şi care satisfac nevoile colective ale societăţii.

Acest consum antrenează anumite cheltuieli, care se realizează prin intermediul instituţiilor publice, pe seama resurselor colectate prin impozite, taxe sau contribuiţii.

În acest capitol se vor defini şi clarifica aspectele de bază privind conceptul de finanţe publice, precum şi relaţiile economice, financiare şi sociale existente în procesul constituirii şi repartizării fondurilor publice pe diverse destinaţii, sub forma bunurilor publice şi al transferurilor de resurse între diferite grupuri sociale.

A înţelege aceste concepte de bază şi a se forma propriile idei despre ce înseamnă finanţele publice pentru dvs. vă va da un fundament solid pentru viitor.

13

1.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare

– definirea conceptului de finanţe publice; – înţelegerea caracterului istoric al finanţelor publice şi

compararea concepţiilor clasice sau liberale cu cele intervenţioniste;

– explicarea conţinutului economic al finanţelor publice ca relaţii sociale de natură economică, apărute în procesul repartiţiei produsului intern brut;

– definirea funcţiilor finanţelor publice prin care se îndeplineşte misiunea socială a finanţelor publice;

– înţelegerea rolului financiar, economic şi social al finanţelor publice.

Timpul alocat unităţii: 2 ore

1.3. Conţinutul unităţii de învăţare

1.3.1. Conceptul de finanţe publice Existenţa şi dezvoltarea finanţelor publice este

indisolubil legată de apariţia şi dezvoltarea statului şi de utilizarea banilor şi a formelor valorice în repartizarea produsului intern brut (sau venitului naţional)

În toate orânduirile social-economice (orânduirile de stat), finanţele s-au manifestat ca relaţii sociale, de natură economică, apărute în procesul repartiţiei produsului social, în strânsă legătură cu îndeplinirea funcţiilor asumate de stat în evoluţia sa istorică.

Această formă de manifestare ca relaţii sociale, are un caracter obiectiv care decurge din faptul că la nivelul unei societăţi se disting, în linii generale, două mari categorii de nevoi ale membrilor societăţii, respectiv: a) nevoi individuale, care sunt satisfăcute, prin aşa numitele bunuri private, şi b) nevoi colective, care sunt satisfăcute prin aşa numitele bunuri publice. Se poate distinge şi o combinaţie a primelor două categorii, care se constituie într-o categorie specială de nevoi, care sunt satisfăcute în mod selectiv, pe baza unor criterii de eligibilitate ale beneficiarilor, prin bunuri numite cvasipublice/sau

14

15

cvasiprivate. Astfel, satisfacerea nevoilor membrilor societăţii se realizează prin intermediul bunurilor publice, bunurilor private sau al bunurilor cvasipublice, în diferite proporţii.

Între cele două mari categorii de bunuri, există deosebiri importante, după cum urmează:

– bunurile private presupun un consum individual al persoanelor din societate, în timp ce bunurile publice presupun un consum indivizibil (colectiv), acestea aducând foloase tuturor membrilor societăţii;

– consumul de bunuri private este de tip concurenţial, în timp ce consumul de bunuri publice este de tip neconcurenţial;

– accesul la bunurile private este condiţionat de plata unei contribuţii, în timp ce accesul la bunurile publice este gratuit, respectiv nu este condiţionat de o astfel de plată;

– bunurile private sunt procurate prin mecanismul pieţei, iar bunurile publice sunt asigurate de autorităţile publice;

– oferta bunurilor private antrenează costuri individuale de producţie, în timp ce oferta bunurilor publice antrenează cheltuieli publice.

Într-o economie de piaţă, cum este şi cea a României, regula generală o constituie existenţa bunurilor private care se asigură contra-cost prin mecanismul pieţei concurenţiale. Bunurile publice se asigură de autorităţile publice acolo unde sectorul privat nu este interesat să asigure acele bunuri, datorită aşa-numitului eşec al pieţei imperfecte (de exemplu, producerea acestora nu aduce profit; nu se pot stabili exact beneficiarii pentru a le solicita preţul datorat; existenţa monopolurilor naturale; etc.)

Asigurarea bunurilor publice, prin antrenarea de cheltuieli publice, presupune finanţarea acestora din resurse financiare pe care autorităţile publice le procură, sub formă de impozite, taxe sau contribuţii, cu titlu obligatoriu, de la persoanele fizice şi juridice din societate.

Colectarea de resurse financiare şi efectuarea de cheltuieli publice se constituie în fonduri financiare publice.

În procesul procurării şi repartizării acestor resurse financiare pe destinaţii, potrivit obiectivelor şi sarcinilor asumate de stat (prin partidul sau coaliţia de partide aflate la conducerea ţării a căror Program de guvernare a fost legiferat în mod democratic) la un moment dat, apar anumite relaţii sau raporturi sociale.

Aceste relaţii sunt de natură economică şi exprimă repartizarea unei părţi din venitul naţional (sau avuţiei naţionale) prin intermediul statului, în formă bănească, între diferite grupuri sociale. Aceste relaţii reprezintă relaţii financiare sau finanţe.

Dacă existenţa finanţelor publice are caracter obiectiv care derivă din existenţa nevoilor colective, modul concret de punere în aplicare a măsurilor/politicilor pe care le ia statul la un moment dat, are un caracter subiectiv 1.

1 NOTĂ: Partidele politice prezintă propuneri de Programe de guvernare. Propunerea partidului sau

partidelor ieşite câştigătoare în alegeri devine Lege prin adoptarea în Parlament. Componentele fundamentale ale unui Program sunt: a) obiective; b) mijloace; c) grupurile ţintă; d) viziunea (concepţia, doctrina).

16

De asemenea, vorbind despre finanţe în economia de piaţă, trebuie să demarcăm, sectorul privat (agenţi economici) care produce bunuri private de sectorul public (instituţii ale statului) care produce bunuri publice. În mod corespunzător, trebuie să facem distincţie între finanţele private de finanţele publice.

Finanţele private cuprind resursele, cheltuielile, împrumuturile, creanţele de încasat şi obligaţiile de plată ale agenţilor economici, băncilor, societăţilor particulare de asigurări.

Finanţele publice sunt asociate cu resursele, cheltuielile, împrumuturile, datoria statului, unităţilor administrativ-teritoriale, şi ale altor instituţii de drept public;

Corespunzător demarcaţiei dintre sectoarele public şi privat din economia de piaţă, se impune şi distincţia dintre finanţele publice şi finanţele private:

– scopul urmărit de finanţele publice este satisfacerea nevoilor generale ale societăţii, în timp ce finanţele private urmăresc obţinerea de profit;

– finanţele publice sunt asociate cu resursele, cheltuielile, împrumuturile, datoriile instituţiilor statului, iar finanţele private sunt asociate cu resursele, cheltuielile, creanţele de încasat şi obligaţiile de plată, etc. ale agenţilor economici, băncilor, societăţilor de asigurări private, etc.;

– gestiunea finanţelor publice este reglementată de dreptul public, iar a celor private urmează regulile dreptului comercial;

– modul de procurare a resurselor financiare publice se realizează prin constrângere, iar a celor private se asigură pe baze contractuale, de pe piaţă, prin confruntarea cererii şi ofertei de capital de împrumut.

1.3.2. Evoluţia conceptului de finanţe publice

Cuvântul „finanţe” îşi are originea în limba latină. În

secolele XIII – XIV , se foloseau expresiile: „finantio”, „financias”, „financia pecuniaria”, cu sensul de „plată în bani”. Se presupune că originea acestora derivă de la cuvântul finis utilizat frecvent în sensul de „termen de plată”.

În vorbirea curentă, ca şi în literatura de specialitate, se folosesc mai multe expresii ale cuvântului finanţe, cu sensuri apropiate sau diferite, după caz: finanţe, finanţe publice, finanţe private, etc.. Semnificaţia cuvântului s-a extins treptat şi a căpătat în timp, un sens foarte larg, incluzând bugetul statului, creditul, operaţiunile bancare, cele de bursă. etc.

Concepţiile specialiştilor despre finanţele publice diferă şi ele, fiind considerate, după caz:

a) fonduri băneşti la dispoziţia statului b) mijloace de intervenţie a statului în economie

(impozite, împrumuturi, alocaţii bugetare, subvenţii şi alte pârghii sau instrumente cu ajutorul cărora statul intervine în viaţa economică);

c) forme şi metode concrete de administrare a banului public;

17

d) acte juridice de dispoziţie autoritară sau contractuală vizând preluarea de către stat a unei părţi din PIB în scopul îndeplinirii funcţiilor statului

e) relaţii sociale, de natură economică, care apar în procesul constituirii fondurilor publice de resurse băneşti şi al repartizării acestora în scopul satisfacerii nevoilor generale ale societăţii.

Toate aceste interpretări distincte demonstrează că fiecare dintre specialişti a pus accentul pe un anumit aspect al finanţelor, dar toate interpretările la un loc conferă adevărata dimensiune şi complexitate a termenului de finanţe.

Recunoscută unanim ca ştiinţă, relativ nouă, finanţele publice au raporturi strânse cu domeniile economic, dreptul administrativ şi cel constituţional, precum şi cu cel politic.

Finanţele publice constituie o ramură a ştiinţelor economice şi au ca obiect de studiu, în principal:

− modalităţile de stabilire, percepere şi urmărire a impozitelor, taxelor, contribuţiilor şi a veniturilor nefiscale;

− metodele de dimensionare şi repartizare a cheltuielilor publice;

− modalităţile de echilibrare a diverselor categorii de bugete;

− relaţiile economice care se formează în procesul constituirii şi repartizării fondurilor publice;

− plasarea şi rambursarea creditelor publice; − organizarea şi efectuarea controlului financiar de

către diverse organe ale statului;

− politica fiscală şi bugetară promovată de stat. Finanţele publice reprezintă o disciplină de graniţă, care

se interferează cu: economia politică, economiile de ramură, managementul, dreptul precum şi cu diferite discipline care tratează problemele sociale şi politice.

Concepţiile despre finanţele publice au evoluat continuu de-a lungul anilor, şi a fost în strânsă legătură cu evoluţia statului şi a rolului asumat de acesta în diferite etape.

În această evoluţie se conturează două etape distincte: prima corespunde, în linii generale, maşinismului, capitalismului ascendent (secolele XVIII-XX), iar cea de a doua – dezvoltării monopolurilor (secolul XX şi mai cu seamă după marea recesiune economică mondială). Concepţiile din prima etapă sunt considerate clasice sau liberale, iar cele din etapa următoare, intervenţioniste, cu numeroase nuanţe intermediare.

Concepţiile clasice reflectă, de fapt, doctrina liberală potrivit căreia activitatea economică trebuie să se desfăşoare în conformitate cu principiul laissez-faire, laissez-passer, urmărindu-se evitarea oricărei intervenţii din partea autorităţii publice care ar putea perturba iniţiativa privată, libera concurenţă, acţiunea legilor obiective ale pieţei. Activitatea economică trebuie să rămână apanajul întreprinderilor privat-capitaliste, orice participare a statului la viaţa economică fiind considerată contraindicată. Statul trebuie să se limiteze la sarcinile sale tradiţionale vizând menţinerea ordinii interne, apărarea ţării şi întreţinerea de relaţii diplomatice cu alte

18

state, iar cheltuielile publice să se restrângă la minimum. În această concepţie, sarcina finanţelor publice consta în:

– asigurarea resurselor necesare întreţinerii instituţiilor publice, funcţionării normale a acestora;

– impozitele, împrumuturile şi celelalte metode de procurare a resurselor financiare trebuiau astfel concepute încât să aibă un caracter neutru, să nu modifice relaţiile social-economice existente;

– păstrarea echilibrului între veniturile şi cheltuielile bugetare era considerată drept o cerinţă fundamentală a bunei gestiuni. Apariţia deficitului bugetar, generator de inflaţie, era considerată ca un fenomen nedorit, cu efecte negative asupra funcţionării normale a mecanismului economic;

– contractarea de împrumuturi publice doar în situaţii de excepţie, în general acestea fiind considerate nefaste pentru ca pot genera inflaţie şi influenţează generaţiile viitoare.

În această epocă, conceptul despre finanţe avea un pronunţat caracter juridic, drept pentru care în literatura de specialitate se utilizează şi sintagma epoca statului-jandarm.

Concepţiile moderne sau intervenţioniste, apar spre sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea şi, mai cu seamă, după marea recesiune economică mondială din 1929-1933. Locul statului-jandarm a fost luat de către statul-providenţă (statul-bunăstării). În legătură cu activitatea economică a statului, se afirmă tot mai mult concepţia intervenţionistă, potrivit căreia autoritatea publică este chemată să joace un rol activ în viaţa economică, să influenţeze procesele economice, să corecteze evoluţia ciclică, să prevină crizele sau cel puţin să le limiteze efectele negative. În abordarea modernă a finanţelor publice, la unii economişti contemporani prevalează conceptul economic, în timp ce la alţii accentul cade pe conceptul sociologic.

După al doilea război mondial, când necesităţile de reconstrucţie a economiei şi incapacitatea mecanismelor pieţei de a asigura utilizarea deplină a forţei de muncă, au permis extinderea şi aplicarea concepţiei, conform căreia statul poate şi trebuie să exercite o acţiune de relansare a cererii globale, se dezvoltă aşa numitele concepţiile de orientare neoliberală.

Astfel rolul statului s-a extins progresiv în numeroase domenii de activitate economică şi socială, ceea ce s-a reflectat într-o creştere de volum şi schimbare a naturii finanţelor publice care „filtrează” peste 50% din produsul intern brut în prezent, comparativ cu circa15% înaintea primului război mondial şi

Economia capitalistă este caracterizată de profesorii americani Richard şi Peggy Musgrave2. ca fiind „un sistem combinat profund, în care forţele sectorului public şi privat interacţionează şi sistemul economic nu este nici public, nici privat, dar implică un mix al celor două sectoare”.

Într-o abordare economică, aceştia disting trei mari funcţii ale finanţelor publice, şi anume: alocarea resurselor, distribuirea veniturilor şi reglarea vieţii economice.

2 Musgrave Richard A., Musgrave Peggy, L.Kullmer, Die öffentlichen Finanzen in Theorie und Praxis,

J.C.B. Mohr (Paul Siebeck) Tubingen 1993, p. 4-5.

19

Funcţia de alocare a resurselor se manifestă prin faptul că statul asigură bunuri publice care se pun gratuit la dispoziţia membrilor societăţii, acestea fiind finanţate din resurse financiare prelevate prin metode de constrângere de la persoanele fizice şi juridice existente în societate.

Funcţia de distribuire a veniturilor urmăreşte atenuarea discrepanţelor ce se manifestă în repartizarea venitului creat în societate între diferitele grupuri sociale, fiind în concordanţă cu dreptatea sau justiţia socială. Veniturile sunt obţinute, în majoritatea cazurilor, ca remunerare a factorilor pentru producerea de bunuri şi servicii. Statul, folosind bugetul public ca instrument aflat la dispoziţia sa, prin sistemul de impozite utilizat pentru prelevarea resurselor financiare necesare şi prin modul de dirijare a cheltuielilor publice modifică repartizarea primară a veniturilor societăţii.

Funcţia de reglare a vieţii economice, prin măsurile de politică fiscală şi bugetară a statului, urmăreşte realizarea unor obiective cum sunt: o anumită stabilitate a preţurilor, o mai mare ocupare a forţei de muncă, un echilibru solid al balanţei de plăţi externe, o rată sporită de creştere economică. Aceasta pentru că, pe perioade mari de timp, evoluţia economică nu urmează acelaşi ritm de dezvoltare, existând alternanţe ale ritmurilor înalte de dezvoltare şi a celor de creştere mai redusă sau chiar de descreştere.

1.3.3. Conţinutul finanţelor publice

Resursele financiare sub formă bănească, care se

constituie la dispoziţia statului şi sunt destinate achiziţionării de bunuri publice sau în scopul redistribuirii între indivizi a veniturilor din economie (din raţiuni de echitate), se constituie pe seama transferului de putere de cumpărare de la persoanele fizice (gospodăriile populaţiei) şi juridice (întreprinderile sau agenţii economici) către autorităţile statului.

Acest transfer al puterii de cumpărare se realizează sub formă de fluxuri de resurse băneşti în dublu sens, prin constituirea fondurilor publice de la persoane fizice şi juridice şi prin repartizarea fondurilor publice către persoane fizice şi juridice.

Principalele trăsături caracteristice ale transferului de valoare, în cazul finanţelor publice sunt:

– transferul de valoare, exprimat valoric, se face în dublu sens, de la persoanele fizice (gospodăriile populaţiei) şi juridice (întreprinderile sau agenţii economici) către autorităţile statului, şi invers, de la autorităţile statului către persoanele fizice (gospodăriile populaţiei) şi juridice (întreprinderile sau agenţii economici)

– reprezintă un transfer de putere de cumpărare exprimat exclusiv în bani.

– se efectuează, de obicei, fără contraprestaţie directă. (de exemplu pentru impozitele achitate contribuabilii nu primesc nimic; ajutoarele sociale nu presupun o contraprestaţie)

20

– se realizează, în principal, cu titlu nerambursabil şi definitiv.

Trebuie să se reţină faptul că sfera finanţelor este mai restrânsă decât cea a relaţiilor băneşti, limitându-se doar la relaţiile băneşti care exprimă un transfer de valoare.

Relaţiile financiare sau finanţele - reprezintă o categorie economică obiectiv necesară, determinată de existenţa statului şi de folosirea banilor şi a formelor valorice în repartizarea produsului social, făcând parte din baza economică a societăţii.

1.3.4. Funcţiile şi rolul finanţelor publice

Apariţia şi existenţa finanţelor publice au un caracter

obiectiv deoarece servesc la realizarea unor obiective precis determinate necesare desfăşurării activităţii societăţii şi care nu s-ar putea înfăptui altfel.

Misiunea socială a finanţelor publice se înfăptuieşte prin funcţiile de bază pe care le exercită, respectiv: funcţia de repartiţie şi funcţia de control.

Funcţia de repartiţie a finanţelor publice cuprinde două faze strâns legate între ele, şi anume: constituirea fondurilor(veniturilor) publice şi repartizarea (distribuirea) fondurilor publice.

Constituirea fondurilor publice constă în formarea de resurse financiare publice care se poate realiza pe mai multe căi: impozite, taxe, contribuţii pentru asigurări sociale, amenzi, penalităţi, vărsăminte din profitul regiilor autonome, vărsăminte din veniturile instituţiilor publice, redevenţe, chirii din concesiuni şi închirieri ale unor bunuri aparţinând statului, venituri din valorificarea unor bunuri proprietate de stat,

La constituirea acestora participă cu resurse toate sectoarele sociale: sectorul cu capital privat, de stat sau mixt,, instituţiile publice, populaţia, etc., în proporţii diferite, în funcţie de capacitatea lor financiară.

Repartizarea (distribuirea) fondurilor publice pe beneficiari (persoane fizice sau juridice) este precedată de inventarierea şi evaluarea nevoilor sociale.

Datorită faptului că cererea de resurse financiare este mai mare decât oferta lor, este necesar ca autorităţile publice să trieze şi să ierarhizeze cererile organelor centrale sau locale cu privire la realizarea anumitor obiective şi să stabilească unele priorităţi, în funcţie de condiţiile concrete ale fiecărei etape.

Distribuirea resurselor financiare implică stabilirea destinaţiilor pentru cheltuielile publice, cum sunt: învăţământ, sănătate, asigurări sociale şi protecţie socială, gospodărie comunală şi locuinţe, apărare naţională, ordine publică, acţiuni economice, datorie publică,

Ambele faze ale funcţiei de repartiţie (constituirea şi repartizarea fondurilor publice) se realizează în procesul de distribuire şi redistribuire a bogăţiei naţionale, care are loc între diverse persoane fizice sau juridice, prin intermediul statului.

Constituirea şi dirijarea fondurilor publice reprezintă un proces unitar şi neîntrerupt, având un rol important în înfăptuirea reproducţiei sociale lărgite.

21

Necesitatea constituirii unor fonduri financiare la dispoziţia statului, în vederea înfăptuirii funcţiilor şi sarcinilor asumate, se resimte în toate ţările, indiferent de gradul de dezvoltare, ceea ce conferă funcţiei de repartiţie un caracter obiectiv. În schimb, modul de constituire a fondurilor şi de distribuire a acestora are un caracter subiectiv, deoarece depinde de capacitatea factorilor de răspundere de a percepe şi răspunde nevoilor sociale la un moment dat, de gradul de dezvoltare economico-socială a ţării, de concepţiile (orientările doctrinare) forţelor politice aflate la putere.

Funcţia de control a finanţelor publice este strâns legată de funcţia de repartiţie, dar are o sferă de manifestare mai largă, deoarece vizează atât constituirea şi repartizarea fondurilor publice, cât şi modul de utilizare a acestora.

Necesitatea funcţiei de control decurge din faptul că resursele financiare puse la dispoziţia statului, aparţin întregii societăţi, iar acestea reprezintă o parte însemnată din produsul intern brut.

Organele de control financiar ale statului urmăresc încasarea ritmică şi în cuantumul prevăzut a veniturilor statului, instaurarea şi menţinerea disciplinei financiare, limitarea evaziuni fiscale, consumarea acestora pentru obiectivele cărora le-au fost destinate, utilizarea resurselor financiare în condiţii de maximă eficienţă, etc.

Având în vedere cele prezentate, rezultă că prin intermediul finanţelor publice se realizează o largă redistribuire a veniturilor şi averii între membrii societăţii, în scopul reducerii sărăciei şi asigurării, pe cât posibil, a mijloacelor de existenţă necesare unui trai decent pentru întreaga populaţie.

Rolul finanţelor publice, se manifestă în plan financiar, economic şi social.

Cu ocazia colectării resurselor financiare prin intermediul impozitelor, taxelor şi contribuţiilor percepute şi, a finanţării cheltuielilor publice pe diferitele destinaţii, are loc un amplu proces de redistribuire a veniturilor şi averilor persoanelor fizice şi juridice.

Concret, această redistribuire îmbracă diverse forme, cum sunt:

– acordarea de ajutoare, indemnizaţii, pensii, burse pentru persoanele aparţinând unor anumite categorii sociale;

– subvenţionarea de la buget a producţiei sau comercializării anumitor bunuri şi servicii (ex.: încălzirea);

– oferta gratuită a unor bunuri publice (ordine publică, protecţie socială, apărare naţională, învăţământ până la anumite grade, ocrotirea sănătăţii etc.)

Prin transferul de putere de cumpărare realizat de finanţele publice are loc o modificare a raporturilor sociale, care influenţează: procesul reproducţiei sociale, potenţialul economic al întreprinderilor, veniturile şi averea cetăţenilor, nivelul de trai al populaţiei şi, în general, calitatea vieţii.

Finanţele publice sunt utilizate, de asemenea, şi în scopul asigurării dezvoltării economice şi sociale a ţării într-un cadru echilibrat. Prin instrumentele fiscale şi bugetare autorităţile publice influenţează procesele economice şi înlătură dezechilibrele economice care apar, astfel:

– reducerea impozitelor pentru stoparea fenomenelor inflaţioniste sau stimularea activităţii economice; sporirea impozitelor pentru reducerea anumitor consumuri sau activităţi;

– finanţarea unor anumite activităţi pentru crearea de noi locuri de muncă, recalificarea şi reorientarea şomerilor;

– contractarea de împrumuturi externe de către stat pentru completarea resurselor interne sau garantarea de către stat a împrumuturilor contractate de întreprinderile particulare pentru realizarea unor obiective de interes naţional.

Implicarea statului în economie se materializează şi prin adoptarea de către autorităţile publice a unor reglementări absolut necesare pentru buna funcţionare a economiei naţionale: legi, ordonanţe guvernamentale, hotărâri de guvern, norme metodologice, etc. pe diferite domenii de activitate cum sunt, asigurările sociale, protecţia mediului, sancţionarea concurenţei neloaiale ş.a.

1.4. Îndrumar pentru verificare/autoverificare Sinteza unităţii de învăţare 1

– Existenţa şi dezvoltarea finanţelor publice este indisolubil legată de apariţia şi dezvoltarea statului şi de utilizarea banilor şi a formelor valorice în repartizarea produsului intern brut (sau venitului naţional).

– La nivelul unei societăţi se disting, în linii generale, două mari categorii de nevoi ale membrilor societăţii, respectiv: a) nevoi individuale, care sunt satisfăcute, prin aşa numitele bunuri private, şi b) nevoi colective, care sunt satisfăcute prin aşa numitele bunuri publice. Se poate distinge şi o combinaţie a primelor două categorii, care se constituie într-o categorie specială de nevoi, care sunt satisfăcute în mod selectiv, pe baza unor criterii de eligibilitate ale beneficiarilor, prin bunuri numite cvasipublice/sau cvasiprivate. Între cele două mari categorii de bunuri există deosebiri importante.

– Colectarea de resurse financiare şi efectuarea de cheltuieli publice se constituie în fonduri financiare publice. Relaţiile sau raporturile sociale care se nasc în procesul procurării şi repartizării resurselor financiare pe destinaţii, prin intermediul statului, în formă bănească, între diferite grupuri sociale, reprezintă relaţii financiare sau finanţe.

– Vorbind despre finanţe în economia de piaţă, trebuie să demarcăm, sectorul privat (agenţi economici) care produce bunuri private de sectorul public (instituţii ale statului) care produce bunuri publice. În mod corespunzător, trebuie să facem distincţie între finanţele private de finanţele publice.

– Finanţele private cuprind resursele, cheltuielile, împrumuturile, creanţele de încasat şi obligaţiile de plată ale agenţilor economici, băncilor, societăţilor particulare de asigurări.

– Finanţele publice sunt asociate cu resursele, cheltuielile, împrumuturile, datoria statului, unităţilor administrativ-teritoriale, şi ale altor instituţii de drept public;

22

23

e din familia cuvântului finanţe s-au utilizat, cu sensuri

şi financiers.

u: economia

la dispoziţia statului se constituie pe

ile statului. ă,

respectiv: funcţia de repartiţie şi funcţia de control. – stă în plan financiar, economic şi social.

nţe,

,

• funcţia de repartiţie, • funcţia de control.

lice. rilor publice.

viciile semi-publice.

nistă. şi Peggy Musgrave.

e publice rilor financiare publice

15. Prezentaţi funcţia de control a finanţelor publice. 16. Comentaţi rolul finanţelor publice.

– Finanţe este un cuvânt de origine latină, provenind din cuvântul „finis” care însemna „termen de plată”. De-a lungul timpului, expresiile derivatmai restrânse sau mai diverse, utilizându-se termeni şi expresii ca: finatio, financias, financia pecuniaria, hommes de finances

– Ştiinţa finanţelor publice este o ştiinţă relativ nouă, aria sa specifică de studiu conturându-se abia la mijlocul sec. al XIX-lea.

– Finanţele publice reprezintă o disciplină de graniţă, interferându-se pregnant cpolitică, economiile de ramură, alte discipline cu profil monetar şi financiar, dreptul administrativ şi cel constituţional, management-ul, precum şi cu alte discipline cu profil social şi politic.

– Resursele financiare sub formă bănească, care se constituieseama transferului de putere de cumpărare de la persoanele fizice (gospodăriile populaţiei) şi juridice (întreprinderile sau agenţii economici) către autorităţ

– Misiunea socială a finanţelor publice se înfăptuieşte prin funcţiile de bază pe care le exercit

Rolul finanţelor publice, se manife

Concepte şi termeni de reţinut:

• relaţii financiare sau fina• finanţe publice, • bunuri/servicii publice• nevoi cvasipublice,

Întrebări de control şi teme de dezbatere

1. Prezentaţi şi exemplificaţi ce reprezintă bunurile/serviciile pub2. Prezentaţi caracteristicile bunu3. Exemplificaţi ce reprezintă bunurile/ser4. Definiţi conceptul de finanţe. 5. Definiţi conceptul de finanţe publice. 6. Prezentaţi principalele deosebiri dintre finanţele publice şi finanţele private. 7. Prezentaţi obiectul de studiu al disciplinei finanţe publice. 8. Caracterizaţi pe scurt perioada liberală a finanţelor publice („statul jandarm”). 9. Caracterizaţi pe scurt finanţele publice în perioada intervenţio10. Prezentaţi pe scurt funcţiile finanţelor publice enunţate de Richard 11. Comentaţi transferul de valoare în cadrul finanţelor publice. 12. Prezentaţi funcţia de repartiţie a finanţelor publice. 13. Prezentaţi faza de constituire a fondurilor financiar14. Prezentaţi faza de distribuire a fondu

24

• Răspundeţi adevărat (dacă consideraţi că propoziţia este adevărată) sau fals (dacă

1. La formarea fondurilor necesare statului, pentru îndeplinirea funcţiilor şi sarcinilor sale, rticip

2. Conceptul de finanţe publice, în statul modern, are un pronunţat caracter economic şi

tă!

de putere de cumpărare;

) toate afirmaţiile de mai sus sunt adevărate cu privire la finanţele publice; este adevărată cu privire la finanţele publice;

r indivizi;.

) consum indivizibil, neconcurenţial, fără să presupună o plata; ) toate enunţurile de mai sus caracterizează bunurile publice.

Teste de evaluare/autoevaluare

consideraţi ca propoziţia este falsă). pa ă numai persoanele care îşi desfăşoară activitatea în sfera producţiei materiale. sociologic.

• Alegeţi varianta corec 3. Finanţele publice reprezintă: a) transfer de valoare cu caracter b) transfer de valoare fără putere de cumpărare; c) relaţii de vânzare-cumpărare; de) nici una dintre afirmaţiile de mai sus nu 4. Bunurile publice se caracterizează prin: a) consum indivizibil şi concurenţial în detrimentul altob) consum indivizibil şi concurenţial, presupunând o plata; c) accesul este condiţionat de plata unui tarif sau taxă; de

25

ţiile financiare publice nu este falsă?

;

) au ca scop satisfacerea nevoilor individuale; ) reprezintă doar un transfer de valoare de la persoanele fizice si juridice către stat.

5. Care dintre următoarele afirmaţii cu privire la relaa) condiţionează relaţiile băneşti; b) reprezintă un transfer de valoare in dublu sensc) se suprapun prefect cu relaţiile băneşti; de

3. Dascălu Elena Doina, Dan Radu Ruşanu, Finanţe publice, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2005 sau 2009.

Bibliografie obligatorie

1. Mariana-Cristina Cioponea, Finanţe publice şi teorie fiscală, Editura Fundaţiei România de Mâine , Bucureşti, 2008.

2. Văcărel, Iulian şi colectivul, Finanţe publice, ediţia a (I-V) VI-a, Editura Didactică şi

Pedagogică, Bucureşti, 2007.


SISTEMUL BUGETAR

Cuprins


2.3.1. Bugetul de stat 2.3.2. Bugetul asigurărilor sociale de stat 2.3.3. Bugetele locale 2.3.4. Bugetele fondurilor speciale


2.1. Introducere Bugetul public (sau bugetul de stat), reprezintă

instrumentul principal, care are un caracter complex, prin care statul îşi îndeplineşte funcţiile pe care le exercită la un moment dat: de alocare a resurselor, de redistribuire a resurselor, precum şi de reglare a vieţii economice. Aceasta pentru că, bugetul public constituie atât un tablou sintetic de dimensionare a veniturilor şi cheltuielilor publice pe o perioadă determinată, de regulă un an, dar reflectă în acelaşi timp, şi modul cum sunt colectate resursele financiare (de la cine, cât şi în ce cuantum), modul de direcţionare a acestor resurse pe destinaţii (categorii de bunuri publice şi transferuri către anumiţi beneficiari), precum şi consecinţele acestora asupra economiei naţionale şi relaţiilor financiare cu exteriorul.


– definirea conceptului de buget public; – înţelegerea conceptului de buget general

consolidat; – diferenţierea principalelor tipuri de bugete; – explicarea caracterului complex al bugetului de

stat;

26

– înţelegerea rolului alocativ, redistributiv, şi de reglare (stabilizare) a bugetului;

– definirea principalelor componente ale bugetului general consolidat.



2.3.1. Bugetul de stat

În fiecare stat se elaborează mai multe categorii de bugete, corelate între ele care alcătuiesc sistemul bugetar.

Componenţa sistemului bugetar se află în strânsă interdependenţă cu structura organizatorică a statului şi diferă de la un stat la altul.

Structura acestuia cuprinde: • în state de tip unitar (cum sunt: România, Franţa, Marea

Britanie, Olanda etc.): – un buget al administraţiei publice centrale; – bugete locale;

• în state de tip federal (cum sunt: Germania, Austria, Brazilia, Canada, Elveţia, SUA etc.):

– un buget al federaţiei; – bugetele statelor, provinciilor, landurilor; – bugetele locale.

Repartizarea veniturilor şi cheltuielilor între categoriile de bugete se realizează corespunzător atribuţiilor care revin administraţiilor centrale şi celor locale.

Principalele categorii de venituri şi cheltuieli intră în atribuţiile bugetului central sau federal, iar cele care au o importanţă mai redusă intră în atribuţiile celorlalte bugete.

Structura veniturilor şi cheltuielilor din toate categoriile de bugete, diferă de la o perioadă la alta, fiind influenţate de importanţa şi diversitatea obiectivelor urmărite de autorităţile respective.

În România, necesarul de resurse şi posibilităţile de acoperire a nevoilor sociale la nivelul întregii societăţi sunt reflectate în bugetul general consolidat (BGC) care:

• reprezintă ansamblul bugetelor, componente ale sistemului bugetar, agregate şi consolidate pentru a forma un întreg. Consolidarea reprezintă tehnica de eliminare a dublelor înregistrări în cazul transferurilor de fonduri dintre diferitele bugete (de exemplu, transferurile de fonduri de la bugetul de

27

28

stat la bugetele locale care nu dispun de suficiente fonduri pentru echilibrarea lor în BGC trebuie să apară o singură dată);

• reflectă la nivelul unui an, fluxurile financiare publice totale de formare a veniturilor şi de repartizare pe destinaţii, corespunzător:

– nevoilor sociale; – obiectivelor de politică financiară;

• reflectă dimensiunea efortului financiar public; • reflectă starea de echilibru sau dezechilibru bugetar. La începutul perioadei de tranziţie, potrivit Constituţiei

României (art. 138) prin Legea nr.10 /1991 privind finanţele publice, s-a introdus conceptul de buget public din care fac parte: bugetul de stat, bugetul asigurărilor sociale de stat, bugetele locale, a căror caracteristici principale sunt:

– sunt autonome – au venituri şi cheltuieli proprii – se elaborează distinct – titularii au independenţă administrativă

deplină. Cuvântul „public” îşi propunea să cuprindă toate

veniturile şi cheltuielile de natură publică. Cu toate acestea, înafara celor trei categorii de bugete au apărut un număr mare de aşa numitele “fonduri speciale”, extrabugetare, astfel că acest concept a fost depăşit de realitatea practică.

Prin Lega nr.500/2002 privind finanţele publice – în vigoare şi astăzi cu unele modificări şi completări, s-a redefinit sistemul bugetar românesc, care cuprinde (art.1):

a) bugetul de stat; b) bugetul asigurărilor sociale de stat; c) bugetul fondurilor speciale; d) bugetul trezoreriei statului; e) bugetele instituţiilor publice autonome (bugetele

locale); f) bugetele instituţiilor publice finanţate integral sau

parţial din bugetul de stat, bugetul asigurărilor sociale de stat şi bugetele fondurilor speciale, după caz;

g) bugetele instituţiilor finanţate integral din venituri proprii;

h) bugetul fondurilor provenite din credite externe contractate sau garantate de stat şi ale căror rambursare, dobânzi si alte costuri se asigură din fonduri publice;

i) bugetul fondurilor externe nerambursabile

În cadrul acestei teme, vom aborda aspecte generale privind caracteristicile bugetului de stat precum şi cele legate de principalele bugete care intră în componenţa bugetului general consolidat. Tipuri de bugete

Bugetul de stat, ca instrument de realizare al sarcinilor asumate de stat la un moment dat, poate să fie conceput sub forma următoarelor tipuri:

29

• buget de mijloace – este bugetul în forma sa tradiţională, în care sunt prezentate şi detaliate mijloacele financiare alocate diferitelor categorii de servicii publice şi are finalitate anuală. Cheltuielile sunt selectate pe criterii cum sunt costul şi randamentul serviciilor publice respective;

• buget funcţional – este orientat spre scopurile şi obiectivele de atins într-un an bugetar. Necesitatea respectării unui anumit nivel al fiscalităţii (a ratei prelevărilor obligatorii), precum şi tendinţa de creştere mai accentuată a cheltuielilor publice comparativ cu creşterea produsului intern brut sunt argumente pentru modificarea structurii bugetului în sensul trecerii de la finanţarea programelor pe obiective şi renunţarea la bugetul prin care sunt repartizate mijloacele financiare;

• bugetele-program – sunt instrumente moderne ale gestiunii finanţelor publice care sunt elaborate în funcţie de obiectivele propuse pe termene medii sau lungi şi vizează menţinerea echilibrelor financiare perioade de timp mai mari de un an.

Avantajele bugetului funcţional sau a bugetelor-program, care grupează cheltuielile publice pe destinaţii, sunt următoarele:

– facilitează informaţia asupra modului de utilizare a resurselor publice;

– permite opiniei publice şi Parlamentului o mai facilă percepţie asupra opţiunilor guvernamentale (cheltuielile fiind grupate după finalitatea lor);

– sporeşte eficienţa gestionării resurselor reflectând clar costurile reale ale opţiunilor bugetare;

– nu este condiţionat de trecut, menţinerea finanţării unei anumite cheltuieli are loc doar dacă se justifică utilitatea ei socială;

– eficientizează controlul bugetar, conţinând informaţii mai complexe şi mai bine structurate, sancţionându-se greşelile de gestiune şi nu cele de tip jurisdicţional.

Bugetul de stat are ca principale caracteristici

următoarele: • este un instrument aflat în mâna conducerii pentru a

previziona resursele şi alocarea lor, în scopul îndeplinirii unor obiective;

• este un instrument contabil – acţionează ca un cont al statului;

• este un instrument juridic – ca document care se aprobă prin lege, este un act de autorizare de către Parlament;

• este un instrument politic – transpune în plan financiar o viziune politică;

• sub aspect economic, bugetul reflectă corelaţiile macroeconomice, în special în legătură cu produsul

30

intern brut. Totodată este un reper care semnalează gradul în care statul se implică în viaţa economică şi socială a ţării, a capacităţii economiei de a contribui la constituirea resurselor financiare ale ţării, precum şi a modului de gestionare a acestora;

• în economia modernă, bugetul reprezintă şi un plan financiar la nivel macroeconomic pe termen scurt.

În legea care aprobă bugetul de stat se specifică resursele constituite prin impozite, taxe şi contribuţii care se repartizează, în principal, pentru realizarea de : acţiuni social-culturale, instructiv-educative, asigurarea apărării ţării, ordinii publice, înfăptuirii justiţiei, finanţarea unor investiţii şi activităţi de interes strategic naţional, stimularea producătorilor agricoli, asigurarea măsurilor de protecţie socială etc.

Ca plan financiar la nivel macroeconomic pe termen scurt, bugetul răspunde următoarelor trei categorii de probleme:

• care sunt bunurile şi serviciile publice pe care statul urmează să le ofere gratuit utilizatorilor;

• cine va suporta, în ce cuantum şi prin ce mijloace, costul finanţării;

• care vor fi consecinţele asupra economiei naţionale şi asupra relaţiilor financiare cu exteriorul.

Având în vedere toate aceste caracteristici, se poate

concluziona că bugetul de stat exprimă relaţii economice în formă bănească formate în procesul repartiţiei produsului intern brut, corespunzător obiectivelor de politică economică, socială şi financiară ale fiecărei perioade. Aceste relaţii se manifestă în dublu sens: atât ca relaţii de mobilizare la dispoziţia statului a resurselor băneşti, cât şi ca relaţii prin care se repartizează aceste resurse.

În ţările cu economie de piaţă dezvoltată, se utilizează şi instrumente mai cuprinzătoare cum sunt: „bugetul economiei naţionale” (în Franţa) sau „bugetul economic” (în Marea Britanie). Acest tip de document are numai rol de fundamentare a bugetului de stat, el nu se aprobă prin lege şi nu se substituie bugetului de stat, fiind utilizat de guvern numai pentru a se informa asupra situaţiei economico-sociale a ţării.

Numai bugetul de stat se aprobă prin lege şi devine obligatoriu de executat aşa cum s-a adoptat. Sub acest aspect, se reflectă faptul că bugetul de stat are un pronunţat caracter politic atât prin deciziile politice cu implicaţii financiare (şi marea majoritate a deciziilor implică costuri financiare), cât şi prin faptul că această lege este adoptată de Parlament (unde forţele politice câştigătoare îşi impun voinţa politică prin votul democratic).

Rolul bugetului de stat este complex şi în strânsă legătură cu funcţiile finanţelor publice, respectiv:

• rol alocativ – în mod tradiţional, statul îşi asumă sarcina finanţării serviciilor publice, reflectând pe partea de cheltuieli modul de alocare a resurselor fiecărui an bugetar,

• rol redistributiv, deoarece prin buget se redistribuie o parte din PIB prin intermediul impozitelor (impozitarea

31

progresivă în funcţie de venit, aplicarea unor cote diferenţiate pe venit, practicarea unor deduceri din baza de impozitare, etc.), precum şi prin intermediul cheltuielilor pentru subvenţii (acordate diferitelor domenii, de ex. agricultura) sau al cheltuielilor de transfer cu caracter social (efectuate în scopul asigurării protecţiei sociale);

• rol de reglare (stabilizare) a vieţii economice, deoarece:

– prin folosirea impozitelor şi cheltuielilor ca instrumente, poate stimula sau frâna o anumită activitate;

– prin folosirea soldului bugetar controlat, poate stimula economia, fără a mării presiunea fiscală şi povara impozitelor.

Activitatea prin care sunt alocate resursele se numeşte bugetare. Aceasta activitate cuprinde trei aspecte importante:

– formarea resurselor bugetare (fiscale şi nefiscale);

– solicitarea de cheltuieli publice din aceste resurse;

– alocarea resurselor care se preconizează a fi obţinute.

Bugetarea este privită în mod diferit de către politicieni şi cetăţeni, în sensul că:

– pentru politicieni, bugetarea este privită ca o sursă a puterii politice şi de control asupra politicii;

– cetăţenii, plătitori de impozite şi taxe, doresc să ştie cum sunt cheltuiţi banii lor.

Capacitatea bugetară a guvernului, presupune corelarea resurselor posibil de obţinut cu pretenţiile bugetare care să producă rezultatul scontat, şi are mare importanţă, deoarece de ea depinde însăşi capacitatea de a guverna.

Principalele categorii de bugete din sistemul bugetar naţional

Prin Legea finanţelor publice se stabilesc principiile, cadrul general şi procedurile privind formarea, administrarea, angajarea şi utilizarea fondurilor publice, precum şi responsabilităţile instituţiilor publice implicate în procesul bugetar, pentru toate categoriile de bugete cuprinse în structura sistemului bugetar aşa cum este reflectată în bugetul general consolidat (care cuprinde bugetul de stat; bugetul asigurărilor sociale de stat; bugetul fondurilor speciale; bugetul trezoreriei statului; bugetele instituţiilor publice autonome - bugetele locale; bugetele instituţiilor publice finanţate integral sau parţial din bugetul de stat, bugetul asigurărilor sociale de stat şi bugetele fondurilor speciale, după caz; bugetele instituţiilor finanţate integral din venituri proprii; bugetul fondurilor provenite din credite externe contractate sau garantate de stat şi ale căror rambursare, dobânzi si alte costuri se asigură din fonduri publice; bugetul fondurilor externe nerambursabile)

32

Fiecare dintre categoriile de bugete cuprinse în bugetul general consolidat, prezintă şi anumite aspecte (caracteristici) specifice, care sunt precizate in prevederile unor legi speciale prin care acestea sunt reglementate.

Ca principale categorii de bugete cuprinse în bugetul general consolidat pot fi enumerate următoarele:

• bugetul de stat • bugetul asigurărilor sociale de stat • bugetele (autorităţilor) locale • bugetele fondurilor speciale

Aceste categorii de bugete sunt autonome, ceea ce înseamnă că au venituri şi cheltuieli proprii, se elaborează şi se aprobă distinct, iar din punct de vedere administrativ, titularii acestora au independenţă deplină.

Legea bugetară anuală prevede şi autorizează pentru fiecare an bugetar veniturile şi cheltuielile bugetare, precum şi reglementări specifice exerciţiului bugetar.

Legile bugetare anuale sunt constituite într-un set de reglementări format din:

a) legea bugetului de stat; b) legea bugetului asigurărilor sociale de stat.

Bugetele fondurilor speciale aprobate prin legi speciale, care se constituie şi se administrează în afara bugetului de stat şi a bugetului asigurărilor sociale de stat, sunt: bugetul Fondului pentru asigurările sociale de sănătate şi Bugetul asigurărilor de şomaj.

Aceste bugete se aprobă ca anexă la legea bugetului de stat şi, respectiv, la legea bugetului asigurărilor sociale de stat.

Proiectele acestor bugete se elaborează de către Ministerul Finanţelor Publice pe baza propunerilor ordonatorilor principali de credite responsabili cu gestionarea bugetelor respective.

Bugetul de stat – componentă a bugetului general consolidat Bugetul de stat este bugetul administraţiei centrale de

stat. Este elaborat şi administrat de Guvern (concret prin Ministerul Finanţelor Publice), iar aprobarea sa revine Parlamentului. Bugetul de stat cuprinde totalitatea veniturilor şi cheltuielilor de importanţă centrală, care sunt repartizate prin legea bugetară anuală.

Structura bugetului de stat cuprinde: • la venituri din: principalele impozite, taxe şi alte

venituri cuvenite statului, încasate de la persoane juridice şi de la persoane fizice

• destinaţiile resurselor financiare mobilizate la dispoziţia statului (cuprinse în Anexe separate pe Ordonatori principali de credite) sunt în principal pentru: acţiuni social-culturale, instructiv-educative, asigurarea apărării ţării, ordinii publice şi înfăptuirii justiţiei, finanţarea unor investiţii şi activităţi de interes strategic,

33

stimularea producătorilor agricoli, asigurarea protecţiei şi refacerii mediului înconjurător, asigurarea măsurilor de protecţie socială aprobate pentru populaţie, realizarea programelor de cercetare, precum şi transferuri pentru echilibrarea celorlalte categorii de bugete (bugetul asigurărilor sociale de stat, bugetele locale, etc.). După aprobarea legii bugetul de stat, ordonatorii principali de credite defalcă sumele reprezentând credite bugetare, pe ordonatorii secundari de credite subordonaţi ierarhic, iar aceştia, la rândul lor, le defalcă ordonatorilor secundari de credite care vor executa bugetul conform destinaţiilor stabilite prin lege. În această categorie se regăsesc şi sumele care se transferă la alte categorii de bugete pentru echilibrarea acestora (ex. la bugete locale sau la bugetul asigurărilor sociale de stat);

• Soldul bugetar - excedent (+) sau deficit (-)

2.3.2. Bugetul asigurărilor sociale de stat În prezent, una din funcţiile importante ale statului se

referă la securitatea socială. Asigurările sociale sunt chemate să îndeplinească un rol important în menţinerea şi ridicarea bunăstării populaţiei şi constă în ocrotirea cetăţenilor în toate cazurile de pierdere a capacităţii de muncă.

Formarea fondurilor asigurărilor sociale se face pe seama contribuţiilor care se plătesc de către agenţii economici şi instituţii calculate prin aplicarea unor cote procentuale asupra fondului de salarii, precum şi contribuţiile individuale ale asiguraţilor.

Principalele forme de protecţie a cetăţenilor prin asigurările sociale de stat sunt: pensiile, trimiterile la tratament balnear şi odihnă, indemnizaţiile şi ajutoarele, ajutorul în caz de şomaj, ajutorul de integrare profesională, alocaţia de sprijin şi alte cheltuieli.

Bugetul asigurărilor sociale de stat se întocmeşte distinct de bugetul de stat şi se aprobă de Parlament, printr-o lege separată.

Bugetul asigurărilor sociale de stat este gestionat şi administrat de Ministerul Muncii şi Solidarităţii Sociale, care este ordonatorul principal de credite.

Structura bugetului asigurărilor sociale cuprinde: • la venituri: contribuţii pentru asigurările sociale de la

persoanele fizice şi juridice care utilizează munca salariată; alte venituri;

• la cheltuieli: asistenţă socială; pensii, ajutoare, indemnizaţii; alte cheltuieli;

• excedent (+) sau deficit (-) bugetar. Ordonatorul principal de credite repartizează creditele

bugetare (sumele aprobate prin lege), ordonatorilor secundari de credite care sunt direcţiile de muncă şi solidaritate judeţene şi a

34

municipiului Bucureşti. Ordonatorii de credite sunt răspunzători de utilizarea creditelor bugetare, de realizarea veniturilor, de folosirea conform legii a sumelor primite de la bugetul asigurărilor de stat, conform procedurilor în vigoare.

2.3.3. Bugetele locale

Comunităţile locale reprezintă colectivităţi umane,

delimitate teritorial din punct de vedere politic şi administrativ, care au autorităţi publice diferite de cele ale statului. În statele democratice, administraţia loc ală se bazează pe principiile descentralizării şi autonomiei locale.

În principiu, pot exista două categorii de organe locale: – deliberative, formate din reprezentanţii aleşi direct de

cetăţeni; – executive, alese fie direct de către cetăţeni, fie

indirect de către organele deliberative. Autonomia financiară a acestora este absolut necesară,

deoarece autonomia administrativă nu ar fi posibilă fără autonomia financiară ca suport de funcţionare.

Finanţele publice locale ocupă în prezent un loc esenţial în procesul transformării societăţilor moderne, care sunt angajate în realizarea descentralizării colectivităţilor teritoriale.

Bugetele locale: cuprind bugetele unităţilor administrativ-teritoriale care au personalitate juridică - sectoarele Municipiului Bucureşti, municipii, oraşe, comune, judeţe şi Municipiul Bucureşti.

Bugetele locale se întocmesc în condiţii de autonomie, adică îşi dimensionează prevederile bugetare la cheltuieli, în raport cu posibilităţile de mobilizare a resurselor pe calea veniturilor proprii, a transferurilor de la bugetul central sau din alte surse, neexistând relaţii de subordonare între acestea.

Structura bugetelor locale, reflectă gradul de autonomie, şi cuprinde:

• la venituri: – venituri din impozitele şi taxele locale, – transferuri de la bugetul de stat; – anumite sume defalcate din impozitul pe venit sau

împrumuturi; – împrumuturi; – alte categorii de venituri; • la cheltuieli: cheltuieli social-culturale (învăţământ,

cultură artă, sănătate, asistenţă socială); gospodărie comunală şi locuinţe; autorităţi publice; acţiuni economice; alte acţiuni;

• excedent (+) sau deficit (-) bugetar. Ordonatorii principali de credite ai bugetelor locale sunt:

preşedinţii consiliilor judeţene, primarul general al municipiului Bucureşti şi primarii celorlalte unităţi administrativ-teritoriale.

35

2.3.4. Bugetele fondurilor speciale Ca o excepţie de la principiul clasic al unităţii bugetare,

bugetele fondurilor speciale, se întocmesc în afara bugetului de stat, bugetului asigurărilor sociale sau bugetelor locale. Aceste fonduri speciale sunt legate de anumite situaţii conjuncturale pentru îndeplinirea unor anumite obiective precis definite prin legi speciale şi funcţionează pe principiul bugetelor anexă elaborate şi aprobate odată cu primele categorii de bugete. Prin legile speciale sunt precizate modul de constituire a veniturilor şi a destinaţiilor concrete ale bugetelor fondurilor speciale, şi sunt integrate în sistemul unitar de bugete care se constituie şi gestionează anual, în condiţiile asigurării echilibrului financiar.

Potrivit prevederilor Legii finanţelor publice aflată în vigoare, la această dată funcţionează două fonduri speciale, respectiv:

1. Bugetul Fondului pentru asigurări sociale de sănătate care se aprobă ca anexă la legea bugetului de stat, şi

2. Bugetul asigurărilor de şomaj, care se aprobă ca anexă la legea bugetului asigurărilor sociale de stat,

Fondurile speciale se constituie pe seama unor venituri fiscale de tipul contribuţiilor şi impozitelor indirecte cu afectaţie specială (contribuţia pentru asigurările sociale de sănătate, contribuţia la fondul pentru plata ajutorului de şomaj ş.a.) şi pot fi completate prin subvenţii de la bugetul de stat şi de la bugetele locale.


– În fiecare stat se elaborează mai multe categorii de bugete, corelate între ele care alcătuiesc

sistemul bugetar, a cărui componenţă se află în strânsă interdependenţă cu structura organizatorică a statului şi diferă de la un stat la altul.

– În România, necesarul de resurse şi posibilităţile de acoperire a nevoilor sociale la nivelul întregii societăţi sunt reflectate în bugetul general consolidat, a cărui componenţă este reglementată prin Lega nr.500/2002 privind finanţele publice.

– Bugetul de stat, are anumite caracteristici şi poate să fie conceput sub forma următoarelor tipuri: buget de mijloace, buget funcţional şi bugetele-program.

– Rolul bugetului de stat este complex şi în strânsă legătură cu funcţiile finanţelor publice, respectiv: rol alocativ, rol redistributive şi rol de reglare (stabilizare) a vieţii economice.

– Fiecare dintre categoriile de bugete cuprinse în bugetul general consolidat, prezintă şi anumite aspecte (caracteristici) specifice, care sunt precizate in prevederile unor legi speciale prin care acestea sunt reglementate.

36

– Categoriile de bugete sunt autonome, ceea ce înseamnă că au venituri şi cheltuieli proprii, se elaborează şi se aprobă distinct, iar din punct de vedere administrativ, titularii acestora au independenţă deplină.

– Legea bugetară anuală prevede şi autorizează pentru fiecare an bugetar veniturile şi cheltuielile bugetare, precum şi reglementări specifice exerciţiului bugetar.

– Bugetul de stat – componentă a bugetului general consolidate este bugetul administraţiei centrale de stat. Este elaborat şi administrat de Guvern (concret prin Ministerul Finanţelor Publice), iar aprobarea sa revine Parlamentului.

– Bugetul asigurărilor sociale de stat – componentă a bugetului general consolidate îndeplineşte una din funcţiile importante ale statului care se referă la securitatea socială. Formarea fondurilor asigurărilor sociale se face pe seama contribuţiilor care se plătesc de către agenţii economici şi instituţii calculate prin aplicarea unor cote procentuale asupra fondului de salarii, precum şi contribuţiile individuale ale asiguraţilor.

– Bugetele locale – componentă a bugetului general consolidate cuprind bugetele unităţilor administrativ-teritoriale care au personalitate juridică - sectoarele Municipiului Bucureşti, municipii, oraşe, comune, judeţe şi Municipiul Bucureşti.

– Bugetele fondurilor speciale – componentă a bugetului general consolidate reprezintă o excepţie de la principiul clasic al unităţii bugetare, deoarece se întocmesc în afara bugetului de stat, bugetului asigurărilor sociale sau bugetelor locale.


• buget de stat, • buget general consolidat, • bugete locale, • bugetul asigurărilor sociale de stat, • bugetul fondurilor speciale.


1. Definiţi bugetul general consolidat şi prezentaţi structura acestuia în România. 2. Prezentaţi tipurile de bugete care se pot elabora în funcţie de scopul urmărit. 3. Definiţi bugetul de stat. Prezentaţi caracteristicele acestuia. 4. Comentaţi rolul bugetului de stat. 5. Prezentaţi succint, bugetul asigurărilor sociale de stat – componentă a bugetului general consolidate. 6. Prezentaţi succint, bugetele locale – componentă a bugetului general consolidate. 7. Explicaţi ce reprezintă fondurile speciale.

37

Teste de evaluare/autoevaluare

• Răspundeţi adevărat (dacă consideraţi ca propoziţia este adevărată) sau fals (dacă consideraţi ca propoziţia este falsă). 1. În statele de tip unitar sistemul bugetar cuprinde bugetele statelor, provinciilor sau regiunilor membre. 2. Bugetul economiei naţionale cuprinde informaţii previzionale în legătură cu situaţia economico-financiară a ţării.

• Alegeţi varianta corectă! 3. Care dintre următoarele enunţuri nu coincide cu ceea ce reprezintă bugetul statului? a) plan financiar la nivel macroeconomic, pe termen scurt b) un act juridic c) instrument la îndemâna agenţilor economici d) instrument contabil şi financiar e) un act politic

4. Selectaţi enunţurile care coincid cu rolul bugetului: A) de echitate orizontală şi verticală; B) redistributiv; C) de neutralitate; D alocativ; E de reglare. a) A,B,C; b) B,D,E; c) A,C,D; d) B,C,D; e) C,D,E. 5. Dintre următoarele enunţuri, care nu coincide cu ceea ce reprezintă bugetul statului? a) plan financiar la nivel macroeconomic, pe termen scurt; b) instrument contabil şi financiar; c) un act juridic; d) un act politic; e) instrument la îndemâna agenţilor economici.


1. Mariana-Cristina Cioponea, Finanţe publice şi teorie fiscală, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2007 sau 2008.


Pedagogică, Bucureşti, 2007. 3. Dascălu Elena Doina, Dan Radu Ruşanu, Finanţe publice, Editura Fundaţiei România de

Mâine, Bucuresti, 2005 sau 2009.

4. Legea nr.500/2002 privind finanţele publice (publicată în „Monitorul Oficial” nr. 597/2002) - actualizată în baza actelor normative modificatoare).

38


PROCESUL BUGETAR

Cuprins


3.3.1. Planificarea şi decizia bugetară 3.3.2. Principiile bugetare


39

3.1. Introducere Într-o abordare formală, procesul bugetar este definit în

literatura de specialitate, din puncte de vedere diferite, iar ca şi conţinut, şi în special, al descrierii etapelor parcurse, nu se constată deosebiri esenţiale, iar regulile după care se desfăşoară procesul bugetar sunt precis definite prin lege (Constituţie, Legea pentru finanţele publice, Legea administraţiei publice locale, etc.).

Deosebirile care există de la o ţară la alta sunt determinate de forma organizaţional-administrativă (stat federal sau unitar), perioada pentru care se realizează bugetul (coincide sau nu cu anul calendaristic), organizarea Parlamentului (unicameral sau bicameral).

Procesul bugetar reprezintă ansamblul acţiunilor şi măsurilor întreprinse de instituţiile statului în scopul concretizării politicii financiare aplicate de către Guvern. Bugetul de stat care reprezintă principalul instrument de planificare financiară a statului, în care sunt dimensionate veniturile şi cheltuielile publice, face parte dintr-un sistem unitar de bugete, ale căror elaborare, aprobare, execuţie şi control se regăsesc într-un complex de activităţi care alcătuiesc procesul bugetar.


– identificarea activităţilor care alcătuiesc procesul bugetar;

– înţelegerea caracterului istoric şi evoluţiei metodelor şi tehnicilor de dimensionare a veniturilor şi cheltuielilor publice;

– descrierea principiilor bugetare şi abaterilor de la aceste principii;

– formarea unei viziuni de ansamblu asupra activităţilor care constituie procesul bugetar.



3.3.1. Planificarea şi decizia bugetară În cadrul unui complex de activităţi care alcătuiesc procesul

bugetar (de elaborare, aprobare, execuţie şi control) deciziile bugetare au o importanţă deosebită. Aceste decizii sunt de mai multe feluri şi se referă la:

• desfăşurarea procesului bugetar – care presupune alegerea participanţilor, stabilirea şi delimitarea atribuţiilor, divizarea activităţilor (care se va prezenta detaliat în tema următoare), importanţa influenţei grupurilor de interese, etc.;

• procurarea resurselor bugetare – au la bază estimările tehnice ale veniturilor, şi se referă la analiza menţinerii sau modificării tipurilor de impozite sau a elementelor impozitelor deja aprobate prin legi speciale, impactul probabil al acestora asupra economiei în general sau asupra diferitelor categorii sociale, care va fi presiunea fiscală şi efectele ei asupra populaţiei şi agenţilor economici etc.;

• destinaţia cheltuielilor publice – vizează programele care urmează să se finanţeze, beneficiarii acestora, ce interese vor fi protejate prin aceste cheltuieli, etc.. La deciziile privind planificarea cheltuielilor publice se au în vedere funcţiile de îndeplinit (învăţământ, sănătate, ordine publică, acţiuni economice, etc.) şi categoriile economice (cheltuieli curente şi de capital);

• păstrarea echilibrului bugetar – au în vedere trei variante posibile: dacă bugetul va fi echilibrat, excedentar, deficitar; cum se va finanţa un deficit programat, care va fi destinaţia unui excedent programat etc.);

• execuţia bugetului – presupune analiza mărimii şi motivaţiei diferenţelor dintre veniturile/cheltuielile planificate şi cele efective, rezolvarea acestor diferenţe prin bugete rectificative în cursul anului, etc..

40

41

Evaluarea propriu-zisă a veniturilor şi cheltuielilor bugetare se poate realiza prin mai multe metode, prezentate în continuare.

Metodele şi tehnicile de dimensionare a veniturilor şi

cheltuielilor bugetare Bugetul de stat trebuie să reflecte cât mai fidel, prin

intermediul indicatorilor săi, pe de o parte, necesităţile de resurse financiare care să asigure înfăptuirea programului guvernamental propus, iar pe de altă parte, posibilităţile reale de acoperire a acestor resurse. Se pune astfel, problema dimensionării corecte a nivelului veniturilor şi cheltuielilor publice.

Metodele şi tehnicile de evaluare sunt diverse şi au evoluat în timp, în sensul modernizării, având drept obiectiv general creşterea eficienţei şi eficacităţii procurării resurselor financiare publice şi a destinaţiei acestor resurse, fiind grupate în două mari categorii: clasice şi moderne.

Dintre metodele clasice menţionăm: metoda automată, metoda majorării şi metoda evaluării directe.

Metoda automată (numită şi a penultimei) constă în întocmirea proiectului de buget, luând ca bază de pornire execuţia bugetară a penultimului an bugetar. Aceasta, pentru că elaborarea bugetului de stat debutează cu circa opt luni înainte de începerea anului respectiv când nu se cunosc încă realizările anului în curs.

Metoda are avantajul simplităţii, deoarece nu necesită un volum mare de activităţi, dar are dezavantajul că datele luate ca bază sunt perimate în timp, în special în perioade de transformări economice mari.

Metoda majorării (sau a diminuării) presupune stabilirea unui ritm mediu de variaţie a indicatorilor bugetari pe o perioadă anterioară de 5-10 ani. Această metodă este aproximativă, deoarece se bazează pe extrapolarea tendinţelor din anii precedenţi, prin preluarea şi transpunerea în viitor, a efectelor negative sau pozitive ale unor fenomene economico-financiare manifestate în perioadele luate ca bază de calcul.

Metoda evaluării directe are în vedere cuantificarea fiecărei surse de venit sau categorii de cheltuieli, bazată pe valori rezultate din execuţia preliminară a indicatorilor de buget pe anul în curs, precum şi pe previziunile în domeniul economico-social al perioadei pentru care se proiectează bugetul.

Metodele clasice, în general, sunt depăşite din mai multe considerente legate de volumul mare de informaţii necesare, imposibilitatea previzionării unor anumite fenomene economico-financiare reale, imposibilitatea urmăririi eficienţei acţiunilor finanţate, etc.

Metodele moderne de cuantificare a indicatorilor bugetari vizează raţionalizarea cheltuielilor bugetare şi se bazează, în principal, pe analiza cost-avantaje sau cost-eficacitate. Aplicabilitatea acestora este condiţionată de existenţa a două sau mai multe soluţii de realizare a unui obiectiv, cu costuri diferite.

Între metodele moderne de evaluare enumerăm următoarele: metoda de planificare, programare şi bugetizare; metoda denumită baza bugetară zero; managementul prin obiective; managementul prin obiective; bugetul bazat pe programe, metoda raţionalizării opţiunilor bugetare.

42

Metoda de planificare, programare şi bugetizare urmăreşte utilizarea optimă a cheltuielilor bugetare, fiind evidenţiate, în mod tradiţional, în funcţie de domeniul unde se efectuează şi în funcţie de modul cum se efectuează (cheltuieli de personal, materiale, servicii, de capital), dar care sunt reformulate pe programe în succesiunea „structură-obiectiv-program”. Această metodă presupune identi-ficarea obiectivelor ce urmează a fi îndeplinite pe termen lung, cuantificarea costurilor şi avantajelor diferitelor programe ce pot fi finanţate de la buget şi stabilirea unui clasament al acestora în raport de indicatorii de eficacitate.

Metoda denumită baza bugetară zero are ca scop preîntâmpinarea creşterii excesive a cheltuielilor bugetare de la un an la altul. Metoda presupune reluarea în permanenţă a analizei tuturor cheltuielilor bugetare, ca şi cum s-ar porni de la zero, cu cel mai scăzut nivel de cost la care poate fi realizat obiectivul propus.

Managementul prin obiective pune accentul pe identificarea finalităţilor pentru fiecare domeniu de activitate. Fiecare administrator al banului public îşi stabileşte propriile obiective, iar la nivel de coordonare, se prioritizează şi se reanalizează această prioritizare în contextul unei planificări pe termen mediu.

Bugetul bazat pe programe reprezintă o modalitate de pregătire şi prezentare a bugetelor, pornind de la obiectivele urmărite şi nu de la organizarea administraţiei. Fiind dificil de aplicat în practică, bugetul pe programe se realizează în paralel cu întocmirea bugetului de stat, fiind utilă pentru fundamentarea acestuia.

Metoda raţionalizării opţiunilor bugetare constă în identificarea şi studierea obiectivelor, compararea soluţiilor alternative, adoptarea deciziei pe baza analizei cost-avantaje şi controlul permanent al cheltuirii resurselor. Metoda se bazează pe analiza sistemică a indicatorilor bugetari, care are drepr scop, ca prin iteraţii succesive să reformuleze obiectivele şi mijloacele pentru atingerea lor.

În realitatea practică, totdeauna se înregistrează diferenţe între mărimile previzionate şi cele reale ale indicatorilor consideraţi. Costurile şi avantajele viitoare nu pot fi cunoscute cu certitudine, astfel că diferitele metode de evaluare a indicatorilor bugetari trebuie utilizate în funcţie de avantajele şi dezavantajele fiecăreia, de scopul urmărit şi disponibilitatea informaţiilor necesare.

3.3.2. Principiile bugetare

Bugetul public trebuie să reflecte în mod real veniturile

statului posibil de realizat precum şi ale cheltuielilor aferente perioadei la care se referă. Pentru asigurarea acestei realităţi, practica a relevat de-a lungul timpului, faptul că la constituirea bugetelor este necesară respectarea anumitor principii bugetare (sau reguli generale obligatoriu de respectat), formulate încă din secolul al XIX-lea. Importanţa şi semnificaţia acestora a fost diferă de la o perioadă la alta, precum şi de la o ţară la alta, în funcţie de gradul de dezvoltare a economiei. Principiile bugetare tradiţionale au fost adaptate cerinţelor perioadei contemporane pentru a facilita analiza veniturilor pe surse de provenienţă şi a cheltuielilor pe destinaţii.

43

Aceste principii sunt: a) universalitatea; b) unitatea bugetară; c) anualitatea; d) echilibrul bugetar; e) specializarea bugetară; f) publicitatea (sau principiul transparenţei); g) neafectarea veniturilor bugetare. a. Universalitatea - presupune ca veniturile ca veniturile şi

cheltuielile publice să fie înscrise în bugetul de stat în sumele lor totale, astfel încât Parlamentul să dispună de informaţiile privind veniturile totale pe care statul urmează să le încaseze în perioada considerată şi destinaţia acestora. Înscrierea sumelor veniturilor şi cheltuielilor în sumele lor „brute” are scopul de a facilita controlul financiar, interzicându-se compensarea între venituri şi cheltuieli proprii. În practică, acest principiu nu este respectat în totalitate, existând anumite excepţii. Astfel, s-a trecut la elaborarea unor bugete „mixte”, în care unele categorii de venituri şi cheltuieli ale unor instituţii publice figurează cu soldurile şi nu cu sumele lor „brute” (de exemplu, veniturile de la întreprinderile publice şi subvenţiile către acestea, vărsămintele către bugetul central şi subvenţiile acordate de acesta bugetelor locale, ş.a.)

b. Unitatea bugetară – presupune existenţa unui document

unic în care să se înscrie veniturile şi cheltuielile publice exprimate în sumele lor totale. În acest mod, se creează posibilitatea unei analize mai facile precum şi a stabilirii raportului dintre veniturile şi cheltuielile bugetare, adică să se cunoască dacă bugetul este echilibrat, excedentar sau deficitar.

Semnificaţia tradiţională a acestui principiu a fost adaptată la cerinţele finanţelor publice moderne, prin intermediul unor derogări care permit operaţiunea de debugetizare.

Debugetizarea constă în scoaterea unor cheltuieli în afara bugetului central al statului şi acoperirea lor din alte surse, complementare (de exemplu, construcţia unor autostrăzi, construcţia de locuinţe, etc., în parteneriat public-privat).

În prezent sunt acceptate de practica financiară internaţională, unele abateri de la principiul unicităţii, prin elaborarea a unor diverse tipuri de bugete, cum sunt:

• bugete autonome, care pot fi întocmite de colectivităţile locale, instituţiile din sfera serviciilor sociale, etc. Acestea dispun de autonomie bugetară dar nu dispun de autonomie financiară, în sensul că, dispunând în general de sume insuficiente, echilibrarea lor se face prin subvenţii sau transferuri de la bugetul central;

• bugete extraordinare, care se întocmesc în situaţii de excepţie: război, crize economice etc.. Justificarea acestora este faptul că aceste cheltuieli cu caracter extraordinar nu este indicat să se înscrie în acelaşi buget cu cheltuielile ordinare;

44

• bugetele anexă sunt întocmite şi votate separat de bugetul general, fiind supuse controlului din partea puterii legislative;

• conturile speciale de trezorerie evidenţiază, de obicei, încasări şi plăţi care au caracter temporar pentru bugetul general, putând fi considerate „conturi în aşteptare” deoarece în condiţii normale, acestea trebuie să se soldeze la momentul realizării angajamentului care le-a generat.

În prezent, în ţara noastră, în afara bugetului de stat şi a

bugetului asigurărilor sociale de stat, se elaborează două fonduri speciale, constituite prin legi speciale prin care se stabilesc atât veniturile publice cât şi destinaţiile acestora, respectiv:

- bugetul Fondului naţional unic de asigurări sociale de sănătate, aprobat ca anexă la legea anuală a bugetului de stat;

- bugetul Asigurărilor pentru şomaj, aprobat ca anexă la legea anuală a bugetului asigurărilor sociale de stat.

c. Anualitatea reprezintă prima regulă bugetară aplicată în

practică. Acest principiu se referă la două aspecte bugetare, şi anume: – pe de o parte, la perioada de timp pentru care se

întocmeşte şi se aprobă bugetul. Anul bugetar ( perioada de timp pentru care se întocmeşte şi se aprobă bugetul) poate să coincidă sau nu cu anul calendaristic. În ţara noastră, Franţa, Germania, Austria, Belgia anul bugetar coincide cu anul calendaristic. În Canada, Marea Britanie, Japonia, anul bugetar este cuprins între 1 aprilie- 31 martie; în Australia, Italia, Suedia, între 1 iunie-31 mai; în SUA, între 1 octombrie-30 septembrie.;

– pe de altă parte, la perioada de timp în care se încasează veniturile şi se efectuează cheltuielile. În această abordare, practica financiară oferă două posibilităţi:

sistemul de gestiune – care constă în încheierea automată a bugetului la data expirării: veniturile şi cheltuielile neefectuate (care se anulează în anul expirat) urmează să fie înscrise în contul anului bugetar următor. Acest sistem are avantajul uşurinţei gestionării şi controlului bugetului şi are dezavantajul că nu permite cunoaşterea cu exactitate a veniturilor şi cheltuielilor care aparţin anului bugetar încheiat; sistemul de exerciţiu – care constă în

înregistrarea în bugetul anului respectiv a veniturilor şi cheltuielilor aferente acelui an, dar încasarea veniturilor şi plata cheltuielilor efective (reale) se poate prelungi în anul următor. Acest sistem are avantajul că permite cunoaşterea cu exactitate a veniturilor şi cheltuielilor care aparţin anului bugetar încheiat, dar are dezavantajul că pe perioada de prelungire

45

a încasărilor şi plăţilor efective funcţionează în paralel două bugete, respectiv: cel al anului precedent şi cel al anului în curs.

În ţara noastră, anul bugetar coincide cu anul calendaristic, iar sistemul care se aplică este sistemul de gestiune. Aceasta înseamnă că execuţia bugetară începe la data de 1 ianuarie şi se încheie la data de 31 decembrie. Orice venit neîncasat şi orice cheltuială neefectuată până la această dată se va încasa, respectiv se va plăti din contul anului următor.

d. Echilibrul bugetar a fost considerat vreme îndelungată ca

„principiul de aur al gestiunii bugetare ” şi constă în asigurarea egalităţii dintre veniturile şi cheltuielile bugetare.

Echilibrul bugetar cuprinde atât întocmirea bugetului în condiţii de egalitate a veniturilor cu cheltuielile, cât şi păstrarea echilibrului în perioada de execuţie.

În prezent, practica ignoră acest principiu deoarece economia reală nu asigură un randament fiscal ridicat pentru acoperirea cheltuielilor publice, iar pe de altă parte, sub influenţa teoreticienilor care au promovat teoria bugetelor ciclice şi cu caracter de reglare a economiei, care a condus la practici cum ar fi:

- întocmirea a două bugete, unul ordinar echilibrat şi unul extraordinar deficitar finanţat din împrumuturi sau prin emisiune monetară;

- elaborarea de bugete ciclice, plurianuale, în cadrul cărora echilibrarea se realiza la nivelul ciclului economic.

Astfel, în numeroase ţări, bugetele se întocmesc şi se încheie cu deficit, sub influenţa adepţilor concepţiilor intervenţioniste ale finanţelor publice în scopul reglării ciclurilor economice.

Pentru acoperirea cheltuielilor bugetare care depăşesc veniturile, statele adoptă soluţii diverse:

– reexaminarea veniturilor, în scopul majorării lor, şi a cheltuielilor, în vederea reducerii lor;

– creşterea cotelor de impozite sau introducerea de impozite noi;

– emisiune monetară; – contractarea de împrumuturi pe piaţa internă sau externă,

etc În ceea ce priveşte deficitul bugetar, este necesară urmărirea

sistematică a nivelului său, corelat cu evoluţia indicatorilor macroeconomici, pentru o dezvoltare echilibrată a economiei.

e. Specializarea bugetară – potrivit acestui principiu,

veniturile sunt înscrise şi aprobate, pe surse de provenienţă, iar cheltuielile, pe categorii.

Suma limită până la care se pot efectua plăţi în contul fiecărei cheltuieli aprobate prin legea bugetară anuală, reprezintă creditul bugetar.

Gruparea veniturilor şi cheltuielilor într-o anumită ordine, corespunzător unor criterii bine determinate, reprezintă clasificaţia bugetară. Aceasta permite puterii legislative să-şi formeze o imagine clară asupra bugetului.

46

Legea privind finanţele publice prevede înscrierea veniturilor şi cheltuielilor în buget conform clasificaţiei bugetare, veniturile sunt grupate după provenienţă, iar cheltuielile după destinaţie. Principalele criterii de grupare a veniturilor şi cheltuielilor sunt:

• criteriul economic evidenţiază veniturile şi cheltuielile ocazionate de operaţiunile curente (cheltuieli de personal, cheltuieli materiale şi servicii, transferuri, etc.).

Spre exemplu, structura bugetului de stat potrivit clasificaţiei economice este următoarea:

Total venituri, din care:

I. Venituri curente: A. Venituri fiscale:

1. impozite directe (impozit pe profit, impozit pe venit) 2. impozite indirecte (T V A, accize, taxe vamale)

B. Venituri nefiscale ( vărsăminte din profitul net al regiilor autonome, vărsăminte de la instituţiile publice)

II. Venituri din capital ( venituri din valoarea unor bunuri ale statului) Total cheltuieli

din care: I. Cheltuieli curente:

1.Cheltuieli de personal 2.Cheltuieli materiale şi servicii 3.Subvenţi 4.Transferări etc.

II. Cheltuieli de capital III. Împrumuturi acordate IV. Rambursări de credite şi plăţi de dobînzi şi comisioane la credite

Excedent (+) / Deficit (-)

• criteriul funcţional – este utilizat pentru gruparea cheltuielilor, în raport cu sarcinile, funcţiile şi obiectivele urmărite de stat.

Spre exemplu, structura bugetului de stat potrivit clasificaţiei funcţionale este următoarea:

Partea I: Servicii publice generale, Partea a II-a: Apărare, ordine publică şi siguranţă naţională Partea a III-a: Cheltuieli social-culturale (învăţământ,

sănătate, etc) Partea a IV-a: Servicii şi dezvoltare publică, locuinţe etc. Partea a V-a: Acţiuni economice (industrie, agricultură şi

silvicultură, etc) Partea a VI-a: Alte acţiuni Partea a VII-a: Transferuri Partea a VIII-a: Împrumuturi acordate Partea a IX-a: Plăţi de dobînzi şi alte cheltuieli aferente

datoriei publice Partea a X-a: Fonduri de rezervă

47

Excedent (+) / Deficit (-) f. Publicitatea (sau principiul transparenţei) presupune ca

dezbaterea şi aprobarea de către Parlament a bugetului de stat să fie aduse la cunoştinţa opiniei publice.

Sistemul bugetar este deschis şi transparent, acesta realizându-se prin:

− dezbaterea publică a proiectelor de buget, cu prilejul aprobării acestora;

− dezbaterea publică a conturilor generale anuale de execuţie a bugetelor, cu prilejul aprobării acestora;

− publicarea în Monitorul Oficial al României a actelor normative de aprobare a bugetelor şi conturilor anuale de execuţie a acestora;

− mijloacele de informare în masă, pentru difuzarea informaţiilor supra conţinutului bugetului, exceptând informaţiile şi documentele nepublicabile, prevăzute de lege.

g. Neafectarea veniturilor bugetare – se referă la faptul că,

odată vărsate la buget, veniturile se depersonalizează. Altfel spus, veniturile, în ansamblul lor, finanţează cheltuielile în totalitatea lor. Un anumit venit nu este destinat unei anumite cheltuieli, deoarece nu se poate realiza o concordanţă deplină între nivelul unui venit şi cel al cheltuielii ce urmează a fi acoperite din venitul respectiv.

În practică se înregistrează unele abateri de la acest principiu, fiind scoase în afara bugetului ordinar venituri provenind din anumite surse şi care alimentează bugete extraordinare, bugete-anexă sau autonome. Întocmirea unor asemenea bugete reprezintă în acelaşi timp, abateri de la principiul neafectării veniturilor bugetare şi de la principiul unităţii bugetare.

În acelaşi timp, acest principiu clasic este complementar principiului privind universalitatea bugetului. În România, Legea privind finanţele publice prevede expres destinaţia resurselor publice, înţelese ca resurse totale, şi care vizează: domeniul social, asigurarea cerinţelor de apărare a ţării şi a ordinii publice, susţinerea unor programe de cercetare fundamentală, domeniul economic, finanţarea administraţiei de stat centrale şi locale şi alte domenii prevăzute de lege.

În Legea privind finanţele publice se mai menţionează şi principiul unităţii monetare, care se referă la faptul că toate operaţiunile bugetare se exprimă în monedă naţională.

48


– Procesul bugetar reprezintă ansamblul acţiunilor şi măsurilor întreprinse de instituţiile statului în scopul concretizării politicii financiare aplicate de către Guvern.

– Deciziile bugetare au o importanţă deosebită, şi se referă la: desfăşurarea procesului bugetar, procurarea resurselor bugetare, destinaţia cheltuielilor publice, păstrarea echilibrului bugetar şi execuţia bugetului.

– Evaluarea propriu-zisă a veniturilor şi cheltuielilor bugetare se poate realiza prin mai multe metode şi tehnici care au evoluat în timp, în sensul modernizării, având drept obiectiv general creşterea eficienţei şi eficacităţii procurării resurselor financiare publice şi a destinaţiei acestor resurse.

– Bugetul public trebuie să reflecte în mod real veniturile statului posibil de realizat precum şi ale cheltuielilor aferente perioadei la care se referă. Pentru asigurarea acestei realităţi, practica a relevat de-a lungul timpului, faptul că la constituirea bugetelor este necesară respectarea anumitor principii bugetare.

– Universalitatea - presupune ca veniturile ca veniturile şi cheltuielile publice să fie înscrise în bugetul de stat în sumele lor totale, asfel încât Parlamentul să dispună de informaţiile privind veniturile totale pe care statul urmează să le încaseze în perioada considerată şi destinaţia acestora.

– Unitatea bugetară – presupune existenţa unui document unic în care să se înscrie veniturile şi cheltuielile publice exprimate în sumele lor totale. În acest mod, se creează posibilitatea unei analize mai facile precum şi a stabilirii raportului dintre veniturile şi cheltuielile bugetare, adică să se cunoască dacă bugetul este echilibrat, excedentar sau deficitar.

– Anualitatea reprezintă prima regulă bugetară aplicată în practică. Acest principiu se referă la două aspecte bugetare, şi anume: sistemul de gestiune – care constă în încheierea automată a bugetului la data expirării: veniturile şi cheltuielile neefectuate (care se anulează în anul expirat) urmează să fie înscrise în contul anului bugetar următor; sistemul de exerciţiu – care constă în înregistrarea în bugetul anului respectiv a veniturilor şi cheltuielilor aferente acelui an, dar încasarea veniturilor şi plata cheltuielilor efective (reale) se poate prelungi în anul următor.

– În ţara noastră, anul bugetar coincide cu anul calendaristic, iar sistemul care se aplică este sistemul de gestiune. Aceasta înseamnă că execuţia bugetară începe la data de 1 ianuarie şi se încheie la data de 31 decembrie. Orice venit neâncasat şi orice cheltuială neefectuată până la această dată se va încasa, respectiv se va plăti din contul anului următor.

– Echilibrul bugetar a fost considerat vreme îndelungată ca „principiul de aur al gestiunii bugetare ” şi constă în asigurarea egalităţii dintre veniturile şi cheltuielile bugetare.

– În prezent, practica ignoră principiul echilibrului bugetar. Astfel, în numeroase ţări, bugetele se întocmesc şi se încheie cu deficit, sub influenţa adepţilor concepţiilor intervenţioniste ale finanţelor publice în scopul reglării ciclurilor economice.

– Specializarea bugetară - potrivit acestui principiu, veniturile sunt înscrise şi aprobate, pe surse de provenienţă, iar cheltuielile, pe categorii. Suma limită până la care se pot efectua plăţi în contul fiecărei cheltuieli aprobate prin legea bugetară anuală, reprezintă creditul bugetar. Gruparea veniturilor şi cheltuielilor într-o anumită ordine, corespunzător unor criterii bine determinate, reprezintă clasificaţia bugetară.

– Neafectarea veniturilor bugetare – se referă la faptul că, odată vărsate la buget, veniturile se depersonalizează. Altfel spus, veniturile, în ansamblul lor, finanţează cheltuielile în totalitatea lor.

49

– În Legea privind finanţele publice se mai menţionează şi principiul unităţii monetare, care se referă la faptul că toate operaţiunile bugetare se exprimă în monedă naţională.

– În prezent sunt acceptate de practica financiară internaţională, unele abateri de la aceste principii.

Concepte şi termeni de reţinut :

• sistem de gestiune, • sistem de exerciţiu, • echilibru bugetar, • unitatea bugetară, • universalitatea, • neafectarea veniturilor bugetare, • anualitatea bugetară, • specializarea.


1. Enumeraţi domeniile de interes ale deciziei publice. 2. Prezentaţi principalele metode şi tehnici de dimensionare a veniturilor şi cheltuielilor

bugetare. 3. Enumeraţi principiile bugetare. 4. Prezentaţi principiul anualităţii bugetare. 5. Prezentaţi principiul universalităţii bugetare. 6. Prezentaţi principiul transparenţei bugetare. 7. Prezentaţi principiul echilibrului bugetar. 8. Prezentaţi principiul unităţii bugetare. 9. Prezentaţi principiul neafectării veniturilor bugetare. 10. Prezentaţi principiul publicităţii bugetului. 11. Prezentaţi principiul specializării bugetare.

50

Teste de evaluare/autoevaluare • Răspundeţi adevărat (dacă consideraţi ca propoziţia este adevărată) sau fals (dacă consideraţi

ca propoziţia este falsă). 1. Procesul bugetar reprezintă decizia de colectare a veniturilor şi de repartizare a acestora pentru finanţarea cheltuielilor. 2. Bugetele autonome nu dispun şi de autonomie financiară.

• Alegeţi varianta corectă! 3. Dintre următoarele enunţuri, care nu reprezintă o trăsătură a procesului bugetar? a) continuitate ciclică; b) caracter decizional; c) specializarea bugetară; d) caracter politic; e) caracter democratic. 4. Care dintre următoarele enunţuri nu reprezintă o metodă modernă de dimensionare a veniturilor şi cheltuielilor bugetare? a) managementul prin obiective; b) metoda evaluării directe; c) metoda de planificare, programare şi bugetizare; d) bugetul bazat pe programe; e) metoda raţionalizării opţiunilor bugetare. 5. Unul din următoarele principii bugetare a fost treptat abandonat : a) unitatea bugetară; b) specializarea bugetară; c) echilibrul bugetar; d) neafectarea veniturilor bugetare; e) anualitatea


1. Mariana-Cristina Cioponea, Finanţe publice şi teorie fiscală, Editura Fundaţiei România de Mâine , Bucureşti, 2007 sau 2008.

2. Văcărel, Iulian şi colectivul, Finanţe publice, ediţia a (I-V) VI-a, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 2007.

3. Dascălu Elena Doina, Dan Radu Ruşanu, Finanţe publice, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucuresti, 2005 sau 2009 .

4. Legea nr.500/2002 privind finanţele publice (publicată în „Monitorul Oficial” nr. 597/2002), actualizat în baza actelor normative modificatoare).

51


ETAPELE PROCESULUI BUGETAR

Cuprins:


4.3.1. Trăsăturile specifice procesului bugetar 4.3.2. Etapele procesului bugetar


4.1. Introducere

Procesul bugetar reprezintă un ansamblu de operaţiuni

care se succed anual şi privesc elaborarea şi aprobarea proiectului legii bugetare anuale, execuţia curentă a bugetului, încheierea şi aprobarea contului de execuţie bugetară, precum şi controlul bugetar.

Din punct de vedere al descrierii etapelor parcurse, în literatura de specialitate, nu se constată deosebiri esenţiale, iar regulile după care se desfăşoară procesul bugetar sunt precis definite prin lege (Constituţie, Legea pentru finanţele publice, Legea administraţiei publice locale, etc.). Prin conţinutul său, procesul bugetar exercită importante influenţe în domeniul economico-social, datorită faptului că modul de elaborare, aprobare şi execuţie a unui anumit tip de buget se repercutează asupra cererii şi ofertei agregate din economie, asupra gradului de satisfacere cu bunuri şi servicii publice.


– descrierea trăsăturilor specifice ale procesului bugetar; – identificarea etapelor care alcătuiesc procesul bugetar; – înţelegerea rolului diferitelor instituiţii ale statului în

cadrul procesului bugetar;

– identificarea competenţelor care revin diferitelor instituiţii pe parcursul procesului bugetar;

– formarea unei viziuni de ansamblu asupra activităţilor care constituie procesul bugetar în ţara noastră.

52



4.3.1. Trăsăturile specifice procesului bugetar

Procesul bugetar se caracterizează, nu numai prin deosebiri, dar şi prin anumite trăsături specifice, comune, şi anume:

a) este un proces de decizie, deoarece autorităţile competente hotărăsc în privinţa alocării resurselor publice;

b) este un proces ciclic, derulându-se într-o perioadă calendaristică bine determinată (care, în ţara noastră coincide cu anul bugetar) după care procesul se reia;

c) este un proces preponderent politic, datorită faptului că deciziile privind alocarea resurselor sunt determinate de gândirea doctrinară şi interesele politice ale formaţiunii aflate la putere;

d) este un proces democratic, complex vizând un foarte mare număr de participanţi, cu probleme multiple şi diverse.

4.3.2. Etapele procesului bugetar în România

În ţara noastră procesul bugetar cuprinde următoarele etape

(sau faze) succesive:

a) elaborarea proiectului de buget b) aprobarea bugetului c) execuţia bugetului d) încheierea execuţiei bugetare e) controlul execuţiei bugetare f) aprobarea execuţiei bugetare a. Elaborarea proiectului de buget – este un proces

complex şi iterativ, care constă în dimensionarea alocaţiilor bugetare destinate finanţării utilităţilor publice, precum şi a resurselor financiare care urmează a se mobiliza în cadrul unui an bugetar.

Proiectul bugetului este elaborat în majoritatea ţărilor de puterea executivă, respectiv de către Guvern.

În cadrul Guvernului, responsabilitatea elaborării proiectului de buget revine concret ministrului finanţelor, împreună cu celelalte ministere, instituţiile de prognoză macroeconomică şi Banca Naţională.

Procesul de elaborare a proiectului anual de buget este unul laborios, care se întinde pe o perioadă lungă de timp (aprilie-septembrie), implică foarte mulţi actori (ministere şi agenţii guvernamentale, multe direcţii şi funcţionari publici din Ministerul Finanţelor Publice, precum şi autorităţi publice locale). De asemenea, este, un proces iterativ (unele etape se pot relua,

53

54

îndeosebi cea de stabilire a limitelor de cheltuieli sau cea de negociere între Ministerul Finanţelor Publice şi acele ministerele/agenţii care nu transmit proiectul de buget încadrat în limitele de cheltuieli aprobate de către Guvern).

Prin Legea privind finanţele publice se stabileşte un calendar bugetar1 cu termene şi sarcini precise pentru elaborarea şi prezentarea spre aprobare a legii bugetului de stat.

Procesul bugetar începe cu faza de conturare a cadrului macroeconomic, transmiterea Scrisorii-cadru şi stabilirea limitelor de cheltuieli pentru ordonatorii principali de credite încă din prima parte a anului pentru a conferi mai multă stabilitate politicii macroeconomice;

Indicatorii macroeconomici şi sociali pentru anul bugetar pentru care se elaborează proiectul de buget, precum şi pentru următorii 3 ani, trebuie să fie elaboraţi de organele abilitate până la data de 31 martie a anului curent.

Ministerul Finanţelor Publice înaintează Guvernului, până la data de 1 mai, obiectivele politicii fiscale şi bugetare pentru anul bugetar pentru care se elaborează proiectul de buget şi următorii 3 ani, împreună cu limitele de cheltuieli stabilite pe ordonatorii principali de credite, urmând ca acesta să le aprobe până la data de 15 mai şi are obligaţia să informeze comisiile pentru buget, finanţe şi bănci ale Parlamentului asupra principalelor orientări ale politicii sale macroeconomice şi ale finanţelor publice.

Ministrul Finanţelor Publice transmite ordonatorilor principali de credite (ministerele) şi autorităţilor locale, până la data de 1 iunie a fiecărui an, o scrisoare-cadru în care se specifică contextul macroeconomic pe baza căruia urmează să fie întocmite proiectele de buget, metodologiile de elaborare a acestora, precum şi limitele de cheltuieli aprobate de Guvern. Ordonatorii principali de credite sunt miniştrii, conducătorii celorlalte organe de specialitate ale administraţiei publice centrale, conducătorii altor autorităţi publice şi conducătorii instituţiilor publice autonome.

Ordonatorii principali de credite Ministrului Finanţelor Publice propunerile lor pentru proiectul de buget, iar autorităţile locale transmit solicitările lor pentru transferuri (consolidabile), până la data de 15 iulie.

Ministerul Finanţelor Publice, pe baza proiectelor de buget ale ordonatorilor principali de credite şi a bugetului propriu, întocmeşte proiectul legii bugetare şi proiectul de buget, pe care le depune la Guvern până la data de 30 septembrie a fiecărui an.

Documentele care se elaborează la fundamentarea bugetului sunt:

– expunerea de motive şi proiectul de lege pentru aprobarea bugetului;

Legile bugetare cuprind: a) la venituri, estimările anului bugetar; b) la cheltuieli, creditele bugetare determinate de

autorizările conţinute în legi specifice, în structura funcţională şi economică a acestora;

1 Secţiunea a 2-a din Legea nr.500/2002 privind finanţele publice, Monitorul Oficial nr.597/2002,

55

c) deficitul sau excedentul bugetar, după caz; d) reglementări specifice exerciţiului bugetar.

– o situaţie (raport) conţinând prezentarea stării economico-financiare a ţării şi perspectivele acesteia pentru următorii 3 ani bugetari;

– anexele la proiectul de lege a bugetului, în care sunt înscrise prevederile veniturilor şi cheltuielilor bugetare în detaliu;

Anexele legilor bugetare cuprind: a) sintezele bugetelor; b) bugetele ordonatorilor principali de credite şi anexele

la acestea;

c) sumele defalcate (pentru bugetele locale) din unele venituri ale bugetului de stat şi criteriile de repartizare a acestora;

d) alte anexe specifice. − anexele privind bugetele fondurilor speciale − materialele necesare documentării Parlamentului, în

vederea analizei proiectului de buget.

Proiectul legii bugetului de stat este însoţit de un raport privind situaţia macroeconomică pentru anul bugetar pentru care se elaborează proiectul de buget şi proiecţia acesteia în următorii 3 ani. Acest raport va cuprinde un rezumat al politicilor macroeconomice în contextul cărora au fost elaborate proiectele de buget, precum şi strategia Guvernului în domeniul investiţiilor publice.

Raportul şi proiectele legilor bugetare anuale vor exprima politica fiscal-bugetară a Guvernului, precum şi alte informaţii relevante în domeniu.

Anexele la proiectul legii bugetului (proiectul de buget propriu-zis) reflectă în detaliu structura veniturilor şi cheltuielilor bugetare.

Totodată, ca anexe la buget, sunt prezentate şi bugetele fondurilor speciale.

Un aspect deosebit de important în această etapă este consultarea societăţii civile în privinţa proiectului anual de buget, mai exact a partenerilor de dialog social, prin dezbaterea proiectelor anuale de buget ale ordonatorilor principali de credite în Comisiile de dialog social constituite pe lângă aceştia, precum şi prin dezbaterea proiectului de buget şi al legii bugetare anuale în comisiile şi în plenul Consiliului Economic şi Social, organism tripartit Guvern, sindicate şi patronate.

După însuşirea de către Guvern a proiectului legii bugetare şi de buget, acesta le supune spre adoptare Parlamentului cel mai târziu până la data de 15 octombrie a fiecărui an, moment în care începe procedura parlamentară.

Informarea Parlamentului asupra obiectivelor fiscale şi bugetare pentru anul bugetar pentru care se elaborează proiectul de buget şi următorii trei ani, oferă posibilitatea ca Parlamentul să-şi exprime o opinie asupra obiectivelor propuse de Guvern şi relevanţei acestora.

b. Aprobarea bugetului. Parlamentul adoptă legile bugetare anuale şi legile de rectificare, elaborate de Guvern în contextul strategiei macroeconomice asumate de acesta.

56

Ca mod de desfăşurare, aprobarea bugetului depinde de organizarea Parlamentului (unicameral sau bicameral). În vederea aprobării, proiectul de buget înaintat Parlamentului urmează mai multe etape distincte:

• analiza proiectului în comisiile parlamentare de specialitate;

• prezentarea proiectului în plenul Parlamentului de către primul-ministru sau ministrul finanţelor;

• dezbaterile şi aprobarea proiectului în Camerele Parlamentului;

• promulgarea de către preşedintele ţării a proiectului de buget aprobat, iar din acest moment bugetul devine lege şi trebuie aplicat în această formă.

De regulă, toate aceste activităţi trebuie să se încheie înainte de începerea anului bugetar, în caz contrar, Legea privind finanţele publice prevede modul de finanţare a cheltuielilor până la aprobare.

În cazul în care legile bugetare anuale, depuse în termen legal, nu au fost adoptate de către Parlament până cel târziu la data de 15 decembrie a anului anterior anului la care se referă proiectul de buget, Guvernul va solicita Parlamentului aplicarea procedurii de urgenţă.

Dacă legile bugetare anuale nu au fost adoptate cu cel puţin 3 zile înainte de expirarea exerciţiului bugetar, Guvernul îndeplineşte sarcinile prevăzute în bugetul anului precedent, limitele lunare de cheltuieli neputând depăşi de regulă 1/12 din prevederile bugetelor anului precedent.

c. Execuţia bugetului Execuţia bugetului are loc pe o perioadă de un an şi

constă în realizarea, pe de o parte, a veniturilor prevăzute în bugetul de stat şi pe de altă parte, a cheltuielilor aprobate.

Responsabilitatea pentru execuţia bugetului, în conformitate cu buget ul aprobat de Parlament, revine Guvernului.

Întotdeauna, prevederile privind veniturile sunt considerate ca fiind sarcini minime, iar cele pentru cheltuieli, ca maxime.

Analiza şi evaluarea execuţiei bugetare sunt factori importanţi în elaborarea bugetelor pentru anul următor, deoarece permit urmărirea tendinţelor majore ale veniturilor şi cheltuielilor pe anul curent. De aceea, de-a lungul anului bugetar, pe măsură ce bugetul aprobat este executat, sunt elaborate rapoarte de execuţie ale veniturilor şi cheltuielilor pe baze lunare, trimestriale şi anuale.

Execuţia veniturilor bugetare se realizează prin aparatul fiscal specializat al Ministerului Finanţelor Publice (Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - ANAF) şi constă într-o succesiune de activităţi, specifice pentru diverse tipuri de venituri bugetare, prevăzute (aprobate) prin legi speciale. Spre exemplu, pentru impozitele directe, fazele procedurale sunt:

– aşezarea impozitului – care constă în stabilirea obiectului impunerii, constatarea existenţei materiei impozabile şi evaluarea mărimii acesteia;

57

– lichidarea – este operaţiunea prin care se determină cuantumul impozitului datorat de o persoană fizică sau juridică, înscriindu-se suma datorată de contribuabil;

– emiterea titlului de percepere a impozitului – constă în înscrierea sumei datorate a impozitului într-un act care dă dreptul la perceperea impozitului;

– perceperea propriu-zisă a impozitului – constă în încasarea efectivă a acestuia, în suma şi la termenul stabilit prin lege.

Execuţia cheltuielilor bugetare se realizează, de asemenea, printr-o succesiune de operaţiuni: angajament, lichidare, ordonanţare, plată (prescurtat, ALOP):

– Angajarea –reprezintă actul legal de contractare, de decizie etc., privind angajamentul conducătorului instituţiei respective (ordonatorilor de credite, principali, secundari sau terţiari) în limita creditului bugetar aprobat, de a efectua o anumită cheltuială;

– Lichidarea – este operaţiunea de constatare a serviciului public angajat şi se determină suma de plată;

– Ordonanţarea – este operaţiunea prin care se confirmă că s-a constatat efectuarea serviciului public şi că se poate efectua plata (se menţionează “bun de plată”). Ordonatorii de credite (primari, secundari sau terţiari) au calitatea de a ordona execuţia cheltuielilor publice, în limita creditelor bugetare aprobate;

– Plata – este operaţiunea finală şi constă în achitarea propriu-zisă a sumei de plată de către “casier” sau “contabilul autorizat”.

Legea finanţelor publice prevede şi alte principii şi reguli privind execuţia bugetară.

Rectificarea bugetară. În cursul exerciţiului bugetar, legea bugetară anuală poate fi modificată prin legi rectificative, care se prezintă Parlamentului cel mai târziu pana la data de 30 noiembrie. Rectificarea bugetului de stat intervine, în principal, ca urmare a schimbărilor intervenite în evoluţia indicatorilor macroeconomici, a introducerii unor măsuri fiscale, a adaptării legislaţiei la condiţiile economiei de piaţă sau a altor cauze justificate.

Lucrările privind rectificarea bugetului de stat sunt elaborate de Ministerul Finanţelor Publice, iar Guvernul, după însuşirea proiectului de act normativ, îl supune aprobării Parlamentului.

d. Încheierea şi aprobarea contului de execuţiei

bugetară

Execuţia bugetară se încheie la data de 31 decembrie a fiecărui an.

Orice venit neîncasat şi orice cheltuială angajată, lichidată şi ordonanţată, în cadrul prevederilor bugetare, şi neplătită până la data de 31 decembrie se vor încasa sau se vor plăti, după caz, în contul bugetului pe anul următor.

Creditele bugetare neutilizate până la închiderea anului sunt anulate de drept.

Pe baza situaţiilor financiare, a conturilor privind execuţia

58

de casă a bugetului de stat, bugetului asigurărilor sociale de stat şi a bugetelor fondurilor speciale, prezentate de ordonatorii principali de credite şi de alte instituţii şi în urma verificării şi analizării acestora, Ministerul Finanţelor Publice elaborează contul general anual de execuţie a bugetului de stat şi, respectiv, contul de execuţie a bugetului asigurărilor sociale de stat, care au ca anexe conturile anuale de execuţie a bugetelor fondurilor speciale şi bugetelor ordonatorilor principali de credite, inclusiv anexele la acestea, pe care le prezintă Guvernului.

Contul de execuţie bugetară cuprinde toate operaţiunile de încasare a veniturilor şi efectuare a cheltuielilor, precum şi determinarea soldului cu care se încheie anul bugetar, respectiv excedent sau deficit.

Contul de execuţie bugetară se întocmeşte în structura bugetelor aprobate şi au ca anexe conturile anuale de execuţie a bugetelor ordonatorilor principali de credite, inclusiv anexele acestora.

Guvernul analizează şi prezintă spre adoptare Parlamentului contul general anual de execuţie (a bugetului de stat, a bugetului asigurărilor sociale de stat şi celelalte conturi anuale de execuţie) până la data de 1 iulie a anului următor celui de execuţie.

Contul general anual de execuţie se aprobă prin lege după verificarea acestora de către Curtea de Conturi.

Activitatea de închidere a contului de execuţie bugetară revine Ministerului Finanţelor Publice, iar Guvernul, după analiza şi definitivarea lui, precum şi după verificarea sa de către Curtea de Conturi, este prezentat Parlamentului pentru dezbatere şi aprobare (prin lege).

e. Controlul şi aprobarea execuţiei bugetare Controlul execuţiei bugetare trebuie să asigure: – respectarea legalităţii bugetare; – încadrarea în autorizarea bugetară dată de Parlament; – evaluarea calităţii gestiunii financiare publice În funcţie de organismul care îl efectuează, controlul

îndeplinirii prevederilor înscrise în legea bugetului poate fi:

– administrativ – exercitat de organele interne de control al instituţiilor statului;

– jurisdicţional – realizat de Curtea de Conturi şi Camerele de conturi judeţene;

– politic – exercitat de către Parlament. Controlul administrativ poate fi: a) control preventiv al cărui obiectiv principal este

verificarea conformităţii cu legea - şi are loc înaintea operaţiunilor de încasare a veniturilor şi de efectuare a cheltuielilor;

b) controlul ulterior al cărui obiectiv principal este evaluarea modului de gestiune a fiecărui serviciu public – are loc după efectuarea operaţiunilor, iar dacă se constată încălcarea legalităţii, se aplică măsuri de recuperare a prejudiciilor aduse statului.

Controlul jurisdicţional – se realizează de Curtea de Conturi, asupra modului de formare, administrare şi

întrebuinţare a resurselor financiare, precum şi a patrimoniului statului. Corespunzător momentului în care se efectuează, acesta poate fi:

a) control preventiv – care se exercită prin viză pentru legalitate, conformitate şi încadrarea în limitele creditelor bugetare;

b) control ulterior. Controlul politic sau Parlamentar se realizează, de

regulă, prin intermediul comisiilor parlamentare de specialitate. Controlul efectiv este însă mai redus, cu excepţia cazurilor când un anumit element de gestiune financiară a dat ocazia unei dezbateri politice.


– Procesul bugetar reprezintă un ansamblu de operaţiuni care se succed anual şi privesc

elaborarea şi aprobarea proiectului legii bugetare anuale, execuţia curentă a bugetului, încheierea şi aprobarea contului de execuţie bugetară, precum şi controlul bugetar.

– Prin conţinutul său, procesul bugetar exercită importante influenţe în domeniul economico-social, datorită faptului că modul de elaborare, aprobare şi execuţie a unui anumit tip de buget se repercutează asupra cererii şi ofertei agregate din economie, asupra gradului de satisfacere cu bunuri şi servicii publice.

– Procesul bugetar se caracterizează, prin anumite trăsături specifice, comune, şi anume: este un proces de decizie, ciclic, preponderent politic, democratic şi complex.

– În ţara noastră procesul bugetar cuprinde mai multe etape (sau faze) succesive. – Elaborarea proiectului de buget – este un proces complex şi iterativ, care constă în

dimensionarea alocaţiilor bugetare destinate finanţării utilităţilor publice, precum şi a resurselor financiare care urmează a se mobiliza în cadrul unui an bugetar. Proiectul bugetului este elaborat în majoritatea ţărilor de puterea executivă, respectiv de către Guvern.

– Aprobarea bugetului se face de către Parlament care adoptă legile bugetare anuale şi legile de rectificare, elaborate de Guvern în contextul strategiei macroeconomice asumate.

– Execuţia bugetului are loc pe o perioadă de un an şi constă în realizarea, pe de o parte, a veniturilor prevăzute în bugetul de stat şi pe de altă parte, a cheltuielilor aprobate. Responsabilitatea pentru execuţia bugetului, în conformitate cu buget ul aprobat de Parlament, revine Guvernului. Întotdeauna, prevederile privind veniturile sunt considerate ca fiind sarcini minime, iar cele pentru cheltuieli, ca maxime.

– Încheierea şi aprobarea contului de execuţiei bugetară. Execuţia bugetară se încheie la data de 31 decembrie a fiecărui an. Orice venit neîncasat şi orice cheltuială angajată, lichidată şi ordonanţată, în cadrul prevederilor bugetare, şi neplătită până la data de 31 decembrie se vor încasa sau se vor plăti, după caz, în contul bugetului pe anul următor. Ministerul Finanţelor Publice elaborează contul general anual de execuţie a bugetului de stat şi, respectiv, contul de execuţie a bugetului asigurărilor sociale de stat, care au ca anexe conturile anuale de execuţie a bugetelor fondurilor speciale şi bugetelor ordonatorilor principali de credite, inclusiv anexele la acestea, pe care le prezintă Guvernului. 59

60

– Guvernul analizează şi prezintă spre adoptare Parlamentului contul general anual de execuţie (a bugetului de stat, a bugetului asigurărilor sociale de stat şi celelalte conturi anuale de execuţie) până la data de 1 iulie a anului următor celui de execuţie. Contul general anual de execuţie se aprobă prin lege după verificarea acestora de către Curtea de Conturi.

– Activitatea de închidere a contului de execuţie bugetară revine Ministerului Finanţelor Publice, iar Guvernul, după analiza şi definitivarea lui, precum şi după verificarea sa de către Curtea de Conturi, este prezentat Parlamentului pentru dezbatere şi aprobare (prin lege).

– Controlul şi aprobarea execuţiei bugetare Controlul execuţiei bugetare trebuie să asigure: respectarea legalităţii bugetare; încadrarea în autorizarea bugetară dată de Parlament; evaluarea calităţii gestiunii financiare publice.

– În funcţie de organismul care îl efectuează, controlul îndeplinirii prevederilor înscrise în legea bugetului poate fi: administrativ – exercitat de organele interne de control al instituţiilor statului; jurisdicţional – realizat de Curtea de Conturi şi Camerele de conturi judeţene; politic – exercitat de către Parlament.

– Controlul politic sau Parlamentar se realizează, de regulă, prin intermediul comisiilor parlamentare de specialitate. Controlul efectiv este însă mai redus, cu excepţia cazurilor când un anumit element de gestiune financiară a dat ocazia unei dezbateri politice.


• sistem de gestiune, • sistem de exerciţiu, • echilibru bugetar, • unitatea bugetară, • universalitatea, • neafectarea veniturilor bugetare, • anualitatea bugetară, • specializarea.


1. Definiţi procesul bugetar. 2. Prezentaţi trăsăturile procesului bugetar. 3. Prezentaţi şi explicaţi fazele (etapele) procesului bugetar. 4. Prezentaţi cum şi de către cine se adoptă legea bugetului de stat în România. 5. Prezentaţi ce înseamnă şi ce cuprinde execuţia bugetului. 6. Explicaţi controlul bugetar, conceptul şi formele controlului.

61

Teste de evaluare/autoevaluare • Răspundeţi adevărat (dacă consideraţi că propoziţia este adevărată) sau fals (dacă consideraţi

ca propoziţia este falsă). 1. Procesul bugetar reprezintă decizia de colectare a veniturilor şi de repartizare a acestora pentru finanţarea cheltuielilor.

2. Caracterul ciclic este o trăsătură specifică procesului bugetar.

• Alegeţi varianta corectă! 3. Aprobarea bugetului de stat se face: a) de Guvern; b) de consiliile judeţene; c) prin lege; d) de Ministerul Finanţelor Publice; e) de organele instituţiilor financiare. 4. Care dintre următoarele enunţuri nu reprezintă etape ale procesului bugetar? a) elaborarea proiectului de buget; b) execuţia bugetului; c) ratificarea de către Preşedintele tării a proiectului de buget aprobat de Parlament; d) aprobarea bugetului; e) controlul şi aprobarea execuţiei bugetului şi încheierea şi aprobarea contului de execuţie

bugetară.

5. Ştiind că următoarele enunţuri reprezintă etape ale procesului bugetar, ordonaţi-le cronologic. 1) aprobarea bugetului; 2) execuţia bugetului; 3) încheierea şi aprobarea contului de execuţie bugetară; 4) elaborarea proiectului de buget; 5) controlul şi aprobarea execuţiei bugetului. a. 3, 5, 2, 1, 4; b. 4, 3, 1, 2, 5; c. 2, 3, 5, 4, 1; d. 4, 1, 2, 3, 5; e. 5, 3, 1, 2, 4.



2. Văcărel, Iulian şi colectivul, Finanţe publice, ediţia a (I-V) VI-a, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 2007;

3. Dascălu Elena Doina, Dan Radu Ruşanu, Finanţe publice, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2005 sau 2009

4. Legea nr.500/2002 privind finanţele publice (publicată în „Monitorul Oficial” nr. 597/2002) - actualizat în baza actelor normative modificatoare).

62

Unitatea de învăţare 5 SISTEMUL CHELTUIELILOR PUBLICE

Cuprins:


5.3.1. Conţinutul şi clasificarea cheltuielilor publice 5.3.2. Principalele cheltuieli publice grupate conform criteriului funcţional


5.1. Introducere

Cheltuielile publice sunt ocazionate de realizarea rolului statului ca autoritate publică şi ca actor economic, fiind suportate de către toţi cetăţenii acestuia, în proporţii diferite.

Prin cheltuielile publice se concretizează cea de-a doua fază a funcţiei de repartiţie a finanţelor publice, aspect prezentat în cadrul temei nr.1, şi anume, aceea de repartizare a resurselor financiare publice pe diverse destinaţii.

Cheltuielile (sau costurile) ocazionate pe aceste destinaţii, acoperă nevoi de interes general existente la un moment dat şi în conformitate cu politicile public e pe care autorităţile le transpun în viaţă, cum sunt: educaţie, sănătate, apărare naţională, ordine publică, siguranţă naţională, protecţie socială etc.


− definirea conceptelor de cheltuieli publice şi cheltuieli bugetare;

− descrierea principalelor cheltuieli publice grupate conform criteriului funcţional;

− descrierea clasificării cheltuielilor publice pe baza criteriilor de clasificare;

− înţelegerea conţinutului şi întregului procesul de delimitare a nivelului cheltuielilor publice corespunzătoare destinaţiilor prin cunoaşterea criteriilor şi clasificării pe diferite grupe;

63

− Timpul alocat unităţii: 2 ore


5.3.1.Conţinutul şi clasificarea cheltuielilor publice

Cheltuielile publice exprimă relaţii economico-sociale în formă bănească, manifestate între stat, pe de o parte, şi persoane fizice şi juridice, pe de altă parte, cu ocazia repartizării şi utilizării resurselor financiare ale statului, în scopul îndeplinirii funcţiilor acestuia.

Prin cheltuielile publice, statul acoperă necesităţile publice (colective) de bunuri şi servicii, considerate prioritare în diverse perioade de timp, concretizate în obiectivele cuprinse în programele de guvernare privind activitatea economică, socială, culturală sau de altă natură.

În mod concret, cheltuielile publice se materializează în plăţi efectuate de stat pentru îndeplinirea diferitelor obiective ale politicii statului: servicii publice generale, acţiuni social-culturale, armată, ordine publică, acţiuni economice, etc.

Pentru a defini mai clar conceptul de cheltuieli publice, este utilă paralela între cheltuielile pentru bunuri şi servicii private, care urmăresc satisfacerea nevoilor individuale, şi cele publice, care urmăresc satisfacerea nevoilor colective ale societăţii, prezentată în cadrul temei nr.1.

În prezent, cheltuielile publice sunt foarte diversificate. Unele se manifestă direct, prin finanţarea de către stat a instituţiilor publice pentru ca acestea să poată funcţiona conform scopului înfiinţării lor. Altele influenţează direct mediul economico-social, constituind instrumente ale politicii de influenţare în sensul ameliorării lui. Astfel cheltuielile publice trebuie analizate, nu numai prin prisma domeniului în care sunt efectuate, ci şi din punct de vedere al influenţei pe care o pot avea asupra repartiţiei sociale.

Conţinutul economic al cheltuielilor publice este strâns legat de destinaţia acestora. Astfel, unele cheltuieli exprimă:

– un consum definitiv de produs intern brut (de exemplu, cheltuielile cu administraţia generală),

– iar altele reprezintă o avansare a produsului intern brut (de exemplu, cheltuielile de investiţii care duc la progresul economico-social).

Cheltuielile publice cuprind totalitatea cheltuielilor efectuate în scopul public prin intermediul instituţiilor publice şi care se acoperă astfel:

– fie de la bugetul de stat, – fie din fonduri proprii ale instituţiilor publice, pe

64

65

seama unor venituri extrabugetare obţinute conform legii.

Cheltuielile bugetare, spre deosebire de cheltuielile publice, se referă doar la acele cheltuieli care se acoperă de la bugetul administraţiei centrale de stat, din bugetele locale sau din cel al asigurărilor sociale de stat.

Astfel, cheltuielile bugetare au o sferă mai restrânsă decât cheltuielile publice. Astfel, cheltuielile bugetare sunt cheltuieli publice, dar nu toate cheltuielile publice sunt cheltuieli bugetare.

Suma aprobată prin legea bugetului ca şi cheltuieli bugetare, reprezentând limita maximă până la care se pot efectua plăţi în cursul anului bugetar respectiv, poartă numele de credit bugetar.

Creditele bugetare aprobate se utilizează pentru finanţarea funcţiilor administraţiei publice, programelor, acţiunilor, obiectivelor şi sarcinilor prioritare, potrivit scopurilor prevăzute în legi şi alte reglementări, şi vor fi angajate şi folosite în strictă corelare cu gradul previzionat de încasare a veniturilor bugetare.

Angajarea şi utilizarea creditelor bugetare în alte scopuri decât cele aprobate atrag răspunderea celor vinovaţi, în conformitate cu prevederile legale.

Criterii de clasificare a cheltuielilor publice

Înţelegerea conţinutului şi a întregului proces de

dimensionare a cheltuielilor publice totale şi repartizarea pe destinaţii şi beneficiari, presupune cunoaşterea criteriilor de clasificare a cheltuielilor publice pe diferite grupe.

Structura cheltuielilor publice bazată pe diferite criterii de grupare, ilustrează modul cum sunt orientate resursele financiare ale statului spre anumite obiective (sociale, culturale, economice, militare, etc.) , de la o perioadă la alta. Aceste criterii sunt folosite de către fiecare stat la elaborarea unei clasificări proprii a indicatorilor bugetari pe baza cărora se întocmeşte şi se execută bugetul.

În practica financiară se folosesc mai multe criterii de clasificare, şi anume:

a) administrativă; b) economică; c) funcţională; d) financiară, e) după rolul cheltuielilor în procesul reproducţiei sociale; f) gruparea utilizată de organismele ONU.

a. Clasificarea administrativă se bazează pe criteriul instituţiilor care gestionează cheltuielile (ministere, unităţi administrativ-teritoriale, instituţii etc.). şi este utilă deoarece alocaţiile bugetare sunt stabilite pe beneficiari. Acest criteriu se foloseşte la repartizarea cheltuielilor publice pe ordonatorii de credite (ministere, autorităţi locale, etc.). Din acest motiv, dezavantajul acestei clasificări este că nu asigură comparabilitatea în timp, datorită schimbării periodice a structurilor administrative. b. Clasificarea economică arată natura cheltuielilor şi le grupează în:

• cheltuieli curente, care asigură buna funcţionare şi întreţinerea instituţiilor publice, reprezintă un consum

66

definitiv din produsul intern brut şi se reînnoiesc anual. La rândul lor, acestea se subîmpart în:

– cheltuielile privind serviciile publice sau de funcţionare, compuse, în general, din remunerarea serviciilor (drepturile salariale), cheltuieli pentru materiale şi servicii, plata dobânzilor etc.;

– cheltuielile de transfer, către anumite persoane fizice (pensii, ajutoare sociale etc.), persoane juridice (subvenţii) sau către bugetele administraţiilor locale. Această trecere este cu titlu definitiv şi nerambursabil, şi poate avea destinaţii economice (subvenţii acordate unor persoane juridice, urmărind scopuri bine determinate) sau sociale (transferuri acordate persoanelor fizice, cum sunt: burse, pensii, ajutoare sociale etc.). În buget, aceste transferuri sunt considerate neconsolidabile dacă nu au legătură cu un alt buget şi consolidabile, dacă au legătură cu un alt buget al sistemului de bugete care constituie bugetul general consolidat (prezentat în cadrul temei nr.2);

• cheltuieli de capital, care constau în achiziţionarea de bunuri de folosinţă îndelungată, destinate sferei producţiei materiale sau nemateriale. Acestea reprezintă o avansare a produsului intern brut care contribuind direct sau indirect, la dezvoltarea şi modernizarea patrimoniului public.

c. Clasificarea financiară arată modul şi momentul în care cheltuielile publice afectează resursele financiare ale statului. Astfel, după acest criteriu, cheltuielile publice pot fi:

• cheltuieli definitive – care cuprind cheltuieli de funcţionare sau de investiţii şi formează partea cea mai mare a cheltuielilor publice;

• cheltuieli temporare (operaţiuni de trezorerie: avansuri, împrumuturi) – care sunt evidenţiate în conturi speciale de trezorerie şi se soldează la un moment dat;

• cheltuielile virtuale (sau posibile) – sunt cele pe care statul se angajează să le efectueze în anumite condiţii, în cazul în care statul intervine ca girant pentru un împrumut care, din diferite motive, nu mai poate fi rambursat de către debitori, sumele respective sunt achitate de stat şi devin o cheltuială a statului.

d. Clasificarea după rolul cheltuielilor publice în procesul reproducţiei sociale cuprinde:

• cheltuieli reale (sau negative) – care reprezintă un consum definitiv de produs intern brut, cum sunt: întreţinerea aparatului de stat, întreţinerea şi dotarea armatei, plata dobânzilor etc.;

67

• cheltuieli economice (sau pozitive) – care contribuie la creşterea avuţiei naţionale, cum sunt: investiţiile efectuate de stat pentru construirea de drumuri, poduri, susţinerea unor proiecte economice etc.

e. Clasificarea funcţională foloseşte drept criteriu domeniile, ramurile, sectoarele de activitate spre care sunt dirijate resursele financiare publice (educaţie, cultură, sănătate, sectorul social, apărarea naţională, etc.). Importanţa acestui criteriu derivă din faptul că arată repartizarea resurselor financiare publice pe domenii de activitate care definesc nevoile publice (colective). Aceste domenii reprezintă principalul obiectiv urmărit la examinarea şi aprobarea prevederilor bugetare de către Parlament şi reflectă structura cheltuielilor publice conform principalelor funcţii ale statului asumate la un moment dat. f. Clasificarea folosită de organismele ONU are la bază utilizarea concomitentă a două criterii principale: funcţional şi economic.

Clasificarea funcţională ONU cuprinde cheltuielile publice pentru: servicii publice generale, apărare, educaţie, sănătate, securitate socială, locuinţe li servicii comunale, cultură, religie, sport, acţiuni economice, alte scopuri.

Clasificarea economică ONU urmăreşte gruparea cheltuielilor publice în:

− cheltuieli care reprezintă consum final; − dobânzi aferente datoriei publice; − subvenţii de exploatare şi alte transferuri curente; − formarea brută de capital; − achiziţii de terenuri şi active necorporale; − transferuri de capital.

Clasificarea cheltuielilor publice în bugetul României

În România, începând cu anul 1991, pentru clasificarea cheltuielilor publice s-a adoptat metoda de clasificare folosită de ONU, pentru asigurarea comparabilităţii datelor necesare raportărilor şi analizelor internaţionale. Potrivit acestei clasificaţii, cuprinderea în buget a cheltuielilor publice se face prin analiza structurii acestora, folosind următoarele grupări: clasificaţia economică, clasificaţia funcţională, clasificaţia administrativă şi clasificaţia pe surse de finanţare.

Clasificaţia economică indică natura cheltuielilor şi este folosită pentru a detalia structura clasificării funcţionale cu scopul de a evidenţia conţinutul economic al fiecărei subdiviziuni a acesteia. Astfel, pentru fiecare subdiviziune funcţională, cheltuielile se grupează în:

A. Cheltuieli curente: – cheltuieli de personal; – cheltuieli materiale şi servicii; – subvenţii (pentru diferite scopuri); alocaţii de la

buget pentru instituţiile publice; – prime;

68

– transferuri consolidabile (către alte bugete) şi neconsolidabile (burse, alocaţii, pensii, ajutoare sociale etc.);

– dobânzi aferente datoriei publice; – rezerve (reglementate).

B. Cheltuieli de capital C. Împrumuturi acordate (pentru finalizarea unor obiective

aprobate prin convenţii, pentru creditarea agriculturii, pentru acoperirea unor arierate)

D. Rambursări de credite şi plăţi de dobânzi şi comisioane (aferente creditelor externe şi a celor interne)

În clasificaţia funcţională a bugetului de stat, care indică

obiectivele politicilor statului la un moment dat, prin care acesta îşi îndeplineşte funcţiile asumate, cheltuielile publice se grupează astfel:

Partea I: Servicii publice generale – cheltuieli pentru autorităţile publice

(Preşedinţie, organele activităţii legislative, organele autorităţii judecătoreşti etc.)

Partea a II-a: Apărare, ordine publică şi siguranţă naţională

– apărare naţională – ordine publică

Partea a III-a: Cheltuieli social-culturale – învăţământ – sănătate – cultură şi artă – asistenţă socială

Partea a IV-a: Servicii şi dezvoltare publică, locuinţe, mediu şi ape

– servicii şi dezvoltare publică – locuinţe – mediu şi ape

Partea a V-a: Acţiuni economice – industrie – agricultură şi silvicultură – transporturi şi comunicaţii – alte acţiuni economice

Partea a VI-a: Alte acţiuni – cercetare ştiinţifică – alte acţiuni

Partea a VII-a: Transferuri – transferuri din bugetul de stat

Partea a VIII-a: Împrumuturi acordate Partea a IX-a: Plăţi de dobânzi şi alte cheltuieli aferente datoriei publice Partea a X-a: Fonduri de rezervă Excedent / Deficit

Această clasificaţie funcţională este detaliată cu cea economică pentru a reda conţinutul economic al fiecărei subdiviziuni funcţionale.

În cadrul clasificaţiei funcţionale se utilizează şi clasificarea administrativă sau instituţională pentru repartizarea fondurilor

69

financiare publice la nivelul ordonatorilor de credite (conducători ai instituţiilor publice). Aceştia au competenţa să repartizeze fondurile publice în cadrul clasificaţiei funcţionale şi a celei economice, către ordonatorii secundari de credite subordonaţi direct, iar aceştia la rândul lor, către ordonatorii terţiari de credite subordonaţi direct fiecăruia în parte.

În cadrul bugetului, cheltuielile publice anexate la bugetul de stat şi la alte bugete, se grupează şi după sursele de finanţare, astfel: din bugetul public; din venituri proprii ale instituţiilor; din credite externe;din fonduri externe nerambursabile.

Compoziţia cheltuielilor publice, mărimea fiecărei grupe sau subgrupe de cheltuieli prevăzute în buget oferă indicii despre felul în care statul îşi asumă fiecare din rolurile sale, la momentul respectiv.

5.3.2. Principalele cheltuieli publice grupate conform criteriului

funcţional

După cum s-a arătat în cadrul temei nr.1, alături de nevoile cu caracter individual, satisfăcute pe seama bunurilor private, există o serie de nevoi sociale a căror satisfacere necesită organizarea de către autorităţile publice, a unor acţiuni cu ajutorul unor instituţii publice, în scopul îmbunătăţirii condiţiilor de viaţă ale populaţiei.

Cheltuieli publice pentru acţiuni social-culturale. Acestea sunt îndreptate spre realizarea de servicii în mod gratuit, cu plată redusă ori sub formă de transferuri băneşti (pensii, ajutoare, alte indemnizaţii). De prestaţiile social-culturale pot beneficia anumite categorii sau grupuri sociale, sau toată populaţia.

Cheltuielile pentru acţiuni social-culturale îndeplinesc un rol important în plan economic şi social, deoarece pe seama resurselor alocate de stat se asigură: educaţia şi instruirea copiilor şi tinerilor, ridicarea calificării profesionale, asistenţa medicală a cetăţenilor, se asigură un sistem de protecţie socială, ridicarea nivelului cultural, artistic şi de civilizaţie a membrilor societăţii. În ansamblul lor, cheltuielile pentru acţiuni social-culturale îşi exercită influenţa asupra economiei, întrucât ele contribuie la întreţinerea, refacerea şi dezvoltarea capacităţii de muncă a indivizilor, la formarea şi recalificarea acestora.

Cheltuielile pentru acţiuni social-culturale se referă, în general la următoarele categorii:

a) cheltuieli publice pentru învăţământ, căruia îi revine un rol tot mai important în progresul de ansamblu al societăţii, concretizat în faptul că, în majoritatea ţărilor lumii, principala sursă de finanţare a învăţământului o constituie bugetul de stat. În numeroase ţări dezvoltate, dar şi în curs de dezvoltare, funcţionează două tipuri de unităţi de învăţământ: public şi particular (privat), supuse în aceeaşi măsură controlului statului. Înafara finanţării propriu-zise a învăţământului, elevii şi studenţii beneficiază de burse şi alte ajutoare financiare (cazare, cantină, asistenţă medicală), în raport cu situaţia personală a studentului, care nu are posibilitatea de a-şi suporta taxele de studii.

b) cheltuielile publice pentru cultură, culte, activitate sportivă şi de tineret, contribuie la creşterea calităţii factorului uman, care îşi aduc contribuţia la formarea personalităţii umane. Instituţiile şi acţiunile către care sunt îndreptate aceste resurse financiare sunt: instituţiile culturale (bibliotecile, muzeele, casele de cultură),

70

instituţiile artistice (teatre, case de film, instituţii muzicale), cultele, acţiunile sportive şi de tineret.

c) cheltuielile publice pentru sănătate, care au o mare importanţă în asigurarea calităţii vieţii indivizilor. Ocrotirea sănătăţii reprezintă mai mult decât o problemă de asistenţă socială, fiind considerată o parte integrantă din ansamblul condiţiilor social-economice de dezvoltare. Şi în acest caz, în ţările dezvoltate, există două categorii de cheltuieli pentru sănătate: publice şi particulare. Sectorul particular în domeniul medicinii, ca şi numărul medicilor aferenţi, este restrâns faţă de cel public. Ocrotirea sănătăţii nu poate fi supus în totalitate cerinţelor pieţei pentru că trebuie să ţină seama de imprevizibilitatea riscurilor de îmbolnăvire, de amploarea lor, de efectele colective multiple cu efecte negative (epidemii) sau pozitive (prevenirea îmbolnăvirilor, vaccinări).

d) cheltuielile publice pentru securitate socială, cuprind: ajutoare acordate unor categorii de persoane, alocaţii, pensii, indemnizaţii, etc., acordate bătrânilor, invalizilor, handicapaţilor, şomerilor, copiilor, etc.). Cea mai importanţă componentă o reprezintă asigurările sociale, care sunt prezentate la tema nr.2, la subcapitolul privitor la Bugetul asigurărilor sociale de stat.

e) cheltuielile pentru ajutorul de şomaj, reprezintă o formă de susţinere materială a celor rămaşi temporar fără lucru sau a persoanelor disponibilizate. Acest ajutor se acordă dintr-un fond special, constituit din contribuţiile obligatorii ale salariaţilor şi ale angajatorilor, care poate fi completat cu subvenţii din bugetul de stat. În România, bugetul fondului special al asigurărilor de şomaj se aprobă ca anexă la legea bugetului asigurărilor sociale de stat.

f) cheltuielile pentru asistenţă socială, cuprind acţiuni întreprinse pentru ocrotirea şi susţinerea materială a persoanelor în vârstă, a familiilor cu venituri mici sau fără venituri, handicapaţilor, invalizilor, refugiaţilor, etc. Între acestea, ponderea cea mai mare o deţine alocaţia de stat pentru copii.

Cheltuieli publice pentru obiective şi acţiuni economice. În mod concret, acestea vizează finanţarea regiilor autonome sau a societăţilor cu capital de stat, particular şi mixt, fermierilor, micilor întreprinzători, sau urmăresc obiective economice importante pentru ţară. Această categorie de cheltuieli reflectă funcţia statului de reglare a proceselor economice şi se realizează prin intervenţia statului, utilizând forme şi instrumente specifice.

Formele ajutoarelor financiare ale statului pot fi directe sau indirecte.

În grupa ajutoarelor directe se cuprind: − subvenţiile, care reprezintă forma cea mai utilizată, ca ajutor

nerambursabil, unilateral şi fără contraprestaţie, dar este condiţionat şi are o afectaţie specială.. Acestea pot fi acordate pentru activităţi interne sau pentru export;

− investiţiile, care reprezintă ajutoare financiare pe care statul le efectuează pentru dezvoltarea sectorului public şi a altor sectoare, având ca obiectiv principal satisfacerea interesului general, nu numai cel de obţinere de profit;

− împrumuturi cu dobândă subvenţionată, care pot fi acordate din bugetul de stat sau din alte fonduri speciale, au o dobândă sub cea a pieţei şi termene de rambursare convenabile;

− ajutoare financiare, care se acordă pentru difuzarea de informaţii, studii de marketing, organizarea de expoziţii.

71

În grupa ajutoarelor indirecte se cuprind: − avantajele fiscale care sunt denumite uneori şi cheltuieli

fiscale, deoarece sunt echivalentul subvenţiilor, ele reprezentând plăţi mai mici sau scutiri de impozite;

− garantarea împrumuturilor bancare ale unor întreprinderi. În cazul în care întreprinderea nu îşi onorează obligaţia de plată a ratelor împrumutului garantat, statul este obligat la plata acestora pe seama resurselor bugetare.

Cheltuieli publice pentru gospodărie comunală şi locuinţe. În acest domeniu statul alocă resurse sub forma transferurilor (pentru executarea unor locuinţe sociale, etc.), se subvenţionează dobânda la credite pentru construcţia de locuinţe, etc. Prin susţinerea construcţiei de locuinţe, această ramură contribuie şi la menţinerea nivelului ramurii construcţii şi a ocupării forţei de muncă în general.

Cheltuieli publice pentru protecţia mediului. Noul concept al dezvoltării economice durabile este definit ca o dezvoltare care corespunde necesităţilor prezentului fără a compromite posibilitatea generaţiilor viitoare de a le satisface pe a lor. Protecţia mediului constituie o problemă strategică, având o importantă componentă de solidaritate între generaţii şi naţiuni, responsabilitatea sa revine atât operatorilor economici (după principiul poluatorul plăteşte) şi societăţii civile, cât şi guvernului. În ţara noastră, cheltuielile pentru protecţia mediului sunt îndreptate spre refacerea mediului degradat, ca şi spre prevenirea distrugerii acestuia în viitor.

Cheltuielile publice pentru cercetare-dezvoltare, se prezintă sub următoarele forme:

− cercetarea fundamentală, care urmăreşte extinderea limitelor cunoaşterii teoretice, fără ca cercetătorii să-şi propună un anumit scop al cercetării;

− cercetarea aplicativă, care are un scop precis şi corespunde muncii de inovaţie;

− cercetarea de dezvoltare, care se bazează pe cunoştinţele deja existente şi serveşte la dezvoltarea aplicării rezultatelor cercetării în societate.

Cheltuieli pentru servicii publice generale şi ordine publică, acoperă necesităţi publice cu caracter invizibil, iar costul lor este suportat de întreaga societate. Autorităţile publice generale cuprind: organe ale puterii şi administraţiei (instituţia prezidenţială, organele puterii legislative centrale şi locale, organele puterii judecătoreşti, organele executive centrale şi locale) şi organele de ordine publică (poliţia, jandarmeria, servicii de informaţii speciale, de pază şi protecţie.

Cheltuieli publice pentru siguranţă naţională şi apărare, servesc întreţinerii şi funcţionării armatei naţionale, participării la diferite alianţe militare, purtării de războaie sau înlăturării cauzelor acestora etc. Acestea sunt cheltuieli neproductive, reprezentând un consum definitiv de produs intern brut, ceea ce ar trebui să conducă la o reducere a lor. Nivelul acestora depinde, însă, şi de factori externi, internaţionali, iar în acest moment au o tendinţă de creştere.

72


– Cheltuielile publice exprimă relaţii economico-sociale în formă bănească, manifestate între stat, pe de o parte, şi persoane fizice şi juridice, pe de altă parte, cu ocazia repartizării şi utilizării resurselor financiare ale statului, în scopul îndeplinirii funcţiilor acestuia.

– Prin cheltuielile publice, statul acoperă necesităţile publice (colective) de bunuri şi servicii, considerate prioritare în diverse perioade de timp, concretizate în obiectivele cuprinse în programele de guvernare privind activitatea economică, socială, culturală sau de altă natură.

– În mod concret, cheltuielile publice se materializează în plăţi efectuate de stat pentru îndeplinirea diferitelor obiective ale politicii statului: servicii publice generale, acţiuni social-culturale, armată, ordine publică, acţiuni economice, etc.

– Conţinutul economic al cheltuielilor publice este strâns legat de destinaţia acestora. astfel, unele cheltuieli exprimă un consum definitiv de produs intern brut (de exemplu, cheltuielile cu administraţia generală), iar altele reprezintă o avansare a produsului intern brut (de exemplu, cheltuielile de investiţii care duc la progresul economico-social).

– Cheltuielile publice cuprind totalitatea cheltuielilor efectuate în scopul public prin intermediul instituţiilor publice şi care se acoperă astfel: fie de la bugetul de stat, fie din fonduri proprii ale instituţiilor publice, pe seama unor venituri extrabugetare obţinute conform legii.

– Cheltuielile bugetare, spre deosebire de cheltuielile publice, se referă doar la acele cheltuieli care se acoperă de la bugetul administraţiei centrale de stat, din bugetele locale sau din cel al asigurărilor sociale de stat.

– Suma aprobată prin legea bugetului ca şi cheltuieli bugetare, reprezentând limita maximă până la care se pot efectua plăţi în cursul anului bugetar respectiv, poartă numele de credit bugetar.

– Structura cheltuielilor publice bazată pe diferite criterii de grupare, ilustrează modul cum sunt orientate resursele financiare ale statului spre anumite obiective (sociale, culturale, economice, militare, etc.) , de la o perioadă la alta.

– Clasificarea administrativă se bazează pe criteriul instituţiilor care gestionează cheltuielile (ministere, unităţi administrativ-teritoriale, instituţii etc.). şi este utilă deoarece alocaţiile bugetare sunt stabilite pe beneficiari.

– Clasificarea economică arată natura cheltuielilor şi le grupează în: cheltuieli curente, (cheltuielile privind serviciile publice sau de funcţionare, compuse, în general, din remunerarea serviciilor, cheltuielile de transfer, către anumite persoane fizice sau către bugetele administraţiilor locale. şi cheltuieli de capital.

– Clasificarea financiară arată modul şi momentul în care cheltuielile publice afectează resursele financiare ale statului.

– Clasificarea după rolul cheltuielilor publice în procesul reproducţiei sociale. – Clasificarea funcţională foloseşte drept criteriu domeniile, ramurile, sectoarele de activitate

spre care sunt dirijate resursele financiare publice (educaţie, cultură, sănătate, sectorul social, apărarea naţională etc.).

– Clasificarea folosită de organismele ONU are la bază utilizarea concomitentă a două criterii principale: funcţional şi economic.

– În România, începând cu anul 1991, pentru clasificarea cheltuielilor publice s-a adoptat metoda de clasificare folosită de ONU, pentru asigurarea comparabilităţii datelor necesare raportărilor şi analizelor internaţionale.

73

– Compoziţia cheltuielilor publice, mărimea fiecărei grupe sau subgrupe de cheltuieli prevăzute în buget oferă indicii despre felul în care statul îşi asumă fiecare din rolurile sale, la momentul respectiv.

– Principalele cheltuieli publice grupate conform criteriului funcţional sunt: cheltuieli publice pentru acţiuni social-culturale; cheltuieli publice pentru obiective şi acţiuni economice; cheltuieli publice pentru gospodărie comunală şi locuinţe; cheltuieli publice pentru protecţia mediului; cheltuielile publice pentru cercetare-dezvoltare; cheltuieli pentru servicii publice generale şi ordine publică; cheltuieli publice pentru siguranţă naţională şi apărare.


• cheltuieli publice, • cheltuieli bugetare, • factori de influenţă a cheltuielilor publice, • clasificaţia cheltuielilor publice, • clasificaţia economică, • clasificaţia funcţională.

Întrebări de control şi teme de dezbatere 1. Explicaţi conceptul de cheltuieli publice. 2. Explicaţi conţinutul cheltuielilor publice. 3. Comparaţi cheltuielile publice cu cheltuielile private. 4. Comparaţi sfera de cuprindere a cheltuielilor publice şi a celor bugetare. 5. Prezentaţi criteriile de clasificare a cheltuielilor publice. 6. Prezentaţi clasificarea cheltuielilor publice conform criteriului funcţional. 7. Prezentaţi clasificarea cheltuielilor publice conform criteriului financiar. 8. Prezentaţi clasificarea cheltuielilor publice conform criteriului administrativ. 9. Prezentaţi clasificarea cheltuielilor publice conform criteriului economic. 10. Prezentaţi clasificarea cheltuielilor publice conform criteriului privind rolul lor în viaţa economică. 11. Explicaţi gruparea cheltuielilor publice conform clasificaţiei utilizate de instituţiile specializate ale ONU. 12. Prezentaţi clasificarea cheltuielilor publice în bugetul României.

74


ca propoziţia este falsă). 1. Cheltuielile virtuale sau posibile reprezintă cheltuielile efectuate pentru constituirea de resurse strategice. 2. Cheltuielile reale (sau negative) reprezintă cheltuieli care se efectuează pentru construirea de drumuri şi poduri.

• Alegeţi varianta corectă!

3. Următoarele cheltuieli bugetare sunt grupate conform criteriului economic: a) cheltuieli curente şi cheltuieli de capital; b) cheltuieli materiale şi servicii, cheltuieli de personal şi subvenţii; c) cheltuieli virtuale, cheltuieli temporare şi cheltuieli definitive; d) cheltuieli ale administraţiei centrale şi cheltuieli ale administraţiei locale; e) cheltuieli ale bugetului public naţional şi cheltuieli ale fondurilor speciale. 4. Clasificarea funcţională a cheltuielilor publice: a) scoate în evidenţă momentul în care cheltuielile publice afectează resursele financiare ale

statului; b) foloseşte drept criteriu de grupare a cheltuielilor, domeniile, ramurile, sectoarele de

activitate sau alte destinaţii spre care sunt îndreptate resursele financiare publice; c) grupează cheltuielile publice în cheltuieli de investiţii şi cheltuieli funcţionale, acestea din

urma având ponderea cea mai mare în total; d) grupează cheltuielile în funcţie de rolul lor în viata economică şi socială; e) cuprinde cheltuieli reale (negative) şi cheltuieli economice (pozitive). 5. Următoarele cheltuieli bugetare sunt grupate conform criteriului financiar: a) cheltuieli curente, de capital şi virtuale; b) cheltuieli economice (pozitive), cheltuieli reale (negative) şi cheltuieli temporare; c) cheltuieli temporare, virtuale şi definitive; d) cheltuieli de capital, cheltuieli curente şi cheltuieli definitive; e) cheltuieli reprezentând consum definitiv de PIB şi cheltuieli reprezentând o avansare de

PIB.




3. Dascălu Elena Doina, Dan Radu Ruşanu, Finanţe publice, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2005 sau 2009

4. Legea nr.500/2002 privind finanţele publice (publicată în „Monitorul Oficial” nr. 597/2002), actualizat în baza actelor normative modificatoare).

75


ANALIZA ŞI EFICIENŢA CHELTUIELILOR PUBLICE

Cuprins


6.3.1. Indicatori de analiză a cheltuielilor publice 6.3.2. Factori de influenţă şi consecinţele creşterii cheltuielilor publice 6.3.3. Eficienţa cheltuielilor publice


6.1. Introducere

Analiza cheltuielilor publice serveşte la caracterizarea politicii financiare a unui stat în diverse perioade de timp. Pentru a înţelege acest aspect, vom urmări în cadrul acestei teme, cunoaşterea indicatorilor cu ajutorul cărora se poate analiza modul de alocare a resurselor publice, a factorilor care influenţează nivelul acestor alocări, precum şi a conceptelor de eficienţă şi eficacitate necesare creieri premiselor unei alocări optime a resurselor, care sunt limitate, într-o economie.


– explicarea modului de analiză a cheltuielilor publice în funcţie de obiectivele urmărite;

– identificarea caracteristicilor politicii cheltuielilor publice reflectate în indicatorii bugetari;

– compararea caracteristicilor diferitelor politici bugetare aplicate în diferite perioade de timp şi între ţări diferite;

– explicarea factorilor care influenţează şi consecinţele creşterii cheltuielilor publice;

– înţelegerea modului în care criteriile de eficienţă şi eficacitate a cheltuielilor publice sunt utilizate de către autorităţi la trierea şi ierarhizarea acestora, în condiţiile în care resursele financiare ale statului nu sporesc la fel de rapid ca şi nevoile publice.

76



6.3.1. Indicatori de analiză a cheltuielilor publice Pentru a aprecia efectele intervenţiei statului în viaţa

economico-socială, este necesară cunoaşterea volumului şi structurii cheltuielilor publice efectuate de autorităţile centrale şi locale. Analiza aprofundată a acestora se realizează cu ajutorul indicatorilor privind:

– nivelul cheltuielilor, care arată mărimea sau volumul acestora;

– structura cheltuielilor, care reflectă destinaţia resurselor financiare publice;

– dinamica cheltuielilor, care reflectă evoluţia în timp a cheltuielilor publice.

Analiza nivelului cheltuielilor publice

Nivelul cheltuielilor publice, totale şi al diferitelor categorii, se poate analiza atât static (la un moment dat), cât şi dinamic (evidenţiind modificările şi sensul acestora). Analiza se bazează pe următorii indicatori: a. Volumul cheltuielilor publice – poate fi exprimat în mărimi nominale (Cn

p) sau reale (Crp). Valorile nominale se

transformă în valori reale prin împărţirea primei categorii la indicele preţurilor (Ip1/0) din perioada curentă (1) faţă de perioada de bază (0), asigurându-se în acest fel comparabilitatea sumelor cu anul precedent, astfel:

0/1p

npr

p IC

C =

Acest tip de analiză serveşte numai pe plan naţional şi reflectă sumele cuprinse în buget în monedă naţională. b. Ponderea (G) cheltuielilor publice(Cp) în produsul intern brut (PIB) – prin modul de calcul se elimină influenţele distorsionante ale inflaţiei şi permite analiza cheltuielilor în raport cu nivelul de dezvoltare economico-socială. Se utilizează frecvent în comparaţii internaţionale. Formula de calcul este următoarea:

100xPIBCpG =

Acest indicator se poate calcula şi pe grupe de cheltuieli publice, ceea ce arată cât din PIB se alocă domeniului respectiv. Valorile acestui indicator pentru diferite grupe de cheltuieli

77

78

corespunzătoare clasificaţiei administrative este utilizat la dezbaterea în Parlament a proiectului de buget, în vederea aprobării acestuia. c. Cheltuieli publice totale ce revin în medie pe un locuitor ( pc , iar N numărul populaţiei) – este un indicator foarte sugestiv care arată cât din cuantumul cheltuielilor publice revine unui locuitor. Pentru comparaţii internaţionale este necesară transformarea cheltuielilor publice într-o monedă de circulaţie internaţională (dolari SUA, Euro):

NCppc =

Valorile acestor indicatori sunt determinate de gradul de dezvoltare economică, socială şi politică, precum şi de condiţiile organizatorice sau administrative ale unei ţări într-o anumită perioadă. Analiza structurii cheltuielilor publice

Analiza structurii cheltuielilor publice (gcpi) – vizează calculul ponderii pe care o are fiecare dintre grupele de cheltuieli (cpi) în total cheltuieli publice (Cp). Analiza evidenţiază modul de direcţionare a resurselor financiare publice în cursul unui an bugetar şi se pot desprinde concluzii cu privire la orientarea politicii bugetare spre anumite obiective (sociale, economice, militare etc.) considerate prioritare la un moment dat.

100xCc

gP

picpi =

Din analiza comparativă, de la o ţară la alta sau între grupe de ţări (dezvoltate, în curs de dezvoltare sau în tranziţie) a structurii funcţionale a cheltuielilor publice rezultă deosebiri uneori chiar foarte accentuate, care se explică, în principal, prin gradele de dezvoltare economico-socială, politicile promovate de autorităţi, precum şi modul de repartizare a competenţelor între autorităţile centrale şi locale.

Analiza dinamicii cheltuielilor publice

Această analiză relevă modificările care intervin în cuantumul şi structura cheltuielilor publice în decursul unei perioade de timp. Indicatorii de analiză ai dinamicii cheltuielilor publice sunt:

a) modificarea absolută şi relativă (nominală sau reală) a cheltuielilor publice;

b) modificarea ponderii cheltuielilor publice în PIB; c) modificarea volumului mediu al cheltuielilor publice pe

un locuitor; d) modificarea structurii cheltuielilor publice; e) coeficientul de devansare a creşterii PIB de către

cheltuielilor publice; f) elasticitatea cheltuielilor publice faţă de PIB.

a. Modificarea absolută şi relativă (nominală sau reală) a cheltuielilor publice (ΔCp) - exprimă creşterea sau descreşterea

acestora de la o perioadă la alta, şi se calculează prin diferenţa valorilor corespunzătoare dintre anul curent (Cp1) şi anul anterior (Cp0), spre exemplu:

ΔCp(1-0)= Cp1 – Cp0 valori nominale sau,

ΔCpr(1-0)= Cp1

r – Cp0r valori reale (preturi comparabile)

Modificarea relativă a cheltuielilor publice – se calculează pe baza indicelui modificării cheltuielilor publice, după relaţia:

oCC

IcpP

p10/1 = sau o formulă echivalentă

79

oCC

IcpP

op −−

Δ= 1

0/01

În expresie reală - evoluţia cheltuielilor publice şi identificarea factorilor de influenţă a mărimii şi sensului modificării acestora – se exprimă cu ajutorul indicatorilor calculaţi în preţuri constante cu ajutorul indicelui preţurilor. b. Modificarea absolută a ponderii cheltuielilor publice în PIB

ΔG – arată cu cât a crescut sau a scăzut acest indicator de la o perioadă (G0) la alta (G1), iar calculul se face după formula:

ΔG(1-0)= G1 – G0

Modificarea relativă a ponderii cheltuielilor publice în PIB este reprezentată de raportul procentual dintre G1 şi G0.

S-a constatat că pe perioade mari de timp, are loc o creştere a ponderii cheltuielilor publice în PIB.

c. Modificarea absolută a nivelului mediu al cheltuielilor publice pe locuitor ( pcΔ ) – arată mărimea şi sensul modificării de la o

perioadă ( 0pc ) la alta ( 1pc ) a acestui indicator. Se calculează astfel:

pcΔ = 1pc - 0pc Modificarea relativă a nivelului mediu al cheltuielilor publice pe locuitor este reprezentată de raportul procentual dintre cele două valori. d. Modificarea absolută a structurii cheltuielilor publice (Δgcpi)– reliefează evoluţiile structurale de la o perioadă la alta corespunzător politicii bugetare din perioada analizată. Se calculează astfel:

Δgcpi = gcpi1 - gcpi0 Modificarea relativă a nivelului mediu al cheltuielilor publice pe locuitor este reprezentată de raportul procentual dintre cele două valori. e. Coeficientul de devansare a creşterii PIB de către creşterea cheltuielilor publice (k) – reflectă corespondenţa dintre evoluţia cheltuielilor publice şi cea a PIB. Se calculează astfel:

k = 0/1

0/1

PIB

cp

II

În funcţie de ritmul de creştere a cheltuielilor publice (C) şi a PIB, coeficientul (k) poate lua următoarele valori:

• k > 1 - C cresc mai rapid decât PIB • k = 1- C cresc în acelaşi ritm cu PIB

80

• k < 1 - C cresc mai lent decât PIB f. elasticitatea cheltuielilor publice faţă de PIB (ecp) – măsoară amploarea reacţiei cheltuielilor publice (C) la modificarea PIB. Se calculează astfel:

ΔCp(1-0) Cp0

ecp = -------------------- ΔPIBp(1-0)

PIBp0 Acest indicator exprimă tendinţa de utilizare a PIB la

acoperirea cheltuielilor publice. Poate lua următoarele valori:

• ecp > 1 – o elasticitate ridicată a C în raport cu PIB • ecp = 1- tendinţa rămâne nemodificată de la o perioadă la alta • ecp < 1 - inelasticitatea C în raport cu creşterea PIB

Modul de interpretare a coeficientului de elasticitate este asemănător cu cel al coeficientul de devansare a creşterii PIB de către creşterea cheltuielilor publice

6.2. Factori de influenţă şi consecinţele creşterii

cheltuielilor publice

Pe termen lung s-a constatat tendinţa de creştere a cheltuielilor publice, atât în valori absolute, cât şi ca pondere în PIB. Cauzele acestei creşteri sunt de natură economică, socială şi politică, iar pentru analiza acţiunii comune a acestor factori, au fost construite diferite modele (macroeconomice sau analize fundamentate microeconomic) de interpretare a datelor statistice referitoare la cheltuielile publice.

Factorii care conduc la creşterea cheltuielilor publice pot fi grupaţi în următoarele categorii:

1) Factori demografici – creşterea numărului populaţiei şi modificarea structurii acesteia pe grupe de vârstă şi categorii socio-profesionale, reclamă o ofertă sporită de bunuri publice, ceea ce implică, odată cu creşterea numărului angajaţilor publici şi suplimentarea cheltuielilor publice.

2) Factori economici – în funcţie de gradul de dezvoltare economică, statul se implică, mai mult sau mai puţin, în acţiuni economice, cercetare etc., precum şi prin redistribuirea resurselor financiare publice, bugetului de stat revenindu-i rolul de “filtru” de dirijare a resurselor financiare spre anumite activităţi economice.

3) Factori sociali – fenomenul de creştere a venitului mediu pe locuitor antrenează eforturi din partea statului pentru armonizarea veniturilor diverselor categorii sociale: persoane angajate în sectorul public, pensionari sau alte persoane care necesită protecţie socială.

4) Factori politici –situaţia de concurenţă, în care se găsesc partidele şi grupurile politice conduce la o supralicitare a prestaţiilor pe care statul le poate acorda, fiind mult mai popular să propună noi servicii publice, decât să le restrângă, sau să le elimine pe cele existente.

81

5) Factori militari – aceştia vizează dotarea tehnică a armatei, instruirea corespunzătoare a efectivelor militare, astfel încât să se asigure încadrarea, din punct de vedre militar, în structurile internaţionale vizate;

6) Factori istorici –. se concretizează în transmiterea, de la o perioadă la alta a cererii sporite de intervenţii din partea statului, precum şi a poverii pe care o reprezintă, la un moment dat, împrumuturile contractate de generaţiile anterioare.

7) Procesul de urbanizare – reprezintă un factor de influenţare a cheltuielilor publice, în sensul creşterii lor, prin antrenarea resurselor financiare necesare atât creării şi dezvoltării centrelor urbane, cât şi construcţiei unor utilităţi publice specifice pentru aşezările urbane. Consecinţele creşterii cheltuielilor publice – pot fi:

• consecinţe nefavorabile: extinderea sectorului public şi a puterii statului; atenuarea temerilor provocate de perspectiva şomajului, bătrâneţii, etc.; creşterea fiscalităţii şi a împrumuturilor de stat pentru finanţarea cheltuielilor publice în creştere, creşterea datoriei publice pe seama împrumutării statului, creşterea inflaţiei, etc.;

• consecinţe favorabile: creşterea prosperităţii statului dacă se finanţează într-o proporţie ridicată proiecte de dezvoltare economică; sporirea standardelor de viaţă al cetăţenilor; posibilitatea stabilizării economiei în perioadele de criză economică; posibilitatea sporirii ocupării forţei de muncă etc.

6.3.3. Eficienţa cheltuielilor publice

Decalajul dintre ritmul creşterii veniturilor şi cel al cheltuielilor publice (care este mai mare decât cel al creşterii veniturilor) creează o stare aproape permanentă de insuficienţă a resurselor. Alegerea şi aplicarea metodelor de evaluare (descrise în tema nr.3) a indicatorilor înscrişi în bugetul de stat trebuie să aibă ca principal obiectiv eficienţa utilizării resurselor financiare publice. Pentru aceasta este necesară îndeplinirea unor condiţii de optim social, care implică creşterea bunăstării sociale prin minimizarea costurilor, şi anume:

– posibilitatea alegerii alternativei celei mai puţin costisitoare în raport cu rezultatul final al serviciului public;

– modernizarea producerii serviciului public, în vederea maximizării utilităţii la consumator;

– puterea de previziune în cadrul unui orizont de timp stabilit.

Eficienţa cheltuielilor publice – exprimă o dimensionare optimă a unui raport determinat între eforturile financiare, concretizate în consumul de resurse financiare publice, şi efectele estimative obtenabile, în condiţiile în care resursele sunt limitate. Eliminarea subiectivismului în alocarea resurselor publice se face pe baza unor criterii de performanţă care exprimă: eficienţa alocativă sau eficacitatea alocativă.

Eficienţa (Ef) exprimă rezultatele (R) ce se obţin dintr-o activitate economico-socială prin utilizarea unor anumite mijloace (M) sau resurse (financiare, de forţă de muncă, etc).

MRE f =

Eficacitatea (Et)constituie calitatea pe care o are o acţiune de a produce efectele scontate, respectiv cele realizate (Rr) comparativ cu cele prevăzute (Rp).

p

rt R

RE =

Economicitatea surprinde fenomenul de reducere a volumului mijloacelor consumate efectiv pentru realizarea unui anumit cuantum al rezultatelor proiectului, după relaţia:

RrMEc r=

pRMp

: (subunitar), în care:

Ec – economicitatea; Mr - mijloacele consumate efectiv; Rr – rezultatul efectiv al înregistrat; Mp - mijloacele programate a fi consumate; Rp – rezultatele proiectului;

Fenomenul analizat prezintă o evoluţie favorabilă dacă rezultatul raportului este subunitar.

Într-o nouă abordare, aprecierea eficienţei cheltuielilor publice implică delimitarea acţiunii pieţei libere de cea a statului. Astfel, trebuie să se ţină seama de aspecte cum sunt:

– împărţirea sectorului pieţei între mecanismele specifice domeniului public şi celui particular;

– delimitarea activităţii economice între sectoarele piaţă şi non-piaţă;

– aprecierea sectorului public non-piaţă, atât din punct de vedere al alocării resurselor între utilizatori, cât şi din punctul de vedere al nivelului rezultatelor, în scopul atingerii unor obiective date.

În practică există numeroase metode de evaluare a eforturilor şi efectelor (directe şi indirecte) corespunzătoare proiectelor de obiective publice: metoda de analiză cost-avantaje, metoda de analiză cost-eficacitate, metode multicriteriale.

Metoda de analiză cost-avantaje apreciază beneficiul c a fiind avantajul obţinut pe seama furnizării serviciului public pentru care s-au elaborat variantele de proiect. Pentru a nu respinge un proiect, condiţia este ca raportul cost/beneficiu să fie minim (sau raportul beneficiu/ cost să fie maxim). În calculele de eficienţă se folosesc indicatori previzionali pentru orientarea anticipată a cheltuielilor publice.

Metoda de analiză cost-eficacitate, se aplică în absenţa unei evaluări monetare a avantajelor. În anumite ipoteze clar formulate, în care se urmăreşte un obiectiv unic (obiectivul este important, nu beneficiul), va fi ales programul cu cele mai mici costuri. Sfera de aplicare a acestei metode este aceea a cheltuielilor social-culturale: învăţământ, sănătate, asistenţă socială, etc.

Metode multicriteriale se aplică în cazul în care criteriile care trebuie luate în considerare sunt numeroase şi nu se pot sintetiza într-un indicator unic (beneficiu, obiectiv). Proiectele independente sunt apreciate în funcţie de fiecare criteriu, ceea ce antrenează mai multe clasamente ale variantelor de proiect, fiind dificilă stabilirea

82

unui clasament general. Decidentul public poate , însă, să opteze pentru o anumită soluţie care ţine cont de aceste criterii, folosind diferite metode empirice.


– Analiza cheltuielilor publice serveşte la caracterizarea politicii financiare a unui stat în diverse perioade de timp. Analiza aprofundată a acestora se realizează cu ajutorul indicatorilor privind: nivelul cheltuielilor care arată mărimea sau volumul acestora, structura cheltuielilor care reflectă destinaţia resurselor financiare publice, dinamica cheltuielilor publice care reflectă evoluţia în timp a cheltuielilor publice.

– Nivelul cheltuielilor publice, totale şi al diferitelor categorii, se poate analiza atât static (la un moment dat), cât şi dinamic (evidenţiind modificările şi sensul acestora). Analiza se bazează pe următorii indicatori:

• volumul cheltuielilor publice; • ponderea cheltuielilor publice în produsul intern brut (PIB); • cheltuieli publice totale ce revin în medie pe un locuitor.

– Analiza structurii cheltuielilor publice vizează calculul ponderii pe care o are fiecare dintre grupele de cheltuieli în total cheltuieli publice). Analiza evidenţiază modul de direcţionare a resurselor financiare publice în cursul unui an bugetar şi se pot desprinde concluzii cu privire la orientarea politicii bugetare spre anumite obiective (sociale, economice, militare, etc.) considerate prioritare la un moment dat.

– Analiza dinamicii cheltuielilor publice relevă modificările care intervin în cuantumul şi structura cheltuielilor publice în decursul unei perioade de timp. Indicatorii de analiză ai dinamicii cheltuielilor publice sunt:

• modificarea absolută şi relativă (nominală sau reală); • modificarea absolută a ponderii cheltuielilor publice în PIB; • modificarea absolută a nivelului mediu al cheltuielilor publice pe locuitor; • modificarea absolută a structurii cheltuielilor publice; • coeficientul de devansare a creşterii PIB de către creşterea cheltuielilor publice; • elasticitatea cheltuielilor publice faţă de PIB; • factori de influenţă a cheltuielilor publice.

– Pe termen lung s-a constatat tendinţa de creştere a cheltuielilor publice, atât în valori absolute, cât şi ca pondere în PIB. Cauzele acestei creşteri sunt de natură economică, socială şi politică,

– Factorii care conduc la creşterea cheltuielilor publice pot fi grupaţi astfel: demografici, economici, sociali, politici, militari, istorici, procesul de urbanizare.

– Consecinţele creşterii cheltuielilor publice – pot fi: • nefavorabile: extinderea sectorului public şi a puterii statului; atenuarea temerilor

provocate de perspectiva şomajului, bătrâneţii etc.; creşterea fiscalităţii şi a împrumuturilor de stat pentru finanţarea cheltuielilor publice în creştere, creşterea datoriei publice pe seama împrumutării statului, creşterea inflaţiei etc.;

83

• favorabile: creşterea prosperităţii statului dacă se finanţează într-o proporţie ridicată proiecte de dezvoltare economică; sporirea standardelor de viaţă al cetăţenilor; posibilitatea stabilizării economiei în perioadele de criză economică; posibilitatea sporirii ocupării forţei de muncă, etc.

84

– Eficienţa cheltuielilor publice – exprimă o dimensionare optimă a unui raport determinat între eforturile financiare, concretizate în consumul de resurse financiare publice, şi efectele estimative obtenabile, în condiţiile în care resursele sunt limitate. Eliminarea subiectivismului în alocarea resurselor publice se face pe baza unor criterii de performanţă care exprimă: eficienţa alocativă sau eficacitatea alocativă.

• Eficienţa) exprimă rezultatele ce se obţin dintr-o activitate economico-socială prin utilizarea unor anumite mijloace sau resurse (financiare, de forţă de muncă, etc.).

• Eficacitatea constituie calitatea pe care o are o acţiune de a produce efectele scontate, respectiv cele realizate comparativ cu cele prevăzute.


• creşterea cheltuielilor publice, • indicatori ai cheltuielilor publice, • nivelul cheltuielilor publice, • structura cheltuielilor publice, • dinamica cheltuielilor publice.

Întrebări de control şi teme de dezbatere 1. Prezentaţi indicatorii de analiză a nivelului cheltuielilor publice. 2. Prezentaţi modalităţile de exprimare a volumului cheltuielilor publice. 3. Explicaţi modul de calcul şi semnificaţia ponderii cheltuielilor publice în PIB. 4. Explicaţi modul de calcul şi semnificaţia cheltuielilor publice medii pe un locuitor. 5. Explicaţi modul de calcul şi semnificaţia indicatorilor de analiză a dinamicii cheltuielilor publice. 6. Explicaţi modul de calcul şi semnificaţia indicatorilor de analiză a structurii cheltuielilor publice. 7. Prezentaţi şi explicaţi factorii de influenţă a volumului şi structurii cheltuielilor publice. 8. Definiţi şi explicaţi conceptele de eficienţă, eficacitate şi economicitate a cheltuielilor bugetare.


ca propoziţia este falsă). 1. Analiza structurii cheltuielilor publice vizează calculul ponderii pe care o are fiecare dintre grupele de cheltuieli publice în produsul intern brut.

85

2. Eficienţa utilizării resurselor financiare publice trebuie să fie principalul obiectiv în alegerea şi aplicarea metodelor de evaluare a indicatorilor înscrişi în bugetul anual.

• Alegeţi varianta corectă! 3. Pe baza următoarelor date:

- cheltuielile bugetului central…………………………….. 80.890 mil.um - cheltuielile bugetului asigurărilor sociale de stat………... 33.681 mil.um - cheltuielile fondurilor speciale si al altor bugete………... 51.188 mil.um - cheltuielile bugetelor locale……………………………... 49.396 mil.um - transferuri intre bugetul central si celelalte bugete …...… 26.033 mil.um - PIB în anul curent……….……………………………….513.175 mil.um - PIB în anul anterior……………………………………...390.800 mil.um - cheltuielile bugetului public naţional în anul anterior….. 136.560 mil.um - număr locuitori în anul curent…..……………………..……….21,5 mil loc - număr locuitori în anul anterior………………………………...21,5 mil loc

Să se calculeze: A) ponderea cheltuielilor bugetului general consolidat în PIB, pentru anul curent. (Se folosesc formula şi cunoştinţele legate de structura bugetului general consolidat.) B) modificarea absoluta a cheltuielilor bugetului public naţional ce revin în medie pe un locuitor, în anul curent fata de anul anterior. (Se aplica formulele corespunzătoare şi cele privind dinamica indicatorului.) C) coeficientul de devansare a cheltuielilor bugetului public naţional faţă de PIB. (Se aplica formula corespunzătoare) Menţionaţi modul de calcul şi/sau semnificaţia indicatorilor/indicilor de la a-c. a) A: 63,5%; B: 8.796,4 um / loc; C: 1,816 b) A: 36,9%; B: 2.444,7 um / loc; C: 1,055 c) A: 58,6%; B: 7.626,4 um / loc; C: 1,676 4. Pe baza următoarelor date:

− veniturile bugetului central…………………………….... 61.030 mil.um − veniturile bugetului asigurărilor sociale de stat………..... 33.654 mil.um − veniturile fondurilor speciale si al altor bugete…………... 49.301 mil.um − veniturile bugetelor locale……………………………...... 45.698 mil.um − transferuri intre bugetul central si celelalte bugete …...…. 25.216 mil.um − PIB in anul curent……….……………………………….513.175 mil.um − PIB in anul anterior……………………………………....390.800 mil.um − veniturile bugetului public naţional în anul anterior……. 127.108 mil.um − număr locuitori în anul curent…..……………………..……….21,5 mil loc − număr locuitori în anul anterior………………………………...21,5 mil loc

Să se calculeze: A) ponderea veniturilor bugetului general consolidat in PIB, pentru anul curent. (Se foloseşte formula şi cunoştinţele legate de structura bugetului general consolidat.) B) modificarea absolută a veniturilor bugetului general consolidat ce revin în medie pe un locuitor, în anul curent fată de anul anterior. (Se aplică formula corespunzătoare precum si cele privind dinamica indicatorului.) C) coeficientul de corelare a veniturilor bugetului general consolidat şi PIB. (Se aplică formula corespunzătoare.) Menţionaţi modul de calcul şi/sau semnificaţia indicatorilor/indicilor de la a-c. a) A: 37,0%; B: 2.910,5 um / loc; C: 1,136 b) A: 32,0%; B: 1.737,6 um / loc; C: 0,985 c) A: 41,9%; B: 4o83,3 um / loc; C: 1,288 5. Pe baza următoarelor date:

− cheltuieli de personal………………………………….43.345 mil.um

86

− cheltuieli materiale şi servicii…………………………41.456 mil.um − cheltuieli de capital……………………………………25.954 mil.um − subvenţii…………………………………………..……7.836 mil.um − transferuri……………………………………………..73.200 mil.um − PIB în perioada curentă ……………………………..513.175 mil.um − cheltuieli bugetare totale în perioada anterioară…….139.129 mil.um − PIB în perioada anterioară…………………………..390.800 mil.um

Să se calculeze: A) ponderea cheltuielilor de personal în grupa de cheltuieli bugetare din care fac parte B) modificarea absolută a cheltuielilor bugetare totale în perioada curentă faţă de perioada anterioară C) coeficientul de devansare a creşterii cheltuielilor bugetare faţă de creşterea PIB Menţionaţi modul de calcul şi/sau semnificaţia indicatorilor/indicilor de la a-c. a) A: 26,14%; B: 52.662 mil um; C: 1,050 b) A: 27,4 %; B: 44.826 mil um; C: 1,007 c) A: 22,6 %; B: 78.616 mil um; C: 1,192


1. Mariana-Cristina Cioponea, Finanţe publice şi teorie fiscală, Editura Fundaţiei România de Mâine , Bucureşti, 2007 sau 2008


Pedagogică, Bucureşti, 2007 3. Elena Doina Dascălu, Dan Radu Ruşanu, Finanţe publice, Editura Fundaţiei România de

Mâine, Bucuresti, 2005 sau 2009.

4. Legea nr.500/2002 privind finanţele publice (publicată în „Monitorul Oficial” nr. 597/2002) - actualizat în baza actelor normative modificatoare).


SISTEMUL RESURSELOR FINANCIARE PUBLICE.

Cuprins


7.3.1. Conţinutul resurselor financiare publice şi factorii de influenţă a acestora 7.3.2. Structura (clasificarea) resurselor financiare publice 7.3.3. Indicatori de analiză a resurselor financiare publice


7.1. Introducere

Economia modernă este caracterizată de fenomenul creşterii mai rapide a necesarului de resurse decât a posibilităţilor de procurare a acestora. Resursele au caracter limitat, în timp ce nevoia (cererea) de resurse prezintă o accentuată tendinţă de creştere, astfel că, problema acestora şi a utilizării lor în mod eficient, este primordială pentru orice comunitate.

În cadrul unui stat, finanţele publice se ocupă de colectarea resurselor financiare publice şi distribuirea lor pe destinaţii, conform obiectivelor urmărite într-o perioadă dată.

Metodele, mijloacele şi tehnicile de constituire a resurselor băneşti ale statului sunt multiple şi diferite, datorită condiţiilor economice, politice şi sociale specifice fiecărei ţări şi etape de dezvoltare.


– definiţi conceptul de resurse şi cel de resurse financiare publice;

– explicaţi factorii de influenţă a resurselor financiare publice;

– identificaţi modalităţile de constituire a resurselor financiare publice reflectate în indicatorii bugetari;

– descrieţi clasificarea resurselor financiare publice şi punctele de vedere din perspectiva cărora se realizează această clasificare;

87

– comparaţi diferitele modalităţi de constituire a resurselor financiare publice aplicate în diferite perioade de timp şi între ţări diferite;



7.3.1. Conţinutul resurselor financiare publice şi factorii de influenţă a acestora

În mod obiectiv, autorităţile publice trebuie să furnizeze

bunuri şi servicii publice, precum şi să efectueze transferuri de venituri în cadrul societăţii. Aceasta presupune constituirea unor resurse financiare la dispoziţia statului.

Resursele, în general, reprezintă elemente ale bogăţiei unei naţiuni şi constau din: resurse financiare, resurse materiale, resurse umane, resurse valutare şi resurse informaţionale.

Resursele financiare (ale societăţii) reprezintă totalitatea mijloacelor băneşti dintr-o economie, necesare realizării obiectivelor economice şi sociale, într-un interval de timp determinat.

Resursele financiare publice reprezintă mijloacele băneşti aflate la dispoziţia autorităţilor publice într-un interval de timp determinat.

Între resursele financiare publice şi resursele financiare ale societăţii există un raport ca de la parte la întreg, având în vedere coexistenţa dar şi distincţia dintre finanţele publice şi finanţele particulare (prezentate în cadrul temei nr.1).

În teoria finanţelor publice, se consideră că alocarea efectivă a resurselor între sectorul public şi cel particular determină o anumite proporţie între acestea, considerată ca fiind optimă dacă cerinţele consumatorilor sunt satisfăcute la un nivel maxim prin intermediul celor două sectoare. Cetăţenii unei ţări, pot manifesta la un moment dat, anumite preferinţe faţă de procurarea bunurilor private şi a celor publice, preferinţele fiind determinate de o anumită distribuţie a veniturilor şi a averii.

În ţările cu economie de piaţă, ponderea cea mai mare a resurselor financiare publice o reprezintă prelevările cu caracter fiscal. Resursele financiare publice cuprind resursele administraţiei centrale de stat, resursele asigurărilor sociale de stat şi resursele instituţiilor publice cu caracter autonom.

Factorii de influenţă a resurselor financiare publice Tendinţa actuală de creştere tot mai mare a nivelului şi

evoluţia cheltuielilor publice atrage după sine o cerere sporită de resurse financiare publice.

88

89

Posibilitatea acoperirii cererii de resurse financiare este influenţată de acţiunea conjugată a mai mulţi factori, printre care menţionăm:

– factori economici – creşterea produsului intern brut are ca efect creşterea bazei de impozitare şi sporirea veniturilor fiscale;

– factori monetari – creşterea dobânzii are ca efect creşterea preţurilor ceea ce duce la creşterea nominală a încasărilor fiscale;

– factori sociali – asigurarea nevoilor de educaţie, sănătate, protecţie şi asigurări sociale, etc., atrage creşterea fiscalităţii şi astfel rezultă creşterea resurselor financiare publice;

– factori demografici – o anumită structură a populaţiei (creşterea populaţiei active) poate duce la creşterea veniturilor fiscale;

– factori politici şi militari – creşterea anumitor necesităţi militare sau luarea anumitor decizii de natură economică (de stimulare) trebuie susţinute de populaţie prin impozite şi taxe;

– factori de natură financiară – sintetizează acţiunea celorlalţi factori prin dimensiunea (volumul) cheltuielilor publice. Volumul cheltuielilor influenţează mărimea deficitului bugetar a cărui acoperire necesită resurse publice suplimentare.

7.3.2. Structura resurselor financiare publice Structura resurselor financiare publice este foarte diversă, iar

clasificarea acestora poate fi realizată, în funcţie de nevoile de analiză, din mai multe puncte de vedere: după conţinutul economic, ritmicitatea încasării, provenienţa, structura administrativă a statelor, respectiv pentru ţara noastră prin prisma bugetului general consolidat. a) după conţinutul economic resursele financiare publice se împart în:

– prelevări cu caracter obligatoriu (impozite, taxe, contribuţii) – care deţin cea mai mare pondere

– resurse de trezorerie (au caracter temporar, rambursabil şi presupun un cost suplimentar, sunt un împrumut pe termen scurt)

– împrumuturi publice (au ca scop, în principal, acoperirea deficitelor bugetare, de aceea rambursarea acestora se face de regulă, din impozite colectate în perioadele viitoare)

– emisiune monetară (bănească) fără acoperire (deoarece conduce la inflaţie, această categorie are caracter teoretic) – este un venit extraordinar la care se recurge în situaţii limită

b) după ritmicitatea încasării se disting: – resurse financiare publice ordinare – sunt de regulă

insuficiente (de ex. venituri fiscale, nefiscale, care se încasează cu o anumită regularitate şi acoperă nevoi curente)

– resurse financiare publice extraordinare (se apelează în situaţii excepţionale pentru a acoperi integral cheltuielile publice, de exemplu împrumuturile publice)

90

c) după provenienţă se disting: – resurse interne (impozite, taxe, venituri nefiscale,

împrumuturi de stat interne, etc.) – resurse externe (împrumuturi de stat externe, ajutoare

nerambursabile, etc) d) după structura administrativă se disting:

– resurse ale bugetului central/federal (în funcţie de tipul de stat unitar sau federal)

– resurse ale bugetelor regiunilor, landurilor (în statele de tip federal)

– resurse ale bugetelor locale e) prin prisma bugetului general consolidat se disting:

– resurse financiare ale bugetului de stat (central) – resurse financiare ale bugetelor locale – resurse financiare ale bugetului asigurărilor sociale de

stat – resurse financiare ale bugetelor fondurilor speciale

(respectiv: asigurări sociale de sănătate şi ajutorul de şomaj)

În România, resursele financiare publice sunt structurate pe criterii economice, în conformitate cu structura sistemului bugetar, respectiv cu structura bugetului general consolidat.

7.3.3. Indicatori de analiză a resurselor financiare publice

Mijloacele folosite de stat pentru constituirea resurselor

financiare publice diferă de la o etapă la alta, în funcţie de condiţiile economic e, sociale şi politice.

Analiza resurselor financiare publice serveşte la caracterizarea politicii fiscale a unui stat în diverse perioade de timp. Deoarece elaborarea unei legislaţii fiscale (cu toate etapele până a adoptare), precum şi aplicarea şi manifestarea rezultatelor ei în practică necesită perioade mari de timp, se recomandă ca analiza acestora să aibă în vedere perioade de timp mijlocii sau lungi. Analiza resurselor financiare publice se realizează cu ajutorul indicatorilor privind:

– nivelul resurselor financiare publice, care arată mărimea sau volumul acestora;

– structura resurselor financiare publice, care reflectă provenienţa resurselor financiare publice;

– dinamica resurselor financiare publice, care reflectă evoluţia în timp a resurselor financiare publice.

Analiza nivelului resurselor financiare publice – se bazează

pe următorii indicatori: 1) volumul veniturilor publice, aflat la dispoziţia statului pe o perioadă de timp determinată, – poate fi exprimat în mărimi nominale (Vn

p) sau reale (Vrp). Valorile nominale se transformă în valori reale

prin împărţirea primei categorii la indicele preţurilor (Ip1/0) din perioada curentă (1) faţă de perioada de bază (0), asigurându-se în acest fel comparabilitatea sumelor cu anul precedent prin eliminarea inflaţiei, astfel:

0/1p

npr

p IV

V =

Acest tip de analiză serveşte numai pe plan naţional, iar indicatorul se exprimă în monedă naţională. El nu are putere de comparaţie internaţională.

2) ponderea (Gvp) veniturilor publice (Vp) în produsul intern brut (PIB) – elimină influenţele distorsionante ale inflaţiei şi permite analiza resurselor financiare publice în raport cu nivelul de dezvoltare economico-socială. Se utilizează frecvent în comparaţii internaţionale

100xPIBVpGv p =

Dacă în locul veniturilor publice (Vp) se iau în calcul şi analiză veniturile fiscale, raportul exprimă rata presiunii fiscale, care să fie prezentată în una din temele următoare. 3) veniturile publice medii pe un locuitor ( pv , iar N=numărul populaţiei). Pentru comparaţii internaţionale este necesară transformarea cheltuielilor publice într-o monedă de circulaţie internaţională (dolari SUA, Euro)

NVppv =

Structura resurselor financiare publice (gvpi) – vizează

calculul ponderii pe care o are fiecare dintre grupele de venituri publice (vpi) în total (Vpt). Analiza permite interpretarea politicii fiscale a statului într-o anumită perioadă de timp. Totodată, pe seama structurii veniturilor fiscale se pot efectua comparaţii între politicile fiscale ale statelor, având în vedere faptul, că de regulă, o anumită legislaţie fiscală este relativ stabilă pe o perioadă medie sau mai mare de timp. (de regulă, modificarea legislaţiei fiscale este un proces de durată şi mai dificil de realizat).

100xVv

gPt

pivpi =

În general, în ţările cu economie de piaţă, cea mai mare pondere a resurselor financiare publice provine din încasări cu caracter fiscal (circa 90%), iar în cadrul acestora, ponderea cea mai mare revin impozitelor, urmate de cotizaţiile pentru asigurări sociale şi taxe.

Gruparea impozitelor după diferite criterii ştiinţifice, pentru care poate fi aplicat acest indicator de analiză, va fi prezentată într-o temă separată, în perioada următoare.

Dinamica resurselor financiare publice – relevă modificările care intervin în cuantumul şi structura resurselor financiare publice de la o perioadă la alta. Indicatorii de analiză ai dinamicii derivă din indicatorii enumeraţi anterior şi se calculează prin diferenţa valorilor corespunzătoare dintre anul curent (1) şi anul anterior (0), spre exemplu: 1) modificarea absolută a veniturilor publice (în valori nominale, sau reale folosind valorile nominale raportarea la inflaţie)

91

ΔVp(1-0)= Vp1 – Vp0

2) modificarea relativă a veniturilor publice – reprezintă indicele de creştere (IVp1/0), şi se determină prin raportarea veniturilor publice din anul curent (Vp1) la cel din anul de bază (Vp0):

1000

10/1 x

VV

Ip

ppV =

Valoarea indicelui este aceeaşi, chiar dacă se calculează pe baza datelor nominale (Vn) sau reale (Vr). 3) modificarea ponderii veniturilor publice în PIB

ΔGvp(1-0)= Gvp1 – Gvp0

Prin raportarea celor două valori, se obţine indicele sau valoarea relativă a acestui indicator. 4) modificarea volumului mediu al veniturilor publice ce revin în medie pe un locuitor:

vΔ = 1pv – 01ppv Prin raportarea celor două valori, se obţine indicele sau

valoarea relativă a acestui indicator. 5) modificarea ponderii veniturilor publice (gvpi) în perioada curentă (1) faţă de perioada de bază (0):

Δgvpi= gvpi 1 – gvpi 0

6) coeficientul de corelare dintre veniturile publice şi produsul intern brut (k)– se calculează asemănător coeficientului de devansare a creşterii cheltuielilor publice faţă de produsul intern brut, astfel:

k = 0/1

0/1

PIBIIvp

unde: - Ivp1/0 – indicele creşterii veniturilor pub lice - IPIB1/0 – indicele creşterii PIB

7) elasticitatea veniturilor publice în raport cu PIB (e) – măsoară amploarea reacţiei veniturilor la modificarea PIB. Se calculează astfel:

ΔVp(1-0)

Vp0 e = --------------------

ΔPIBp(1-0) PIBp0

unde: - Vp – veniturile publice în perioada de bază (0) şi cea curentă (1);

− ΔVp– modificarea veniturile publice în perioada curentă faţă de cea de bază

− ΔPIB– modificarea PIB în perioada curentă faţă de cea de bază

92


– Resursele au caracter limitat, în timp ce nevoia (cererea) de resurse prezintă o accentuată

tendinţă de creştere, astfel că, problema acestora şi a utilizării lor în mod eficient, este primordială pentru orice comunitate.

– Resursele, în general, reprezintă elemente ale bogăţiei unei naţiuni şi constau din: resurse financiare, resurse materiale, resurse umane, resurse valutare şi resurse informaţionale. Resursele financiare (ale societăţii) reprezintă totalitatea mijloacelor băneşti dintr-o economie, necesare realizării obiectivelor economice şi sociale, într-un interval de timp determinat.

– Resursele financiare publice reprezintă mijloacele băneşti aflate la dispoziţia autorităţilor publice într-un interval de timp determinat. Între resursele financiare publice şi resursele financiare ale societăţii există un raport ca de la parte la întreg. În ţările cu economie de piaţă, ponderea cea mai mare a resurselor financiare publice o reprezintă prelevările cu caracter fiscal.

– Factorii de influenţă a resurselor financiare publice sunt: factori economici, monetari, sociali, demografici, politici şi militari şi factori de natură financiară.

– Structura resurselor financiare publice este foarte diversă, iar clasificarea acestora poate fi realizată, din mai multe puncte de vedere.

– În România, resursele financiare publice sunt structurate pe criterii economice, în conformitate cu structura sistemului bugetar, respectiv cu structura bugetului general consolidat.

– Mijloacele folosite de stat pentru constituirea resurselor financiare publice diferă de la o etapă la alta, în funcţie de condiţiile economic e, sociale şi politice. Analiza resurselor financiare publice serveşte la caracterizarea politicii fiscale a unui stat în diverse perioade de timp.

– Analiza se realizează cu ajutorul indicatorilor privind: – nivelul resurselor financiare publice, care arată mărimea sau volumul acestora; – structura resurselor financiare publice, care reflectă provenienţa acestora; – dinamica resurselor financiare publice, care reflectă evoluţia în timp a acestora.

Concepte şi termeni de reţinut

• resurse financiare, • resurse financiare publice, • resurse bugetare, • resurse de trezorerie, • resurse ordinare, • resurse extraordinare, • venituri fiscale, • venituri din capital


1. Enumeraţi resursele unei ţări şi comentaţi caracteristica lor. 2. Explicaţi conţinutul resurselor financiare publice. 3. Prezentaţi şi explicaţi factorii de influenţă a creşterii resurselor financiare publice. 4. Clasificaţi resursele financiare publice.

93

94

5. Prezentaţi indicatorii de analiză a nivelului resurselor financiare publice. 6. Prezentaţi modalităţile de exprimare a volumului resurselor financiare publice. 7. Explicaţi modul de calcul şi semnificaţia ponderii resurselor financiare publice în PIB. 8. Explicaţi modul de calcul şi semnificaţia resurselor financiare publice medii pe un locuitor. 9. Explicaţi modul de calcul şi semnificaţia indicatorilor de analiză a structurii resurselor financiare

publice. 10. Explicaţi modul de calcul şi semnificaţia indicatorilor de analiză a dinamicii resurselor financiare

publice.


ca propoziţia este falsă).

1. Resursele financiare publice extraordinare sunt emisiunea bănească fără acoperire în economia reală. 2. Împrumuturile pe termen scurt au ca efect imediat apariţia inflaţiei.

• Alegeţi varianta corectă! 3 .Resursele financiare publice nu includ: a) emisiunea monetară fără acoperire în mărfuri şi servicii; b) împrumuturile de trezorerie; c) veniturile fiscale; d) veniturile bugetare nefiscale; e) salariile personalului angajat în administraţia publică. 4. Resursele financiare publice sunt alimentate în cea mai mare proporţie de: a) împrumuturile interne; b) veniturile din capital; c) vărsămintele de la întreprinderile de stat; d) împrumuturile externe; e) veniturile fiscale.

5. Resursele ordinare cuprind: A) venituri nefiscale; B) emisiunea de bani de hârtie; C) venituri fiscale; D) împrumuturi de trezorerie; E) împrumuturi de stat pe termen lung. a) A;B;C; b) B;C;E; c) A; D;E; d) A;C; e) C;D;E.


1. Mariana-Cristina Cioponea, Finanţe publice şi teorie fiscală, Editura Fundaţiei România de Mâine , Bucureşti, 2007 sau 2008

2. Văcărel, Iulian şi colectivul, Finanţe publice, ediţia a (I-V) VI-a, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 2007

3. Elena Doina Dascălu, Dan Radu Ruşanu, Finanţe publice, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucuresti, 2005 sau 2009 .

4. Legea nr.500/2002 privind finanţele publice (publicată în Monitorul Oficial nr. 597/2002) - actualizat în baza actelor normative modificatoare).

95


PRELEVĂRILE FISCALE. NOŢIUNI GENERALE PRIVIND IMPOZITUL

Cuprins


8.3.1. Aspecte generale privind prelevările fiscale 8.3.2. Conţinutul şi rolul impozitului 8.3.3. Clasificarea impozitelor 8.3.4. Elementele impozitelor 8.3.5. Principiile impunerii


8.1. Introducere

Prelevările fiscale (obligatorii) din veniturile şi/sau averea persoanelor fizice şi juridice la dispoziţia statului are ca scop acoperirea cheltuielilor publice necesare pentru satisfacerea nevoilor cu caracter colectiv.

Nivelul şi tendinţa de creştere a cheltuielilor publice pe ansamblul ţărilor lumii, necesită diversificarea metodelor de mobilizare a resurselor financiare publice din ce în ce mai mari.

Impozitul reprezintă cea mai importantă formă de prelevare, alături de taxe şi contribuţii cu caracter fiscal, constituind unul din principalele instrumente de care statul dispune pentru redistribuirea veniturilor şi averii


– definirea conceptului de prelevări fiscale şi de

impozit; – explicarea conţinutului economic şi rolul

impozitelor; – identificarea elementelor impozitului dintr-o

legislaţie fiscală;

96

– discutarea despre principiile impunerii şi importanţa acestora;

– descrierea principalelor categorii de impozite care se aplică în epoca modernă;



8.3.1. Aspecte generale privind prelevările fiscale

Prelevările fiscale (obligatorii) sunt definite de

specialiştii în domeniu, din trei puncte de vedere, şi anume: tehnic-operaţional, monetar şi financiar.

Din punct de vedere tehnic-operaţional, prelevările fiscale reprezintă ansamblul operaţiunilor stabilite de stat, în baza puterii sale de decizie şi constrângere, prin care se preiau unele părţi din veniturile şi averea persoanelor fizice şi juridice, pentru asigurarea resurselor financiare publice.

Într-o abordare monetară, prelevările fiscale formează ansamblul încasărilor obligatorii realizate de stat, prin intermediul impozitelor, contribuţiilor şi taxelor fiscale.

Într-o abordare financiară, prelevările fiscale constituie obligaţii pecuniare stabilite prin autoritatea statului, pentru finanţarea globală a cheltuielilor publice.

Prelevările fiscale (obligatorii) reprezintă totalitatea vărsămintelor efectuate în beneficiul administraţiilor publice, care nu sunt voluntare, sunt fără contraprestaţie imediată directă sau individualizată.

Prelevările fiscale sunt formate din următoarele categorii:

– venituri fiscale, realizate prin colectarea de impozite, taxe, cotizaţii (contribuţii) sociale şi care se înregistrează în sistemul unitar de bugete al statului;

– venituri parafiscale, care reprezintă fluxuri obligatorii, de natură fiscală dar care nu se înregistrează în bugetul de stat, ci sunt stabilite şi gestionate în mod autonom de organisme publice sau private. Acestea realizează servicii de natură economică şi socială, prevăzute în legi speciale, în avantajul celor obligaţi la plata acestora.

Prin raportarea prelevărilor fiscale la produsul intern brut se obţine rata presiunii fiscale care arată cât la sută din produsul intern brut se concentrează la dispoziţia statului prin intermediul impozitelor, taxelor şi contribuţiilor.

În România, prin Legea privind finanţele publice, următoarele noţiuni privind prelevările obligatorii (sau fiscale) se definesc astfel:

97

98

– impozitul – reprezintă o prelevare obligatorie, fără contraprestaţie şi nerambursabilă, efectuată de către administraţia publică pentru satisfacerea necesităţilor de interes general;

– taxa – reprezintă o sumă plătită de o persoană fizică sau juridică, de regulă, pentru serviciile prestate acesteia de către un agent economic, o instituţie publică sau un serviciu public. Exemple: taxele juridice, taxe consulare, taxa de timbru, etc.

– contribuţia – reprezintă o prelevare obligatorie a unei părţi din veniturile persoanelor fizice şi juridice, cu sau fără posibilitatea obţinerii unei contraprestaţii. Spre exemplu, contribuţiile pentru asigurări sociale de stat sunt încasate şi administrate prin bugetul asigurărilor sociale de stat, care urmează să plătească o pensie la îndeplinirea, de către contribuabil, a condiţiilor de pensionare.

În cadrul prelevărilor obligatorii, ca de altfel, şi în cadrul resurselor financiare publice, ponderea cea mare revine impozitelor.

Impozitul reprezintă punctul nodal al fiscalităţii oricărui stat, a cărui conţinut a evoluat în timp odată cu evoluţia statului şi a rolului acestuia în societate.

Fiscalitatea, în toate statele moderne, a suferit numeroase prefaceri, fiind o componentă de bază a reformelor pe care statul le-a introdus de-a lungul timpului.

Studiul impozitelor, taxelor, contribuţiilor şi a altor prelevări obligatorii, precum şi a reglementărilor de natură fiscală şi a aparatului fiscal însărcinat cu gestionarea şi colectarea prelevărilor obligatorii, poate fi aprofundat în cadrul disciplinei Fiscalitate.

În cadrul acestei teme sunt abordate aspecte generale legate de conceptul de impozit, care reprezintă principalul instrument al statului, de constituire a resurselor financiare publice şi de influenţare a vieţii economico-sociale a ţării.

8.3.2. Conţinutul şi rolul impozitului

Conţinutul şi caracteristicile impozitului Impozitele reprezintă o formă de prelevare a unei părţi

din veniturile şi/sau averea persoanelor fizice şi juridice la dispoziţia statului, în vederea acoperirii cheltuielilor publice, pentru satisfacerea necesităţilor de interes general.

Există diferite definiţii ale impozitului care diferă, în general, corespunzător modului în care a fost perceput şi s-a impus de la o etapă sau alta în decursul istoriei.

Din diferitele definiţii se desprind unele caracteristici fundamentale ale impozitului, iar acestea sunt: caracterul obligatoriu, sunt cu titlu definitiv şi nerambursabil, şi fără o contraprestaţiei directă şi imediată din partea statului

Impozitul are caracter obligatoriu în sensul că plata acestora către stat este o sarcină impusă tuturor persoanelor fizice şi/sau juridice care realizează venit dintr-o anumită sursă sau posedă un anumit gen de avere pentru care se datorează impozit potrivit unei legi adoptate de puterea legislativă.

99

Numai statul are dreptul să instituie impozite printr-un act de autoritate, fiind o obligaţie prin constrângere care diminuează veniturile şi/sau averea contribuabililor.

Plăţile către stat, reprezentând impozite şi taxe, au caracter definitiv şi nerambursabil, iar contribuabilii nu pot solicita un contraserviciu direct şi imediat din partea statului, veniturile obţinute din impozite fiind alocate în mod nediferenţiat, pentru acoperirea cheltuielilor publice care satisfac nevoile colective ale societăţii.

În România, potrivit prevederilor Constituţiei, impozitele şi taxele se stabilesc numai prin lege aprobată de Parlament, şi în anumite condiţii, prin organele de stat locale.

Rolul impozitelor În mod tradiţional, rolul impozitelor se manifestă pe

plan financiar, fiind considerat cel mai important rol, deoarece impozitele constituie principalul mijloc de procurare a resurselor financiare publice necesare acoperirii cheltuielilor publice ale statului.

Evoluţia impozitelor şi taxelor caracterizată de o tendinţă de creştere continuă atât ca mărime absolută cât şi relativă ca pondere în produsul intern brut, arată că în ultimele decenii s-a accentuat rolul impozitelor pe plan economic şi social, concretizat în încercările statului de a folosi impozitele şi ca mijloc de intervenţie în economie.

Rolul economic se manifestă prin aceea că impozitele reprezintă nu numai un mijloc de procurare a resurselor financiare publice, dar concomitent, şi un instrument de intervenţie a statului pentru a încuraja (de exemplu, sub formă de exonerări) sau de a descuraja (pe calea suprataxării) anumite sectoare sau activităţi economice, a comerţului exterior, a consumului anumitor produse, etc.

Rolul social constă în aceea că prin impozite se redistribuire o parte din produsul intern brut între diferitele categorii sociale, precum şi între persoane fizice şi juridice.

În lumea contemporană, impozitele constituie unul din principalele instrumente de care statul dispune pentru redistribuirea veniturilor şi averii.

8.3.3. Clasificarea impozitelor Diversitatea impozitelor existente poate fi clasificată

după o serie de criterii ştiinţifice, în funcţie de nevoile de analiză şi de rolul acestora, după următoarele criterii:

a) trăsăturile de formă şi fond b) obiectul impunerii c) scopul urmărit de autoritatea publică prin

introducerea lor d) frecvenţa realizării e) în funcţie de cota de impozitare aplicată f) clasificarea administrativă

a) după trăsăturile de fond şi de formă se disting:

• impozite directe – se stabilesc direct în sarcina contribuabililor, şi la rândul lor, acestea pot fi:

– reale – stabilite în legătură cu anumite obiecte

100

materiale (impozitul pe clădiri, impozitul pe mijloacele de transport etc.);

– personale – vizează persoana şi posibilităţile sale contributive (impozitul pe venit, impozitele pe avere).

• impozite indirecte – se percep (pe cheltuieli) cu prilejul vânzării unor bunuri, prestări de servicii: taxa pe valoarea adăugată, accize, taxe vamale, taxe de timbru şi de înregistrare, impozitul pe spectacole

b) după obiect: • impozite pe venit • impozit pe avere • impozit pe consum.

c) după scopul urmărit: • impozite financiare – au scopul principal de

procurare a resurselor financiare; • impozite de ordine – au scopul de a realiza un

obiectiv (de exemplu, a limita consumul unor bunuri considerate nocive, ca băuturile, tutunul, etc..

d) după frecvenţa cu care se realizează: • impozite permanente – sunt predominante, şi ele se

încasează periodic; • impozite incidentale – se încasează ocazional, doar în

cazuri deosebite. e) după cota aplicată:

• impozite cu cote specifice – se calculează multiplicând o unitate de măsură (greutate, volum, număr etc,) cu o sumă fixă (exemplu, taxa de afişaj);

• impozite cu cote ad-valorem – se calculează prin înmulţirea unei cote (tarif, rată) cu o bază de impozitare. Cotele de impozitare pot fi:

– cote proporţionale – se aplică o cotă fixă asupra unei baze impozabile,

– cote progresive – se aplică o cotă care creste odată cu creşterea bazei impozabile,

– cote regresive degresive se aplică o cotă care scade odată cu creşterea bazei impozabile

f) după instituţia care le administrează: • impozite ale administraţiei publice centrale; • impozite ale administraţiei publice locale.

8.3.4. Elementele impozitului

Elementele constitutive ale impozitului sunt acele

componente care contribuie la desemnarea contribuabilului obligat la plata acestuia, stabilirea mărimii impozitului şi a termenului de plată. Ca urmare, aceste componente sunt definitorii pentru stabilirea legislaţiei fiscale, care reglementează, alături de alte aspecte, şi elementele impozitelor, printre care se numără: subiectul (plătitorul), suportătorul, obiectul impunerii, sursa impozitului, unitatea de impunere, cota (sau cotele), termenul de plată.

Subiectul impozitului este persoana fizică sau juridică obligată la plata impozitului. De exemplu, la impozitul pe

101

profit, subiectul este societatea comercială, la impozitul pe clădiri sau la impozitul pentru mijloacele de transport, subiectul este proprietarul bunului etc. Subiectul impozitului mai este denumit şi contribuabil. Uneori impozitul este vărsat la buget de către o altă persoană, cum este, de exemplu, impozitul pe veniturile salariale datorat de angajaţi care este calculat, reţinut şi vărsat la buget de către angajator.

Suportătorul este persoana care suportă efectiv impozitul. În practică, în unele cazuri, subiectul este şi suportătorul impozitului, ca de exemplu, impozitul pe salarii sau impozitul pe venit. Există însă situaţii, în care subiectul şi suportătorul sunt persoane diferite. Prin fenomenul de translare a impozitului într-o măsură mai mare sau mai mică, sarcina fiscală a unei persoane, se transpune în sarcina altei persoane. Acest fenomen este mai frecvent întâlnit la impozitele indirecte, când în anumite condiţii, cotele de impunere se includ în preţul de cumpărare al bunurilor şi serviciilor, pe care îl măreşte.

Obiectul impunerii îl reprezintă materia supusă impunerii. La impozitele directe, obiectul impunerii este venitul sau averea (casa, terenul etc.), în timp ce la impozitele indirecte, materia supusă impozitării poate fi produsul care face obiectul vânzării, serviciul prestat, bunul importat etc.

Unitatea de impunere serveşte la exprimarea

dimensiunii materiei impozabile, folosindu-se o anumită unitate de măsură, cum este de exemplu, unitatea monetară pentru impozitul pe venit, metrul pătrat pentru impozitul pe clădiri, hectarul de teren pentru impozitul funciar, etc..

Sursa impozitului arată din ce anume se plăteşte impozitul, din venit sau din avere. Uneori sursa coincide cu obiectul impunerii, cum este cazul impozitelor pe venit. Impozitul pe avere se plăteşte, de regulă din venitul obţinut de pe urma averii şi nu din averea propriu-zisă.

Cota (cotele) impozitului reprezintă impozitul aferent unei unităţi de impunere. Impozitul poate fi stabilit în sumă fixă sau în cote procentuale (proporţionale, progresive sau regresive).

Asieta (modul de aşezare a impozitului) reprezintă totalitatea măsurilor care se iau de către organele fiscale în legătură cu fiecare subiect impozabil, pentru identificarea obiectului impozabil, stabilirea mărimii materiei impozabile şi determinarea impozitului datorat statului. Acest aspect se va detalia într-o temă următoare.

Termenul de plată indică data până la care impozitul trebuie plătit, după care se aplică majorări de întârziere şi alte măsuri de recuperare prevăzute de lege.

8.3.5. Principiile impunerii

Impunerea reprezintă un complex de măsuri şi operaţii care au ca scop stabilirea impozitului datorat bugetului de către un contribuabil persoană fizică sau juridică. Aceasta are atât o latură de natură economică, socială şi politică, cât şi o latură de natură tehnică,.

Privite sub latura de natură tehnică, impunerea este concretizată în metodele şi tehnicile utilizate pentru determinarea mărimii impozabile şi a cuantumului de plată,

102

aceste aspecte pot fi aprofundate în cadrul disciplinei Fiscalitate, şi sunt legate de modul de aşezare a impozitului (care reprezintă totalitatea măsurilor luate de către organele fiscale în legătură cu fiecare subiect impozabil, pentru identificarea şi stabilirea mărimii materiei impozabile şi determinarea impozitului datorat).

Stabilirea obligaţiilor fiscale ale persoanelor fizice şi juridice, presupune abordarea lor şi din latura lor economică, socială şi politică. Din acest punct de vedere, se urmăreşte ca impozitele să răspundă anumitor cerinţe, privite ca reguli generale stabilite de-a lungul timpului, să fie în concordanţă cu anumite principii.

Pentru prima dată aceste principii au fost formulate de Adam Smith (reprezentant al economiei politice clasice), iar acestea erau în viziunea lui, următoarele:

– justeţea impunerii (sau echitatea fiscală), care se referă la stabilirea impozitelor în funcţie de capacitatea de plată a fiecărui contribuabil;

– certitudinea impunerii, care constă în faptul că mărimea impozitelor trebuie să fie certă, iar termenele, modalitatea şi locul de plată să fie bine stabilite şi cunoscute;

– randamentul impozitului, care se referă la faptul că încasarea impozitelor să se asigure cu un minim de cheltuieli şi să fie cât mai puţin apăsător pentru contribuabil;

– comoditatea perceperii, care se referă la faptul că impozitele trebuie să fie percepute la termenele şi modul cel mai convenabil pentru contribuabil.

Aceste principii rămân de actualitate şi în prezent, dar pot fi extinse şi grupate astfel: principii de echitate fiscală, principii de politică financiară, principii de politică economică, principii social-politice.

Principiile de echitate fiscală, urmăresc înfăptuirea dreptăţii sociale în materie de impozite. Pentru respectarea echităţii fiscale, este necesară ca impunerea să respecte îndeplinirea mai multor condiţii, cum sunt: să se facă în funcţie de puterea de a plăti impozite a contribuabililor, prin scutirea de impozit a persoanelor cu venituri mici, sau prin stabilirea unui minim neimpozabil, care să permită satisfacerea nevoilor de trai strict necesare; impunerea trebuie să fie generală, adică să cuprindă toate categoriile sociale, iar sarcinile fiscale ale diferitelor categorii sociale să fie comparabile.

Principiile de politică financiară vizează aspecte cum sunt: un randament fiscal ridicat, stabilitatea şi elasticitatea impozitului.

Randamentul fiscal ridicat se obţine în următoarele condiţii: – impozitul să aibă caracter universal, să fie plătit de

toate persoanele fizice şi juridice care obţin venituri sau posedă bunuri impozabile;

– să nu existe posibilităţi de sustragere de la impunere a unei părţi din materia impozabilă;

– volumul cheltuielilor privind stabilirea bazei impozabile, calcularea şi perceperea impozitelor să fie cât mai redus.

Un impozit este considerat stabil atunci când randamentul rămâne constant de-a lungul ciclului economic, adică să nu înregistreze fluctuaţii importante în condiţiile fluctuaţiilor ciclice ale economiei.

103

Elasticitatea impozitului se referă la capacitatea acestuia de adaptare la necesităţile conjuncturale de venituri ale statului.

Principiile de politică economică reliefează faptul că introducerea unui impozit reprezintă, pe lângă o sursă de venituri bugetare, şi un mijloc prin care statul stimulează sau inhibă activitatea anumitor sectoare economice, precum şi stimulează extinderea sau restrângerea relaţiilor comerciale cu alte ţări.

Principiile social-politice. Prin politica fiscală promovată, statul poate urmări şi realizarea unor obiective sociale, cum ar fi acordarea de fiscalităţi fiscale contribuabililor cu venituri mici sau care au numeroase persoane în întreţinere. De asemenea, partidele de guvernământ promovează o politică fiscală în concordanţă cu interesele grupurilor sociale pe care le reprezintă, iar prin măsuri cu caracter fiscal, caută să-şi menţină influenţa în rândurile diferitelor categorii sociale, mai ales în perioada premergătoare alegerilor.

De reţinut este faptul că aceste ultime principii generează controversate atât între specialişti cât şi între politicieni.

În România, impozitele şi taxele reglementate de

Codul fiscal se bazează pe următoarele principii: a) neutralitatea măsurilor fiscale în raport cu

diferitele categorii de investitori şi capitaluri, cu forma de proprietate, asigurând condiţii egale investitorilor, capitalului român şi străin;

b) certitudinea impunerii, prin elaborarea de norme juridice clare, care să nu conducă la interpretări arbitrare, iar termenele, modalitatea şi sumele de plată să fie precis stabilite pentru fiecare plătitor, respectiv aceştia să poată urmări şi înţelege sarcina fiscală ce le revine, precum şi să poată determina influenţa deciziilor lor de management financiar asupra sarcinii lor fiscale;

c) echitatea fiscală la nivelul persoanelor fizice, prin impunerea diferită a veniturilor, în funcţie de mărimea acestora. Sub forma enunţată în Codul fiscal, prin instituirea de cote progresive, acest principiu avea în vedere faptul că puterea contributivă a diferitelor categorii sociale creşte pe măsură ce acestea obţin venituri mai mari sau posedă averi mai importante. Acest principiu nu se mai respectă în forma iniţială, prin instituirea cotei unice de impozitare, dar se asigură echitatea fiscală prin faptul că dacă se are în vedere drept criteriu mărimea impozitului, atunci fiecare contribuabil suportă un impozit proporţional cu venitul realizat; d) eficienţa impunerii prin asigurarea stabilităţii pe termen lung a prevederilor Codului fiscal, astfel încât aceste prevederi să nu conducă la efecte retroactive defavorabile pentru persoane fizice şi juridice, în raport cu impozitarea în vigoare la data adoptării de către acestea a unor decizii investiţionale majore.

104


– Prelevările fiscale (obligatorii) reprezintă totalitatea vărsămintelor efectuale în beneficiul

administraţiilor publice, care nu sunt voluntare, sunt fără contraprestaţie imediată directă sau individualizată.

– Venituri fiscale sunt realizate prin colectarea de impozite, taxe, cotizaţii (contribuţii) sociale şi care se înregistrează în sistemul unitar de bugete al statului.

– Venituri parafiscale - reprezintă fluxuri obligatorii, de natură fiscală dar care nu se înregistrează în bugetul de stat, ci sunt stabilite şi gestionate în mod autonom de organisme publice sau private.

– Prin raportarea prelevărilor fiscale la produsul intern brut se obţine rata presiunii fiscale care arată cât la sută din produsul intern brut se concentrează la dispoziţia statului prin intermediul impozitelor, taxelor şi contribuţiilor.

– Caracteristicile fundamentale ale impozitului sunt: caracterul obligatoriu, sunt cu titlu definitiv şi nerambursabil, şi fără o contraprestaţiei directă şi imediată din partea statului. În România, potrivit prevederilor Constituţiei, impozitele şi taxele se stabilesc numai prin lege aprobată de Parlament, şi în anumite condiţii, prin organele de stat locale.

– Rolul impozitelor se manifestă pe plan financiar, economic şi social. constă în aceea că prin impozite se redistribuire o parte din produsul intern brut între diferitele categorii sociale, precum şi între persoane fizice şi juridice.

– Diversitatea impozitelor existente poate fi clasificată după o serie de criterii ştiinţifice, în funcţie de nevoile de analiză şi de rolul acestora, după următoarele criterii:

– după trăsăturile de fond şi de formă: impozite directe şi impozite – după obiect: impozite pe venit, impozit pe avere, impozit pe consum. – după scopul urmărit: impozite financiare; impozite de ordine. – după frecvenţa cu care se realizează: impozite permanente şi impozite incidentale. – după cota aplicată: impozite cu cote specifice, impozite cu cote ad-valorem; – după instituţia care le administrează: impozite ale administraţiei publice centrale;

impozite ale administraţiei publice locale. – Elementele constitutive ale impozitului sunt acele componente care contribuie la desemnarea

contribuabilului obligat la plata acestuia, la stabilirea mărimii impozitului şi a termenului de plată. – Subiectul impozitului este persoana fizică sau juridică obligată la plata impozitului. – Suportătorul este persoana care suportă efectiv impozitul. – Obiectul impunerii îl reprezintă materia supusă impunerii. – Unitatea de impunere serveşte la exprimarea dimensiunii materiei impozabile, folosindu-se o

anumită unitate de măsură. – Sursa impozitului arată din ce anume se plăteşte impozitul, din venit sau din avere. – Cota (cotele) impozitului reprezintă impozitul aferent unei unităţi de impunere. Impozitul

poate fi stabilit în sumă fixă sau în cote procentuale (proporţionale, progresive sau regresive). – Asieta (modul de aşezare a impozitului) reprezintă totalitatea măsurilor care se iau de către

organele fiscale în legătură cu fiecare subiect impozabil, pentru identificarea obiectului impozabil, stabilirea mărimii materiei impozabile şi determinarea impozitului datorat statului.

– Termenul de plată indică data până la care impozitul trebuie plătit, după care se aplică majorări de întârziere şi alte măsuri de recuperare prevăzute de lege.

– Abordarea impozitelor din latura economică, socială şi politică, se urmăreşte ca acestea să răspundă anumitor cerinţe, să fie în concordanţă cu anumite principii.

– Principiile de echitate fiscală, urmăresc înfăptuirea dreptăţii sociale în materie de impozite. – Principiile de politică financiară vizează aspecte cum sunt: un randament fiscal ridicat,

stabilitatea şi elasticitatea impozitului.

105

– Principiile de politică economică reliefează faptul că introducerea unui impozit reprezintă, pe lângă o sursă de venituri bugetare, şi un mijloc prin care statul stimulează sau inhibă activitatea anumitor sectoare economice, precum şi stimulează extinderea sau restrângerea relaţiilor comerciale cu alte ţări.

– Principiile social-politice se referă la faptul că statul poate urmări şi realizarea unor obiective sociale, cum ar fi acordarea de fiscalităţi fiscale contribuabililor cu venituri mici sau care au numeroase persoane în întreţinere. De asemenea, partidele de guvernământ promovează o politică fiscală în concordanţă cu interesele grupurilor sociale pe care le reprezintă, iar prin măsuri cu caracter fiscal, caută să-şi menţină influenţa în rândurile diferitelor categorii sociale, mai ales în perioada premergătoare alegerilor.


• impozit, • rolul impozitului, • elementele impozitului, • subiectul impozitului, • suportatorul impozitului, • obiectul impunerii, • principiile impunerii.


1. Definiţi impozitele şi prezentaţi caracteristicile acestora. 2. Prezentaţi elementele impozitului. 3. Prezentaţi rolurile pe care le pot juca impozitele într-un sistem fiscal modern. 4. Prezentaţi şi explicaţi principiile pe care trebuie să le respecte impunerea. 5. Prezentaţi clasificările impozitelor. 6. Prezentaţi şi definiţi tipurile de prelevări fiscale. 7. Prezentaţi diferenţierile dintre trăsăturile specifice fiecărui tip de prelevări fiscale.


ca propoziţia este falsă). 1. Caracterul obligatoriu al impozitelor reprezintă dreptul statului de a colecta veniturile bugetare numai pe seama impozitelor.

2. Principiul justeţii impunerii presupune impunerea tuturor contribuabililor cu un impozit fix stabilit unitar.


3. Printre elementele impozitului nu se include: a) obiectul impunerii; b) încasatorul impozitului; c) obiectul impozitului; d) termenul de plata; e) sursa impozitului. 4. Care din următoarele enunţuri nu este un criteriu de clasificare a impozitelor? a) obiectul impunerii; b) trăsăturile de forma şi fond; c) scopul urmărit; d) ritmicitatea încasării e) în funcţie de cota aplicată 5. Printre caracteristicile impozitului nu se regăseşte: A) are caracter definitive B) are caracter pecuniar C) este obligatoriu D) faptul că presupune o contraprestaţie directă şi imediată E) reprezintă un transfer de avuţie




3. Dascălu Elena Doina, Dan Radu Ruşanu, Finanţe publice, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucuresti, 2005 sau 2009.

4. Codul Fiscal (Legea Nr. 571/2003 privind Codul fiscal publicată în „Monitorul Oficial” nr. 927/2003), actualizat în baza actelor normative modificatoare).

106


METODOLOGIA DE STABILIRE A PRELEVĂRILOR FISCALE

Cuprins


9.3.1. Identificarea materiei impozabile 9.3.2. Evaluarea materiei impozabile 9.3.3. Determinarea cuantumului impozitelor 9.3.4. Perceperea (achitarea) impozitelor 9.3.5. Controlul fiscal


9.1. Introducere Metodologia generală a impunerii se constituie din mai multe

activităţi, cum sunt: identificarea (constatarea) materiei impozabile, evaluarea materiei impozabile, calculul (determinarea) cuantumului monetar al impozitului şi plata impozitului.

Materia impozabilă este reprezentată de ansamblul elementelor economice care intră în baza de impozitare.

Elementele economice care stau la baza fiecărui impozit formează baza impozabilă brută, şi sunt în strânsă legătură cu dezvoltarea vieţii economice.

Din baza impozabilă brută, prin deducerea unor părţi (elemente) se obţine baza impozabilă netă. Prin aplicarea unei rate sau cote de impozitare asupra acestei baze impozabile nete se determină mărimea impozitului.

9.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare – definirea conceptului de metodologie de impunere fiscală; – înţelegerea operaţiunilor de identificare a materiei

impozabile; – descrierea operaţiunilor de evaluare a materiei impozabile; – explicarea modului de determinare a cuantumului impozabil; – explicarea modalităţilor de plată a impozitelor – înţelegerea necesităţii şi funcţiilor controlului fiscal;

107



9.3.1. Identificarea materiei impozabile

Diversitatea elementelor economice ca forme ale obiectului impozabil, face ca şi materia impozabilă să fie foarte variată. Identificarea materiei impozabile se realizează în mod diferit la impozitele directe faţă de impozitele indirecte.

a) Identificarea materiei impozabile în cazul impozitelor directe Metodologia impunerii în cazul impozitelor directe are în

vedere două principii: – principiul realităţii, potrivit căruia se stabileşte o legătură

între materia impozabilă şi venitul adus de aceasta contribuabilului. Materia impozabilă este aceeaşi cu elementele concrete sub care se prezintă venitul sau averea (case, terenuri, capital mobiliar, activităţi industriale, comerciale, etc.);

– principiul personalizării impozitului potrivit căruia se stabileşte o corelaţii între materia impozabilă şi situaţia personală a contribuabilului. Aceasta se bazează pe două abordări: (1) abordarea economică, potrivit căreia trebuie să se asigure corelaţia între natura, permanenţa şi importanţa veniturilor şi averii existente astfel încât sursa de formare a acestora să se reconstituie prin stimularea economisirii şi investirii, pe de o parte, şi pe de altă parte, să se ţină seama de situaţia economică a contribuabilului, prin asigurarea protecţiei unui venit minim necesar traiului, etc.; (1) abordarea tehnică – vizează necesitatea ca baza impozabilă să reprezinte capacitatea contributivă globală a contribuabilului, respectiv ansamblul veniturilor şi averii acestuia (nu o parte a acestora).

În cazul impozitelor directe, materia impozabilă constă în: veniturile din muncă; veniturile agenţilor economici şi veniturile din capital.

Veniturile din muncă reprezintă salariile şi alte drepturi asimilate acestora, care recompensează forţa de muncă din economia privată şi publică. Factori de influenţă a acestor venituri sunt: gradul de utilizare a forţei de muncă (sau rata şomajului), nivelul tarifelor orare, inflaţia, evoluţia ciclică a economiei, etc.

Veniturile agenţilor economici provin din profiturile care recompensează capitalul utilizat în economie. Acestea diferă ca mărime de la un domeniu economic la altul. Mărimea acestora este influenţată de structura economiei (de ex. ponderea agriculturii şi a industriei, etc.) şi de evoluţia ciclurilor economice.

108

109

Veniturile din capital includ veniturile din: – capitalul mobiliar, ca de exemplu: dobânzi, dividende

aferente acţiunilor, obligaţiunilor şi altor titluri de valoare, materia impozabilă evoluând în funcţie de natura titlurilor;

– capitalul imobiliar, de natura veniturilor din chirii, rentă, etc., a cărui materie impozabilă este determinată de stabilitatea capitalului fiind supusă unei creşteri a valorii în timp, sau venituri din tranzacţii cu capital imobiliar (imobile, pământ, opere de artă, etc.) .

b) Identificarea materiei impozabile în cazul impozitelor indirecte

Impozitele indirecte se percep la vânzarea mărfurilor şi serviciilor prin adăugarea unor cote de impunere la preţurile şi tarifele acestora. În acest caz, teoria fiscală prevede două modalităţi:

– impunerea specifică – ia în considerare materia impozabilă în expresie fizică;

– impunerea ad-valorem – ia în considerare materia impozabilă în expresie valorică.

Mărimea acestora este influenţată de cantitatea de bunuri şi servicii tranzacţionate, de mărimea cotelor, de preţurile şi tarifele acestora, precum şi de amploarea fenomenului inflaţionist.

9.3.2. Evaluarea materiei impozabile

Evaluarea materiei impozabile se bazează pe o serie de

metode care au evoluat în timp datorită evoluţiei mai multor factori. Se cunosc mai multe metode, care sunt:

a) evaluarea pe baza semnelor exterioare sau pe prezumţii;

b) evaluarea forfetară; c) evaluarea prin intermediul declaraţiilor fiscale

controlate; d) evaluarea corectivă.

a) Evaluarea pe baza semnelor exterioare sau pe prezumţii – constă în stabilirea unei valori impozabile aproximative, prin intermediul unor indicii sau semne exterioare ale valorii materiei impozabile.

Dezavantaje: – nu se corelează cu capacitatea contributivă a

persoanei impozabile – nu se ţine seama de fluctuaţia reală a valorii materiei

impozabile – prelevarea fiscală se face asupra unei valori arbitrare

Avantaj: cost administrativ redus, fiind comodă pentru administraţie:

Actual: majoritatea sistemelor fiscale au renunţat la această metodă.

b) Evaluarea forfetară – se bazează pe un număr de elemente economice prestabilite, specifice activităţii desfăşurate de contribuabil, care sunt în relaţie directă cu materia impozabilă şi cu capacitatea contributivă a acestuia. Este agreată în cazul uni număr mare de mici subiecţi economici care nu sunt obligaţi la ţinerea unei evidenţe contabile, sau ţin o evidenţă contabilă simplă. În practică se utilizează mai multe variante ale acestei metode:

110

• forfeta legală – când elementele revelatoare ale venitului sunt stabilite prin actul normativ, şi sunt valabile pentru toţi contribuabilii aflaţi în aceleaşi condiţii de realizare a venitului (de exemplu: beneficiile impozitate pe baza randamentului mediu la hectar).

• forfeta convenţională sau individuală – se stabileşte în urma discuţiilor dintre contribuabil şi un reprezentant al administraţiei. Aceasta ţine seama de particularităţile activităţii desfăşurate de fiecare contribuabil (din baza de date a administraţiei) coroborate cu informaţiile furnizate de contribuabilul însuşi.

• forfeta colectivă – combină evaluarea forfetară cu cea pe bază de declaraţii. Veniturile sunt evaluate conform declaraţiei, iar cheltuielile pe baze forfetare, conform prevederilor legale (exemplu: veniturile din chirii se declară, iar cheltuielile cu întreţinerea şi amortizarea imobilelor sunt stabilite forfetar prin lege).

c) Evaluarea prin intermediul declaraţiilor fiscale controlate – este facilitată:

– de dezvoltarea sistemului de evidenţă contabilă şi – de existenţa unui aparat de control obiectiv. Se utilizează atât în cazul impozitelor directe, cât şi a

impozitelor indirecte. Această metodă se aplică în două variante: • prin intermediul declaraţiilor fiscale ale contribuabililor –

permit stabilirea situaţiilor exacte pe baza tuturor veniturilor şi obligaţiilor contribuabililor. Marele avantaj al metodei constă în organizarea unui sistem informaţional care asigură atât o corectă evaluare, cât şi un control obiectiv şi corect al declaraţiilor fiscale. În prezent este o metodă foarte des utilizată: impozitul pe venit, impozitul pe profit, taxa pe valoarea adăugată, accize, etc.

• prin intermediul declaraţiilor fiscale întocmite de terţe persoane care cunosc situaţia contribuabilului suportator – terţele persoane au obligaţia evaluării şi prezentării actelor din care reiese cuantumul plăţilor realizate, fără obligativitatea întocmirii unei declaraţii fiscale. Cu ocazia controlului, administraţia fiscală solicită expres declararea veniturilor impozabile.

e) Evaluarea corectivă – se utilizează ca urmare a dreptului de control – cuprinde un ansamblu de proceduri prin care se stabileşte, în mod curent, sau se determină în situaţii excepţionale, valoarea impozabilă şi cuantumul legal al prelevărilor fiscale.

Corespunzător cauzelor care au declanşat evaluarea corectivă, pot fi :

1. proceduri de corectare a evaluărilor efectuate anterior – care se declanşează la constatarea unor omisiuni şi erori în cuantumul impozitelor plătite, existând posibilitatea contestării din partea contribuabilului;

2. proceduri de evaluare din oficiu – care se declanşează în cazul refuzului contribuabilului de a ţine evidenţă contabilă,

111

de a întocmi declaraţiile fiscale şi de a face virarea impozitelor datorate.

9.3.3. Determinarea cuantumului impozitelor

Determinarea cuantumului impozitelor se face în mod diferit,

în funcţie de: a). calculul prelevării fiscale; b). alegerea cotei impozitului; c). modificarea cuantumului monetar al impozitelor

a) Procedee de calcul al impozitelor (al prelevării fiscale) – acestea sunt: procedeul repartiţiei şi procedeul cotităţii.

Procedeul repartiţiei – constă în stabilirea prin lege a sumei totale a prelevărilor fiscale, pe feluri de impozite, şi repartizarea acesteia, din treaptă în treaptă pe unităţi administrative, până la nivelul contribuabilului. Datorită dezvoltării şi creşterii complexităţii relaţiilor economico-sociale şi utilizarea impozitelor ca instrumente de intervenţie în economie, acest procedeu a fost abandonat şi înlocuit cu procedeul cotităţii.

Procedeul cotităţii – se stabilesc de jos în sus, prin aplicarea unor cote asupra obiectului impozabil determinat pentru fiecare contribuabil în parte. Acest permite personalizarea impozitului, ţinându-se cont de situaţia personală a plătitorului de impozit.

b) Alegerea cotei impozitului – reprezintă o decizie politică a

guvernelor. Criteriile de grupare a acestora sunt: • în funcţie de modul de exprimare, distingem:

– cote specifice – se exprimă prin unităţi monetare pe unitatea de bază impozabilă (sume fixe pe unitatea de impunere, de ex. mp pentru locuinţe, ha pentru terenuri extravilan, etc)

– cote ad-valorem – se exprimă procentual şi se aplică asupra unei baze de impozitare exprimate valoric.

• în raport cu evoluţia cotei de impunere faţă de evoluţia bazei de impozitare, distingem:

– cote proporţionale – când se aplică aceeaşi valoare a cotei, indiferent de mărimea bazei de impozitare;

– cote progresive – valoarea cotei creşte pe măsura creşterii bazei de impozitare. Progresivitatea poate fi simplă când cotele cresc pe măsura creşterii bazei de impozitare sau progresivitate compusă, când venitul se divide în tranşe, iar cote în creştere se aplică pe fiecare tranşă de venit.

– cote regresive – valoarea cotei scade pe măsura creşterii bazei de impozitare

– cote degresive – valoarea cotei creşte progresiv până la o anumită valoare a bazei de impozitare, iar apoi scade constant în raport cu venitul total

112

c) Modificarea cuantumului monetar al impozitelor – poate avea drept scop:

– personalizarea impozitului – pentru corelarea cu capacitatea contributivă reală a persoanei impozabile;

– urmărirea unor obiective economice sau sociale (stimulative sau inhibante)

Formele de modificare a cuantumului monetar al impozitelor pot fi:

– abaterea – un procedeu de diminuare a bazei de impozitare, prin care nu se supune impozitării o anumită parte din această bază:

– deducerea – un procedeu de diminuare a bazei de impozitare, prin scăderea valorii unor elemente considerate deductibile

– reducerea – un procedeu de diminuare a cuantumului impozabil în anumite situaţii prevăzute de lege, după aplicarea cotelor procentuale.

– majorările – acţionează în sensul creşterii sarcinii fiscale, în anumite situaţii prevăzute de lege.

9.3.4. Perceperea (achitarea) impozitelor

Perceperea (achitarea) impozitelor se referă la ansamblul

operaţiunilor prin care contribuabilul plăteşte impozitul. În practică se utilizează următoarele modalităţi:

– plata directă – se aplică în general, pentru plata impozitelor provenite de la agenţii economici. Aceştia calculează impozitul şi îl varsă la anumite termene prin deplasarea la administraţiile fiscale. Actual, se generalizează plata impozitelor prin intermediul băncilor sau prin internet.

– stopajul la sursă – sau metoda reţinerii şi vărsării – se foloseşte în cazul impozitelor datorate de persoanele fizice, cum este impozitul pe salariu, pentru care obligaţia calculării şi vărsării revine agenţilor economici angajatori;

– aplicarea de timbre fiscale – are o sferă de aplicare mai restrânsă, şi se aplică pentru încasarea unor drepturi fiscale pentru anumite servicii publice prestate de instituţiile de stat (acţiuni administrative, notariale, judecătoreşti, etc.).

9.3.5. Controlul fiscal

Printre riscurile activităţilor economice se numără şi riscul

fiscal. Acesta poate să fie: – asumat voit în scop de fraudă fiscală sau – este determinat de mai mulţi factori, cum sunt:

complexitatea sistemului fiscal, modificări frecvente ale normelor fiscale, insuficienta calificare a personalului contabil etc.

113

Rol în diminuarea şi eliminarea riscului fiscal revine: – ca o preocupare a legiuitorului, care trebuie să

asigure claritatea, coerenţa şi corelaţia legislaţiei fiscale;

– activităţii de control fiscal Conţinutul şi funcţiile controlului fiscal

Controlul fiscal constituie ansamblul de activităţi prin care se stabileşte exactitatea operaţiunilor legate de aşezarea şi încasarea impozitelor la termenele legale.

Funcţiile controlului fiscal sunt: – funcţia de informare – constă în furnizarea de

informaţii care să asigure cunoaşterea de fapt a situaţiei fiscale, a creanţelor (obligaţiilor de plată), disfuncţionalităţilor. etc.

– funcţia de evaluare – se referă la măsurarea corectă a abaterilor, omisiunilor, erorilor, la dimensionarea evaziunii şi fraudei fiscale;

– funcţia de recuperare – constă în adoptarea de măsuri pentru corectarea situaţiei financiare neconforme cu normele fiscale, etc.

– funcţia educativă – luarea măsurilor de îndreptare, descurajare, depistare a contribuabililor incorecţi.

Formele controlului fiscal

Ansamblul activităţilor de controlul fiscal se grupează după criterii diferite, cum sunt:

a) din punct de vedere al aprofundării cunoaşterii situaţiei fiscale:

– control fiscal documentar – la sediul organului fiscal – se examinează dosarul fiscal al contribuabilului

– control fiscal faptic (efectiv) - la sediul sau domiciliul contribuabilului – se solicită informaţii suplimentare într-o anumită situaţie

b) după sfera de cuprindere: – control general – cuprinde totalitatea

impozitelor şi taxelor – control parţial (limitat) – cuprinde o parte din

impozite şi taxe c) după gradul de extinde a verificărilor asupra operaţiunilor impozabile

– control fiscal total (complet) – sunt verificate toate operaţiunile, documentele, probele care stau la baza stabilirii fie a unui impozit, fie a tuturor prelevărilor fiscale;

– control fiscal prin sondaj (selectiv) – sunt verificate parţial, operaţiunile, documentele, probele care stau la baza stabilirii fie a unui impozit, fie a tuturor prelevărilor fiscale;

d) în funcţie de scopul urmărit – control fiscal de informare – cu scopul de

informare al agenţilor economici în legătură cu drepturile şi obligaţiile fiscale;

114

– control fiscal de rutină – menţinerea legăturii cu plătitorii şi urmărirea modului în care aceştia se achită de obligaţiile fiscale;

– control fiscal propriu-zis (de fond) – cu scopul de a preveni şi combate cazurile de sustragere de la stabilirea şi plata obligaţiilor fiscale de către contribuabili;

e) în funcţie de momentul controlului fiscal – control a priori – urmăreşte o mai bună

informare a contribuabilului; – control a posteriori – urmăreşte verificarea

exactităţii declaraţiilor fiscale, deconturilor, etc. Metodologia controlului fiscal – cuprinde următoarele etape:

1) pregătirea verificării; 2) desfăşurarea controlului fiscal; 3) definitivarea şi încheierea controlului fiscal; 4) valorificarea actelor de control fiscal.

Desfăşurarea activităţilor de administrare a impozitelor şi a celor de control fiscal este stipulată în Codul de procedură fiscală care cuprinde într-o formă coerentă diversitatea de elemente necesare unui comportament fiscal corect.


– Metodologia impunerii se constituie din următoarele activităţi: (1) identificarea (constatarea)

materiei impozabile, (2) evaluarea materiei impozabile, (3) calculul (determinarea) cuantumului monetar al impozitului şi (4) plata impozitului.

– Identificarea materiei impozabile se realizează în mod diferit la impozitele directe faţă de impozitele indirecte.

– Metodologia impunerii în cazul impozitelor directe are în vedere două principii: principiul realităţii şi principiul personalizării impozitului potrivit căruia se stabileşte o corelaţii între materia impozabilă şi situaţia personală a contribuabilului. În cazul impozitelor directe, materia impozabilă constă în: veniturile din muncă; veniturile agenţilor economici şi veniturile din capital.

– Veniturile din muncă reprezintă salariile şi alte drepturi asimilate acestora, care recompensează forţa de muncă din economia privată şi publică.

– Veniturile agenţilor economici provin din profiturile care recompensează capitalul utilizat în economie.

– Veniturile din capital includ veniturile din: capitalul mobiliar şi capitalul imobiliar – Impozitele indirecte se percep la vânzarea mărfurilor şi serviciilor prin adăugarea unor cote de

impunere la preţurile şi tarifele acestora. În acest caz, teoria fiscală prevede două modalităţi: impunerea specifică şi impunerea ad-valorem.

115

– Evaluarea materiei impozabile se bazează pe o serie de metode care au evoluat în timp datorită evoluţiei mai multor factori.:

• Evaluarea pe baza semnelor exterioare sau pe prezumţii • Evaluarea forfetară: forfeta legală, forfeta convenţională sau individuală şi forfeta

colectivă • Evaluarea prin intermediul declaraţiilor fiscale controlate, impozabile. • Evaluarea corectivă.

– Determinarea cuantumului impozitelor se face în mod diferit, în funcţie de: • calculul prelevării fiscale; • alegerea cotei impozitului; • modificarea cuantumului monetar al impozitelor

– Alegerea cotei impozitului – reprezintă o decizie politică a guvernelor. Criteriile de grupare a acestora sunt: în funcţie de modul de exprimare şi în raport cu evoluţia cotei de impunere faţă de evoluţia bazei de impozitare

– Modificarea cuantumului monetar al impozitelor – poate avea drept scop:personalizarea impozitului sau urmărirea unor obiective economice sau sociale (stimulative sau inhibante)

– Perceperea (achitarea) impozitelor se referă la ansamblul operaţiunilor prin care contribuabilul plăteşte impozitul. În practică se utilizează următoarele modalităţi: plata directă, stopajul la sursă sau aplicarea de timbre.

– Controlul fiscal constituie ansamblul de activităţi prin care se stabileşte exactitatea operaţiunilor legate de aşezarea şi încasarea impozitelor la termenele legale.

– Funcţiile controlului fiscal sunt: • funcţia de informare • funcţia de evaluare • funcţia de recuperare • funcţia educativă

– Ansamblul activităţilor de controlul fiscal se grupează după criterii diferite, cum sunt: • din punct de vedere al aprofundării cunoaşterii situaţiei fiscale: • după sfera de cuprindere: • după gradul de extinde a verificărilor asupra operaţiunilor impozabile • în funcţie de scopul urmărit • în funcţie de momentul controlului fiscal

– Desfăşurarea activităţilor de administrare a impozitelor şi a celor de control fiscal este stipulată în Codul de procedură fiscală care cuprinde într-o formă coerentă diversitatea de elemente necesare unui comportament fiscal corect.

Concepte şi termeni de reţinut : • identificarea materiei impozabile; • evaluarea materiei impozabile; • determinarea cuantumului impozitelor; • perceperea sau achitarea impozitelor; • declaraţie fiscală; • control fiscal


1. Ce înţelegeţi prin metodologia impunerii ţi care sunt activităţile din care se constituie aceasta? 2. Prezentaţi operaţiunea de identificare a materiei impozabile. 3. Prezentaţi operaţiunea de evaluare a materiei impozabile. 4. Prezentaţi operaţiunea de determinare a cuantumului impozitului. 5. Prezentaţi operaţiunea de percepere (achitare) a impozitului.

116

6. Care sunt funcţiile controlului fiscal? 7. Prezentaţi diferenţa între cotele progresive şi cotele proporţionale. 8. Prezentaţi diferenţa între cotele ad-valorem şi cotele specifice.


ca propoziţia este falsă). 1. Veniturile din dividende aferente acţiunilor reprezintă materie impozabilă a veniturilor din muncă. 2. Aşezarea impozitelor presupune încadrarea impozitului în categoria impozitelor directe sau indirecte.


3. Printre metodele de evaluare a materiei impozabile nu se include: a) evaluarea forfetară; b) evaluarea pe baza semnelor exterioare; c) evaluarea corectivă; d) evaluarea prin intermediul declaraţiilor fiscale; e) metoda evaluării directe. 4. Una din afirmaţiile de mai jos este falsă cu privire la activităţile care constituie metodologia impunerii: a) determinarea cuantumului monetar; b) evaluarea materiei impozabile; c) perceperea impozitului; d) controlul fiscal; e) identificarea materiei impozabile. 5. Una din afirmaţiile de mai jos este falsă cu privire la modalităţile de determinare a cuantumului impozitelor, în funcţie de: A) alegerea cotei impozitului B) procedeul de calcul utilizat C) modalitatea de percepere a impozitului D) modificarea cuantumului monetar al impozitului





4. Marius Vorniceanu, Alexandru Costache, Fiscalitate, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2009.

5. Codul de procedură fiscală (Ordonanţa Guvernului nr.92/2003 privind Codul de procedură fiscală publicată în „Monitorul Oficial” nr. 941/2003), actualizat în baza actelor normative modificatoare).

117


IMPOZITELE DIRECTE

Cuprins:


10.3.1. Caracterizarea generală a impozitelor directe 10.3.2. Impozitele reale 10.3.3. Impozitele personale 10.3.4. Dubla impunere juridică internaţională


118

10.1. Introducere

Impozitele directe reprezintă prelevări obligatorii asupra

celor care realizează venituri sau deţin avere, având drept caracteristică principală, impactul imediat şi direct asupra plătitorului.

În evoluţia lor, impozitele directe au ţinut pasul cu dezvoltarea economică, acestea stabilindu-se pe diferite obiecte materiale, genuri de activităţi, venituri sau pe avere.

Ca regulă generală, pentru acest tip de impozit, plătitorul este aceeaşi persoană cu suportătorul.

Fiind individualizate, impozitele directe reprezintă cea mai veche şi mai simplă formă de impunere, şi în acelaşi timp, prin această formă de impunere se poate asigura echitatea fiscală.

Deşi acestea s-au diversificat şi extins foarte mult în capitalism, nu se dovedesc suficiente pentru necesarul sporului de venituri la bugetul statului, astfel încât asistăm şi la extinderea impunerii indirecte.


– definirea conceptului de impozit direct; – explicarea caracteristicilor diferitelor impozite directe; – discutarea despre dubla impunere juridică internaţională; – descrierea principalelor categorii de impozite directe din

România;



10.3.1. Caracterizarea generală a impozitelor directe

Clasificarea impozitelor după trăsăturile de formă şi de fond

în: impozite directe şi impozite indirecte este frecvent utilizată în analiza economico-financiară şi în măsurile de politică fiscală (frecvent, această clasificare se utilizează şi la elaborarea bugetelor).

Impozitele directe sunt impozitele care se datorează de contribuabil pentru venitul obţinut sau pentru averea deţinută.

Astfel, caracteristicile impozitelor directe pot fi sintetizate astfel: sunt nominative; au un cuantum şi un termen de plată ce pot fi precizate dinainte, astfel că pot fi cunoscute dinainte de către contribuabil şi de către organul fiscal; sunt mai echitabile decât impozitele indirecte, deoarece sunt reglementate în funcţie de mărimea venitului sau averii şi de situaţia personală a contribuabilului.

Impozitele directe se clasifică astfel: a) impozite reale b) impozite personale, iar acestea, în: • impozite pe venit – impozitul pe venitul persoanelor fizice – impozitul pe venitul persoanelor juridice (impozitul pe

profit)

• impozite pe avere.

10.3.2. Impozitele reale Impozitele reale se caracterizează prin aceea că obiectul

impunerii se defineşte în mod cantitativ, iar prin evaluare, se determină o valoare brută de impozitare. Aceste impozite se aplică asupra pământului, clădirilor, activităţilor industriale, comerciale, profesiilor liberale, capitalurilor băneşti, la impunere luându-se în considerare produsul brut (şi nu cel net). Exemple sunt: suprafaţa de teren, numărul animalelor, metrii pătraţi, etc.

Un pas important în stabilirea cât mai aproape de realitate a impozitului funciar (pe teren) l-a reprezentat introducerea cadastrului. Cadastrul reprezintă atât acţiunea de descriere a bunurilor funciare din fiecare localitate, cu precizarea veniturilor pe care le procură, cât şi registrele în care contribuabilii figurează cu bunurile lor, în vederea stabilirii impozitelor directe.

119

120

Pentru clădiri, impozitele se calculează în funcţie de destinaţia lor (locuinţe, magazine, birouri, etc.) având ca bază criterii cum sunt: numărul şi destinaţia camerelor, suprafaţa construită, suprafaţa curţii, mărimea chiriei, etc. Deoarece aceste criterii nu asigură o imagine clară asupra mărimii obiectului impozabil, impunerea este inechitabilă.

În prezent, se manifestă tendinţa de scădere a practicării impozitelor de tip real, menţinându-se în ţările în curs de dezvoltare, în special pentru exploataţiile agricole.

10.3.3. Impozitele personale

Impozitele personale – se caracterizează prin aceea că se

aplică asupra venitului sau averii contribuabilului fiind diferenţiate în funcţie de: mărimea veniturilor sau a averilor şi de situaţia personală a fiecărui plătitor (contribuabil).

Impozitele personale se subclasifică în: • impozite pe venit • impozite pe avere. Impozitele pe venit se aplică asupra veniturilor realizate, şi

îmbracă două forme, astfel:

– impozitul pe venitul persoanelor fizice – impozitul pe venitul persoanelor juridice Impozitul pe venitul persoanelor fizice Impozitul pe venitul persoanelor fizice este datorat de

persoanele fizice care au domiciliul sau rezidenţa într-un anumit stat, precum şi de persoanele nerezidente care realizează venituri din surse aflate pe teritoriul acelui stat, cu unele excepţii prevăzute de lege. Scutirile se referă, de regulă, la calitatea unor contribuabili (de exemplu: familiile regale, diplomaţii străini de pe teritoriul ţării respective, militarii, instituţii publice etc.) sau la nivelul venitului realizat (de exemplu, nu se impozitează un anumit venit minim garantat).

Venitul impozabil reprezintă suma care rămâne după ce se efectuează anumite scăzăminte (deduceri) din venitul brut, cum sunt: cheltuielile de producţie, amortizarea calculată, dobânzi bancare plătite, cotizaţii sociale, etc.).

Modalităţile de impozitare a veniturilor sunt de două tipuri: • impunerea separată a fiecărui tip de venit realizat din

surse şi locuri diferite (impunerea cedulară);

• impunerea globală, care constă în cumularea tuturor tipurilor de venit indiferent de sursa acestora şi impunerea lor după globalizare;

• impunerea mixtă, prin care, anumite venituri sunt globalizate şi apoi sunt impuse, iar alte venituri nu se globalizează, ci se impozitează separat.

Tipuri de cote de impunere care se utilizează frecvent, sunt: – cote proporţionale – o cotă unică se aplică asupra

venitului, indiferent de mărime acestuia;

– cote progresive – se aplică mai multe cote procentuale care cresc odată cu creşterea venitului.

– (mai există şi cote regresive; cote degresive, rar utilizate)

121

În România, la Capitolul referitor la impozitul pe venit1 din Codul fiscal – se prevede că datorează plata impozitului pe venit, contribuabilii:

– persoanele fizice rezidente; – persoanele fizice nerezidente care desfăşoară o activitate

independentă prin intermediul unui sediu permanent în România;

– persoanele fizice nerezidente care desfăşoară activităţi dependente în România;

– persoanele fizice nerezidente care obţin alte categorii de venituri prevăzute de lege.

Sunt supuse acestui impozit următoarele categorii de venituri:

a) venituri din activităţi independente; b) venituri din salarii; c) venituri din cedarea folosinţei bunurilor; d) venituri din investiţii; e) venituri din pensii (peste un anumit plafon); f) venituri din activităţi agricole; g) venituri din premii şi din jocuri de noroc; h) venituri din transferul proprietăţilor imobiliare; i) venituri din alte surse,. Unele categorii venituri, precizate prin lege, nu sunt

impozabile.

Venitul net anual impozabil se stabileşte pe fiecare sursă din categoriile de venituri menţionate, prin deducerea din venitul brut, a categoriilor de cheltuieli deductibile, aferente realizării venitului, specific reglementate, precum şi a pierderilor fiscale reportate din anii anteriori.

Cota de impozit, pentru majoritatea categoriilor de venituri, este de 16%, (spre exemplu, excepţia veniturilor din jocurile de noroc, care se impozitează diferenţiat în funcţie de mărimea veniturilor care depăşesc un anumit plafon neimpozabil, sau veniturile din transferul proprietăţilor imobiliare), iar perioada impozabilă este anul calendaristic.

Globalizarea veniturilor se realizează de contribuabilii care realizează, individual sau într-o formă de asociere, venituri din activităţi independente, venituri din cedarea folosinţei bunurilor, venituri din activităţi agricole, contribuabilii având obligaţia depunerii unei declaraţii de venit şi a unor declaraţii speciale pentru fiecare sursă de realizare a venitului.

Modalităţile şi termenele de plată sunt reglementate în mod diferit, pe tipuri de venituri impozabile.

Impozitul pe venitul persoanelor juridice Impozitul pe venitul persoanelor juridice (impozitul pe

profit) este datorat de toate organizaţiile cu scop lucrativ: societăţi comerciale de orice tip, companiile naţionale, regiile autonome. Acest impozit îmbracă următoarele forme:

1 Detaliat în: Marius Vorniceanu, Alexandru Costache, Fiscalitate, Editura Fundaţiei România de Mâine,

Bucuresti, 2009, p. 136.

122

– impozitul pe profit (cel mai important) – impozitul pe dividende – impozitul pe venituri din vânzarea activelor.

Obiectul impunerii este profitul anual impozabil care se determină astfel:

Profit impozabil = Venituri totale – Cheltuieli totale +

Cheltuieli nedeductibile – Venituri neimpozabile

Cota de impozit se aplică asupra profitului impozabil, pentru a determina cuantumul de plată.

Cuantumul de plată = Profit impozabil x Cota de impozit Impunerea profitului realizat de persoanele juridice se

diferenţiază în funcţie de organizarea acestora ca:

– societăţi de persoane – pentru care, impunerea veniturilor realizate de aceştia se efectuează frecvent ca in cazul impunerii veniturilor persoanelor fizice (pentru care nu se poate face o demarcaţie precisă între averea personală a asociaţilor şi patrimoniul societăţii);

– societăţi de capital – pentru care există o demarcaţie precisă între averea personală a acţionarilor şi patrimoniul societăţii)

Deoarece profitul obţinut de o societate de capital, o parte se repartizează acţionarilor sub formă de dividende şi o pare rămâne la dispoziţia societăţii (pentru constituirea unor fonduri), trebuie delimitate următoarele categorii:

profitul societăţii înainte de repartizare profitul repartizat acţionarilor sub formă de dividende profitul rămas la dispoziţia societăţii.

Această departajare a profitului permite luarea în considerare a mai multor modalităţi de impozitare.

În România, la Capitolul referitor la impozitul pe profit2

din Codul fiscal se prevede că sunt obligate la plata acestuia, următoarele persoane denumite contribuabili:

– persoanele juridice române; – persoanele juridice străine care desfăşoară activitate prin

intermediul unui sediu permanent în România;

– persoanele juridice străine şi persoanele fizice nerezidente care desfăşoară activitate în România într-o asociere fără personalitate juridică;

– persoanele juridice străine care realizează venituri din/sau în legătură cu proprietăţi imobiliare situate în România sau din vânzarea/cesionarea titlurilor de participare deţinute la o persoană juridică română;

– persoanele fizice rezidente asociate cu persoane juridice române, pentru veniturile realizate atât în România cât şi în străinătate din asocieri fără personalitate juridică; în acest caz, impozitul datorat de persoana fizică se calculează, se reţine şi se varsă de către persoana juridică română.

2 Detaliat în:Marius Vorniceanu, Alexandru Costache, Fiscalitate, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucuresti, 2009, p. 115.

123

Prin Codul fiscal se prevăd şi anumite exceptări (scutiri) de

la plata impozitului pe profit (cum sunt, spre exemplu : trezoreria statului; instituţiile publice, organizaţiile de nevăzători, de invalizi şi ale persoanelor cu handicap, cooperativele care funcţionează ca unităţi protejate ale persoanelor cu handicap, special organizate; cultele religioase, instituţiile de învăţământ particular acreditate, etc.).

Anul fiscal, de calcul, este anul calendaristic. Cota de impozit pe profit: este 16%, cu anumite excepţii

prevăzute de lege.

Determinarea profitului impozabil se face astfel: • Profitul impozabil (PI) – reprezintă baza de impozitare

determinată ca diferenţă între veniturile realizate din orice sursă şi cheltuielile efectuate pentru realizarea acestora, dintr-un an fiscal, din care se scad veniturile neimpozabile şi se adaugă cheltuielile nedeductibile

PI = VT– CT – VN + CN.

Elementele de calcul ale profitului impozabil • Veniturile totale (VT) – sunt sume sau valori încasate

ori de încasat care includ: venituri din exploatare, venituri financiare, venituri excepţionale, aşa cum sunt înregistrate în contabilitatea contribuabilului;

• Cheltuielile totale (CT)– sunt sume sau valori plătite sau de plătit care include: cheltuieli de exploatare, cheltuieli financiare, cheltuieli excepţionale, aşa cum sunt înregistrate în contabilitatea contribuabilului;

• Veniturile neimpozabile (VN) – cum sunt, spre exemplu, dividendele primite de la o persoană juridică română, veniturile din anularea obligaţiilor unei persoane juridice (înregistrate în contabilitatea analitica a contribuabilului)

• Cheltuielile nedeductibile (CN): sunt cele care nu se încadrează, potrivit legii în categoria cheltuielilor deductibile, şi sunt precizate prin lege (înregistrate în contabilitatea analitica a contribuabilului).

• Cheltuielile sunt deductibile numai dacă sunt efectuate în scopul realizării de venituri impozabile. Prin lege, se prevăd şi o categorie de cheltuieli care au deductibilitate limitată, cum sunt, spre exemplu, cheltuielile de protocol în limita unei cote de 2% aplicată asupra diferenţei rezultate dintre totalul veniturilor impozabile şi totalul cheltuielilor aferente veniturilor impozabile; cheltuielile sociale, în limita unei cote de până la 2%, aplicată asupra valorii cheltuielilor cu salariile personalului, etc.

Termenele de plată sunt: – trimestrial, până la data de 25 inclusiv a primei luni din

trimestrul următor

– lunar pentru Banca Naţională a României, băncile române şi a sucursalele din România ale băncilor, persoane juridice străine, până la data de 25 inclusiv a lunii următoare celei pentru care se calculează impozit.

Pentru neplata la termen a impozitului pe profit se datorează majorări şi penalităţi de întârziere.

124

Impozitul pe profit se încasează la: – bugetul de stat şi la – bugetele locale – pentru impozitul pe profit datorat de

regiile autonome din subordinea consiliilor locale şi a consiliilor judeţene.

Contribuabilii au obligaţia să depună o declaraţie anuală de impozit pe profit până la data de 15 aprilie inclusiv a anului următor

Impozitele pe avere Impozitele pe avere au ca obiect impozabil averea deţinută

de contribuabil.

Impozitele pe avere se clasifică astfel: a) impozite asupra averii propriu-zise – impozite pe proprietăţi imobiliare – impozite asupra activului net b) impozit asupra circulaţiei averii – impozitul pe succesiuni

– impozitul pe donaţii

– impozitul pe actele de vânzare-cumpărare a unor bunuri

– impozitul pe titluri de valoare

– impozitul pe circulaţia capitalurilor şi a efectelor comerciale etc.

c) impozit asupra creşterii averii – impozitul pe sporul de avere imobiliară

– impozitul pe sporul de avere dobândită în timp de război În România, impozitele pe avere se întâlnesc sub forma

impozitelor asupra averii propriu-zise şi a impozitului asupra circulaţiei averii.

Între impozitele asupra averii propriu-zise, cele mai importante sunt impozitul pe clădiri şi impozitul pe teren.

Impozitul pe clădiri se datorează de către contribuabili pentru clădirile aflate în proprietatea lor, indiferent de locul unde sunt situate şi de destinaţia acestora.

Pentru persoanele fizice, impozitul pe clădiri, se calculează prin aplicarea cotei de 0,2% în mediul urban şi de 0,1% în mediul rural asupra valorii impozabile a clădirii, determinată potrivit criteriilor şi normelor de evaluare prevăzute de lege.

Pentru persoanele juridice, impozitul pe clădiri se calculează prin aplicarea cotei stabilite de consiliile locale, care poate fi cuprinsă între 0,5% şi 1,5% asupra valorii de inventar a clădirii, înregistrată în contabilitatea acestora, conform prevederilor legale în vigoare, atât pentru clădirile aflate în funcţiune, cât şi pentru cele în rezervă sau în conservare.

Impozitul pe teren se datorează de către contribuabilii care deţin în proprietate terenuri situate în municipii, oraşe şi comune, în intravilanul sau în extravilanul localităţilor datorează. Impozitul pe teren se stabileşte anual, în sumă fixă pe metru pătrat de teren, în mod diferenţiat, în intravilanul localităţilor, pe ranguri de localităţi şi zone, iar în extravilanul localităţilor, pe ranguri de localităţi şi categorii de folosinţă a terenurilor, pe zone. Încadrarea terenurilor se face de către consiliile locale

125

În România, Codului fiscal cuprinde şi prevederi referitoare

la impozitele şi taxele locale. Acestea sunt după cum urmează:

– impozitul pe clădiri; – impozitul pe teren; – taxa asupra mijloacelor de transport; – taxa pentru eliberarea certificatelor, avizelor şi

autorizaţiilor;

– taxa pentru folosirea mijloacelor de reclamă şi publicitate;

– impozitul pe spectacole; – taxa hotelieră; – taxe speciale; – alte taxe locale. Prin Codul fiscal, sunt reglementări specifice fiecărei

categorii de impozit şi taxă, referitoare la contribuabilii obligaţi la plata impozitelor de mai sus, scutirile, calculul şi plata impozitelor datorate, obligaţiile de declarare, reguli speciale, etc.

10.3.4. Dubla impunere juridică internaţională

Dubla impunere juridica internaţională reprezintă

supunerea la impozit a aceleiaşi materii impozabile, la nivelul aceluiaşi contribuabil şi pentru aceeaşi perioadă de timp, de către două autorităţi fiscale din ţări diferite.

Dubla impunere fiscală se manifestă sub două forme, şi anume:

– ca dublă impunere economică – respectiv, se supune în cadrul aceleaşi ţări, acelaşi venit sau avere, la mai multe impozite

– ca dublă impunere juridică – respectiv, se impune aceeaşi materie impozabilă, de două ori, în două ţări diferite.

Dubla impunere fiscală internaţională poate apărea în cazul impozitelor directe: impozitele pe venit şi impozitele pe avere.

Cauzele care determină apariţia dublei impuneri sunt alegerea de către fiecare ţară (pe baza autonomiei fiscale), a criteriilor care stau la impunerii veniturilor şi averii, respectiv:

– criteriul rezidenţei – impunerea veniturilor şi averii se face în ţara de rezidenţă a contribuabilului, indiferent de ţara din care provin acestea;

– criteriul naţionalităţii – impunerea veniturilor şi averii rezidenţilor unei ţări, indiferent dacă aceştia locuiesc permanent sau nu, în ţara respectivă;

– criteriul originii veniturilor – impunerea veniturilor şi averii se face în ţara în care s-au realizat veniturile sau se află averea respectivă.

Pentru eliminarea efectelor negative, şi pentru

amplificarea cooperării economice şi financiare internaţionale, şi pentru faptul că numeroase persoane fizice şi juridice desfăşoară activităţi diverse, din care obţin venituri sau deţin averi în mai multe ţări, autorităţile publice competente procedează la impunerea veniturilor şi averilor respective, astfel încât să se evite dubla impunere fiscală.

126

Soluţia optimă pentru evitarea dublei impuneri o reprezintă încheierea unor convenţii bilaterale sau multilaterale între ţări, având la bază modelul elaborat şi îmbunătăţit în timp, de către Organizaţia de Cooperare şi Dezvoltare Economică (OCDE), model însuşit şi de către autorităţile române.

În practica fiscală internaţională se aplică mai multe metode (sau procedee tehnice) de evitare a dublei impuneri, cum sunt:

– metoda scutirii totale – conform căreia veniturile obţinute de un rezident al unei ţări în altă ţară, se deduc din venitul impozabil global în ţara de reşedinţă;

– metoda scutirii progresive – conform căreia veniturile obţinute de un rezident al unei ţări în altă ţară, se însumează cu veniturile din ţara de rezidenţă şi la acest venit se aplică cota progresivă. Pentru determinarea impozitului, cota progresivă stabilită corespunzător nivelului global, se aplică numai venitului din ţara de reşedinţă;

– metoda creditării obişnuite (ordinare) – conform căreia veniturile obţinute de un rezident al unei ţări în altă ţară, se deduc din venitul impozabil global în ţara de reşedinţă numai până la limita impozitului intern ce revine unui venit egal obţinut intern;

– metoda creditării totale – conform căreia impozitul plătit în străinătate, se deduce integral, din impozitele datorate în ţara de reşedinţă, chiar dacă este mai mare decât cel intern.

În România se aplică metoda creditării fiscale externe

obişnuite, care reprezintă suma plătită în străinătate cu titlu de impozit şi recunoscută în România, care se deduce din impozitul datorat în România.

Dacă o persoană juridică română obţine venituri dintr-un stat străin prin intermediul unui sediu permanent sau venituri supuse impozitului cu reţinere la sursă şi veniturile sunt impozitate atât în România cât şi în statul străin, atunci impozitul plătit către statul străin, fie direct, fie indirect prin reţinerea şi virarea de o altă persoană, se deduce din impozitul pe profit calculat în România.

Creditul fiscal extern se acordă dacă sunt îndeplinite, cumulativ, următoarele condiţii:

– impozitul datorat în străinătate a fost efectiv plătit prin reţinere la sursă - plata se dovedeşte printr-un document justificativ,

– venitul pentru care se acordă credit fiscal se impozitează în România.


– Impozitele directe – sunt impozitele care se datorează de contribuabil pentru venitul obţinut

sau pentru averea deţinută. – O caracteristică importantă a acestei categorii de impozite este faptul că au un cuantum şi

un termen de plată ce pot fi precizate dinainte, astfel că pot fi cunoscute dinainte de către contribuabil şi de către organul fiscal.

– Impozitele directe, la rândul lor se clasifică în: a) Impozitele reale – se caracterizează prin aceea că obiectul impunerii se defineşte în mod

cantitativ. Acestea se aplică asupra pământului, clădirilor, activităţilor industriale, comerciale, profesiilor liberale, capitalurilor băneşti, la impunere luându-se în considerare produsul brut (nu cel net). Exemple: suprafaţa de teren, numărul animalelor, metrii pătraţi, etc.

b) Impozitele personale – se caracterizează prin aceea că se aplică asupra venitului sau averii contribuabilului fiind diferenţiate în funcţie de:

– mărimea veniturilor sau a averilor – situaţia personală a fiecărui plătitor (contribuabil).

Impozitele personale se subclasifică în: • impozite pe venit • impozite pe avere.

– Impozitele pe venit se aplică asupra veniturilor realizate de persoanele fizice şi de cele juridice.

– Impozitul pe venitul persoanelor fizice sunt datorate de persoanele fizice care au domiciliul sau rezidenţa într-un anumit stat, precum şi de persoanele nerezidente care realizează venituri din surse aflate pe teritoriul acelui stat, cu unele excepţii prevăzute de lege. Scutirile se referă, de regulă, la calitatea unor contribuabili (de exemplu: familiile regale, diplomaţii străini de pe teritoriul ţării respective, militarii, instituţii publice etc.) sau la nivelul venitului realizat (de exemplu, nu se impozitează un anumit venit minim garantat).

– Impozitul pe venitul persoanelor juridice (impozitul pe profit) sunt datorate de toate organizaţiile cu scop lucrativ: societăţi comerciale de orice tip, companiile naţionale, regiile autonome.

– Baza de impozitare – o reprezintă profitul impozabil determinat ca diferenţă între veniturile realizate din orice sursă şi cheltuielile efectuate pentru realizarea acestora, dintr-un an fiscal, din care se scad veniturile neimpozabile şi se adaugă cheltuielile nedeductibile

– Impozitele pe avere au ca obiect impozabil averea deţinută de contribuabil. Impozitele pe avere se clasifică astfel:

a) impozite asupra averii propriu-zise b) impozit asupra circulaţiei averii c) impozit asupra creşterii averii

– În România, impozitele pe avere se întâlnesc sub forma impozitelor asupra averii propriu-zise şi a impozitului asupra circulaţiei averii.

– Impozitul pe clădiri se datorează de către contribuabili pentru clădirile aflate în proprietatea lor, indiferent de locul unde sunt situate şi de destinaţia acestora.

– Impozitul pe teren se datorează de către contribuabilii care deţin în proprietate terenuri situate în municipii, oraşe şi comune, în intravilanul sau în extravilanul localităţilor datorează.

127

128

– Dubla impunere fiscală internaţională reprezintă supunerea la impozit a aceleiaşi materii impozabile şi pentru aceeaşi perioadă de timp, de către două autorităţi fiscale din ţări diferite.

– Pentru amplificarea relaţiilor economice şi financiare internaţionale, şi pentru faptul că numeroase persoane fizice şi juridice desfăşoară activităţi diverse, din care obţin venituri sau deţin averi în mai multe ţări, autorităţile publice competente procedează la impunerea veniturilor şi averilor respective, astfel încât să se evite dubla impunere fiscală.

– Soluţia optimă pentru evitarea dublei impuneri o reprezintă încheierea unor convenţii bilaterale sau multilaterale între ţări, având la bază modelul elaborat şi îmbunătăţit în timp, de către Organizaţia de Cooperare şi Dezvoltare Economică (OCDE), model însuşit şi de către autorităţile române.


• impozite directe, • impozite reale, • impozitele personale impozit pe venit, • impozit pe profit, • dubla impunere juridică internaţională

Întrebări de control şi teme de dezbatere 1. Precizaţi prin ce se individualizează impozitele directe. 2. Prezentaţi diferenţa între impozitele directe de tip real şi impozitele directe de tip personal. 3. Prezentaţi modalităţile de impunere a veniturilor persoanelor fizice. 4. Prezentaţi succint caracteristicile impozitului pe venitul persoanelor juridice. 5. Prezentaţi modalităţile de impunere a veniturilor persoanelor fizice. 6. Prezentaţi modalităţile de impunere a averilor. 7. Prezentaţi impozitele care intră sub incidenţa unei convenţii de evitare a dublei impuneri juridice

internaţionale şi argumentaţi.

129


ca propoziţia este falsă). 1. Impozitele reale se caracterizează prin aceea ca la impunere se ia în calcul venitul net. 2. În prezent, impozitele de tip real se practică pe o scară tot mai mare în toate ţările lumii.


3. Care din următoarele enunţuri nu este o caracteristică a impozitelor directe? a) sunt nominative; b) sunt reglementate în funcţie de mărimea venitului sau a averii; c) au un caracter regresiv; d) au termene de plată stabilite şi cunoscute anticipat; e) sunt preferabile de către autorităţi din punct de vedere al administraţiei fiscale. 4. În raport cu tratamentul veniturilor, nu constituie o modalitate de aşezare a impozitului pe venitul persoanelor fizice: a) impunerea separată a fiecărui tip de venit; b) impunerea venitului net; c) impunerea globală a tuturor tipurilor de venit; d) impunerea mixtă a tipurilor de venit. 5. Care din următoarele enunţuri nu constituie o formă a impozitului pe venitul persoanelor juridice? A) impozitul pe profit; B) impozitul pe dividende; C) impozitul pe titlurile de valoare; D) impozitul pe venituri din vânzarea activelor.





4. Marius Vorniceanu, Alexandru Costache, Fiscalitate, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucuresti, 2009


130


IMPOZITELE INDIRECTE

Cuprins


11.3.1. Caracterizarea generală a impozitelor indirecte 11.3.2. Taxele de consumaţie 11.3.3. Taxele vamale 11.3.4. Monopolurile fiscale 11.3.5. Taxele de timbru şi înregistrare


11.1. Introducere

Alături de impozitele directe, orice ţară apelează şi la cele

indirecte, care îmbracă forma impozitelor pe cheltuieli. Acestea se percep cu prilejul vânzării unor bunuri, prestări de servicii sau activităţi de export-import. În practică, suportătorul impozitului este, de regulă, o persoană diferită decât cea a subiectului impozabil (contribuabilul). Fiind un impozit stabilit asupra consumului, prin această formă de impunere nu se poate asigura echitatea fiscală.


– definirea conceptului de impozit indirect; – explica rea caracteristicilor impozitelor indirecte; – explica rea diferenţelor dintre impozitele directe şi cele

indirecte;

– explica ea diferenţelor dintre taxele generale şi cele specifice pe consum;

– descrie rea principalelor categorii de impozite indirecte care se aplică în epoca modernă;

131



11.3.1. Caracterizarea generală a impozitelor indirecte Impozitele indirecte se percep cu ocazia vânzării unor bunuri ,

prestări de servicii sau activităţi de export-import.

Trăsăturile specifice ale impozitelor indirecte sunt: – se percep la vânzarea mărfurilor şi serviciilor prin

adăugarea unor cote de impunere la preţul mărfurilor;

– se încasează de la cumpărător, indiferent de nivelul venitului, averii sau condiţiile personale;

– se stabilesc în cote procentuale aplicate la preţ sau în sumă fixă pe unitatea de măsură;

– au un pronunţat caracter regresiv (ponderea lor creşte pe măsură ce venitul scade);

– au caracter inechitabil, deoarece nu ţine seama de mărimea venitului şi averii si de situaţia personală a suportatorilor

– se virează la buget de către agenţii economici vânzători, dar se suportă de consumatori fiind incluse în preţul de cumpărare;

– mărimea impozitelor este necunoscută de consumator, fiind “camuflată” în preţuri sau tarife;

– sunt sensibile la conjunctura economică, în sensul că, atunci când consumul scade, scade şi încasarea lor, şi invers);

– perceperea lor este comodă şi reclamă un cost de administrare relativ redus.

Există diferenţe între impozitele directe şi impozitele indirecte,

prezentate în tabelul următor:

Criteriu Impozite directe Impozite indirecte

Obiectul impozitului Venitul Cheltuiala/consumul

Incidenţa/repercusiunea Directă Indirectă Juridic-administrativ Nominal in sarcina

contribuabilului Nu se cunoaşte contribuabilul

Avantaje − echitabil − vizibil − randament

scăzut

− randament mare

− rapiditatea perceperii

− cost administrativ scăzut

Dezavantaje − percepere lentă − la intervale

mari de timp

− inechitabil

132

133

Principalele categorii de impozite indirecte sunt: – taxele de consumaţie - mai importante sunt

− taxe generale de consum - taxa pe valoarea adăugată

− taxe speciale de consum (pe anumite bunuri) - accizele

– taxele vamale – monopolurile fiscale – taxele de timbru şi înregistrare

11.3.2. Taxele de consumaţie Taxele de consumaţie sunt impropriu numite taxe (din

obişnuinţă), ele fiind veritabile impozite, în sensul că ele sunt obligatorii, cu titlu definitiv, nu presupun o contraprestaţie directă şi imediată şi nu au o destinaţie specială.

Taxele de consumaţie sunt de două feluri: taxe generale pe consum – taxa pe valoarea adăugată – şi taxe speciale de consum – accizele.

Taxa pe valoarea adăugată Taxa pe valoarea adăugată este forma sub care există, în

prezent, taxa generală pe consuma, fiind denumită şi impozit unic încasat fracţionat. Se calculează asupra creşterii de valoare adăugată de fiecare agent economic care participă la ciclul unui produs sau prestarea de serviciu care intră sub incidenţa acestui impozit.

În România, reglementările cuprinse în Codul fiscal1, aflat în

vigoare la această dată, cuprinse la Titlul privind Taxa pe valoarea adăugată, sunt armonizate la reglementările comunitare, ca o cerinţă expresă a Tratatelor de aderare, valabilă pentru toate statele membre ale Uniunii Europene.

Taxa pe valoarea adăugată (TVA) este un impozit indirect care se datorează bugetului de stat şi se aplică asupra operaţiunilor impozabile (de vânzare-cumpărare) care intră în sfera de aplicare a TVA

Se cuprind în sfera de aplicare a TVA: operaţiunile interne, care îndeplinesc în mod cumulativ

următoarele condiţii:

− să constituie o livrare de bunuri, o prestare de servicii efectuată cu plată sau o operaţiune asimilată acestora;

− să fie efectuate de persoane impozabile; − să rezulte din activităţile economice. b) importurile de bunuri. Nu se cuprind în sfera de aplicare - operaţiuni neimpozabile

ale instituţiilor publice pentru activităţile care sunt desfăşurate în calitate de autorităţi publice –


Bucureşti, 2009, pag.

134

Regimuri de impozitare Operaţiunile impozabile cuprinse în sfera de aplicare a TVA

se clasifică, din punct de vedere al regimului de impozitare, astfel:

a) operaţiuni taxabile, la care se aplică cota standard a taxei pe valoarea adăugată; nivelul cotei standard care, actual, este de 24%, iar pentru o gamă redusă de operaţiuni, o cotă redusă de 9% şi o cotă redusă de 5% pentru locuinţe sociale.

b) operaţiuni scutite de taxa pe valoarea adăugată cu drept de deducere, pentru care furnizorii şi/sau prestatorii au dreptul de deducere a TVA aferente bunurilor şi/sau serviciilor achiziţionate, destinate realizării operaţiunilor respective, cum ar fi, de exemplu, operaţiunile de export şi achiziţiile pentru investiţii realizate de plătitorii de TVA.;

c) operaţiuni scutite de taxa pe valoarea adăugată fără drept de deducere, pentru care furnizorii/prestatorii nu au dreptul la deducerea taxei pe valoarea adăugată aferente bunurilor şi/sau serviciilor achiziţionate, destinate realizării operaţiunilor respective;

d) operaţiuni de import scutite de taxa pe valoarea adăugată.

Persoane obligate la plata taxei pe valoarea adăugată sunt: a) persoanele impozabile înregistrate ca plătitori de taxă pe

valoarea adăugată, pentru operaţiuni taxabile;

b) titularii operaţiunilor de import de bunuri Cotele de impozitare care se aplică în România sunt;

- cota standard TVA este de 24% şi se aplică operaţiunilor impozabile, cu excepţia celor scutite de taxa pe valoarea adăugată

- cota redusă de 9% care se aplică pentru următoarele prestări de servicii şi/sau livrări de bunuri:

a) accesul la castele, muzee, case memoriale, monumente istorice, monumente de arhitectură şi arheologice, grădini zoologice şi botanice, târguri, expoziţii şi evenimente culturale, cinematografe;

b) livrarea de manuale şcolare, cărţi, ziare şi reviste, cu excepţia celor destinate exclusiv sau în principal publicităţii;

c) livrarea de proteze şi accesorii ale acestora, cu excepţia protezelor dentare;

d) livrarea de produse ortopedice; e) livrarea de medicamente de uz uman şi veterinar; f) cazarea în cadrul sectorului hotelier sau al sectoarelor cu

funcţie similară, inclusiv închirierea terenurilor amenajate pentru camping.

- cota redusă de 5% care se aplică asupra bazei de impozitare pentru livrarea locuinţelor ca parte a politicii sociale, inclusiv a terenului pe care sunt construite

Calculul taxei pe valoarea adăugată se bazează pe mecanismul fundamental al principiului deducerilor: Potrivit acestuia, persoana impozabilă (înregistrată ca plătitor)

– colectează TVAc (TVAc-colectată) asupra bunurilor şi serviciilor facturate la vânzare şi

– deduce TVAd (TVAd-de dedus) facturată achiziţiilor de bunuri şi servicii necesare desfăşurării activităţii sale economice. Acest drept de deducere (recuperare a TVA plătit în aval pe fluxul tehnologic) se exercită prin decontul de TVA întocmit de plătitorul de TVA.

135

– Diferenţa între TVAc aferentă vânzărilor şi TVAd aferentă cumpărărilor, dintr-un anumit stadiu al circuitului economic, reprezintă - TVAp–de plată – respectiv plata fracţionată al impozitului unic pe valoarea adăugată

– Diferenţa între TVAd aferentă cumpărărilor (când aceasta este mai mare) şi TVAd aferentă vânzărilor, dintr-un anumit stadiu al circuitului economic, reprezintă o plată efectuată suplimentar (TVAr – de recuperat de la stat) în contul impozitului unic pe valoarea adăugată

Spre exemplu, fiecare întreprindere de pe întreg lanţul tehnologic, plăteşte bugetului de stat o sumă de bani TVAp-de plată egală cu diferenţa dintre TVAc-colectată aferentă facturărilor şi TVAd-deductibilă, aferentă achiziţiilor, astfel:

TVAp = TVAc - TVAd

În situaţia în care TVAd- de dedus potrivit legii este mai mare decât TVAc-de colectat, rezultă TVAr-de rambursat contribuabilului de la bugetul de stat, astfel:

TVAr = TVAd - TVAc

Regimul deducerilor Au dreptul la deducerea taxei pe valoarea adăugată numai

persoanele impozabile înregistrate la organele fiscale teritoriale ca plătitori de taxă pe valoarea adăugată.

De regulă, exporturile şi investiţiile au dreptul de deducere (în condiţiile legii), având în vedere faptul că TVA-ul este un impozit adresat consumatorilor finali de bunuri şi servicii

Dreptul de deducere se exercită lunar prin scăderea taxei deductibile din suma reprezentând taxa pe valoarea adăugată facturată pentru bunurile livrate şi/sau serviciile prestate, denumită taxa colectată.

Exercitarea dreptului de deducere nu se face pentru fiecare operaţiune, ci pentru ansamblul operaţiunilor realizate în cursul unei luni calendaristice, din motive de simplificare a evidenţelor contabile la care plătitorii de TVA sunt obligaţi prin lege.

Taxa pe valoarea adăugată datorată bugetului de stat se stabileşte lunar pe bază de deconturi ale plătitorilor de taxă pe valoarea adăugată, ca diferenţă între taxa colectată şi taxa dedusă potrivit legii.

Astfel, dreptul de deducere se exercită chiar dacă nu există o taxă colectată sau taxa de dedus este mai mare decât cea colectată pentru perioada fiscală (luna cale3ndaristică).

Obligaţiile plătitorilor de taxă pe valoarea adăugată

Persoanele impozabile care realizează operaţiuni taxabile şi/sau operaţiuni scutite cu drept de deducere au anumite obligaţii, care sunt grupate astfel:

• Cu privire la înregistrarea la organele fiscale, privire care:

a) la începerea activităţii, persoanele impozabile sunt obligate să se înregistreze ca plătitori de taxă pe valoarea adăugată, urmând procedurile privind înregistrarea fiscală a plătitorilor de impozite şi taxe;

b) să solicite organului fiscal scoaterea din evidenţă ca plătitori de taxă pe valoarea adăugată, în caz de încetare a activităţii, în termen de 15 zile de la data actului legal în care se consemnează situaţia respectivă.

136

• Cu privire la întocmirea documentelor: a) să consemneze livrările de bunuri şi/sau prestările de

servicii în facturi fiscale sau în alte documente legal aprobate;

b) să solicite de la furnizori/prestatori facturi fiscale ori documente legal aprobate;

c) importatorii sunt obligaţi să întocmească declaraţia vamală de import, şi să calculeze taxa pe valoarea adăugată datorată bugetului de stat

• Cu privire la evidenţa operaţiunilor: a) să ţină evidenţa contabilă potrivit legii; b) să asigure condiţiile necesare pentru emiterea

documentelor, prelucrarea informaţiilor şi conducerea evidenţelor prevăzute de reglementările în domeniul TVA;

c) să întocmească şi să depună lunar la organul fiscal, până la data de 25 a lunii următoare inclusiv, decontul privind TVA, potrivit modelului stabilit de Ministerul Finanţelor Publice. Prin derogare, perioada fiscală este trimestrul calendaristic pentru persoanele impozabile care au realizat în anul precedent, o cifră de afaceri sub 100.ooo euro;

d) să furnizeze organelor fiscale toate justificările necesare în vederea stabilirii operaţiunilor realizate atât la sediul principal, cât şi la subunităţi;

• Cu privire la plata taxei pe valoarea adăugată: Să achite taxa pe valoarea adăugată datorată, potrivit

decontului întocmit lunar, sau trimestrial, după caz, până la data de 25 a lunii următoare perioadei fiscale, inclusiv.

Accizele Accizele sau taxele speciale de consumaţie sunt impozite

indirecte ce se stabilesc doar asupra vânzării anumitor grupe bunuri şi servicii : bunuri considerate de lux, bunuri care dăunează sănătăţii (ţigări, alcool) sau reprezintă resurse limitate sau un grad mare de poluare (carburanţii).

Produsele şi grupele de produse pentru care se datorează accize sunt:

– alcool şi băuturi alcoolice, – produse din tutun, – produse petroliere, – alte produse (cafea, confecţii din blănuri naturale, articole

de cristal, autoturisme, parfumuri, anumite categorii de aparatură electronică etc.)

Suportatorul impozitului este consumatorul final, dar plătitorii de accize sunt: agenţii economici (persoane juridice, asociaţii familiale şi persoane fizice autorizate) care produc, importă şi comercializează produsele supuse accizelor;

Accizele practicate în România2 sunt armonizate cu reglementările comunitare (cu o perioadă de tranziţie privind nivelurile aplicate). Fiecare stat membru are însă dreptul să impoziteze şi alte produse sau servicii.


Bucureşti, 2009.

137

Astfel, sfera de aplicare, se referă la două categorii de accize 1. Accizele armonizate se datorează bugetului de stat pentru

următoarele produse provenite din producţia internă sau din import:

a) bere; b) vinuri; c) băuturi fermentate, altele decât bere şi vinuri; d) produse intermediare; e) alcool etilic; f) tutun prelucrat; g) produse energetice; h) energie electrică. 2. Accizele nearmonizate (sau alte produse accizabile) se

datorează pentru următoarele produse provenite din producţia internă sau din import:

a) cafea d) confecţii din blănuri naturale,; e) articole din cristal f) bijuterii din aur şi/sau din platină cu excepţia verighetelor; g) produse de parfumerie; h) arme şi arme de vânătoare, altele decât cele de uz militar; i) iahturi şi alte nave şi ambarcaţiuni cu sau fără motor pentru

agrement;

j) motoare cu capacitate de peste 25 CP destinate iahturilor şi altor nave şi ambarcaţiuni pentru agrement.

Acciza se calculează sub trei forme: • sume specifice exprimate în echivalent euro pe unitatea de

măsură;

• cote procentuale; • accize compuse din sume specifice exprimate în echivalent

euro pe unitatea de măsură la care se adaugă o cotă procentuală.

Principiul general care stă la baza determinării valorii accizelor specifice constă în înmulţirea accizei specifice exprimată în echivalent euro pe unitatea de măsură, transformată în lei, cu cantitatea de produs livrată, exprimată în aceeaşi unitate de măsură.

Accizele compuse dintr-o acciză specifică şi o acciză ad-valorem se aplică ţigaretelor şi băuturilor alcoolice spirtoase. În acest caz, acciza ad-valorem are ca bază de impozitare preţurile maxime declarate de către agentul economic producător sau importator.

11.3.3. Taxele vamale

Taxele vamale reprezintă impozite indirecte instituite ca

urmare a intervenţiei statului în comerţul internaţional. Intervenţia statului se poate realiza:

– direct, prin stabilirea unor contingente pentru mărfurile importate sau exportate

– indirect, prin aplicarea de taxe vamale asupra schimburilor internaţionale.

Deoarece taxele vamale sunt multiple ca număr, se impune o clasificare a lor, după cel puţin patru criterii:

sensul fluxurilor comerciale (import, export, tranzit) – taxe vamale de import – taxe vamale de export

138

– taxe vamale de tranzit a) modul de fixare – autonome, – sau convenţionale dacă există acorduri între două sau mai

multe ţări

b) modul pe percepere – ad-valorem, - sub forma unor cote procentuale aplicate

asupra valorii în vamă

– specifice - stabilite ca sume fixe pe unitatea de măsură – mixte – îmbină cele două metode c) scopul instituirii taxelor – scop fiscal – au ca scop asigurarea de resurse financiare la

dispoziţia statului

– protecţionist – au ca scop protejarea producţiei interne Începând cu 1 ianuarie 2007 când România a căpătat statutul

de membru cu drepturi depline în Uniunea Europeană, s-a aliniat la politica vamală promovată de aceasta, caracterizată prin eliminarea taxelor vamale din comerţul între statele membre şi practicarea unui tarif vamal de import unic în relaţiile comerciale cu ţările din afara Uniunii.

Astfel, sunt supuse taxelor vamale mărfurile importate de către agenţii economici din state nemembre în vederea introducerii acestora în circuitul economic pe piaţa unică europeană. Între statele membre ale UE nu se aplică taxe vamale.

Modul de calcul al taxelor: taxele vamale prevăzute în Tariful vamal de import comunitar sunt exprimate în procente şi se aplică la valoarea în vamă a mărfurilor importate în fiecare stat membru din ţări aflate înafara Uniunii Europene.

Din acest motiv, taxele vamale sunt colectate şi administrate de către statele membre, dar se cuvin de drept (juridic) şi se varsă la bugetul Uniunii Europene. Statele membre reţin 25% din încasările efective, drept cheltuieli de administrare.

11.3.4. Monopolurile fiscale

Prin monopol fiscal se înţelege dreptul statului de a produce

şi/sau comercializa , în regim de exclusivitate, anumite produse. În preţul de vânzare al acestor produse se cuprinde şi taxa de monopol fiscal. Astfel, veniturile statului, în acest caz, se compun atât din profitul obţinut din activitatea supusă monopolului, cât şi din taxa de monopol.

11.3.5. Taxele de timbru şi înregistrare

Aceste taxe sunt datorate (obligatorii) numai în cazul în care

cetăţeanul solicită un serviciu din partea statului. În prezent există o mulţime de astfel de taxe. Printre cele mai des întâlnite sunt taxele de timbru pentru activitatea notarială şi judecătorească, taxele extrajudiciare de timbru, precum şi numeroase alte taxe de timbru specifice (literar, cinematografic, teatral, muzical, etc.) şi taxele judiciare de timbru

Deosebit de aceste taxe de timbru, mai există şi diverse tarife (fiscale) pentru anumite servicii specifice (de ex. taxele cadastrale etc.).


– Alături de impozitele directe, orice ţară apelează şi la cele indirecte, care îmbracă forma

impozitelor pe cheltuieli (consum). – Impozitele indirecte se percep cu ocazia vânzării unor bunuri , prestări de servicii sau activităţi

de export-import şi au anumite trăsăturile specifice care le diferenţiază de impozitele directe. – se virează la buget de către agenţii economici vânzători, dar se suportă de consumatori fiind

incluse în preţul de cumpărare. – Taxele de consumaţie sunt principalele impozite indirecte şi sunt de două feluri: taxe generale

pe consum – cum este taxa pe valoarea adăugată – şi taxe speciale de consum – cum sunt accizele. – Taxa pe valoarea adăugată este forma sub care există, în prezent, taxa generală pe consuma,

fiind denumită şi impozit unic încasat fracţionat. Se calculează asupra creşterii de valoare adăugată de fiecare agent economic care participă la ciclul unui produs sau prestarea de serviciu.

– Calculul taxei pe valoarea adăugată se bazează pe mecanismul deducerilor şi pentru aceasta, persoana impozabilă (înregistrată ca plătitor) este obligată să ţină următoarele conturi

− TVA - colectată privind bunurile şi serviciile facturate; − TVA - de dedus privind bunurile şi serviciile achiziţionate − TVA – de plată, respectiv plata fracţionată care reprezintă diferenţa pozitivă între TVA

colectată şi TVA de dedus ; − TVA – de recuperat, care reprezintă diferenţa pozitivă între TVA de dedus şi TVA colectată,

pentru virările suplimentare rezultată din mecanismul deducerilor. – Au dreptul la deducerea taxei pe valoarea adăugată numai persoanele impozabile – Taxa pe valoarea adăugată datorată bugetului de stat se stabileşte lunar pe bază de deconturi

ale plătitorilor de taxă pe valoarea adăugată, ca diferenţă între taxa colectată şi taxa dedusă potrivit legii.

– Accizele sau taxele speciale de consumaţie sunt impozite indirecte ce se stabilesc doar asupra vânzării anumitor grupe bunuri şi servicii : bunuri considerate de lux, bunuri care dăunează sănătăţii (ţigări, alcool) sau reprezintă resurse limitate sau un grad mare de poluare (carburanţii).

– Suportatorul impozitului este consumatorul final, dar plătitorii de accize sunt: agenţii economici (persoane juridice, asociaţii familiale şi persoane fizice autorizate) care produc, importă şi comercializează produsele supuse accizelor;

– Principiul general care stă la baza determinării valorii accizelor specifice constă în înmulţirea accizei specifice exprimată în echivalent euro pe unitatea de măsură, transformată în lei, cu cantitatea de produs livrată, exprimată în aceeaşi unitate de măsură.

139

140

– Taxele vamale reprezintă impozite indirecte instituite ca urmare a intervenţiei statului în comerţul internaţional.

– Taxele vamale sunt multiple ca număr, şi se clasifică, după următoarele criterii: • sensul fluxurilor comerciale (import, export, tranzit) • modul de fixare • modul pe percepere • scopul instituirii taxelor

– Între statele membre ale UE nu se aplică taxe vamale. Astfel, sunt supuse taxelor vamale mărfurile importate de către agenţii economici din state nemembre în vederea introducerii acestora în circuitul economic pe piaţa unică europeană. Modul de calcul al taxelor: taxele vamale prevăzute în Tariful vamal de import comunitar sunt exprimate în procente şi se aplică la valoarea în vamă a mărfurilor importate în fiecare stat membru din ţări aflate înafara Uniunii Europene.

– Prin monopol fiscal se înţelege dreptul statului de a produce şi/sau comercializa , în regim de exclusivitate, anumite produse. În preţul de vânzare al acestor produse se cuprinde şi taxa de monopol fiscal. Astfel, veniturile statului, în acest caz, se compun atât din profitul obţinut din activitatea supusă monopolului, cât şi din taxa de monopol.

– Taxele de timbru şi înregistrare sunt datorate (obligatorii) numai în cazul în care cetăţeanul solicită un serviciu din partea statului. În prezent există o mulţime de astfel de taxe. Printre cele mai des întâlnite sunt taxele de timbru pentru activitatea notarială şi judecătorească, taxele extrajudiciare de timbru, precum şi numeroase alte taxe de timbru specifice (literar, cinematografic, teatral, muzical, etc.)


• impozite indirecte, • taxa pe valoarea adăugată, • accize, • taxe vamale, • monopolurile fiscale, • taxele de timbru şi înregistrare


1. Prezentaţi trăsăturile specifice ale impozitelor indirecte. 2. Prezentaţi avantajele şi dezavantajele impozitelor indirecte comparativ cu cele directe. 3. Enumeraţi şi explicaţi pe scurt conturile care se înfiinţează de către agentul economic pentru

determinarea sumei de plată a taxei pe valoarea adăugată către autoritatea publică. 4. Care este diferenţa dintre taxa generală pe consum şi taxe speciale pe consum? 5. Exemplificaţi care sunt produsele asupra cărora se aplică accize şi care este motivaţia alegerii

acestor produse. 6. Ce reprezintă monopolurile fiscale? 7. Ce reprezintă taxele de timbru şi înregistrare?

141


ca propoziţia este falsă).

1. Impozitele indirecte sunt mai echitabie comparativ cu impozitele directe, deoarece se aplică aceeaşi cotă de impozitare asupra preţului mărfurilor supuse vânzării. 2. Scopul principal al accizelor are o motivaţie de ordin social şi nu cel de formare de resurse la dispoziţia statului.


3. Printre trăsăturile specifice impozitelor indirecte nu se include: a) se percep la vânzarea mărfurilor şi serviciilor; b) au un pronunţat caracter regresiv; c) mărimea acestora este cunoscută de consumatori; d) au un caracter inechitabil; e) se plătesc de către comercianţi şi producători. 4. Care din următoarele enunţuri este nu fals în legătură cu taxele vamale de export? a) se instituie numai asupra serviciilor; b) se instituie asupra tuturor bunurilor exportate; c) protejează firmele din ţara respectivă; d) se aplică sporadic, asupra unor materii prime; e) au rolul unui impozit de egalizare. 5. TVA este un impozit neutru pentru ca este plătit de către: a) producătorul de bunuri; b) comercianţii en-gross; c) comercianţii en-detail; d) consumatorul final.


1. Mariana-Cristina Cioponea, Finanţe publice şi teorie fiscală, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2007 sau 2008

2. Văcărel, Iulian şi colectivul, Finanţe publice, ediţia a (I-V) VI-a, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 2007

3. Elena Doina Dascălu, Dan Radu Ruşanu, Finanţe publice, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucuresti, 2005 sau 2009.

4. Marius Vorniceanu, Alexandru Costache, Fiscalitate, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucuresti, 2009.


142


PRESIUNEA FISCALĂ ŞI EVAZIUNEA FISCALĂ

Cuprins


12.3.1. Concept, limite, modalităţi de exprimare a presiunii fiscale 12.3.2. Evaziunea şi frauda fiscală


12.1. Introducere

Necesitatea impozitelor este statuată prin Constituţie şi este demonstrată de realitatea istorică. Urmarea firească a instituirii este resimţirea presiunii fiscale de către toţi contribuabilii.

Când impozitele depăşesc anumite limite suportabile, iar contribuabilii resimt povara fiscală care îi apasă, comportamentul normal se schimbă conducând la inhibarea iniţiativei particulare, a motivaţiei de a munci şi economisi sau, mai grav, la adevărate revolte fiscale. Din aceste considerente, de-a lungul timpului au existat preocupări în cadrul politicilor (măsurilor) fiscale de cercetare şi formularea unor puncte de vedere privind eventuale limite maxime ale ratei presiunii fiscale (practic, a suportabilităţii impozitelor).


– definirea conceptului de evaziune şi cel de fraudă fiscală; – discutarea despre limite presiunii fiscale; – explicarea cauzelor şi efectelor presiunii fiscale; – descrierea modalităţilor de exprimare a presiunii fiscale;


143


12.3.1. Concept, limite, modalităţi de exprimare a presiunii fiscale

Rata presiunii fiscale sau rata prelevărilor obligatorii, în sens

larg (la nivelul economiei naţionale), este raportul dintre totalul impozitelor şi contribuţiilor sociale efectiv încasate de administraţia publică şi produsul intern brut (PIB).

Presiunea fiscală, în sens strict (tot la nivelul economiei naţionale), se referă la raportul (R) dintre mărimea impozitelor încasate (VT) şi produsul intern brut (PIB).

Semnificaţia ratei presiunii fiscale se remarcă pe două planuri: • sub aspect contabil, rata presiunii fiscale nu ţine seama de

faptul că prelevările obligatorii finanţează alte prelevări obligatorii, adică fluxurile fiscale nu sunt consolidate;

• din punct de vedere al analizei economice, rata presiunii fiscale evidenţiază aspectul confiscatoriu al prelevărilor obligatorii, neglijând faptul că acestea reintră în circuitul economic sub forma cheltuielilor publice.

Rate presiunii fiscale este un indicator de comensurare a acelei părţi din veniturile care trec printr-un proces de distribuire obligatorie şi publică, în loc să fie lăsată la libera dispoziţie a iniţiativei private (influenţa concurenţei)

Rata prelevărilor obligatorii (R), ca regulă generală, se scrie sub forma relaţiei:

R = 100xPIBVT

Limitele presiunii fiscale. Curba Laffer Când impozitele depăşesc anumite limite suportabile, iar

contribuabilii resimt povara fiscală care îi apasă, comportamentul normal se schimbă conducând la inhibarea iniţiativei particulare, a motivaţiei de a munci şi economisi sau, mai grav, la adevărate revolte fiscale. Din aceste considerente, de-a lungul timpului au existat preocupări în cadrul politicilor (măsurilor) fiscale de cercetare şi formularea unor puncte de vedere privind eventuale limite maxime ale ratei presiunii fiscale (practic, a suportabilităţii impozitelor).

Astfel, întrebarea care se pune este: cât de mult pot creşte impozitele (la un moment dat) astfel încât acest lucru să nu se reflecte într-o diminuare a încasărilor fiscale pentru guvern?

Arthur Laffer, un reprezentant de seamă al curentelor economice moderne (curent liberal al politicilor de ofertă), transpune în grafic şi demonstrează o teorie conform căreia, valoarea prelevărilor obligatorii este o funcţie crescătoare a ratei presiunii fiscale, dar numai până la un anumit prag maxim după care devine o funcţie descrescătoare.

144

Curba Laffer se divide în două părţi delimitate de punctul M, partea stângă este zona admisibilă sau normală în care prin creşterea ratei presiunii fiscale se obţine o creştere a prelevărilor obligatorii, şi partea dreaptă, denumită zona inadmisibilă, unde orice suplimentare a presiunii fiscale duce la diminuarea încasărilor la buget.

În afara nivelului maxim M corespunzător ratei R2, se poate remarca faptul că aceeaşi sumă a prelevărilor fiscale (N şi N1) poate fi obţinută prin aplicarea a două valori a ratei fiscalităţii: R1 şi R3. Peste limita lui R2 orice creştere conduce la diminuarea veniturilor. Logica este simplă, şi se explică teoretic, prin aceea că dacă se percepe de către stat sub formă de impozit toată suma bazei impozabile, nu mai rămâne nici o sumă care să asigure reproducţia (reluarea producţiei) în ciclul următor.

Suma prelevărilor obligatorii N O R1 R2 R3 Rata

presiunii fiscale Modalităţile de exprimare a presiunii fiscale şi factorii de influenţă

Presiunea fiscală, se analizează, astfel:

• presiunea fiscală la nivel naţional – considerând veniturile fiscale la nivel naţional, ca

fiind formate din: impozite (I), taxe (T) şi contribuţii la asigurări sociale(C), se calculează astfel:

R = 100xPIB

CTI ++

– considerând veniturile fiscale ca fiind formate numai din: impozite (I) şi taxe (T) (deoarece contribuţiile se reîntorc sub formă de pensii, ajutoare sociale, etc.), se calculează astfel:

fR = 100xPIB

TI +

• presiunea fiscală la nivelul agentului economic, (rf),- impozitele (If) pe care le plătesc statului sunt percepute ca elemente de presiune fiscală, cu atât mai accentuată cu cât ponderea lor în valoarea adăugată (Vaf) realizată este mai mare. Astfel

fr = 100xVaI

f

f

M

N N1

145

146

• presiunea fiscală la nivel individual resimţită sub aspect psihologic, măsoară pragul toleranţei la impozite. Aceasta se calculează ca raport între totalul prelevărilor fiscale suportate de contribuabil (persoană fizică) şi suma veniturilor brute obţinute de acestea (veniturile înainte de impozitare).

Factorii de influenţă a presiunii fiscale

Mărimea ratei presiunii fiscale este influenţată de numeroşi factori dintre care pot fi menţionaţi:

− performanţele economiei; − structura şi formele proprietăţii; − necesităţile publice stabilite de politica guvernamentală prin

nivelul cheltuielilor publice; − eficienţa cu care se utilizează cheltuielile publice finanţate prin

impozite; − gradul de adeziune a populaţiei la politica guvernului şi de

consimţire la plata impozitelor; − mărimea datoriei publice; − stadiul democraţiei etc.

Efectele provocate de creşterea presiunii fiscale

În situaţiile de depăşire a pragului admisibil al presiunii fiscale, în anumite condiţii socio-economice existente, apar unele fenomene negative, dintre care menţionăm: slăbirea efortului productiv, frauda şi evaziunea fiscală, precum şi apariţia economiei subterane, riscul de inflaţie prin fiscalitate, reducerea competitivităţii pe plan internaţional etc.

a) Scăderea efortului productiv. Economiştii liberali au remarcat efecte descurajante pe care nivelurile înalte ale impozitelor le au asupra muncii, economisirii şi investiţiilor.

b) Riscul de inflaţie prin fiscalitate provine prin faptul că orice creştere a impozitelor şi a cotizaţiilor sociale are tendinţa de a se repercuta asupra procesului de cuantificare a preţurilor şi salariilor, alimentând în acest mod inflaţia.

c) Economia subterană reprezintă un fenomen prin care diverse forme de activitate au drept caracteristică sustragerea de la plata impozitelor.

d) Reducerea competitivităţii pe plan internaţional.

12.3.2. Evaziunea şi frauda fiscală Evaziunea fiscală este un fenomen economico-social de mare

amploare şi importanţă, cu care se confruntă numeroase state, într-o măsură mai mare sau mai mică.

Termenii care desemnează fenomenul evaziunii fiscale sunt numeroşi şi încercând o demarare a dimensiunilor şi modalităţilor de manifestare, aceştia sunt: evaziune fiscală, fraudă fiscală, criminalitate economică.

Evaziunea fiscală se poate definii ca: totalitatea procedeelor, licite sau ilicite, prin care cei interesaţi sustrag, total sau parţial, materia lor impozabilă de la plata obligaţiilor ce decurg din legislaţia fiscală în vigoare.

147

Evaziunea fiscală legală sau tolerată reprezintă acţiunea contribuabilului de a ocoli legea, recurgând la o combinaţie neprevăzută a legilor şi, deci, scăpată din vedere de legiuitor.

Evaziunea fiscală frauduloasă este acţiunea prin care contribuabilul încalcă prevederile legale cu scopul de a nu plăti impozitul datorat.

Cauzele evaziunii fiscale

Cauzele acestui fenomen sunt numeroase, dintre care pot fi menţionate:

− mărimea excesivă a sarcinilor fiscale. În comparaţiile internaţionale, eficienţa unui sistem fiscal nu se măsoară atât prin importanţa venitului fiscal, cât prin gradul de consimţire la plata impozitelor;

− insuficienta educaţie a contribuabililor, pe de o parte, şi excesul de zel al organelor fiscale predispuse, uneori la exagerări, pe de altă parte;

− lipsa unui control eficient, bine organizat, realizat cu personal foarte bine pregătit;

− existenţa unei legislaţii defectuoase, care, prin omisiunile ei, permite sustragerea de la plata unor impozite.

Efecte şi măsuri de combatere a evaziunii fiscale Manifestarea unor efecte negative, precum şi amploarea

fenomenului, determină iniţierea de către autorităţile publice, a unor măsuri de combatere care trebuie să acţioneze în următoarele domenii: legislativ, administrativ şi motivaţional (educaţional).

În domeniul legislativ, se urmăreşte elaborarea unei legislaţii fiscale cuprinzătoare, clare, concise, stabile şi coerente.

Din punct de vedere administrativ, măsurile vizează crearea unui sistem informaţional complex şi operativ, asigurarea structurilor şi instrumentelor administrative adecvate combaterii eficiente a evaziunii fiscale, precum şi formarea specialiştilor cu o modalitate şi un profesionalism impuse de formele şi dimensiunile evaziunii fiscale.

Sub aspect motivaţional, măsurile vizează asigurarea condiţiilor necesare cetăţenilor în sensul respectării legislaţiei fiscale şi chiar motivarea contribuabililor în acest sens.

Pe de altă parte, în situaţiile de nerespectare a normelor fiscale de către contribuabili, legislaţia prevede aplicarea de sancţiuni fiscale sau penale, corespunzător gravităţii faptei.

Sancţiunile fiscale sunt de natură pecuniară şi se aplică în cazul contravenţiilor care prezintă un grad redus de periculozitate. Concret, ele se referă la penalităţi, amenzi, confiscări, suspendarea activităţii.

Sancţiunile penale sunt pronunţate de către instanţele jurisdicţionale în cazurile de infracţiuni cu grad ridicat de periculozitate, când este dovedită frauda fiscală şi intenţia contribuabilului de a se sustrage de la plata impozitului.

„Paradisurile fiscale”

Obligaţiile fiscale ale contribuabililor sunt stabilite prin legislaţia elaborată de fiecare ţară (sau entitate independentă), din punct de vedere juridico-administrativ. În aceste condiţii, evaziunea şi frauda fiscală se manifestă atât în interiorul cât şi în afara acestora.

Există o practică răspândită în lumea afacerilor, privind înfiinţarea de filiale în ţări cu fiscalitate mai redusă decât în ţara

148

companiei-mamă. Relaţiile dintre acestea pot să fie reale sau fictive, această practică permiţând sustragerea de la impozitarea profitului realizat scriptic în oaza fiscală.

Astfel, evaziunea fiscală internaţională este o formă a evaziunii fiscale, iar „paradisul fiscal” este o soluţie de realizare a acesteia. Explicaţia este căutarea de către contribuabili a unui tratament fiscal mai avantajos

„Paradisurile fiscale” se pot clasifica în principale şi secundare.

„Paradisurile fiscale” principale cuprind următoarele categorii: – ţări care nu aplică nici un fel de impunere asupra

veniturilor şi sporului de capital pentru persoanele fizice – ţări în care impozitul pe venit sau profit este stabilit pe o

bază teritorială (cele provenite din alte ţări nefiind impozitate)

– ţări în care cotele de impunere sunt reduse – ţări care oferă avantaje fiscale societăţilor de tip holding – ţări care oferă exonerări fiscale industriilor create în

vederea dezvoltării exporturilor – ţări care oferă alte avantaje, specifice anumitor societăţi

Această grupare are la bază principalele dispoziţii fiscale care conferă statutul de „oază fiscală”, multe ţări aparţinând mai multor grupe.


– Rata presiunii fiscale sau rata prelevărilor obligatorii, în sens larg (la nivelul economiei

naţionale), este raportul dintre totalul impozitelor şi contribuţiilor sociale efectiv încasate de administraţia publică şi produsul intern brut (PIB).

– Presiunea fiscală, în sens strict (tot la nivelul economiei naţionale), se referă la raportul (R) dintre mărimea impozitelor încasate (VT) şi produsul intern brut (PIB).

– Rata presiunii fiscale este un indicator de comensurare a acelei părţi din veniturile care trec printr-un proces de distribuire obligatorie şi publică, în loc să fie lăsată la libera dispoziţie a iniţiativei private (influenţa concurenţei).

– De-a lungul timpului au existat preocupări în cadrul politicilor (măsurilor) fiscale de cercetare şi formularea unor puncte de vedere privind eventuale limite maxime ale ratei presiunii fiscale (practic, a suportabilităţii impozitelor).

– Arthur Laffer, transpune în grafic şi demonstrează o teorie conform căreia, valoarea prelevărilor obligatorii este o funcţie crescătoare a ratei presiunii fiscale, dar numai până la un anumit prag maxim după care devine o funcţie descrescătoare.

– Teoretic se explică prin aceea că dacă se percepe de către stat sub formă de impozit toată suma bazei impozabile, nu mai rămâne nici o sumă care să asigure reproducţia (reluarea producţiei) în ciclul următor.

149

– Presiunea fiscală se poate exprima sub următoarele modalităţi: • presiunea fiscală la nivel naţional • presiunea fiscală la nivelul agentului economic • presiunea fiscală la nivel individual

– Mărimea ratei presiunii fiscale este influenţată de numeroşi factori cum sunt: performanţele economiei; structura şi formele proprietăţii; nivelul cheltuielilor publice; eficienţa cu care se utilizează cheltuielile publice finanţate prin impozite; gradul de adeziune a populaţiei la politica guvernului şi de consimţire la plata impozitelor; mărimea datoriei publice; stadiul democraţiei etc.

– Efectele provocate de creşterea presiunii fiscale sunt negative, dintre care menţionăm: slăbirea efortului productiv, frauda şi evaziunea fiscală, precum şi apariţia economiei subterane, riscul de inflaţie prin fiscalitate, reducerea competitivităţii pe plan internaţional etc.

– Evaziunea fiscală este un fenomen economico-social de mare amploare şi importanţă, cu care se confruntă numeroase state, într-o măsură mai mare sau mai mică.

– Evaziunea fiscală se poate definii ca: totalitatea procedeelor, licite sau ilicite, prin care cei interesaţi sustrag, total sau parţial, materia lor impozabilă de la plata obligaţiilor ce decurg din legislaţia fiscală în vigoare.

– Evaziunea fiscală legală sau tolerată reprezintă acţiunea contribuabilului de a ocoli legea, recurgând la o combinaţie neprevăzută a legilor şi, deci, scăpată din vedere de legiuitor.

– Evaziunea fiscală frauduloasă este acţiunea prin care contribuabilul încalcă prevederile legale cu scopul de a nu plăti impozitul datorat.

– Cauzele evaziunii fiscale sunt numeroase, dintre care pot fi menţionate: mărimea excesivă a sarcinilor fiscale, insuficienta educaţie a contribuabililor, pe de o parte, şi excesul de zel al organelor fiscale predispuse, uneori la exagerări, pe de altă parte; lipsa unui control eficient, existenţa unei legislaţii defectuoase.

– Măsurile de combatere a evaziunii fiscale trebuie să acţioneze în următoarele domenii: legislativ, administrativ şi motivaţional (educaţional).

– În situaţiile de nerespectare a normelor fiscale de către contribuabili, legislaţia prevede aplicarea de sancţiuni fiscale sau penale, corespunzător gravităţii faptei. „Paradisurile fiscale” - Există o practică răspândită în lumea afacerilor, privind înfiinţarea de filiale în ţări cu fiscalitate mai redusă decât în ţara companiei-mamă. Relaţiile dintre acestea pot să fie reale sau fictive, această practică permiţând sustragerea de la impozitarea profitului realizat scriptic în oaza fiscală. Astfel, evaziunea fiscală internaţională este o formă a evaziunii fiscale, iar „paradisul fiscal” este o soluţie de realizare a acesteia.


• presiune fiscală, • rata presiunii fiscale, • efectele creşterii presiunii fiscale, • evaziunea fiscală, • curba Laffer, • rata optimă a presiunii fiscale.


1. Explicaţi semnificaţia comensurării ratei presiunii fiscale. 2. Prezentaţi modalităţile de exprimare şi de calcul a presiunii fiscale. 3. Prezentaţi şi explicaţi limitele presiunii fiscale prin Curba Laffer. 4. Enumeraţi factorii de influenţă şi efectele creşterii presiunii fiscale. 5. Explicaţi ce reprezintă evaziunea fiscală. 6. Prezentaţi cauzele şi efectele evaziunii fiscale.

150


ca propoziţia este falsă). 1. Presiunea fiscala naţională se calculează de Ministerul Finanţelor şi se aprobă prin lege. 2. Eficienţa cu care se utilizează cheltuielile publice finanţate prin impozite influenţează mărimea ratei presiunii fiscale.


3. Presiunea fiscală la nivel naţional se măsoară prin: a) rata presiunii fiscale; b) raportul procentual dintre veniturile fiscale şi totalul veniturilor publice pe o perioadă de

un an; c) cuantificarea economiei subterane într-o anumită perioadă; d) raportul dintre impozitele directe şi cele indirecte; e) mărimea inflaţiei la un moment dat în economie. 4. Să se calculeze rata presiunii fiscale în sens larg pe baza următoarelor date:

− venituri fiscale…………………………………. 76.366 mil. RON − venituri nefiscale…………………………............8.090 mil. RON − contribuţii de asigurări sociale..............................38.843 mil. RON − cheltuieli bugetare ……………………………..139.129 mil. RON − PIB……………………………………………..390.800 mil. RON

Menţionaţi modul de calcul şi/sau semnificaţia indicilor de la a-d. a) 31,6%; b) 21,6% ; c) 19,5 %; d) 54,9% ; 5. Curba Laffer este: a) o modalitate de comensurare a ratei presiunii fiscale din economie b) o modalitate de cuantificare a evaziunii fiscale din economie c) o reprezentare grafică a corelaţiei dintre presiunea fiscala din economie şi nivelul

veniturilor fiscale ale statului d) o modalitate de cuantificare a inflaţiei din economie e) o modalitate de cuantificare a nivelului optim al cheltuielilor publice ale bugetului de stat

151


1. Mariana-Cristina Cioponea, Finanţe publice şi teorie fiscală, Editura Fundaţiei România de Mâine , Bucureşti, 2007 sau 2008. 2. Văcărel, Iulian şi colectivul, Finanţe publice, ediţia a (I-V) VI-a, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 2007. 3. Elena Doina Dascălu, Dan Radu Ruşanu, Finanţe publice, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucuresti, 2005 sau 2009.


DEFICITUL BUGETAR. CREDITUL PUBLIC. DATORIA PUBLICĂ

Cuprins


13.3.1. Deficitul bugetar şi finanţarea lui 13.3.2. Creditul public: conţinut, trăsături, destinaţie, rol, elemente tehnice 13.3.3. Datoria publică. Comensurarea gradului de îndatorare a statului


13.1. Introducere Deficitul bugetar este o expresie a dezechilibrului financiar

public proiectat sau în execuţie, care se referă la insuficienţa veniturilor pentru a finanţa cheltuielile bugetare într-o perioadă de timp determinată, de regulă un an.

Aceste dezechilibru se produce datorită multitudinii factorilor care acţionează în economie, dar şi din nerespectarea disciplinei financiare, care reprezintă un factor important în nerealizarea nivelului proiectat al veniturilor publice.

Asigurarea echilibrului financiar public la nivel macroeconomic constituie o necesitate, devenind o problemă de primă importanţă, dacă se are în vedere determinarea nivelului optim la care se construieşte echilibrul financiar, definit prin mărimea resurselor financiare publice care se pot mobiliza în perioada considerată, atât de pe piaţa internă cât şi cele de provenienţă externă.

13.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare – definirea conceptului de deficit bugetar; – explicarea cauzelor şi efectelor deficitelor bugetare; – discutarea despre modalităţile de finanţare a deficitelor

bugetare

152

– înţelegerea caracteristicilor şi formelor creditului public; – discutarea despre modalităţile de finanţare a deficitelor

bugetare; – formarea unei viziuni asupra operaţiunilor de contractare a

unui credit public;



13.3.1. Deficitul bugetar şi finanţarea lui

În accepţiunea clasică, rolul principal al bugetului public este de realizare a evidenţei de tip contabil a veniturilor estimate şi a cheltuielilor autorizate, rol subordonat aspectului juridic (legiferat) al finanţelor publice, iar echilibrul bugetar anual era considerat drept “regula de aur”. Echilibrul bugetar se referă la păstrarea egalităţii între veniturile şi cheltuielile bugetare, atât la întocmirea cât şi la execuţia bugetului public.

Deficitul bugetar, conceptual reprezintă diferenţa dintre cheltuielile executate şi veniturile încasate de puterea publică.

Prin Legea finanţelor publice se definesc atât deficitul cât şi excedentul bugetar, astfel:

– „deficit bugetar - parte a cheltuielilor bugetare ce depăşeşte veniturile bugetare într-un an bugetar”;

– „excedent bugetar - parte a veniturilor bugetare ce depăşeşte cheltuielile bugetare într-un an bugetar”. Sub influenţa factorilor care au dus la creşterea cheltuielilor

bugetare în timp, bugetele publice se întocmesc tot mai frecvent cu deficit, excedentul bugetar, nemaiîntâlnindu-se aproape nicăieri. În situaţiile în care, încă din faza de elaborare a bugetului se prevede un deficit, acesta se numeşte deficit de bugetare. Aceste deficite se subîmpart, în principal, corespunzător a două criterii:

a) în funcţie de sursa de formare a acestuia, deficitul bugetar total (DBT) se analizează şi se programează pe două componente,

DBT = DBP+ChD • deficit bugetar primar (DBP) care rezultă ca

diferenţă dinte cheltuielile bugetare şi veniturile bugetare;

• cheltuielile cu dobânzile aferente împrumuturilor (ChD), deoarece aceste împrumuturi trebuie finanţate din alte surse decât resursele financiare proprii.

153

154

b) în funcţie situaţia macroeconomică al ciclului economic care ia în considerare folosirea deplină a forţei de muncă şi a capacităţilor de producţie, distingem:

• deficit structural, calculat în condiţiile în care economia ar funcţiona la întreaga ei capacitate;

• deficit ciclic, calculat ca diferenţă dintre deficitul total (numit şi actual) care ia în considerare folosirea reală a capacităţilor de producţie (mai mică sau mai mare) şi deficitul structural.

Printre cauzele şi factorii care generează deficitul bugetar, se numără:

– nivelul şi fluctuaţiile produsului intern brut; – gradul de redistribuire a produsului intern brut (de exemplu,

creşterea nevoilor de ajutoare de şomaj sau pensii); – creşterea cheltuielilor publice pentru înarmare; – influenţa fenomenelor conjuncturale internaţionale;

Efectele pe plan economic şi social sunt multiple. Între acestea sunt: – creşterea datoriei publice, respectiv a cheltuielilor cu

serviciul datoriei publice (dobânzi, comisioane); – creşterea ratei dobânzii pe piaţă, care influenţează

investiţiile în sensul reducerii lor, şi prin aceasta reduce creşterea economică;

– distribuirea între generaţii a beneficiilor şi costurilor datoriei publice, în condiţiile în ca o altă generaţie achită costurile unui împrumut anterior. Acest împrumut se justifică dacă finanţează bunuri de investiţii de lungă durată de care vor beneficia şi generaţiile următoare.

Finanţarea deficitului bugetar. Finanţarea deficitului bugetar se poate face pe două căi:

a) emisiune monetară (monetizarea deficitului bugetar) – care constă în vânzarea de active lichide (titluri de stat) băncilor comerciale, prin intermediul Băncii Naţionale. Banca Naţională care acordă pe această cale un împrumut statului, sporeşte masa monetară în economie, ceea ce constituie un echivalent modern al emisiunii monetare. Această modalitate de finanţare are un caracter inflaţionist;

b) prin creditul public – care reprezintă împrumuturi de stat pentru acoperirea deficitului bugetar. Împrumuturile de stat pe termen scurt finanţează cheltuieli publice fără să crească fiscalitatea, dar presupun cheltuieli suplimentare cu serviciul datoriei (dobânzi, comisioane).

13.3.2. Creditul public: conţinut, trăsături, destinaţie, rol, elemente

tehnice Capitalul aflat disponibil la un moment dat în economie

poate fi oferit sub formă de credit solicitanţilor din sectorul privat sau cel public. Distingem astfel, diferenţa dintre creditul public de cel comercial:

• creditul comercial este cel la care apelează societăţile comerciale pentru susţinerea activităţii curente (prin credite pe termen scurt) sau pentru efectuarea de investiţii (prin credite pe termen mediu sau lung);

155

• creditul public reprezintă resursele împrumutate pe piaţa internă sau externă de capital, în vederea acoperiri deficitului bugetar sau a golurilor temporare de trezorerie.

Creditul public reprezintă, de fapt, o înţelegere intervenită între stat, pe de o parte, şi o persoană fizică sau juridică, pe de altă parte, prin care, cea din urmă consimte să pună la dispoziţia statului o sumă de bani, sub formă de împrumut, pe o perioadă determinată, iar statul se angajează să restituie această sumă la un anumit termen, plătind şi dobânda cuvenită.

Creditul public se caracterizează prin următoarele trăsături: a) are caracter contractual; b) are caracter rambursabil; c) presupune şi o contraprestaţie, şi anume, dobânda,

câştigul sau ambele forme. Destinaţia creditului public – se referă la scopul pentru

care a fost contractat, şi este următoarea: − necesităţile de trezorerie. Urmărirea în permanenţă a

situaţiilor încasărilor şi plăţilor (adică execuţia de casă a bugetului) revine Trezoreriei statului, prin direcţia de specialitate din Ministerul Finanţelor. Acest organ specializat trebuie să prevadă apariţia eventualelor goluri de casă, în vederea procurării din timp a resurselor de acoperire. Împrumuturile la care apelează Trezoreria, pentru acoperirea golurilor temporare, sunt împrumuturi pe termen scurt. Acestea nu măresc masa monetară aflată în circulaţie, ci reprezintă doar o redistribuire.

− echilibrarea bugetului de stat. În situaţia în care veniturile ordinare (curente şi de capital) ale bugetului de stat nu sunt suficiente pentru acoperirea integrală a cheltuielilor bugetare la nivelul întregului an, statul lansează un împrumut pe piaţa internă sau externă. Aceste credite se încheie, în general, pe termen mediu şi lung. Achitarea ratelor scadente, a dobânzilor aferente, a eventualelor comisioane etc., respectiv serviciul datoriei publice, se realizează din veniturile curente ale bugetului de stat.

Dacă mărimea veniturilor curente este insuficientă pentru acoperirea serviciului datoriei publice, statul are următoarele posibilităţi:

– sporirea veniturilor de stat prin creşterea prelevărilor obligatorii (mărirea impozitelor existente sau introducerea altora noi), măsură nepopulară, care conduce la accentuarea presiunii fiscale;

– contractarea de împrumuturi noi, care aduc avantaje în viitorul imediat (procurarea de fonduri pentru stat, posibilităţi de plasament sigur pentru deţinătorii de capital), dar au şi dezavantaje:

antrenează cheltuieli bugetare suplimentare (dobânzi, comisioane, prime de rambursare etc.); împovărează sarcina fiscală a generaţiilor

viitoare (cu cheltuieli privind rambursarea ratelor scadente şi plata dobânzilor).

156

Rolul creditului public se manifestă pe mai multe planuri: − folosirea lor ca instrument de politică economică ; − redistribuirea prin intermediul creditului public a PIB; − reprezintă o modalitate de procurare rapidă a

fondurilor. Elemente tehnice ale creditului public

În legătură cu lansarea unui credit public, autorităţile

competente trebuie să stabilească elementele tehnice ale acestuia, care, pe de o parte, definesc împrumutul (din punct de vedere juridic), iar pe de altă parte, oferă informaţii potenţialilor subscriitori, care pe această bază iau decizii privind achiziţionarea unuia sau altuia dintre titlurile emise, în ce proporţii etc.

Din punct de vedere juridic, împrumutul de stat este definit prin următoarele componente (elemente ) tehnice:

a) Denumirea împrumutului – este, în general, legată de scopul şi importanţa împrumutului;

b) Valoarea nominală – este cea înscrisă de obligaţiunea unui împrumut de stat şi reprezintă datoria statului faţă de beneficiarul efectului public respectiv;

c) Valoarea reală – este valoarea la care obligaţiunea este cotată la bursă, la un moment dat, şi poate fi: mai mare, mai mică sau egală cu cea nominală;

d) Termenul de rambursare. Creditul public poate fi lansat cu specificarea termenului de rambursare (scurt, mediu sau lung) sau fără termen de rambursare:

− împrumuturile de stat pe termen scurt (până la 1 an); − împrumuturile de stat pe termene medii (până la 5 ani ); − împrumuturile de stat pe termene lungi (peste 5 ani )

e) Forma sub care se contractează creditul public poate fi: − prin creanţe în cont – adică înregistrarea în evidenţele

datoriei publice, fără eliberarea de înscrisuri; − prin emisiune de înscrisuri

pentru împrumuturile fără termen de rambursare se emit titluri de rentă perpetuă; pentru împrumuturile pe termen mediu sau lung se

emit înscrisuri denumite obligaţiuni sau titluri de rentă; pentru credite publice pe termen scurt se emit:

bonuri de tezaur, certificate de datorie, certificate (bonuri) de impozite, poliţe de tezaur etc.

Poliţele de tezaur reprezintă înscrisuri pe termen scurt, supuse dreptului cambial, adică pot fi scontate la bănci, executate silit etc.

Certificatele (bonurile) de impozite sunt înscrisuri nepurtătoare de dobândă, pe care creditorii le pot utiliza la plata impozitelor sau la achitarea altor aranjamente către stat.

Bonurile de tezaur pot fi lombardate, vândute şi cumpărate la licitaţie la cursuri variabile.

Lombardarea reprezintă modalitatea practicată de persoanele fizice şi juridice care îşi păstrează disponibilităţile băneşti în hârtii de valoare, pentru intrarea în posesia banilor

157

împrumutaţi înainte de expirarea termenului de rambursare. În acest caz, la achiziţionarea lor, băncile percep o taxă mai mare decât taxa de scont.

Taxa scontului – rata dobânzii pe care terţe persoane (de obicei băncile comerciale) o percep ca procent din valoarea unor titluri de credit cu scadenţa la un an, în cazul încasării de către deţinător (beneficiar) a acestor înscrisuri înainte de scadenţă.

f) “Costul” plătit de stat pentru împrumutul contractat reprezintă un alt element tehnic şi constă în: dobândă, câştiguri sau alte avantaje acordate.

Rata de emisiune sau rata nominală a dobânzii se calculează la valoarea nominală a înscrisurilor emise.

Noţiunea de rată reală a dobânzii semnifică mărimea venitului net ce revine creditorului la 100 unităţi monetare date cu împrumut pe termen de un an şi se determină prin corectarea dobânzii nominale cu influenţa (creşterii sau descreşterii) preţurilor pe piaţă.

Rata reală a dobânzii se calculează:

(100+ rnd )x100

rrd =---------------------- - 100, unde:

Ip rr

d este rata reală a dobânzii; rn

d este rata nominală a dobânzii; Ip este indicele de preţ faţă de anul precedent (în ţara creditorului în cazul unui credit extern ).

În afara dobânzii, se mai pot aplica şi alte forme de avantaje pentru deţinătorii de înscrisuri ale creditelor publice:

− înlocuirea dobânzii cu câştiguri; − lansarea împrumutului public sub-pari (adică valoarea

nominală de emisiune este mai mare decât cursul de schimb la Bursă (pe piaţa de acţiuni);

− scutirea de impozite şi taxe a veniturilor deţinătorilor de înscrisuri publice provenind din anumite tranzacţii cu acestea;

− acceptarea de către stat ca plată a unor impozite, a înscrisurilor reprezentând împrumuturi de stat ş.a.

Operaţiunile legate de acordarea creditului public – sunt determinate de împrumuturile publice şi se referă la: plasarea acestora pe piaţă; modificarea ratei dobânzii sau a termenului de rambursare, precum şi amortizarea lor.

Plasarea creditului se realizează prin mai multe modalităţi, şi anume:

- subscriere publică; - prin intermediul unor consorţii (sau sindicate) bancare; - vânzare la Bursa de valori. Modificarea nivelului dobânzii. Mărimea dobânzii nu

rămâne la acelaşi nivel vreme îndelungată, ci se modifică în funcţie de raportul dintre cererea şi oferta de capital de împrumut (precum şi de alţi factori).

158

Pentru reducerea efortului financiar determinat de contractarea unor împrumuturi publice în condiţii mai puţin avantajoase, când rata dobânzii înregistrează scăderi considerabile, statul procedează la preschimbarea înscrisurilor pentru un împrumut vechi, în înscrisuri ale unui nou credit, cu o dobândă mai redusă. Această operaţiune se numeşte conversiune, iar perioadele cele mai favorabile, în care se poate recurge la ea, sunt cea de depresiune şi cea de înviorare a economiei. Conversiunea poate fi de trei feluri: forţată; facultativă; anticipată.

Rambursarea împrumutului reprezintă răscumpărarea înscrisurilor de la deţinătorii lor, sau, altfel spus, restituirea sumelor împrumutate de stat.

Modificarea termenului de rambursare – apare în situaţia în care, statul recurge în mod repetat la împrumuturi pentru acoperirea unor deficite temporare, se acumulează datorii mari, iar pentru ieşirea din situaţie statul procedează la consolidarea datoriei.

Consolidarea datoriei reprezintă preschimbarea înscrisurilor corespunzătoare împrumuturilor exigibile imediat, sau pe termen scurt, cu înscrisuri ale unor credite pe termen mijlociu sau lung, sau fără termen.

Amortizarea creditului public – se poate face (stinge) pe mai multe căi, dintre acestea sunt: rambursarea sau în cazuri excepţionale: incapacitatea de plată, deprecierea monetară şi repudierea obligaţiunilor.

Rambursarea împrumutului reprezintă răscumpărarea înscrisurilor de la deţinătorii lor sau, altfel spus, restituirea sumelor împrumutate de către stat. Aceasta poate fi facultativă sau obligatorie.

Incapacitatea de plată a unui stat poate fi generată de cauze politice sau economice (război, criză economică, etc.).

Deprecierea monetară este favorabilă efortului financiar al debitor, iar aprecierea monetară are efectul de a îngreuna efortul financiar al acestuia.

Repudierea obligaţiunilor – pot exista şi cazuri în care, deşi nu se află în situaţie de insolvabilitate, guvernul unei ţări să refuze, din motive politice, onorarea obligaţiilor ce decurg dintr-un credit public.

13.3.3. Datoria publică. Comensurarea gradului de

îndatorare a statului Datoria publică include totalitatea sumelor împrumutate de

administraţia de stat centrală, locală şi de alte instituţii publice, de la persoane fizice sau juridice, de pe piaţa internă sau externă, rămase de rambursat, la un moment dat.

Gradul de îndatorare al ţării, la un moment dat, se calculează ca raport între volumul datoriei publice şi PIB. Dpt Gî =------- x100, în care: PIB

Gî - gradul de îndatorare al ţării; Dpt – datoria publică totală; PIB – produsul intern brut.

159

Pentru măsurarea efortului financiar anual reclamat de datoria publică, se cuantifică serviciul datoriei publice (S), care cuprinde: cheltuielile cu rambursarea împrumutului, dobânda, comisioanele şi spezele aferente acestuia, efectuate în decurs de un an. Un indicator relevant al acestei categorii financiare este ponderea serviciului datoriei publice GS în PIB: S Gs =------- x100, în care: PIB Pentru analiza îndatorării statului, se utilizează şi alţi indicatori a căror cuantificare se bazează pe volumul datoriei publice (totale, interne, externe), precum şi pe cel al serviciului datoriei publice.


– Deficitul bugetar, conceptual reprezintă diferenţa dintre cheltuielile executate şi veniturile

încasate de puterea publică. – Bugetele publice se întocmesc tot mai frecvent cu deficit, excedentul bugetar,

nemaiîntâlnindu-se aproape nicăieri. În faza de elaborare a bugetului se prevede un deficit, care se numeşte deficit de bugetare

– În funcţie de sursa de formare, deficitul bugetar total se analizează şi se programează pe două componente,

– deficit bugetar primar care rezultă ca diferenţă dinte cheltuielile bugetare şi veniturile bugetare;

– cheltuielile cu dobânzile aferente împrumuturilor deoarece aceste împrumuturi trebuie finanţate din alte surse decât resursele financiare proprii.

– În funcţie situaţia macroeconomică al ciclului economic care ia în considerare folosirea deplină a forţei de muncă şi a capacităţilor de producţie, distingem:

– deficit structural, calculat în condiţiile în care economia ar funcţiona la întreaga ei capacitate;

– deficit ciclic, calculat ca diferenţă dintre deficitul total (numit şi actual) care ia în considerare folosirea reală a capacităţilor de producţie (mai mică sau mai mare) şi deficitul structural.

– Printre cauzele şi factorii care generează deficitul bugetar, se numără: nivelul şi fluctuaţiile produsului intern brut; gradul de redistribuire a PIB (ex.: creştere nevoilor de ajutoare de şomaj sau pensii); creşterea cheltuielilor publice pentru înarmare; influenţa fenomenelor conjuncturale internaţionale.

– Finanţarea deficitului bugetar se poate face pe două căi: • emisiune monetară (monetizarea deficitului bugetar) – care constă în vânzarea de active

lichide (titluri de stat) băncilor comerciale, prin intermebiul Băncii Naţionale; • prin creditul public – care reprezintă împrumuturi de stat pentru acoperirea deficitului

bugetar. Creditul public: conţinut, trăsături, destinaţie, rol, elemente tehnice

160

– Creditul public reprezintă o înţelegere intervenită între stat, pe de o parte, şi o persoană fizică sau juridică, pe de altă parte, prin care, cea din urmă consimte să pună la dispoziţia statului o sumă de bani, sub formă de împrumut, pe o perioadă determinată, iar statul se angajează să restituie această sumă la un anumit termen, plătind şi dobânda cuvenită.

– Destinaţia creditului public se referă la scopul pentru care a fost contractat, şi este următoarea: necesităţile de trezorerie şi echilibrarea bugetului de stat.

– Rolul creditului public se manifestă pe mai multe planuri: − folosirea lor ca instrument de politică economică ; − redistribuirea prin intermediul creditului public a PIB; − reprezintă o modalitate de procurare rapidă a fondurilor.

– Elemente tehnice ale creditului public definesc din punct de vedere juridic, împrumutul de stat: denumirea împrumutului, valoarea nominală, valoarea reală, termenul de rambursare, forma sub care se contractează creditul public, “costul” plătit de stat:

– Operaţiunile legate de acordarea creditului public – sunt determinate de împrumuturile publice şi se referă la: plasarea acestora pe piaţă; modificarea ratei dobânzii sau a termenului de rambursare, precum şi amortizarea lor.

– Datoria publică include totalitatea sumelor împrumutate de administraţia de stat centrală, locală şi de alte instituţii publice, de la persoane fizice sau juridice, de pe piaţa internă sau externă, rămase de rambursat, la un moment dat.

– Gradul de îndatorare al ţării, la un moment dat, se calculează ca raport între volumul datoriei publice şi PIB.

– Pentru măsurarea efortului financiar anual reclamat de datoria publică, se cuantifică serviciul datoriei publice, care cuprinde: cheltuielile cu rambursarea împrumutului, dobânda, comisioanele şi spezele aferente acestuia, efectuate în decurs de un an.


• echilibru bugetar, • deficit bugetar, • finanţarea deficitului bugetar, • gradul de îndatorare a statului, • credit public, • plasarea creditului public, • amortizarea creditului public, • datoria publică.


1. Prezentaţi şi explicaţi categoriile de deficite bugetare. 2. Prezentaţi şi explicaţi modalităţile de finanţare a deficitului bugetar. 3. Explicaţi diferenţa dintre creditul comercial şi creditul public. Caracterizaţi trăsăturile creditului

public. 4. Enumeraţi şi argumentaţi destinaţia şi rolul creditului public. 5. Enumeraţi şi explicaţi elementele tehnice ale împrumuturilor de stat. 6. Explicaţi operaţiunile prilejuite de împrumuturile de stat. 7. Definiţi datoria publică şi instrumentele datoriei publice în România. 8. Explicaţi modul de calcul şi semnificaţia indicatorilor datoriei publice totale şi a serviciului datoriei

publice.

161


că propoziţia este falsă). 1. Deficitul bugetar, în ţările dezvoltate din punct de vedere economic, nu este influenţat de fenomene conjuncturale internaţionale. 2. Printre cauzele care duc la apariţtia deficitului bugetar se numără şi gradul de redistribuire a produsului intern brut, în condiţiile în care cresc componentele privind ajutorul de şomaj şi asistenţa socială.

• Alegeţi varianta corectă! 3. Pentru comensurarea gradului de îndatorare a statului se calculează raportul procentual dintre: a) veniturile şi cheltuielile publice ale statului pe o perioadă de un an bugetar; b) veniturile fiscale ale bugetului general consolidat şi PIB; c) veniturile totale ale bugetului general consolidat şi PIB; d) datoria publică totală şi PIB; e) cheltuielile publice totale şi numărul de locuitori ai ţării; 4. Care dintre următoarele afirmaţii cu privire la modalităţile de amortizare a creditului public este falsă? a) rambursarea împrumutului public are loc prin anuităţi, tragere la sorţi sau răscumpărare la

Bursă; b) amortizarea are loc prin incapacitate de plată a statului debitor; c) creditul public nu intră în competiţie cu creditul particular, mai ales când capitalul

autohton disponibil în economie este insuficient; d) amortizarea are loc prin repudierea obligaţiilor financiare asumate de guvernele anterioare

ale statului în cauză; e) amortizarea poate avea loc prin rambursare, incapacitate de plată sau repudierea acţiunilor.

5. Prin repudierea acţiunilor unui credit public se înţelege: a) preschimbarea înscrisurilor unui împrumut public mai vechi, cu înscrisuri ale unui nou

împrumut cu o dobândă mai redusă; b) refuzul de restituire a unui credit public, chiar dacă statul în cauză nu a intrat în

incapacitate de plată; c) preschimbarea înscrisurilor corespunzătoare împrumuturilor exigibile imediat, cu

înscrisuri ale unor împrumuturi pe termene mijlocii, lungi sau fără termen de rambursare; d) o modalitate uzuală de plasare a creditului public pe piaţa de capital; e) nici una dintre afirmaţiile de mai sus nu este adevărată.

Bibliografie obligatorie 1. Mariana-Cristina Cioponea, Finanţe publice şi teorie fiscală, Editura Fundaţiei România de Mâine , Bucureşti, 2007 sau 2008. 2. Văcărel, Iulian şi colectivul, Finanţe publice, ediţia a (I-V) VI-a, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 2007. 3. Elena Doina Dascălu, Dan Radu Ruşanu, Finanţe publice, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucuresti, 2005 sau 2009. 4. Legea nr.500/2002 privind finanţele publice (publicată în Monitorul Oficial nr. 597/2002) - actualizat în baza actelor normative modificatoare).

162


ECHILIBRUL FINANCIAR. POLITICA FISCAL-BUGETARĂ

Cuprins


14.3.1. Aspecte generale: concept, conţinut, obiective, instrumente 14.3.2. Coordonatele politicii fiscal-bugetare 14.3.3. Interdependenţele politicii fiscal-bugetare


14.1. Introducere

Echilibrul reprezintă starea către care tinde economia, în

vederea alocării optime a resurselor, în condiţiile în care acestea sunt limitate. Este vorba de un volum şi o structură de resurse, materiale, umane, financiare, monetare şi valutare, care să corespundă nevoilor şi posibilităţilor economiei naţionale într-o perioadă de timp determinată. Astfel, echilibrul financiar public, care presupune egalitatea între resursele financiare care pot fi mobilizate la nivel macroeconomic şi resursele necesare pentru acţiunile economice, sociale sau de altă natură, necesită examinarea atentă a obiectivelor şi acţiunilor prevăzute de autorităţi, pentru creşterea eficienţei lor economice sau eficacităţii lor sociale sau de altă natură.


– definirea conceptului de politici fiscal-bugetare; – descrierea coordonatelor politicii fiscal-bugetare; – înţelegerea importanţei mix-ului de politici fiscal-monetare; – discutarea despre interdependenţele politicii fiscal-bugetare

cu alte politici;

163



14.3.1. Aspecte generale: concept, conţinut, obiective,

instrumente

Echilibrul/dezechilibrul financiar public, care se referă la

păstrarea egalităţii între veniturile şi cheltuielile bugetare, este o componentă de bază a echilibrului financiar la nivel macroeconomic. Acesta este, însă, puternic influenţat de rezultatele activităţii desfăşurate de întreprinderile producătoare de bunuri şi servicii pentru piaţă, reflectând, în mare măsură, starea economiei reale. Explicaţia constă în aceea că, agenţii economici cu profituri reduse sau cu pierderi vor participa la formarea veniturilor statului cu prelevări fiscale nesemnificative sau nule. De asemenea, nerespectarea disciplinei financiare reprezintă un factor important în nerealizarea nivelului proiectat al veniturilor publice.

Starea de echilibrul/dezechilibrul dezechilibru financiar public pe ansamblul economiei se hotărăşte în activitatea de producţie a bunurilor şi serviciilor, în procesul de creare a valorii adăugate brute.

Restabilirea echilibrului financiar la nivelul unităţilor economice reclamă adesea măsuri generatoare de şomaj, reducerea nivelului de trai al populaţiei, tensiuni sociale, instabilitate economică şi chiar politică. Aceste efecte negative se produc şi se amplifică în cazul în care managementul promovat la nivelul agenţilor economici şi la cel al autorităţilor publice nu este capabil să ofere măsuri mai puţin dureroase, având caracter preventiv sau compensatoriu.

Echilibrul financiar la nivel macroeconomic reprezintă expresia generalizată a echilibrelor individuale ale agenţilor economici.

Politica economică (macroeconomică) reprezintă ansamblul măsurilor luate de stat în scopul (sau urmărind obiective ca) :

– asigurării creşterii economice; – ocupării forţei de muncă; – echilibrării balanţei de plăţi externe; – stabilităţii preţurilor; – reducerii inegalităţilor şi asigurării independenţei naţionale. Se poate vorbi de politică economică atunci când se decide

creşterea deficitului bugetar, pentru a se asigura:

– utilizarea muncii sau – când se stabilesc norme de creştere a preţurilor sau

veniturilor pentru a limita inflaţia

Pentru a influenţa restabilirea unui echilibru financiar, precum şi pentru realizarea obiectivelor sale diverse şi complexe urmărite prin politica economică, statul are la îndemână diferite instrumente de politică economică, acestea fiind analizate prin prisma componentelor sale, cum sunt:

164

165

– politica monetară – politica fiscală – politica bugetară – politica preţurilor – politica veniturilor. – politici sectoriale (pe domenii de activitate) Între acestea, un rol important îi revine politicii financiare, care,

„subsumează politica fiscală – prin care se stabilesc resursele, metodele de prelevare şi veniturile fondurilor publice, precum şi politica bugetară – ca expresie a dimensionării şi ierarhizării cheltuielilor publice prin acţiuni şi instrumente specifice.”1

În sens larg, politica fiscală şi bugetară se constituie în cadrul activităţii autorităţii publice de percepere şi utilizare a resurselor necesare satisfacerii consumului public şi furnizării de bunuri şi servicii publice.

O asemenea activitate, declanşează un amplu proces de redistribuire a veniturilor şi averii.

În sens restrâns, politica fiscală şi bugetară operează cu instrumente de natura:

– prelevărilor fiscale – politica bugetară sau alocativă – care operează prin

intermediul

subvenţiilor şi alocaţiilor (transferurilor) bugetare

– politica soldului bugetar, care vizează: finanţarea deficitului bugetar şi valorificarea excedentului bugetar

Opiniile (concepţiile) cu privire la utilitatea politicii fiscale sunt diverse şi contradictorii, fiind influenţate şi de:

– constrângerile de natură economică, financiară şi socială – de evoluţia rolului statului în diverse perioade de timp. Politica fiscal-bugetara reprezintă totalitatea metodelor şi a

mijloacelor concrete privind procurarea şi dirijarea resurselor financiare publice, precum şi instrumentele, instituţiile şi reglementările financiare utilizate pentru realizarea obiectivelor stabilite într-o etapă determinată.

Obiectivele urmărite de stat prin intermediul politicii fiscal-bugetare, sub aspectul ei de componentă a politicii economice, se adaptează permanent fiecărei etape de dezvoltare economico-sociale, şi se sintetizează astfel:

– realizarea bunăstării generale – realizarea justiţiei sociale – realizarea securităţii sociale. Instrumentele politicii fiscale sunt: a) impozitele care – incită la: investire; producţie; economisire – inhibă activităţi economice, comportamente b) facilităţi fiscale: reduceri; deduceri; scutiri

1 Iulian Văcărel, Politici economice şi financiare de ieri şi de azi, Editura Economică, Bucureşti, 1996,

p. 708.

166

14.3.2. Coordonatele politicii fiscal-bugetare Principalele domenii de manifestare a politicii financiar-

bugetare a statului sunt următoarele:

a) domeniul cheltuielilor publice b) domeniul resurselor financiare publice c) domeniul echilibrului economico-financiar a) Politica financiară în domeniul cheltuielilor publice trebuie

să obiective economico-sociale pe baza următoarelor coordonate:

• dimensionarea cheltuielilor publice – presupune stabilirea mărimii absolute (în moneda naţională) şi relative, ca pondere în PIB. Această pondere arată cât din PIB este preluat la resursele financiare publice şi utilizat pentru satisfacerea nevoilor sociale.

• stabilirea destinaţiei cheltuielilor publice pentru realizarea unor anumite obiective – presupune stabilirea oportunităţilor şi priorităţilor nevoilor sociale în fiecare etapă istoriceşte determinată

• realizarea cheltuielilor publice în condiţii de eficienţă – presupune utilizarea resurselor cu maxim de eficienţă, pentru a nu se recurge la impozite suplimentare sau împrumuturi ale statului care generează costuri (cheltuieli) suplimentare

• atingerea scopurilor propuse prin efectuarea cheltuielilor – presupune alegerea celei mai avantajoase soluţii pentru realizarea unui anumit obiectiv.

b) Politica financiară în domeniul resurselor financiare publice – prin care se stabilesc:

– volumul şi provenienţa resurselor financiare publice – metodele de prelevare fiscală – facilităţile fiscale – obiectivele de ansamblu urmărite: şi trebuie să urmărească coordonate cum sunt: • nivelul resurselor financiare publice - care este influenţat de:

mărimea PIB, rata fiscalităţii, starea economiei, nivelul cheltuielilor;

• provenienţa resurselor financiare – ordinare sau extraordinare; impozite directe sau impozite indirecte; impozitarea persoanelor fizice sau juridice, etc.;

• numărul/multitudinea prelevărilor fiscale • modalităţile de prelevare – impozitarea veniturilor sau a

cheltuielilor (consumului)

• nivelul ratei presiunii fiscale • modalităţi de combatere şi limitare a evaziunii fiscale, • acordarea/neacordarea de facilităţi fiscale. c) Politica financiară în domeniul echilibrului/dezechilibrului

bugetar – se utilizează ca instrument bugetul general consolidat şi structura acestuia (a se vedea sistemul bugetar), pentru care trebuie să se precizeze:

• starea de echilibru sau dezechilibru, respectiv dacă: – veniturile sunt mai mari decât cheltuielile - excedent – veniturile sunt egale cu cheltuielile - echilibrat – veniturile sunt mai mici decât cheltuielile - deficit • modul de acoperire cu resurse financiare în cazul unui deficit

bugetar

• modul de utilizare a unui excedent bugetar (surplus de resurse).

167

14.3.3. Interdependenţele politicii fiscal-bugetare cu celelalte politici

Politica fiscală se interferează pregnant cu politica bugetară, de

credit, socială, cu cele sectoriale (industrie, agricultură, comerţ etc.) de protecţia mediului, precum şi cu strategiile de ordin legislativ-instituţional.

Politica fiscală şi bugetară sunt elaborate în strânsă legătură, în sensul că, pe măsură ce creşte nivelul şi se diversifică structura cheltuielilor publice, este necesară găsirea unor surse de venituri publice suplimentare, în cea mai mare parte prin sporirea prelevărilor fiscale. Astfel, însăşi realizarea funcţiilor bugetului – de alocare, distribuire şi reglare – presupune o abordare de ansamblu a veniturilor şi cheltuielilor publice, ceea ce impune conceperea unei politici (măsuri) fiscal-bugetare unitare,

Politica fiscală acţionează asupra consumului prin modificarea cererii solvabile a populaţiei. Astfel, când se urmăreşte reducerea consumului se recurge la creşterea impozitelor, ceea ce va face să scadă venitul disponibil.

Cheltuielile publice acţionează în două moduri asupra consumului:

– direct, prin achiziţiile de bunuri publice şi servicii – indirect, prin transferurile sociale şi remuneraţiile

funcţionarilor publici.

Politica fiscal-bugetară se interferează cel mai strâns cu politica monetară şi de credit, astfel:

1. - orice plată provenind din sectorul public sporeşte oferta de monedă în sectorul privat;

2. - orice plată din sectorul privat către cel public reduce oferta de monedă în sectorul privat;

3. – finanţarea deficitului bugetar prin emisiune monetară, sporeşte cererea globală (prin moneda suplimentară disponibilă) dar cu condiţia ca aceasta să aibă acoperire în bunuri reale, altfel aceasta are efect inflaţionist;

4. - finanţarea deficitului bugetar prin creditul (împrumutul) public, duce la creşterea cererii de credit, care antrenează creşterea ratei dobânzii şi prin aceasta determină reducerea investiţiilor particulare.

În practică se urmăreşte realizarea unei combinaţii optime, un “mix de politici bugetar-monetare” folosind un ansamblu de instrumente ale politicii macroeconomice prin care autoritatea publică orientează activitatea economiei conform unor obiective economice şi sociale însă în condiţiile respectării restricţiilor funcţionale şi de echilibru ale economiei.

Politica fiscală are legătură cu: 1. politica socială – care reiese din realizarea unor obiective

sociale prin:

– măsuri de ordin fiscal-bugetar (modul de repartizare a sarcinii fiscale);

– protejarea sănătăţii populaţiei reducând accesul la unele produse dăunătoare sănătăţii (ex. impozitarea mai accentuată a tutunului, alcoolului) ; etc

2. politica economică (ex agricultură, comerţ exterior, etc.) – când se recurge la măsuri de ordin fiscal, cum sunt:

– neimpozitarea sa impozitarea cu cote modice a veniturilor din agricultură;

– acordarea de prime la export, – scutirea de taxe vamale, etc. Aceasta presupune concomitent, să se ţină seama de situaţia

concretă a economiei şi de modul ei de funcţionare precum şi de eficacitatea comparată a fiecăruia dintre instrumentele de politici economici-sociale posibil de utilizat.


– Echilibrul/dezechilibrul financiar public, care se referă la păstrarea egalităţii între veniturile şi

cheltuielile bugetare, este o componentă de bază a echilibrului financiar la nivel macroeconomic. Acesta este, însă, puternic influenţat de rezultatele activităţii desfăşurate de întreprinderile producătoare de bunuri şi servicii pentru piaţă, reflectând, în mare măsură, starea economiei reale

– Politica economică (macroeconomică) reprezintă ansamblul măsurilor luate de stat în scopul (sau urmărind obiective ca): asigurării creşterii economice; ocupării forţei de muncă; echilibrării balanţei de plăţi externe; stabilităţii preţurilor; reducerii inegalităţilor şi asigurării independenţei naţionale.

– Se poate vorbi de politică economică atunci când se decide creşterea deficitului bugetar, pentru a se asigura: utilizarea muncii sau când se stabilesc norme de creştere a preţurilor sau veniturilor pentru a limita inflaţia

– Între instrumentele de politică economică, un rol important îi revine politicii financiare, care, “subsumează politica fiscală – prin care se stabilesc resursele, metodele de prelevare şi veniturile fondurilor publice, precum şi politica bugetară – ca expresie a dimensionării şi ierarhizării cheltuielilor publice prin acţiuni şi instrumente specifice.”

– Politica fiscală şi bugetară operează cu instrumente de natura: prelevărilor fiscale. politica bugetară sau alocativă, politica soldului bugetar.

– Politica fiscal-bugetara reprezintă totalitatea metodelor şi a mijloacelor concrete privind procurarea şi dirijarea resurselor financiare publice, precum şi instrumentele, instituţiile şi reglementările financiare utilizate pentru realizarea obiectivelor stabilite într-o etapă determinată..

– Obiectivele urmărite de stat prin intermediul politicii fiscal-bugetare, se adaptează permanent fiecărei etape de dezvoltare economico-sociale, şi se sintetizează astfel: realizarea bunăstării generale, realizarea justiţiei sociale, realizarea securităţii sociale.

– Politica financiară în domeniul cheltuielilor publice trebuie să obiective economico-sociale pe baza următoarelor coordonate:

• dimensionarea cheltuielilor publice • stabilirea destinaţiei cheltuielilor publice • realizarea cheltuielilor publice în condiţii de eficienţă • atingerea scopurilor propuse prin efectuarea cheltuielilor.

168

169

– Politica financiară în domeniul resurselor financiare publice - prin care se stabilesc volumul şi provenienţa resurselor financiare publice, metodele de prelevare fiscală, facilităţile fiscale, obiectivele de ansamblu urmărite - trebuie să urmărească coordonate cum sunt:

• nivelul resurselor financiare publice; • provenienţa resurselor financiar; • numărul/multitudinea prelevărilor fiscale; • modalităţile de prelevare – impozitarea veniturilor sau a cheltuielilor; • nivelul ratei presiunii fiscale; • modalităţi de combatere şi limitare a evaziunii fiscale; • acordarea/neacordarea de facilităţi fiscale.

– Politica financiară în domeniul echilibrului/dezechilibrului bugetar – se utilizează ca instrument bugetul general consolidat şi structura acestuia, pentru care trebuie să se precizeze:

• starea de echilibru sau dezechilibru, respectiv dacă: • modul de acoperire cu resurse financiare în cazul unui deficit bugetar • modul de utilizare a unui excedent bugetar (surplus de resurse).

– Politica fiscală se interferează pregnant cu politica bugetară, de credit, socială, cu cele sectoriale (industrie, agricultură, comerţ, etc.).de protecţia mediului, precum şi cu strategiile de ordin legislativ-instituţional.

– Politica fiscală şi bugetară sunt elaborate în strânsă legătură, în sensul că, pe măsură ce creşte nivelul şi se diversifică structura cheltuielilor publice, este necesară găsirea unor surse de venituri publice suplimentare, în cea mai mare parte prin sporirea prelevărilor fiscale.

– Politica fiscal-bugetară se interferează cel mai strâns cu politica monetară şi de credit. În practică se urmăreşte realizarea unei combinaţii optime, un mix de politici bugetar-monetare folosind un ansamblu de instrumente ale politicii macroeconomice prin care autoritatea publică orientează activitatea economiei conform unor obiective economice şi sociale însă în condiţiile respectării restricţiilor funcţionale şi de echilibru ale economiei.

– Politica fiscală are legătură şi cu: politica socială şi politica economică. Aceasta presupune concomitent, să se ţină seama de situaţia concretă a economiei şi de modul ei de funcţionare precum şi de eficacitatea comparată a fiecăruia dintre instrumentele de politici economici-sociale posibil de utilizat.


• echilibru financiar, • echilibru bugetar, • deficit bugetar, • politica economică, • politica fiscală, • politica în domeniul cheltuielilor publice, • politica în domeniul echilibrului/dezechilibrului, • interdependenţele politicii fiscale.


1. Explicaţi relaţia dintre politica fiscală şi politica economică. 2. Explicaţi ce reprezintă politica fiscală. 3. Explicaţi obiectivele politicii fiscale. 4. Enumeraţi şi comentaţi pe scurt principalele coordonate ale politicii fiscale. 5. Prezentaţi principalele instrumente ale politicii fiscale utilizate şi explicaţi pe scurt cum pot acţiona. 6. Care sunt politicile economice cu care politica fiscală are cele mai accentuate interferenţe?

170


ca propoziţia este falsă). 1. Politica financiară a statului, în raport cu politica generală a statului are o independenţă relativă . 2. Realizarea justeţei fiscale prin stabilirea sarcinii fiscale în funcţie de capacitatea contributivă reprezintă unul dintre obiectivele urmărite de stat prin intermediul politicii fiscale.


3. Echilibrul valoric vizează : a) numai echilibrul financiar; b) numai echilibrul monetar; c) numai echilibrul valutar; d) toate răspunsurile de la punctele a-c; e) nici un răspuns de la punctele a-c. 4. Echilibrul financiar poate sa vizeze: a) numai echilibrul financiar la nivelul statului; b) resursele financiare la nivel microeconomic; c) echilibrul monetar; d) echilibrul material; e) nici unul din răspunsurile de mai sus. 5. Politica financiară a statului în domeniul resurselor financiare nu cuprinde stabilirea: a) volumului resurselor b) provenienţei resurselor c) destinaţiei resurselor d) metodelor de prelevare e) obiectivelor ce trebuie atinse de instrumentele fiscale în procesul constituirii fondurilor





4. Legea nr.500/2002 privind finanţele publice (publicată în Monitorul Oficial nr. 597/2002) - actualizat în baza actelor normative modificatoare).

171

172

173

RĂSPUNSURI LA TESTELE DE EVALUARE/AUTOEVALUARE

Unitatea de învăţare 1: 1) fals; 2) adevărat; 3) a; 4) d, 5) b Unitatea de învăţare 2: 1) fals; 2) adevărat; 3) c; 4) b, 5) e Unitatea de învăţare 3: 1) fals; 2) adevărat; 3) c; 4) b, 5) c Unitatea de învăţare 4: 1) fals; 2) adevărat; 3) c; 4) c, 5) d Unitatea de învăţare 5: 1) fals; 2) ) fals; 3) a; 4) b, 5) c Unitatea de învăţare 6: 1) fals; 2) adevărat; 3) b; 4) b, 5) a Unitatea de învăţare 7: 1) adevărat; 2) fals; 3) e; 4) e, 5) d Unitatea de învăţare 8: 1) fals; 2) fals; 3) b; 4) d, 5) d Unitatea de învăţare 9: 1) fals; 2) fals; 3) e; 4) d, 5) c Unitatea de învăţare 10: 1) fals; 2) fals; 3) c; 4) b, 5) c Unitatea de învăţare 11: 1) fals; 2) adevărat; 3) c; 4) d, 5) d Unitatea de învăţare 12: 1) fals; 2) adevărat; 3) a; 4) a, 5) c Unitatea de învăţare 13: 1) fals; 2) adevărat; 3) d; 4) c, 5) b Unitatea de învăţare 14: 1) adevărat; 2) adevărat; 3) d; 4) b, 5) c

174 174

Documents

FINANŢE PUBLICE ŞI FISCALITATE - spiruharet.ro · PROGRAMUL DE STUDII ... premisa c aceasta se constituie în prezent ca principală ă componentă a vieţii economico-sociale