Planul de reorganizare. Propunere. Adoptare. Confirmare. Aspecte critice

Articol din revista Phoenix, nr. 6 Octombrie-decembrie 2013

Reorganizarea întreprinderii precum și salvarea acesteia de la faliment este unul dintre cele mai importante obiective ce sunt prezentate în legea reorganizarii falimentului. Acesta este conceput în ideea salvării întreprinderii de la riscul inerent al falimentului. Dar succesul planului de reorganizare presupune îndeplinirea unor condiții ce uneori par a fi greu de realizat în contextul economic actual. O statistica recentă ne arata ca doar 15% din planurile de reorganizare realizate sunt duse la bun sfarsit.

În ceea ce priveste propunerea planului de reorganizare si persoana care propune acest plan, debitorul este principalul îndreptățit să propună un astfel de plan. Acesta are posibilitatea de a-și depune intenția de reorganizare în termen de 10 zile de la data deschiderii procedurii. Condițiile planului de reorganizare precum și mențiunile pe care trebuie să le cuprindă sunt luate de către judecătorul sindic. Alte mențiuni pe care trebuie sa le cuprinda planul de reorganizare se referă la împărțirea creanțelor in defavorizate și nedefavorizate, la tratamentul celor defavorizate prin plan și la depăgubirile ce urmează a fi acordate prin plan și la despăgubirile ce urmează acordate titularilor tuturor categoriilor de creanțe, în comparație cu valoarea ce ar fi distribuită în caz de faliment. Împărțirea creanțelor în defavorizate și nedefavorizate constituie o modificare neinspirată a legii, cu atât mai mult cu cât nu s-a reușit o definiție clară a celei din urmă categorii.

Art. 60, alin 2 care definește crențele nedefavorizate ca fiind create în pofida principiului care impune ca legea să conțină norme clare și fără echivoc. ”Nu se consideră modificare a creanței ori a condițiilor de realizare a acesteia situația în care planul propus prevede revenirea la condițiile de realizare a creanțelor anterioare survenirii evenimentelor care au condus la modificarea condițiilor respective.

Toate aceste reglementări vin în contextul în care art. 60, pct. 5 litera a, acordă posibilitatea debitorului de a păstra în întregime sau în parte controlul asupra activității sale, inclusiv a bunurilor din averea sa, cu sau fără supravegeherea activității sale de către un administrator judiciar. Și acestă prevedere este una conflictuală, îmn totală opoziție cu cea cuprinsă în art. 40 care stabilește că dacă debitorul nu și-a declarat intenția de reorganizare, deschiderea procedurii ridică debitorului dreptul de administrare constând în dreptul de a-și conduce activitatea de a-și adiministra bunurile din avere și de a dispune de acestea. Concluzionând, se poate constata că drepturile creditorilor pot fi grav afectate prin prevederile planului de reorganizare. La o primă și superficială analiză s-ar putea susține că un astfel de plan nu va fi votat de către creditori și în consecință nu va fi confirmat de judecătorul sindic. Din păcate, așa cum voi arăta la capitolul destinat etapei confirmării planului, este posibil ca un plan de reorganizare propus de un debitor abil și cunoscător al textului de lege, să fie confirmat de judecătorul-sindic în pofida votului negativ exprimat de creditorii ce dețin majoritatea covârșitoare a creanțelor.

Aceste impedimente apar ca efect al unor reglementări greoaie și abundente, neclare uneori, contradictorii alteori, motiv pentru care s-ar impune o simplificare atât a procedurii de votare a planului, cât și a categoriilor de creditori, împărțirea acestora în opt categorii fiind un exces de zel al legiuitorului. Odată îndeplinite condițiile de înscriere în planul de reorganizare a mențiunilor prevăzute la art. 60, 60 1 și 60 2 din lege, judecătorul-sindic, înainte de a admite

planul, potrivit art. 60 (3) va putea cere părerea unui expert care să confirme posibilitatea obiectivă de realizare a acestuia.