Floare-albastră

Este o poezia din prima parte a creației eminesciene. Se deosebește ce celelalte prin interferența speciilor – idilă, meditație, elegie și prin faptul că anticipează motivul valorificat ulterior în „Luceafărul” – omul de geniu nu poate trăi fericirea pământească pentru că aceasta presupune spontaneitate, abandonarea filtrării prin rațiune a oricărui fapt, lucru care contravine condiției geniului. Titlul este un epitet-simbol. În poezie, eul liric o numește pe iubită „floare-albastră”. „Floare” sugerează gingășia, feminitatea, frumusețea, naturalețea, iar „albastră” trimite spre albastru cerului, spre infinit, spre puritate, spre absolut. În plan simbolic, iubita denumită „floare-albastră” poate fi iubirea adevărată, pură, cea spre care tânjește sufletul poetului. Întreaga poezie este o mărturie a opoziției dintre ispititoarea iubire care cere trăitul în prezent, ruperea de rațiune, încredințarea în brațele clipei – nu raportarea constantă la trecut și viitor și amăgitoarea judecată, gândire spre absolut care îl pune pe om în imposibilitatea de a înțelege totalmente lumea. De aici rezultă tragicul condiției de geniu: speranța fără de izbândă că va reuși vreodată să înțeleagă totul. Geniul este într-o continuă suferință. Pentru a încheia suferința trebuie să renunțe la condiția sa, să se transforme, anume ceea ce încearcă Luceafărul să facă, dar nu îi este îngăduit de demiurg. Tema o reprezintă iubirea sau mai bine zis felul în care omul de geniu ia contact cu iubirea și imposibilitatea unității dintre cele două: om de geniu și iubire. Poezia începe cu observația iubitei că eul liric nu este în aceeași stare ca și ea. Ea recunoaște locul rătăcirii minții sale – „în nori și ceruri nalte”, sugerând acestea absolutul spre care tânjește eul liric – omul de geniu. Întregul discurs al iubitei reprezintă încercarea acesteia de al scoate din meditația sa și de al face spontan. Iubita intuiește fluxul gândurilor celuilalt și ca unul ce cunoaște inutilitatea lor îl roagă cu foc „Nu căta în depărtate/ Fericirea ta, iubite!”. Datorită acestei intuiții putem spune că persoana iubitei din poezie reprezintă un alter ego al poetului, o altă ipostază a eului liric și tot discursul liric apare ca o încercare a poetului de a se convinge pe sine de veridicitatea fericii lumești, de abandonarea căutării absolutului și deci să îmbrățișeze clipa. Nostalgia față de modul de viață pe care l-ar fi putut alege este sugerată de „Ah! Ea spuse adevărul”. În continuare discursul iubitei construiește idealul unei povești de iubire. Astfel, în mijlocul unei naturi binevoitoare care vibrează la sentimentele cuplului, cei doi trăiesc visul perfect. Nici drumul de întoarcere acasă nu este lipsit de parfumul iubirii și chiar după luatul la revedere, eul liric este încă fermecat de starea de peste zi. Finalul aduce o revenire în realitate și toate cele relatate până la final devin o reverie a poetului, o retrăire din care s-a trezit. Reveria este sub semnul nostalgiei unui trecut alternativ, sub semnul regretului că putea urma în trecut altă cale. Strigătul către imaginea iubitei „Floare-albastră! floare-albastră!...” este o răbufnire a dorului acumulat, a suferinței pricinuite de trista rememorare a fericirii pe care n-a știut s-o trăiasca. Concluzia „Totuși este trist în lume!” sugerează condiția sa de geniu din care nu poate ieși, eșecul actului de a se convinge că poate exista o fericire a spontaneității, a clipei. Poezia este structurată pe 14 catrene, dintre care unul izolat, rima este îmbrățișată, ritmul este iambic, măsura de 7-8 silabe. Textul poate fi împărțit în patru secvențe poetice: strofele I-II constituie îndemnul cu foc al iubitei către eul liric de a lăsa deoparte amăgitorul absolut, strofa a patra este o reflecție a poetului față de acel îndemn odată neascultat, lucru pe care îl regretă, strofele V-XIII constituie povestea ideală de iubire după care eul liric tânjește, iar ultima strofă este o concluzie asupra nefericirii sorții sale. Prima secvență este realizată în mare parte de imagini vizuale care sugerează infinitul, absolutul, nemărginitul. Poetul construiește epitete – „ceruri nalte”, „întunecata mare”, „câmpiile asire” și altele, metafora „râuri de soare” și personificarea „Piramidele(...) urcă-n cer vârful”. Este de remarcat alăturarea planului terestru – câmpia, marea de planul văzduhului – norii, soarele, sugerându-se amplitudinea procesului intelectual al geniului care străbate cu gândurile sale întreaga lume, de la

pământ la cer. Sfatul iubitei nu este un simplu îndemn, el este o rugăminte plină de foc, dovadă fiin apelativele „Sufletul vieții mele” și „iubite”. În a doua secvență, cea a primei reflecții, observăm imaginea vizuală „dulce netezindu-mi părul” (metaforă) și exclamația „Ah! Ea spuse adevărul” care anticipează regretul exprimat în final. În continuare, a treia secvența și cea mai întinsă constituie portretul iubirii ideale imaginate de eul liric. Acesta este compus dintr-o bogăție de imagini artistice și figuri de stil, țesându-se în fața cititorului o lume ca de basm în care devine prins. Primele două strofe ale secvenței stabilesc cadrul natural, magic, al iubirii. Poetul preferă imagini vizuale – „codrul cu verdeață” , „prăpastia măreață” , „baltea cea senină”, dar și imaginea auditivă – „Und-izvoare plâng în vale” (personificare). Următoarele trei strofe ale secvenței prezintă o zi petrecută în voia iubirii. Se remarcă comparația „voi fi roșie ca mărul” și metafora „de-aur părul”. Tabloul este ludic „Nime-n lume n-o să știe/ Căci va fi sub pălărie”. Atmosfera de basm continuă și după lăsarea nopții, luna fiind protectoarea acelui cadru romantic. Întoarcerea acasă de asemenea păstrează aerul magic. Comparația „sărutări(...)dulci ca florile ascunse” , imaginea auditivă și vizuală „vom vorbi-n întunecime” și retoricele „S-apoi cine treabă are!” , „Cui ce-i pasă că-mi ești drag?” sugerează trăsătura iubirii ca îndrăgostiții își sunt suficienți unul altuia, nemaiavând nevoie de nimeni din întreaga lume. Ultima strofă a poeziei marchează trezirea din reverie. Iubita este numită prin două metafore, „dulce minune” și „floare-albastră”. Dorul acumulat erupe în invocarea repetată a iubitei din penultimul vers. Poezia se încheie cu reflecția filozofică „Totuși este trist în lume!” Poezia „Floare-albastră” prezintă raportul din geniu și iubire, surpinzând condiția tragică a acestuia de a nu putea experimenta sentimentul iubirii fără să renunțe la condiția sa. Poemul dezvoltă și ideea regretului după trecut, a nostalgiei după o alegere ratată. Reflecția filozofică din final marchează alegerea eului liric de a fi lucid, rațional, însă în neputința de a fi fericit.