3
Gândăcelul, de Emil Garleanu Cum venise pe lume, nici el nu-şi dădea seama. S-a trezit ca dintr-un somn Şi parcă era de când pământul. Nu simţise nici durere, nici bucurie. Şi mult îşi muncise gândul: cum răsărise, şi-al cui era? Mic cât un fir de linte, mişca picioruşele fragede şi ocolea, pe de margini, frunzişoara care-l adăpostise. Într-o zi încercă o pornire lăuntrică: ieşi de sub umbra răcoroasă şi dădu buzna afară, în ploaia de lumină. Atunci rămase pe loc, orbit de atâta strălucire. Încetul cu încetul îi veni inima la loc, şi îndrăzni: deschise ochişorii mai mult, mai tare, mai mari, îi deschise în sfârşit bine-bine şi privi in sus. Se făcuse parcă mai mititel decât fusese. Cu câtă strălucire, ce adânc şi albastru se dezvelea cerul! Şi ce minune! Cu ochişorii lui mărunţi, cât nişte fire de colb, îl cuprindea întreg. Şi ce întunecime, câtă umezeală sub frunzişoara lui! Ce căutase dansul acolo? Iar din mijlocul tăriei albastre, un bulgăre de aur aprins arunca văpăi. Tresări. Era el altul? Picioruşele nu mai erau ale lui de scânteiau aşa? Şi mai era îmbrăcat în aur! Căci şi trupuşorul lui, pe care şi-l vedea pentru întâia oară, scânteia. Nu cumva era o fărâmiţă căzută de acolo, de sus, o fărâmiţă de lumină închegată, rătăcită pe pământ? Şi, ca o adeverire, pe ţărâna neagră trupul arunca o

gandacelul emil garleanu.docx

Embed Size (px)

Citation preview

Gndcelul, de Emil Garleanu

Cum venise pe lume, nici el nu-i ddea seama. S-a trezit ca dintr-un somn i parc era de cnd pmntul. Nu simise nici durere, nici bucurie. i mult i muncise gndul: cum rsrise, i-al cui era?Mic ct un fir de linte, mica picioruele fragede i ocolea, pe de margini, frunzioara care-l adpostise. ntr-o zi ncerc o pornire luntric: iei de sub umbra rcoroas i ddu buzna afar, n ploaia de lumin. Atunci rmase pe loc, orbit de atta strlucire. ncetul cu ncetul i veni inima la loc, i ndrzni: deschise ochiorii mai mult, mai tare, mai mari, i deschise n sfrit bine-bine i privi in sus. Se fcuse parc mai mititel dect fusese.Cu ct strlucire, ce adnc i albastru se dezvelea cerul! i ce minune! Cu ochiorii lui mruni, ct nite fire de colb, l cuprindea ntreg. i ce ntunecime, ct umezeal sub frunzioara lui! Ce cutase dansul acolo? Iar din mijlocul triei albastre, un bulgre de aur aprins arunca vpi.Tresri. Era el altul? Picioruele nu mai erau ale lui de scnteiau aa? i mai era mbrcat n aur! Cci i trupuorul lui, pe care i-l vedea pentru ntia oar, scnteia. Nu cumva era o frmi czut de acolo, de sus, o frmi de lumin nchegat, rtcit pe pmnt? i, ca o adeverire, pe rna neagr trupul arunca o lumin dulce. Ce se mai ntreba! Fr ndoial, de acolo czuse, acolo trebuia s se ntoarc. Dar ce deprtare! i cum s ajung? Privi n sus; i atunci, deasupra cpuorului, zri lujerul unui crin ce se ridica aa de nalt, c parc floarea din vrf i deschidea paharul chiar dedesubtul bulgrului de aur, s-i culeag razele.n mintea lui i njgheb planul. S se suie pe luger n sus, s mearg, s mearg i s mearg, pn n vrf; i de acolo, la bulgrul de aur, din care credea c se desfcuse: o sritur sau o vedea el ce-o face.Atunci se mic din nou i, dup ce trecu peste un grunte de piatr ct un munte i scobor dincolo, se trezi la rdcina crinului. Se odihni o clip, apoi la drum, biete! Mai nti se rostogoli de pe tulpina lucie de cteva ori n rn. Vznd asta, se ridic pe picioruele dinapoi i, fr s tie pentru ce, cu cele dinainte i fcu, monegete, cruce. Pe urm ncerc din nou, i vzu c poate. Luciu i se pruse lujerul crinului, i cnd colo avea attea adncituri, attea ridicaturi: vi, dealuri. Dar ce mireasm se revrsa de sus!i-a mers voinicul, a mers. Mult s fi mers. Se uit n jos i-l prinse ameeala. Privi n sus i se cutremur. Ce nu fcuse nici un sfert din sfertul drumului! Puterile i cam slbiser, dar nu se lsa. nc vreo civa pai, i ici, deasupra, parc se ntruchipa o frunzioar ltrea, ca o prisp. Acolo o s se odihneasc. i iar purcese la drum; i umbl, i umbl, biete; i de-abia ajunse. Iar cnd a poposit, ud de sudoare, c prea o pictur de rou, bulgrele de aur scptase de amiaz. i voinicul privi iar n sus. Privea n sus i nu-i credea ochilor: zile, sptmni, luni avea de umblat. i ct era de hotrt i de vnjos drumeul, nu-i putu opri un oftat: Uf! C mult mai am de suit, Doamne!